TEMA I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Noțiune, obiect şi metodă de reglementare privind dreptul internațional privat

1.1 Noțiune

Dreptul internaţional privat este acea ramură a sistemului nostru de drept, cuprinzând totalitatea
normelor juridice, care reglementează soluţionarea conflictelor de legi, a conflictelor de
jurisdicţii, precum şi condiția juridică a străinului în țara noastră.
Trăsături care definesc şi individualizează dreptul internațional privat:
ramură de drept ce aparține sistemului de drept intern al fiecărui stat.
normele dreptului internațional privat sunt cunoscute sub denumirea de norme
conflictuale, deşi această ramură de drept operează şi cu norme materiale - cum sunt, de
exemplu, cele care reglementează condiţia juridică a străinului sau normele (materiale) uniforme
incluse în diferite tratate sau convenţii internaţionale;
în domeniul său intră conflictul de legi, conflictul de jurisdicții, condiția juridică a
străinului și cetățenia.
reglementează numai o parte din relațiile de drept privat cu element de extraneitate:
raporturile de drept civil, de dreptul familiei, dreptul muncii, procedură civilă şi alte raporturi
conexe cu acestea.

1.2 Obiectul de reglementare

Relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în componență un element străin, ce constituie

principalul factor de diferențiere față de raporturile juridice de drept intern.

1.3 Raportul juridic de drept internațional privat

Activitatea personelor fizice sau juridice se desfășoară nu numai în cadrul intern al fiecărui stat,
ci și în cadrul relațiilor internaționale, ceea ce conduce la nașterea unor raporturi juridice în care
unul sau mai multe elemente sunt ”străine” sau de ”extraneitate”, în sensul că prezintă legătură
cu două sau mai multe state.

Exemple:
- un contract încheiat între o societate română şi un partener german, a cărui loc de
executare a obligaţiilor este Germania;
- o căsătorie perfectată între un cetăşean român şi un cetăţean francez pe teritoriul Statelor
Unite ale Americii;
- masa succesorală se află pe teritoriul unui alt stat;
- moștenirea lăsată de un cetățean străin cu ultimul domiciliu în România;
- adopţia unui copil minor român realizată de o familie din Anglia;
- faptă cauzatoare de prejudiciu produsă pe teritoriul altui stat;

Existența unor asemenea elemente determină ca raporturile juridice să vină în

contact cu mai multe sisteme de drept.
Raporturile juridice de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum și
alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate [art. 2557 alin. (2) Cod Civil].

Trăsăturile caracteristice raportul juridic de drept internațional:

- raportul juridic de drept internațional privat conține un element străin, prin care are legătură cu
mai multe sisteme de drept. Prin intermediul elementului străin al raportului juridic, poate să ia
naștere un conflict de legi;
- raportul juridic de drept internațional privat ia naștere în domeniul dreptului privat în sens larg;
- subiectele raportului juridic de drept internațional privat sunt persoane fizice sau persoane
juridice. În calitatea sa și de subiect de drept civil, statul poate fi parte într-un raport juridic cu
element străin.
Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiect de reglementare a dreptului
internatțonal privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg.
Nu intră în această categorie raporturile cu element străin din domeniul dreptului administrativ,
dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.
1.4 Elementul de extraneitate

Elementul străin sau de extraneitate simplă împrejurare de fapt datorită căreia raportul juridic
este legat de mai multe tări şi prin aceasta de mai multe sisteme de drept.
Trăsăturile caracteristice elementului de extraneitate:
nu este un element de structură al raportului juridic de drept international privat, în sensul
că nu este un al patrulea element, alături de subiecte, conţinut şi obiect. Este doar un fapt juridic
care se referă la unul sau mai multe din cele trei elemente de structură (ex: faptul că persoana
fizică – subiect al raportului juridic – are cetățenia străină sau domiciliul în străinătate; obiectul
vânzării se află pe teritoriul altei țări, locul delictului este în străinătate, contractul se încheie în
altă țară, etc).
este calificat ca fiind element străin prin raportare la un anumit sistem de drept.
Elementul de extraneitate este analizat ca fiind "străin" prin raportare la sistemul de drept al
forului. Determinarea elementelor de extraneitate și efectele produse de acestea diferă de la un
sistem de drept la altul. De exemplu, pentru determinarea legii naționale a persoanei fizice, unele
sisteme de drept consideră că elementul de extraneitate il constituie cetățenia iar altele consideră
că îl constituie domiciliul persoanei fizice.
nu este, în toate cazurile, element internațional, în sensul dreptului comerţului
internațional. Raporturile juridice de drept privat cu element străin pot constitui obiect de
reglementare și a altor ramuri ale dreptului privat. Astfel, dreptul comerţului international
reglementează raporturi comerciale cu element de extraneitate, element care este întotdeauna
internaţional, raportat la particularităţile operaţiunii comerciale (de exemplu, elementul de
extraneitate apare ca element internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii
uniforme asupra vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia
de la Haga din 1 iulie 19643 ). În acest sens, «pentru determinarea caracterului internațional al
unui raport juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale acestuia. Dar nu
orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul intern îl poate transforma în
raport de dreptul comerțului internațional, deci în raport „internațional”, ci numai acele elemente
de extraneitate care, pentru acel raport, sunt socotite că au o importanță deosebită, cum ar fi
faptul că părțile contractante au domiciliul sau sediul în tări diferite sau faptul că marfa, obiectul
contractului, este destinată să treacă dintr-o țară în alta».
Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă caracterul internațional (în
acceptiunea dreptului comerţului international) revine fie legii interne, fie convențiilor
internaționale.
constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca regulă, elementul de extraneitate
determină fie conflictele de legi (caz în care îşi găsesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie
atrage aplicarea normelor materiale interne sau a normelor materiale unificate.
 prezența elementului de extraneitate distinge raporturile de drept internațional privat de toate
celelalte raporturi de drept privat. Elementul de extraneitate constituie diferența specifică a
raporturilor de drept internațional privat.

ELEMENTE DE EXTRANEITATE

în legătură cu SUBIECTUL
raportului juridic
În legătură cu OBIECTUL
raportului juridic
În legătură cu CONȚINUTUL
raportului juridic

- cetățenia,
- domiciliul
- reședința
- religia
- sediu
- naționalitatea
- fondul de comerț
- locul situării bunului imobil
- locul situării bunului mobil
- incidenta unei legi străine supra asupra obiectului;

- locul nașterii raportului juridic

- locul încheierii actului,
- locul executării prestației
caracteristice
- locul savârșirii delictului
- locul producerii prejudiciului
- locul producerii evenimentului
(deces, naștere etc).

1.5 Metoda de reglementare

Raportul juridic cu element de extraneitate poate fi reglementat fie cu ajutorul normelor

conflictuale, care indică legea competentă a se aplica raportului juridic, fie cu ajutorul normelor
materiale, care se aplică direct și nemijlocit raportului juridic cu element străin.

Analiza metodelor de reglementare

1.5.1 Metoda conflictuală (conflictualistă)

Potrivit acestei metode, legea competentă a reglementa raportul juridic cu element de

extraneitate se determină cu ajutorul normei conflictuale. Legea competentă astfel determinată,
poate fi cea locală (legea instantei sesizate, numită legea forului), cea straină, sau ambele (fiecare
din legi, reglementănd un anumit aspect al raportului juridic).
Caracteristici ale metode conflictuale:
presupune alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma conflictuală este
bilaterală;
judecătorul forului aplică propria normă conflictuală;
legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală, este fie legea forului fie legea unei țări
străine.

1.5.2 Metoda utilizării legilor de aplicație imediată.

 Constituie o formă particulară a metodei conflictuale, ce presupune existența unei
categorii speciale de legi, anume cele de aplicație imediată, aplicarea normei conflictuale fiind
condiționată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o asemenea lege.
Aspecte specifice:
legile de aplicație imediată prezintă o importanță deosebită și au un caracter de
imperativitate ce exclude de la aplicare legea străină, înlăturând în același timp, incidența
metodei conflictuale;
legile de aplicație imediată ridică o problemă de determinare a aplicării lor în spațiu, în
sensul că, în timp ce la metoda conflictuală se pornește de la situația juridică pentru a se
determina legea aplicabilă, în cazul utilizării normelor de aplicație imediată, se pleacă de la
aceste legi pentru a se vedea dacă ele se aplică sau nu raportului juridic;
legile de aplicație imediată au un caracter unilateral, în vreme ce normele conflictuale
sunt, de regulă, bilaterale;
normele de aplicație imediată se aseamănă cu normele conflictuale, ambele având un
punct de legătura cu țara forului, însă, în timp ce normele conflictuale stabilesc numai
competența unui sistem de drept în a cârmui raportul juridic, normele de aplicație imediată
rezolvă nemijlocit raportul juridic cu element străin.

1.5.3 Metoda normelor materiale

Această metodă se caracterizează prin aplicarea directă, nemijlocită a normelor materiale

raportului juridic cu element străin.
Norma materială presupune fie o normă care se declară aplicabilă raportului juridic cu element
de extraneitate, fie o normă materială care înlătură posibilitatea conflictului de legi, în măsura în
care acesta conține o reglementare comună pentru două sau mai multe țări, situație în care norma
materială se aplică direct raportului juridic.

1.5.4 Metoda proper law

Este, de asemenea, o variantă a metodei conflictuale și presupune ca pentru fiecare

situație juridică, determinarea legii aplicabile să se realizeze în raport de totalitatea împrejurărilor
de fapt și a particularităților pe care le prezintă.
În cazul acestei metode, rolul celui chemat să aplice legea este important, întrucât, spre
deosebire de metoda conflictuală ce presupune aplicarea unor reguli generale tuturor cauzelor de
același fel, determinarea legii aplicabile potrivit metodei proper law se realizează de la speță la
speță, chiar dacă ele se referă la aceeași materie, ținându-se cont de particularitățile de fapt ale
fiecăreia, astfel încât legea stabilită sa fie cea mai indicată pentru cazul respectiv.
Aceasta metoda presupune:
- gruparea și aprecierea punctelor de legătură pentru stabilirea legii aplicabile indicată de cele
mai puternice puncte de legatură;
- cercetarea conținutului legilor aflate în conflict pentru a determina scopul pe care acestea îl au,
aplicându-se legea care are cel mai mare interes în a reglementa situația juridică respectivă;
- aplicarea aceleia dintre legile aflate în conflict care este cea mai favorabilă părții ce trebuie
protejată, exprimând ideea de justiție, astfel cum o concepe judecatorul respectiv.
In sistemul de drept român, metoda proper law este reglementată în art. 2.565 Cod Civil, care
permite în mod excepţional înlăturarea legii determinate prin metoda conflictualistă, dacă,
datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege,
caz în care, urmează a se aplica legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.
Metoda proper law nu se aplică însă în materie de stare civilă, capacitatea persoanerlor, precum
şi atunci când părţile asu ales legea aplicabilă (art.2.565 Cod Civil)

TEMA II
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT
1.1 Noțiunea de domeniu al dreptului internațional privat

Constituie domeniu al dreptului internațional privat materiile privind conflictul de legi, conflictul
de jurisdicții, condiția juridică a străinului și cetățenia.

1.2 Analiza domeniului dreptului internațional privat

1.2.1 Conflictul de legi

 Definiție: Conflictul de legi este acea situație în care raportului juridic cu element de
extraneitate îi sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând unor
state diferite, cu care raportul prezintă legătură prin elementul străin.

Exemplu practic:
Doi soți, cetățeni ruşi cu reşedinţa obişnuită comună în România, a căror căsătorie a fost
celebrată în țara lor de origine (Rusia), solicită instanței române desfacerea căsătoriei prin divorț.
Elemente de extraneitate: cetățenia și locul încheierii căsătoriei.
Conflictul de legi apare între: legea română (legea reşedinţei obişnuite comune) și legea rusă
(legea națională comună a celor doi soți dar și legea locului încheierii căsătoriei)
Problema ce revine judecătorului competent spre soluţionare este aceea de a stabili care
dintre cele două sisteme de drept în prezență se aplică în cauză, în lipsa alegerii de către soţi a
legii aplicabile divorţului.
Soluția conflictului de legi: se va aplica legea română ca a statului pe teritoriul căruia soţii
au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ [art.2600 alin. (1) lit. a) din
Codul Civil]

Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:

izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate.
raportul juridic este susceptibil de a i se aplica unul sau mai multe sisteme de drept
diferite, respectiv sistemul de drept român și sistemul de drept al altui stat, cu care are legătură
prin elementul străin;
conflictul de legi nu implică un conflict de suveranități între statul român și cel străin, cu
care elementul de extraneitate are legatură.
Clasificare. Potrivit doctrinei există mai multe tipuri de conflicte de legi :
în funcție de aplicarea legilor în spațiu și timp:
- conflict de legi în spațiu - când sistemele de drept în prezență conțin norme conflictuale care
reglementeaza în mod diferit raportul juridic cu element de extraneitate;
- conflict de legi în timp - între două legi succesive aparținând aceluiași sistem de drept, din care
una în vigoare și cealaltă abrogată;
- conflictul de legi în timp și spațiu - când un raport juridic se naște într-o țară, conform legilor
acesteia, și urmează să producă efecte sau sa fie invocat într-un alt stat;
în funcție de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu element de
extraneitate:
- conflict pozitiv de legi – când fiecare normă în conflict trimite la propriul sistem de drept;
- conflict negativ - când nici una din normele conflictuale în prezență nu consideră aplicabil
propriul sistem de drept, trimițând fie la sistemul de drept al celuilalt stat, fie la sistemul de drept
al unui stat terț.
în funcție de nivelul unde apare conflictul de legi:
- conflict propriu – zis de legi - apare între normele în conflict a două sisteme de drept diferite;
- conflict aparent de legi – apare între normele conflictuale aparținând aceluiași sistem de drept
(în cazul legilor federale sau interprovinciale);
în funcție de unele situații speciale ce pot declanșa conflicte de legi:
- conflictul de legi în cazul statelor nerecunoscute - aplicarea legii statului nerecunoscut este
justificată de următoarele argumente: nerecunoașterea unui stat de catre altul nu înseamnă ca
acesta nu există sau că ordinea sa de drept nu are o existență independentă de orice atitudine din
afară;
- conflictul interpersonal - situație în care în unele țări, legea aplicabilă unui raport juridic se
determină dupa criteriul confesiunii, în sensul că cei aparținând aceluiași cult sunt supuși
normelor religioase proprii cultului respectiv. Conflictul apare atunci când norma conflictuală a
forului trimite la sistemul de drept al unui stat ce diferă raportat la criteriul confesiunii. În
soluționarea problemei trebuie stabilit cărei religii aparține partea sau părțile raportului juridic, în
funcție de aceasta stabilindu-se care normă se aplică pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Conflictele interpersoanle apar cu frecvență în statele nelaice, unde distincția se face potrivit
confesiunii indivizilor. Conflictele de legi interpersoanale intrevin în probleme de familie,
succesiuni sau proprietate.

1.2.2 Conflictul de jurisdicții

Conflictul de jurisdicții vizează norme privind:

competența jurisdicțională;
procedura aplicabilă proceselor de drept internațional privat;
efectele hotărârilor judecatorești și arbitrale străine.
Normele care soluționează conflictele de jurisdicții sunt norme de drept material, substanțial. Ele
se aplică în mod direct, nemijlocit, raportului juridic.

1.2.3 Condiția juridică a străinului

Definiție: Instituție a dreptului internațional privat care include ansamblul normelor juridice prin
care se determină capacitatea de folosință a străinului (persoana fizică sau juridică), adică
existența și întinderea drepturilor și obligațiilor acestuia într-o anume țară.
Condiția juridică a străinului este determinată de legea statului în care se găsește, sau cu
jurisdicția căruia are legatură.
Condiția juridică a străinului în România este supusă exclusiv legii române.
Condiția juridică a străinului are legatură atât cu ceea ce se cheamă conflictul de legi – în măsura
în care se recunoaște străinului un anumit drept – cât și cu conflictul de jurisdicții (interesează
aspecte privind: capacitatea procesuală a străinului; asistența juridică, etc).

1.2.4 Cetățenia

Prin cetățenie se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează legătura

politico – juridică dintre persoana fizică și un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de
cetățean, este titularul anumitor drepturi și obligații care constituie statutul ori condiția sa
juridică.
Cetățenia constituie în dreptul internațional privat, un criteriu pentru determinarea legii
aplicabile.

Temă de lucru:
a) Analizaţi dispoziţiile art.2.568 din Codul Civil şi precizaţi care este caracterul acestor norme.
b) Exemplificaţi tipuri de raporturi juridice de drept internaţional privat, ce intră în domeniul său
de aplicare.

2 Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept

 2.1.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil

Obiectul de reglementare a dreptului internațonal privat este mai vast decât al dreptului
civil, întrucât include atât raporturile de drept civil propriu zis, cât și pe cele din dreptul familiei,
dreptul muncii, dreptul comercial, etc.
Raporturile de drept civil → strict interne
Raporturile de drept internațional privat → conțin întotdeauna un element de extraneitate.

2.1.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal

Aplicarea legii penale române poate fi condiționată de aplicarea legii civile străine, lato sensu.
De exemplu, pentru infracțiunea de bigamie trebuie să existe două căsătorii în care se află o
persoană, fiind avută în vedere inclusiv de legea străină.
Hotărârea penală străină poate produce și unele consecințe de drept civil, ca de exemplu
răspunderea pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, aceste consecințe fiind
determinate potrivit legii civile aplicabile, care poate fi o lege străină.

2.1.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ

Uneori, dispozițiile legii administrative pot fi luate în considerare pentru determinarea regimului
unui raport juridic.
De exemplu, într-o acțiune în nulitatea căsătoriei bazată pe necompetența organului
instrumentator, această competență se determină după normele administrative din dreptul străin.

2.1.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal

În anumite condiții, aspecte ale dreptului internațional privat se împletesc cu cele ale dreptului
financiar, de exemplu, atunci când se invocă de către o societate comercială faptul că are
naționalitate străină, în scopul de a nu plăti impozite decât în țara sa de origine.
CAPITOLUL III

CONȚINUTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Normele conflictuale

1.1 Definiţie: Normele conflictuale, specifice dreptului internațional privat, sunt acele norme
care au o structură proprie, diferită de cea a normelor juridice de drept intern, având rolul de a
soluționa conflictele de legi.
Normele conflictuale nu reglementează direct un raport juridic cu element de extraneitate ci doar
stabilesc care din sistemele de drept în prezență - susceptibile de a guverna raportul juridic -
urmează a se aplica acestuia.
Rolul normei conflictuale de trimitere sau de fixare (determină în prealabil norma materială
competentă a soluționa pe fond problema raportului juridic).
Natura normelor conflictuale norme instrument.
Izvoarele normelor de conflict: a) legea internă, b) convenţiile internaţionale şi c) regulamentele
Uniunii Europene.

1.2 Structura normei conflictuale

Elemente de structură ale normei conflictuale:

Conţinut → parte a normei care cuprinde raporturile de drept la care se referă.
Raporturile juridice sunt descrise într-o manieră abstractă, « pe categorii ».
Exemple:

Conținutul normei conflictuale Raporturile de drept la care se referă

conținutul normei

Art. 2.613 din Codul Civil

”Posesia, dreptul de proprietate și celelalte
drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv
cele de garanții reale, sunt cârmuite de ....”.

- posesie
- dreptul de proprietate
- celelalte drepturi reale (dr. de uz, uzufruct, abitație, dr. de folosință, etc)
- garanțiile reale (ipotecă, gaj, etc).

Art. 2.626 din Codul Civil

”Formele de publicitate, realizate în orice
mod, referitoare la bunuri sunt supuse.....

- formele de publicitate efectuate în momentul nașterii, transmiterii, restrângerii sau

stingerii drepturilor reale imobiliare și a garanțiilor reale imobiliare

Art. 2.586 din Codul Civil

”Condițiile de fond cerute pentru încheierea
căsătoriei sunt determinate de .....”

- vârsta minimă legală;

- consimțământul la încheierea căsătoriei;
- impedimentele la căsătorie;
etc
 Legătură → parte a normei care indică legea competentă a cârmui raportul respectiv.

Exemple privind structura normei:

Art 2.587 alin. 1 din Codul Civil

CONȚINUT

LEGĂTURĂ

Forma încheierii căsătoriei

este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează

Art 2.625 din Codul Civil

CONȚINUT

LEGĂTURĂ

Nașterea, conținutul și stingerea dreptului de proprietate industrială

sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea
de depozit sau de înregistrare
Legătura normei conflictuale se poate prezenta într-unul din următoarele feluri:
indicare directă
indicare generală

Temă de lucru:
Identificaţi conţinutul şi legătura normelor conflictuale conținute în art. 2.589 alin. (1), art.2.605,
art. 2.614 şi art. 2.627 din Codul Civil.

1.3 Punctele de legătură

Punctul de legătură → criteriu prin intermediul căruia se asigură localizarea raportului juridic în
cadrul unui sistem de drept aplicabil – lex causae.
Acest criteriu poate fi, după caz :
- un criteriu de fapt ( de exemplu: locul în care s-a produs faptul juridic ilicit – ex delicto,
locul unde se situează bunul – locus rei sitae)
- un criteriu juridic (de exemplu : cetățenia, domiciliul).

