Sunteți pe pagina 1din 305

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE
Departamentul Lingvistică Română și Știință Literară

CLAUDIA CEMÂRTAN

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE


Note de curs

Chișinău
2018
PRELIMINARII

Viitorul specialist filolog, profesor de limba şi literatura romaâ naă , se


îânzestreazaă , prin disciplina de faţaă cu cunoştinţe şi abilitaă ţi privind constituirea
şi evoluţia normelor literare, îâncepaâ nd cu primele scrieri îân limba romaâ naă şi
paâ naă la etapa contemporanaă . Studierea materiei se face îân straâ nsaă legaă turaă cu
fenomenele social-istorice şi culturale care au generat constituirea şi evoluţia
limbii literare. ÎÎn paralel cu studierea contribuţiei culturale a caă rturarilor din
trecutul nostru, se studiazaă şi particularitaă ţile de limbaă la faza respectivaă de
evoluţie. Prin prezentul curs se dezvoltaă la studenţi capacitaă ţi practice de analizaă
a textelor din diferite perioade, de analizaă a opiniilor de ordin filologic, expuse
de caă tre îânvaă ţaţi, cu privire la diverse probleme de lingvisticaă romaâ neascaă , de a-
şi formula opiniile proprii pe marginea opiniilor controversate.
Pentru o mai bunaă realizare a obiectivelor propuse, studentților li se pun la
dispozitție aceste Note de curs, structurate îân conformitate cu tematica prevaă zutaă
îân Curriculum-ul la disciplinaă sț i incluzaâ nd douaă aspecte ale cursului – teoretic sț i
practic.
Partea teoretică a lucraă rii reprezintaă un compendiu al principalelor etape
din evolutția limbii romaâ ne literare. Caracterul sintetic al acestei expuneri a
permis reducerea numaă rului de fenomene examinate prin excluderea analizelor
lor detaliate, precum sț i limitarea la strictul necesar a notelor cu referintțe la
studiiile esentțiale consultate pentru subiectele prezentate.
Partea practică include subiecte sț i materiale ce urmeazaă a fi discutate sț i
analizate îân cadrul orelor de seminar, îân baza lecturii sț i consultaă rii diferitor
surse bibliografice suplimentare, dar sț i a propriilor interpretaă ri.
Cursul este destinat studentților de la specialitaă tțile cu componenta „Limba
sț i literatura romaâ naă ” sț i este parte constitutivaă a modulului respectiv, fiind
cumulat cu disciplina Gramatica istorică a limbii române. Formele de activitate îân
cadrul cursului sunt variate: prelegeri, seminare, lucru individual, lucraă ri de
control, realizarea pe parcursul semestrului a mai multor teste (dupaă anumite
cicluri de teme), examen prin testare (scris).
1
Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE

Obiective:
 saă defineascaă obiectul sț i metodele de cercetare ale disciplinei;
 saă compare diverse atitudini sț i perspective de abordare îân definirea
conceptului de limbă literară;
 saă prezinte principalele caracteristici ale notțiunii de limbaă literaraă ;
 saă caracterizeze viziunile asupra periodizaă rii istoriei limbii romaâ ne literare;
 saă aprecieze rolul unor lingvişti notorii (B. P. Hasdeu, S. Puşcariu, O.
Densusianu, Al. Rosetti, G. Îvaă nescu, Al. Philippide) la constituirea istoriei
limbii romaâ ne literare ca ştiinţaă ;
 saă prezinte argumentele privind epoca de constituire a limbii romaâ ne literare;
 saă argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului îân limba
romaâ naă ;
 saă prezinte principalele teze ale teoriilor privind cauzele aparitției scrisului îân
limba romaâ naă ;
 saă caracterizeze principalele teorii privind baza dialectalaă a limbii romaâ ne
literare;
 saă ia atitudine faţaă de teoriile cu privire la baza dialectalaă a limbii romaâ ne
literare.

Prospectul temei:
♦ Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii. Îniţierea cercetaă rilor de
istorie a limbii romaâ ne. Mari filologi romaâ ni preocupatți de istoria limbii romaâ ne
literare. Traditția lingvisticaă iesț eanaă sț i cea bucuresț teanaă îân abordarea
problemelor de istorie a limbii romaâ ne.
♦ Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească. Definitții sț i interpretaă ri
ale conceptului de „limbaă romaâ naă literaraă ”. Traă saă turile definitorii ale limbii
literare: caracter supradialectal, normat sț i cultivat.
♦ Periodizarea istoriei limbii române literare. Discuţii privind delimitarea
epocilor de evolutție a limbii romaâ ne literare. Caracterizare generalaă a etapelor
de evolutție a limbii romaâ ne literare.
♦Originile limbii române literare. Teorii privind epoca de formare a limbii
romaâ ne literare. Vechimea traditției scrise romaâ nesț ti.
♦ Baza dialectală a limbii române literare. Teorii privitoare la baza dialectalaă a
limbii romaâ ne literare. Baza dialectalaă a vechilor variante ale romaâ nei literare sț i
a variantei moderne.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă ,
Bucuresț ti, 1983, p.
5 -52.
2. ÎVAĂ NESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Îasț i, Editura Universitaă tții
„Al.Î.Cuza”, 2012, partea Î, cap. Î – V, p.30 -49.
3. PAMFÎL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. ÎÎn: Philologica Jassyensia, ÎV
(1), 2008, p. 211-232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7
[accesat 1.X.2017]
4. BRAÎ NCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. ÎÎn: Studii şi Cercetaă ri
Lingvistice, LÎX, 2008, nr. 1, p. 31-36.
5. CAPÎDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. ÎÎn:
www.unibuc.ro/CLASSÎCA/thcapidan/cap15.pdf [accesat 13.01.2018].
6. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. ÎÎn:
Akademos, nr. 4(15), decembrie 2009, p. 15-18.
http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]
7. NÎCOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă şi
Îstorie Literaraă .
Tomul LÎÎÎ, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].
8. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din
perspectivă europeană. ÎÎn: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf
[accesat 2.Î.2018].

2
9. CHÎVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în
concepția lui G.Ivănescu și I. Gheție. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă , tomul
LÎÎÎ, Bucuresț ti, 2013, p.75-83, http:// www.alil.ro/wp-content/uploads/2014/07/Gh.-
Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.Î.2018].
10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. ÎÎn: Limba
Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎX, 2009, nr.7-8;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat 13.01.2018].
11. CORLAĂ TEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, ÎÎn: Limba Romaâ naă
(Chisț inaă u), anul XÎX,
2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat
08.01.2018].
12. GHETț ÎE, Î. Baza dialectală a românei literare, Bucuresț ti, Editura Academiei RSR, 1975.

1.1. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE – DISCIPLINĂ A LINGVISTICII


Lingvistica secolului al XÎX-lea şi a îânceputului secolului urmaă tor a fost
dominataă de studierea istoricaă şi comparativaă a limbilor indo-europene vechi, de
principiile istoriste ale neogramaticienilor şi de metodele de lucru ale geografiei
lingvistice. Toate aceste curente analizau limba îân contextul dezvoltaă rii naturale
şi istorice, îân funcţie de legile care explicau transformaă rile survenite îân timpul
evoluţiei sale. Limbii literare i se refuza fundamentul unui asemenea proces
evolutiv, fiind considerataă , îân comparaţie cu limba popularaă , artificialaă .
ÎÎn deplin acord cu principiile adoptate îân lingvistica europeanaă , sț i îân
lucraă rile lingvisț tilor nosț tri de la sfaâ rsț itul secolului al XÎX-lea – îânceputul
secolului al XX-lea predominaă preocupaă rile de istorie a limbii romaâ ne asociate cu
interesul pentru cercetaă rile dialectologice, elocvente, îân acest sens, fiind
contributțiile lui A. Philippide, Ov. Densusianu, S.Pusț cariu.
ÎÎn cultura noastraă , nu au lipsit preocupaă rile pentru normarea sț i cultivarea
limbii romaâ ne îâncaă de la îânceputurile ei, faă raă a pune îân discutție chestiuni
teoretice privind istoria limbii.
Printre primii lingvisț ti care au avut un rol important îân initțierea unor
cercetaă ri sț tiintțifice asupra limbii romaâ ne a fost sț i filologul-enciclopedist Bogdan
Petriceicu Hasdeu (1838 - 1907). Puţine sunt operele îânvaă ţaţilor noştri de
astaă zi, care au putut ajunge la popularitatea de care s-au bucurat caâ ndva scrierile
lui В. P. Hasdeu. Pionier îân diferite ramuri ale filologiei sț i istoriei romaâ nesț ti,
academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric sț i om
politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalitaă tți ale culturii romaâ ne
din toate timpurile.
Dintre lucraă rile filologice cele mai îânsemnate sunt: Cuvente den bătrâni sț i
Etymologicum Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din
1577, publicaâ nd-o îân 1881. Prin lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a
fost primul exeget al literaturii apocrife din Romaâ nia. ÎÎn aceastaă operaă cu un titlu
arhaic, apaă rutaă îân 2 volume, a publicat o serie de documente sț i de studii de o
mare valoare. Volumul Î se intituleazaă Limba română vorbită între 1550-1600.
Din acest timp noi posedaă m un numaă r foarte restraâ ns de opere, mai toate
bisericesț ti sț i mai toate traduceri. Hasdeu sț i-a dat seama caă ar fi mai interesante
pentru istoria limbii compuneri romaâ nesț ti propriu-zise. Compuneri literare n-a
gaă sit, dar a gaă sit acte publice sț i particulare, scrisori etc. îân care – dacaă nu se
putea urmaă ri dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evolutției limbii.
Volumul al ÎÎ-lea poartaă titlul special de Cărțile poporane ale românilor în secolul
XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă. ÎÎn el se publicaă colectția de
texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu
transcrierea îân litere latine sț i cu un studiu asupra fiecaă ruia. Volumul se terminaă
cu o serie de monografii asupra diferitor chestiuni de ligvisticaă , ca reduplicarea
sț i triplicarea articolului definit sț .a.
Etymologicum Magnum Romaniae (1887 – 1898) constituie îânceputul unui
amplu dictționar enciclopedic al limbii romaâ ne, dar, din cauza dimensiunii
monumentale a proiectului, a ajuns paâ naă la definitția cuvaâ ntului bărbat. Operaă
monumentalaă , dictționarul are îân vedere nu numai limba literaraă de la acea dataă ,
ci mai cu seamaă limba vorbitaă sț i limba veche sț i de aceea a sț i fost subintitulat:
Dicționarul

3
limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dictționar s-a
oprit caâ nd de-abia îâncepuse sț i nimeni nu l-a continuat, caă ci Academia a stabilit
alte norme pentru noul dictționar. Hasdeu voia saă facaă din fiecare cuvaâ nt o
monografie. La fiecare articol de dictționar redaă forma cea mai raă spaâ nditaă sț i
formele dialectale vechi sț i noi; diferite îânsemnaă ri ale cuvaâ ntului, cu exemple;
derivarea cuvaâ ntului. Autorul sț i-a îântemeiat lucrarea pe raă spunsurile la un
chestionar trimis preotților sț i îânvaă tțaătorilor ca saă poataă sț ti cum se pronuntțaă
sunetele îân diferite tținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor
obiecte, care sunt deosebitele credintțe ale poporului.
Spirit cu o culturaă vastaă , cu o vioiciune raraă , Hasdeu are adesea sclipiri
geniale îân combinarea detaliilor pentru a îânchega teorii istorice sau filologice
spre dezlegarea problemelor celor mai grele sț i mai obscure. Din paă cate, el nu a
urmaă rit vreme îândelungataă studiul unei chestiuni pentru a da o operaă
desaă vaâ rsț itaă , ci a trecut, îân cursul vietții, prea de multe ori, de la o serie de
preocupaă ri la altele, îâncaâ t cele mai de frunte din operele lui raă maâ n neterminate.
Deşi conceptul de limbă literară, cu sensul actual de variantaă cultivataă a
limbii naţionale, guvernataă de norme scrise, a fost intuit şi abordat îâncaă de
reprezentanţii Şcolii Ardelene, cercetaă rile propriu-zise de limbaă literaraă apar
destul de taâ rziu la noi. Petre V. Haneş (Limba literară română în prima jumătate
a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1904) îântreprinde primul demers de acest tip,
consideraâ nd limba literaraă legataă , îân egalaă maă suraă , de istoria limbii şi de istoria
literaturii.
Preocupaă ri asemaă naă toare, diferite îânsaă prin teorie şi metodaă , au avut G.
Îbraă ileanu (cursul Istoria literaturii moderne – Epoca lui Conachi, ţinut la
Universitatea din Îaşi îân anii 1909 – 1910) şi O. Densusianu (cursul Evoluţia
estetică a limbii române, ţinut la Universitatea din Bucureşti îân perioadele 1929–
1932 şi 1937–1938).
ÎÎn domeniul cercetaă rilor de limbaă literaraă s-au format de-a lungul timpului
reputaţi specialişti romaâ ni, iar bibliografia romaâ neascaă de specialitate
îânregistreazaă un numaă r considerabil de volume, studii şi articole, consacrate
acestor probleme.
O prezentțaă notorie îân initțierea unor cercetaă ri lingvistice din perspectivaă
istoricaă este sț i taâ naă rul lingvist iesț ean Alexandru Lambrior. Elev al lui Gaston
Paris şi neogramatic de forţaă , A. Lambrior este creatorul lingvisticii diacronice
romaâ neşti şi, probabil, cel mai important precursor al Şcolii lingvistice ieşene. ÎÎn
scurta sa viaţaă (1845-1883), acesta a elaborat o Schiţă de fonetică şi de
morfologie istorică a limbii române şi un proiect de Dicţionar etimologic. Mai
mult, Al. Lambrior a deschis caâ teva direcţii noi de cercetare, toate impregnate de
spiritul metodei comparativ-istorice, astfel îâncaâ t rigoarea şi obiectivitatea vor
deveni temeiurile unei direcţii cu adevaă rat ştiinţifice îân cercetaă rile urmasț ilor saă i.
Printre ilusț trii discipoli ai lui Al. Lambrior se remarcaă , îân special,
Alexandru Philippide (1959
– 1933), profesor la Catedra de istorie a limbii şi filologie îâncepaâ nd cu anul 1893.
El este recunoscut paâ naă astaă zi, de tradiţia ieşeanaă , ca adevaă ratul fondator al unei
Şcoli cu un profil metodologic şi moral distinct. Neogramatic de formaţie
germanaă , cu vaste cunoştinţe de filologie clasicaă , istorie, filosofie, antropologie şi
istorie a culturii, preocupat prioritar de fonetica şi dialectologia istoricaă , A.
Philippide a ţinut cursuri de lingvisticaă diacronicaă paâ naă îân anul morţii sale
(1933). Printre scrierile sale - unele raă mase fundamentale paâ naă îân prezent - un
loc aparte îâl ocupaă Principii de istorie a limbii (1894) şi cursurile Introducere în
ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor.
O necesitate stringentaă a epocii sale era, dupaă îâncercarea temeraraă a lui
B.P. Hasdeu, elaborarea unui dicţionar-tezaur şi a unei istorii complete a limbii
romaâ ne. A. Philippide şi-a asumat, cu mare ostenealaă şi ştiinţaă , o responsabilitate
copleşitoare îân ambele direcţii. Lucraâ nd aproape singur timp de opt ani, îân
condiţii de mare austeritate şi efort, Alexandru Philippide nu a reuşit totuşi saă
ducaă la capaă t proiectul Dicţionarului limbii române (operaă neîâncheiataă nici astaă zi,
ea fiind continuataă de caă tre cercetaă tori conduşi de un alt mare lingvist romaâ n,
paă rintele Şcolii lingvistice de la Cluj, Sextil Puşcariu). Cel de-al doilea deziderat al
lingvisticii romaâ neşti din epoca respectivaă , o lucrare exhaustivaă privind

4
geneza limbii romaâ ne, s-a îâmplinit îântr-o operaă fundamentalaă , unicaă şi neegalataă
paâ naă astaă zi îân lingvistica romaâ neascaă şi mondialaă (cu aceastaă tematicaă ), Originea
Românilor, îân douaă volume masive, apaă rute îân anii 1925 şi 1927.
ÎÎn îântreaga sa operaă , dominataă de istorism, A.Philippide a fost preocupat,
îân special, de descoperirea cauzelor schimbaă rilor lingvistice, şi aceasta fiindcaă
explicaţiile oferite de lingviştii de paâ naă la el nu erau satisfaă caă toare. ÎÎntr-o epocaă
îân care interesul pentru acest lucru scaă zuse, savantul ieşean a creat o doctrinaă
despre limbaj care, îân esenţaă , este o teorie despre cauzele schimbaă rilor şi staă rilor
lingvistice. Dacaă îân Principii, Philipppide confunda cauzele schimbaă rilor cu
tipurile sau categoriile de schimbaă ri, neizbutind saă opereze nici o delimitare
strictaă îântre ceea ce este fizic şi ceea ce este psihic îân limbaă şi consideraâ nd
principiile studiate (comoditatea, ritmul sau eufonia, clarificarea sau lămurirea
psihică a cunoştinţelor şi voinţa sau legiuirea) ca pe nişte faţete ale unui tot
unitar, ulterior, îân Originea românilor, distinge îântre comoditate, considerataă
drept cauzaă de naturaă psihofizicaă , şi celelalte trei, socotite a fi numai de naturaă
psihicaă .
ÎÎn Originea românilor, A.Philippide susţine caă realitatea lingvisticaă are
douaă baze: baza de articulaţie şi baza psihologică, acestea fiind „produsul celor
douaă paă rţi ale omului: trupul şi sufletul sau spiritul”.
Desț i printre operele lui A.Philippide nu figureazaă nici o lucrare intitulataă
Istoria limbii române, asta nu îânseamnaă caă lingvistul iesț ean nu a elaborat o
asemenea lucrare. „Îstoria propriu-zisaă a limbii romaâ ne, scria Î. Îordan,
Philippide a faă cut-o la cursurile sale” [Îordan, 1969:83]. Este vorba de ciclul de
prelegeri, intitulat Istoria limbii române, tținute timp de aproape 40 de ani (1893
– 1933) îân fatța studentților iesț eni. Acestea au fost editate îântr-un volum aparte, o
editție criticaă realizataă de G.Îvaă nescu, C.-G.Pamfil sț i L.Botosț ineanu, avaâ nd titlul
Istoria limbii române. Pentru reconstituirea textului s-a folosit manuscrisul
autograf al ultimelor douaă paă rtți ale cursului (Istoria sunetelor sț i Istoria formelor),
precum sț i caietele unor fosț ti studentți ai lui Philippide, din diferite perioade
(Mihai Costaă chescu, Îorgu Îordan, Îon Laă zaă rescu, Elvira Îrimia, Virginia Ghibu,
Lucia Pop, Haralambie Mihaă escu, D Strungaru). Textul, amplu adnotat, este
completat de Bibliografie, un Indice de autori sț i un Indice de cuvinte, forme
gramaticale, variante fonetice și elemente derivative, rezumate îân limbi straă ine de
circulatție (germanaă , englezaă sț i francezaă ) sț i o Anexă îân care au fost reproduse
haă rtți sț i fotocopii dupaă manuscrisul autograf al lui Philippide sț i dupaă caietele
elevilor saă i.
ÎÎntemeiataă de A. Philippide, Şcoala lingvistică ieşeană, diversificaâ ndu-şi
preocupaă rile, aprofundaâ nd sau laă rgind sfera cercetaă rii, descoperind noi metode
de abordare a temelor, raă maâ ne, îân esenţaă , impregnataă de spiritul îântemeietorului
ei. Chiar şi atunci caâ nd au avut loc schimbaă ri de epistemaă , precum renunţarea la
concepţia pozitivistaă asupra limbii - îân cazul celui mai straă lucit student al lui Î.
Îordan şi G. Îvaă nescu, viitorul lingvist Eugen Coşeriu - tendinţa de a epuiza
problematica unei teme, (re)considerarea atentaă a îântregului material existent,
raă maâ n o constantaă ce derivaă direct din exemplul profesorului A. Philippide.
George Ivănescu (1912 – 1987) aparţine Şcolii lingvistice ieşene, creataă de
A. Philippide, al caă rui elev a fost şi al caă rui principal discipol şi exeget a devenit.
Dar, dacaă Philippide şi-a fondat doctrina pe baza unor direcţii şi curente
convergente şi complementare din secolul al XÎX-lea (pozitivism, naturalism,
etnopsihologism, materialism, neogramaticism etc.), G.Îvaă nescu, pentru
edificarea doctrinei sale, a reţinut, pe laâ ngaă principiile acestora, şi concepţii
opuse, divergente, aparţinaâ nd idealismului şi structuralismelor din secolul al XX-
lea. Filonul unificator îâl constituie atenţia acordataă , îân cercetarea limbajului,
omului fizic şi spiritual, cu îântreaga lui realitate internaă şi externaă , ceea ce face
din cercetaă torul ieşean un antropologist autentic şi, îân acelaşi timp, un lingvist
realist, cum îâi plaă cea saă se considere.

