Sunteți pe pagina 1din 10

Redactare, etică și integritate academică

POARTA NEAGRĂ: SCRIITORII ȘI ÎNCHISOAREA

Popescu Andreea-Laura

popescuandreealaura12@gmail.com

Facultatea de Litere, Anul I, Seria III, Grupa 9


Poarta neagră: scriitorii și închisoarea

Mircea Anghelescu este un filolog, critic literar și profesor emerit al Facultății de Litere
din București, născut în 1941. El a avut o amplă activitate științifică de-a lungul anilor săi de
carieră. Publicațiile lui se axează mult pe istoria literară pentru care a primit si numeroase premii
importante precum Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române pentru istorie literară (informație
de pe copertă). Cartea care mie mi-a atras cel mai mult atenția a fost Poarta neagră: scriitorii și
închisoarea datorită subiectului abordat. La prima vedere am considerat că această carte mi-ar
putea atrage atenția mai mult timp decât alte cărți recomandate în lista bibliografică dată. Cartea
este publicată la editura Cartea Românească și pusă sub copyright la editura Polirom în București,
în anul 2013. Este o carte de critică și istorie literară, cuprinde o introducere, un cuprins ce conține
două părți, cele două părți cuprind trei, respectiv șapte capitole și o concluzie sub aparența încă
unui capitol cu rol de concluzie.

1. Introducere

Mircea Anghelescu dorește să explice ideea de pedeapsă prin lege. Acesta alege să compare
pedeapsa prin lege cu pedepsele din miturile lui Sisif sau Prometeu care sunt condamnați la o
pedeapsă pe viață pentru faptele săvârșite. Totodata el dorește să facă o trecere în revistă de-a
lungul istoriei asupra pedepselor cu detenția și factorii care au dus la tranformarea acestor pedepse.
La început s-a folosit slavismul, apoi cel vinovat era chinuit până ce mărturisea ceea ce i se
inducea. În secolul al XX-lea subiectul închisorii începe să-i preocupe din ce în ce mai mult pe
scriitorii de atunci, motivul fiind acela de a aduce la cunoștința cititorilor ororile ce aveau loc în
închisorile vremii. Acest subiect este abordat și de romancierii europeni, care vedeau închisoarea
ca un simbol al izolării specifice romantice. Totuși, în România acest subiect abordat de scriitori
rămâne unul controvesat deoarece, spre exemplu în perioada comunistă, cei care aveau altă părere
despre viața politică a perioadei postbelice, așa numiții anticomuniști, erau pedepsiți cu violență
fizică sau chiar prin închisoare.

2
2. Partea întâi

2.1 Temnițe și deținuți la cronicari și în alte documente

Înainte de secolul al XVII-lea, închisoarea nu putea fi considerată o pedeapsă obișnuită,


forma cea mai îndrăgită fiind aceea de pedeapsă corporală pentru săvârșirea anumitelor infracțiuni.
Singurul tip de închisoare asemănător, cât de cât, cu cel prezent astăzi era ocna. O bună descriere
a modalităților crude de pedepse folosite în acea perioadă sunt prezemtate în romanul lui Nicole
Filimon (Anghelescu 2013: 15-16). O altă metodă preferată până în secolul al XIX-lea este
răscumpărarea, așa cum apare ea în Codul Caragea. Oamenii care erau condamnați pentru diverse
fapte mai mult sau mai puțin grave erau reținuți, dar puteau fi eliberați foarte ușor prin oferirea de
bunuri materiale. Autorul prezintă, pe scurt, întâmplările cu închisoarea a unor deținuți precum
Cocrișel, Petru Cercel sau Vlad Bolțulescu pe care Mircea Anghelescu îl aseamană cu Casanova
de Seingalt. Scriitorul constată că singura consolare a românilor închiși printre străini, dar nu
numai a românilor, a fost cititul și scrisul, în deosebi scrisul despre experiențele trăite ca și deținuți.

2.2 Secolul al XIX-lea

Justiția nu va suferi schimbări majore nici în acest secol, haosul și cruzimea cu care se
aplica legea erau încă prezente, nu există însă prea mult documente descriptive referitoare la
această perioadă. Puterea administrativă nefiind separată de cea judecătorească a făcut ca haosul
să rămână prezent până la instaurarea Regulamentelor organice și chiar și după instaurarea
acestora, dreptul domnitorilor de a lua decizii după bunul plac în legătură cu pedepsele acordate
va rămâne o problemă a vremurilor. Totuși o prevedere pozitivă este interzicerea pedepselor prin
mijloace încărcate de cruzime. Sistemul judiciar începe să se îmbunătățească odată cu reinstaurarea
domniilor pământene, deoarece încep să se acorde fonduri privind condițiile în care erau ținuți
deținuții (Anghelescu 2013: 37). După revoluția de la 1848 se vor instaura și câteva închisori

3
politice, totuși acestea erau văzute ca niște diversiuni, problema majoră rămânând lipsa închisorilor
pentru deținuții obișnuiți.