Principalele puncte de legătură

admise de legea română - cetătenia
- domiciliul sau reședința
- sediul social
- fondul de comerț
- locul situării bunului
- locul încheierii actului juridic
- locul executării contractului
- locul unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciu
- voința părților
- autoritatea care examinează valabilitatea actului
- instanța sesizată

Punctele de legătură se clasifică în două categorii :

puncte de legatură fixe (nu suferă schimbări).

Exemple: locul situării bunului imobil, locul în care s-a produs fapta cauzatoare de prejudicii sau
locul producerii prejudiciului, locul unde s-a incheiat actul, etc.

puncte de legătură mobile (se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul).

Exemple: domiciliul, reședința obişnuită, sediul social, locul în care se află bunul mobil, locul
executării contractului, cetățenia etc.

Concursul punctelor de legătură

Uneori, în cadrul aceleiaşi norme conflictuale, sunt indicate mai multe puncte de legătură
fapt ce generează aşa zisul concurs la punctelor de legătură. Acest concurs este de mai multe
tipuri:
- concurs succesiv, atunci când punctele de legătură de află într-o raport de subsidiaritate, ceea ce
înseamnă că numai dacă primul punctul de legătură indicat nu există sau nu se poate aplica,
urmează a se aplică cel secundar, ş.a. [art. 2.585 şi art. 2600 Cod Civil];
- concurs alternativ, ipoteză în care nu se stabileşte o anumită ordine de preferinţă între punctele
de legătură indicate în normă, existând libertate în alegerea unuia dintre ele, în funcţie de
rezultatul practic la care acesta conduce [art.2.642, art. 2.635 şi art. 2.639 alin. (2) Cod Civil];
- concurs cumulativ, întâlnit ori de câte ori elementul de legătură unic, trimite la două sau mai
multe sisteme de drept diferite (criteriul cetăţeniei). Este cazul, spre exemplu, a legii aplicabile
filiaţiei din afara cărătoriei [art. 2.605 C.civil]

1.4 Clasificarea normelor conflictuale.

Criterii de clasificare:
• dupa conținut:
- norme conflictuale cu privire la persoanele fizice sau juridice;
- norme conflictuale cu privire la bunuri;
- norme conflictuale cu privire la moștenire;
- norme conflictuale cu privire la contracte;
- norme conflictuale cu privire la actul juridic;
- norme conflictuale cu privire la fapte juridice; etc
• dupa felul legăturii:
- norme coflictuale unilaterale sau cu legătura directă → indică numai cazurile în care raportului
juridic cu element de extraneitate i se aplica legea română, fără a indica și cazurile când este
competentă legea străină.

Exemple:
art.2.576 alin. (3) Cod civil - « ocrotirea impotriva actelor de încălcare a dreptului la nume,
săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române », art.149 - « instanțele judecătorești
române sunt competente dacă .... »

- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală - arată în același timp, atât cazurile în
care competența aparține legii locale (legea forului) cât și cazurile când este competentă legea
străină.
Exemple:
art. 2.576 - « numele persoanei este cârmuit de legea sa națională », art.2.578 alin. (1) şi (3),
2.580 Cod Civil.

1.5 Sistemul de drept caruia ii aparțin normele conflictuale.

Regula: Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței sesizate (lex fori). Regula
este exprimată prin formula « normele conflictuale sunt ale forului ».
Această regulă este valabilă atât pentru instanțele române, care vor aplica norma conflictuală
română sau comunitară ca lex fori, cât și pentru instanțele din străinătate care aplică norma
conflictuală proprie pentru determinarea legii competente.
Excepții :
- în arbitrajul internațional ad – hoc unde nu există lex fori, dacă părțile nu indică legea aplicabilă
fondului litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor
consideră mai potrivită în speță.
- în cazul retrimiterii de gradul I, când norma conflictuală română trimite la sistemul de drept al
unui alt stat, iar sistemul de drept străin prin norma sa conflictuală retrimite la dreptul român,
instanța română aplică norma conflictuală străină, întrucât dreptul forului admite retrimiterea de
gradul I.

Temă de lucru:
Identificaţi cel puţin cinci puncte de legătură fixe, analizând la alegere norme din Cartea
a VII -a a Codului Civil. Dispoziţii de drept internaţional privat.
Stabiliţi care sunt punctele de legătură a raporturilor juridice reglementate de art.2585
Cod Civil.
Specificaţi cărui sistem de drept aparţin normele de drept internaţional privat român.
Identificaţi un număr de patru norme conflictuale unilaterale din sistemul de drept român.

2. Normele materiale sau substanțiale

2.1 Noțiune: Normele materiale, se aplică în mod direct raporturilor juridice cu element de
extraneitate. Ele pot fi norme de drept material sau substanțial (drept civil, familiei, comercial,
muncii etc) și norme de drept procesual.

2.2 Distincție față de normele conflictuale.

Deosebiri :
norma conflictuală → normă de trimitere, de fixare
norma materială → guverneaza direct raportul juridic

norma conflictuală → are o structură proprie ( conținut și legătură)

norma materială → are o structură clasică ( ipoteză, dispoziție, sancțiune).
Legea nr. 157/2011 regimului juridic aplicabil cetăţenilor strîini
OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România ("O.U.G. nr. 194/2002");
OUG nr. 56/2007 privind încadrarea în munca şi detaşarea străinilor pe teritoriul
Romaniei ("O.U.G. nr. 56/2007");
OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea
Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi modificarea şi
completarea unor acte normative ("O.U.G. nr. 55/2007");
OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României ("O.U.G. nr. 105/2001");

3. Normele de aplicație imediată (necesară)

3.1 Definiție: Normele de aplicație imediată sunt acele norme materiale, aparținând
sistemului de drept al forului, care prin gradului lor mare de imperativitate datorat scopului în
care au fost edictate de către stat, se aplică cu prioritate (imediat) raportului juridic când acesta
are un punct de legătură cu țara forului, excluzând în acest fel conflictul de legi.

Exemple:
- Art 2.586 din Codul Civil prevede în ceea ce privește condițiile de fond la încheierea
căsătoriei, că acestea sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la
momentul celebrării căsătoriei. Totuși, alin.2 dispune că atunci când potrivit legii străine există
un impediment la căsătorie, care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a
încheia o căsătorie, acest impediment va fi înlăturat ca inaplicabil, dacă unul dintre viitorii soți
este cetățean român și căsătoria se celebreaza pe teritoriul României.
- Art.2.600 alin. (2) din Codul Civil privind legea aplicabilă divorţului - ”Dacă legea
străină, astfel determinată, nu permite divorţul sau îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se
aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean
român sau are reşedinţa obişnuită în România”

3.2. Aplicabilitatea normei de aplicație imediată și efecte

Atunci când se constată existența unei norme de aplicație imediată, aceasta se aplică în mod
necesar, fără a se mai lua în considerare care ar fi fost soluția dată de sistemul de drept
competent a guverna raportul juridic conform normei conflictuale incidente în cauză.
Efecte:
norma conflictuală este înlăturată de la aplicare;
nu se mai pune problema conflictului de legi.
Norma de aplicație imediată se aplică numai raporturilor juridice de drept internațional privat ce
au un punct de legătură cu statul forului și pentru care legiuitorul prin voința sa, a considerat
necesar a înlătura de la aplicare un alt sistem de drept.

CAPITOLUL IV

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Aspecte preliminare
În mod tradițional, izvoarele dreptului internațional privat sunt împărțite, atât în literatura noastră
de specialitate cât și în cea străina, în două categorii: izvoare interne și izvoare internaționale.
După intrarea României în Uniunea Europeană, dreptul comunitar a devenit un nou izvor de
drept, cu caracter de prioritate față de ansamblul normelor dreptului național.
Izvoarele dreptului internațional privat conțin atât norme conflictuale cât și norme materiale sau
substanțiale.

2. Izvoarele interne

Acte normative specifice:

- Noul Cod civil. În cadrul dispozițiilor noului cod, structurate pe șapte cărți, normele ce
guvernează raporturile juridice de drept internațional privat sunt cuprinse în Cartea a VII-a -
Dispoziţii de drept international privat.
- Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în
domeniul insolvenței, cu modificările şi completarile ulterioare;
- OUG nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare
de la data aderării României la Uniunea Europeana1;
- Legea 203/1999 privind permisele de muncă, republicată, OUG nr.194/2002 privind regimul
juridic al străinilor în România, etc.

Acte normative nespecifice :

- Constituția României, care conține, de exemplu, norme cu privire la cetățenie (art. 5), norme
referitoare la românii din străinătate (art. 7 şi 17), norme privitoare la cetățeni străini și apatrizi
(art. 18), norme referitoare la libera circulație (art. 25), la protecția proprietății private (art. 41)
etc;
- Codul de procedură civilă (cap. X privind arbitrajul internațional, capitolul XI privind
recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine);
- Legea nr. 399/2005 privind Codul aerian cu modificările şi completările ulterioare;
- Regulamentul privind organizarea şi functionarea Curtii de Arbitraj Comercial International de
pe lângă Camera de Comert şi Industrie a României;
- Legea nr. 357/2003 privind regimul străinilor;
- Legea nr. 31/1990 privind societătile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 241/1998 regimul stimularea investitiilor directe;
- Legea nr. 44/1998 privind privatizarea societătilor comerciale,
- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea cetăteniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare ;
- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă;
- Ordonanta Guvernului nr.102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, ș.a.
- Legea nr. 157/2011 regimului juridic aplicabil cetăţenilor străini;
- OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;
- OUG nr. 56/2007 privind încadrarea în munca şi detaşarea străinilor pe teritoriul României;
- OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea
Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi modificarea şi
completarea unor acte normative;
- OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României;

3. Izvoare internaționale

În rândul izvoarelor internaționale ale dreptului internațional privat includem : tratatele,

convențiile și acordurile internaționale, având caracter bi- sau multilateral, ratificate de statul
român, desigur, în măsura în care conțin norme de drept internațional privat.
Pot fi mentionate:
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi în
materie de căsătorie,
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi şi de
jurisdicții în materie de divorț și de separație de corp (Decretul – lege nr.873/1904);
- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la conflictele de legi relative la efectele
căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averilor
soților ( Decretul – lege nr.1007/1912);
- Conventia Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare înternațională de mărfuri,
adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ( Legea nr.24/1991);
- Conventia privind procedura civilă (Decretul nr. 81/1971);
- Conventia cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine (Legea
nr. 52/2000);
- Convenția privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și
extrajudiciare în materie civilă sau comercială (Legea nr. 124/2003);
- Convenţia privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială
(Legea nr. 175/2003);
- Conventia privind facilitarea accesului internațional la justiție (Legea nr. 215/2003) ;
- Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la
New York la 14 iunie 1974, modificată prin Protocolul de modificare a convenției de la Viena
din 11 iunie 1980 (Legea nr. 24/1992);
- Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strassbourg în 1967
(ratificată în 1993) ;
- Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale,
încheiată la Haga in 1993 (Legea nr.84/1994) ș.a.

În caz de concurență între izvoarele interne și cele internaționale ale dreptului internațional
privat, vor prevala cele din urmă.
4. Izvoarele comunitare

La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe reglementări, având rolul de a
favoriza compatibilitatea normelor privind conflictul de legi și de competență, aplicabile în
statele membre. Normativa comunitara în materie constituie unul din izvoarele importante ale
dreptului internațional privat român.
Dintre aceste reglementari pot fi enumerate:
- Regulamentul nr. 44/2001/CE al Consiliului cu privire la competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială;
- Regulamentul nr. 1346/2000/CE al Consiliului, referitor la procedurile aplicabile în caz
de insolvabilitate;
- Regulamentul nr. 1348/2000/CE al Consiliului cu privire la notificarea în statele membre
a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă și comercială;
- Regulamentul nr. 1206/2001/CE al Consiliului cu privire la cooperarea instantelor din
statele membre în vederea obținerii probelor în materia dreptului civil si comercial;
- Regulamentul nr. 805/2004/CE al Consiliului cu privire la crearea unui titlu executoriu
european pentru creanțe necontestate;
- Regulamentul nr. 2201/2003/CE al Consiliului, privind competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești;
- Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului european și al Consiliului privind
legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale (Roma II) ;
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european și al Consiliului privind legea
aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), ș.a.

5. Cutuma internațională și uzanța internațională

Cutuma internațională și uzanța internațională constituie izvoare ale dreptului internațional privat
în măsura în care completează sau interpretează normele juridice.
Cutuma - exprimă o practică cu caracter general, relativ îndelungat și repetată, acceptată de către
state ți considerată de ele a avea caracter obligatoriu. Este definită ca fiind « o regulă de conduită
stabilită în practica vieții sociale și respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o
normă socotită obligatorie. »
Cutuma presupune îndeplinirea a două elemente:
o elementul obiectiv - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere: inveterata,
longa, diuturna, consuetudo
o elementul subiectiv sau psihologic - convingerea că o anumită conduită este obligatorie,
are valoare juridică (opinio juris sive necesitatis).

Uzanța - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere fără a mai fi necesar și elementul
subiectiv.
Partile acceptă aplicarea uzanțelor având convingerea că nu este vorba de o normă juridică, ci o
anumită practică.
Uzanțele comerciale pot deroga numai de la normele supletive, nu și de la cele imperative.

6. Practica judiciară și practica arbitrală

Practica judiciara nu este izvor de drept, dar contribuie, prin diferite forme concrete, la formarea
si perfecționarea dreptului.
Practica arbitrală, si anume practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie a României, căreia îi vin spre soluționare cele mai variate
probleme ridicate de relațiile de comerț exterior, de cooperare economică si tehnico știintifică,
ajută la cunoașterea normelor noastre conflictuale în domeniul acestor relații.

CAPITOLUL V
CALIFICAREA ȘI CONFLICTELE DE CALIFICĂRI
1. Calificarea

1.1 Noțiune

Calificarea → operațiune logico – juridică de interpretare a normei conflictuale, pentru a

determina conținutul și sensul noțiunilor folosite atât în conținutul normei cât și în legătură
acesteia.

1.2 Conflictul de calificări

Conflictul de calificări este acea situație ce apare atunci când noțiunile din conținutul și legătura
normei conflictuale au înțelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile a fi aplicate unui
raport juridic.

Exemple:
a) conflicte de calificări privind conținutul normei conflictuale :
incapacitatea unui minor de a încheia un act juridic, ține de capacitate sau poate privi
forma actului;
remiterea materială a lucrului poate fi socotită ca o problemă de formă sau poate fi
calificată ca fiind o problemă ce ține de statutul real;
 prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune este calificată în anumite sisteme de
drept ca o problemă de fond, avand efecte pe planul actelor juridice, iar în alte sisteme de drept
ca fiind o chestiune de procedură, caz in care se aplică lex fori;
dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă pe teritoriul său poate fi
calificată ca un drept la moștenire, supus legii succesiunii (lex succesionis), sau ca un drept
originar al statului, ce decurge din suveranitatea sa, caz în care se aplică legea locului situării
bunului (lex rei sitae);
leziunea poate fi calificată ca o problemă ce ține de obiectul contractului și atunci intră în
conținutul normei conflictuale lex contractus, sau un viciu de consimțământ, supus legii
personale (lex personalis).
celebrarea căsătoriei religioase poate fi calificată ca o condiție de fond la încheierea
căsătoriei, caz în care se aplică legea personală (lex personalis) a viitorilor soti, sau o problemă
de formă a încheierii căsătoriei, supusă legii statului pe teritoriul căruia se încheie potrivit regulii
locus regit actum.
b) conflicte de calificări privind legătura normei conflictuale:
domicilul persoanei fizice are înțelesuri diferite în sistemele de drept. În dreptul român
domiciliul este adresa din localitatea în care persoana își are locuința statornică, în timp ce în
dreptul englez domiciliul este o noțiune complexă și are un caracter mult mai stabil decât astfel
cum este el înțeles în dreptul continental. Potrivit dreptului englez, un cetățean nu-și pierde
domiciliul din Anglia chiar dacă locuiește în străinătate un timp mai îndelungat.
sediul social poate fi calificat ca fiind sediul real sau sediul statutar al persoanei juridice.
locul executării contractului este diferit după cum plata este portabilă sau cherabilă.

1.2 Importanța calificării.

Este dată de efectul acesteia, care diferă în funcție de elementul normei conflictuale ce se
califică, astfel:
prin calificarea noțiunilor din conținutul normei conflictuale, se determină însăși norma
conflictuală aplicabilă;
prin calificarea legăturii normei conflictuale se determină sistemul de drept aplicabil și
deci soluția în spetă.
1.4 Legea dupa care se face calificarea

1.4.1 Calificarea după lex fori.

Regula: calificarea se face după legea instanței sesizate (lex fori).

Art. 2.558 alin. (1) din Noul Cod Civil: « Când determinarea legii aplicabile depinde de
calificarea ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în
considerare calificarea juridică stabilită de legea româna ».

Argumente în favoarea acestei soluții:

normele conflictuale au caracter național. Ele fac parte din sistemul de drept intern al unui stat,
astfel că interpretarea acestora nu poate fi realizată decât în cadrul sistemului de drept din care
fac parte;
calificarea reprezintă o parte a raționamentului juridic, o etapă intermediară în aplicarea
normei conflictuale.
calificarea dupa altă lege decât după lex fori ar conduce la lipsa exercitării unui control privind
aplicarea legii străine în țara forului, ceea ce nu poate fi admis.
argumentul cercului vicios, în sensul că nu se poate face calificarea dupa o lege străină, cât
timp nu se știe dacă această lege este competentă sau nu a se aplica raportului juridic.

1.4.2 Excepții

Calificarea prin voința părților

În situațiile în care părțile pot decide clauzele contractuale și alegerea legii, calificarea se va face
după voinţa părților, potrivit principiului autonomiei de voinţă.
Excepţia este consacrată în Codul Civil în art. 2.558 alin. (5) potrivit căruia « [...] când părţile au
determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face
prin voinţa părţilor”.
Calificarea legală
Uneori, noţiunile din normele dreptului internaţional privat sunt definite de legiuitor în chiar
cuprinsul normei. Spre exemplu, în art. 2613 alin. (2) Cod civil sunt calificate ca bunuri imobile,
platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor situate pe platorul continental al
unui stat.
Calificarea potrivit tratatelor internaționale
Atunci când tratatele internaționale conțin norme conflictuale, a căror termeni și noțiuni sunt
explicate, interpretarea se va face portivit sensului dat de acestea.
Calificarea secundară
Calificarea secundară reprezintă o problemă de drept intern și se face dupa lex causae fiind
subsecventă calificării principale. Ea nu influențează legea aplicabilă, dar afectează soluția pe
fond.

Exemple:
- calificarea naturii mobiliare sau imobiliare. Art 2.558 alin. (2) din Noul Cod Civil dispune că «
natura mobiliară sau imobilară a bunurilor se determină potrivit legii locului unde acestea se află
sau, după caz, sunt situate»
- calificarea cetățeniei. Art.2.569 din Codul Civil prevede că determinarea ca și proba cetățeniei
se face în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se invocă.
- calificarea răspunderii administratorilor unei societăți comerciale ca fiind contractuală sau
delictuală se face dupa lex societatis, care este lex causae în speță.

Calificarea instituțiilor necunoscute de lex fori.

În acest caz, calificarea se realizează după legeă străină care o reglementează. De exemplu,
instituțiile cunoscute în dreptul anglo - saxon sub denumirea de « trust » și « agency ».
Calificarea în caz de retrimitere
Când lex fori admite retrimiterea, noțiunile juridice din norma conflictuală străină (care
retrimite) se califică după acel sistem de drept străin.
Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internațional ad hoc
În arbitrajul internațional ad hoc lipsește o lege a forului, drept urmare, arbitrii au libertatea de a
realiza calificarea după sistemul de drept pe care îl consideră cel mai portivit în speță.
TEMA VI
CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR CONFLICTUALE. RETRIMITEREA

1. Generalităţi privind conflictul în spaţiu al normelor conflictuale

Vorbim de un conflict în spațiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în

prezență coexistă și au puncte de legătură diferite.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi:
conflict pozitiv
conflict negativ

Conflict pozitiv → apare atunci când fiecare din norma conflictuală trimite la propriul sistem de
drept.

Exemplu: atunci când se pune problema stării civile a unui cetățean român cu domiciliul în
Anglia. Dacă problema apare în fața instanțelor engleze, aceastea vor aplica norma conflictuale
engleză, lex domicilii care trimite la dreptul englez; dacă problema se pune în fața instanțelor
române, aceasta, conform normei conflictuale lex patriae (art.2.572 Cod Civil), vor aplica dreptul
român, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.

Conflictul negativ → apare atunci când normele conflictuale din sistemele de drept în prezență
nu declară nici una ca fiind aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie retrimit la sistemul de
drept al celuilalt stat, fie retrimiterea se face la dreptul unui stat tert.