5
Daă ruit cu un excepţional simţ al istoriei, G.Îvaă nescu a fost pasionat toataă
viaţa de problemele devenirii limbii romaâ ne, reuşind, îân 1980, saă publice Istoria
limbii române, suma contribuţiilor sale din acest domeniu. Este urmaă ritaă cu
precaă dere relaţia de cauzalitate dintre diferiţi factori extralingvistici şi evoluţia
limbii. Prezentarea fenomenelor diacronice, delimitate pe epoci, îân acord cu
viziunea sa teoreticaă , îânlesneşte îânţelegerea modului îân care s-a dezvoltat
romaâ na îân fiecare etapaă îân parte. Cu acest prilej, el daă şi o nouaă explicaţie
procesului de formare a romaâ nei, identificat îân perioada de mari transformaă ri
fonetice cuprinsaă îântre secolele al V-lea şi al VÎÎ-lea, caâ nd se produce adaptarea
limbii latine populare din teritoriul carpato-balcanic la organele articulatorii ale
traco-dacilor, datoritaă transformaă rilor structurii sociale produse îân viaţa dacilor
romanizaţi dupaă paă raă sirea aurelianaă . „Factorul determinant nu este cel politic
(disoluţia autoritaă ţii romane), aşa cum considera A. Meillet, ci cel de ordin
economic - precizeazaă G.Îvaă nescu. Mai exact, ceea ce declanşeazaă procesul
transformaă rii latinei populare îân romaâ naă este trecerea de la o economie de
schimb, specificaă regimului sclavagist, ce permite circulaţia maă rfurilor şi a
oamenilor îântre regiuni, la una regionalaă , tipicaă regimului feudal, îân cadrul caă reia
se eliminaă la maximum contactele dintre regiuni. O asemenea structuraă socialaă ,
lipsitaă de posibilitatea comunicaă rii îântre zone îândepaă rtate sau de autoritatea
vreunei culturi superioare şi, implicit, de a unei norme literare care saă menţinaă
coeziunea limbii latine populare, creeazaă condiţiile schimbaă rii limbii” [Îvaă nescu,
1980:25].
Teoria ivaă nescianaă a dialectelor literare, dezvoltataă îântr-o altaă lucrare a sa,
Problemele capitale ale vechii române literare (Îaşi, 1948), este astaă zi acceptataă
de majoritatea lingviştilor romaâ ni. îân concepţia lui G. Îvaă nescu, factori istorico-
sociali au favorizat apariţia limbii romaâ ne literare. Dar limba romaâ naă scrisaă ,
îâncepaâ nd din secolul al XVÎ-lea paâ naă îân secolul al XÎX-lea, îân fiecare provincie (cu
excepţia Maramureşului, îân veacul al XVÎ-lea), nu era identicaă cu graiul vorbit de
popor, şi autorul ajunge la concluzia caă existau variante ale limbii literare, pe
care le-a numit dialecte literare. Acestea erau la origine un grai prelucrat de
aristocraţie şi cler, de sorginte maramureşeanaă îân Moldova şi straă veche
munteneascaă îân Muntenia. Dupaă Îvaă nescu, vechea romaâ naă literaraă a avut norme
diferite de la o regiune la alta, caă ci „nu exista la scriitori o conştiinţaă lingvisticaă
unicaă şi identicaă pe tot teritoriul romaâ nesc”[Îvaă nescu, 1980:567]1. Lingvistul
ieşean distingea urmaă toarele dialecte literare: „1. dialectul rotacizant; 2.
dialectul din Ardealul propriu-zis de la nord de Mureş; 3. dialectul muntenesc,
scris şi îân Ardealul de sud; 4. dialectul moldovenesc; 5. dialectul baă naă ţean, scris
îân Banat şi îân regiunea Haţegului şi a Oraă ştiei” [Îvaă nescu, 1980:568]. El admite o
uniformizare a limbii romaâ ne literare abia îân a doua jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-
lea, ca un fenomen supradialectal, caâ nd intelectualii moldoveni şi ardeleni
acceptaă normele limbii scrise îân Muntenia. Paâ naă pe la 1830-1860, Îvaă nescu
distinge „un dialect sudic şi vestic, care se scria îân Oltenia, Muntenia şi peste
munţi, şi un dialect moldovenesc” [Îvaă nescu, 1980:569].
Linia deschisaă de Philippide sț i continuataă de Îvaă nescu a fost urmataă
îândeaproape de un alt lingvist iesț ean, Vasile Arvinte (1927 – 2011). Gaâ ndind şi
acţionaâ nd ca un neogramatic, asumaâ ndu-şi îân mod deschis aceastaă titulaturaă ,
profesorul Vasile Arvinte a desfaă şurat o activitate intensaă , ataâ t la Universitatea
„Al.Î.Cuza”, caâ t şi la Înstitutul de Lingvisticaă „Al.Philippide” din Îasț i, fiind un factor
de revigorare a Şcolii lingvistice ieşene, paă straă tor al valoroaselor principii
dobaâ ndite prin gaâ ndirea şi activitatea predecesorilor saă i, implicaâ ndu-se îân
formarea cercetaă torilor lingvişti. ÎÎn cadrul Înstitutului de Lingvisticaă
„A.Philippide” din Îasț i, a organizat colectivele de toponimie sț i de dialectologie,
initțiind sț i conducaâ nd numeroase anchete dialectale, îân Moldova sț i Bucovina,
lucraâ nd la Atlasul Lingvistic Român

1Constataă m, aşadar, caă viziunea lui G. Îvaă nescu despre limba romaâ naă literaraă diferea
substanţial de concepţia lingviştilor bucureşteni (B.P. Hasdeu, Ov. Densusianu Al. Rosetti şi
alţii, susţinutaă , dupaă 1950 paâ naă la apariţia, îân 1975, a caă rţii lui Îon Gheţie, Baza dialectală a
românei literare, de cei mai mulţi specialişti romaâ ni) care vorbeau despre o unificare a
romaâ nei literare îân secolul al XVÎÎ-lea sau al XVÎÎÎ-lea pe baza textelor coresiene sau a Bibliei
de la Bucureşti..
6
pe regiuni. Moldova și Bucovina. De asemenea, a fost redactor-sț ef la Anuarul de
Lingvistică și Istorie Literară al Înstitutului, publicatție care a reusț it saă atingaă o
îânaltaă tținutaă sț tiintțificaă .
V. Arvinte a fost preocupat, îân special, de studiul limbii îân diacronie,
perspectivaă din care cerceteazaă limba romaâ naă , relatțiile lingvistice romaâ no-
germane, chestiuni de etnonimie, de etimologie, precum sț i de evolutție a
aspectului literar al limbii romaâ ne. Este coautor al unor prestigioase editții de
text, pentru care a elaborat studii lingvistice amaă nuntțite, s-a îângrijit de
componenta etimologicaă a mai multor dictționare sț i a elaborat caâ teva studii
fundamentale asupra limbii din opera marilor clasici romaâ ni. A laă sat o mosț tenire
sț tiintțificaă valoroasaă , îântre care pot fi amintite monografiile: Raporturi lingvistice
româno-germane. Contribuții etimologice (Bacaă u, 2002); Normele limbii literare
în opera lui Ion Creangă (Îasț i, 2002); Român, românesc, România (ed. a ÎÎ-a,
Bacaă u, 2004); Studii de istorie a limbii române, (Îasț i, 2006); Normele limbii
literare în opera lui I.L. Caragiale (Îasț i, 2007); Normele limbii literare în opera lui
Mihai Eminescu (Îasț i, 2008) sț .a. Este coautor al editțiilor: Monumenta Linguae
Dacoromanorum, I Genesis, II Exodus, III Leviticus, IV Numerii, V Deuteronomium
(Îasț i, 1988-1997); Biblia de la București, 1688, I, II, (2001-2002); Palia de la
Orăștie, I, Textul, II, Studii (Îasț i, 2005-2007), la care a elaborat sț i studiile
lingvistice aferente.
Printre discipolii lui A. Philippide a fost sț i Ovid Densusianu (1873 –
1938), care, dupaă absolvirea (dupaă numai un an sț i jumaă tate) a Facultaă tții de
Litere din Îasț i, îâsți continuaă studiile la École des Hautes Études din Paris (1894-
1896), unde cerceteazaă , sub îândrumarea profesorului Gaston Paris, texte
medievale franceze. ÎÎsți ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text
francez din secolul al XÎV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean
Maillart. Revenit îân tțaraă , este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii sț i
literaturii romaâ ne de la Universitatea din Bucuresț ti (1897-1901), unde deschide
primul saă u curs cu o lectție despre „Obiectul sț i metoda filologiei”. Devine titularul
Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, îâncepaâ nd
din 1901 paâ naă la sfaâ rsț itul vietții sale. ÎÎn 1901 îâi este publicataă , la Paris, opera
fundamentalaă Histoire de la langue roumaine, volumul Î, Les origines, îân care sunt
adunate informatții vaste asupra formaă rii sț i evolutției limbii romaâ ne. Volumul ÎÎ,
Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine apare dupaă moartea sa, îân
anul 1938; aici realizase, pe baza unui riguros examen critic al documentelor de
limbaă , o descrirere minutțioasaă a dacoromaâ nei din secolul al XVÎ-lea sub aspect
fonetic, morfologic, sintactic sț i lexical, descriere pe care cercetaă rile ulterioare n-
au putut decaâ t s-o detalizeze, faă raă a-i aduce amendamente fundamentale.
ÎÎmpreunaă cu Î.-A. Candrea, publicaă Dicționarul etimologic al limbii române.
Elementele latine (A – a putea). ÎÎl preocupaă problema ortografiei limbii romaâ ne,
aducaâ nd la cunosț tintțaă Academiei paă rerile sale îân legaă turaă cu normele limbii
literare, iar îân 1913 îântemeiazaă Institutul de Filologie și Folclor. ÎÎn lingvistica
romaâ neascaă , prin activitatea sa sț tiintțificaă sț i didacticaă , se îânscrie ca fondator al
Școlii lingvistice bucureștene.
Patronul spiritual al acestei Sț coli este considerat îânsaă Alexandru Rosetti
(1895 – 1990), reputat lingvist sț i filolog romaâ n, istoric al limbii romaâ ne, profesor
la Facultatea de Litere din Bucuresț ti, membru titular al Academiei Romaâ ne din
1948.
Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se îântinde pe aproape sț apte
decenii de muncaă intensaă , coroborataă cu pasiunea sa extraordinaraă pentru
bibliofilie. Ataâ t îân epoca interbelicaă , caâ t sț i îân perioada comunistaă , A.Rosetti s-a
ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor sț i cronicarilor romaâ ni ca
Miron Costin, Îon Neculce, Grigore Ureche sau Îon Luca Caragiale (la aceastaă
editție lucraâ nd alaă turi de Silvian Îosifescu, Sț erban Cioculescu sț i Liviu Caă lin). De
importantțaă natționalaă sț i internatționalaă raă maâ n studiile sț i cercetaă rile sale
lingvistice, cu precaă dere trebuie precizat interesul pe care l-a araă tat pentru
istoria limbii romaâ ne, cu sustținerea unor teorii proprii de o mare originalitate,
recunoscute pentru acribia sț i metodele cu care acesta opereazaă .

7
ÎÎn activitatea sa, desfaă sț urataă pe coordonate multiple, cuprinzaâ nd aproape
toate ramurile lingvisticii sț i filologiei, se remarcaă preocupaă rile sț i interesul
deosebit pentru foneticaă sț i fonologie, istoria limbii romaâ ne, lingvisticaă generalaă .
Lucrarea sa fundamentalaă o constituie îânsaă Istoria limbii române (6 volume,
Bucuresț ti, 1938 – 1966 îân mai multe editții, ultima editție a îântregii lucraă ri –
1978). A doua sintezaă a istoriei limbii romaâ ne, dupaă aceea a lui Ovid Densusianu,
lucrarea urmaă resț te evolutția acesteia, îâncepaâ nd cu latina popularaă – punct de
plecare sț i bazaă a romaâ nei – continuaâ nd cu romaâ na comunaă (sec.ÎV-X) sț i cu
descrierea dacoromaâ nei din sec.XÎÎÎ – XVÎ. Documentarea bogataă sț i la zi,
expunerea claraă sț i concisaă conferaă lucraă rii caracterul unei surse de informatții
indispensabile îân studierea evolutției sț i structurii limbii romaâ ne.
Ca disciplina lingvisticaă , Istoria limbii literare a fost introdusaă îân Planurile
de studii ale universitaă ţilor îân anii ’50. Recunoaşterea ei ca disciplinaă a
lingvisticii, cu obiect propriu de studiu, a fost prilejuitaă de susţinerea şi
dezbaterea, la Congresul al VÎÎÎ-lea de studii romanice (Florenţa, 1956), a
referatului de bazaă al lui B. Terracini, care analiza conceptul de limbă literară.
Sț i îân lingvistica romaâ neascaă problema definirii conceptului de limbă
literară a constituit obiectul unor numeroase discutții purtate îân revistele sț i
publicatțiile de specialitate. O primaă distinctție ce trebuia faă cutaă era delimitarea
acestui concept de cel al limbii literaturii artistice; la acestea s-a mai adaă ugat
discutarea amplaă sț i deseori contradictorie a unor probleme specifice limbii
noastre, referitoare la originea sț i baza ei dialectalaă , etapele de dezvoltare,
conditțiile de realizare a unitaă tții ei, precum sț i locul limbii scriitorilor îân cadrul
cercetaă rii istorice a limbii.

1.2. CONCEPTUL DE „LIMBĂ LITERARĂ” ÎN TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ


Termenul limbă literară ridicaă o serie de probleme de naturaă
terminologicaă , dar şi din punctul de vedere al realitaă ţii lingvistice, culturale şi
sociale pe care se consideraă , îân general, caă o acoperaă .
De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai
mult sau mai puţin diferiţi:
 Î. Budai-Deleanu, îân lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii
româneşti
(1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, care este „limba îântru care
saă îânvaţaă ştiinţele”, ea „saă aflaă la toate neamurile politicite, la care floresc
îânvaă ţaă turile, şi este îân sine tot aceieşi limbaă a norodului de obşte, numai caâ t
este mai curataă şi curaă ţitaă de toate smintelile ce se aflaă la limba de obşte a
gloatei, cu un cuvaâ nt, este limba laă muritaă şi adusaă la regule gramaticeşti,
apoi şi îânmulţitaă cu cuvinte obicinuite la îânvaă ţaă turi, care nu saă aflaă la vorba
de obşte”.
 Heliade Raă dulescu foloseşte îân lucraă rile sale termeni precum:
limbă literară, limbă literală sau limbă generală; el vorbeşte nu numai
despre „limba inimei sau a simţaă maâ ntului“, ci şi despre „limba ştiinţelor
sau a duhului“, fapt care demonstreazaă caă Heliade remarcase coexistenţa a
douaă stiluri îân cadrul limbii literare (unul beletristic şi altul ştiinţific).
 B.P.Hasdeu introduce termenul de limbă tipică;
 A.Philippide, urmat de caâ ţiva din elevii saă i, cum ar fi G. Îvaă nescu,
utilizeazaă , dupaă model francez (H. Paul), sintagma limbă comună;
 Al.Niculescu utilizeazaă termeni ca limbă de cultură sau limbă de
civilizaţie (dupaă fr. langue de civilisation sau germ. Kultursprache).
S-a considerat iniţial caă noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de
limbă scrisă; chiar dacaă
acceptaă m caă limba literaraă este, mai ales, o limbaă scrisaă , cu menirea de a exprima
o „literaturaă “ (alt termen ale caă rui sensuri pot varia), totuşi aceastaă sinonimie
este lipsitaă de temei.
Noţiunea de limbă scrisă dezvoltaă , inevitabil, opoziţia cu limba vorbită,
distincţie îân baza caă reia s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem
menţiona şi distincţia operataă îâncaă de la sfaâ rşitul

8
secolului al XÎX-lea îântre textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce la o
deosebire suplimentaraă , o separare (fie şi aproximativaă ) îântre limba scrisaă şi
limba literaraă scrisaă “.
O altaă interpretare curentaă trateazaă noţiunea de limbă literară ca fiind
identicaă cu cea de limbă a literaturii artistice. Confuzia porneşte de la faptul caă
limba literaraă reprezintaă unicul instrument pentru exprimarea literaturii
beletristice şi caă , prin urmare, limba literaraă , cu aceastaă utilizare, devine creaţia
scriitorului. Multe manuale de istorie a limbii romaâ ne literare, dincolo de
valoarea lor, tributare concepţiei exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de
monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o sintezaă a faptelor de limbaă şi a
ideologiilor culturale specifice unei anumite perioade.
ÎÎn concepţia lui Î. Îordan, limba literară este „aspectul cel mai desaă vaâ rşit” al
limbii îântregului popor, rezultat al unei perfecţionaă ri neîântrerupte, realizataă îân
toate sectoarele culturale ale societaă ţii; îân raport cu limba naţionalaă , varianta
literaraă este mai unitaraă : „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia
din urmaă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai
mare stricteţe normele” [Îordan, 1977:75].
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentueazaă ideea folosirii prioritare îân scris
a limbii literare, dar şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a
posibilitaă ţilor de exprimare a limbii îântregului popor, destinataă îân special
exprimaă rii îân scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamaă manifestaă ri
culturale, caracterizataă prin existenţa unui sistem de norme care îâi conferaă o
anumitaă stabilitate şi unitate” [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971:52].
Caracterul „îângrijit” al limbii literare este menţionat de Al. Graur, pentru
care limba literară este „limba îângrijitaă , corectaă , conformaă cu normele curente”
[Graur, 1979:24] şi de Î. Coteanu, care precizeazaă caă „limba literară reprezintaă
aspectul cel mai îângrijit al limbii comune” [Coteanu, 1961:49]. Pentru cei doi
autori primeazaă caracterul „îângrijit” îân raport cu caracterul „normat“, primul
reprezentaâ nd condiţia esenţialaă pentru ca o limbaă saă devinaă literaraă . ÎÎn altaă
ordine de idei, J. Byck subliniazaă caracterul ei „corect”, referirea evidentaă fiind la
caracterul „normat”.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţaâ ra oferaă o definiţie-sintezaă : limba literară „este acea
variantaă a limbii naţionale caracterizataă printr-un sistem de norme, fixate îân
scris, care îâi asiguraă o anumitaă unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei
prelucrat, îângrijit. Ea are o sferaă largaă , îântrucaâ t cuprinde producţiile şi
manifestaă rile culturale, îân sensul larg al cuvaâ ntului: este limba scrierilor
ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba
folositaă îân diferite instituţii: administraţie, şcoalaă , teatru etc.” [Munteanu, Tț aâra,
1983:16].
Un alt concept important este acela de limbă (limbaj) standard, confundat
uneori cu limba literaraă . Conceptul a fost definit de Em. Vasiliu drept „romaâ na
literaraă folositaă îân mod curent (adicaă îân îâmprejuraă ri neoficiale) de un vorbitor
instruit”[Vasiliu, 1965:19]. Limbajul standard (numit de Î. Coteanu şi limbaj
mediu) este limba literaraă curentaă , lipsitaă de elementele care impun variaţia
stilisticaă cerutaă de organizarea comunicaă rii îân funcţie de specificul mesajului.
Pentru a îâncheia enumerarea celor mai importante definiţii şi opinii
privitoare la conceptul de limbă literară, prezentaă m definiţia propusaă de Î.
Gheţie, care reţine multe din elementele precizate anterior, îân timp ce le eliminaă
pe altele. Lingvistul observaă caă este inutilaă menţionarea îântr-o definiţie a folosirii
limbii literare cu precaă dere îân scris (îântrucaâ t existaă o variantaă oralaă a limbii
literare); pe de altaă parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o problemaă
relativaă , deoarece, îân perioada premergaă toare unificaă rii, nici o limbaă literaraă nu
prezintaă un aspect unitar. Astfel, pentru Î. Gheţie, „limba literaraă ar putea fi
definitaă drept aspectul sau varianta cea mai îângrijitaă a limbii îântregului popor,
care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestaă ri ale
culturii şi se caracterizeazaă prin respectarea unei norme impuse cu necesitate
membrilor comunitaă ţii caă reia se adreseazaă ” [Ghetție, 1982:21].

