Sunteți pe pagina 1din 21

TEST DE EVALUARE DREPT CIVIL II

1. Dacă prin acţiune se solicită obligarea pârâtului la plata preţului imobilului vândut,
pârâtul poate, pe cale de cerere reconvențională, să solicite:
a) orice fel de pretenţii privitoare la imobil;
b) împotriva reclamantului, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu
acesta;
c) de la cel care îi donase reclamantului imobilul, terţ faţă de procesul în curs,
despăgubiri pentru viciile ascunse ale acestui imobil.

2. În caz de coparticipare procesuală activă, se depune, pentru reclamanţi, un singur


exemplar al întâmpinării:
a) dacă cererea de chemare în judecată a fost semnată numai de către unul dintre
reclamanţi;
b) atunci când toţi reclamanţii au acelaşi avocat;
c) atunci când, în cazul a doi reclamanţi, unul dintre aceştia, cu rea - credinţă, refuză să-şi
indice domiciliul actual.

3. Prin formularea cererii reconvenționale se urmărește:


a) respingerea cererii de chemare în judecată;
b) combaterea susținerilor din cererea principală;
c) obligarea reclamantului la executarea unei prestații către pârât.

4. Sechestrul asigurător:
a) se poate cere şi concomitent cu intentarea acţiunii privind creanţa pe care se întemeiază
cererea de sechestru;
b) se poate încuviinţa doar în cazul în care creanţa este exigibilă;
c) este desfiinţat de drept în cazul nedepunerii cauţiunii.

5. Cererea de înființare a sechestrului asigurător se soluționează:


a) fără citarea părților;
b) prin încheiere executorie și irevocabilă;
c) în camera de consiliu.

6. Instanţa poate încuviinţa măsura sechestrului judiciar:


a) prin sentinţă, în cazul bunurilor care formează obiectul procesului;
b) prin încheiere, numai în cazul în care nu există proces;
c) cu citarea părţilor.
7. La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate:
a) reclamantul va putea modifica cererea de chemare în judecată numai cu acordul
pârâtului;
b) dacă întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul îl va putea indica pe adevăratul titular al
dreptului real pretins de către reclamant;
c) dacă lipsesc ambele părți, deși au fost legal citate, instanța nu poate începe cercetarea
procesului dacă numai pârâtul a cerut judecarea cauzei în lipsă.

8. Amânarea judecății în temeiul învoielii părților:


a) nu poate fi dispusă în litigiile privitoare la drepturi de care părțile nu pot să dispună;
b) poate fi dispusă de mai multe ori atunci când părțile vor să pună capăt litigiului prin
încheierea unei tranzacții;
c) poate fi dispusă o singură dată indiferent de obiectul procesului.

9. Încheierea:
a) se semnează, ca orice hotărâre judecătorească, de către judecători și grefier;
b) nu se întocmește pentru termenul la care s-a dispus amânarea cauzei pentru dezbateri
în continuare;
c) prin care s-a admis excepția de litispendență are ca efect declinarea competenței de
soluționare a cauzei de către judecătoria mai întâi sesizată în favoarea judecătoriei care a
admis excepția de litispendență.

10. Cererea de adopție, având natură necontencioasă, se judecă în primă instanță, dacă
prin lege nu se prevede altfel:
a) în camera de consiliu;
b) dacă părțile sunt de acord, și se consideră că nu sunt vătămate, în ședință publică;
c) în ședință publică.

11. Dacă reclamantul a cerut, odată cu fixarea primului termen de judecată, instanța poate
dispune prin rezoluție:
a) aplicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri ale pârâtului;
b) solicitarea unui dosar de la altă instanță pentru a fi atașat la cel nou constituit;
c) măsuri pentru constatarea unei situații de fapt.

12. Instanța respinge cererea de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare, temeinic
motivată, dacă:
a) partea mai beneficiase anterior de un astfel de termen, tot din motive temeinice, care s-
au menținut și la al doilea termen, fără a-i fi imputabile ei, ci reprezentantului său;
b) părțile ceruseră anterior amânarea judecății în temeiul învoielii lor;
c) este formulată după punerea în discuție din oficiu a excepției de perimare.
13. Excepțiile procesuale:
a) sunt apărări de fond, atunci când tind la respingerea cererii;
b) pot tinde la întârzierea judecății;
c) pot viza lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune.

14. Dacă se invocă în mod concomitent excepţiile autorităţii de lucru judecat,


litispendenţei şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ordinea de soluţionare este:
a) excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant,
excepţia litispendenţei;
b) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia litispendenţei, excepţia
autorităţii de lucru judecat;
c) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia autorităţii de lucru judecat şi
excepţia litispendenţei.

15. Unirea excepţiei procesuale cu fondul este:


a) obligatorie dacă excepţia se referă la autoritatea de lucru judecat;
b) posibilă dacă pentru rezolvarea excepţiei este necesară administrarea unor dovezi în
legătură cu dezlegarea în fond a pricinii;
c) obligatorie dacă nici una dintre părţi nu se opune la administrarea dovezilor necesare
rezolvării excepţiei.

16. Dacă pârâtul refuză să răspundă la interogatoriul pentru dovedirea deţinerii sau
existenţei înscrisului încuviinţat reclamantului, instanţa:
a) va putea socoti ca dovedite pretenţiile reclamantului cu privire la cuprinsul înscrisului;
b) trebuie să admită acţiunea;
c) va pronunţa decăderea pârâtului din probele ce i-au fost încuviinţate.