2. Retrimiterea

2.1 Noțiune: situația juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un
sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la normele sale conflictuale), iar acesta din
urmă, prin norma sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul
statului forului, fie trimite mai departe, la dreptul unui stat terț.

2.2 Condiții

să existe un conflict negativ;

norma conflictuală a forului să admită retrimiterea (în sensul de a trimite la întregul
sistem de drept străin, deci inclusiv la normele sale conflictuale).
Daca norma conflictuală a forului trimite direct la normele materiale ale sistemului de drept
străin, este exclusă retrimiterea, în acest caz urmând a se aplica aceste norme.

Speța Forgo
Un cetățean bavarez pe numele său Forgo, copil din afara căsătoriei, se mută la varsta de 5 ani
Franța unde, deși a trăit tot restul vieții sale, nu a îndeplinit formalitățile legale prevăzute de
legea franceză pentru a fi considerat ca având domiciliul în Franța. Când a murit, la vârsta de 68
de ani, a lăsat o importantă moștenire mobiliară, pentru care nu a facut testament.
Conform legii franceze, devoluțiunea succesiunii mobiliare ab intestat cade sub incidența legii
țării ultimului domiciliu al defunctului (legea bavareză); aceasta lege prevedea un drept de
moștenire în favoarea rudelor colaterale după mamă, însă tot legea bavareză în normele sale
conflictuale, prevedea că succesiunea mobiliara este supusă legii domiciliului de fapt al
defunctului (legea franceză). Legea bavareză, la care trimitea legea forului, făcea deci la randul
ei trimitere la legea franceză.
Instanța franceză a admis retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză și a aplicat legea
succesorală franceză, potrivit căreia rudele colaterale după mamă nu aveau nici un drept la
moștenire, condiție în care succesiunea fiind vacantă, a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul
căruia se aflau bunurile mobile respective.

2.3. Formele retrimiterii

Există două forme ale retrimiterii:

 retrimitere de gradul I (retrimitere simplă) → când norma conflictuală străină retrimite la
sistemul de drept al forului;
retrimitere de gradul II (retrimitere complexă) → când norma conflictuală străină trimite
la sistemul de drept al unui stat terț.

Regula: în dreptul internațional privat român se admite retrimiterea de gradul I

art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la dreptul român [...] se aplică se
aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».

Excepții: Retrimiterea de gradul I nu este admisă:

când părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului autonomiei lor de vointa
(lex voluntatis) – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
în cazul determinării legii străine aplicabile obligaţiilor extracontractuale – art. 2.559 alin. (3)
Cod Civil;
când se aplică regula locul regit actum – 2.613 alin. (1) Cod Civil;
când se determină cetățenia unei persoane.
Retrimiterea poate fi înlăturată şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la
care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.

2.4 Retrimiterea de gradul II

Dreptul internațional privat român nu admite retrimiterea de gradul II.

art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la [...] dreptul altui stat, se aplică
se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».
În cazul retrimiterii de gradul II, se va aplica legea română. Trimiterea la legea unui stat terţ nu
va fi aşadar luată în considerare, ea urmând a fi înlăturată prin aplicarea dreptului material al
forului.

TEMA VII
ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
1. Noțiune și caracterele ordinii publice în dreptul internațional privat

În noțiunea de ordine publică de drept internaționa privat intră normele fundamentale ale
sistemului de drept al instanței, care nu permit aplicarea regulilor străine, deși acestea sunt
competente conform normelor conflictuale ale instanței.
Elemente definitorii ale ordinii publice de drept internațional privat:
apare ca un corectiv excepțional în aplicarea legii străine normal competente;
are un caracter diferențiat, în sensul ca ordinea publică diferă de la o țară la alta, în funcție de
valorile protejate prin principiile fundamentale de drept ale statului instanței sesizate.
pe plan procedural se concretizează în excepția de ordine publică de drept internațional privat,
excepţie de fond ce poate fi invocată de orice parte interesată sau de instanță din oficiu.
relevă vocația subsidiară de aplicare a legii forului.
este variabilă atât în timp, în cadrul aceleiași țări, cât și în spațiu, de la o țară la alta.

Caracterele juridice ale ordinii publice de drept international privat:

caracter național

se interpretează în conformitate cu legea forului

caracter actual
 se ia în considerare conținutul ordinii publice din momentul litigiului și nu cel din
momentul nașterii raportului juridic

caracter de excepție este o excepție de la regula potrivit căreia dreptul străin, normal
competent, trebuie să se aplice raportului juridic cu element de extraneitate (ordinea publică este
de strictă interpretare)

2. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat

Principiile și normele juridice de ordine publică pot apare în orice materie a dreptului
internațional privat.
Există însă, anumite domenii ale raporturilor cu element de extraneitate susceptibile, într-
o mai mare măsură, să ridice probleme de ordine publică.
Domeniul de drept material cel mai vizat este cel privitor la starea civilă, capacitatea și
relațiile de familie ale persoanelor fizice.
Domeniul de drept procesual este acela al încălcării competenței exclusive a jurisdicției
române.

Exemple legislative și de practică judiciară privind ordinea publică de drept internațional privat
român:
● Prevederi din acte normative interne
De regulă, actele normative interne nu stabilesc conținutul ordinii publice, ci prevăd, în
mod abstract, posibilitatea aplicării acesteia în domeniile reglementate. De exemplu:
a) drepturile câștigate în țară străină, sunt respectate în România, afară numai dacă sunt
contrare ordinii publice de drept internațional privat român;
b) persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, în
condițiile prevăzute de lege, printre care și cerința ca scopurile lor statutare să nu contravină
ordinii sociale și economice din România;

În unele cazuri, legea stabilește conținutul concret al ordinii publice, în domeniul

respectiv de reglementare, în sensul că indică normele juridice a căror încălcare justifică
aplicarea excepției de ordine publică de drept internațional privat. În acest caz, există două
variante:

A. legea stabilește numai conținutul ordinii publice de drept internațional privat român

B. legea ocrotește ordinea publică a cărui sistem de drept este aplicabil în speță
Art.2.586 alin. (2) Cod Civil - existența, în legea străină a unui impediment la căsătorie care,
potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie. Art. 2.639
alin. (3) Codul Civil – forma solemnă cerută sub sancţiunea nulităţii pentru un act juridic în
sistemul de drept aplicabil fondului actului.

Art.2.600 alin.(2) Cod Civil – existența în legea străină, a unei dispoziții care nu permite divorțul
ori îl admite în condiții deosebit de restrictive.

În sistemul de drept român, ordinea publică de drept internaţional privat este prevăzută în
art. 2564 alin. (1) Cod Civil, conform căruia, legea străină se înlătură dacă încalcă ordinea
publică de drept internaţional privat român. Are loc o astfel de încălcare, în măsura în care prin
aplicarea legii străine, s-ar ajunge la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale
dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.
În locul legii străine înlăturate, se va aplica legea română.
● Prevederi în convenții internaționale la care România este parte
În aceste cazuri ordinea publică este prevazută, de regula, în mod abstract.
De exemplu :
- Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale străine prevede că recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale străine poate fi
refuzată, printre altele, dacă este contrară ordinii publice a statului solicitat;
- Statutul Fondului Monetar Internațional prevede că contractele de schimb valutar care
privesc moneda unui stat membru și care sunt contrare reglementărilor din acel stat referitoare la
schimb vor fi neexecutorii pe teritoriul oricărui stat membru.
● Practica judiciară în materie
 În practică s-a decis, spre exemplu, ca este de ordine publică pentru operațiunile de
import/export ale firmelor române, cerința licenței pentru asemenea operatiuni, refuzându-se
recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine, care obliga o firmă română ce nu avea licență să
plătească petiționarei din străinătate prețul mărfii livrate și câștigul nerealizat.

3. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat

Ordinea publică de drept internațional privat are două efecte:

Efectul pozitiv – constă în aplicarea legii române [art.2.564 alin.(1) din Codul Civil: « în
cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română »].
Efectul negativ – constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine [art.2.564 alin.(1) din
Codul Civil: « aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept
internațional privat român »]

TEMA VIII

FRAUDA LEGII ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Noțiune

Frauda la lege - operațiunea prin care părțile unui raport juridic, uzând de mijloacele
legale de drept internațional privat, își creează în mod voit condiții pentru a se sustrage de sub
incidența legii normal competente, recurgând la dispozițiile altei legi, convenabile lor.

Speță: Cazul Beauffremont

Prințesa de Beauffremont, de cetățenie franceză, era separată de soțul său și dorea să divorțeze,
însă legea franceză nu permitea divorțul. Ea și-a fixat domiciliul în ducatul german Saxa –
Altenbourg, unde obține cetățenia. Fiind considerată divorțată, merge la Berlin pentru a se
căsători cu prințul Bibescu, de cetățenie română. Prințul de Beauffremont cheamă pe soția sa în
judecată la Tribunalul Seine, solicitând să se constate ca naturalizarea în ducatul german,
divorțul și recăsătorirea sunt fără efect în Franța. El nu putea invoca ordinea publică deoarece
Curtea de Casație consacrase deja (din 1860) efectul atenuat al ordinii publice, admițând că putea
produce efecte în Franța divorțul a doi soți străini, domiciliați în străinătate.
Curtea a judecat că prințesa nu poate invoca cetățenia sa germană și aplicarea legii
germane care îi permite recunoașterea divorțului, deoarece noua cetățenie fusese obținută cu
intenție frauduloasă, respectiv voința de a se sustrage legii franceze normal aplicabile. În
consecință, cetățenia, divorțul și recăsătorirea au fost considerate fără efect în Franța.

Frauda la lege, în dreptul român, este reglementată de art. 2.564 alin. (1) Cod civil care
specifică : « aplicarea legii străine se înlătură dacă [...] legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române”.

2. Condiţii

Pentru existenţa fraudei la lege în dreptul internaţional privat trebuie să fie îndeplinite, în
mod cumulativ urmatoarele condiții:
• să existe un acord de voință a părților (părții) de a plasa un anumit raport juridic sub
incidența unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legatură.

implică o activitate volitivă, frauduloasă a părților, de schimbare a punctului de legătura;

schimbarea punctului de legătură trebuie să fie efectivă;
intervine doar în acele situații în care normele conflictuale au puncte de legătură mobile
(schimbarea cetățeniei sau domiciliului; schimbarea sediului social, schimbarea locului unde se
află bunul mobil)
poate să apară doar în acele materii în care parțile pot să își manifeste voința, cum ar fi: forma și
conținutul actelor juridice, pavilionul navelor comerciale etc.
• părțile sa utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la ocolirea
legii.

Exemple: persoana juridică își schimbă sediul social într-un alt stat, acțiune licită care
face incidentă o normă conflictuală care, prin punctul său de legătură atrage aplicarea unui alt
sistem de drept decât cel normal competent să se aplice raportului juridic respectiv.

• scopul urmărit de părți sa fie ilicit.

• rezultatul obținut de părți sa fie ilicit, care să contravină normei conflictuale competente.

3. Modalități

De regulă, fraudarea legii în dreptul internațional privat se realizeaza în două

modalități:

în cadrul unui raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos un element de
extraneitate, care declanșează în mod artificial un conflict de legi, iar prin aplicarea normei
conflictuale, se trimite la un sistem de drept, altul decât cel intern.
Exemplu: o societate comercială română, pentru a beneficia de un regim juridic mai favorabil din
punct de vedere fiscal, își stabilește sediul social în străinătate.Se creează astfel un conflict
artificial de legi (elementul de extraneitate fiind sediul social aflat în străinătate) iar prin
aplicarea normei conflictuale normal competente lex societatis [art.2.580 alin.(1) Cod Civil] se
face aplicabil societății sistemul de drept străin, în locul celui român.

într-un raport juridic de drept internațional privat părțile schimbă, în scop fraudulos,
punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei conflictuale
aplicabile pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal aplicabil
conform normei conflictuale inițiale.
Exemplu: schimbarea cetăţeniei, cu scopul de a determina aplicarea unei alte legi decât cea
normal competentă.

4. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat

• statutul persoanei fizice: stare civilă, capacitate și relații de familie. De regulă, în această
materie, frauda constă în schimbarea cetățeniei, domiciliului ori reședinței;

Speță: Cazul Bertola

Doi cetățeni intalieni domiciliați în România au cerut divorțul în fața instanțelor române, care au
respins acțiunea, pentru ca legea italiană competentă nu permitea divorțul. Pentru a frauda legea
italiană, soții au făcut demersuri pentru pierderea cetățeniei italiene, devenind apatrizi. După
aceea, au introdus o nouă cerere de divorț, de data aceasta, acțiunea a fost admisă, făcându-se
aplicarea legii române, competentă în situația apatrizilor. Prin aceste demersuri, a fost fraudată
legea italiană.

Speța Mihăiescu
Dna. Mihăiescu, cetățean român a avut în Franța, un copil din afara căsătoriei, cu un cetățean
francez. În fața instanțelor franceze a fost introdusă o primă acțiune, pentru stabilirea paternității
din afara căsătoriei, permisă de legea franceză, dar interzisă la acea vreme de legislația română.
Întrucât copilul figura în cadrul acțiunii ca cetățean român, prin aplicarea legii personale a
acestuia acțiunea a fost respinsă. Mai inainte de a ajunge procesul în căile de atac, mama
copilului a obținut pentru acesta cetățenia franceză. Prin aceasta, s-a obținut ca instanța
superioară să aplice legea franceză (comună atât pretinsului tată cât și copilului) și ca acțiunea să
fie admisă. În acest mod, s-a fraudat legea română, care interzicea stabilirea paternității din afara
căsătoriei.

• statutul persoanei juridice: frauda poate consta, de exemplu, în mutarea sediului social, de
pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat considerat « paradis fiscal » (precum Monaco,
Liechtenstein, Panama, Liberia etc), în scopul evaziunii legilor fiscale ale forului, cu precizarea
că persoana juridică respectivă continuă să funcționeze pe teritoriul statului forului, ca persoană
juridică străină;
• regimul juridic al bunurilor mobile: frauda constă – în această materie – în schimbarea
locului situării bunului mobil într-un alt stat (schimbarea pavilionului navei sau aeronavei într-un
stat considerat « paradis fiscal »);
• forma exterioară a actelor juridice : frauda constă, de regulă, în faptul că se încheie un
act juridic într-un alt stat și, prin efectul normei conflictuale « locul regit actum » se aplică acelui
act o lege mai favorabilă pentru părți decât cea normal competentă a se aplica în cauză. De
exemplu, părțile beneficiază de condiții mai ușoare pentru încheierea căsătoriei.
În prezent, această formă de fraudă este exclusă în temeiul 2.639 alin. (3) Cod Civil
conform căruia, în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune,
sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici una din celelalte legi care pot cârmui
forma sa (anume: legea locului unde a fost întocmit, legea cetăţeniei sau legea reşedinţei
obişnuite a persoanei care l-a consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al
autorității care examinează validitatea actului) nu poate să înlăture această cerință, chiar dacă
actul a fost întocmit în străinătate.
• succesiunile: de exemplu, atunci când partea dorește să aibă o cotitate disponibilă mai
mare decat îi permite legea sa personală, schimbă cetățenia, dobândind alta, a unui stat a cărui
legislație îi permite o cotitate disponibilă mai mare.

5. Dovada fraudei la lege

Frauda la lege în dreptul internațional privat este o situație de fapt ce poate fi probată prin
orice mijloc de probă.
Dificultatea constă în aceea ca trebuie dovedit elementul subiectiv, adică intenția
frauduloasă a părților.

6. Delimitarea față de alte instituții juridice

6.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern

• Asemănări:

Condițiile fraudei la lege (atât de drept intern cât și de drept internațional)

act de voință al părților un mijloc licit un scop ilicit rezultatul ilicit

• Deosebiri:
Obiectul fraudei

în dreptul intern în dreptul internațional privat

o lege internă în favoarea altei legi interne o normă conflictuală a forului, și prin
aceasta, un sistem de drept în
favoarea altuia

Mecanismul fraudei

în dreptul intern în dreptul internațional privat

se schimbă conținutul faptic al raportului juridic se schimbă conținutul faptic

conflictual care duce în mod fraudulos ceea ce conduce la fraudarea
la aplicarea altei legi sistemului de drept normal competent
 6.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat
• Asemănări:
- în ambele cazuri, nu se aplică sistemul de drept normal competent ci se aplică legea română.
- constituie excepții de la aplicarea legii competente în mod firesc raportului juridic respectiv;
• Deosebiri:

FRAUDA LA LEGE

ORDINEA PUBLICĂ

Cauza pentru care nu se aplică legea normal competentă

- are natură subiectivă (voința părților)

- are natură obiectivă (legea străină este înlăturată ca urmare a rezultatului incompatibil cu
principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile
fundamentale ale omului, la care s-ar ajunge prin aplicarea ei)
Sancțiunea aplicabilă

se înlătură legea pe care părțile au facut-o aplicabilă prin fraudă, iar în locul ei se aplică legea
corect competentă
se înlătură efectele legii străine și se aplică legea forului

Rolul instanței de judecată

dacă se invocă frauda la lege, instanța nu este obligată să cunoască conținutul legii străine,
deoarece ceea ce se sancționeaza este activitatea frauduloasă a părților
dacă se invocă excepția de ordinea publică, instanța este obligată să cunoască conținutul legii
străine, numai astfel putând aprecia, daca legea străină încalcă sau nu principiile fundamentale
ale dreptului forului.

6.3 Comparaţie cu simulaţia

• Asemănări:
- ambele implică un act de voință al părților;
- în ambele cazuri se creează sau se modifică, în mod artificial, un conflict de legi;
- mijloacele folosite sunt, prin ele însele, licite;
- consecința față de terți este, în principiu, aceeași și anume inopozabilitatea actului
fraudulos;
• Deosebiri:
- frauda la lege presupune existența unui singur act juridic, cel fraudulos, în vreme ce simulația
implică două acte juridice (cel real și cel aparent);
- frauda la lege implică o operațiune materială, de deplasare a punctului de legătură dintr-un
sistem de drept în altul, în timp ce la simulație, operațiunea este fictivă, adică este exprimată prin
actul aparent, dar contrazisă prin contra-înscris;
- frauda la lege presupune existența unui scop ilicit, în vreme ce la simulație scopul poate fi și
licit;
- uneori, produc consecințe diferite față de părți. Astfel, în cazul fraudei, dacă se constată frauda,
actul fraudulos nu mai produce efecte noi între părți, pe când în cazul simulației contra-înscrisul
este valabil între părți și față de succesorii lor universali și cu titlu universal, dacă nu s-au fraudat
drepturi născute de lege direct în favoarea lor.

6. 4 Comparație cu abuzul de drept

Abuzul de drept, constă în folosirea unui drept subiectiv civil în alt scop decât cel pentru
care legea îl recunoaște, și anume satisfacerea unor interese legitime ale titularului său.
 În cazul fraudei la lege, scopul urmărit este acela de a nu se aplica legea unei anumite
țări, în vreme ce, în cazul abuzului de drept scopul urmărit este altul decât cel recunoscut de lege
titularului său.

7. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat

În raport de obiectul fraudei distingem două situații:

1) când dreptul român este fraudat în favoarea dreptului străin. Efecte:
unul negativ - înlăturarea de la aplicare a legii străine;
unul pozitiv - aplicarea legii române în golul rămas de înlaturarea legii străine.
2) când dreptul străin normal competent conform normei conflictuale române, este
fraudat în favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terț.
Legislatia română nu conține prevederi pentru această situație, dar fraudarea legii străine
trebuie sancționată în același mod ca și frauda legii române, față de urmatoarele argumente:
- dreptul străin este element de drept, ca și dreptul forului, și trebuie deci să i se acorde
aceeași protecție;
- fraudarea dreptului străin competent constituie o încălcare a normei conflictuale
române;
- ceea ce se sancționează, în toate cazurile este intenția frauduloasă a părților (fraus
omnia corumpit).

TEMA IX

CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

( RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ)

1. Noţiune
 Există conflict de legi în timp şi spaţiu, atunci când efectele juridice ale unui raport
născut sub imperiul unei legi străine, se cer a fi recunoscute într-un alt stat.

ÎN TIMP

între naşterea raportului juridic sub incidenţa unui sistem de drept şi invocarea lui, în cadrul
sistemului de drept al altui stat, trece un interval de timp

CONFLICT

ÎN SPAŢIU

cele două sisteme de drept în prezenţă coexistă din punct de vedere spaţial

Conflictul de legi în timp şi spaţiu = « teoria recunoaşterii drepturilor câştigate în ţară străină »
sau « teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate ».
 Conflictul de legi în timp si spatiu poate apare:
în domeniul dreptului material, cu privire la un drept subiectiv dobândit în temeiul unei
legi străine;
în domeniul dreptului procesual, cu privire la un drept dobândit în baza unei hotărâri
străine, caz în care se pune problema recunoaşterii efectelor acelei hotărâri.

2. Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu

ambele forme de conflict sunt « în spaţiu » (sistemele de drept în prezenţă coexistă

spaţial)
la conflictul de legi în spaţiu sistemele de drept în prezenta sunt susceptibile de aplicare
simultan, în timp ce la conflictul de legi în timp şi spaţiu, sistemele de drept se aplică succesiv
(dreptul câştigat într-un stat urmează a fi recunoscut într-un alt stat).