9
Dacaă admitem caracterul predominant scris al limbii literare (aceasta fiind
destinataă , prin excelenţaă , saă exprime o literaturaă , îân sensul cel mai larg al
termenului), trebuie saă evitaă m confuzia care îâncaă persistaă îântre limba scrisă, îân
general, şi limba literară scrisă.
Se spune adesea caă oamenii scriu altfel de cum vorbesc; saă admitem atunci
caă , alcaă tuind opere literare, ei adoptaă alte exigenţe decaâ t atunci caâ nd redacteazaă
îânsemnaă ri curente, de interes personal. Utilizarea specializataă a limbii literare
scrise, îân funcţie de natura mesajelor, implicaă existenţa stilurilor funcţionale,
care sunt greu de semnalat îân limba scrisaă faă raă intenţii literare.
Pe laâ ngaă aspectul scris, existaă şi posiblitatea exprimaă rii orale a limbii
literare, folositaă îân conversaţia îângrijitaă şi îân genul oratoric (discursuri, expuneri,
conferinţe etc.). „Limba literaraă vorbitaă nu trebuie, fireşte, confundataă cu limba
vorbitaă luataă îân totalitatea ei, caă reia i se subsumeazaă îân acelaşi fel îân care limba
literaraă scrisaă se subordoneazaă limbii scrise, privitaă îân ansamblu” (Î.Gheţie).
Problema raportului dintre limba literară scrisă şi limba literară vorbită a
generat mai multe opinii. Î. Îordan, insistaâ nd asupra relaţiei istorice dintre limba
literaraă scrisaă şi cea vorbitaă , enunţaă un adevaă r incontestabil: „O limbaă literaraă
vorbitaă existaă numai dupaă ce se formeazaă limba literaraă scrisaă ”. Acest punct de
vedere, care fusese exprimat de Î. Heliade Raă dulescu, a fost acceptat, îântre alţii,
de Al. Rosetti şi Al. Graur. Fiindcaă aspectul oral e posterior celui scris şi îântemeiat
pe acesta, reiese caă limba literaraă vorbitaă va cunoaşte aceeaşi orientare ca şi
limba literaraă scrisaă , îân sensul caă pronunţarea literaraă urmeazaă aceeaşi orientare
ca şi scrisul literar. Pronunţarea literaraă are ca model dialectul (graiul) aflat la
baza limbii literare scrise; de asemenea, la nivel morfologic şi lexical, formele şi
termenii acceptaţi îân scris se vor impune şi îân vorbire. Astfel, influenţa scrierii
devine determinantaă îân procesul de normare a limbii literare vorbite. Evident,
aceste observaţii nu îânseamnaă caă distincţia dintre cele douaă aspecte ale limbii
literare trebuie neglijataă pe considerentul caă analizaă m douaă procese care se
dezvoltaă îân aceeaşi direcţie.
Limba romaâ naă literaraă scrisaă şi-a fixat, îân linii mari, normele, îân jurul
anului 1880, iar aspectul vorbit al romaâ nei literare îâşi stabileşte normele
generale la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea şi îânceputul secolului al XX-lea; norma
unicaă de pronunţare se constituie treptat. Satira lingvisticaă din opera lui
Caragiale, spre exemplu, denunţaă pronunţia uneori ridicolaă şi exagerataă îân raport
cu normele îân constituire, îân orice caz recomandabile: pronunţia ardelenilor (Un
pedagog de şcoală nouă), a moldovenilor (Telegrame, High-life) şi chiar unele
pronunţii munteneşti (25 de minute, Gazometru, 1 aprilie, Dă dămult, mai dă
dămult). Caragiale combaă tea aceste forme regionale îân raport cu normele
considerate supradialectale.
Limba literaraă , asț adar, este o formaă elaborataă de existentțaă a limbii comune,
natționale, ea este expresia ei cea mai desaă vaâ rsț itaă , îân sensul caă reprezintaă o
sintezaă a dezvoltaă rii sț i posibilitaă tților îântregului popor. Fiind legataă de traditție, ea
este mai conservatoare decaâ t limba popularaă , mai conventționalaă , dar sț i mai
receptivaă la inovatțiile impuse de dezvoltarea economiei, a sț tiintțelor sț i a tehnicii.
Ea este, totodataă , un produs al vietții culturale a unui popor, ale caă rui manifestaă ri
spirituale le exprimaă îân formele scrisului sț i le transmite de la o generatție la alta.
Printre traă saă turile esentțiale ale limbii literare se îânscriu caracterul normat
sț i cel cultivat al ei. Caracterul normat se manifestaă îân toate
compartimentele limbii: îân foneticaă (unde vizeazaă
pronunţarea şi scrierea sunetelor), îân gramaticaă (respectarea flexiunii etc.), îân
lexic (utilizarea acelor cuvinte îânţelese pe îântregul teritoriu lingvistic al unei
naţiuni). Îataă un exemplu elocvent, îân acest sens, din domeniul derivaă rii: îân
Atlasul lingvistic român (serie nouaă , vol. V) sunt îânregistrate mai multe variante
pentru adjectivul glumeţ: şăgos, şuguitor, şăgaci (Moldova), glumeţ, şod, şodeţ
(Ardeal), glumuos (Maramureş), glumaş (Banat). Toate aceste sinonime, cu
excepţia lui glumeţ, sunt regionalisme, pe care limba literaraă le evitaă .

1
0
Normele limbii literare au caracter istoric, ele constituie îân diacronie, iar
dicţionarele şi lucraă rile academice consemneazaă existenţa lor îân sincronie.
Caracterul normat al limbii literare nu implicaă faptul caă aceasta este o limbaă
definitiv fixataă , dar nici caă îânregistreazaă o evoluţie regulataă ; limba literaraă
oscileazaă îântre fixare şi evoluţie, ceea ce G. Devoto ar numi „stabilitate lingvisticaă
activaă ”.
Limba literaraă nu respinge inovaţiile pe care le consacraă uzul; de exemplu,
romaâ na literaraă paă streazaă formele pronumelui demonstrativ – acesta, aceasta,
acela, aceea – din textele maramureşene, neacceptaâ nd variantele munteneşti şi
populare – ăsta, asta, ăla, aia etc. – sau a reţinut alte forme, îân pronunţare şi îân
scriere, precum paisprezece, şaisprezece (variantele nealterate patrusprezece,
şasesprezece nu se folosesc, fiind considerate pedante). ÎÎn altaă situaţie, se
observaă tendinţa de trecere de la conjugarea a ÎÎ-a la conjugarea a ÎÎÎ-a la verbele
a apărea, a dispărea, pronunţate şi scrise astaă zi din ce îân ce mai frecvent a apare,
a dispare. Aceste forme nu au intrat îân norma literaraă , dar au şansa saă se impunaă ,
aşa cum forma a rămânea, paă strataă azi doar îân limba popularaă , a fost îânlocuitaă îân
limba literaraă cu a rămâne.
Astfel de fapte demonstreazaă procesul continuu de adaptare a formelor,
prin care tradiţia şi convenţia sunt modelate de uzul lingvistic. O normaă literaraă
consacraă un anumit uz lingvistic, aflat, de obicei, îân concurenţaă cu mai multe
uzuri sau cu unul singur. Stabilirea unei norme implicaă o selecţie prealabilaă , prin
care un singur uz dobaâ ndeşte calitatea de literar, îân timp ce restul devin
neliterare, adicaă nerecomandabile.
O traă saă turaă esenţialaă a normei literare o reprezintaă coerenţa ei, care
rezultaă din caracterul unitar. Aşa cum araă tam, norma impune un singur uz, deşi
existaă situaţii îân care limba literaraă admite variante. Caracterul unitar al normei
cunoaşte fluctuaţii de-a lungul timpului; îânainte de unificarea limbii literare,
caâ nd existau diferite variante literare regionale, nu se putea vorbi de norme
unice, ci de mai multe norme regionale. Gradul de coerenţaă al fiecaă reia variazaă îân
funcţie de perioadaă şi de regiune.
Normele limbii literare sunt îân mare maă suraă un proces de selecţie; ele se
opun astfel normelor limbii comune şi dialectelor, a caă ror evoluţie este un proces
natural, istoric. Deşi sunt impuse de caă tre o tradiţie culturalaă şi literaraă sau de
caă tre forurile ştiinţifice, normele fixeazaă , de regulaă , un uz mai raă spaâ ndit la un
moment dat, pe cale scrisaă , al unuia dintre graiuri. De exemplu, auxiliarul
perfectului compus are formele a şi au la persoana a ÎÎÎ-a singular, respectiv
plural (a plecat, au plecat), deoarece aceste forme circulau îân limba veche (forme
prezente şi astaă zi îân sudul ţaă rii), şi nu o plecat, or plecat, cum se pronunţaă îân cea
mai mare parte a teritoriului lingvistic dacoromaâ n. Existaă îânsaă situaţii îân care
sinonime cu semanticaă variataă circulaă îân diverse graiuri, faă raă ca vreunul saă fi avut
şansa de a raă maâ ne îân normaă . De exemplu, niţel, niţică (Muntenia), o leacă de
(Moldova), o ţâră de (Transilvania) nu au depaă şit graniţele graiurilor din care
provin, varianta literaraă fiind puţin(ă), îân ciuda imprecizei semantice a
cuvaâ ntului. Concluzia este caă dialectele şi graiurile sunt mai bogate îân resurse de
expresivitate, îân comparaţie cu limba literaraă , care este, prin natura ei, mai
saă racaă îân aceastaă privinţaă , îânsaă mai bogataă îân mijloace eficiente de comunicare,
capabile saă exprime noţiuni pe o treaptaă superioaraă nivelului dialectal. Existaă şi
un proces invers, de influenţaă a limbii literare asupra dialectelor şi a graiurilor,
care evolueazaă uneori dupaă modelul exprimaă rii culte.
Se poate spune deci caă norma literaraă este expresia convenţionalaă , îân
general coerentaă , a unui uz lingvistic dominant (existent sau nu îân limbaă la un
moment dat îân timpul aplicaă rii unei norme), impusaă , îân funcţie de nivelul
cultural al societaă ţii, prin maă suri mai mult sau mai puţin coercitive, persoanelor
aparţinaâ nd unei anumite comunitaă ţi (culturale).
Dacaă prin caracterul normat limba literaraă se opune graiurilor, selectaâ nd sț i
sintetizaâ nd elementele comune ale limbii natționale, prin caracterul cultivat
(îângrijit, prelucrat, elaborat, ca urmare a interventției factorului consț tient) ea se
opune limbajului spontan al conversatției curente. Acesta din urmaă este mai
„liber”, mai putțin supus constraâ ngerilor, fapt ce îâi permite saă lase loc utilizaă rii

1
1
termenilor populari sț i expresiilor familiare, precum sț i unor procedee variate
specifice stilului oral. Termenul literar din expresia limbă literară se referaă nu
numai la aspectul scris al limbii, ci sț i la forma îângrijitaă , controlataă a comunicaă rii
unui vorbitor cult.
Aspectul cultivat al limbii literare se realizeazaă prin selectarea mijloacelor
celor mai adecvate, reclamate de scopul comunicaă rii, prin folosirea exactaă sț i
nuantțataă a cuvintelor, prin îâmbinarea lor îân propozitții sț i fraze menite saă asigure
expunerii – orale sau scrise – claritate sț i coerentțaă. Limba literaraă nu exclude
latura esteticaă a comunicaă rii, ci o implicaă , cu precizarea caă funcţia esteticaă are îân
cadrul limbii literare normate altaă menire decaâ t cea care vizeazaă limba literaturii
artistice: estetica limbii literare indicaă o competenţaă lingvisticaă ridicataă a celui
care foloseşte limba, îân timp ce estetica limbajului beletristic este expresia
talentului scriitorului, care recurge la resurse lingvistice individuale, intervenind
creator îân limba naţionalaă .

1.3. PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE


Problema periodizaă rii istoriei limbii romaâ ne literare a fost insuficient
abordataă îân lucraă rile de specialitate, iar un punct de vedere unitar, conturat prin
criteriul esenţial de clasificare îân funcţie de evoluţia internaă , structuralaă a limbii
literare, nu existaă .
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971] adoptaă
criteriul comod, lipsit de justificare teoreticaă şi metodologicaă , al îâmpaă rţirii pe
secole. Astfel, prima perioadaă o constituie secolul al XVÎ-lea, reprezentativ prin
activitatea diaconului Coresi, care pune la baza limbii literare graiul din nordul
Munteniei şi din sudul Transilvaniei. Secolele al XVÎÎ-lea şi al XVÎÎÎ-lea sunt
cuprinse îân urmaă toarea perioadaă , îân care romaâ na literaraă nu mai resimte ataâ t de
mult puternica influenţaă a limbii bisericeşti, diversificaâ ndu-şi stilurile. Pentru
perioada cuprinsaă îântre îânceputul secolului al XÎX-lea şi zilele noastre, autorii nu
propun diviziuni şi criterii ferme.
ÎÎn opinia Paulei Diaconescu [Diaconescu, 1974], istoria limbii romaâ ne
literare moderne (1830–1900) prezintaă trei perioade importante îân procesul de
fixare a normelor limbii literare (identice, conform autoarei, cu perioadele de
dezvoltare ale literaturii moderne din secolul al XÎX-lea):
a) perioada paşoptistă (1830–1860), îâncadrataă de date ale istoriei politice
(1829 şi 1859), caracterizataă prin preocuparea pentru unificarea şi
modernizarea limbii literare;
b) perioada de după Unire (1860–1867–1875), caâ nd se impune
latinismul, iar îân planul ideologiilor culturale dominaă revista Convorbiri literare;
c) perioada marilor clasici (1875–1900), marcataă de influenţa
exercitataă de stilurile individuale ale marilor scriitori. Lipsa unor criterii ferme
de delimitare, care saă vizeze evoluţia propriu-zisaă a limbii literare, face ca
aceastaă îâncercare de periodizare saă fie discutabilaă îân unele privinţe.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra [Munteanu, Tț aâra, 1983] disting douaă etape
fundamentale: vechea română literară şi româna literară modernă, delimitate de
o perioadaă de tranziţie (1780–1840).
Epoca veche, îân care nu avem o limbaă literaraă propriu-zisaă , normataă şi
unitaraă , ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromaâ ne, dintre
care nici una nu este predominantaă , cuprinde douaă perioade importante:
a) prima îâncepe prin secolul al XV-lea şi dureazaă paâ naă la 1640, fiind
caracterizataă de puţine scrieri originale (mai ales scrisori, documente), traduceri
şi tipaă rituri; se contureazaă douaă variante literare: una de tip nordic
(maramureşeanaă ) şi alta de tip sudic (munteneascaă şi sud-transilvaă neanaă );
b) a doua perioadaă dureazaă de la 1640 paâ naă la sfaâ rşitul secolului al
XVÎÎÎ-lea (1780), interval îân care slavona este îânlaă turataă definitiv ca limbaă
oficialaă ; variantele literare se delimiteazaă mai precis, îân special cea munteneascaă
şi cea moldoveneascaă , iar cultivarea valorilor estetice ale limbii romaâ ne
îânregistreazaă reuşite notabile (Dosoftei, Cantemir); romaâ na literaraă se aflaă îâncaă
aproape de vorbirea

1
2
popularaă , iar dintre variantele stilistice, numai cea administrativ-juridicaă poate fi
delimitataă mai precis.
Epoca veche se îâncheie pe la 1780, an care marcheazaă – prin tipaă rirea
primei gramatici a limbii romaâ ne – îânceputul unui lung proces de normare sț i
unificare a exprimaă rii culte.
Epoca modernă cuprinde trei perioade:
a) prima perioadaă (1780–1840), numitaă şi „premodernaă “ sau „de
tranziţie“, îânregistreazaă laicizarea culturii, proces avaâ nd drept consecinţaă
pierderea unitaă ţii limbii culte realizataă prin traducerile bisericeşti, tipaă rite îântre
1725–1728, şi accentuarea diferenţelor dialectale dintre variantele literare;
existaă îânsaă şi preocuparea pentru unificarea limbii culte (Şcoala Ardeleanaă , Î.
Heliade Raă dulescu);
b)a doua perioadaă (1840–1880) este etapa marcataă de caă utarea soluţiilor
pentru normarea limbii (problema îâmprumuturilor, a ortografiei cu litere latine,
a unificaă rii formelor);
c) îân ultima perioadaă (1880–1900), se produce unificarea variantelor
literare şi consolidarea stilurilor limbii literare; îân 1904, prin modificaă rile aduse
ortografiei de Academia Romaâ naă , se stabilesc definitiv bazele scrierii fonetice a
limbii romaâ ne, paă strataă , cu unele modificaă ri, paâ naă astaă zi. Secolul al XX-lea nu
este inclus îân faza modernaă a limbii romaâ ne literare, pentru caă autorii îâl
identificaă , faă raă saă menţioneze îânsaă acest lucru, cu epoca contemporanaă ; dupaă
1918, procesul de desaă vaâ rşire a unitaă ţii limbii romaâ ne literare intraă îântr-o nouaă
şi ultimaă fazaă , caâ nd limba scrisaă , folositaă de oamenii cultivaţi din provinciile
intrate îân componenţa Romaâ niei, pierde o serie de traă saă turi regionale.
Periodizarea propusaă de I. Gheţie [Ghetție, 1997] acceptaă existenţa a douaă
mari epoci îân evoluţia limbii literare: epoca veche (1532–1780) şi epoca modernă
(1780–1960); perioada de tranziţie este îâncadrataă îân epoca modernaă .
Epoca veche include douaă perioade:
a) perioada cuprinsaă îântre 1532 (anul semnalaă rii celor mai vechi texte
literare romaâ neşti, astaă zi pierdute, Evanghelia şi Apostolul din Moldova) şi 1656
(data apariţiei caă rţii baă lgraă dene Scutul Catehismului, care marcheazaă sfaâ rşitul
unei epoci de intensaă activitate culturalaă ) delimiteazaă faza formaă rii principalelor
variante teritoriale ale limbii literare;
b) perioada cuprinsaă îântre 1656 şi 1780 (anul apariţiei gramaticii lui S.
Micu şi Gh. Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, care expune
doctrina lingvisticaă a Şcolii Ardelene) se caracterizeazaă prin realizarea unei
prime unificaă ri a romaâ nei literare.
Epoca modernă are trei perioade:
a)îântre 1780 şi 1836 (caâ nd îâncepe corespondenţa dintre Î. Heliade
Raă dulescu şi C. Negruzzi, prilej de exprimare a unor opinii importante despre
limba literaraă ) este consemnataă o perioadaă de diversificare lingvisticaă , la
sfaâ rşitul caă reia unitatea realizataă îân veacul trecut este, îân mare parte, pierdutaă ;
b) îântre 1836 şi 1881 (anul îân care este votat primul proiect ortografic
oficial al Academiei Romaâ ne) se desfaă şoaraă procesul de constituire a
principalelor norme ale limbii literare actuale;
c) îântre 1881 şi 1960 (caâ nd apare Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de
punctuaţie) are loc fixarea definitivaă , îân detaliu, a normelor limbii romaâ ne
literare contemporane.
Asț adar, cele prezentate confirmaă teza privind diversitatea pozitțiilor
acceptate de diferitți autori îân problema periodizaă rii limbii romaâ ne literare.
Niculina Iacob [Îacob, 2008] realizeazaă o sintezaă a acestor opinii, constataâ nd caă
cei mai mulţi specialişti consideraă caă două sunt epocile fundamentale ale limbii
romaâ ne literare: vechea română literară şi româna literară modernă. Între cele
douaă perioade se delimiteazaă o etapaă de tranziţie cuprinsaă aproximativ îântre
1780-1840, aceasta fiind şi prima etapaă a limbii literare moderne.
Vechea română literară permite o îâmpaă rţire îân douaă epoci. Prima îâncepe
prin secolul al XVÎ-