Este prezentat drumul lui Vasile Boerescu prin ocnele și așa-numitele închisori din țară, el
ajungând la concluzia că totul este o adevărată cruzime ce trebuie urgent încetată. Din cauza
sistemului judiciar haotic de multe ori vor fi închiși oameni mai mult sau mai puțin vinovați de
faptele de care erau acuzați. Din cauza condițiilor groaznice și inumane în care erau ținuți
pușcăriașii aceștia de cele mai multe ori ajungeau sa moară în îbchisoare. Sub influența
romantismului și a motivului „condamnatului fără vină” (Anghelescu 2013: 45) se afirmă o serie
de poeți și în general scriitori romantici precum: Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, Heliade
Rădulescu, aceștia își exprimă compasiunea față de cei închiși la ocnă prin operelor lor în care se
foloseau de mituri biblice sau de informațiile pe care chiar ei le culegeau prin discuțiile cu cei
închiși. Începând cu acestă perioadă scriitorii devin din ce in ce mai interesați de viața și trăirile
celor condamnați, dar totodată ei doreau să tragă un semnal de alarmă poporului în legătură cu
modul defectuos în care se făcea dreptate în perioada menționată.

2.3 Pușcăria politică în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX

Totuși, nu toate penitenciarele din perioada secolelor XIX-XX erau atât de groaznice cum
apar descrise de scriitorii memorialiști. În occident începe să se producă o schimbare despre care
tinerii boieri sau oamenii învățați încep să afle prin intermediul studiilor pe care le urmau.
Închisoarea pentru datornici este un tip de închisoare care adoptă un regim de pedepse mai
indulgente, dar care totuși erau pline de neajunsuri. „Regimul acestor închisori ajunsese să fie
socotit, în Anglia secolului al XIX-lea, aproape ca o vilegatură, unde totul se poate aranja cu bani”
(Anghelescu 2013: 59). În zona românească, după Unirea din 1859, în 1866 se va adopta un model
constituțional belgian care era foarte libertin din punct de vedere atât juridic cât și administrativ.

Una din cele mai vechi metode de pedepsire folosite în perioada secolului al XIX-lea era
surghiunul. Un condamnat la surghiun a fost și Alecu Russo pe motivul că cele două opere teatrale
ale sale conțineau replici critice la adresa lui Mihail Sturdza care încălcau cenzura, domnitorul
pedepsindu-l pentru acest fapt. Acest tip de pedeapsă nu era însă deloc crud, ba chiar era o metodă
indulgentă. Un alt condamnat la surghiun este și Alecu Ghica în urma revoluției din 1848 de către

4
Sturdza. După Unire apar și primele cazuri de pușcărie politică, dar care însă nu aveau scopul de
astăzi, ci erau condamnați la închisoare politică jurnaliștii sau scriitorii care publicau scrieri
jignitoare sau satirice la adresa conducerii, însă aceștia primeau suport din partea opoziției politice,
astfel că pedeapsa lor era foarte libertină. Un exemplu în acest sens este și N.T. Orășanu care a
fost închis, dar în acest timp el avea voie să scrie carți, să se plimbe prin curtea interioară, deseori
chiar lua cina cu directorul închisorii. Acest regim libertin nu era deloc ciudat, deoarece și în alte
țări precum Franța se aplică același tratament. După 1870 încep să se facă din ce în ce mai multe
aresturi pe baza opozismului politic. Alexandru Macedonski este cel care introduce în literatura
româneacă „toposul descrierii locului de detenție” (Anghelescu 2013: 76). Inclusiv studenții încep
să se revolte împotriva regimului, revolte în urma cărora au fost închiși, dar care aua vtu parte de
un tratament ușor datorită opoziției politice. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea apar și cercurile
socialiste care pedepseau oameni, simpli sau boieri, pentru cele mai neînsemnate motive, dacă
oamenii de seamă sau boierii erau ținuți în cele mai bune condiții, oamenii simplii erau ținuți în
condiții precare.

3. Partea a doua

După schimbările aduse de Primul Război Mondial și închisorile se schimbă sub influența
foametei și a tuturor neajunsurilor ca urmare a războiului. Pușcăria devenise un loc atât de comun,
iar multitudinea de oameni ce fuseseră închișifără vină sau fără desăvârșirea unor fapte atât de
grave făcuse ca pușcăria să nu fie văzutăca o pedeapsă, ci ca o treaptă din viața oricărui om „«Un
om care n-a trecut prin pușcărie nu mai inspiră nicio încredere și nu mai pare bun de nimic»”
(Anghelescu 2013 apud Arghezi 2006: 98). În această perioadă de plin război mulți scriitori
reușesc să plece din țară și să scrie despre neregulile din sistemul judiciar. Totuși mulți scriitori
ajung să fie închiși și militează prin operele lor pentru cauzele românilor.