Exemple:
- conflict de legi în spaţiu: doi cetăţeni, unul român şi unul francez, soţi, cu domiciliul
comun în România, solicită desfacerea căsătoriei prin divorţ, situaţie în care se pune problema
legii aplicabile divorţului.
- conflict de legi în timp şi spaţiu: doi soţi, unul cetăţean român şi celalalt cetăţean
francez, divorţează în Franţa, iar cetăţeanul român se reîntoarce în România şi solicită pensie de
întreţinere de la fostul soţ, situaţie în care se pune cu prioritate problema recunoaşterii divorţului
pronunţat în Franţa.

3. Forme

Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în dreptul intern al unei ţări şi apoi se invocă
în altă ţară → conflictul se naşte în momentul în care se invocă în ţara forului.

Exemplu:
 Un cetăţean englez ce deţine în proprietate un imobil aflat pe teritoriul României încheie un
testament în Anglia prin care lasă acest imobil unei fundaţii. După decesul cetăţeanului englez,
fundaţia solicită în România recunoaşterea efectelor testamentului.

Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în cadrul dreptului internaţional privat
al unei ţări, iar ulterior se invocă într-o altă ţară → apare un conflict succesiv: un conflict de
legi în spaţiu, la momentul naşterii raportului juridic şi un conflict în timp atunci când se invocă
într-un alt stat.

Exemple:
Un cetaţean olandez şi unul irlandez se căsătoresc în Olanda şi apoi vin în România şi cer să li
se recunoască efectele acestei căsătorii - în această situaţie în momentul naşterii sale, raportul
juridic nu are legătură cu ţara forului, întrucât nici unul din elementele de extraneitate nu priveau
dreptul român.
Se pronunţă divorţul dintre un cetăţean român şi unul străin în străinătate, iar ulterior, se cere
recunoaşterea acestei hotărâri în România - în momentul naşterii sale, raportul juridic avea
legătură cu ţara forului, prin faptul că, cel puţin unul din elementele sale de extraneitate priveau
dreptul român.

4. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate

4.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor dobândite în străinătate

• art. 2.567 Cod Civil care prevede « Drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în
România afară numai dacă sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat ».

4.2 Condiţiile recunoaşterii

- dreptul să fie corect născut (modificat sau stins) conform legii străine competente;
- dreptul (raportul juridic) a cărui eficacitate se pretinde, este cel care s-a dobândit şi nu altul
care ar fi substituit acestuia.

Exemplu:
Hotărârea străină a carei recunoaştere se solicită a fost modificată în timp.

Dreptul dobândit într-o anumită ţară produce efecte în altă ţară numai dacă între timp nu s-a
creat în ţara unde se invocă, un drept nou care îl include pe acela creat în străinătate: depozitarul
înstrăinează un bun mobil într-o ţară în care legea acordă proprietarului dreptul de a-l revendica
de la subdobânditor, apoi bunul este transportat într-o altă ţară a carei lege prevede ca posesia de
bună – credinţă valoreaza titlu de proprietate, astfel că proprietarul nu va mai putea revendica
bunul de la noul proprietar.

- dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept internaţional

privat român.

Exemplu: - dreptul dobândit în străinătate nu va fi recunoscut în România dacă priveşte starea

civilă şi capacitatea unui cetăţean român căruia i s-a aplicat o altă lege decât cea română, iar
dreptul diferă de cel care i s-ar fi acordat potrivit legii române.
- hotărârea străină prin care s-au încălcat dispoziţiile privitoare la competenţa exclusivă a
jurisdicţiei române nu va putea fi recunoscută în România.

4.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine

Acestea sunt:
 dreptul dobândit produce, în principiu, toate efectele admise de legea străină respectivă,
dacă în statul unde se invocă nu s-a constituit între timp un drept nou care îl include pe cel sin
străinătate.

Exemplu:
- o căsătorie religioasă între doi cetăţeni străini, valabil încheiată în străinătate, va produce în
România toate efectele juridice, pe care legea străină i le recunoaşte.

un drept dobândit conform legii străine nu poate produce în România mai multe efecte
juridice decât în ţara în care a fost dobândit.

Exemplu:
- o hotărâre străină poate fi executată în România în termenul de prescripţie a dreptului la
executare silită din dreptul român, dar numai dacă nu se implinise prescripţia în statul străin, în
care a fost pronunţată hotărârea.

dreptul dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară dacă ar
contraveni ordinii publice de drept internaţional privat.

TEMA X

CONFLICTUL MOBIL DE LEGI

1. Noţiune

Conflictul mobil de legi reprezintă situaţia în care un raport juridic este supus succesiv, la
doua sisteme de drept diferite, ca urmare a deplasării punctului de legătura al normei conflictuale
aplicabile.
Exemplu:
- un cetaţean italian dobândeşte cetăţenia engleză, situaţie în care se pune problema dacă
statutul său personal şi actele încheiate anterior schimbării cetăţeniei vor fi supuse uneia sau
alteia dintre cele două legi.

Particularităţi:
afectează legea aplicabilă, nu numai norma conflictuală avută în vedere;
apare urmare a schimbării punctelor de legatură, prin voinţa părţilor şi nu a schimbării
normei conflictuale sau a legii aplicabile datorită voinţei legiuitorului.

2. Domeniul in care poate interveni conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi poate apărea în domeniile în care raporturilor juridice le sunt
aplicabile norme conflictuale cu puncte de legatură variabile.
Astfel:
statutul personal al persoanei fizice (stare civilă, capacitate, relaţii de familie) prin
schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului;
statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social;
statutul real mobiliar, prin deplasarea bunului mobil în altă ţară;
în materia drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului, când debitorul îşi
schimbă cetăţenia sau domiciliul într-o altă ţară ( având în vedere că drepturile creditorilor ar
putea fi supuse legii domiciliului debitorului);
în privinţa formei testamentului, dacă testatorul îşi schimbă cetăţenia înainte de deces,
iar forma testamentului este supusă legii naţionale a testatorului;

3. Comparaţie cu alte situaţii juridice

3.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu

ambele forme de conflict presupun coexistenţa, în spaţiu, a două sisteme de drept, precum
şi incidenţa succesivă, în timp, a acestora, cu privire la acelaşi raport juridic ;
 deosebirea esentială constă în faptul că schimbarea punctului de legatură se produce doar
în cazul conflictului mobil de legi.

3.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne

ambele conflicte implică aplicarea, cu privire la un raport juridic concret, a două legi, în
mod succesiv ;
conflictul mobil de legi există între sisteme de drept aparţinând unor state diferite, spre
deosebire de conflictul în timp al legilor interne care se manifestă în cadrul aceluiaşi sistem de
drept ;
în cazul conflictului mobil, ambele legi rămân în vigoare, în vreme ce, în cazul
conflictului de legi interne, numai una dintre ele este în vigoare.

4. Soluţionarea conflictului mobil de legi

Regula: conflictul mobil de legi se soluţionează conform dispoziţiilor normelor conflictuale sau
ale altor norme juridice din sistemul de drept al forului.s
În sistemul de drept român conflictul mobil de legi se solutionează diferit de la caz la caz:

Uneori se dă prioritate legii vechi

Exemple:
- art. 2.596 alin. (3) Cod Civil - « [....] dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial,
ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia».
- art. 2.603 alin. (2) Cod Civil – “dacă înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat
sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele ».

Alteori se dă prioritate legii noi

- art.2.574 Cod Civil: « declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumata a
morţii, precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege naţională a
persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea româna ».
- art. 2.633 Cod Civil – « moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul avea,
la data morţii, reşedinţa obişnuită ».

În unele situaţii se indică până când se produc efectele legii vechi şi de când se aplică legea nouă.

- art.2.591 alin. (3) Cod Civil: « Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului
matrimonial, [...]. Legea nouă produce efecte numai pentru viitor dacă soţii nu au dispus altfel, şi
nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor”.
- art. 2.596 alin. (2) Cod Civil: « Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz,
cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii se aplică matrimonial
numai pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejudicia
drepturiel terţilor ”.

În unele cazuri se aplică principiul legii mai favorabile (melior lex).

- art.2.575 Cod Civil: « schimbarea legii naţionale a persoanei nu aduce atingere
majoratului dobândit potrivit legii aplicabile la momentul dobândirii »
- art.2.605 alin.1 Cod Civil : « filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la data naşterii. Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea
română, se aplică legea cetăţeniei care îi este mai favorabilă ».

În lipsa unei reglementări legale, conflictul mobil de legi se soluţionează prin aplicarea prin
analogie a dispoziţiilor privind rezolvarea conflictului mobil de legi în timp din dreptul
tranzitoriu intern, ţinând însă seama de particularităţile contextului juridic internaţional în care
acest conflict apare.

TEMA XI

CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR CONFLICTUALE ALE FORULUI

CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR MATERIALE STRĂINE
ŞI CONFLICTUL ÎN TIMP AL CONVENŢIILOR INTERNAŢIONALE
 1. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului

1.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor conflictuale există în cazul schimbării normei conflictuale
în cadrul aceluiaşi sistem de drept.
În sistemul de drept internaţional privat român, o asemenea situaţie a apărut, de exemplu,
prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil care a abrogat dispoziţiile Legii 105/1992, cu
excepţia celor ce reglementează conflictul de jurisdicţii.
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului
Se aplică, prin analogie, regulile de rezolvare a conflictului de legi în timp din dreptul
intern, valabil pentru soluţionarea conflictului în timp între normele materiale care reglementează
materia ce intră în conţinutul normei conflictuale respective, cu respectarea principiului
constituţional al neretroactivităţii legii şi numai în măsura în care legea nouă nu prevede în mod
expres o altă modalitate de soluţionare a conflictului.

2. Conflictul în timp al normelor materiale străine

2.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor materiale străine apare în situaţia modificării dispoziţiilor
materiale străine, între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului.
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale străine
Acest conflict se soluţionează potrivit principiilor dreptului tranzitoriu al sistemului
juridic căruia îi aparţin legile succesive.

3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale

3.1 Noţiune
Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale apare în cazul în care o convenţie de
acest gen este înlocuită cu alta.
 3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale
În absenţa unor prevederi exprese privind soluţionarea chestiunilor tranzitorii, se aplică
regulile dreptului tranzitoriu intern, adaptate raportului juridic internaţional respectiv.

TEMA XII

APLICAREA LEGII STRĂINE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Noţiunea de lege străină

În sens larg - întregul sistem de drept străin, respectiv: actele normative, cutuma, uzanţele,
practica judiciară (sistemul common law), etc;
În sens restrâns - legea propriu – zisă.
Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al noţiunii de lege străină, şi anume întregul
sistem de drept.

2. Titlul cu care se aplică legea străină

În dreptul internaţional privat român legea străină la care norma conflictuală trimite se
aplică în calitate de element de drept. Legea străină se bucură de aceeaşi consideraţie ca şi legea
naţională.

3. Moduri de aplicare a legii străine

3.1 Aplicarea legii străine ca lex causae

Atunci când norma conflictuală română trimite la sistemul de drept al altui stat, aplicarea
dreptului străin devine obligatorie. Raportul juridic va fi supus legii străine declarată competentă,
lege ce se va aplica ca lex causae în virtutea normei conflictuale române.

3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae

3.2.1 Condiţia reciprocităţii
Prin reciprocitate se înţelege o identitate de reglementare între cele două sisteme de drept în
prezenţă, şi anume, dreptul român respectiv cel străin.
Regula → aplicarea legii străine nu este condiţionată de principiul reciprocitatii şi nu depinde
de faptul dacă statul străin aplică legea forului în acelaşi domeniu (nici la nivelul normelor
conflictuale, nici a celor materiale) – art. 2.561 Cod Civil.
Excepţia: → condiţia reciprocităţii este cerută atunci când este prevăzută fie de dispoziţiile
Codului Civil fie de alte legi speciale.
Important: pentru a opera principiul reciprocităţii, normele conflictuale trebuie să aibă aceleaşi
puncte de legatură.
Aplicarea legii materiale străine atunci când operează condiţia reciprocităţii, este condiţionată de
aplicarea simetrică a legii forului.

Exemple în care legea română cere expres condiţia reciprocităţii:

• Codul Civil
- art. 2.582 alin. (2) Cod Civil - recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop lucrativ
• Legea 105/1992
- art.162 alin.(3) din Legea 105/1992 - scutirea de supralegalizare a actelor oficiale sau legalizate
de o autoritate străină
- art.163 alin.(2) din Legea 105/1992 - scutiri sau reduceri de taxe şi cheltuieli de procedură,
precum şi de asistenţă juridică gratuită în cazul proceselor purtate în faţa instanţelor române
- art.163 alin.(3) din Legea 105/1992 - obligaţia depunerii cauţiunii sau a altei garanţii
- art.167 alin.(1) lit.(c) din Legea 105/1992 - recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a
autorităţii de lucru judecat.
• O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
246/2005
- art.76 – recunoaşterea persoanele juridice străine fără scop patrimonial

Reciprocitatea poate fi, în principiu, de trei feluri:

legislativă - izvorul reciprocităţii este norma din sistemul legislativ străin, respectiv
român ;
diplomatică - izvorul reciprocităţii este convenţia internaţională la care România este
parte;
 de fapt - reciprocitatea este aplicată în practica autorităţilor competente din statele
respective.
De subliniat - în cazul existenţei reciprocităţii, legea străină nu este aplicată cu titlu de lex
causae, ci reprezintă o condiţie a aplicării legii forului.

3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine

Recepţiune contractuală sau încorporarea legii străine – situaţia în care părţile unui
contract fac trimitere la o lege străina, nu în scopul de a se aplica contractului cu titlu de lex
causae, ci pentru a servi ca mijloc de interpretare sau completare a respectivului contract.
Legea străina la care părţile fac trimitere prin contract, devine parte din cuprinsul
acestuia, reglementându-i conţinutul.
Deosebiri între aplicarea legii străine ca lex causae si încorporarea contractuală a
acesteia:

Aplicarea legii străine ca lex causae Încoporarea contractuală

• legea este privită ca ansamblul sistemului de drept străin;

• legea străină îşi păstrează tipologia de element de drept;

• se aplică legea în vigoare la momentul în care norma conflictuală trimite la ea

• legea străină nu este privită ca un întreg sistem de drept. Se aplică doar norma la care
părţile fac trimitere;

• legea străină are valoare juridică de clauză contractuală (element de fapt);

• se aplică legea străină în vigoare la momentul incorporării ei, fără a interesa dacă a fost
între timp abrogată sau a suferit modificări

4. Proba legii străine

4.1 Sarcina probei

Sarcina probei revine atât judecătorului cât şi părţii
Art.2.562 alin. (2) Cod Civil: « partea care invoca o lege strănă poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei ».
În situaţia în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanţa va lua toate măsurile
şi va depune toate diligenţele pentru a stabili conţinutul şi înţelesul legii străine, putând dispune
din oficiu administrarea mijloacelor de probă necesare.
Instanţa poate cere concursul părţilor sau sprijinul autorităţilor abilitate: Ministerul de
Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe, etc, pentru a primi informaţiile necesare despre legea
străina.
Regula împărţirii sarcinii probei este aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului comercial
internaţional.

4.2 Mijloacele de probă

Mijloace de probă directe: culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenţă;
Mijloace de probă indirecte procurate de la autorităţile competente din statul străin ori de
la organismele reprezentative ale acestuia în România: certificate eliberate de Ministerul Justiţiei
din statul respectiv, certificate de cutumă sau alte atestări emise de notarii publici sau Camera de
Comerţ din acel stat, certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective în
România, informaţii de la organizaţiile de cult corespondente în Romania etc.
Art. 2.562 alin. (1) din Codul Civil consacră principiul libertăţii instanţei şi a părţilor în alegerea
mijloacelor de dovadă a legii străine ( « conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa
judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui
expert sau în alt mod adecvat »)
Instanţa poate cere sprijinul autorităţilor, respectiv Ministerul de Justitie, care transmite
ori primeşte de la ministerele de justitie din alte ţări, informaţii privind dreptul intern în materie
civilă şi comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al organizării
judiciare (aspecte reglementate de Legea nr.189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în
materie civilă şi comercială)
 Forţa probantă a mijloacelor de dovada provenind din străinătate – asimilată, în pirncipiu,
celei prevăzute de legea româna.

5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine

Atunci când există imposibilitate de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea
româna (Art. 2.562 alin. (3) din Codul Civil: « în cazul imposibilităţii de a stabili, în termen
rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea româna »).
Argumente :
a) litigiul nu poate ramâne nesoluţionat pe motivul necunoaşterii legii străine sau pe
motiv ca dispoziţiile acesteia sunt neîndestulatoare. În caz contrar, judecătorul ar fi culpabil de
denegare de dreptate.
b) se prezumă relativ că, odată stabilită competenţa instanţelor române, părţile au acceptat
aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu pot determina conţinutul legii străine.

6. Interpretarea legii străine

« Interpretarea legii străine » = lămurirea înţelesului noţiunilor şi termenilor utilizaţi de

legea străina.
Interpretarea legii străine competente se face conform regulilor de interpretare existente
în sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea străina trebuie aplicată asa cum este
aplicată în ţara de origine.

TEMA XIII

CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINILOR

1. Noţiuni generale

Străin → persoană care nu are cetăţenia statului pe al teritoriul cărui se află.

Condiţia juridică a străinului → totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care o persoană fizică
sau o persoană juridică străină le are la un moment dat pe teritoriul unui stat.
Sediu materiei : OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi
completările ulterioare, convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte, alte acte
normative.

2. Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi

Nu trebuie confundată condiţia juridică a străinilor cu conflictele de legi în materia stării şi
capacităţii persoanei. Problema acestei distincţii apare atunci când statul în care se află străinul
nu îi recunoaşte un drept pe care acesta îl are în ţara sa de origine.
Pentru delimitarea condiţiei juridice a străinului de conflictele de legi în domeniul stării şi
capacităţii persoanei, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
normele referitoare la condiţia juridică a străinului sunt norme materiale sau substanţiale,
în timp ce normele prin care se soluţionează conflictele de legi sunt norme conflictuale;
condiţia juridică a străinului cuprinde complexul de drepturi şi obligaţii din toate ramurile
de drept ale forului, în timp ce conflictul de legi se referă doar la raporturi juridice cu element de
extraneitate din domeniul dreptului civil în sens larg;
condiţia juridică a străinului se referă la capacitatea de folosinţă în timp ce conflictul de
legi trimite la capacitatea de exerciţiu.

3. Formele condiţiei juridice a străinilor

Regimul juridic al străinilor cuprinde mai multe forme de tratament:

a) regimul naţional;
b) regimul reciprocităţii;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
d) regimul special;
e) regimul mixt

4. Regimul juridic al străinilor în România

Regimul priveşte următoarele aspecte:

intrarea străinilor în ţară;
 şederea străinilor în România;
ieşirea străinilor din ţară;
drepturile străinilor în România
situaţia specială a refugiaţilor

TEMA XIV

NORME CONFLICTUALE PRIVIND STAREA ŞI CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE

1. Statutul persoanei fizice

Statutul persoanei fizice include:

Starea civilă
Capacitatea civilă
Relaţiile de familie

2. Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei

Regula → starea şi capacitatea persoanei fizice, care împreuna cu relaţiile de familie

formeaza statutul persoanei fizice, sunt guvernate de legea naţională, cu excepţia situaţiilor în
care, prin dispoziţii speciale, se prevede altfel [art. 2.572 alin. (1) din Codul Civil].
Lege naţională = legea statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă ( lex patriae).
Cetaţenia - punctul de legatură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră starea
şi capacitatea persoanei fizice.
Argumente in favoarea aplicării legii naţionale:
cetăţenia reprezintă legătura politico – juridică dintre individ şi stat;
cetăţenia are caracter de stabilitate, în sensul ca se dobândeşte şi se pierde în condiţii
strict reglementate de lege;
 cetăţenia este o stare de drept şi se probeaza cu documente oficiale emise de autorităţile
statului despre a cărui cetăţenie este vorba;
legea naţională ţine cont de specificul naţiunii respective, de obiceiurile şi tradiţiile
acesteia, fiind mai bine adaptata particularităţilor persoanelor fizice aparţinând naţiunii
respective;
noţiunea de « cetăţenie » are acelaşi conţinut în toate sistemele de drept fiind mai uşor de
probat;
Dezavantaje ale aplicării legii naţionale:
cetăţenia nu este întotdeauna un criteriu adecvat de determinare a legii personale în cazul
apatrizilor sau pentru cetăţenii aparţinând unor state cum sunt federaţiile, confederaţiile sau cele
cu reglementări regionale diferite, deoarece reglementările statutului personal diferă de la o
regiune la alta;
în cazul în care membrii unei familii au cetăţenii diferite, aplicarea legii naţionale
presupune că statutul personal al acestora urmează să fie cârmuit de legi diferite, în timp ce
domiciliul este comun;
există dificultăţi în determinarea legii naţionale în cazul persoanelor care au dublă
cetăţenie.