1
3
lea şi dureazaă paâ naă la 1640, a doua se desfaă şoaraă îântre 1640-1780. Anul apariţiei
primei gramatici romaâ neşti tipaă rite - 1780 - este considerat punctul de plecare al
procesului de normare şi unificare a exprimaă rii culte. Cu toate caă gramatici ale
limbii romaâ ne se scriseseraă şi îânainte, dar nu se tipaă riseraă (D. Eustratievici
Braşoveanul şi caă lugaă rul Macarie de la schitul Sihla), S. Micu şi Gh. Şincai, autorii
primei gramatici tipaă rite a limbii romaâ ne – Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae – îâşi propuneau, îân prefaţaă , perfecţionarea limbii materne, lucru
extrem de important pentru vremea respectivaă . La aceasta se adaugaă faptul caă
lucrarea are o circulaţie incomparabil mai mare decaâ t una paă strataă îân manuscris
şi acela caă , fiind scrisaă îân latinaă - limbaă de cult a epocii îân ţaă rile catolice, putea fi
cunoscutaă şi de straă ini, iar limba romaâ naă putea astfel fi recunoscutaă îântre limbile
romanice surori.
Pentru perioada de până la 1640, bibliografiile limbii romaâ ne vechi au
îânregistrat primele texte îân limba romaâ naă . Acestea, manuscrise sau tipaă rituri,
reprezintaă traduceri de caă rţi religioase, acte şi scrisori - particulare sau oficiale.
Limba lor prezintaă un vocabular saă rac şi numeroase particularitaă ţi dialectale,
care i-au determinat pe specialişti saă vorbeascaă , pentru aceastaă perioadaă , de
douaă variante literare: una de tip nordic - maramureşeană, alta de tip sudic -
muntenească sau sud-transilvăneană. Nu lipsesc din aceste prime texte traduse,
şi se vor îântaâ lni şi îân traducerile de mai taâ rziu, construcţiile artificiale, nefireşti,
imitate dupaă limba originalului.
Perioada 1640-1780 se caracterizeazaă printr-o tendinţaă de laicizare a
culturii romaâ ne. Ca urmare, romaâ na literaraă îâncepe a se elibera de sub influenţa
limbii textelor religioase şi are loc o apropiere de limba vie a poporului. Pe laâ ngaă
textele religioase - principala formaă de manifestare a culturii şi îân aceastaă
perioadaă - apar cronicile, textele juridice, textele cu caracter oratoric şi filozofic.
Asistaă m acum – prin creaţiile lui Dosoftei şi Miron Costin – la primele
manifestaă ri culte ale creaţiei artistice îân versuri şi, printr-un numaă r relativ mare
de lucraă ri, la afirmarea creaţiei artistice îân prozaă . ÎÎn aceeaşi perioadaă , limba
romaâ naă devine limba oficialaă a cancelariei şi a bisericii. Se afirmaă personalitaă ţi
culturale de prestigiu: Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron
Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Îon Neculce, Antim Îvireanul ş.a. Ei
sunt principalii modelatori ai limbii literare, la care trebuie saă -i adaă ugaă m pe
autorii primei traduceri integrale a Bibliei îân limba romaâ naă , dintre care trebuie
saă îâl amintim pe spaă tarul moldovean Nicolae Milescu, cel care a tradus, pentru
prima dataă integral, Vechiul Testament îân limba romaâ naă , text care a stat la baza
realizaă rii Bibliei de la 1688. Variantele literare pot fi relativ uşor delimitate, limba
de acasaă a caă rturarilor influenţaâ nd îân mai mare sau mai micaă maă suraă limba
textelor. Cel mai bine sunt reprezentate varianta moldoveneascaă şi cea din
Muntenia, Ardealul fiind mai puţin sesizat acum comparativ cu perioada
precedentaă , îân care aceastaă regiune daă duse culturii romaâ ne mari monumente de
limbaă literaraă (textele rotacizante, tipaă riturile lui Coresi, Palia de la Orăştie, Noul
Testament de la Bălgrad (1648), acesta din urmaă îânsaă îân secolul al XVÎÎ-lea).
Înfluenţa limbii slavone asupra limbii romaâ ne mai scade faă raă a dispaă rea
îânsaă ; cresc concomitent influenţele neogreacaă şi turcaă , acestea atingaâ nd apogeul
îân epoca fanariotaă (1711-1821). Cu timpul, se face simţitaă paă trunderea
elementelor ruseşti şi romanice.
Epoca premodernă acoperaă o perioadaă relativ îântinsaă , delimitataă
aproximativ de anii 1780 – 1840, numitaă şi perioada de tranziţie la epoca
modernaă ; textele realizate îân aceastaă perioadaă ilustreazaă accentuarea procesului
de laicizare a culturii. Apar manuale şi caă rţi tehnice, care pun îân circulaţie un
numaă r mare de neologisme din cele mai diferite domenii: matematicaă , fizicaă ,
agronomie, geografie, gramaticaă , putaâ ndu-se vorbi acum despre îânceputurile
stilului ştiinţific. Unii specialişti, printre care Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu
[Rosetti, Cazacu, Onu, 1971], sunt de paă rere caă deschizaă tor de drumuri îân acest
domeniu trebuie considerat totuşi Dimitrie Cantemir, realizator al unui prim
glosar romaâ nesc de neologisme îân Scara numerelor şi cuvintelor străine
tâlcuitoare din romanul alegoric Istoria ieroglifică.
Se manifestaă acum şi o tendinţaă de modernizare a exprimaă rii literare şi de
unificare a normelor

1
4
acesteia datoritaă activitaă ţii lingvistice a corifeilor Şcolii Ardelene. Bazele creaă rii
normei unice supradialectale se pun de caă tre Petru Maior. Criteriul fundamental
îân selectarea normelor este cel al maximei apropieri de prototipul latin.
Activitatea lingvisticaă a ardelenilor va reprezenta punctul de plecare pentru Îon
Heliade Raă dulescu.
Dupaă ce îân perioada precedentaă limba romaâ naă devenise limbaă de cult şi
limbaă a cancelariei domneşti, ea cucereşte îân aceastaă etapaă domeniul
îânvaă ţaă maâ ntului. Şcolile din Muntenia (Gh. Lazaă r) şi din Moldova (Gh. Asachi) au
ca limbaă de predare romaâ na pentru unele discipline de îânvaă ţaă maâ nt şi, mai mult
decaâ t ataâ t, chiar limba romaâ naă devine obiect de studiu. Alaă turi de şcoalaă , presa
romaâ neascaă (Curierul românesc - Bucureşti, 1829, Albina românească - Îaşi,
1829, Gazeta de Transilvania - Braşov, 1838) joacaă un rol important îân
dezvoltarea limbii literare. De asemenea, teatrul romaâ nesc îâşi propune saă dea
limbii romaâ neşti noi podoabe: „... podoabe limbii noastre daţi / ÎÎn romaâ neşti
cuvinte.” (Îancu Vaă caă rescu).
ÎÎn aceeaşi perioadaă se îânscrie sț i activitatea lui Îon Heliade Raă dulescu,
realizatorul lucraă rii Gramatica românească, 1828, una dintre cele mai de seamaă
contribuţii îân direcţia normaă rii limbii literare, a creaă rii normei unice. ÎÎn Prefaţa
acestei lucraă ri, autorul susţine ortografia foneticaă şi propune soluţii pentru
îâmbogaă ţirea vocabularului prin îâmprumuturi, mai cu seamaă din latinaă şi din
limbile romanice „surori”, indicaâ nd şi modalitaă ţile concrete de adaptare a
neologismelor. Aceeaşi grijaă manifestaă autorul şi pentru norma morfologicaă .
Paâ naă la exageraă rile italienizante ale lui Heliade (dupaă 1840), el raă maâ ne un real
modelator al limbii romaâ ne literare.
A doua perioadă a epocii moderne (1840-1880) îâncepe odataă cu apariţia
Daciei Literare la Îaşi sub conducerea lui M. Kogaă lniceanu. El este iniţiatorul
curentului naţional îân culturaă romaâ neascaă . Sub raportul lingvistic, perioada se
caracterizeazaă prin: îâmbogaă ţirea vocabularului cu neologisme şi adaptarea lor;
aşezarea limbii vorbite a poporului la baza dezvoltaă rii limbii literare; îânlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin şi stabilirea unei ortografii bazate pe principii
fonetice (ortografia cu alfabet latin a fost adoptataă oficial îân 1860 îân Muntenia,
iar îân 1862 îân Moldova). ÎÎnceputul acestei perioade a stat sub semnul activitaă ţii
lui Îon Heliade Raă dulescu, M. Kogaă lniceanu, Al. Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri,
iar îân a doua parte – a lui T. Maiorescu şi, bineîânţeles, a marilor clasici ai
literaturii noastre.
Cea de a treia etapă (1880-1900) se caracterizeazaă prin unificarea
variantelor literare, prin consolidarea stilurilor limbii literar-artistice. Dupaă
1900, îân 1904, Academia Romaâ naă reglementeazaă ortografia, paă strataă cu unele
modificaă ri neesenţiale paâ naă astaă zi.
Dupaă primul raă zboi mondial, schimbaă rile petrecute îân structura politicaă ,
economico-administrativaă şi culturalaă au avut urmaă ri şi pe plan lingvistic.
Îmediat dupaă raă zboi are loc un proces amplu şi complex de unificare a limbii, de
nivelare a traă saă turilor regionale din provinciile nou alipite, proces ce se
desfaă şoaraă sub influenţa tot mai mare a limbii Capitalei, datoritaă prestigiului
dobaâ ndit de aceastaă variantaă . ÎÎn perioada actualaă se acordaă o atenţie deosebitaă
cultivaă rii limbii literare şi dezvoltaă rii acesteia pe baza limbii vorbite a poporului.
Scriitorii apeleazaă la bogaă ţia şi expresivitatea limbii populare, modelaâ nd artistic
limba vie a poporului. Prin intermediul şcolii şi prin mass-media, limba literaraă a
îânceput saă se impunaă tot mai mult, tinzaâ nd saă se identifice cu limba naţionalaă
unicaă .

1.4. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE


Stabilirea perioadei îân care s-a format limba romaâ naă literaraă a generat de-a
lungul timpului numeroase controverse.
Numeroşi specialişti leagaă originile limbii romaâ ne literare de apariţia
scrisului îân limba romaâ naă , plasaâ nd epoca de îânceput îân secolul al XVÎ-lea.

1
5
Primul care a formulat aceastaă teorie a fost B. P. Hasdeu [Hasdeu, 1937:98],
îân 1879. El considera caă îânceputurile romaâ nei literare ar trebui caă utate îân
tipaă riturile coresiene, unde se gaă sea limba tipică a romaâ nilor.
Un punct de vedere asemaă naă tor susţinea şi lingvistul ieşean Al. Lambrior,
care afirma caă limba textelor de la Braşov a avut rol de limbaă literaraă şi a
menţinut unitatea romaâ nei.
Ulterior, acest punct de vedere a fost îâmpaă rtaă şit şi de majoritatea
lingviştilor bucureşteni. Astfel, O. Densusianu [Densusianu, 1961:14], reticent îân
legaă turaă cu elementele de limbaă literaraă din secolul al XVÎ-lea, admitea rolul
textelor braşovene îân formarea şi dezvoltarea limbii romaâ ne literare. Rolul
tipaă riturilor coresiene este categoric susţinut de Î. Bianu, Al. Rosetti, B. Cazacu,
D. Macrea, Î. Gheţie. S-a afirmat adesea caă textele din secolul al XVÎ-lea sunt
redactate îântr-o limbaă greoaie, uneori ininteligibilaă . Deşi aceste defecte şi lipsuri
sunt reale, vechii traducaă tori s-au straă duit saă realizeze o exprimare literaraă ,
deosebitaă de vorbirea curentaă şi de limba folositaă îân actele particulare.
Compararea vocabularului textelor literare cu cel al textelor neliterare
demonstreazaă caă existaă deosebiri importante, relevabile mai ales prin raportarea
la ceea ce trebuie saă fi fost atunci vorbirea curentaă . Textele literare ale vremii
prezintaă un numaă r mare de cuvinte savante, de origine slavaă sau maghiaraă , care
nu se regaă sesc îân actele particulare; de multe ori, îâmprumuturile erau voite,
îântrucaâ t existau îân limba romaâ naă sinonime, îânsaă ignorarea lor denotaă intenţia
traducaă torului de a folosi o limbaă superioaraă exprimaă rii curente.
O teorie oarecum diferitaă de cea a „şcolii bucureştene“ a fost formulataă de
N. Iorga [Îorga,
1925:192-193] (preluataă de S. Puşcariu, N. Draă ganu, Al. Procopovici); faă raă a
contesta importanţa
textelor coresiene, savantul afirmaă caă diaconul Coresi nu a faă cut altceva decaâ t saă
tipaă reascaă , cu
intervenţii minime, textele husite, adicaă manuscrisele rotacizante, despre care se
credea caă au fost
realizate îân secolul al XV-lea, consideraâ ndu-se astfel caă aici trebuie caă utat
momentul de îânceput al
limbii noastre literare. Cercetaă rile au demonstrat îânsaă caă manuscrisele
maramureşene sunt copii
realizate la mijlocul secolului al XVÎ-lea sau chiar mai taâ rziu dupaă originale care
s-au pierdut şi care, îân
consecinţaă , nu pot fi datate.
O concepţie diametral opusaă faţaă de ideile exprimate anterior este
susţinutaă de „şcoala ieşeanaă “. Potrivit acestei opinii, limba romaâ naă literaraă s-a
constituit efectiv abia îân a doua jumaă tate a secolului al XÎX-lea, dupaă Unirea
Principatelor. Aspectul cult al limbii romaâ ne, paâ naă la unirea din 1859, prezenta
variante regionale, care aveau originea îân limba vorbitaă de clasele dominante
îâncepaâ nd cu secolul al XV-lea.
Îdeea conform caă reia prima formaă cultivataă a limbii romaâ ne trebuie
caă utataă îân vorbirea claselor staă paâ nitoare din cele trei ţaă ri romaâ ne a fost susţinutaă
iniţial de I. Nădejde, preluataă de G. Ibrăileanu, care, îân cursul saă u, Istoria
literaturii române moderne. Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Îaşi îântre
anii 1909–1920, a dezvoltat aceastaă teorie; pornind de la observaţia lui D.
Cantemir, potrivit caă reia, pe la 1700, „era o deosebire îântre limba poporului şi
cea a celor de sus“ şi bazaâ ndu-se pe propriile cercetaă ri, criticul concluzioneazaă caă
„moldovenii scriau limba vie a claselor de sus îân secolul al XVÎ-lea, care limbaă vie
era o limbaă literaraă , iar îân Muntenia a fost la fel” [Îbraă ileanu, 1979:109].
Acest punct de vedere este reluat, cu o argumentare temeinicaă , de caă tre G.
Ivănescu: „Formarea unei aristocraţii romaâ neşti, distincte de popor, uneori cu
origini îân alte regiuni ale ţaă rii, a dus la formarea unor graiuri specifice ei,
deosebite parţial de graiurile populare, şi, îân cele din urmaă , la formarea unei
limbi literare”[Îvaă nescu, 1980:499]. Îniţial, „graiul aristocraţiei va fi numai
vorbit, dar, îân secolele al XV-lea şi al XVÎ-lea el va deveni şi scris. Prin unele
particularitaă ţi ale ei, limba literaraă romaâ neascaă veche îâşi are originea îân graiul
acestei aristocraţii” [Îbidem]. ÎÎn ceea ce privesț te romaâ na literaraă propriu-zisaă ,
unicaă sț i unitaraă , G.Îvaă nescu sustține caă aceasta îâncepe a se constitui abia pe la

1
6
sfaâ rsț itul secolului al XVÎÎÎ-lea, dupaă 1780, sț i îân prima jumaă tate a veacului al XÎX-
lea [Îvaă nescu, 2012:383].
I. Iordan condiţioneazaă formarea limbii literare de apariţia naţiunii,
susţinaâ nd caă „varianta literaraă a unei limbi se iveşte odataă cu naşterea naţiunii
sau, mai precis, îânceputurile limbii literare sunt legate de îânceputurile
transformaă rii poporului îân naţiune”. Astfel, îânaintea secolului al XÎX-lea, noi nu
am avut limbaă literaraă , „ci numai limbaă scrisaă sau, ceea ce e tot una, dialecte
literare”. Îdeea de a condiţiona limba literaraă de constituirea naţiunii respective
este discutabilaă , îânsaă putem reţine de aici importanţa esenţialaă a caracterului
unitar al limbii literare (şi acest adevaă r sub rezerva caă , deşi limba literaraă şi-a
fixat normele supradialectale îân secolul XÎX-lea, ea a existat neunificataă şi
anterior acestui secol).
O altaă teorie, respinsaă de majoritatea specialiştilor, susţinutaă îânsaă de
lingvişti prestigioşi (L. Onu, Î. Coteanu, Al. Graur) argumenteazaă caă primele
forme de manifestare a limbii romaâ ne literare – consideraâ nd aspectul „îângrijit“
suficient pentru definirea limbii literare – trebuie caă utate îân literatura popularaă ;
cu alte cuvinte, limba literaraă apare îânaintea scrisului, ca expresie a culturii
populare. ÎÎn aceste condiţii, epoca de formare a romaâ nei literare coboaraă mult îân
timp, iar orice îâncercare de datare devine inutilaă . Î. Gheţie face o sintezaă
cuprinzaă toare a contraargumentelor acestei teorii, pe care le reproducem mai
jos:
a)Limba literaraă apare îântr-un anumit moment de dezvoltare culturalaă şi
socialaă a unui popor, atunci caâ nd formarea unui instrument de expresie literaraă
devine o necesitate resimţitaă de comunitatea lingvisticaă . Momentul acesta nu
poate fi, îân mod evident, plasat îân epoca îândepaă rtataă (îânapoiataă cultural), îân care
s-au naă scut primele creaţii populare.
b) Formarea unei limbi literare este numai îân parte un proces spontan, el
fiind, îântr-o mare maă suraă , unul dirijat, conştient, selectiv. Acest lucru implicaă
voinţa colectivaă pentru stabilirea unor norme unificate, atitudine de care nu este
capabil creatorul popular. Limba literaraă nu poate exista îân literatura popularaă ca
o simplaă stare de fapt.
c)Normele existente îân literatura popularaă sunt norme lingvistice, nu
literare; norma literaraă presupune o stabilire a regulii şi consacrarea ei prin
tradiţie sau printr-un „cod“. Figurile stilistice din folclor (uneori simple clişee)
pot fi îâncadrate îân aşa-zisele norme stilistice, nicidecum îân normele literare.
d)Relaţia dintre limba literaraă şi limba folclorului se stabileşte taâ rziu şi nu
implicaă decaâ t stilul beletristic. Formarea limbii literare şi dezvoltarea limbii
folclorului sunt douaă procese independente, care nu interacţioneazaă decaâ t taâ rziu
îân literatura romaâ naă cultaă .
e) Diasistemul stilurilor limbii romaâ ne, aşa cum a fost stabilit de Î.
Coteanu, are douaă subdiviziuni principale: limbaj cultivat şi limbaj popular.
Fiecare dintre acestea are îân subordine un limbaj artistic şi limbaje non-artistice;
limba folclorului ţine de aspectul artistic al limbajului popular, îân timp ce limba
literaraă se realizeazaă la nivelul aspectului artistic şi al aspectelor non-artistice ale
limbajului cultural.
N. Iacob consideraă conceptția lui Î. Ghetție suficient de curioasaă , dat fiind caă
el fixeazaă , pe de-o parte, îânceputul limbii literare îân momentul îân care, prin limbaă ,
se saă vaâ rşeşte un act de culturaă , deci îân secolul al XVÎ-lea şi chiar mai îânainte.
Astfel, îân Baza dialectală a limbii române literare, p. 206, el afirmaă : „(...) socotim
drept epocaă probabilaă de fixare a tradiţiei literare romaâ neşti intervalul 1450-
1520. ÎÎn a doua jumaă tate a secolului al XVÎ-lea, de caâ nd dateazaă textele literare
romaâ neşti care au ajuns paâ naă la noi, tradiţia literaraă romaâ neascaă putea avea deci
(cel puţin îân unele regiuni ale ţaă rii) o vechime de aproximativ 100 de ani.” Pe de
altaă parte consideraă îânsaă caă nu avem corespondente vorbite ale limbii literare
decaâ t foarte taâ rziu, îân secolul al XÎX, procesul de formare a limbii literare vorbite
fiind plasat de Gheţie îân urma procesului de fixare a limbii scrise. Concepţia lui
se baza pe faptul caă nu