17. Expertiza:
a) este nulă, dacă nu a fost depusă la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de
judecată;
b) potrivit Codului de procedură civilă, poate fi efectuată și pentru lămurirea unei
probleme de drept;
c) încuviințată la propunerea reclamantului poate fi însușită de către pârât, dacă
reclamantul a renunțat la ea.

18. Pot fi ascultați ca martori:


a) persoanele puse sub interdicție judecătorească, dacă părțile sunt de acord;
b) în procesele de divorț, descendenții părților, dacă au împlinit 14 ani;
c) afinii de gradul al patrulea ai oricăreia dintre părți.
19. Instanța trebuie să suspende judecata dacă:
a) una din părți a formulat o cerere de strămutare;
b) părțile nu sunt legal citate și niciuna nu s-a înfățișat la termen;
c) în fața ei s-a ivit un conflict de competență.

20. Termenul de perimare se întrerupe:


a) cât timp partea este împiedicată să stăruie în judecată dintr-o împrejurare mai presus de
voința ei;
b) cât timp judecata procesului este suspendată întrucât dezlegarea pricinii atârnă de
existența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;
c) prin cererea de redeschidere a judecății făcută de partea care justifică un interes

21. În materia perimării:


a) termenul de perimare începe să curgă de la data la care pricina a rămas în nelucrare din
vina părților;
b) termenul de perimare curge și împotriva persoanelor cu capacitate de exercițiu
restrânsă;
c) actul de procedură întrerupător de perimare al unuia dintre coparticipanți nu folosește
și celorlalți coparticipanți, într-un litigiu cu mai mulți reclamanți și un singur pârât.

22. Renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată:


a) față de unul dintre pârâți nu produce efecte și față de ceilalți pârâți;
b) nu produce vreun efect față de cererea de chemare în garanție formulată de pârât;
c) a unuia dintre reclamanți nu produce efecte față de ceilalți reclamanți.

23. Reprezintă achiesare, ca act de dispoziție, atunci când:


a) partea care a pierdut procesul renunță la calea de atac;
b) partea nu se opune executării hotărârii;
c) pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului.

24. În materia tranzacției judiciare:


a) dacă părțile se înfățișează între termenele de judecată, instanța va da hotărârea în
camera de consiliu;
b) părțile se pot înfățișa oricând, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se ia act de
înțelegerea lor;
c) la judecătorie, învoiala poate fi făcută și oral.

25. Decesul pârâtului survenit înainte de pronunțarea sentinței:


a) nu împiedică pronunțarea, dacă decesul s-a ivit după închiderea dezbaterilor;
b) atrage, ca regulă, suspendarea de drept a judecății;
c) atrage respingerea acțiunii pentru lipsa capacității de folosință a pârâtului, dacă
reclamantul nu indică pe moștenitorii pârâtului decedat.
26. Încheierea:
a) se semnează, ca orice hotărâre judecătorească, de către judecători și grefier;
b) nu se întocmește pentru termenul la care s-a dispus amânarea cauzei pentru dezbateri
în continuare;
c) prin care s-a admis excepția de litispendență are ca efect declinarea competenței de
soluționare a cauzei de către judecătoria mai întâi sesizată în favoarea judecătoriei care a
admis excepția de litispendență.

27. Dispozitivul hotărârii:


a) se semnează doar de preşedintele completului în cazul proceselor soluţionate în primă
instanţă;
b) se redactează în cel mult 7 zile de la pronunţare;
c) nu se semnează de către grefierul care a participat la ultimul termen de judecată.

28. Hotărârea judecătorească:


a) are ca efect dezînvestirea instanţei de soluţionarea cauzei doar în cazul declinării
competenţei în favoarea unei alte instanţe sau organ cu activitate jurisdicţională;
b) face dovada, până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale
judecătorului, chiar dacă nu soluţionează fondul cauzei;
c) nu poate fi pusă în niciun caz în executare înainte de a rămâne definitivă.

29. Hotărârea judecătorească:


a) trebuie să cuprindă semnătura procurorului care a participat la dezbateri;
b) se va face în atâtea exemplare originale câte părţi sunt, plus două pentru instanţă;
c) se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare, indiferent dacă
pronunţarea a fost sau nu amânată.

30. Completarea unei hotărâri judecătorești:


a) se poate dispune și din oficiu;
b) se judecă întotdeauna în camera de consiliu;
c) se soluționează cu citarea părților.
REZUMAT
CAPITOLUL I

Sesizarea instanţei reprezintă un element constitutiv şi formal al acţiunii civile.


Cererea de chemare în judecată este actul de procedură prin care partea interesată se
adresează instanţei pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mişcare
acţiunea civilă.
Elementele cererii de chemare în judecată sunt stabilite de art. 194 C.proc.civ.
Conform prevederilor art. 196 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., nulitatea cererii de chemare
în judecată pentru lipsa unuia dintre elementele sale, considerate de lege ca esenţiale,
poate fi dispusă în cadrul procedurii regularizării, în condiţiile art. 200 C.proc.civ.
În anumite cazuri, legea condiţionează sesizarea instanţei judecătoreşti de parcurgerea
unei proceduri prealabile în faţa altor autorităţi, dovada îndeplinirii acesteia trebuind să
fie anexată cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte timbrarea cererii de chemare în judecată, art. 197 teza I C.proc.civ.
dispune că, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate
se ataşează cererii.
Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în
condiţiile legii.
Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa competentă.
Cererea trebuie să îmbrace forma scrisă şi să fie însoţită de copii de pe înscrisurile de care
partea înţelege să se folosească în proces, precum şi, dacă este cazul, de anexele necesare
(dovada îndeplinirii procedurii prealabile, chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru,
dovada calităţii de reprezentant etc.).
Cererea de chemare în judecată se depune la instanţă personal sau prin reprezentant ori
poate fi trimisă prin poştă sau curier.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, de lege lata, cererea de chemare în judecată
poate fi trimisă instanţei competente şi prin fax sau scanată şi transmisă prin poştă
electronică ori prin înscris în formă electronică [art. 199 alin. (1) C.proc.civ.].

Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de
cererea de chemare în judecată.
Întâmpinarea se depune în scris, într-un număr de exemplare necesar pentru comunicare,
în afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai
multe calităţi juridice, când se va face într-un singur exemplar, precum şi, în toate
cazurile, un exemplar pentru instanţă.
La întâmpinare se va alătura acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care
se sprijină, precum şi un rând de copii pentru instanţă.
Conform art. 201 alin. (1) C.proc.civ., întâmpinarea se depune în termen de 25 de zile de
la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165 C.proc.civ.
În procesele urgente, acest termen poate fi redus de judecător în funcţie de circumstanţele
cauzei, potrivit art. 201 alin. (5) C.proc.civ.
În procesul civil, pârâtul poate să nu se mulţumească cu o poziţie defensivă faţă de
cererea reclamantului, ci poate să adopte o poziţie ofensivă, formulând pretenţii proprii
împotriva reclamantului.
Actul de procedură prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant poartă
denumirea de cerere reconvenţională.
Fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională este de competenţa instanţei sesizate
cu cererea principală (art. 123 C.proc.civ.), chiar dacă, în acest fel, s-ar încălca o normă
de competenţă materială sau teritorială exclusivă, cu excepţia cererilor prevăzute la art.
120 C.proc.civ. (cererile privitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv).
Din punct de vedere al conţinutului, cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată [art. 209 alin. (3) C.proc.civ.].
Având natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată, cererea
reconvenţională este, în toate cazurile, supusă comunicării [art. 209 alin. (5) C.proc.civ.].
Tot ca o consecinţă a naturii sale juridice de veritabilă cerere de chemare în judecată,
cererea reconvenţională este supusă taxelor judiciare de timbru, cu excepţiile prevăzute
de lege.
Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau,
dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.
Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată în condiţiile art. 204
C.proc.civ., cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va
încuviinţa pârâtului în acest scop.
Cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală, însă, atunci când numai
cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa poate dispune, prin încheiere,
disjungerea şi judecarea separată a cererii reconvenţionale, care se va face tot de către
aceeaşi instanţă, deoarece, sub acest aspect, efectele eventualei prorogări de competenţă
subzistă şi după ce s-a dispus disjungerea.
Cu toate acestea, disjungerea cererii reconvenționale nu poate fi dispusă în cazurile
anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea
unitară a procesului.
CAPITOLUL al-II-lea

Sechestrul asigurător este măsura asigurătorie care constă în indisponibilizarea


bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a
unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va
obţine un titlu executoriu.
Această măsură asigurătorie se poate aplica exclusiv în cazul în care litigiul
principal are ca obiect plata unei sume de bani.
Obiectul sechestrului asigurător îl pot forma exclusiv bunurile urmăribile (mobile
sau/şi imobile corporale) ale debitorului, aflate în posesia acestuia sau la un terţ.
Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător sunt reglementate de art. 953
C.proc.civ. Art. 960-969 C.proc.civ. cuprind dispoziţii speciale privind sechestrul
asigurător asupra navelor civile, aceste prevederi fiind aplicabile şi în cazul sechestrării
mărfurilor aflate la bordul unei nave.

Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare


sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau
pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în
măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de înfiinţare stabilite de art. 953 C.proc.civ.
Soluţionarea cererii de poprire asigurătorie, executarea măsurii, desfiinţarea şi
ridicarea popririi asigurătorii se vor face potrivit dispoziţiilor art. 954-959 C.proc.civ.
referitoare la sechestrul asigurător, care se aplică în mod corespunzător şi popririi
asigurătorii.

Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul


litigiului sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin încredinţarea pazei acestora unui
administrator-sechestru desemnat potrivit legii.
Această măsură asigurătorie se aplică în cazul bunurilor, mobile sau imobile, care
formează chiar obiectul litigiului de fond, însă, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute
de lege, ea poate fi dispusă şi asupra unor bunuri cu privire la care nu există un proces.
Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se adresează, ca
regulă, instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale, iar în cazurile de excepţie
prevăzute de art. 973 alin. (2) C.proc.civ., instanţei în circumscripţia căreia se află bunul
ce urmează a fi pus sub sechestru (art. 974 C.proc.civ.).
CAPITOLUL al-III-lea

Codul de procedură civilă şi Regulamentul de ordine interioară al instanţelor


judecătoreşti stabilesc în sarcina grefierului de şedinţă o serie de îndatoriri legate de
activitatea premergătoare şedinţei de judecată.
Legea încredinţează conducerea şedinţei de judecată preşedintelui completului,
care, potrivit art. 216 alin. (1) C.proc.civ., deschide, suspendă şi ridică şedinţa.
În conformitate cu art. 217 alin. (1) C.proc.civ., preşedintele completului de
judecată exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi a bunei-
cuviinţe, precum şi a solemnităţii şedinţei de judecată.
De regulă, judecata unui proces nu se realizează la un singur termen de judecată, ci
la mai multe termene stabilite de instanţă.
Dintre termenele de judecată stabilite în cursul soluţionării unui proces, o
importanţă practică deosebită prezintă primul termen de judecată.
La acest termen de judecată, legea permite efectuarea unor acte de procedură
destinate a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a suplini anumite lipsuri semnalate
până la această dată.
Neefectuarea acestor acte la primul termen de judecată atrage, de regulă,
sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.
Pentru fiecare termen de judecată se întocmeşte câte o încheiere, cu excepţia
situaţiei în care în şedinţa în care au avut loc dezbaterile se pronunţă şi hotărârea,
deoarece aceasta din urmă va cuprinde, în partea introductivă, numită practicaua, şi ceea
ce s-a petrecut la acel termen [art. 233 alin. (3) C.proc.civ.].