Proba cetăţeniei - se face potrivit legii statului a cărui cetăţenie se invocă (art.2.569 Cod
Civil). Se consacră astfel o excepţie de la regula calificării instituţiilor juridice dupa legea forului
[art.2.558 alin. (1) Cod Civil].

Cetăţeni români - se aplică legea română, chiar dacă aceştia au dublă sau multiplă cetăţenie, cât
timp nu au pierdut cetăţenia română, conform dreptului romăn.
Străin cu mai multe cetăţenii - legea sa naţională este legea aceluia dintre state a cărui cetăţenie o
are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită.

Excepţii - în cazul apatrizilor se aplică legea reşedinţei obişnuite [art.2.568 alin. (3) Cod
Civil]. Legea reşedinţei obişnuite se aplică şi refugiaţilor.
Legea naţionala (lex patriae), legea domiciliului (lex domicilii) sau legea reşedinţei obişnuite
compun noţiunea de lege personală (lex personalis) a persoanei fizice.
Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice – statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar
dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Pentru persoana care acţionează în
exerciţiul activităţii sale profesionale, reşedinţa obişnuită este locul unde îşi are stabilimentul său
principal – 2.570 alin. (1) Cod Civil.

Caracterul normelor conflictuale privind statutul persoanei fizice imperativ.

3. Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice.

3.1 Starea civilă

Sunt supuse normei conflictuale lex personalis urmatoarele:
1) aspectele privind filiaţia (este sau nu stabilita filiaţia; filiaţia este legitimă sau
nelegitimă; filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, etc);
2) aspecte privind căsătoria ( persoana este: căsătorită, celibatară, divorţată, văduvă, etc);
3) aspecte cu privire la adopţie ( calitatea de adoptat, cea de adoptator, condiţiile adopţiei,
etc);
4) aspecte cu privire la rudenie ( există sau nu calitatea de rudă, condiţii etc);
5) aspecte cu privire la afinitate ( persoana este sau nu afin, condiţii etc);
6) folosinţa stării civile (posesia de stat);
7) acţiunile de stare civilă.

3.2. Capacitatea civilă

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice – este supusă legii naţionale, care determină
începutul, conţinutul şi încetarea personalităţii.
Pentru persoana fizică străină în România, determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce intră
în conţinutul capacităţii de folosinţă, presupune luarea în considerare a legii naţionale a străinului
dar şi a legii materiale române, lege care stabileşte regimul străinului în România.
 Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii şi prezumţia că cel
dispărut este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această
lege nu poate fi identificată se aplică legea română.
Incapacităţile de folosinţă - sunt supuse unor norme conflictuale diferite:
- incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă (ex: decăderea din drepturile parintesti) –
sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice respective.
- incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile
acelui raport juridic.

incapacităţile absolute
- incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune prin donaţie sau testament;
- incapacitatea minorului peste 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate
din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major

sunt supuse legii naţionale a persoanei ocrotite

incapacităţile relative
- incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donaţie în favoarea tutorelui său;
- incapacitatea medicilor, farmaciţtilor şi preoţilor de a primi donaţii sau legate din partea
persoanelor pe care le-au îngrijit de boala de care au murit;
- incapacitatea soţilor de a încheia între ei contracte de vânzare – cumpărare
sunt supuse legii actului prohibit ( lex contractus sau lex succesionis)

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice - este supusă legii naţionale.

Incapacităţile de exercitiu - sunt guvernate de legea naţionala a incapabiliului. Aceasta
va determină, în special următoarele:
a) categoria de acte juridice pe care nu le poate face persoana incapabilă;
b) sancţiunea încălcării incapacităţii.
* De reţinut:
- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit
potrivit legii care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod Civil.

Măsurile de ocrotire a majorului

Măsurile de ocrotire instituite pentru persoana cu capacitate deplină de exerciţiu sunt
guvernate de legea statului unde aceasta îţi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei sau
data luării altei măsuri de ocrotire.
Excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, se poate
aplica sau lua în considerare şi legea statului cu care situaţia juridică prezintă cele mai strânse
legături. Această lege poate fi: legea naţională, legea reşedinţei obişnuite, legea statului unde
sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte măsurile de ocrotire cu privire la bunuri.
Domeniul de aplicare al legii aplicabile măsurilor de ocrotire: existenţa, întinderea,
modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţate de persoana cu capacitate deplină de
exerciţiu, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele sale.
Măsurile care se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile acestuia, sunt supuse legii
statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.

- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit
potrivit legii care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod Civil.

4. Teoria interesului naţional. Excepţie de la aplicarea legii personale normal competente cu

privire la capacitatea persoanei fizice

Persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului său, este lipsită de capacitate
sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui
care l-a considerat, cu bună credinţă, ca fiind deplin capabil potrivit legii locului unde a fost
întocmit actul - art.2.579 alin. (1) Cod Civil.
De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii
persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună – credinţă s-a încrezut în această calitate,
potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenţi şi pe
teritoriul aceluiaşi stat - art.2.579 alin. (2) Cod Civil.

Speţă lider : « Speţa Lizardi »

Cauza a fost soluţionaţă în anul 1861 în faţa instanţelor franceze. În cauză, un cetăţean mexican
pe numele sau Lizardi, care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de
valoare, pe care urma să le plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea ocazie. Când aceste
cambii au fost prezentate spre plată, mexicanul, prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului
pentru incapacitatea sa, arătând că, deşi la data asumării obligaţiei prin cambii, el implinise
vârsta de 21 de ani, deci era capabil potrivit legii franceze din acel timp, nu era capabil potrivit
legii sale naţionale, conform căreia capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la vârsta de 25
de ani, aceasta din urmă lege fiind aplicabilă în speţă, în temeiul normei conflictuale franceze
care, pentru capacitatea persoanei, trimitea la legea naţionala (lex patriae).
Instanţele franceze au validat însă contractul de vânzare – cumpărare a bijuteriilor, considerând
că, atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea sa naţionala, duce la lezarea interesului
naţional francez, prin prejudicierea unui cetăţean naţional care a acţionat cu bună credinţă, legea
naţionala a străinului trebuie înlăturată şi înlocuită cu legea locală, care îl declară capabil pe
respectivul străin. În speţă, în cazul în care contractul de vanzare – cumpărare ar fi fost anulat,
vânzătorul francez (bijutierul) ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi
restitutite, fiind înstrăinate între timp de către cumpărătorul mexican.

Pentru aplicarea teoriei interesului naţional trebuie întrunite următoarele condiţii:

persoana fizică străină să fie incapabilă potrivit legii sale personale sau după caz, să
existe o lipsă a calităţii de reprezentant;
aceasta persoana sa fie considerată pe deplin capabilă potrivit legii forului sau, după caz,
având toate prerogativele calităţii de reprezentant;
actul să fie întocmit în ţara forului, iar în cazul reprezentantului, în prezenţa tuturor
părţilor;
cocontractantul să fie de bună credinţă, adică să nu fi cunoscut şi, în mod rezonabil, nici
să nu fi putut cunoaşte cauza de nevalabilitate a actului juridic, rezultând din starea de
incapacitate a străinului sau din lipsa reprezentantului;
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este
înlocuită cu legea locului încheierii actului (lex loci actus).
Teoria interesului naţional nu se aplică actelor juridice referitoare la: a) familie; b)
moştenire; c) drepturile reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii
actului.
 5. Normele conflictuale privind numele şi reşedinţa obişnuită a persoanei fizice

5. 1. Normele conflictuale privind numele persoanei fizice

Regula: Numele persoanei fizice → este guvernat, in principiu, de legea sa personală (

lex personalis).
Legea personală este :
legea naţională a persoanei fizice [art. 2.576 alin. (1) Cod Civil].
legea reşedinţei obişnuite, pentru persoana fizică apatrid sau pentru refugiaţi în condiţiile
art. 2.568 alin. (4) Cod Civil.

Excepţii:
a) stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a
cărui cetăţenie comună o au părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut şi
locuieşte de la naştere;
b) schimbarea numelui pe cale administrativă este supusă regulii locus regit actum ;
c) stabilirea şi modificarea numelui ca efect al încheierii căsătoriei, filiaţiei, adopţiei, etc,
sunt supuse legii care le guvernează efectele.
Pseudonimul este supus legii naţionale a persoanei în cauză.
Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este
asigurată potrivit legii române (art.2.576 alin. 3 Cod Civil).

5. 2 Normele conflictuale privind reşedinţa obişnuită a persoanei fizice

Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care aceasta îşi are locuinţa
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare.
Pentru persoana fizică care acţionează în exerciţiul activităţii sale profesionale, reşedinţa
obişnuită este locul unde aceasta îşi are stabilimentul principal.
Determinarea locuinţei principale se realizează prin luarea în considerare a
circumstanţelor personale şi profesionale care indică legături durabile cu un anumit stat sau
intenţia de a stabili asemenea legături.
 TEMA XV

NORME CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ

1. Normele conflictuale privind statutul organic al persoanei juridice

Statutul organic al persoanei juridice - este guvernat de legea naţională a persoanei

juridice [art. 2.580 alin. (1) Cod Civil].
- statutul organic → constituie conţinutul normei conflictuale
- naţionalitatea persoanei juridice → este punctul de legatură al normei.
- sistemul de drept aplicabil legea personală (lex personalis), desemnată şi prin
noţiunea de lex societatis.
- norma conflictuală este imperativă

2. Naţionalitatea persoanei juridice

2.1 Noţiune
Naţionalitatea persoanei juridice = apartenenţa acesteia la un anumit stat (noţiune
similară cetăţeniei pentru persoana fizică).
2.2. Criterii pentru determinarea naţionalităţii
Naţionalitatea persoanei juridice se determină după legea forului.
În sistemele de drept se folosesc, în general, urmatoarele criterii:
1) criteriul voinţei fondatorilor persoanei juridiceş
2) criteriul sediului social sau al teritorialităţii conducerii;
3) criteriul locului de înregistrare a statutului persoanei juridice;
4) criteriul plasării centrului activităţii economice a persoanei juridice ;
 5) criteriul controlului (naţionalitatea se determină fie după apartenenţa conducătorilor
persoanei juridice, fie după cetăţenia asociaţilor sau naţionalitatea capitalului social ori cetăţenia
persoanelor în interesul cărora se desfaşoară activitatea persoanei juridice);
6) criterii mixte.
2.3 Determinarea naţionalităţii în dreptul român
În România, determinarea naţionalităţii persoanei juridice se face pe baza unui criteriu
comun precum şi pe baza unor criterii speciale.
Criteriul de drept comun - sediul social [art. 2.571 alin. (1) Cod Civil]
Dacă persoana juridică are sedii în mai multe state - naţionalitatea se determină după
sediul statutar real.

Sediul real - locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii
statutare, chiar dacă hotărârile organelor de conducere sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
Dacă dreptul străin determinat potrivit sediului real, retrimite la dreptul statului în conformitate
cu care a fost constituită persoana juridică, se aplică dreptul acestui din urmă stat.

Criteriile speciale - stabilite de convenţii internaţionale pentru situaţii speciale. Acestea

nu privesc naţionalitatea persoanei juridice în ansamblul său, ci numai anumite aspecte legate de
naţionalitatea acesteia, în funcţie de obiectul de reglementare a respectivei convenţii.

Exemple:
criteriul locului constituirii persoanei juridice sau criteriul încoprorării este aplicat în
toate acordurile privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale (ex : Acordul
încheiat cu Grecia, ratificat prin Legea 25/1992, Acordul cu China ratificat prin Legea 5/1992,
Tratatul dintre România si Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice civile, etc;
criteriul controlului, conform căruia persoana juridică poate fi considerată ca aparţinând
unui stat străin datorită controlului care se exercită asupra ei de către interese străine (ex:
acordurile privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiate de Guvernul
României cu guvernele altor state);
criteriul mixt al locului constituirii şi sediului social (ex :Tratatul pentru comerţ şi
navigaţie încheiat cu Japonia în 1970, ratificat prin Decretul nr.22/1970);
 criteriul mixt al locului constituirii şi cel al controlului (ex : Acordul privind relaţiile
comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul SUA, ratificat prin Legea 50/1992);
unele tratate folosesc alternativ două criterii – criteriul mixt al sediului şi cel al
constituirii şi, alternativ, cel al controlului (ex: Acordul privind promovarea şi protejarea
reciprocă a investiţiilor încheiat cu Franţa, ratificat prin Legea 88/1995), sau folosesc criterii
diferite pentru fiecare stat în parte al acordului.

3. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice

Legea aplicabilă statututui organic guvernează, în special:

1) capacitatea persoanei juridice;
2) modul de dobândire şi pierdere a calităţii de asociat;
3) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
4) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanei
juridice;
5) reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
6) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
7) modificarea actului constitutiv;
8) dizolvarea şi lichidarea.

4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor şi filialelor.

Legea aplicabilă entităţilor exogene societăţii mamă – sucursale si filiale – este:

pentru filiale - legea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu;
pentru sucursale - legea naţională a societăţii mamă.

5. Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de naţionalitate diferită.

 Fuziunea unor persoane juridice având naţionalităţi diferite poate fi realizată, numai dacă
sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevazute de legile naţionale aplicabile statutului organic
pentru fiecare din persoanele juridice fuzionare (cerinţe de fond, formă şi publicitate - art.2.584
Cod Civil).

6. Recunoaşterea persoanei juridice străine

Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi prin care se constată existenţa persoanei
juridice şi se recunosc efectele extrateritoriale ce decurg din personalitatea juridică.
Modalităţi de recunoaştere
Persoana juridică cu scop lucrativ este recunoscută de plin drept în România.
Condiţii pentru a opera recunoaşterea:
să fie valabil constituită conform dispoziţiilor prevăzute de legea ei naţională;
să aibă calitatea de subiect de drept;
să nu fi încălcat ordinea publică de drept internaţional privat.
Persoana juridică fără scop lucrativ (de ex: asociaţii, fundaţii) poate fi recunoscută în
România, dacă sunt îndeplinite urmatoarele condiţii:
să existe aprobarea prealabilă a Guvernului;
să existe reciprocitate în privinţa recunoaşterii;
să fie valabil constituită în ţara a cărei naţionalitate o are;
scopurile statutare urmărite să nu contravină ordinii sociale şi economice din România.
Recunoaşterea persoanei juridice fără scop lucrativ → prin hotărâre judecatorească.

TEMA XVI

NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie

1.1 Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie – sunt determinate de
legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii căsătoriei. Aceste condiții trebuie
îndeplinite la data promisiunii.
1.2 Efectele promisiunii de căsătorie precum şi consecinţelor încălcării sunt guvernate de una din
următoarele legi, în ordine:
- legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie;
- legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au reşedinţă obişnuită în acelaşi stat;
- legea română, în lipsa legii naţionale comune.
Ne aflăm în prezenţa unui concurs subsidiar al punctelor de legătură, în funcție de soluţionarea
căruia se determină şi legea aplicabilă efectelor promisiuni de căsătorie.

2. Legea aplicabilă căsătoriei

2.1 Încheierea căsătoriei
2.1.1 Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie
Calificarea condiţiilor cerute pentru încheierea căsătoriei ca fiind de fond, de formă sau
impedimente la căsătorie se face dupa lex fori.
Legea aplicabilă:
Legea naţională a fiecăruia dintre viitori soţi pentru condiţiile de fond la încheierea
căsătoriei [art.2.586 alin.(1) Cod Civil].
Dacă legea naţională a oricăruia dintre viitorii soţi este o lege străină, iar aceasta prevede
un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a
încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre
viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
2.1.2 Condiţiile de formă ale căsătoriei
Legea aplicabilă:
Legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria [art. 2.587 Cd Civil].
Se aplică principiul locus regit actum.
Cetăţeanul român aflat în străinătate se poate căsători :
în faţa autorităţii locale de stat competente – forma căsătoriei va fi guvernată de legea
statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria;
 în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României - forma căsătoriei
va fi guvernată de legea română (conform regulii auctor regit actum).
în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al statului celuilalt viitor soţ -
forma căsătoriei va fi guvernată de legea statului celuilalt viitor soţ.
Căsătoria unui cetățean român în străinătate va fi recunoscută în România numai dacă a
fost celebrată în fața unei autorități de stat. Prin urmare, chiar dacă legea statului străin dă efecte
căsătoriei încheiate în fața organelor confesionale, o astfel de căsătorie, atunci când este încheiat
de un cetățean român, nu va fi recunoscută valabilă pe teritoriul României.

Proba căsătoriei este supusă legii locului încheierii căsătoriei.

2.2 Efectele căsătoriei

Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică succesiv,
astfel:
Legea reşedinţei comune a soţilor;
Legea cetăţeniei comune - dacă soţii nu au reşedinţă comună;
Legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată - dacă soţii nu au nici
reşedinţă comună şi nici cetăţenie comună.
Legea se aplică atât efectelor personale cât şi a efectelor patrimoniale ale căsătoriei de la care
soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.
Excepţii
Drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei
locuinţe sunt supuse legii locului unde ea este situată.

2.3 Regimul matrimonial

2.3.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial
Legea aplicabilă regimului matrimonial se poate stabili în conformitate cu voința părților
sau după criterii obiective.
2.3.1.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial conform voinței comune a părților.
În baza principiul autonomiei de voinţă, soţii au libertarea de a alege, prin convenţie,
legea care să guverneze regimul lor matrimonial (lex voluntatis). Libertatea de alegere nu este
una deplină, ci este limitată la una din următoarele legi, în mod expres specificate în art. 2950
alin. (2) Cod civ:
 legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;
legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună, după celebrarea
căsătoriei.
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia în trei
momente diferite: anterior celebrării căsătoriei, la momentul încheierii căsătoriei sau în timpul
căsătoriei.
Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile regimului matrimoniale
sunt guvernate fie de legea aleasă a se aplica regimului matrimonial fie de legea locului
încheierii convenţiei de alegere. Dacă legea aplicabilă este legea română, urmează a fi respectate
condiţiile de formă pe care această lege le cere pentru validitatea convenţiei matrimoniale.
Indiferent de legea aplicabilă, convenţia de alegere trebuie să fie expresă şi constatată
printr-un înscris semnat şi datat de soţi, sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele
convenţiei matrimoniale.
Soţii au libertatea de a alege oricând o altă lege aplicabilă regimului lor matrimonial,
noua lege urmând a-şi produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi fără a
prejudicia drepturile terţilor.
Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale sunt guvernate de legea aplicabilă
regimului matrimonial sau legea locului unde aceasta se încheie.
2.3.1.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit criteriului obiectiv
În lipsă de alegere – regimul matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale ale
căsătoriei (art.2592 Cod civ.).

2.3.2 Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial

Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
- condiţiile de validitate ale convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia
capacităţii;
- admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei mkatrimoniale, cu excepţia
capacităţii;
- limitele regimului matrimonial;
- posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
- conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum
şi regimul datoriilor soţilor;
 - încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala
bunurilor comune.
Formarea loturilor şi atribuirea bunurilor sunt supuse legii statului unde bunurile sunt
situate la data partajului - art. 2.593 alin. (2) Cod Civil.

2.3.3 Ocrotirea terţilor

Măsurile de publicitate şi opozabilitate a regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse
legii aplicabile regimului matrimonial.
Dacă la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia avea reşedinţa
obişnuită pe teritoriul aceluiaţi stat, se aplică legea acelui stat, cu excepţia următoarelor cazuri:
- au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea
aplicabilă regimului matrimonial;
- terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu
imprudenţă din partea sa;
- au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe
teritoriul căruia este situat imobilul.

2.3.4 Soluționarea conflictului mobil de legi

Atunci când unul dintre soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea reşedinţei
obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele
căsătoriei.
Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea comună a noii
reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii a soţilor se aplică efectelor căsătoriei numai pentru viitor,
dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejuducia drepturile terţilor.
În caz de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, aceasta rămâne aplicabilă,
chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.

2.4 Desfacerea căsătoriei

Desfacerea căsătoriei este guvernată de principiul libertăţii de voinţă a soţilor. Trebuie
subliniat însă că libetatea de voință a soților este admisă doar în anumite limite. Aceștia au
posibilitatea să aleagă de comun acord una din următoarele legi aplicabile divorţului:
legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de
alegere a legii aplicabile;
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită comună, dacă cel puţin
unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
legea română.
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în formă scrisă,
semnată şi datată de soţi. Ea poate fi încheiată sau modificată cel mai târziu până la data sesizării
autorităţii competente să pronunţe divorţul.
În cazul în care a fost sesizată instanţa de judecată, aceasta poate lua act de acordul
soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

În lipsa acordului comun al soților privind legea aplicabilă divorțului, aceasta va fi

determinată după criterii obiective. Conform art. 2600 nalin. (1) Cod civ. divorţului i se va aplica
una din următoarele legi:
legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii
cererii de divorţ;
în lipsa reşedinţei, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită
comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la
data introducerii cererii de divorţ;
în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut
ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii
de divorţ;
legea română, în toate celelalte cazuri.
Dacă una dintre legile astfel determinate nu permite divorţul sau îl permite în condiţii
deosebit de restrictive, se aplică legea română, dacă unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ,
cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România [art.2.600 alin. (2) Cod Civ.]. Această
regulă se aplică şi atunci când divorţul este cârmuit de legea aleasă de soţi.
Totodată, în situația în care un cetățean român divorțează în străinătate, instanța străină
trebuie să ia în considerare normele de drept internațional privat român. Dacă soluția pronunțată
este diferită de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, conform art. 1082 alin. (2) C. proc.
civ. hotărârea de divorț străină nu va fi recunoscută în țara noastră.