1
7
admitea, îânainte de secolul al XÎX-lea, existenţa unor deosebiri relevante îântre
vorbirea popularaă şi cea cultaă . Faă caâ nd aceastaă constatare, Gheţie avea probabil îân
vedere doar aspectul fonetic. Acesta nu este îânsaă relevant îân cazul limbii literare
vorbite, consideraă N.Îacob, deoarece ar trebui saă acordaă m o importanţaă egalaă şi
celorlalte niveluri ale limbii, nu numai nivelului fonetic. Mai mult, vorbirea unui
om cult se deosebeşte de vorbirea unei persoane nefamiliarizate cu limba
literaraă îândeosebi sub aspect lexical. Limba literaraă vorbitaă nu este niciodataă
copia fidelaă a limbii literare scrise, unde norma este respectataă cu mai multaă
rigurozitate. Convinşi de aceastaă distanţaă , credem caă limba literaraă are de la
îânceput douaă aspecte: unul scris, mai îângraă dit de reguli, şi unul vorbit, mai liber.
Aceasta îânseamnaă caă nu trebuie saă vorbim de un raport de anterioritate al limbii
scrise faţaă de limba vorbitaă , ci de un raport de simultaneitate îântre ele.
ÎÎnceputurile vechii romaâ ne literare, îân opinia autoarei, trebuie caă utate îân
textele din secolul al XVÎ-lea. Apariţia acestor texte şi implicit, a limbii literare a
fost posibilaă numai printr-un proces pregaă titor îândelungat. Astfel, îân perioada
caâ nd slavona era limba de culturaă , s-a realizat treptat adaptarea alfabetului
chirilic la scrierea limbii romaâ ne şi îâmbogaă ţirea vocabularului de culturaă al
romaâ nilor.
Faă raă a putea vorbi de o limbaă literaraă scrisaă , e sigur caă îân limba romaâ nilor
ştiutori de carte şi îân vorbirea celor cu care ei intrau îân contact, la curte, îân
mediul bisericesc sau aristocratic, se fixaseraă îânainte de secolul al XVÎ-lea unele
elemente de culturaă bizantino-slave îân lexic. Nu sunt excluse nici unele
diferenţieri sintactice şi expresive îân limba romaâ naă vorbitaă de cititorii de
literaturaă bizantino-slavaă de la noi faţaă de limba celorlalte paă turi sociale, a
ţaă raă nimii îân primul raâ nd. Cei care citeau îân acea vreme texte celebre, cum ar fi
Panegiricul împăraţilor Constantin şi Elena de patriarhul Eftimie din Taâ rnovo,
conservat îân manuscrisul lui Îacov de la Putna (1474) sau Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Theodosie, puteau prelua o serie de termeni bizantino-
slavi, termeni care ulterior vor fi puşi îân circulaţie de traducerile romaâ neşti ale
aceloraşi texte. Astfel de texte de o certaă valoare literaraă nu puteau saă nu
influenţeze vorbirea romaâ nilor din anumite medii caă rturaă reşti îânainte de secolul
al XVÎ- lea. Deci, e aproape sigur caă limba documentelor şi a caă rţii - slavona,
influenţataă de greacaă , a exercitat o îânraâ urire asupra limbii conversaţiei, româna,
îâmbogaă ţind-o cu termeni culţi.
Amintim şi teoria lingvistului rus R. A. Budagov, dupaă care romaâ na literaraă
se naşte îân secolul al XVÎÎ-lea, prin contribuţia cronicarilor. Excluzaâ nd textele din
secolul al XVÎ-lea pe motiv caă sunt scrise îântr-o limbaă imperfectaă şi necizelataă ,
autorul afirmaă caă „primele monumente ale limbii literare apar numai îân secolul
urmaă tor, o dataă cu apariţia cronicarilor şi a legendelor, îân epoca lui M. Costin şi Î.
Neculce” [Budagov, 1967:324-325].
Sț t. Munteanu sț i V.D.Tț aâra consideraă caă la baza acestei mari diversitaă tți de
opinii staă modul diferit de a concepe romaâ na literaraă îân diversele momente ale
evolutției ei, dar sț i lipsa unor cercetaă ri detaliate asupra monumentelor de limbaă
cultaă din veacurile anterioare [Munteanu, Tț aâra, 1983:36].
Cei care sustțin îântaâ ietatea tipaă riturilor din veacul al XVÎ-lea îân procesul de
formare a limbii romaâ ne literare pornesc de la ideea caă cele dintaâ i eforturi
îândreptate spre cultivarea consț tientaă a limbii pot fi identificate numai îân scrierile
tipaă rite, îântrucaâ t aici gaă sim expresia cea mai îânaltaă a efortului de selectție a
formelor sț i de perfectționare a exprimaă rii. Dar acesț ti cercetaă tori pierd din vedere
faptul caă limba celor dintaâ i caă rtți romaâ nesț ti tipaă rite care ni s-au paă strat este
rezultatul unui sț ir de straă danii mai vechi, despre care maă rturisesc manuscrisele
din veacul al XVÎ-lea ajunse paâ naă la noi, precum sț i mentțiunile privitoare la
folosirea limbii romaâ ne îân redactarea unor documente traduse apoi îân slavonaă
sau îân alte limbi. Totodataă , se admite, îân general, caă „activitatea literaraă
desfaă sț urataă îân Brasț ov îân a doua jumaă tate a secolului al XVÎ-lea a constat îân
copierea sț i revizuirea unor texte provenind din diverse regiuni ale tțaării sț i îân
primul raâ nd din Banat – Hunedoara sț i Moldova” [Ghetție, 1975:261]. Tipaă rind
deci caă rtți traduse de altții, Coresi s-a straă duit doar saă adapteze limba acestor
scrieri la normele variantei

1
8
literare muntenesț ti, pe care o cunosț tea, probabil, de la curtea domneascaă din
Taâ rgovisț te. Dar actțiunea lui Coresi sț i a colaboratorilor saă i nu se poate imagina
faă raă a admite caă îân aceastaă parte a tțaării exista o traditție literaraă mai veche,
singura care putea saă determine impunerea unor norme îân lipsa caă rtților
normative. Prin urmare, cultivarea limbii romaâ ne scrise trebuie saă fi îânceput
îânainte de elaborarea traducerilor cunoscute din veacul al XVÎ-lea, adicaă
aproximativ din timpurile caâ nd s-au îântocmit primele „manuale” bilingve folosite
îân sț coli de viitorii preotți sț i dieci, precum sț i de numerosț i reprezentantți ai claselor
staă paâ nitoare.
Dintre teoriile ce sustțin caă romaâ na a fost cultivataă îântaâ i pe cale oralaă , ar
putea fi retținutaă doar aceea care se referaă la limba vorbitaă îân centrele culturale sț i
mai ales la curtțile domnesț ti dupaă îântemeierea statelor romaâ ne. Clasele
dominante, caă rora li se alaă turaă sț i o parte a clerului, aveau acces la culturaă , multți
dintre exponentții lor dobaâ ndind variate sț i temeinice cunosț tintțe îân centre
culturale vestite din afara tțaării. ÎÎn mod firesc, vorbirea acestora trebuia saă se
diferentțieze de a conatționalilor, mai cu seamaă îân domeniul structurii sintactice sț i
a lexicului.
Îdeea conform caă reia originile romaâ nei literare trebuie caă utate îân limba
creatțiilor folclorice nu poate fi sustținutaă cu argumente convingaă toare. Chiar dacaă
intentția unei exprimaă ri îângrijite, care presupune un efort de selectție a
mijloacelor lingvistice, este evidentaă îân aproape îântreaga literaturaă popularaă , nu
se poate ajunge totusț i la concluzia caă îân aceste productții orale gaă sim cea dintaâ i
manifestare a aspectului literar al limbii romaâ ne, pentru caă aici selectția nu se
face îân baza unui criteriu normativ, ci a unui estetic. Limba artisticaă popularaă se
subordoneazaă vorbirii populare sț i se realizeazaă , mai ales, îân perioada anterioaraă
limbii culte, îân limitele structurii graiului din zona îân care au fost create sau îân
care circulaă diverse productții folclorice.
Dacaă fixarea îânceputurilor limbii romaâ ne literare îân varianta artisticaă a
vorbirii populare, a caă rei vechime nu poate fi precizataă , ar îânsemna o evidentaă
exagerare, nu s-ar exagera mai putțin admitțaându-se caă romaâ na literaraă a îânceput
saă se constituie abia îân secolul al XVÎÎ-lea, prin contributția cronicarilor. Chiar
dacaă îân acest secol se consemneazaă biruintța limbii romaâ ne asupra celei slavone,
nu poate fi acceptataă paă rerea lui R.Budagov, faă raă a ignora straă daniile unui sț ir
îântreg de caă rturari romaâ ni din secolul al XVÎ-lea (poate chiar al XV-lea),
îândreptate spre „lucrarea” sț i îâmbogaă tțirea limbii noastre.
ÎÎn concluzie, se poate afirma caă procesul de formare a limbii romaâ ne prin
concursul caă rturarilor şi al oamenilor instruiţi din cele trei provincii romaâ neşti a
îânceput îâncaă din epoca îân care slavona îândeplinea, la noi, funcţiile limbii de
culturaă şi s-a accelerat de prin sec. al XVI-lea, caâ nd romaâ na îâşi asumaă , treptat,
aceste atribuţii.
Dar limba română literară normată, unitară şi stabilă, a îânceput saă se
constituie abia după 1780, dataă la care îâncepe procesul de unificare a
variantelor literare româneşti prin intervenţia deliberataă a caă rturarilor, îân
primul raâ nd a filologilor şi scriitorilor. Deplina unificare a normelor limbii
romaâ ne literare se va realiza îânsaă dupaă constituirea statului naţional unitar
romaâ n.

1.5. BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE


Un adevaă r general acceptat este acela caă o limbaă literaraă se naşte, de
regulaă , pe baza unui dialect. Condiţii de ordin politic, economic sau cultural,
combinate sau nu, fac ca un anumit dialect saă se impunaă drept limbaă scrisaă , fiind
ulterior adoptat ca limbaă unicaă şi de vorbitorii celorlalte dialecte ale limbii
naţionale. De cele mai multe ori, un dialect este recunoscut ca normaă comunaă ,
dacaă este vorbit îân regiunea unde se gaă seşte capitala sau un oraş important
(aceste centre urbane pot modifica baza dialectalaă a unei limbi: paâ naă îân secolul al
XV-lea, dialectul din Essex a jucat un rol major, fiind apoi depaă şit îân importanţaă
de cel londonez). Limba francezaă literaraă are la bazaă dialectul francien din ÎÎle-de-
France, din zona Parisului, care, devenind principalul centru al vieţii politice şi
culturale franceze, a impus idiomul folosit îân aceastaă regiune şi îân celelalte
provincii ale ţaă rii.
1
9
O situaţie diferitaă prezintaă alte limbi. De exemplu, dialectul toscan s-a
impus, îâncepaâ nd cu secolul al XÎV-lea, ca limbaă literaraă prin prestigiul conferit de
operele lui Dante, Petrarca, Boccaccio, scrise îân acest dialect, iar limba literaraă
germanaă s-a constituit pe baza dialectului saxon datoritaă influenţei exercitate de
Biblia lui Luther, redactataă îân acest dialect. ÎÎnsaă limba literaraă nu coincide
niciodataă cu dialectul aflat la baza ei, ea renunţaâ nd la ceea ce acesta are strict
particular, acceptaâ nd totodataă forme şi cuvinte specifice celorlalte dialecte;
aceastaă fuziune a formelor şi unificarea lingvisticaă propriu-zisaă se produce la
nivelul variantelor scrise ale dialectelor implicate. Dialectul dominant îâşi
paă streazaă traă saă turile specifice mult timp dupaă ce varianta sa literaraă , devenitaă
normaă comunaă , a renunţat la unele dintre ele. Celelalte dialecte îâşi menţin
existenţa de-a lungul timpului, fiind influenţate şi ele de limba unicaă .
ÎÎn ceea ce priveşte baza dialectalaă a romaâ nei literare, au fost emise paâ naă
astaă zi o serie de teorii divergente, elaborate de pe poziţii teoretice şi
metodologice diferite.
1. Teoria cea mai veche şi mai raă spaâ nditaă este aceea care susţine caă la baza
limbii romaâ ne literare staă graiul muntenesc. Prima afirmare a acestui punct de
vedere o face B. P. Hasdeu (1879), care consideraă caă graiul din Muntenia şi sudul
Transilvaniei, cu o structuraă mai claraă , a dobaâ ndit îâncaă din secolul al XVÎ-lea un
statut aparte, îântrucaâ t pe el s-a îântemeiat limba tipaă riturilor coresiene, iar mai
taâ rziu s-a impus ca bazaă a limbii romaâ ne literare moderne. Împortanţa textelor
coresiene este remarcataă şi de Al. Lambrior (1881), care a comparat rolul
graiului muntenesc îân procesul de formare a romaâ nei literare cu acţiunea de
unificare a dialectului din Paris şi ÎÎle-de-France îân cadrul limbii franceze. Aceastaă
concepţie a fost susţinutaă mai ales de şcoala lingvisticaă bucureşteanaă (O.
Densusianu, P. V. Haneş, Al. Rosetti, J. Byck, Al. Graur, Î. Coteanu ş.a.)
Prima demonstraţie amplaă , cu scopul de a dovedi caracterul muntean al
romaâ nei literare, a fost realizataă de Î. Coteanu. Pentru a araă ta caă „la baza limbii
noastre literare staă demult şi a fost tot timpul dialectul muntean“, lingvistul a
comparat traă saă turi ale limbii literare cu elemente corespunzaă toare din
principalele subdialecte dacoromaâ ne. Din punct de vedere sincronic, rezultatele
analizei sunt concludente, îânsaă , dacaă lucrurile sunt abordate diacronic – aşa cum
este normal, îântrucaâ t procesul de cultivare a limbii romaâ ne şi de fixare a
normelor îâncepe din secolul al XVÎ-lea sau chiar mai devreme, iar repartiţia
geograficaă a fenomenelor dialectale nu este identicaă cu cea de azi –, atunci
concluziile pot fi diferite. Subdialectul muntenesc a stat la baza variantei literare
de tip sudic (paâ naă la formarea romaâ nei literare moderne), care a contribuit
decisiv, dar numai la sfaâ rşitul secolului trecut, la îântemeierea normelor unice ale
romaâ nei culte actuale. ÎÎn concluzie, subdialectul muntenesc se aflaă indirect, prin
intermediul variantei literare munteneşti, la baza limbii romaâ ne literare
moderne. Selecţia normelor unice s-a faă cut pornindu-se de la variantele literare
(rar de la graiurile populare din secolul al XÎX-lea), astfel îâncaâ t se impune
comparaţia structurilor vechilor variante literare cu limba cultaă modernaă , pentru
a determina îân ce maă suraă aceasta este influenţataă de diferitele zone lingvistice
romaâ neşti.
2. Dupaă alţi cercetaă tori, la baza limbii romaâ ne literare se aflaă graiul
maramureşean. Aceastaă teorie pleacaă de la premisa larg acceptataă , caă primele
manifestaă ri ale romaâ nei literare le îântaâ lnim îân textele maramureşene, reproduse,
cu caâ teva modificaă ri lingvistice îân caă rţile tipaă rite de Coresi. N. Îorga a fost primul
care a susţinut aceastaă opinie, preluataă şi de S. Puşcariu, Al. Procopovici, N.
Draă ganu. S. Puşcariu, care a studiat amaă nunţit problema, consideraă caă romaâ na
literaraă s-a naă scut prin adaptarea limbii textelor maramureşene la graiul din
sudul Transilvaniei, foarte asemaă naă tor cu cel din Muntenia. Adepţii teoriei se
limiteazaă la studierea romaâ nei scrise din secolul al XVÎ-lea, ceea ce, desigur, nu
este un argument îân favoarea acestei opinii. Pentru evoluţia ulterioaraă , S.
Puşcariu admite o bazaă dialectalaă dublaă : maramureşeanaă şi munteanaă
(transilvaă neanaă de sud), realizataă prin fuziunea principalelor traă saă turi ale celor
douaă graiuri dacoromaâ ne îân caă rţile lui Coresi.