CAPITOLUL al-IV-lea

Potrivit art. 237 alin. (1) C.proc.civ., în această etapă (cercetarea procesului), se
îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru
pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.
Această etapă debutează cu primul termen de judecată şi se termină atunci când
judecătorul, socotindu-se lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului
încheiată [art. 244 alin. (1) C.proc.civ.].
În aplicarea principiului consacrat de art. 6 C.proc.civ. privind dreptul oricărei
persoane la judecarea cauzei sale într-un „termen optim şi previzibil”, dispoziţiile art. 238
alin. (1) C.proc.civ. prevăd obligaţia ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, să estimeze durata necesară pentru
cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie
soluţionat într-un termen optim şi previzibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (1) C.proc.civ., în momentul în care judecătorul
apreciază că este lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi
fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică.

CAPITOLUL al-V-lea

Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată,
procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi
procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa
instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind,
după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea,
respingerea sau perimarea cererii.
Ca natură juridică, excepţiile procesuale sunt apărări procedurale, în sensul art. 31
C.proc.civ. Ca atare, ele nu se confundă cu apărările de fond.
Excepţiile procesuale pot fi clasificate în funcţie de trei criterii: obiectul lor,
efectul pe care tind să îl realizeze şi caracterul de ordine publică sau de ordine privată al
normei juridice încălcate:
1. După obiectul lor, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii de procedură şi
excepţii de fond.
Excepţiile de procedură sunt acelea prin intermediul cărora se invocă anumite
neregularităţi procedurale.
Excepţiile de fond sunt acelea care sunt în strânsă legătură cu pretenţia dedusă
judecăţii, mai exact, cu exerciţiul dreptului la acţiune.
2. După efectul pe care tind să îl realizeze, excepţiile procesuale se clasifică în
excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii.
Excepţiile dilatorii sunt acelea care tind la întârzierea judecăţii pe fond (amânarea
judecăţii, refacerea unor acte de procedură, declinarea competenţei, trimiterea dosarului
la o altă instanţă, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul etc.).
Excepţiile peremptorii (dirimante) sunt acelea care tind la împiedicarea judecăţii
pe fond (anularea cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă, stingerea procesului,
respingerea cererii ca prematură, ca lipsită de interes, ca fiind introdusă de o persoană
fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate etc.).
3. După caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice
încălcate, excepţiile procesuale se clasifică în excepţii absolute şi excepţii relative.
Excepţiile absolute sunt cele care privesc încălcarea unor norme juridice de ordine
publică.
Excepţiile relative sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme care
ocrotesc cu precădere interesele părţilor.
Inadmisibilităţile sunt exemple de excepţii procesuale care au însă ca punct comun
o anumită soluţie pe care o va pronunţa instanţa în cazul admiterii lor, anume de a
respinge cererea ca inadmisibilă.
Aşadar, inadmisibilitatea vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta,
respectiv o modalitate specifică de respingere a cererii.
Excepţiile procesuale se rezolvă înainte de a se trece la administrarea probelor în
faza cercetării procesului, iar dacă excepţia este invocată după terminarea cercetării
procesului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală.
În mod excepţional, excepţiile procesuale pot fi unite cu administrarea probelor,
respectiv cu fondul cauzei, atunci când probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune
cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare pentru finalizarea etapei
cercetării judecătoreşti sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.
Pentru situaţia în care se invocă simultan mai multe excepţii procesuale,
dispoziţiile art. 248 alin. (2) C.proc.civ. stabilesc că instanţa va determina ordinea de
soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.
Aşadar, potrivit acestui criteriu, instanţa va soluţiona cu prioritate excepţiile
procesuale care, în caz de admitere, fac inutilă cercetarea celorlalte.

CAPITOLUL al-VI-lea

Probele se administrează în procesul civil pentru a-l convinge pe judecător, deci