2.5 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală

 Sistemul nostrru de drept nu cunoaște instituția desfaceri căsătoriei prin denunțare
unilaterală.
Ca regulă, un act întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a soțului
de a desface căsătoria (repudiul) fără ca legea străină să recunoască un drept egal și femeii, nu
poate fi recunoscut în România.
Totuși art. 2601 Cod civ. stabilește condițiile specifice în care poate fi admis repudiul ca
motiv de divorț și anume:
a) actul să fi fost întocmit cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de legea
străină aplicabilă;
b) femeia să fi acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a
căsătoriei;
c) nu există nici un alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii prin
care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

2.6 Nulitatea căsătoriei

Legea aplicabilă nulităţii şi efectelor acestei nulităţi este:
Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei.
Astfel, nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de fond este supusă legii naționale a
fiecăruia dintre viitorii soți la încheierea căsătoriei [art.2586 alin. (1) Cod civ.] iar nulitatea
căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de formă este supusă legii locului încheierii căsătoriei sau
a legii agentului dimplomatic ori funcționarului consular în fața căruia a fost celebrată.
(art.2587).
Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea cerinţelor de formă poate fi admisă
în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română. Se instituie așadar,
condiția dublei reglementări a sancțiunii nulității.

3. Legea aplicabilă filiaţiei

3.1 Filiaţia copilului din căsătorie
Legea aplicabilă:
Legea care, la data când s-a născut copilul, guvernează efectele generale ale căsătoriei
părinţilor săi. Filiația copilului din căsătorie va fi așadar guvernată de una din următoarele legi:
legea reședinței obișnuite comune a soților; legea cetățeniei comune a soților; legea statului pe
teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
 Dacă anterior naşterii copilului căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, legea
aplicabilă este legea care, la data încetării sau desfacerii, cârmuia efectele generale ale căsătoriei
părinţilor săi.
Legea aplicabilă filiaţiei copilului din căsătorie guvernează şi tăgăduirea paternităţii
acestuia precum şi dobândirea numelui de către acest copil.
Atunci când părinţii sunt îndreptăţiţi să procedeze la legitimarea prin căsătorie a copilului
născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se aplică
efectelor generale ale căsătoriei.
În domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie, intră, în special:
stabilirea filiației copilului față de mamă și față de tată, efectele filiației, tăgăduirea paternității
copilului născut din căsătorie, dobândirea numelui de către copilul.
Nu intră în domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie:
competența jurisdicțională, procedura de judecată și administrarea probelor care urmează regulile
lui lex fori.
Proba filiației precum și puterea doveditoare a actului de stare civilă sunt reglementate de
legea locului încheierii actului.

3.2 Filiaţia copilului din afara căsătoriei

Legea aplicabilă:
Legea naţională a copilului, de la data naşterii sale.
Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea cetăţeniei
care îi este mai favorabilă [art.2605 alin. (1) Cod civ.].
Calificarea noțiunii de lege mai favorabilă, se realizează de către instanța sau altă
autoritate a statului forului.
Legea aplicabilă, guvernează în special: recunoaşterea filiaţiei, efectele filiaţiei şi
contestarea recunoaşterii filiaţiei.
Dreptul mamei de a solicita tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă de
cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii
naţionale a mamei (art. 2.606 Cod Civ.).

4. Legea aplicabilă adopţiei

4.1 Condiţiile de fond

Legea aplicabilă:
Legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat [art.2.607 alin. (1) Cod
civ.].
Condiţiile de fond ale adopţiei sunt supuse cumulativ legii naţionale a adoptatorului şi a celui ce
urmează a fi adoptat. Atât adoptatorul cât şi adoptatul trebuie să îndeplinească condiţiile care
sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care cârmuieşte
efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă copilul
celuilalt [art.2.607 alin. (2) Cod civ.]
4.2 Condiţiile de formă
Legea aplicabilă:
Legea statului pe teritoriul căruia se incheie adopţia (locus regit actum).
Proba adopţiei este supusă legii aplicabile locului încheierii ei.
4.3 Efectele adopţiei
Legea aplicabilă efectelor adopţiei şi relaţiilor dintre adoptator şi adoptat:
Legea naţională a adoptatorului.
Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei, în cazul în care soţii adoptă un copil.
4.4 Desfacerea adopţiei
Legea aplicabilă desdfacerii adopţiei este :
Legea aplicabilă efectelor adopţiei
4.5 Nulitatea adopţiei
Legea aplicabilă:
Legea aplicabilă condiţiilor de fond la adopţie, în cazul nerespectării condiţiilor de fond;
Legea aplicabilă condiţiilor de formă la adopţie, în cazul nerespectării condiţiilor de
formă.

5. Autoritatea părintească. Protecția copilului

5.1. Legea aplicabilă autorităţii părinteşti. Protecţia copilului

Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind
protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007 (art.2.611
Cod civ.).
Conform Convenției de la Haga (art.15), autoritățile competente aplică legea națională,
atunci când exercită atributele ce le revin în luarea măsurlor de protecție a persoanei sau
bunurilor copilului. În ipoteza în care protecția copilului o impune, se poate aplica sau lua în
considerare și legea altui stat, cu care situația respectivă prezintă cea mai strânsă legătură.
Autoritatea sau încetarea răspunderii părintești este reglementată de legea statului unde
copilul are reședința obișnuită (art.16).

5.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga

Convenția de aplică numai copiilor minori, din momentul nașterii acestora și până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
În înțelesul Convenției ”răspunderea părintească” include autoritatea părintească sau orice relație
similară acestei autorități, prin care se determină drepturi, puteri și obligații ale părinților,
tutorelui sau altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile copilului.
În cadrul obiectului său de reglementare, conform art. 3, intră:
(a) atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii părintești, precum și la
delegarea acesteia;
(b) dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului și, în special,
dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a copilului, precum și dreptul de vizită, prin care
se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc decât
reședința sa obișnuită;
(c) tutela, curatela și instituții similare;
(d) desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau organism care are sarcina să se ocupe de
persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să îl asiste;
(e) plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecție instituționalizată,
protecție prin „kafala” ori o instituție similară;
(f) supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordată de către orice
persoană căreia acesta i-a fost încredințat;
(g) administrarea, conservarea sau acte de dispoziție privind proprietatea copilului.
Convenția nu se aplică pentru:
(a) stabilirea sau contestarea filiației;
(b) deciziile privind adopția, măsurile pregătitoare pentru adopție, anularea ori revocarea
adopției;
(c) numele și prenumele copilului;
(d) obținerea capacității depline de exercițiu;
(e) obligațiile de întreținere;
(f) legate sau succesiuni;
(g) securitatea socială;
(h) măsurile publice de natură generală în domeniul educației și sănătății;
(i) măsurile luate ca urmare a unor infracțiuni săvârșite de copil;
(j) deciziile privind dreptul de azil și privind imigrația.

5.3 Conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi apare atunci reședința obișnuită a copilului se schimbă în alt stat
contractant. Pentru o astfel de situație, art. 17 din Convenție prevede că exercitarea răspunderii
părintești este reglementată de legea statului de la noua reședință obișnuită.

6. Obligația de întreținere

6.1 Legea aplicabilă

6.1.1 Reguli de determinare a legii aplicabile

Legea aplicabilă obligației de întreținere se determină potrivit reglementărilor dreptului
Uniunii Europene (art.2612 Cod civ.).
La nivelul Uniunii Europene, obligațiile de întreținere sunt reglementate în mod uniform
și unitar de Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de
obligații de întreținere.
Regulamentul face trimitere în ceea ce privește obligațiile de întreținere la Protocolul de
la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere (art.15).
Conform Protocolului, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere
este următoarea → se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.
 În cazul în care creditorul își schimbă reședința obișnuită în alt stat, legea statului în care
se află noua sa reședință obișnuită se va aplica din momentul în care intervine schimbarea [art.3
alin. (2) din Protocol].
Reguli speciale:
Reguli speciale care favorizează anumiți creditori
Regulile speciale prevăzute de art. 4 din Protocol se referă la obligațiile de întreținere
datorate de: părinți copiilor; alții decât părinții persoanelor care nu au împlinit încă douăzeci și
unu de ani, copii părinților.
Pentru aceste categorii de creditori, dacă în temeiul legii reședinței obișnuite nu se poate
obține întreținere de la debitor, se va aplica legea forului.
Legea forului se va aplica și atunci când creditorul sesizează autoritatea competentă din
statul în care debitorul își are reședința obișnuită. Dacă potrivit acestei legi, întreținerea nu se
poate obține de la debitor, se va aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.
Pentru situațiile în care creditorul nu poate obține întreținere de la debitor în baza nici
uneia din legile menționate, se va aplica legea statului a cărui cetățenie comună o au ambii, în
cazul în care aceștia au aceeași cetățenie.
Regula specială cu privire la soți și foști soți
În cazul unei obligații de întreținere între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost
anulată, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere nu se aplică în cazul în
care una dintre părți obiectează, iar legea unui alt stat, în special cea a statului ultimei lor
reședințe comune, are o legătură mai strânsă cu căsătoria. În acest caz se aplică legea celuilalt
stat (art.5 din Protocol).
Regula specială privind apărarea
În cazul altor obligații de întreținere decât cele pentru copii, care decurg din relația
părinte-copil, între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost anulată, debitorul poate
contesta creanța creditorului pe motiv că nici legea din statul în care debitorul își are reședința
obișnuită și nici legea statului a cărui cetățenie o au ambele părți, în cazul în care aceștia au
aceeași cetățenie, nu prevăd o obligație de întreținere în ceea ce îl privește (art.6 din Protocol).

6.1.2 Desemnarea legii aplicabile

În scopul unei proceduri speciale într-un anumit stat, creditorul și debitorul întreținerii
pot desemna în mod expres legea statului în cauză ca fiind legea aplicabilă unei obligații de
întreținere.
O desemnare anterioară începerii unei astfel de proceduri se efectuează sub forma unui
acord semnat de ambele părți, în scris sau înregistrat pe orice suport, al cărui conținut este
accesibil astfel încât să poată fi utilizat pentru trimiteri ulterioare.
 În baza principiului autonomiei de voință a părților, creditorul și debitorul întreținerii pot
desemna oricând una dintre următoarele legi ca fiind legea aplicabilă unei obligații de întreținere:
(a) legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data desemnării;
(b) legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;
(c) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt regimului
de proprietate al bunurilor lor;
(d) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt divorțului
sau separării lor legale.
Acordul de desemnare a legii aplicabile se încheie în scris sau înregistrat pe orice
support. În acest fel, informațiile conținute în acord sunt accesibile și pot fi utilizate pentru
trimiteri ulterioare. Acordul se semnează de ambele părți.
Principiul autonomiei de voință nu se aplică obligațiilor de întreținere cu privire la o
persoană sub vârsta de optsprezece ani sau la un adult care, din cauza unei deficiențe sau a unei
insuficiențe a capacităților personale, nu își poate apăra interesele.
Totodată, posibilitatea creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreținere se
stabilește în temeiul legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită la data desemnării.
Cu excepția cazurilor în care la data desemnării părțile au fost informate pe deplin și
conștiente de consecințele desemnării stabilite de ele, legea desemnată de părți nu se aplică
atunci când aplicarea respectivei legi ar avea în mod evident consecințe incorecte sau
inechitabile pentru oricare dintre părți [art.8 alin.(5) din Protocol].

6.2 Domeniul legii aplicabile obligațiilor de întreținere

Conform art. 11 din protocol, legea aplicabilă obligației de întreținere stabilește între părți
(intre alia): dacă, în ce măsură și de la cine poate solicita creditorul întreținere; măsura în care
creditorul poate solicita retroactiv întreținere; baza de calcul pentru valoarea întreținerii și pentru
indexarea acesteia; cine are dreptul de a introduce o acțiune privind obligația de întreținere, cu
excepția chestiunilor legate de capacitatea procedurală și de reprezentarea în justiție; termenele
de prescripție sau de decădere; cuantumul obligației unui debitor de întreținere, atunci când un
organism public solicită rambursarea prestațiilor furnizate creditorului în locul întreținerii.

TEMA XVII

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND MOȘTENIREA

1. Legea aplicabilă moștenirii

Regula → legea aplicabilă moștenirii este legea statului pe teritoriul căruia persoana care
a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită (art.2633 Cod civ.).
Prin derogare de la regula generală → în aplicarea principiului autonomiei de voință, o
persoană poate desemna ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei, legea statului a cărei
cetățenie o are [art.2634 alin.(1) Cod civ.].
Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie să fie prevăzută de testator într-o
declarație de alegere.
Existența și validitatea consimțământului exprima prin declarația de alegere a legii
aplicabile, sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea.[art.2634 alin. (2) Cod. Civ.]
Declarația de alegere, trebuie să îndeplinească condițiile de formă a unei dispoziții pentru
cauză de moarte. Regula se aplică în în ceea ce privește condițiile de formă pentru modificarea
sau revocarea de către testator a desemnării legii aplicabile [art. 2634 alin. (3) Cod civ.].

2. Situația moștenirii testamentare

2.1 Condițiile de fond ale testamentului

Cu privire la condițiile de fond ale testamentului deosebim următoarele soluții:
capacitatea de a dispune și de a primi prin testament, precum și incapacitățile speciale de
folosință, având ca scop ocrotirea persoanei incapabile, sunt supuse legii personale ( lex
personalis);
incapacitățile relative de a dispune, sau, dupa caz, de a primi prin testament sunt supuse legii
aplicabile succesiunii;
consimțământul și viciile de consimțământ sunt supuse legii succesiunii;
obiectul testamentului – legatul – este supus legii succesiunii;
cauza testamentului este reglementată de legea succesiunii;
interpretarea dispozițiilor succesorale se face după legea succesiunii;
3.3 Condițiile de formă ale testamentului
 Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului dacă respectă condițiile de formă
aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia din următoarele legi:
a) legea naționala a testatorului;
b) legea reședinței obișnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit actum);
d) legea locului situației imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor
moștenite (lex fori sau lex auctor regit actum).
Sub aspect temporal, intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt valabile
dacă actul juridic respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit,
modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Prin aceste dispoziții se rezolvă și
eventualele conflicte mobile de legi.

3. Domeniul de aplicare a legii moștenirii

Enumerarea principalelor elemente incluse în sfera de aplicare a legii moștenirii, din art.
2636 Cod civ. este doar exemplificativă.
Legea succesorală se aplică în urmatoarele aspecte:
- momentul și lcul deschiderii moștenirii;
- persoanele cu vocație de a moșteni;
- calitățile cerute pentru a moșteni;
- exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
- condițiile și efectele opțiunii succesorale;
- întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
- condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții testamentare,
precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;
-partajul succesoral;
În cazul în care succesiunea este vacantă, bunurile situate sau aflate pe teritoriul
țării noastre sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române aplicabile în
materie. Statul culege moștenirea vacantă, în virtutea suveranității sale, avțnd un drept de
desheredență.
TEMA XVIII

NORME CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA BUNURI

1. Noțiunea de statut real

Statut real ansamblul elementelor care configurează regimul juridic aplicabil bunurilor.

2. Legea aplicabilă statutului real

2.1 Regula care guvernează statul real

Statutul real → este supus, ca regulă, legii locului situării bunului (lex rei sitae sau lex
situs).
Regula este instituită de art. 2613 Cod civ. : « posesia, dreptul de proprietate și celelalte
drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului
unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel ».

2.2 Conținutul și punctul de legătură al normei conflictuale aplicabilă statutului real

Conţinutul normei conflictuale lex rei sitae statutul real.
Punctul de legătură « locul unde se află » bunul mobil sau « locul unde este situat »
bunul imobil.

2.3 Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs)

Prin aplicarea legii locului situării bunurilor cu privire la regimul juridic al acestora se
asigură realizeaza urmatoarelor principii:
principiul suveranității (teritorialității) constă în interesul statului de a guverna, prin
norme proprii, regimul juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său, având în vedere faptul că
bunurile constituie valori sociale foarte importante;
 principiul generalității legea locului situării bunului asigură aplicarea unui regim
juridic unic pentru toate bunurile aflate pe același teritoriu;
principiul siguranței circuitului civil privind bunurile este asigurat atât în relațiile
dintre părți cât și în relațiile față de terți (competența jurisdicțională aparține în majoritatea
cazurilor, în mod imperativ, locului situării bunului, formele de publicitate se desfășoară tot la
locul situării bunului, regimul probator - expertiza, cercetarea la fața locului – este și el strâns
legat de locul situării bunului).

2.4 Caracterul normei conflictuale lex rei sitae

Norma conflictuală are, în principiu, un caracter imperativ.

2.5 Determinarea lex rei sitae

Ca regulă, nu există dificultăți în a determina locul situării bunului și, implicit, legea
aplicabilă.
Cu titlu de excepție:
constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care și-a
schimbat așezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a
produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv (art.2617 Cod civ.).
condițiile și efectele ce decurg din rezerva dreptului de proprietate referitoare la un bun
destinat exportului sunt cârmuite de legea statului statului exportator, dacă părțile nu au convenit
altfel (art.2619 Cod civ.).
uzucapiunea mobiliară este supusă legii statului unde se afla bunul la începerea
termenului de posesie, prevăzut în acest scop (art.2616 Cod civ.).

2.6 Domeniul de aplicare a legii situației bunurilor

Legea locului situării bunului (lex rei sitae) reglementează următoarele elemente care
formează statutul real:
- bunurile asupra cărora se pot exercita drepturi reale și clasificarea lor (mobile și
imobile, corporale și incorporale, fungibile și nefungibile etc).
Potrivit art.2558 alin. (3) Cod civ. natura mobiliară sau imobiliară a unui bun se
determină potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.
 Pentru anumite categorii de bunuri norma realizează o calificare legală.Astfel, art. 2613
alin. (2) Cod civ. prevede că platformele și alte instalații durabile de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate ca bunuri imobile.
- bunurile care se găsesc sau care nu se află în circuitul civil;
- drepturile reale care pot exista asupra acestor bunuri și clasificarea acestor drepturi;
- modurile și condițiile de constituire (dobândire), transmitere și stingere a drepturilor
reale;
- formele de publicitate privind bunurile, în anumite cazuri;
- conținutul drepturilor reale, adică prerogativele pe care aceste drepturi le conferă
titularilor lor, precum și modul de exercitare a acestor prerogative;
- mijloacele de apărare a drepturilor reale;
- posesia și acțiunile posesorii;
- obligațiile propter rem;
- modurile de urmărire și executare silită asupra bunurilor;
- sarcinile fiscale asupra bunurilor (impozite, taxe). Acestea sunt supuse legii locului
unde sunt percepute, care coincide cu lex rei sitae, cu excepția cazului în care printr-o convenție
internațională (de ex : evitarea dublei impuneri), se prevede altfel.