3.1 Ioan Slavici

5
„Slavici reprezintă tranziția între vechea generație de luptători politici ardeleni și noua
generație, de după Primul Război Mondial” (Anghelescu 2013: 103). El militează ideologic pentru
drepturile românilor din Transilvania și Banat. Slavici, în scrierile sale despre viața în pușcărie,
face o scurtă istorisire a diferitelor închisori prin care acesta trecuse. Una dintre cele mai
importante scrieri ale lui este Închisorile mele. Scrieri adresate unui prieten din altă lume. El a
fost închis în anul 1888 pentru naționalism românesc la Vaț. Apoi a fost închis încă o dată la
Văcărești în 1919. Scriitorul îi detestă pe socialiști, ba chiar îi consideră extrem de periculoși.
Slavici aduce în scrierile sale despre închisoare și imaginea spitalelor penitenciare în care oamenii
erau ținuți în condiții mizere, fără medicamente și de multe ori chiar si fără medic; cu ajutorul
fiicelor sale și a altor persoane care îl vizitau Slavici a reușit să tragă un semnal de alarmă către
exterior în legătură cu aceste condiții. Totuși, această experiență cu închisorile a fost pentru Slavici
o experiență frumoasă deoarece a întâlnit persoane care militau pentru dreptate, ca și el. Acesta era
totuși ținut în bune condiții, avea ca și colegi de celulă gazetari sau alți scriitori, avea acces la
gradina penitenciarului Văcărești unde se îngrijea de o grădină de flori și legume. Scriitorul
abordează toate aceste evenimente prin filtrul personal de filosof, iar un lucru pe care îl deranjează
foarte mult este inegalitatea cu care erau tratați deținuții. Atunci când face descrierea grupui de
persoane cu care era închis menționează că era și Arghezi însă cu acesta nu se afla într-o relație de
prietenie, ba chiar îi evidențiază defectele în descrierea sa.

3.2 Tudor Arghezi

Este închis odată cu Slavici în 1919 la Văcărești în urma procesului despre gazetele despre
armata germană. Spre deosebire de Slavici care încearcă cu tot posibilul să se remarce încă din
închisoare, Arghezi publică primele scrieri despre experiența lui cu închisoarea abia după zece ani
de la eliberarea lui. Pentru el experiența închisorii pare mult mai dură și mai tristă, lucru reieșit din
poeziile lui care sunt pline de tristețe și imagini dezolante. Două dintre cele mai însemnate volume
pe care acesta le publică sunt Poarta Neagră și Flori de mucigai. Pe Arghezi îl marchează foarte
mult copiii care erau închiși în același loc cu adulții, cei tineri erau închiși pentru fapte neînsemnate
precum furtul de dulciuri sau de bani mărunți. Aceste lucruri sunt considerate de către Arghezi
abuzuri de putere. Iarna este descris ca fiind cel mai greu anotimp de a fi închis deoarece condițiile
erau precare, neexistînd nici măcar căldură. Cea mai mare parte din deținuți ajung să moară în

6
închisoare „Numitor comun al închisorii însă nu este atât suferința, pe care fiecare pușcăriaș o
suportă potrivit constituției și condiției sale fizice, ci moartea[...]” (Anghelescu 2013: 134).
Arghezi vede închisoarea ca pe o experiență unică care i-a permis să vadă cum este viața în afara
celei cotidiene, imagine ce îl va marca, dar care nu îl va speria, ci doar îi va deschide orizonturile.

3.3 N.D. Cocea

Este un ziarist și scriitor care în 1927 își publică impresiile despre detenția la care fusese
condamnat. El era foarte nemulțumit de tot ceea ce se petrecea în guvern, mai ales pe Regele
Ferdinand și publică pamfletul Răzbunătorul!. Cocea este un om foarte învățat, își făcuse studiile
la Paris și provenea dintr-o familie înstărită. El ajunge un deținut privilegiat al închisorii din
Craiova datorită poziției sociale și datorită scopurilor pe care le avea. Și acesta publică articole
despre amintirile și trăirile lui din închisoare, totuși este întrerupt de Ferdinand, lucru obișnuit
deoarece el susținea opoziția. Gazetarul se folosea de pamflete pentru a descrie neregulile ce aveau
loc în țară. Fiind închis în Craiova acesta află că „funcționează o școală pentru deținuți”
(Anghelescu 2013: 162). Despre Biserica din închisoare aflăm că a ars, scutindu-i astfel pe deținuți
de prelegerile plictisitoare. Corupția, și ea prezentă în rândul gardienilor, fac ca aceștia să refuze
să-și îndeplinească anumite îndatoriri fără vreun bacșiș, dar care în mod normal țineau de atribuțiile
lui. Ceea ce scriitorul dorea, de fapt, era să găsească un reponsabil pentru toate aceste nereguli ce
constituiau debandada prezentă atât în penitenciare cât și în politică; el găsește ca și răspunzător
pentru toate aceste nereguli sistemul corupt.