2
0
3. Concepţia conform caă reia limba romaâ naă literaraă nu are la bazaă un
anumit grai, ci este un compromis îântre toate graiurile dacoromâne a fost
exprimataă pentru prima oaraă de A. Philippide (1894). Lingvistul observaă caă
graiul muntenesc a tins spre preponderenţaă , îânsaă influenţa sa a fost concurataă de
activitatea scriitorilor moldoveni. Limba romaâ naă literaraă ar fi îânceput saă se fixeze
ca limbaă comunaă drept „un compromis îântre dialectele diferitelor provincii
romaâ neşti.“ Teoria a fost preluataă de G. Pascu, Î. Îordan, G. Îstrate. Î. Îordan
admite caă , de regulaă , la baza limbii literare staă un singur dialect; îân cazul
romaâ nei, se poate vorbi îânsaă de participarea „mai multor variante locale la
constituirea limbii naţionale şi a celei literare...“, limba romaâ naă literaraă modernaă
fiind considerataă o koiné realizataă prin integrarea vechilor variante literare. ÎÎn
procesul de formare a limbii literare comune, Î. Îordan atribuie graiului
muntenesc un rol important (îânsaă nu decisiv).
4.O teorie interesantaă a formulat E. Petrovici [Petrovici, 1960:78], care
susţine caă norma unicaă a rezultat, dupaă 1859, prin fuziunea normelor regionale
din Bucureşti (varianta munteanaă ) şi Îaşi (varianta moldoveanaă ). Lingvistul
clujean arataă caă integrarea celor douaă variante literare îântr-o singuraă koiné a
condus la eliminarea unor particularitaă ţi dialectale munteneşti şi moldoveneşti;
deşi minimalizataă , contribuţia deosebitaă a filologilor şi a scriitorilor
transilvaă neni la stabilirea normelor limbii romaâ ne literare moderne nu este de
ignorat.
5.Împortantaă este şi teoria (susţinutaă de G. Îvaă nescu şi Î. Gheţie) dupaă care
nu am avut o limbaă literaraă unitaraă paâ naă îân secolul al XÎX-lea, ci mai multe
variante („dialecte“) literare, întemeiate, fiecare, pe câte unul din principalele
subdialecte dacoromâne. Concepţia lui G. Îvaă nescu este formulataă astfel: „Dupaă
paă rerea mea, a existat... o bazaă dialectalaă munteneascaă oricaâ nd, dar numai
pentru Muntenia. Şi a existat oricaâ nd şi o bazaă dialectalaă maramureşeanaă , caă ci
limba literaraă romaâ neascaă de astaă zi tot a mai paă strat caâ te ceva din vechile
maramureşenisme; îântre altele, pronumele acest(a); şi a existat oricaâ nd şi o bazaă
dialectalaă ardeleneascaă , moldoveneascaă şi baă naă ţeanaă ; dar, paâ naă la secolul al XÎX-
lea, fiecare din dialectele pomenite constituia o bazaă numai pentru limba scrisaă
îân raza lui; pe caâ nd, îâncepaâ nd din acest secol, elementele din aceste dialecte, care
au paă truns îân limba literaraă unitaraă a romaâ nilor, sunt mai puţine, dar se
utilizeazaă pretutindeni...“. ÎÎn urma unei ample analize, G. Îvaă nescu conchide caă ,
îâncepaâ nd cu secolul al XVÎ-lea, se pot identifica cinci „graiuri“ sau „dialecte“
literare: a) cel maramureşean (din textele rotacizante); b) cel transilvănean
(aproape identic cu cel maramureşean, dar faă raă rotacism, reprezentat prin unele
texte de la 1600 scrise îân Transilvania); c) cel din Muntenia şi Transilvania de sus
(regiunea Sibiu–Braşov, atestat îân Scrisoarea lui Neacşu, îân tipaă riturile lui Coresi
etc.); d) cel din Moldova (din textele de pe la mijlocul veacului al XVÎ-lea); e)
„dialectul“ literar bănăţean (atestat, din a doua jumaă tate a secolului al XVÎ-lea, îân
textele din Banat, Ţara Haţegului, Oraă ştie).
Observaâ nd caă , îân secolul a XVÎ-lea, cele cinci „dialecte“ literare se aseamaă naă
foarte mult, G. Îvaă nescu nu susţine ferm clasificarea de mai sus; autorul afirmaă caă
„s-ar paă rea caă nu existaă , la drept vorbind, îân cea mai veche limbaă literaraă
romaâ neascaă decaâ t douaă mari varietaă ţi: una nordică, ardeleneascaă ,
moldoveneascaă şi baă naă ţeanaă îân acelaşi timp, şi alta sudică, munteneascaă şi
olteneascaă îân acelaşi timp... şi caă abia cu secolul al XVÎÎÎ-lea, caâ nd elementele
populare paă trund puternic îân limba scrisaă , se observaă patru dialecte literare bine
distincte unul de altul: cel muntenesc, cel moldovenesc, cel ardelenesc şi cel
baă naă ţean” [Îvaă nescu, 2012:91]. Lingvistul nu susţine deci caă îân primele douaă
secole limba romaâ naă literaraă a avut o bazaă exclusiv maramureşeanaă , ci consideraă
numai caă varianta literaraă nordicaă , prin textele rotacizante, care au avantajul
îântaâ ietaă ţii cronologice, a influenţat cu precaă dere limba textelor din secolul al XVÎ-
lea (inclusiv pe cele coresiene), a caă rei importanţaă se diminueazaă îân veacurile
urmaă toare, o dataă cu mutarea spre sud a centrelor culturale romaâ neşti.
O concepţie asemaă naă toare prezintaă Î. Gheţie (existenţa mai multor
variante literare, realizarea unificaă rii literare îân a doua jumaă tate a secolului al
XÎX-lea, pe baza variantei literare munteneşti, dar şi prin contribuţia celorlalte
variante literare dacoromaâ ne, importanţa textelor coresiene etc.). ÎÎnsaă Î.

2
1
Gheţie se îândepaă rteazaă de G. Îvaă nescu caâ nd respinge influenţa maramureşeanaă
asupra variantelor literare din primele secole. Observaâ nd caă scrisul literar
romaâ nesc apare simultan îân mai multe centre culturale, Î. Gheţie identificaă , îân
secolul al XVÎ-lea, „patru variante literare regionale: munteanaă – sud-est
ardeleanaă , nord-moldoveanaă , baă naă ţeanaă -hunedoreanaă şi nord-
ardeleanaă ”[Ghetție, 1975:624]. ÎÎn intervalul 1588–1656 se consolideazaă trei
variante literare: cea moldoveană (a caă rei bazaă dialectalaă îânregistreazaă o serie de
modificaă ri o dataă cu mutarea centrului cultural din Bucovina la Îaşi); cea
muntenească (a caă rei bazaă dialectalaă se schimbaă prin deplasarea centrului
cultural din Oltenia la Taâ rgovişte); cea sud-vest-transilvăneană (care se formeazaă
datoritaă mutaă rii centrului cultural din nordul spre sud-vestul Transilvaniei, la
Baă lgrad). ÎÎn principiu, aceste variante se menţin paâ naă îân secolul al XÎX-lea, caâ nd
limba romaâ naă literaraă se unificaă pe baza vechii variante literare munteneşti din
anii 1750 (cu modificaă rile aduse de Heliade îân 1829) [Ghetție, 1975:629]. Î.
Gheţie distinge trei etape importante îân procesul de impunere definitivaă a
graiului muntenesc ca bazaă a limbii literare: a) momentul 1750 (caâ nd varianta
literaraă munteneascaă s-a generalizat îân tipaă rituri); b) intervalul 1840– 1880
(caâ nd graiul muntenesc este acceptat ca exponent al tradiţiei de unitate a limbii
literare); c) perioada de dupaă 1860–1880 paâ naă prin 1953–1960 (caâ nd
muntenizarea limbii literare este confirmataă de lucraă rile normative ale
Academiei) [Ghetție, 1982:112].
Teoria expusaă de G. Îvaă nescu şi, cu unele modificaă ri, de Î. Gheţie, raă maâ ne
singura bazataă pe aprofundarea faptelor de limbaă culese dintr-un numaă r mare
de texte literare, oferind soluţii convingaă toare pentru laă murirea relaţiei
complexe dintre limba literaraă şi graiurile dacoromaâ ne.
Aşa cum a rezultat din cele caâ teva din teoriile prezentate supra, îân epoca
veche, datoritaă existenţei mai multor variante literare ale limbii romaâ ne (o
variantaă literaraă „este un ansamblu de norme, avaâ nd o anumitaă coerenţaă şi forţaă
coercitivaă , care se aplicaă îântr-o anumitaă zonaă a Dacoromaniei şi se îântemeiazaă pe
norma lingvisticaă a graiului vorbit aici“), diferenţiate îân timp şi spaţiu, este
normal saă caă utaă m mai multe baze dialectale şi nu una singuraă , îân funcţie de
numaă rul variantelor literare. Romaâ na este o limbaă romanicaă mai puţin
diversificataă dialectal, iar variantele cultivate ale limbii romaâ ne vechi prezintaă
puţine elemente de diferenţiere majoraă . Explicaţia staă îân relativa unitate a limbii
noastre populare şi a culturii romaâ ne scrise, îân ciuda îândelungatei separaă ri
administrative şi politice a romaâ nilor; caă rţile romaâ neşti, îândeosebi cele
religioase, au promovat variante ale limbii romaâ ne care s-au influenţat reciproc,
insuficient pentru constituirea limbii romaâ ne literare unitare, dar suficient
pentru a îântemeia o tradiţie a limbii noastre scrise.
Existaă douaă tipuri principale de variante literare:
a) variantele sudice (mai apropiate îântre ele, se bazeazaă pe graiul
muntenesc, inclusiv pe traă saă turile din sud-estul Transilvaniei);
b)variantele nordice (care se diferenţiazaă mai accentuat îântre ele şi se
bazeazaă pe graiurile transilvaă nene de nord şi sud-vest, pe graiul baă naă ţean şi pe
cel din Moldova de nord).
Specialiştii au selectat un numaă r de 21 de traă saă turi fundamentale care
prezintaă realizaă ri diferite pe teritoriul dacoromaâ n. Ele se pot identifica practic îân
orice perioadaă şi îân cadrul fiecaă rei variante regionale, cu precaă dere la nivel
fonetic şi morfologic; depistarea unor elemente specifice la nivel sintactic este
dificilaă , iar îân ceea ce priveşte lexicul, stabilirea unui tablou complet al
corespondenţelor lexicale interregionale raă maâ ne o sarcinaă anevoioasaă .
Prezentaă m lista traă saă turilor fundamentale, specifice variantelor sudice
vs variantele nordice:  ă protonic paă strat sau trecut la a: bărbat –
barbat;
 e medial aton paă strat sau trecut la i: veni – vini;
 e final aton paă strat sau trecut la i: cade – cadi;
 ḙa accentuatfinal, paă strat sau redus la e: mea – me;
 ia accentuat îân poziţie „tare“ paă strat sau trecut la ie: băiat – băiet;
2
2
 f (+iod) paă strat sau palatalizat îân stadiul h´: fi – hi;
 labialele p, b, m şi labiodentalele f, v moi sau dure, îân poziţie „tare“ (dupaă
care e şi ḙa apar paă strate sau trecute la ă, a): merg – mărg, tocmeală – tocmală;
 d dur sau moale (dupaă care e şi i se paă streazaă sau trec la ă, î): desface –
dăsface, din – dân;
 n (intervocalic, îân elemente de origine latinaă ) paă strat sau trecut la r (nr):
bune – bu(n)re;
 ń paă strat sau trecut la i : spuńi – spu i ;
 

e
 s, dz, z, ţ moi sau dure e, a se sau trec î a): sec – săc,
(dupaă care i, 
paă streazaă la ă, , (d)zice –
(d)zâce, zid – zâd, ţ e apă – ţapă.

 ş, j moi sau dure, de regulaă îân poziţie „tare“ (dupaă care e, i se paă streazaă
sau trec la ă, î): aşe(d)za – aşă(d)za, şir – şâr;
 ş, j moi sau dure, îân poziţie „moale“ (dupaă care elementul vocalic şi-a
paă strat articulaţia palatalaă sau a trecut la a): grijëşte (grijeşte) – grijaşte, şëpte
(şepte) – şapte; ulterior, prin velarizarea lui
e (< e a ), raportul îântre fonetisme devine: grijëşte (grijeşte), grijăşte – grijaşte;
şëpte (şepte), şăpte –

şapte.
 dz paă strat sau trecut la z: dzice – zice;
 ğ ( +o, u) paă strat sau trecut la j: gioi – joi, giudeca – judeca;
 r moale sau dur, de regulaă îân poziţie „tare“ (dupaă care apar e, i sau ă, î: reu
– rău, riu – râu);
 r moale sau dur, îân poziţie „moale“ (dupaă care elementul vocalic şi-a
paă strat articulaţia
palatalaă sau a trecut la a): ocărëşte (ocăreşte) – ocăraşte; ulterior, prin
velarizarea lui e (< e a), raportul

îântre fonetisme devine: ocărëşte (ocăreşte), ocărăşte – ocăraşte;


 rr paă strat sau trecut la r: urrî – urî;
 articolul posesiv variabil îân funcţie de numaă r sau de gen ori invariabil: al,
a, ai, ale – a;
 formele de prezent indicativ şi conjunctiv ale verbelor de conjugarea ÎÎ,
ÎÎÎ şi ÎV, cu radical îân d, n, t, terminate îân -(d)z(ă); -i(u), ie; -t(ă) sau cu dentala
refaă cutaă : să au(d)z – să aud, să au(d)ză – să audă; să rămâi – să rămân, să rămâie
– să rămână; să viu – să vin, să vie – să vină; să scoţ – să scot, să scoaţă – să scoată.
Procesul deliberat de unificare a variantelor literare romaâ neşti îâncepe
dupaă 1780, anul îân care este publicataă prima gramaticaă , prin activitatea
laborioasaă a Şcolii Ardelene, şi continuaă îân secolul al XÎX-lea prin contribuţia
unor mari caă rturari. Principalele criterii îân funcţie de care au fost selectate
normele limbii romaâ ne literare moderne sunt cele propuse de Î. Heliade
Raă dulescu sț i acceptate de Academia Romaâ naă : a) criteriul etimologic, b) criteriul
regularităţii formelor gramaticale, c) al răspândirii geografice şi d) al
eufoniei sau estetic.
Varianta literaraă munteneascaă prezenta norme care, mai ales la nivel
fonetic, erau cele mai apropiate de aceste condiţii, îânsaă la impunerea ei ca bazaă a
limbii romaâ ne literare moderne au contribuit şi factori extralingvistici (cel mai
important fiind, desigur, stabilirea capitalei la Bucureşti). Spre deosebire de
limba unicaă din textele tipaă rite îân jurul anului 1750, romaâ na literaraă modernaă nu
coincide perfect cu varianta munteneascaă . Înfluenţa celorlalte variante literare,
mai ales îân ceea ce priveşte structura morfologicaă şi vocabularul, a fost
importantaă , fapt explicabil prin aceea caă normele actuale ale limbii literare sunt
rezultatul unui efort gradual şi comun de selecţie depus, îân secolul al XÎX-lea, de
importanţi caă rturari din toate provinciile romaâ neşti.
ÎÎn concluzie, limba romaâ naă literaraă modernaă se bazeazaă numai indirect pe
graiul muntenesc, îântrucaâ t varianta munteneascaă este îâmbogaă ţitaă cu multe
elemente aparţinaâ nd celorlalte variante literare romaâ neşti.

2
3
ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR:
1. Conceptul de limbă română literară: definire şi caracteristici.
2. Îstoria limbii romaâ ne literare îân preocupaă rile filologilor romaâ ni.
3. Periodizarea limbii romaâ ne literare.
4. Epoca de formare a limbii romaâ ne literare: teorii şi concepţii.
5. Baza dialectalaă a limbii romaâ ne literare: teorii şi abordaă ri.
6. ÎÎnceputurile scrisului îân limba romaâ naă .

B. APLICAȚII:
1.Indicați exponenții și susținătorii următoarelor teze privind formarea
limbii române și expuneți argumentele (eventual, contraargumentele) lor:
Exponenții Argumente /
Nr. Teza și contraargumente
d/o susținătorii
ÎÎnceputurile limbii romaâ ne
1. literare au fost
puse de textele coresiene.
Momentul de îânceput al limbii
2. romaâ ne
literare trebuie caă utat îân textele
rotacizante.
Limba romaâ naă literaraă s-a
3. constituit îân a
doua jumaă tate a sec.al XÎX-lea,
dupaă
unirea Principatelor.
La originile limbii romaâ ne literare
4. staă
vorbirea claselor
dominante.
Limba literaraă se formeazaă
5. odataă cu
natțiunea.
Limba literaraă apare îânaintea
6. scrisului, îân
creatția popularaă oralaă .
Limba romaâ naă se nasț te îân secolul
7. al XVÎÎ-
lea datoritaă cronicarilor.
2. Formulați, într-un enunț, fiecare din teoriile privind baza dialectală a limbii
române literare:
Autorul
teoriei Teoria Susținători ai acestei
teorii
1. B.P.Hasdeu
2. A.Philippide
3. G.Îvaă nescu
4. Î.Coteanu
5. E.Petrovici

C.REFERATE:
1.Probleme de istorie a limbii romaâ ne îân conceptția lui B.Petriceicu Hasdeu.
2.Îstoria limbii romaâ ne literare îân conceptția lui A.Philippide.
3.Cercetarea diacronicaă a limbii romaâ ne îân opinia lui G.Îvaă nescu.

24
Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA
VECHE

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă explice rolul slavonismului cultural îân procesul de formare a limbii romaâ ne
literare;
 saă prezinte monumentele de limbaă slavonaă sț i cele bilingve din istoria limbii
romaâ ne;
 saă argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului îân limba
romaâ naă ;
 saă expunaă principalele teze ale teoriilor privind cauzele aparitției scrisului îân
limba romaâ naă ;
 saă caracterizeze principalele traă saă turi lingvistice ale textelor redactate îân
epoca veche;
 saă aprecieze eforturile caă rturarilor din epoca veche orientate spre crearea
unor norme unice ale limbii romaâ ne literare.

Prospectul temei:
♦ Începuturile scrisului în limba română. Slavonismul cultural sț i rolul lui îân
istoria limbii romaâ ne literare. Maă rturii despre vechimea scrisului îân limba
romaâ naă . ÎÎnceputurile scrierii romaâ nesț ti cu litere latine. Cauzele introducerii
limbii romaâ ne îân scriere.
♦ Dezvoltarea limbii române literare până în prima jumătate a secoluluial XVII-
lea. Textele rotacizante: datare sț i localizare. Cele dintaâ i traduceri religioase îân
limba romaâ naă . Primele îâncercaă ri de normare a limbii romaâ ne.
♦ Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640 – 1780. Caă rturari
sț i monumente de limbaă romaâ naă din aceastaă perioadaă (Varlaam, Dosoftei, Antim
Îvireanul). Structura limbii literare.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura Didacticaă
sț i Pedagogicaă , Bucuresț ti, 1983, p. 54 -138.
2. GHETț ÎE, Î. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), Bucuresț ti,
Editura Academiei Romaâ ne,1997
3. ROSETTÎ, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucuresț ti,
Editura Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , 1978.
4. CORLAĂ TEANU, N., PURÎCE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chisț inaă u:
Lumina, 1986.
5. COTEANU, Î. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București,
Editura Academiei
R.S.R., 1981.
6. ARVÎNTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Îasț i, Editura
Universitaă tții „Al.Î.Cuza”,
2004.
7. PANAÎTESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Bucuresț ti, Editura
Academiei RSR, http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat
08.01.2018]
8. CHÎTț ÎMÎA, Î.C., ÎÎnceputurile scrisului îân limba romaâ naă , îân:
https://dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/profdrdoc-ic-chitimia-
inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]
9. GHETț ÎE, Î., MARESț , AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și
lingvistice, Editura Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , Bucuresț ti, 1985, 463 p.
10. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie sț i antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.
11. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia
lui I. Gheție (1930
– 2004) , ÎÎn: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].
12. STAĂ NCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și
diaconul Coresi, ÎÎn: www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-
diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]
13. CHÎVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, ÎÎn
Dacoromania, anul XVÎÎ,
2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-
puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat 08.01.2018].