2.7 Limitele aplicării legii statutului real

Pentru anumite categorii de bunuri nu se aplică regula lex rei sitae.
Fac parte din aceasta categorie urmatoarele:
1) patrimoniul de afectațiune este supus legii statului cu care masa patrimonială are
cele mai strânse legături;
2) mijloacele de transport - legea aplicabilă depinde de destinația mijlocului de transport.
Navele și aeronavele guvernate de legea pavilionului pe care îl abordează nava (lex
pavilionis) sau legea statului de înmatriculare a aeronavei (lex banderae) [art.2.620 alin. (1) lit. a)
Cod civ.];
Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei reglementează
îndeosebi:
- puterile, competențele și obligațiile comandantului navei și aeronavei;
- contractul de angajare a personalului navigant, dacă părțile nu au ales o altă lege;
 - răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele și
actele comandantului și echipajului;
- drepturile reale și de garanție asupra navei și aeronavei, precum și formele de
publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se transmit și se sting asemenea drepturi.
Vehiculele feroviare și rutiere guvernate de legea statutului organic al întreprinderii din
patrimoniul căreia fac parte mijloacele de transport [art.2.620 alin. (1) lit. b) Cod civ.];
Legea aplicabilă mijloacelor de transport reglementează:
a) constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport
[art.2.620 alin. (1) Cod civ.];
b) regimul bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică [art.2.620
alin. (2) lit. a) Cod civ.];
c) creanțele care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnică, întreținerea,
repararea sau renovarea mijlocului de transport.
3) bunurile aflate în curs de transport (res in tranzitu) sunt supuse legii statului unde au
fost expediate (art.2618 Cod civ).
Excepții:
legea determinată prin voința părților interesate, dacă există un acord privind legea
aplicabilă [art.2.618 alin. (1) lit. a) Cod civ.];
legea locului unde bunul se află temporar dacă bunul este depozitat într-un antrepozit sau
este pus sub sechestru în temeiul unor măsurii asiguratorii sau sau ca urmare a unei vânzări silite
[art.2.618 alin. (1) lit. b) Cod civ.];
legea națională a pasagerului pentru bunurile care fac parte din categoria celor personale
ale acestuia [art.2.618 alin. (1) lit. c) Cod civ.];
4) titlurile de valoare - regimul titlurilor de valoare este supus unor reglementări diferite, astfel:
- emisiunea titlurilor de valoare (acțiuni sau obligațiuni, nominative sau la purtător) este
reglementată de legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente [art.2.622 alin.
(1) Cod civ.];
- condițiile și efectele transmiterii titlurilor de valoare sunt supuse, în funcție de felul titlului,
unor legi diferite:
a) legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește titlul nominativ;
b) legea locului de plată a tilului la ordin;
c) legea locului unde se află titlul la purtător în momentul trasmiterii, în raporturile dintre
posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele persoane.
- titlul reprezentativ al mărfii (încorporează în drept real asupra unei cantități de mărfuri
determinate, aflată în depozit sau îmbarcată pe o navă, în scop de transport : conosament, warant,
recipisă de depozit) legea menționată expres în cuprinsul titlului de valoare stabilește dacă
acesta întrunește condițiile pentru a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică (legea
voinței emitentului se aplică în virtutea principiului autonomiei de voință).
În lipsa unei legi menționate expres în cuprinsul titlului de valoarea, se aplică legea sediului
întreprinderii emitente.
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se va aplica, în calitatea sa de bun mobil, cârmuiește
drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică [art.2.623 alin. (2) Cod civ.];
5) titlurile de credit (sunt o categorie de valori ce constau în înscrisuri sau documente
care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care le deţine este şi
titulara dreptului. Principalele titluri de credit sunt cambia, cecul și biletul la ordin) sunt
supuse unor legi diferite în funcție de aspectele ce se reglementează:
a) legea aplicabilă capacității persoanei care semnează titlul de credit legea națională
a subscriitorului. De la această regulă, art. 2.647 Cod civ. instituie o excepție, conform căreia,
persoana, care potriciti legii sale naționale, este lipsită de capacitatea de a angaja prin cambie,
bilet la ordin sau cec, se obligă totuși valabil, printr-un asemenea titlu, dacă semnătura sa a fost
dată într-un stat a cărui lege îl consideră valabil pe subscriitor. Soluția adoptată de legiuitor
reflectă caracterul de literalitate al titlului de credit;
b) legea aplicabilă celorlalte condiții de fond ale fiecărui angajament asumat prin titlul de
credit legea locului unde se naște angajamenul respectiv;
c) legea aplicabilă condițiilor de formă ale fiecărui angajament asumat prin titlul de credit
legea statului unde angajamentul a fost subscris.
În materie de cec, este suficientă îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de legea locului
plății [art.2.648 alin. (1) Cod civ.].
Dacă un angajament asumat printr-un titlu de credit este nevalabil din punct de vedere al formei,
potrivit legii statului unde acesta a fost subscris, dar se conformează legii statului unde are loc
subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a primului angajament nu infirmă
validitatea celui ulterior. Așadar, îndeplinirea condițiilor de formă a angajamentului se verifică în
baza propriei legi, fără ca neregularitatea să poată afecta valabilitatea angajamentului ulterior
[art.2.648 alin. (2) Cod civ.].
d) legea aplicabilă acțiunii în regres termenele stabilite pentru exercitarea acțiunii în regres
sunt determinate, față de orice semnatar, de legea statului unde titlul a luat naștere( art.2.649 Cod
civ.). Prescripția acțiunilor în regres este supusă legii locului emiterii cambiei, cecului sau
biletului la ordin;
e) legea aplicabilă protestului forma și termenele de protest, precum și condițiile de formă ale
unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de cambie, bilet la
ordin sau cec, sunt reglementate de legea statului unde s-a întocmit protestul.
Pentru cambie și bilet la ordin Codul civil determină legea aplicabilă efectelor obligațiilor,
dobândirii creanței, acceptării titlului, pierderii sau furtului titlului de credit.
i) Efectele obligațiilor:
- efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet la ordin sunt supuse
legii locului unde aceste titluri sunt plătibile (lex loci solutionis) [art.2.651 alin. (1) Cod civ.].
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: obligațiile trasului acceptant față de posesorul
cambiei, obligațiile trasului față de trăgător, obligațiile acceptantului prin intervenție, obligațiile
semnatarului biletului la ordin.
- efectele pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie sau bilet la ordin sunt
determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile [art.2.651 alin. (2) Cod
civ.]. Așadar, pentru fiecare obligație în parte se va aplica legea locului subscrierii (lex loci
actus).
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: efectele girului, drepturile și obligațiile avaliștilor,
efectele obligațiilor celorlalți angajați din titlu.
ii) Dobândirea creanței
Legea locului unde titlu a fost instituit stabilește dacă posesorul cambiei dobândește creanța
care a dat loc emisiunii titlului (art.2652 Cod civ.).
iii) Acceptarea cambiei
Legea statului unde este plătibilă cambia stabilește dacă accetarea poate fi restrânsă la o parte
din sumă, precum și dacă posesorul titlului este sau nu obligat să primească o plat parțială
(art.2653 Cod civ.).
iv) Pierderiea sau furtul titlului de credit
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile determină măsurile ce pot fi luate
în caz de pierdere sau furt al titlului (art.2654 Cod civ.).
În ceea ce privește cecul, Codul civil determină legea aplicabilă premiselor, efectelor obligațiilor
precum și plății titlului.
1) Premisele emiterii cecului
Legea statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra cărora poate fi tras un
asemenea titlu (art.2655 Cod civ.).
În ipoteza în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză ca a fost tras asupra unei
persoane neîndreptățite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror
legi nu cuprind o asemenea restricție, sunt valabile (art.2656 Cod civ.). Norma prevede că
valabilitatea și efectele fiecărui angajament ce decurge din titlu, sunt supuse legii locului
subscrierii. Câtă vreme obligațiile din titlu sunt independente, nevalabilitatea cecului nu
afectează angajamentele considerate valabile potrivit legii aplicabile acestora.
2) Efectele cecului
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec determină
efectele acestor obligații (art.2657 Cod civ.).
3) Plata cecului
Legea locului plății cecului reglementează toate aspectele referitoare la plata cecului, precum
și consecințele neplății titlului.
Legea statului unde cecul este plătibil reglementează îndeosebi:
a) dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere,
precum şi efectele postdatării;
b) termenul de prezentare;
c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele produse de
aceste menţiuni;
d) dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială;
e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza plătibil în cont ori o expresie echivalentă
şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii echivalente;
f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor;
g) dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia;
h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
i) dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru conservarea dreptului de
regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi.
6) drepturile de creanță (bunuri mobile incorporale) sunt supuse, în principiu, legii care
guvernează izvorul lor (legea actului juridic, legea delictului etc).
Cesiunea de creanță este supusă, dacă părțile nu au convenit altfel, legii contractului (lex
contractus).
7) bunurile aparținând statului străin aflate pe teritoriul altui stat sunt supuse, în
principiu, legii statului căruia îi aparțin (cf. principiului imunității statului și a bunurilor sale).
8) bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat sunt supuse unui regim
special prevăzut de două convenții internaționale la care România este parte: Convenția O.N.U.
adoptată la Paris în 1970 și Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate și exportate
ilegal, adoptată la Roma în 1995.
9) drepturile asupra creației intelectuale
Noţiunea de proprietate intelectuală include: dreptul de autor şi dreptul de proprietate
industrială.
 Dreptul de proprietate intelectuală priveşte : invenţiile, inovaţiile descoperirile ştiinţifice,
modele de utilitate, know – how, desenele şi modelele industriale, mărcile, denumirile de origine
şi indicaţiile de provenienţă, etc.
Legea aplicabilă dreptului de autor
Art.2624 Cod civ. face o distincţie între :
dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului şi
dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată.
Dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului (naşterea, conţinutul şi
stingerea drepturilor de autor) → este supus legii statului unde opera a fost pentru prima dată
adusă la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod
adecvat.
Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată → este supus legii
naţionale a autorului.
Dacă transmiterea dreptului de autor se face pe cale contractuală se aplică lex contractus,
iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de autor, vizează:
modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
raporturile dintre subiectele dreptului de autor;
conţinutul dreptului de autor;
obiectul dreptului de autor;
limitele exercitării dreptului de autor;
stingerea dreptului de autor.
Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială
Dreptul de proprietate industrială (naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de
proprietate industrială) → este supus legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea
sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare (locus regit actum).
Dacă transmiterea dreptului de proprietate industrială se face pe cale contractuală se
aplică lex contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de proprietate industrială vizează:
modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
raporturile dintre subiectele dreptului de proprietate industrială;
obiectul şi conţinutul dreptului de proprietate industrială;
 condiţiile de forma ale protecţiei dreptului;
regimul titlurilor de protecţie;
limitele exercitarii dreptului de proprietate industrială;
aparărea dreptului de proprietate industrială;
stingerea dreptului de proprietate industrială.
Ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală
Drepturile de autor ca şi cele de proprietate industrială sunt ocrotite pe teritoriul României,
conform legii române, normelor Uniunii Europene şi convenţiilor internaţionale la care România
este parte.

De exemplu:
a) Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 mai 1883,
completată şi revizuită, ratificată de România in 1968;
b) Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie
1886, completată şi revizuită, la care România a aderat prin Legea nr.77/1998;
c) Acordul TRIPS parte a acordurilor multilaterale ale Organizaţiei Mondiale a
Comerţului, care cuprinde un set de reguli ce asigură recunoaşterea nivelului protecţiei
proprietăţii intelectuale.
d) Directiva nr.2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind respectarea
drepturilor de proprietate intelectuală, care a stat la baza O.U.G. nr.100/2005;
e) Regulamentul Consiliului (EC) nr.1383/2003 cu privire la acţiunile la vamă împotriva
bunurilor suspectate de a încălca anumite drepturi de proprietate intelectuală şi măsurile ce
trebuie luate împotriva bunurilor găsite a încălca aceste drepturi.

3. Ipotecile mobiliare
3.1 Legea aplicabilă în materie de ipoteci mobiliare
Ipoteca mobiliară este o garanţie reală, accesorie şi indivizibilă, constituită pentru
garantarea unei creanţe, opozabilă terţilor prin publicitate, care produce efectele specifice (drept
de preferinţă, urmărire, inspecţie) de la data la care creanţa garantată ia naştere.
 Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare sunt supuse legii
locului unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară (art. 2627 Cod
civ.).
Excepții:
i) se aplică legea locului unde se află debitorul, în cazul:
a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai multe state,
dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
b) unui bun mobil incorporal;
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu toate acestea, în
cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea statutului organic al emitentului,
cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacţionate pe o piaţă organizată, caz
în care se aplică legea statului în care funcţionează piaţa respectivă.
Noțiunea de ”locul unde se află debitorul” este calificată de art. 2628 alin. (2) Cod civ. în
sensul că urmează a se înțelege: locul reşedinţei sale obişnuite sau, după caz, a sediului social la
data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.
ii) se aplică legea locului unde se află exploatarea pentru condițiile de validitate,
publicitatea și efectele ipotecii asupra resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori asupra unor
creanțe rezultate din vânzarea acestora la sursă, care se naște la data extragerii bunurilor sau de la
data la care sumele obținute din vânzare sunt virate în cont.
3.2 Publicitatea ipotecii mobiliare
Ipoteca este opozabilă terților din ziua înscrierii ei în registrele de publicitate, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri sunt supuse legii
aplicabile la data și la locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziții speciale se
prevede altfel.
Formele de publicitate, precum și cele cu efect constitutiv referitoare la un bun imobil
sunt supuse legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic al nașterii,
transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanției reale s-a constituit prin aplicarea
altei legi.
Pentru a-și conserva rangul de prioritate în alt stat, este necesar ca ipoteca mobiliară să
îndeplinească formele de publicitate prevăzute de legea statului respectiv. În conformitate cu art.
2630 alin. (1) Cod civ., formele de publicitate se vor efectua:
a) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data constituirii
ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul respectiv sau în
termen de 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
 Aceleași prevederi se aplică și în cazul în care ipoteca a fost înregistrată potrivit legii
locului unde se află debitorul. Termenele se vor calcula de la data la care debitorul își stabilește
reședința obișnuită ori sediul social în statul respectiv sa de când creditorul a cunoscut acest fapt
[art.2.630 alin. (2) Cod civ.].
Ipoteca mobiliară nu va fi totuși opozabilă terțului care a dobândit cu titlu oneros un drept
asupra bunului ipotecat fără să fi cunoscut existența garanției și mai înainte ca aceasta să îi fi
devenit opozabilă prin îndeplinirea fornalităților de publicitate [art.2.630 alin. (3) Cod civ.].
Rangul ipotecii mobiliare dacă legea străină care reglementează rangul ipotecii
mobiliare nu prevede formalități de publicitate și bunul nu este în posesia creditorului, atunci se
aplică următoarele reguli:
- ipoteca mobiliară are rang inferior asupra unei creanțe constând într-o sumă de bani
plătibilă în România ;
- ipoteca mobiliară are rang inferior ipotecii asupra unui bun mobil corporal, care a fost
constituită atunci când bunul se afla în România, sau asupra unui titlu negociabil.
- ipoteca mobiliară își păstrează rangul dacă a fost înregistrată, potrivit legii române,
înaintea constituirii ipotecii cu care vine în concurs.

3.3 Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare

Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare sunt supuse acelorași reglementări ca și cele
privind ipotecile mobiliare. Conform art. 2632 alin. (1) Cod civ. publicitatea și efectele acesteia
se vor aplica, în mod corespunzător, ținând seama de natura bunurilor mobile, și operațiunilor
asimilate, potrivit legii, ipotecii mobiliare.
Legea aplicabilă se determină după criteriul obiectiv al datei încheierii operațiunilor
asimilate ipotecii mobiliare [art.2.632 alin. (2) Cod civ.].

TEMA XIX

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND CONDIȚIILE DE FOND ȘI CONDIȚIILE DE

FORMĂ ALE ACTULUI JURIDIC

1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic

 Noțiune: Prin condiții de fond ale actului juridic se înțelege ansamblul aspectelor de fond
privind încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea și stingerea obligațiilor rezultate din
actul juridic respectiv.
1.1 Legea aplicabilă
Legea actului (lex actus) – în cazul actului juridic unilateral;
Legea contractului (lex contractus) – în cazul actelor bi - și multilaterale.
Regula: lex actus si lex contractus este aleasă de părți prin clauza electio juris, fiind
desemnată prin noțiunea de lex voluntatis. Art. 2637 alin. (1) Cod civ. prevede că legea
aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după
caz, de autorul său.
În lipsă de alegere legea aplicabilă fondului actului juridic va fi determinată în funcție de
criterii obiective, stabilite de lege.
Excepţii: obligaţiile derivând din contractele civile şi comerciale ce intră în domeniul de
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului
urmează a fi analizate la Capitolul VIII.
2.1 Noțiunea de lex voluntatis
Lex voluntatis reprezintă transpunerea în planul dreptului internațional privat a
principiului autonomiei de voință a părții/părților.
Partea/părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei părți a actului juridic
[art.2.637 alin. (3) Cod civ.].

2.2 Obiectul voinței părților

Este legea aplicabilă, adică sistemul de drept al altui stat (aplicabil ca lex causae).
Dacă partea/părțile face/fac referire la o anumită lege din cadrul unui sistem de drept sau
la uzanțele internaționale, acestea nu constituie lex voluntatis, ci, eventual, au ca scop a preciza
sau completa contractul, prin mecanismul încorporarii contractuale.

2.3 Modalități de exprimare a voinței părților

Alegere expresă a legii aplicabile fie prin inserarea unei clauze în actul juridic
principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).
 Valabilitatea clauzei de alegere se determină în raport de legea aleasă de părți privind
actul juridic principal ( lex voluntatis).
Daca această lege declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul principal va fi
guvernat de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia.
Alegerea expresă poate fi directă - când părțile și-au exprimat explicit voința

indirectă – când părțile au făcut referire în contractul

lor, la un contract tip, la condiții generale, uzanțe codificate etc, care cuprind o clauza de alegere.

Alegere tacită a legii aplicabile trebuie să rezulte în mod neîndoielnic, fie din cuprinsul
actului juridic, fie din circumstanțe.

Exemple:
Pot fi considerate indicii intrinseci contractului, de apreciere a vointei tacite a părţilor :
• referirea părților în cadrul contractului, la o uzanță, contract tip, condiții generale etc,
aplicabile doar într-o anumită țară;
• utilizarea de către părți, în contract, a unor instituții juridice sau noțiuni specifice unui anumit
sistem de drept;
• inserarea de către părți, în contract, a unei clauze compromisorii (alegere de jurisdicție) în
favoarea organelor de jurisdicție a unui anumit stat ;
Pot fi socotite indicii extrinseci contractului:
• invocarea de către reclamant, ca temei juridic al acțiunii sale, a legii unui anumit stat și
acceptarea implicită a acesteia de către pârât;
• atitudinea părților ulterior încheierii contractului, prin referirea pe care o fac la legea unui
anumit stat într-un act adițional la contract.

Părțile pot modifica ulterior înțelegerea privind alegerea legii aplicabile. Modificarea are
efect retroactiv, fără însă să poată infirma validitatea formei acestuia sau să aducă atingere
drepturilor dobândite între timp de către terți [art.2.637 alin. (4) Cod civ.].
2.4 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite generale dar și limite speciale.
Limite generale: excepția de ordine publica, frauda la lege, etc.
Limite speciale: legea desemnată ulterior ca fiind aplicabilă declară contractul principal
nevalabil sau aduce atingere drepturilor dobândite între timp de către terți.
;

2. Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective (localizarea

obiectiva a actului juridic)

2.1 Caracterul subsidiar al localizării obiective

Legea aplicabilă după criterii obiective are un caracter subsidiar, în sensul că intervine
doar în lipsă de lex voluntatis (art. 2638 Cod civ.)

2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă

În lipsă de lex voluntatis, actul juridic este supus, în principal, legii statului cu care acesta
prezintă legăturile cele mai strânse.
Noțiunea « legăturile cele mai strânse » este calificată în două moduri:
se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul
prestației caracteristice, sau după caz autorul actului are, la data încheierii actului, după caz,
reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social;
contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosință temporară asupra
unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat. Aceasta
constituie o prezumție absolută ce face aplicabilă lex rei sitae. Ea vizează: contractele de vânzare
– cumpărare, de schimb, donație, concesiune, locațiune, comodat, ipotecă etc.

2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă

Se aplică numai în situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse.
Actul juridic va fi supus legii locului unde a fost încheiat (lex loci actus, respectiv lex loci
contractus).
În cazul în care părțile aflate în străinatate au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau
telefon, contractul se consideră încheiat în țara reședinței obișnuite sau sediului părții de la care a
pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată. Așadar, în cazul contractului încheiat între
absenți, locul încheierii este la reședința obișnuită sau sediul ofertantului.
Prin excepție, în cazul contractului care prin natura lui ori la cererea beneficiarului impune o
executare imediată a prestației caracteristice, întrucât se consideră încheiat la momentul în care
debitorul a început executarea, locul încheierii contractului va fi reședința obișnuită sau sediul
acceptantului ofertei.

3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii

Legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestări de voință
diferită (conf. principiului accesorium sequitur principale).
Soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal numai în măsura în care:
partea sau părțile prin manifestarea lor de voință expresa sau tacită nu au ales un alt
sistem de drept care să se aplice actului accesoriu;
nu există o dispoziție legală care să supună actul accesoriu unui alt sistem de drept decât
cel aplicabil actului principal.

Ex : contractul de ipotecă imobiliară este supus lex rei sitae, indiferent de legea aplicabilă
contractului principal [art. 2626 alin. (2) Cod civ.]

4. Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea

Retrimiterea este înlaturată în cazul în care legea aplicabilă actului juridic, desemnată ca
lex voluntatis, este legea străină [art.2.559 alin. (3) Cod civ.].
În acest caz, se vor aplica direct normele materiale din respectivul sistem de drept, cu excluderea
normelor sale conflictuale.
5. Domeniul de aplicare a legii actului juridic
Legea aplicabilă fondului actului juridic se aplică:
- interpretării naturii juridice a actului și a clauzelor pe care le cuprinde;
- executării obligațiilor contractuale;
- consecințelor neexecutării totale sau parțiale a acestor obligații, precum și evaluării
prejudiciului pe care l-a cauzat;
- modului de stingere a obligașiilor izvorâte din contract;
- cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acesteia.

6. Normele conflictuale privind forma actului juridic

6.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic

Condițiile de formă ale actului juridic (act juridic unilateral sau contract) sunt guvernate, în
principal, de legea aplicabilă fondului (adică lex voluntatis, sau legea stabilită dupa criterii
obiective).