subiectul probei este judecătorul.
Obiectul probei este reprezentat de acele fapte juridice care tind la dovedirea
raportului juridic litigios, deci actele juridice şi faptele juridice în înţeles restrâns care au
creat, modificat sau stins acest raport juridic ori care au determinat ineficacitatea sa, dând
dreptul de a se cere anularea, rezoluţiunea, rezilierea actului juridic etc.
Aşadar, astfel cum rezultă şi din prevederile art. 250 C.proc.civ., prin obiectul
probei înţelegem faptele juridice lato sensu din care izvorăsc drepturile şi obligaţiile cu
privire la care părţile se află în litigiu.
Obiectul probei înglobează o mare diversitate de fapte juridice, însă nu include, în
principiu, norma juridică aplicabilă în speţă (iura novit curia).
În acest sens, art. 252 alin. (1) C.proc.civ. dispune, cu caracter de principiu, că
instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.
Din definiţia dată obiectului probei rezultă o primă clasificare a faptelor juridice
care pot constitui obiectul acesteia.
Astfel, distingem între: fapte generatoare de drepturi şi obligaţii, fapte
modificatoare de drepturi şi obligaţii, fapte extinctive de drepturi şi obligaţii, precum şi
fapte de ineficacitate.
Faptele care trebuie dovedite pot fi fapte materiale (cele care se exteriorizează,
precum dărâmarea unui zid, tăierea unui arbore, infirmitatea unei persoane ca urmare a
unui accident etc.) şi fapte psihologice (cele care nu se exteriorizează decât prin
rezultatele lor, precum dolul, reaua-credinţă etc.).
Pot fi dovedite atât faptele pozitive, cât şi faptele negative, acestea din urmă prin
dovedirea faptelor pozitive contrare.
Însă, faptele nedefinite, indiferent că ar fi pozitive sau negative, sunt aproape imposibil de
dovedit, dar aceste fapte nu interesează într-un proces civil, unde este totdeauna vorba de
fapte determinate.
Astfel, este aproape imposibil de probat că o persoană nu a fost niciodată într-o
anumită localitate (fapt negativ nedefinit), însă se poate dovedi că persoana respectivă nu
a fost în acea localitate la o anumită dată, la care se pretinde că a încheiat un act autentic
notarial, prin dovedirea faptului pozitiv că la data respectivă se afla într-o altă localitate.
De asemenea, este foarte greu de dovedit că s-a exercitat tot timpul posesia asupra
unui bun (fapt pozitiv nedefinit), dar se poate proba că acel bun a fost în posesia
persoanei respective într-un anumit moment etc.
Menţionăm însă că sunt cazuri în care însăşi legea impune dovedirea unui fapt
negativ, cum ar fi: art. 49 C.civ. (cel care solicită declararea morţii unei persoane pe cale
judecătorească trebuie să dovedească, între altele, că timp de cel puţin doi ani nu s-a
primit nicio informaţie sau indiciu despre existenţa acelei persoane); art. 1341 şi urm.
C.civ. (cel care solicită restituirea plăţii nedatorate trebuie să facă dovada faptului că nu
datora nimic celui căruia i-a făcut plata); art. 1400 C.civ. (cel care se prevalează de un
drept supus unei condiţii suspensive negative trebuie să facă dovada că acel eveniment nu
s-a realizat); art. 1401 C.civ. (cel care solicită constatarea consolidării unui drept afectat
de o condiţie rezolutorie trebuie să facă dovada că evenimentul respectiv nu s-a realizat şi
nici nu se mai poate realiza în viitor) etc.
În cazul în care judecătorul cunoaşte personal faptele care formează obiectul
litigiului, el nu poate pronunţa hotărârea pe baza acestora, ci pe baza probelor care au fost
administrate în cauză, deoarece, în caz contrar, instanţa superioară ar fi în imposibilitate
de a mai exercita controlul judiciar sub aspectul temeiniciei hotărârii.
Dacă judecătorul cunoaşte împrejurări de fapt şi depoziţia sa este necesară pentru
soluţionarea pricinii, el poate fi audiat ca martor, devenind însă, potrivit art. 41 alin. (2)
C.proc.civ., incompatibil.
Reglementarea actuală se ocupă în mod expres de modul în care pot fi dovedite în
procesul civil faptele necontestate, adică acele fapte cu privire la care toate părţile sunt de
acord că există, şi faptele notorii, adică faptele cunoscute de un mare număr de persoane.
Sub acest aspect, art. 255 alin. (2) C.proc.civ. prevede că, dacă un anumit fapt este
de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de
circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
Aşadar, cu privire la faptele necontestate şi cele notorii, instanţa poate decide, în
funcţie de împrejurări, să dispenseze părţile de sarcina dovedirii acestora.
Cu toate acestea, în cazurile în care, pentru aplicarea unei dispoziţii legale, se cere
ca un fapt să fie notoriu, partea interesată va trebui să dovedească notorietatea acelui fapt.
Subliniem că, într-o asemenea ipoteză, nu este vorba de dovedirea faptului notoriu
însuşi, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 255 alin. (2) C.proc.civ., ci de dovedirea
notorietăţii faptului respectiv.
În privinţa chestiunilor prealabile, menţionăm că faptele stabilite în materialitatea
lor în instanţa penală nu mai pot forma obiect de probă în instanţa civilă, nici pentru
confirmarea lor, care ar fi inutilă, dar nici pentru infirmarea lor, care este inadmisibilă,
deoarece art. 28 alin. (1) C.proc.pen. dispune că hotărârea definitivă a instanţei penale are
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la
existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
Trebuie reţinut însă că, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, instanţa civilă nu este
legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce
priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
În acelaşi sens, de altfel, art. 1365 C.civ. prevede că instanţa civilă nu este ţinută
de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă penală de achitare sau de
încetare a procesului penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei
autorului faptei ilicite.
În mod excepţional şi normele juridice pot constitui obiect al probei. Astfel,
potrivit art. 252 alin. (2) C.proc.civ., textele (legea are în vedere textele care constituie
dreptul în vigoare în România) care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României
sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile
internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi
dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.
În măsura în care se invocă incidenţa dreptului unui stat străin în cauză, instanţa de
judecată poate lua cunoştinţă de acesta din oficiu. Proba legii străine se face conform
dispoziţiilor Codului civil referitoare la conţinutul legii străine (art. 253 C.proc.civ.).
În acest sens, potrivit art. 2562 alin. (1) şi (2) C.civ., conţinutul legii străine se
stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au
edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat, iar partea care invocă o
lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.
Din aceste dispoziţii rezultă că, în principal, obligaţia stabilirii conţinutului legii
străine aparţine instanţei judecătoreşti, însă instanţa poate pune în sarcina părţilor să facă
dovada conţinutului acesteia.
În cazul în care este imposibilă stabilirea, într-un termen rezonabil, a conţinutului
legii străine, se aplică legea română [art. 2562 alin. (3) C.civ.].
Potrivit art. 255 alin. (3) teza I C.proc.civ., instanţa nu are obligaţia de a cunoaşte
uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi, astfel încât acestea
trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă.
Pe de altă parte, regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către
cel care le invocă numai la cererea instanţei [art. 255 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ.].
În acest sens, la cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi
comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate
[art. 255 alin. (4) C.proc.civ.].