3.4 Mircea Damian și alți pușcăriași

După succesul operei lui Arghezi, Mircea Damian va publica și el un roman despre
experiența lui în închisoarea Văcărești. El era un țăran cu studii simple, care militează împotriva
neregulilor politice. Gazetar fiind această experiență a închisorii îl ajută în recunoașterea unor noi
teritorii precum și ocazia de a-și îmbunătății informațiile despre infractorii armatei. Și acesta alege
să descrie prin operele sale neregulile prezente în acea perioadă, dar printr-o oarecare viziune a
unui simplu tăran cu studii simple, provenit dintr-o familie la fel de simplă. El se folosește foarte
mult de hiperbole pentru a descrie închisoarea.

7
3.5 Geo Bogza

Este un scriitor ce a fost închis pentru că folosea în literatura lui elemente pornografice,
fiind al doilea scriitor căruia i s-a întemeiat un astfel de proces, primul fiind B.P. Hasdeu. El este
arestat de neașteptate și este trimis în proces. Această experiență dublă cu închisoarea îi oferă
prilejul de a se inspira pentru viitoarele publicaje pe care le face. Acest scriitor prezintă diversele
întâmplări ale diverșilor deținuți din închisoarea Văcărești. În scrierile sale se întâlnește un umor
autentic, acesta folosește „o perspectivă caracteristică artei suprarealiste”(Anghelescu 2013: 197).
Bogza, printre altele, avea o mare problemă cu mâncarea care se acorda deținuților considerând că
este de neacceptat.

3.6 Dragoș Protopopescu

El este un prozator, profesor ce introduce, în scrierile sale, procedee mimetice. El își


relatează experiența cu închisoarea prin două romane caricaturizate. Folosește personaje care tren
prin fel de fel de întâmplări care fac aluzie la sistemul politic al vremurilor. Cel de-al doilea roman
îl continuă pe primul, totuși perspectiva din care scriitorul abordează „obiectul sociologic
reconstituit este net diferită” ( Anghelescu 2013: 214).

3.7 Zaharia Stancu

Era, spre deosebire de ceilalți scriitori, „un veritabil om de stânga” (Anghelescu 2013:
218), astfel că el nu a atras după sine neplăcerile vreunui arest sau detenții. Totuși el era implicat
în probleme de spionaj așa că a fost trimis într-un lagăr, la Târgu-Jiu. Stancu alege să trateze în
roman întreaga sa viață aventuroasă. Acesta începe cu imaginea copilăriei sale sărace, la țară intr-
un sat din Teleorman. Acesta își prezintă și familia, apar și muncile câmpului, iar acțiunea este
urmărită până la plecarea acestuia pentru a face o facultate și a se angaja la București. Când acesta
ajunge la experiența sa cu lagărul povestește despre o iarnă grea de care trebuia să treacă și să
îndure frigul groaznic. În 1943 Stancu este eliberat cu ajutorul prietenilor lui scriitori, publicațiile

8
lui trec printr-o perioadă de cumpănă odata cu instaurarea regimului din 1944, Stancu negândindu-
se la urmările pe termen lung, ci doar pe termen scurt.

4. Dar literatura?

Chiar daca realitatea vremurilor a fost crudă și încărcată de nereguli, literatura a avut numai
de câștigat din acest context problematic. Unii scriitori aleg să se foloseacă de acest context al
închisorii pentru a-și scrie operele, în timp ce alți scriitori, precum Eminescu, folosesc cuvântul
închisoare drept o metaforă pe care o folosește în poeziile sale cu un alt sens decât cel de bază.
Mulți scriitori abordează tema închisorii chiar dacă nu au fost niciodată încarcerați precum:
Alecsandri, Odobescu, Sadoveanu. Care relatează fictiv evenimente specifice condamnațiilor.
Mircea Anghelescu consideră foarte importantă această istorie a literaturii mai puțin plăcute, chiar
dacă perioada de încătușare a scriitorilor a fost ocolită de generațiile anterioare, generația de acum
consider ca este din ce în ce mai atrasă de aceste lucruri oarecum ascunse din istoria poporului.

9
10