2
5
2.1. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
2.1.1. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române literare
ÎÎn epoca de formare a culturii sț i limbii romaâ ne trebuie delimitate mai
multe tipuri de exprimare lingvisticaă . ÎÎn primul raâ nd, este vorba de texte scrise îân
limba slavaă veche de redactție romaâ neascaă care aveau contținut laic, dar sț i
religios. ÎÎn al doilea raâ nd, îân aceastaă perioadaă capaă taă o raă spaâ ndire importantaă
textele religioase traduse din alte limbi, mai ales, din slava veche sau din greaca
bizantinaă , care se caracterizau prin respectarea îântocmai a originalului. ÎÎn al
treilea raâ nd, îân epoca respectivaă , circulau texte religioase alcaă tuite îân spatțiul
romaâ nesc, îân care caă rturarii timpului se orientau spre sursele lingvistice ale
vorbirii populare vii.
ÎÎn epoca premergaă toare aparitției scrierilor îân limba romaâ naă sunt atestate
urmaă toarele tipuri de documente:
a) Monumente de limbaă slavonaă de redactție romaâ neascaă (texte religioase,
juridice, acte, scrisori particulare, letopisetțe);
b) Texte bilingve (documente oficiale, cronici etc.).
Una din traă saă turile carcateristice ale literaturii Evului Mediu – ataâ t îân Estul,
caâ t sț i îân Vestul Europei – consta îân faptul caă tot ce apaă rea ideal îân privintța
contținutului sț i desaă vaâ rsț it ca formaă nu putea fi exprimat decaâ t îân caâ teva limbi
„alese”, numite „limbi sacre”, ele fiind apreciate ca perfecte din punctul de vedere
al structurii sț i formei, al bogaă tției de lexic, alte limbi fiind considerate inapte a
exprima sublimul, abstractul sț i delicatul. De aceea, îân perioada respectivaă , era
inimaginabil ca limba folositaă îân bisericaă , îân cancelaria statului sau îân operele
sț tiintțifice sau literare saă fie alta decaâ t cea „aleasaă ”, chiar dacaă ea nu era îântțeleasaă
de majoritatea locuitorilor din spatțiul geografic dat. ÎÎn calitate de asemenea
„limbaă sacraă ”, la popoarele Europei Occidentale era utilizataă latina, îân Europa de
Est, îân acest rol se folosea limba medio-greacaă (bizantina) sț i limba slavaă veche
(slavona). Moldova sț i Tț ara Romaâ neascaă s-au aflat printre tțaările de culturaă
bizantinaă ortodoxaă , unde limba oficialaă era slavona, formataă îân a doua jumaă tate a
secolului al ÎX-lea. Îataă de ce îân calitate de limbaă a bisericii sț i a literaturii
religioase, a cancelariilot domnesț ti din Moldova sț i Muntenia, multaă vreme s-a
utilizat limba slavonaă , cu puternice influentțe slave raă saă ritene (rusesț ti sț i
ucrainene).
ÎÎn aceste teritorii, pe laâ ngaă textele religioase de limbaă slavonaă , aduse prin
retțeaua bisericeascaă din centrele de cult din Rusia, dar sț i din Balcani, au fost
redactate asemenea texte sț i aici, îân Moldova sț i Muntenia. Astfel, prin anii 1403-
1406, din porunca domnitorului Alexandru cel Bun, cunoscutul caă rturar Grigore
Tț amblak (1364 – 1418) a compus, îân slavonaă , Pătimirea sfântului și slăvitului
mucenic Ioan cel Nou sț i mai multe predici. Gavriil Uricariul, de la maă naă stirea
Neamtțu, copiazaă , îân 1435-1436, îân slavonaă un Evangheliar slavono-grecesc
(Tetraevanghelul). ÎÎn 1473, ieromonahul Nicodim copiazaă , din porunca lui Sț tefan
cel Mare, un Tetraevanghel, pe care, îân 1477, Sț tefan cel Mare îâl daă ruiesț te
Maă naă stirii Humorului [Corlaă teanu, Purice, 1986:37].
Slavona îândeplinea sț i functția de limbaă oficialaă a cancelariei domnesț ti, ea
fiind folositaă la redactarea actelor oficiale interne, dar sț i a unora din cele ce se
refereau la relatțiile externe. Îataă , spre exemplu, un document emis de cancelaria
lui Sț tefan cel Mare din numele acestuia: «Милостïю Божïею мы, Стефан
воевода, господарь земли молдавскои, знаменито чиним ис сѣмі листомъ
нашим въсѧмь кто или оузрит или его чтᴕчи оуслышит, оже тот
истинный слᴕга наш Корлат слᴕжил нам право и вѣрно. Тѣм мы видѣвше
его правою и вѣрною службою до нас, жалѡвали есмиего особною нашею
милостïю и дали есми ему и потвръдили оу нашей земли оу молдавскои его
правую и питомую отнину, село на имя Беркишещïи на Молдавѣ…».
ÎÎntre 1504 – 1511, un protopsalt de la Maă naă stirea Putna, Eustatie,
alcaă tuiesț te o carte de caâ ntece îân limba slavonaă cu notatție muzicalaă greco-
bizantinaă .

2
6
ÎÎn limba slavonaă de redactție romaâ neascaă au fost scrise sț i primele
letopisetțe. Pe la 1451 este alcaă tuitaă Cronica scurtă a Moldovei, care este, de fapt,
o formaă primaraă a letopisetțului dinaintea domniei lui Sț tefan cel Mare, istorisind
evenimentele dintre anii 1359 sț i 1451. Diecii din cancelaria lui Sț tefan cel Mare
redacteazaă îân slavonesț te „Letopisetțul de caâ nd s-au îânceput Tț ara Moldovei”,
cunoscut drept Letopisețul de la Bistrița, îân care firul povestirii îâncepea cu
domnia lui Dragosț sț i se îâncheia cu anul 1506, naratțiunea fiind îântemeiataă mai
ales pe traditția oralaă . Domnia lui Sț tefan cel Mare este descrisaă sț i îân Cronica
moldo-rusă, care cuprinde o legendaă despre originea moldovenilor sț i duce firul
istorisirilor paâ naă îân anul 1504. ÎÎn Cronica moldo-polonă, redactataă , probabil, de
solul polonez Nicolai Bzž eski, evenimentele sunt descrise paâ naă îân 1564.
Trebuie amintite aici sț i letopisetțele scrise îân limba slavonaă de Macarie,
Eftimie sț i Azarie. Macarie îâsți scrie letopisetțul din îânsaă rcinarea lui Petru Raresț sț i
cuprinde îân el evenimentele dintre anii 1504-1542. Eftimie continuaă cronica lui
Macarie sț i prezintaă faptele istorice din a doua domnie a lui Petru Raresț (1541-
1546) sț i ale fiilor acestuia (1546-1552), îâncheind cu primii ani ai domniei lui
Alexandru Laă pusț neanul, din a caă rui poruncaă a sț i scris letopisetțul. Azarie
urmeazaă istorisirea din 1551 paâ naă îân 1574.
ÎÎn toate aceste texte, dupaă cum era sț i de asț teptat, paă trundeau nume
comune sț i proprii, expresii romaâ nesț ti, care n-au putut fi evitate de cei ce scriau
îân slavonaă . Astfel, îân diferite texte au fost atestate elemente lexicale ca: blidar,
bucium, verigă, vulpe, grumaz, jude, cremene, mazăre, mierlă, oțel, palmă,
plăcintă, purcel, secară, strungă, fir, șarpe, știubei, cireș sț .a. Sau: «… а они
келтовали… ради своих комати инше что не имали от них възѣти» (1601);
«…ватра села Махаилашѣ… да имаиш поставити стълп … како бъдет май
добре» (1603) sț .a.m.d.
Pe parcursul secolului al XVÎ-lea apar sț i un sț ir de texte bilingve, îân special,
lucraă ri cu contținut religios. Astfel, îân anul 1512, la maă naă stirea Neamtțu este
copiataă o Tetraevanghelie, scrisaă îân douaă limbi
– slavonaă sț i romaâ naă . Tot îân slavonaă sț i romaâ naă a fost redactataă sț i Psaltirea
Voronețeană, despre care se va discuta infra.
ÎÎn anul 1581, ritorul Lucaci de la maă naă stirea Putna copiazaă sț i el un text
bilingv (slavo-romaâ n) – asț a-numita Pravilă de ispravă, cunoscutaă ca Pravila
ritorului Lucaci, considerat cel mai vechi manuscris juridic.

2.1.2. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română


ÎÎn legaă turaă cu apariţia scrisului îân limba romaâ na şi cu îâmprejuraă rile care au
determinat acest eveniment cultural s-au expus numeroase puncte de vedere.
Vicisitudinile care s-au abaă tut asupra poporului romaâ n au facut ca din
numeroasele texte romaâ neşti scrise îân decursul veacurilor, doar puţine saă ajungaă
paâ naă la noi. ÎÎn secolele al XÎV-lea şi al XV-lea, pe teritoriul romaâ nesc, limba
oficialaă a cultului ortodox şi a administraţiei era slavona. Totuşi, se poate
presupune caă şi îân aceastaă perioadaă s-a scris romaâ neşte, deci îânainte de dtata
primului document romaâ nesc paă strat.
Al. Rosetti, bazaâ ndu-se pe caâ teva informaţii, susţine îân acest sens ca
„...trebuie saă se fi scris romaâ neşte îântotdeauna, sporadic şi pentru nevoi
particulare. Dar aceste texte s-au pierdut (...) Ataâ t textele romaâ neşti din secolul al
XVÎ-lea, care îântrebuinţeazaă o ortografie tradiţionalaă , adicaă fixataă la o epocaă
anterioaraă , caâ t şi caâ teva ştiri precise, ne arataă caă s-a scris romaâ neşte îân veacul al
XV-lea” [Rosetti, 1978:189].
Primul document paă strat scris îân limba romaâ na este Scrisoarea lui Neacsu
din Câmpulung (1521). ÎÎn afara acestui text, s-au atestat dovezi caă au mai existat
şi Evanghelia şi Apostolul din 1532, Catehismul luteran din 1544, pierdute astaă zi,
precum şi Evangheliarul slavo-român tipaă rit la Sibiu îântre 1551-1553, acesta
fiind cel mai vechi text romaâ nesc tipaă rit din care ni s-a paă strat un fragment.
2
7
ÎÎnceputul şi sfaâ rşitul lipsesc. E tipaă rit pe 21 de coloane, una mediobulgaraă şi alta
romaâ na şi nu poartaă nici data, nici locul tipaă ririi. Pe marginea unei file se gaă seşte
îânsemnarea de maâ naă : „Îon a scris aceasta îân anii 7198, iar de la naşterea lui
Hristos 1640, îân zilele lui Racoţi Ghiorghe”.
ÎÎn ciuda puţinelor maă rturii pe care le avem, este îân general admis faptul caă
s-a scris romaâ neşte şi îânainte de 1500. ÎÎncaă din 1881, Al. Lambrior a susţinut
aceastaă idee îântr-un articol apaă rut îân revista „Convorbiri literare”: „romaâ nii au
scris îân toate timpurile îân limba lor”, iar mai taâ rziu, îân 1896, aceeaşi idee a fost
actualizataă de istoricul A. D. Xenopol, îân Istoria românilor din Dacia Traiana, vol
V. El afirmaă caă limba romaâ naă fusese utilizataă din timpuri foarte vechi la scrierea
unor acte private.
Afirmaţiile de mai sus sunt susţinute prin argumente furnizate şi de alte
lucraă ri de specialitate: Istoria limbii române literare, St. Munteanu, V. D. Taâ ra;
Istoria limbii române, Al. Rosetti; Începuturile scrisului în limba româna Î. Ghetie;
Structura si evolutia limbii române (de la origini pâna la 1860), Î. Coteanu ş.a.
Specialiştii au grupat maă rturiile prin care se poate susţine aceastaă idee îân trei
categorii:
a) informaţii istorice despre folosirea limbii romaâ ne îân scris;
b) unele aspecte ale grafiei romaâ no-chirilice;
c) fragmente de limbaă romaâ neascaă îân textele slave anterioare anului 1500.
a)Din prima categorie de maă rturii face parte o menţiune documentaraă care
vorbeşte despre juraă maâ ntul de fidelitate, depus de Ştefan cel Mare îân 1485, faţaă
de regele Cazimir al Poloniei: „hec inscriptio ex valachico in latinum versa est, sed
rex ruthenica lingua scriptam accepit” („aceastaă scrisoare a fost tradusaă din limba
valahaă îân latinaă , dar regele a primit versiunea scrisaă îân limba slavaă bisericeascaă
de tip ucrainean = „ruthenica lingua”). Este clar deci caă versiunea latinaă a acestui
act a fost faă cutaă dupaă una redactataă îân limba romaâ naă . O altaă maă rturie din aceastaă
categorie o reprezintaă informaţia îân legaă turaă cu suma de 1 florin care s-a plaă tit îân
1495 (30 nov.) de caă tre municipalitatea Sibiului unui preot romaâ n pentru
redactarea unor scrisori îân limba romaâ naă .
b)ÎÎn a doua categorie de dovezi intraă discuţiile privind notarea unor
sunete romaâ neşti prin semnele chirilice ius, gi şi î. O amplaă interpretare a
aspectelor legate de grafia romaâ no-chirilicaă face
Îon Gheţie îân lucrarea Inceputurile scrisului în limba româna, capitolul Vechimea
scrierii chirilice româneşti. Specialistul bucureştean afirmaă ca iusul (Ѧ) redaă
vocala centralaă oralaă ă sau â, faă raă nazalitate. ÎÎn limba romaâ naă ius nu redaă
niciodata pe ăn sau pe în.
Slova gi (џ) nu existaă îân alfabetul chirilic. Paâ naă la îânceputul secolului al XX-
lea s-a considerat caă aceastaă slovaă a fost creataă pe terenul limbii romaâ ne pentru a
reprezenta grafic un sunet specific limbii noastre şi pe care limba slavaă nu-l
cunoştea. ÎÎncepaâ nd din 1904, odataă cu lucrarea Fonetica alfabetului chirilic în
textele române din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea a lui Îlie Baă rbulescu, s-a impus
opinia potrivit caă reia gi (џ) ar fi o slovaă îâmprumutataă de la saâ rbi, unde se nota
(џ). Baă rbulescu îânsaă pierde din vedere faptul caă atestarea acestei slove îântr-un
document saâ rbesc este mai recentaă cu un secol decaâ t cea mai veche atestare a ei
îân documentele romaâ neşti1. Despre acest lucru vorbeşte Îon Gheţie şi conchide:
„Nu e exclus, teoretic vorbind, ca romaâ nii saă fi creat pe gi (џ) independent de un
model straă in sau cel puţin saă -l fi luat pe gi (notat invers) din caă rţile saâ rbeşti de
redacţie bosniacaă (unde avea valorile [cž ] şi [gă ]) şi saă -l fi inversat (scriindu-l cu
cele douaă bare laterale îân sus şi cu bara din mijloc îân jos) pentru a reda africata ğ.
Naă scocitaă de romaâ ni sau îâmprumutataă de ei de la saâ rbi (cu unele modificaă ri)
slova gi a fost îântrebuinţataă din cele mai vechi timpuri pentru a reda îân scris un
sunet specific romaâ nesc” [Ghetție, 1985:17-18].

1Slova gi (џ) apare pentru prima oară în 1415 în Ţara Românească şi în 1454 într-un document
provenind din Moldova (Neamţ). Dar şi după această dată pentru notarea lui gi se mai foloseşte j
sau apar în documente combinaţii de tipul dc, cj, dj, prin care se încerca o redare aproximativa a
lui gi. (cf. A. Rosetti, ILR, IV, V, VI, p.154, 176).
2
8
Acelaşi lingvist este de paă rere caă dacaă romaâ nii au creat o slovaă nouaă ori au
îâmprumutat-o din altaă limbaă , cu unele modificaă ri, aceasta presupune scrierea
relativ curentaă a limbii romaâ ne: „Numai scriind de mii de ori cuvinte cu gi,
romaâ nii au putut simţi nevoia de a gaă si un echivalent grafic diferit de celelalte
slove ale alfabetului chirilic. A fost nevoie, deci, de un exerciţiu grafic îândelungat
pentru a simţi insuficienţa notaţiilor curente şi a recurge la îâmprumut sau la
crearea unei slove noi. Gi nu putea apaă rea îân cadrul scrisului slavon cu litere
chirilice din ţaă rile romaâ ne, ci numai îân cadrul scrisului romaâ nesc şi anume îân
momentul caâ nd acest scris avea o oarecare vechime, o anumita tradiţie” [Ghetție,
1985:18].
Paâ naă îân 1454, gi apare izolat, dar dupaă 1649 – îân documentele slavo-
romaâ ne – aceastaă slovaă se îântaâ lneşte frecvent. Gheţie plaseazaă cu prudenţaă
apariţia ei îân texte îân anii 1450-1480. ÎÎn documentele slave de pe teritoriul
romaâ nesc, g era notat tot prin g sau j deoarece scribii acestor documente erau de
obicei straă ini: saâ rbi, bulgari, ucraineni, iar gi nu aparea, mai ales la îânceput, decaâ t
la cei care scriau romaâ neşte şi care nu puteau fi decaâ t romaâ ni. ÎÎn textele slavo-
romaâ ne, notarea lui gi prin j continuaă saă aparaă paâ naă spre jumaă tatea secolului al
XVÎ-lea şi, izolat, şi dupaă aceastaă dataă , dar îân textele romaâ neşti, îâncepaâ nd cu
Scrisoarea lui Neacşu, gi nu va fi notat decaâ t prin gi.
Semnul î folosit îân scrierea limbii romaâ ne cu slove chirilice a rezultat prin
modificarea lui ius (Ѧ). Aceastaă modificare s-a petrecut îân Bulgaria, „obţinaâ ndu-
se o slovaă cu o triplaă valoare foneticaă :
 îân primul raâ nd, la iniţialaă , î noteazaă pe î nazal: îpărat (împărat CV,
68,5); aceastaă valoare foneticaă a lui î se explicaă prin îânsaă şi originea acestei
slove, pentru caă îân romaâ naă , ius (Ѧ) nota pe î;

 îân al doilea raâ nd, î noteazaă nazalitatea vocalei care precedaă pe n sau
pe m: mîndrie (= mândrie, CV, 97,13);
 îân sfaâ rşit, îân unele cazuri, î mai noteazaă şi oclusiva nazalaă respectivaă :
uîbra (= umbra CV, 113, 7-8; Avram, Graf. chiril., 98-113)” [Rosetti, 1978:153].
Î apare pentru îântaâ ia oaraă îântr-un document slav din 1442, îânsaă acest
document reprezintaă o copie taâ rzie. Acest semn apare îân 1499 îântr-un document
al lui Radu cel Mare (Ţara Romaâ neascaă ) pentru Maâ naă stirea Glavacioc (cf. Rosetti,
1978:153).
ÎÎn cea de a treia categorie de maă rturii prin care se susţine faptul caă s-a
scris romaâ neşte îântotdeauna îân mod sporadic şi pentru nevoi particulare se
îâncadreazaă cuvintele romaâ neşti, îân special nume proprii şi frazele ori
fragmentele de fraze romaâ neşti care apar îân textele slave şi latine îâncaă îânainte de
secolul al XVÎ-lea.
Maă rturii de acest tip ne oferaă Î. Coteanu îân lucrarea Structura si evoluţia
limbii române (de la origini pâna la 1880), Bucuresti, 1981, îân care selecteazaă
fapte de limbaă pentru toate nivelurile.
La nivel fonetic se menţioneazaă urmaă toarele particularitaă ţi care atestaă caă
s-a scris romaâ neşte şi îânainte de secolul al XVÎ-lea:
 scrierea cu un i la plural nearticulat şi cu doi i la pluralul articulat este
consecventaă îân textele tipaă rite îân secolul al XVÎ-lea; draci, pomi, robi se noteazaă
astfel caâ nd sunt monosilabice şi au îân structuraă un [i], dar se noteazaă dracii,
pomii, robii atunci caâ nd sunt bisilabice datoritaă celui de al doilea
i. ÎÎntre secolele al XÎÎÎ-lea şi al XV-lea s-a produs diferenţierea dintre cele douaă
feluri de i. Acesta putea fi şoptit sau putea fi plenison. Grafia cu ii, pentru i
plenison este foarte îângrijitaă îân primele texte romaâ neşti, indiferent dacaă sunt
manuscrise ori tipaă rituri.
 rotacismul lui n intervocalic este un fenomen regional la data la care poate
fi controlat: cinre, cire/ cine; lunră, lură/ lună; mănre, măre, mânre, mâre/ mâine;
Pănre, păre, pânre, pâre/ pâine; venre, vinre, vire/ vine. Aceste forme sunt atestate
îân nordul Moldovei, îân Maramureş, îân vestul şi sud-vestul ţaă rii îân secolul al XVÎ-
lea, dar sunt îân mod sigur şi mai vechi. Fenomenul este regional deoarece îân
dialectul aromaâ n el nu a existat, iar îân dialectul istroromaâ n este general;
istroromaâ na s-a despaă rţit de