În fine, conform art. 252 alin. (3) C.proc.civ., dispoziţiile normative cuprinse în
documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 249 C.proc.civ., dacă legea nu dispune expres altfel, cel care face o
susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Aşadar, sarcina probei revine
celui care face o afirmaţie în faţa instanţei.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant prin introducerea cererii de chemare
în judecată, este firesc ca el să îşi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii – onus
probandi incumbit actori; probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat. Prin urmare,
sarcina probei revine reclamantului.
Numai după ce reclamantul dovedește faptul generator al dreptului său, pârâtul
este obligat să iasă din pasivitate şi să se apere, să dovedească netemeinicia pretenţiei
acestuia.
Există însă şi situaţii în care pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei. Dacă
invocă o excepţie procesuală, el trebuie să facă dovada acesteia – in excipiendo reus fit
actor.
De asemenea, când pârâtul dobândeşte calitatea de reclamant (formulând o cerere
reconvenţională, o cerere de chemare în garanţie), atunci i se aplică în întregime regula
comună cu privire la sarcina probei.
Aşadar, într-un proces obişnuit, în principiu, sarcina probei se împarte între
reclamant şi pârât, putându-se afirma că partea care pretinde un fapt nou, contrar poziţiei
dobândite de adversar, trebuie să îl dovedească.
Există unele situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această calitate, are totuşi
primul sarcina probei.
Astfel, în cazul prezumţiilor legale, când legea presupune că stării de fapt îi
corespunde o anumită stare de drept, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească numai
faptul din care decurge prezumţia, iar partea potrivnică, dacă doreşte să răstoarne această
stare, este obligată să administreze proba contrară.
În acest sens, art. 328 alin. (1) teza I C.proc.civ. prevede că „prezumţia legală
scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele
considerate de lege ca fiind dovedite”, iar teza a II-a dispune că beneficiarul unei
prezumţii legale „trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se
întemeiază” prezumţia respectivă (mult mai uşor de probat, uneori, chiar evident), iar din
acel moment sarcina probei este răsturnată [de exemplu, potrivit art. 1503 alin. (2) C.civ.,
remiterea actului autentic original, constatator al creanţei, către debitor este o prezumţie
de plată, aşa încât debitorul nu mai este obligat să dovedească direct faptul liberaţiunii
sale, ci este suficient să exhibe titlul constatator, urmând ca dovada contrară să fie făcută
de către creditor, probând că titlul i-a fost furat, l-a pierdut etc.].
Sarcina probei este răsturnată şi în litigiile privind conflictele de muncă în care
angajatorul este pârât, deoarece, potrivit art. 272 C.muncii, „sarcina probei în conflictele
de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până
la prima zi de înfăţişare (în actuala reglementare, până la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate – n.n.)”.
Spre exemplu, în cazul contestaţiei împotriva deciziei de concediere, sarcina
probei nu revine mai întâi celui care pretinde că măsura respectivă este nelegală sau
netemeinică (cel concediat, care are poziţia procesuală de reclamant), ci celui împotriva
căruia se formulează această pretenţie (angajatorul, care are poziţia procesuală de pârât).
Tot astfel, art. 5 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în
cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii prevede că „sarcina probei în ceea ce
priveşte îndeplinirea cerinţelor în materie de informare stabilite în prezentul capitol
(Capitolul II. Informaţii destinate consumatorilor pentru alte contracte decât contractele
la distanţă sau contractele în afara spaţiilor comerciale – n.n.) revine profesionistului”.
De asemenea, art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 85/2004 privind protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile
financiare, republicată, dispune că sarcina probei privind îndeplinirea obligaţiilor
furnizorului de informare a consumatorului, precum şi sarcina probei existenţei
consimţământului consumatorului la încheierea contractului şi, după caz, la executarea
acestuia cad în sarcina furnizorului, iar conform art. 11 din Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale profesioniştilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor,
profesioniştii trebuie să furnizeze dovezi privind exactitatea afirmaţiilor în legătură cu
practica comercială întreprinsă şi sunt obligaţi, la solicitarea Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor sau a instanţelor judecătoreşti, să le pună acestora la dispoziţie
documente care să probeze cele afirmate.
În cazul în care documentele nu sunt furnizate în termenul stabilit de solicitanţi
sau dacă sunt considerate insuficiente, afirmaţiile în cauză se consideră inexacte.
Tot în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, art. 4 alin. (3) din Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori instituie în sarcina profesionistului, care pretinde că o clauză standard
preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, să prezinte probe în acest sens.
În condiţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia şi poate să fie făcută prin
orice mijloc de probă.
Aceasta înseamnă că, atunci când persoana interesată formulează o cerere de
chemare în judecată prin care solicită decăderea titularului din drepturile conferite de
marcă, întrucât, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la
data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe
teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată
sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani,
potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, pârâtul trebuie să facă dovada că a
utilizat marca şi numai după aceea reclamantul trebuie să facă dovada contrară.
În condiţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi
de tratament între femei şi bărbaţi, republicată, sarcina probei revine persoanei împotriva
căreia s-a formulat sesizarea/reclamaţia sau, după caz, cererea de chemare în judecată,
pentru fapte care permit a se prezuma existenţa unei discriminări directe ori indirecte,
care trebuie să dovedească neîncălcarea principiului egalităţii de tratament între femei şi
bărbaţi.
În fine, potrivit art. 420 alin. (2) C.civ., în cazul în care recunoaşterea de filiaţie
este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia,
dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
Stabilirea părţii căreia îi incumbă sarcina probei prezintă o importanţă deosebită,
întrucât, în lipsă de probe sau atunci când probele administrate sunt insuficiente şi nici
nu s-ar mai putea produce alte probe, va pierde cel căruia îi revenea sarcina probei.
Deci, se poate întâmpla ca o parte să nu obţină câştig de cauză, deşi ar avea
dreptate, pentru că îi lipsesc mijloacele de probă necesare dovedirii pretenţiei sale. Se
poate spune, metaforic, că, în faţa justiţiei, din punct de vedere al rezultatului, „a nu avea
probe” este acelaşi lucru cu „a nu avea dreptate” – idem est non esse aut non probari.
Cum, de regulă, reclamantul este cel care trebuie să probeze mai întâi afirmaţiile
sale, rezultă că, dacă el nu reuşeşte să facă această dovadă, pretenţia sa va fi respinsă –
actore non probante, reus absolvitur.
Într-o astfel de situaţie, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca nefondată
(neîntemeiată), iar nu ca nedovedită, deoarece, în sistemul nostru procesual, judecătorul
este obligat să aibă un rol activ în materie probatorie, putând să ordone probe şi din
oficiu, după ce le-a pus în prealabil în discuţia părţilor [art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5)
C.proc.civ.].