Dacă legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune sub sancțiunea nulității, o
anumită formă solemnă, nici o altă lege nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul
întocmirii actului [art. 2639 alin. (3) Cod civ.]
De exemplu:
- contractul de ipotecă încheiat în străinătate cu privire la un imobil din România trebuie să
îmbrace în mod obligatoriu formă autentică, chiar dacă legea străină aplicabilă în locul în care s-
a încheiat permite și o altă formă.
- un cetățean român nu poate face o donație în străinătate sub forma înscrisului sub
semnătură privată chiar dacă legea străină ar permite, întrucât, legea română aplicabilă
condițiilor de fond ale contractului de donație, ca lege națională a donatorului, impune cerința
formei autentice ad validitatem.

6.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi

 Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de una din următoarele legi:
Legea locului întocmirii actului (locus regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.a) Cod civ.].
Legea cetățeniei sau legea reledinței obișnuite a persoanei care a consimțit actul juridic.
Această soluție vizează numai actele juridice unilaterale [art.2.639 alin. (2) lit.b) Cod civ.].
Legea alicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează
validitatea actului juridic (auctor regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.c) Cod civ.].

7. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic

Caracter imperativ - părțile nu pot alege o altă lege aplicabilă decat cele enumerate în
Codul Civil. Normele sunt însă alternative, în sensul că parțile pot opta pentru fiecare dintre
variantele prevăzute de lege.
Excepții: de exemplu, regula locus regit actum poate fi inlocuită cu lex voluntatis în
materia mijloacelor de proba, dar este imperativă în ceea ce privește aspectele probatorii ale
stării civile.

8. Domeniul legii aplicabile formei actului juridic

Legea aplicabilă formei actului juridic stabilește îndeosebi:
- forma în care trebuie exteriorizat actul juridic;
- condițiile de redactare a actului juridic;
- mijloacele de probă și forța probantă a actului juridic;

- condițiile de formă ale convenției asupra probelor;

- durata valabilității actului juridic;
- sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării condițiilor de formă.
TEMA XX

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CONTRACTUALE ÎN MATERIE

CIVILĂ ŞI COMERCIALĂ
 1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale

În materia raporturilor contractuale, cu începere 17 decembrie 2009, se aplică

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 17.06.2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).
Art. 2640 Cod civ. consacră această regulă, în sensul că menționează ca lege aplicabilă
obligațiilor contractuale reglementările dreptului Uniunii Europene.

1.1 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008

Obligaţiile contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există conflict de
legi.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Nu intră în domeniul său de aplicare:
aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;
obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relatiile care, în conformitate cu legea
care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de
întretinere;
obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele
patrimoniale ale relatiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă,
ca avand efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg din
testamente şi succesiuni;
obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente
negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente negociabile derivă
din caracterul lor negociabil;
convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente;
aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme, constituite
sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea
juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme, constituite sau nu ca
persoane juridice, şi raspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile
societăţii sau ale organismului;
chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea persoanei
pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei societăţi sau al altui organism,
constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de terţi raspunderea respectivei societăţi
sau a respectivului organism;
 constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi beneficiarii
acestora;
obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract;
contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele decât
întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă, al caror obiect este de a plăti
indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup
de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire,
întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesionala sau provocată de accidente
de muncă.

1.2 Libertatea de alegere

Contractul → este guvernat de legea aleasă de către părţi (lex voluntatis).
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
alegere expresă a legii aplicabile fie prin inserarea unei clauze în actul juridic
principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).
alegere tacită a legii aplicabile trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine,
din clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei.
Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei
părţi din acesta.
Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care
îl guverna anterior.
Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine
ulterior încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului şi nu va afecta
în mod negativ drepturile terţilor.

1.3 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:
nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord, atunci când
elementele relevante ale situaţiei respective se află la data alegerii în acea ţară, chiar dacă părţile
au desemnat o altă lege ca fiind aplicabilă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin
convenţie, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la momentul alegerii în
unul sau mai multe state membre, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui
stat terţ.

1.4 Legea aplicabilă în absenţa alegerii

În lipsă de lex voluntatis, legea aplicabilă contractului se determină după criteri obiective, după
cum urmează:
contractul de vânzare – cumpărare de bunuri → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită vânzătorul
contractul de prestări servicii → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
prestatorul de servicii;
contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui imobil
→ este supus legii ţării în care este situat imobilul;
contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil pe o
perioadă de maximum şase luni consecutiv → este reglementat de legea ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul sa fie o persoana fizică şi să isi aibă
reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
contractul de franciză → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită beneficiarul
francizei;
contractul de distribuţie → este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
distribuitorul;
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie → este reglementat de legea ţării în care
are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează reunirea
de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terţilor, astfel cum sunt
definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu
normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unică → este reglementat de legea
respectivă.
când legea aplicabilă nu poate fi stabilită prin încadrarea contractului într-unul din tipurile
specificate mai sus → se aplică legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită partea contractantă
care efectuează prestaţia caracteristică.
când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să
efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa → se aplică legea ţării în cu care
contractul are cele mai strânse legături.
1.5 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor
Existenţa consimţământului şi validitatea contractului sau a oricărei clauze
contractuale → sunt supuse legii care l-ar reglementa conform regulamentului, dacă contractul
sau clauza respectivă ar fi valabile.
Prin excepţie: pentru a dovedi faptul ca nu şi-a dat consimţământul, o parte poate invoca
legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din circumstanţe reiese faptul că nu ar fi
rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea aplicabilă
potrivit regulamentului.

1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor

Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în aceeaşi ţară în momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau
→ legii ţării în care se încheie contractul
Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai
acestora, care se află în ţări diferite la momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau
→ legii oricărei ţării în care se află oricare dintre părţi sau reprezentanţii acestora sau
→ legii ţării în care, la data respectivă, îşi avea reşedinţa obişnuită oricare dintre părţile
contractante.
Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract
încheiat sau care urmează să se încheie este considerat valabil dacă îndeplineşte condiţiile de
formă prevăzute de:
→ legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu
regulamentul sau
→ legea ţării în care a fost încheiat actul sau
→ legea ţării în care autorul actului îşi avea reşedinţa obişnuită.
Contractul privind un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui imobil
este supus condiţiilor de formă prevăzute de:
→ legea ţării în care se află situat imobilul în măsura în care:
a) condiţiile în cauză sunt aplicate indiferent de ţara în care este încheiat contractul şi
indiferent de legea care îl reglementează;
 b) de la dispoziţiile respective nu se poate deroga prin convenţie.

1.7 Excluderea retrimiterii

Retrimiterea este exclusă de art. 20 Regulamentului (CE) nr. 593/2008, care prevede că :
● prin legea determinată ca fiind aplicabilă, se înţelege întregul sistemul de drept al
statului respectiv, cu excepţia normelor de drept internaţional privat, excluzandu-se acele situaţii
în care însaşi regulamentul dispune altfel.

1.8 Legea aplicabilă interpretării contractului

Interpretarea contractului se realizează după regulile legii aplicabile contractului. Art. 12
alin. (1) lit. a) din Regulament prevede că legea aplicabilă contractului reglementează și
interpretarea acestuia.

1.9 Legea aplicabilă efectelor contractului

Efectele contractului sunt reglementate de lex contractus. Legea contractului guvernează :
drepturile și obligațiile părților contractante, principiile efectelor contractelor, riscul contractului,
excepția de neexecutare și rezolușiunea contractului.

1.10 Legea aplicabilă executării contractului

Executarea obligațiilor născute din contract este reglementată, în principiu, de legea
contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulament.
De la regula aplicării lex contractus, se admite o excepție, în ceea ce privește modalitatea
de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, situație în care se va
aplica legea țării în care are loc executarea [art. 12 alin. (2) din Regulament].

1.11 Legea aplicabilă răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este guvernată de lex contractus [art.12 alin. (1) lit. c) din
Regulament]. Legea contractului se aplică consecințelor neexecutării totale sau parțiale a
obligațiilor, inclusiv evaluării prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme
de drept, în limitele competenței conferite oinstanței sesizate de legea sa procedurală.
Legea contractului reglementează: consecințele neexecutării sau executării necorespunzătoare a
contractului, condițiile răspunderi contractuale, regimul forței majore și a celorlalte cauze de
exonerare de răspundere, evaluarea prejudiciului generat de neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a contractului.

1.12 Legea alicabilă stingerii obigațiilor contractuale și prescripției

Stingerea obligațiilor contractuale ca și prescripția, sunt cărmuite de legea contractului,
conform art. 12 alin. (1) lit. d) din Regulament potrivit căruia, lex contractus se aplică diferitelor
moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripției și decăderii din drepturi.

1.13 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor

contractuale și subrogației
Cesiunea de creanță reprezintă mijlocul specific de transmitere a obligațiilor constând în
acordul de voință prin care creditorul numit cedent transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar care va deveni astfel
creditor în locul său, și care va putea încasa creanța cedată de la debitor.
În sensul Regulamentului, noțiunea de cesiune include: transferurile de creanțe pure și
simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de garanție
constituite asupra creanțelor.
Raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la o creanță față de un terț debitor în
cadrul unei cesiuni de creanță sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul
Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar.
Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogația
determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în care
cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al prestației
executate de către debitor.
Subrogația este acel mod de transmitere a obligațiilor care constă în înlocuirea
creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o altă persoană care, plătind datoria
debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.
În funcție de izvorul ei, subrogația este: convențională sau legală.
Conform art. 14 alin. (1) din Regulament, în materia subrogației convenționale,
raporturile dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un terț debitor, sunt
reglementate de legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre creditor și
subrogat.
Subrogația legală intervine de drept, în anumite cazuri, independent de voința creditorului
și a debitorului. În cadrul unor asemenea raporturi, dacă creditorul, are o creanță față de o altă
persoană (debitor) și dacă un terț are obligația de a-l dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat
pe creditor în executarea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a-l
dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să exercite, în tot sau în parte,
împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor
dintre aceștia.

1.14 Legea aplicabilă unor contracte speciale

1.14.1 Contractele de transport
Contractele de transport
Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
În principal → contractul de transport de mărfuri este guvernat de legea aleasă de părţi
(lex voluntatis).
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de mărfuri peste supus legii țării în care își
are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau
reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. Dacă aceste
cerințe nu sunt îndeplinite se va aplica legea țării în care este situat locul de livrare convenit de
părți – art.5 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
În principal → contractul de transport de pasageri este guvernat de legea aleasă de părţi
(lex voluntatis). Libertarea de alegere este însă limitată. Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulament,
părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri numai una din
următoarele legi:
- legea țării în care se află reședința obișnuită a pasagerului; sau
- legea țării în care se află reședința obișnuită a transportatorului; sau
- legea țării în care se află sediul administrației centrale al transportatorului;
Sau
- legea țării unde este situat locul de plecare; sau
- legea țării este situat locul de sosire.
În unele cazuri, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, poate rezulta fără echivoc din ansamblul
circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă
țară decât cea menționată anterior, caz în care se ca aplica legea din acea altă țară.
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de pasageri peste supus legea aplicabilă este
legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, cu condiția ca locul de plecare sau cel de
sosire să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. Dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite se va
aplica se aplică legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul.– art.5 alin. (2) din
Regulamentul (CE) nr. 593/2008;

1.14.2 Contractele încheiate cu consumatorii

Contractele cu consumatorii au natură diferită (vânzare – cumpărare, prestări servicii,

etc), însă ceea ce le caracterizează este calitatea de consumator a uneia dintre părți.
Contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând
legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care acționează în
exercitarea activității sale profesionale („profesionistul”) → este reglementat de legea statului
în care își are reședința obișnuită consumatorul.
Pentru ca legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul să fie aplicabilă,
trebuie îndeplinite următoarele cerințe :
a) profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își
are reședința obișnuită consumatorul
sau
b) profesionistul să-și direcționeze prin orice mijloace activitățile către țara în cauză sau
către mai multe țări, printre care și țara în cauză,
și
c) ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Dacă cerințele specificate sunt îndeplinite, în aplicarea principiului autonomiei de voință,
părțile au libertatea de a alege și o altă lege aplicabilă contractului decât cea a reședinței
obișnuite a consumatorului (în conformitate cu art. 3 din Regulament). Cu toate acestea, o astfel
de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu
se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă
contractului.
Dacă cerințele specificate nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între
un consumator și un profesionist se stabilește potrivit regulilor generale ale Regulamentului.
Din domeniul de aplicare a legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii sunt
excluse:
(a) contractele de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate
consumatorului exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită;
(b) contractele de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii turistice
 (c) contractele privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui
bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată;
(d) drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar și drepturilor și
obligațiilor care constituie clauzelefinanciar și drepturile și obligațiile care constituie clauzele și
condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de
valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de
plasament colectiv cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare;
(e) contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează
reunirea de interese multiple de vânzare – cumpărare de instrumente financiare ale terților.

1.14.3 Contractele de asigurare

Prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plateasca o prima asiguratorului, iar

acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului,
despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizație, în limitele și în termenele convenite.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri majore → se aplică legea aleasă de
părți în conformitate cu regulile generale din Regulament. Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă
de părți → se va aplica legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul. Atunci când din
ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod
vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea acelei alte țări.
În cazul altor contracte de asigurare, autonomia de voință a părților este limitată, în sensul
că ele pot alege ca lege aplicabilă contractului de asigurare, numai una dintre următoarele legi:
→ legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul încheierii
contractului;
→ legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare;
→ în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui cetățean este titularul
poliței de asigurare;
→ pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la evenimente care survin
într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru;
→ în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică prezentul alineat
exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare
acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt situate în state membre
diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea țării în care își are reședința
obișnuită titularul poliței.
 Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți → se aplică legea statului membru în care
este situat riscul în momentul încheierii contractului.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune
obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:
contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în care
respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care
impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este situat riscul conține
dispoziții contrare celor ale legii statului membru care impune obligația de a încheia o asigurare,
prevalează cea din urmă. Prin derogare, un stat membru poate stabili ca reglementarea
contractului de asigurare să se realizeze în conformitate cu legea statului membru care impune
obligația de asigurare.
contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state membre se
consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat membru.
Potrivit Regulamentului țara în care este situat riscul se determină în conformitate cu articolul 2
litera (d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a
actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât
asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a
libertății de a presta servicii (1), iar, în cazul asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul
este țara angajamentului în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE.

1.14.4 Contractele individuale de muncă

Contractul individual de muncă este internaţional dacă:
angajatorul este o întreprindere cu sediul în România, iar angajatul este cetăţean străin
sau persoană cu domiciliul în străinătate;
angajatorul este o întreprindere română, iar angajatul este cetăţean român dar locul
muncii este în strainatate;
angajatorul este o întreprindere străina, iar angajatul este cetăţean străin, dar locul muncii
este în România.
Legea aplicabilă contractului de muncă :
În principal → contractul individual de munca este guvernat de legea aleasă de părţi (lex
voluntatis).
Alegerea nu poate priva însă angajatul de protecţia acordată de dispoziţiile de la care nu se poate
deroga în virtutea legii prin convenţie, ale legii statului ce ar fi competent aplicabilă în absenţa
alegerii - art. 8 alin (1) din Regulamentului(CE) nr. 593/2008.
În lipsă de lex voluntatis contractul individual de muncă este supus:
- legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea (lex
loci laboris) – art.8 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
- legea ţării în care este situată unitatea angajatoare, atunci când legea aplicabilă nu poate fi
determinată după criteriul locului în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea;
- legea ţării cu care contractul individual de muncă are o legătură mai strânsă atunci când
din circumstanţele cazului respectiv rezidă că există o legătură mai strânsă cu această lege decât
cu legea statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau cu
legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.

1.15 Fiducia
1.15.1 Determinarea legii aplicabile
Fiducia este operațiunea juridică prin care un constituitor transferă drepturi patrimoniale
unui fiduciar, care le exercită cu un scop determinat, în folosul unui beneficiar.
Operațiunea fiduciei este expresă și se realizează în temeiul legii sau a unui contract.
Contractul de fiducie se încheie în formă autentică.
Fiducia → este supusă legii alese de constituitor.
Condițiile de fond ale contractului de fiducie sunt guvernate de lex contractus [art.2659
alin. (2) Cpd civ].
În lipsa alegerii legii aplicabile precum și în cazul în care legea aleasă nu cunoaște
instituția fiduciei → se aplică legea statului cu care fiducia prezintă cele mai strânse legături. În
determinarea acestor legături, art. 2660 stabilește mai multe criterii, statuate cu titlu
exemplificativ, și anume:
a) locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;
b) locul situării bunurilor fiduciare;
c) locul unde fiduciarul îşi are reşedinţa obişnuită sau, după caz, sediul social;
d) scopul fiduciei şi locul unde acesta urmează să se realizeze.

1.15.2 Domeniul legii aplicabile

Legea aplicabilă fiduciei reglementează condițiile de validitate, interpretarea, efectele
fiduciei, precum și administrarea ei.
Domeniul legii aplicabile vizează în special:
a) desemnarea, renunţarea şi înlocuirea fiduciarului, condiţiile speciale pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi desemnată fiduciar, precum şi transmiterea puterilor
fiduciarului;
b) drepturile şi obligaţiile dintre fiduciari;
c) dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligaţiilor sale sau exercitarea
puterilor care îi revin;
d) puterile fiduciarului de a administra şi de a dispune de bunurile din masa patrimonială
fiduciară, de a constitui garanţii şi de a dobândi alte bunuri;
e) puterile fiduciarului de a face investiţii şi plasamente;
f) îngrădirile cu privire la durata fiduciei, precum şi cele cu privire la puterile fiduciarului de a
constitui rezerve din veniturile rezultate din administrarea bunurilor;
g) raporturile dintre fiduciar şi beneficiar, inclusiv răspunderea personală a fiduciarului faţă de
beneficiar;
h) modificarea sau încetarea fiduciei;
i) repartizarea bunurilor ce alcătuiesc masa patrimonială fiduciară;
j) obligaţia fiduciarului de a da socoteală de modul cum a fost administrată masa patrimonială
fiduciară.
Dacă un element al fiduciei este susceptibil de a fi izolat, în special administrarea acestuia, atunci
el poate fi supus unei legi distincte.

2. Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în general

2.1 Condiţiile de fond ale contractului

În principal → se aplică lex voluntatis.
Autonomia de voinţă a părţilor poate fi restrânsă când există clauze prestabilite (ex:
contracte tip, contracte de adeziune, condiţii generale, etc) ceea ce se întamplă relativ des în
materia contractelor bancare, de transport, asigurare.
Dacă părţile au facut trimitere în contractul încheiat la uzanţele comerciale internaţionale,
acestea trebuie considerate, în principiu, ca recepţionate contractului.
În domeniul comerţului internaţional, în scopul simplificării operaţiunilor comerciale şi
pentru a evita apariţia situaţiilor conflictuale generate de unele aspecte ce nu au fost suficient
reglementate prin acordul părţilor, au fost stabilite clauze tip care sunt inserate, de regulă, în
contractele de comerţ exterior.
Camera Internationala de Comert de la Paris a edictat in 1936 Regulile INCOTERMS
(International Commercial Terms) modificate şi completate ulterior, ce cuprind explicarea
clauzelor utilizate în mod frecvent în contractele de comerţ exterior şi exprimate prin simboluri.
Daca părţile unui contract intenţionează să utilizeze o anumita clauză tip, vor indica simbolul
respectiv însoţit de cuvântul INCOTERMS şi anul codificării, simplificând astfel conţinutul
contractului.
De exemplu :
- dacă într-un contract se stipulează că marfa urmează să fie vândută « FOB Constanţa », părţile
au vrut să spună că: vânzatorul trebuie să încarce şi să expedieze marfa până în portul Constanţa;
să suporte cheltuielile de încărcare; să expedieze marfa folosind transportul maritim; să suporte
riscurile până în momentul îmbarcării, în timp ce cumpărătorului îi incumbă următoarele
obligaţii: să plătească cheltuielile de navlosire, să suporte riscurile din momentul îmbarcării
mărfii.
Tot în planul relaţiilor comerciale internaţionale, se admite şi posibilitatea ca un contract să nu
fie supus niciunui sistem de drept al vreunui stat. In acest caz, se consideră ca aplicabila lex
mercatoria care exprimă, în esenţă, ansamblul de uzanţe comerciale internaţionale practicate de
comunitatea comercianţilor.
În lipsă de elegere → contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele
mai strânse.
Se consideră ca există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei
caracteristice, are la data încheierii contractului, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de
comerţ sau sediul statutar.
2.2 Condiţiile de formă ale contractului
Regula → forma contractului comercial internaţional este supusă legii aplicabile
condiţiilor de fond ale acestuia.
Contractul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă:
a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite, au îndeplinit condiţiile
de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în
momentul încheierii contractului.