CAPITOLUL al-VII-lea

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului judecăţii din cauza apariţiei
unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, ori
independente de voinţa lor, când părţile sunt în imposibilitatea fizică sau juridică de a se
prezenta la judecată.
Suspendarea voluntară a judecăţii intervine datorită manifestării de voinţă a
părţilor, manifestare de voinţă care poate fi expresă sau tacită.
Suspendarea de drept a judecăţii este aceea pe care instanţa de judecată este
obligată să o pronunţe ori de câte ori constată ivirea unuia dintre cazurile anume
prevăzute de lege. Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
Suspendarea judecăţii are un efect general, în sensul că operează în bloc, faţă de
toate părţile din proces, indiferent de calitatea acestora (reclamant, pârât, intervenient
voluntar etc.).
Legiuitorul a reglementat perimarea, ca sancţiune procedurală care intervine în
cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele de procedură şi constă în
stingerea procesului în faza în care acesta se găseşte (judecată sau executare silită), din
cauza rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp, prevăzut de lege.
Actualul Cod de procedură civilă reglementează un singur termen de perimare în
materie civilă lato sensu. Acesta este de 6 luni.
Prin rămânerea pricinii în nelucrare se înţelege că înăuntrul termenului de
perimare prevăzut de lege nu a fost efectuat niciun act de procedură care să conducă la
reluarea judecăţii.
Pentru a interveni perimarea este necesar ca rămânerea procesului în nelucrare să
se datoreze unor „motive imputabile părţii”.
Principalul efect al perimării constă în stingerea procesului, în faza în care se
găseşte, împreună cu toate actele de procedură efectuate în acea instanţă, părţile fiind deci
repuse în situaţia anterioară introducerii cererii perimate. Perimarea instanţei devine
incidentă atunci când o cerere adresată instanţei, indiferent de natura sau obiectul
acesteia, a rămas în nelucrare timp de 10 ani, fiind fără relevanţă dacă la rămânerea în
nelucrare a existat sau nu culpa părţii.

CAPITOLUL al-VIII-lea

Desistarea reclamantului se poate prezenta sub două forme:


 renunţarea la judecată (reglementată de art. 406-407 C.proc.civ.);
 renunţarea la dreptul subiectiv pretins (reglementată de art. 408-410 C.proc.civ.).
Spre deosebire de renunţarea la judecată, acordul pârâtului nu mai este necesar, indiferent
de momentul la care intervine renunţarea la drept, deoarece nu mai există riscul de a fi
chemat în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a renunţat.
Achiesarea se prezintă sub două forme:
 achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului (reglementată de dispoziţiile art.
436-437 C.proc.civ.);
 achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată (reglementată de
dispoziţiile art. 463-464 C.proc.civ.).
Codul de procedură civilă, în art. 438-441, reglementează tranzacţia încheiată pentru
stingerea procesului, cu concursul instanţei de judecată, referindu-se la „hotărârea prin
care se încuviinţează învoiala părţilor”, care este denumită, în doctrină şi în practică,
hotărâre de expedient.

CAPITOLUL al-IX-lea

Deliberarea este operaţiunea prin care judecătorii stabilesc situaţia de fapt, la


care vor aplica apoi normele juridice corespunzătoare, reprezentând însăşi esenţa actului
jurisdicţional.
Deliberarea are loc de îndată după închiderea dezbaterilor.
În cazuri justificate, dacă instanţa nu ia hotărârea de îndată, pronunţarea acesteia
poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile.
La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora au avut loc
dezbaterile.
În ceea ce priveşte luarea hotărârii, nu există nicio dificultate în situaţia în care
judecata se face de un singur judecător.

În cazul completelor colegiale, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului tuturor


membrilor completului de judecată. Cu toate acestea, dacă nu toţi judecătorii sunt de
acord asupra soluţiei, hotărârea trebuie să exprime părerea majorităţii [art. 398 alin. (1) şi
alin. (2) teza I C.proc.civ.].
Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate va fi consemnată aparte, în
dispozitiv.
Pentru a nu face imposibilă atingerea majorităţii şi deci luarea hotărârii, legiuitorul
a prevăzut că, atunci când în urma deliberării se formează mai mult de două opinii,
judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură
opinie.
În cazul în care completul de judecată este alcătuit din doi judecători (la judecata
apelului), este posibil ca judecătorii din complet să nu cadă de acord asupra soluţiei,
astfel încât majoritatea nu poate fi realizată.
În acest caz, procesul se judecă în complet de divergenţă, care se constituie prin
includerea în completul iniţial şi a preşedintelui instanţei sau a vicepreşedintelui, a
preşedintelui de secţie ori a unui judecător desemnat de preşedinte.
Conform art. 401 alin. (1) C.proc.civ., după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi
de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, atunci când este cazul,
opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.
Acest act de procedură va alcătui dispozitivul hotărârii. Minuta va fi scrisă de
către judecător, respectiv de către unul dintre membrii completului de judecată. Data
hotărârii este aceea la care minuta este pronunţată potrivit legii.

CAPITOLUL al-X-lea

Din punct de vedere al duratei acţiunii lor, hotărârile judecătoreşti pot fi hotărâri
cu o acţiune nelimitată în timp, ceea ce constituie regula, şi hotărâri provizorii, care au
caracter temporar şi prin care se iau măsuri vremelnice în cursul procesului.
În funcţie de posibilitatea de a fi atacate sau nu cu apel sau recurs, hotărârile se
clasifică în hotărâri nedefinitive şi hotărâri definitive.
Hotărârile nedefinitive sunt acelea împotriva cărora se poate exercita calea de atac
a apelului sau, după caz, a recursului.
Hotărârile definitive sunt acelea care nu mai pot fi atacate nici cu apel, nici cu
recurs.
După cum pot fi puse sau nu în executare, hotărârile sunt executorii şi
neexecutorii.
Din punct de vedere al conţinutului lor, hotărârile pot fi integrale şi parţiale.
Sub aspectul condamnării, hotărârile pot fi cu o singură condamnare sau cu o
condamnare alternativă.
Conţinutul hotărârii judecătoreşti este reglementat de art. 425 C.proc.civ., din care
rezultă că hotărârea judecătorească se compune din trei părţi: partea introductivă
(denumită şi practicaua), considerentele (sau motivarea) şi dispozitivul.

Hotărârea se redactează de către judecător sau, după caz, în cazul completelor


colegiale, de către unul dintre membrii completului care a soluţionat procesul, conform
desemnării preşedintelui [art. 426 alin. (1) teza I C.proc.civ.].
Prin excepţie de la această regulă, art. 426 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ. prevede
că, atunci când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari,
preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea, cu excepţia
cazului în care asistentul judiciar a rămas în minoritate la deliberare.
De asemenea, potrivit art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor
şi procurorilor, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie magistraţii-asistenţi redactează
hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de
judecată. Atunci când unul dintre judecători sau asistenţi judiciari a rămas în minoritate
la deliberare, el îşi va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea
considerentelor, soluţia pe care a propus-o şi semnătura acestuia.
Faţă de prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care magistraţii-
asistenţi care participă la şedinţele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
participă cu vot consultativ şi la deliberări, rezultă că şi aceştia pot formula opinie
separată, care se va motiva şi semna ulterior.
Termenul de graţie constă în amânarea sau în eşalonarea pe care judecătorul o
acordă celui obligat prin hotărâre, pentru executarea obligaţiei.
Potrivit art. 451 alin. (1) C.proc.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele
judiciare de timbru, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în
domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, sumele cuvenite
martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces,
cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli
necesare pentru buna desfăşurare a procesului. Rezultă, aşadar, că reprezintă cheltuieli de
judecată toate cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului.
Hotărârea judecătorească produce două categorii de efecte: efecte substanţiale şi
efecte procesuale.
În ceea ce priveşte efectul substanţial, acesta constă în sancţionarea unei situaţii
de fapt, în consecinţele aplicării normei de drept substanţial la situaţia de fapt din speţă.
Se poate vorbi de efectul substanţial, deoarece actul jurisdicţional produce o
modificare a situaţiei juridice dintre părţi.
Această modificare este evidentă în cazul hotărârilor judecătoreşti constitutive de
drepturi, deoarece se creează o stare de drept diferită de cea existentă până atunci, dar
există şi în cazul hotărârilor declarative de drepturi, deoarece hotărârea înlocuieşte o
regulă de drept abstractă, transformă situaţia juridică incertă în care s-au aflat părţile într-
o situaţie certă, iar dacă hotărârea este susceptibilă de executare silită, se schimbă şi felul
prescripţiei.
Efectele procesuale ale hotărârii judecătoreşti sunt reglementate de dispoziţiile art.
429-435 C.proc.civ. Cu caracter general, art. 433 C.proc.civ. dispune că hotărârea
judecătorească are putere executorie, în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, în acest sens, conform art. 632 alin. (2) C.proc.civ., constituie titluri
executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie,
hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi
puse în executare. In regulă generală, hotărârile judecătoreşti sunt executorii de la data
la care nu mai sunt susceptibile de apel.
Cu toate acestea, în anumite situaţii prevăzute de lege, hotărârile de primă
instanţă pot fi puse în executare provizoriu, chiar dacă sunt susceptibile de apel.
Executarea provizorie poate fi de drept sau judecătorească.
Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele
de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi
îndreptate din oficiu ori la cerere. In cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la
înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde
dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească
dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.
Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de
cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate
cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau
recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac
sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.