2
9
dacoromaâ naă îân perioada secolelor al XÎÎÎ-lea – al XV-lea dintr-o regiune de vest
cu -n- >-r-. Fenomenul îân discuţie lipseşte din graiul muntenesc şi din cel
moldovenesc sudic. Vechimea acestui fenomen se poate judeca, îân opinia lui Î.
Coteanu, „dupaă situaţia lui -l- >-r-, prezentaă îân toate cuvintele de origine latinaă şi
îân toate graiurile. Şi -n- trece la -r- numai îân cuvinte de origine latinaă , dar nu îân
toate graiurile” [Coteanu, 1981:85].
La nivel morfosintactic este de reţinut prezenţa, îân scrierile slave şi îân
documentele latineşti, a unui numaă r mic de cuvinte romaâ neşti: substantive,
caâ teva adjective, participii, pronume demonstrative şi adverbe.
ÎÎn documentele cercetate din secolul al XÎÎÎ-lea s-au îânregistrat numai baci,
bun, mic, singur, ca porecle. Pentru secolul urmaă tor se cunosc 12 cuvinte, îântre
care poate un verb îân numele propriu compus Caştevara. Celelalte sunt
substantive şi adjective, nume proprii sau entopice. ÎÎn secolul al XVlea, numaă rul
cuvintelor îânregistrate creşte la aproximativ 400.
Substantivele atestate îân secolul al XV-lea au flexiunea foarte asemanatoare
cu flexiunea celor din secolul al XVÎ-lea: femininele au pluralul îân -e şi -i:
bârtve/bârfe, Căscioarele, Cetate, Fântâneale, Fântâniţe, obede, scule, vedre. Plural
îân -i au: Arsuri, livedzi, Rupturi. Existaă şi alternanţe la nivelul radicalului:
căscioare, cetate, livedzi; masculinele au pluralul peste tot îân -i: Bărboşi, boieri,
Călugări, Corbi, Curteani, Găinari, marturi, mejiaşi, moldoveni, nastări (nasturi),
Pitulaţi, tâlhari, Ulmi, Ursi, vameşi, vecini; neutrele au pluralul îân –e şi –ure:
coşure, mălure (= maluri), cornele, izvo(a)rele, sipote.
Adjectivele atestate îân documente din secolul al XV-lea au particularitaă ţi
flexionare pe care le regaă sim la adjectivele din textele ulterioare acestei
perioade: adjectivul repede, faţaă de invariabilele ferice, mare, tare, face parte din
categoria celor variabile cu o terminaţie. Se îântaâ lneşte şi ca nume propriu Repede
îântr-un document slav din secolul al XVÎ-lea. Formarea comparativului de
superioritate cu adverbul mai este atestataă de construcţii mixte ca: mai vâşe (=
“mai sus”) sau mai lepşago roditelea (= „paă rinte mai bun”).
Pronumele personal nu este atestat îân aceastaă perioadaă .
Articolul avea la masculin singular forma -lu, iar la plural -l’i. Femininul
avea -a şi -le.
Verbul ridicaă probleme, deoarece sunt puţine forme atestate. E vorba de
participii precum: afumatu, cârpitu, clăditu, deochiatu, giuratu, împuţitu, lăudatu,
lepădatu, liubitu, luminatu, pitulatu, pârlitu, rasu, săpatu, săratu, speriatu, tunsu,
urâtu, uscatu, vrâstatu, toate folosite ca porecle sau entopice, îân afaraă de unele
derivate ca arsuri, cursură, care trimit la participiile arsu, cursu. Alte discuţii
referitoare la verb se bazeazaă doar pe presupuneri.
Cercetaâ nd formele din secolul al XVÎ-lea, se poate presupune caă au existat
îân limba secolelor al XÎÎÎ-lea – al XV-lea, paralel cu flexiunea obişnuitaă astaă zi,
forme verbale compuse cu a fi: era spusu, mersu; au fost spusu, mersu; fusese
spusu, mersu; va fi spusu, mersu; au fost, era, vor fi spunându, mergându. Cele
doua modalitaă ţi de formare a timpurilor verbale aveau valoare activaă , iar pasivul
se reda, dupaă toate probabilitaă ţile, prin diateza reflexivaă . E posibil, de asemenea,
ca îân aceastaă perioadaă saă se fi continuat fenomenul de scurtare a infinitivului.
O formaă verbalaă care prezintaă interes este cea numitaă condiţional-simplu:
să ascultare, să lăsare. Ea reproducea perfectul conjuncitvului latin cu sens de
condiţional prezent. Faptul caă aceastaă formaă este relativ raraă îân secolul al XVÎ-lea
constituie o dovadaă caă era arhaicaă , fiind utilizataă mai frecvent îântre secolele al
XÎÎÎ-lea – al XV-lea.
La perfect simplu şi la mai mult ca perfect lipseşte sufixul flexionar -ră- la
primele doua persoane ale pluralului, ca şi mai taâ rziu.
Sintaxa este foarte slab reprezentataă , unicul fenomen fiind redarea
prepoziţiei pre prin prepoziţia slava po, cu sens local. Este discutabilaă apariţia
acesteia şi pe laâ ngaă un acuzativ complement direct la numele de persoanaă .

3
0
ÎÎn vocabular intraă cuvinte de origine slavaă , populare: cimbru, coş, cârn, crâng,
drag, iaz, izvor, liubit, moghilă, neamt, nevoie, poiană, răspântie, vrabie etc. sau
culte: boier, călugăr, cârjă, cliucer, comis, crai, (d)vornic, logofăt, monastire, ocină,
stolnic, târgoveţ, vistiernic etc. Cuvinte de origine greacaă : fanariu („felinar”),
pirostrie, părăsi.
Cuvinte de origine turcaă : bogasiu („stofa”), ciorap, dulamă, hamalâc,
papuci.
Cuvinte de origine maghiaraă : birău („primar”), chezaş, dijmă, ham, megiaş,
nădragi, pârcălab, pârgar, şoim, uliu, vamă, vameş.
Cuvinte saă seşti: laţ („şipcaă ”), şindrilă etc.
ÎÎn concluzie, aceste dovezi, indiferent de natura lor, atestaă caă s-a scris
romaâ neşte şi îânainte de secolul al XVÎ-lea.
Dispunem astaă zi de informaţii mai exacte referitoare la îânceputurile
scrisului îân limba romaâ naă cu litere latine. Conform acestora, îân Transilvania s-a
tipaă rit o Carte de cântece romaâ neascaă , scrisaă cu litere latine şi cu ortografie
maghiaraă . Se pare caă traducerea s-a faă cut dupaă un original maghiar, dar nu se
cunoaşte autorul traducerii, dupaă cum nu se ştiu sigur nici locul tipaă ririi ei şi nici
anul apariţiei. Cercetaă torii au stabilit caă traducaă torul ar fi fost un romaâ n
baă naă ţean, datoritaă particularitaă ţilor baă naă ţene reflectate îân acest text. De
asemenea, se mai precizeazaă caă aceastaă traducere s-a realizat dupaă ce romaâ nii
baă naă ţeni şi hunedoreni trecuseraă la protestantism (calvinism). Locul probabil al
tipaă ririi este Clujul, iar perioada îân care s-a realizat este 1560-1570 (1573) 1.
Îon Gheţie analizeazaă fragmentul paă strat din acest text şi consideraă caă
unele grafii demonstreazaă neîândoielnic faptul caă , „scriind unele cuvinte,
traducaă torul a avut îânaintea ochilor etimoanele latineşti corespunzaă toare,
stabilind, aşadar, o prealabilaă relaţie de ordin etimologic îântre termenii îân
discuţie” [Ghetție, 1985:25]. Dintre exemplele prezentate de cercetaă torul
bucureştean reţinem: campuluj (= caâ mpului), credintza (= credinţaă ), crestinilor
(= creştinilor), hommul (= omul), kastiga (= caâ ştigaă ), sze laudem (= saă laă udaă m),
mane (= maâ naă ), pane (= paâ ine), peccate (= paă cate), planczem (= plaâ ngem),
szuffletul (= sufletul).
Deci traducaă torul Cărţii de cântece cunoştea limba latinaă şi conştientiza
originea latinaă a limbii romaâ ne, punaâ nd cuvintele romaâ neşti alaă turi de
etimoanele latineşti corespunzaă toare. Aşa se explicaă de ce îân cazul unor cuvinte
precum hommul, peccate, szuffletul se reflectaă fenomenul reducplicaă rii
consoanelor, iar îân grafiile campuluj, credintza, crestinilor semnul grafic c este
folosit îân loc de k, prin care se reda, dupaă model maghiar, velara surdaă . ÎÎn astfel
de grafii Îon Gheţie vede „originile îândepaă rtate ale etimologismului ortografic
romaâ nesc” [Ghetție, 1985:25].
Astfel de grafii etimologice au fost paă strate şi mai taâ rziu îân copiile Cărţii de
cântece şi îân alte lucraă ri apaă rute îân Transilvania.

2.1.3. Cauzele introducerii limbii române în scriere


Chiar dacaă limba literaraă nu trebuie identificataă cu cea scrisaă , totuşi nu
putem neglija rolul fundamental pe care l-au avut textele scrise îân procesul de
formare şi, mai ales, de unificare a limbii romaâ ne literare.
La sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea, odataă cu descoperirea textelor rotacizante,
s-a pus problema cauzelor care au determinat folosirea limbii romaâ ne îân scrierile
oficiale şi îân bisericaă . Discuţiile privitoare la aceastaă problemaă au fost ample şi
îânverşunate, îânsaă nici savanţii romaâ ni, nici cei straă ini nu au ajuns la un consens.
ÎÎn prezent, se contureazaă trei poziţii dominante îân interpretarea acestui subiect.
Conform acestor poziţii, îânceputurile scrisului îân limba romaâ naă sunt
determinate:

1 Până la descoperirea acestui document, primul document redactat cu litere latine a fost
considerat textul rugaciunii
Tatăl nostru (descoperit de B. Petriceicu Hasdeu), transcris pentru prima dată la noi cu litere latine
de Luca Stroici, în 1593, şi inclus în istoria lui Stanislav Sarnicki, apărută în 1597.
3
1
1) de factori social-politici şi culturali interni;
2) de factori externi, îân special, datoritaă influenţei unor curente culturale
straă ine;
3) ataâ t de factori interni, caâ t şi de cei externi.
S-au emis, aşadar, şi s-au susţinut mai multe teorii pe care le prezintaă critic
Îon Gheţie
[1985:80-82]: influenţa bogomilică (B.P.Hasdeu, Î.G.Sbierea, Î.Îeşean); influenţa
husită (N.Îorga – 1904, S.Puscariu, N.Draganu, Î.A. Candrea, Al. Procopovici,
Î.Bianu); influenţa protestantă – luterană şi calvină (N.Îorga – 1902,
Ov.Densusianu, Î.Balan, Al.Rosetti, N. Draă ganu); influenţa catolică (G.Moldovan,
Îlie Baă rbulescu); influenţa Patriarhiei din Constantinopol (N.Teaciuc-Albu;
curentul naţional (A. D. Xenopol, Î. Bianu, Gh. Ghibaă nescu, Milan Şesan, Şt.
Ciobanu, P. P. Panaitescu, J. Smrcž kova); curentul naţional conjugat cu înrâuriri
externe (T.Palade, P. Olteanu, Î. Gheţie).
Teoria imboldului intern sau curentul naţional. Aceastaă teorie a fost
enunţataă pentru prima dataă la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea de caă tre A.D.Xenopol,
dar ea şi-a gaă sit adepţi mai ales îân ultimul timp. Dintre cei care au acceptat
punctul de vedere al lui Xenopol putem aminti pe: Îon Bianu, Gh.Ghibaă nescu,
Milan Şesan, Şt.Ciobanu, P.P.Panaitescu, Em.Vaâ rtosu sț i G.Îvanescu. Argumentele
pe care se bazeazaă cei care sustțin teoria imboldului intern sunt mai ales de
naturaă istoricaă decaâ t de ordin lingvistic.
Opinia potrivit caă reia taă lmaă cirea primelor scrieri bisericeşti îân limba
romaâ naă s-a faă cut sub impulsul necesitaă ţii didactico-religioase şi al îâmprejuraă rilor
istorico-culturale din Maramureş este susţinutaă de Ştefan Ciobanu. P.P.
Panaitescu pune traducerea primelor texte pe seama factotilor interni de naturaă
social-politicaă şi culturalaă , istoricul fiind convins caă traducerea acestor texte era
rezultatul unei reacţii a anumitor paă turi sociale faţaă de dominaţia culturalaă a
slavonei. Unii specialişti leagaă acest eveniment cultural de lupta bisericii
romaâ neşti din Maramureş pentru autonomie la sfaâ rşitul secolului al XV-lea. Altii
(Şt.Munteanu şi V.D.Ţaâ ra) acceptaă îân aceastaă privinţaă punctul de vedere al
academicianului Al.Rosetti, dupaă care o astfel de autonomie era imposibilaă .
Em.Vaâ rtosu susţine ideea impulsului intern, dar se referaă şi la mişcarea
europeanaă de renunţare la vechile limbi de culturaă , îân scopul dezvoltaă rii şi
impunerii limbilor naţionale. Dupaă paă rerea lui, exprimataă îân lucrarea Paleografia
româno-chirilică, renunţarea la limbile generale de culturaă este un fenomen
european, fiecare popor avaâ nd s-o punaă îân practicaă mai devreme sau mai taâ rziu.
ÎÎn concepţia lui G.Îvanescu, la noi, ca şi îân Apus, aristocraţia şi clerul au
scris cei dintaâ i îân limba etnicaă . Aceasta s-a putut îântaâ mpla îânsaă numai îân
momentul îân care limba romaâ naă şi-a faurit o variantaă cultivataă care saă poataă face
concurenţaă limbii slavone. Totuşi, „dupaă ce s-a creat limba literaraă romaâ neascaă ,
limba slavaă bisericeascaă , ca limbaă oficialaă şi de culturaă , a mai continuat a fi
utilizataă ca limbaă literaraă , dar cu vremea ea a fost îânlaă turataă , îântaâ i de toate pentru
motivul caă era mai comod saă se scrie îân romaâ naă decaâ t îântr-o limbaă straă inaă ”
[Îvaă nescu, 1980:510-511]. Îdeea de mai sus este completataă îân sensul caă nu
numai comoditatea a fost cauza introducerii limbii romaâ ne îân scris. Neîândoielnic,
aceasta era o cauzaă obiectivaă , dar ei i s-au alaă turat altele mai îântemeiate, precum
pregaă tirea preoţilor şi exemplul unor popoare vecine (polonii şi cehii). Bazaâ ndu-
se pe fapte istorice, G.Îvaă nescu este de paă rere caă acţiunea de introducere a limbii
romaâ ne îân scris a pornit de la Maă naă stirea Peri din Maramureş, maă naă stire care îâşi
dobaâ ndise dreptul de a hirotonisi preoţi şi de a administra biserici. Ca urmare, e
probabil saă fi existat aici şi o şcoalaă de preoţi care îânvaă ţau dupaă texte bilingve
slavo-romaâ ne. ÎÎn concluzie, aici s-a faă cut prima traducere a textelor religioase îân
limba romaâ naă .
Teoria influenţelor externe. ÎÎn funcţie de curentul cultural straă in care se
presupune caă a determinat introducerea limbii romaâ ne îân scris, se vorbeşte
despre direcţii diferite de influenţaă , trei dintre acestea fiind mai importante:

3
2
 Influenţa bogomilică1. Abordaâ nd pentru prima dataă problema cauzelor
care au favorizat introducerea limbii romaâ ne îân scris, B.P.Hasdeu era de paă rere caă
mişcarea bogomilicaă a fost aceea care a influenţat apariţia celor dintaâ i scrieri
romaâ neşti. Aceastaă teorie nu a caâ ştigat mulţi adepţi şi nu a fost nici suficient
argumentataă de caă tre susţinaă torii ei.
 Influenţa husită. Î-a avut ca susţinaă tori de prestigiu pe N.Îorga (Istoria
literaturii religioase a românilor până la 1688), Sextil Puşcariu (Istoria literaturii
române, vol. I. Epoca veche), N.Draă ganu (Două manuscripte vechi. Codicele
Todorescu şi Codicele Marţian), Î.-A. Candrea (Psaltirea Şcheiană comparată cu
celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea), Al. Procopovici (Introducere
în studiul literaturii vechi). Aceastaă teorie a fost mai bine argumentataă , dar, cu
toate acestea, ea nu a putut convinge pentru a fi acceptataă . Adepţii acestei teorii
sunt convinşi caă romaâ nii puteau abandona limba slavonaă numai influenţaţi de o
mişcare reformatoare din Europa, desfaă şurataă paâ naă îân veacul al XVÎ-lea.
Ei au araă tat caă primele texte religioase s-au tradus îân Maramureş sub presiunea
husitismului (Jan
Huss). Mişcarea husita capaă taă proporţii mai mari dupaă moartea lui Huss, ea
corespunzaâ nd aspiraţiilor maselor ţaă raă neşti asuprite de nobili şi de clerul
catolic. Din Cehia, aceasta s-a raă spaâ ndit îân Ungaria şi Polonia, iar din Ungaria, îân
Ardeal. N.Îorga era de paă rere caă raă scoala ţaă ranilor ardeleni din 1437 (Bobaâ lna)
trebuie pusaă îân legaă turaă cu propaganda husitaă . ÎÎn concepţia lui, din cauza
lipsurilor de tot felul şi faă raă supravegherea preoţilor, romaâ nii trecuseraă îân masaă
la husitism.
Aceastaă teorie şi-a gaă sit numeroşi oponenţi care o contraargumenteazaă
astfel:
a)Nu avem maă rturii scrise care saă ateste influenţa husitaă îân Maramureş.
Totodataă , se ştie caă romaâ nii nu au aderat niciodataă la husitism, iar cazurile de
convertire au fost din raâ ndurile maghiarilor şi ale germanilor din Transilvania,
care erau îânsaă catolici.
b)Deoarece apogeul mişcaă rii husite îân Boemia, regiune apropiataă de
Maramureş, l-a constituit prima jumaă tate a secolului al XV-lea, mişcarea husitaă a
scaă zut mult îân intensitate spre sfaâ rşitul secolului şi, prin urmare, ea nu mai putea
exercita nici o influenţaă îân Ţaă rile Romaâ ne dupaă 1500. Dataâ nd din secolul al XVÎ-
lea, textele noastre nu puteau fi rezultatul influenţei husitismului. Trebuie totuşi
avut îân vedere faptul caă textele despre care este vorba sunt toate copii, ceea ce
îânseamnaă caă originalele care au stat la baza lor puteau fi redactate îânainte de
1500.
c)Afirmaâ nd caă husiţii nu s-au ridicat îâmpotriva ortodoxiei şi a limbii
slavone, P.P.Panaitescu îâsi susţinea punctul de vedere prin unirea husiţilor cu
biserica ortodoxaă îân urma Sinodului de la Constantinopol, din 1452. Aceastaă
situaţie nu mai poate justifica punctul de vedere al adepţilor teoriei husite.
d)Primele texte traduse îân romaâ neşte nu cuprind maă rturii ale influenţei
concepţiei religioase husite, ci mai degrabaă atestaă o influenţaă luteranaă .
e) Fiind îântotdeauna prigoniţi îân Transilvania şi îân Ungaria, husiţii nu
puteau influenţa traducerea unui numar ataâ t de mare de scrieri (psaltiri,
evangheliare, apostoli, catehisme), acţiune care trebuia organizataă , care era
foarte costisitoare şi trebuia aprobataă de oficialitaă ţi.
 Influenţa protestantă. Cei mai mulţi adversari ai teoriei husite sunt adepţii
influenţei protestante (luterane şi calvine). Dintre aceştia îâi menţionam pe
Ov.Densusianu, Î.Balan, Al.Rosetti. Pentru scurtaă vreme (1902) şi Îorga a fost
adeptul acestei influenţe, dar apoi a trecut îân raâ ndul celor care au susţinut
influenţa husitaă . De asemenea, N.Draă ganu a trecut îân raâ ndul adepţilor influenţei
luterane, dupaă ce, la îânceput, susţinuse teoria husitaă .
Adeptii teoriei luterane şi-au argumentat punctul de vedere astfel:
a)ÎÎn Transilvania, traducerea caă rţilor religioase s-a faă cut îântr-o perioadaă îân
care se exercita o puternicaă influenţaă luteranaă şi nu husitaă .

1 Bogomilii erau o sectă reformistă, care a activat în Bulgaria între anii 950-1396, fiind
înființată de un călugăr
Bogomil.
3
3
b)Caracterul evident organizat al traducerii caă rţilor religioase îân a doua
jumatate a secolului al XVÎ-lea îân sudul Transilvaniei.
c)Desfaă şurarea unor acţiuni conştiente şi premeditate de atragere a
romaâ nilor la luteranism de caă tre saşii din Braşov şi Sibiu. Aceste acţiuni au sporit
îân intensitate mai ales dupaă 1560, dupaă ce Reforma fusese admisaă oficial îân
Transilvania.
Argumentele de mai sus sunt respinse punct cu punct de caă tre adversarii
acestei teorii. Ei sunt de paă rere caă :
a) Luteranismul şi calvinismul nu i-au impresionat prea mult pe romaâ ni,
care au respins reforma religioasaă .
b) Catehismul tipaă rit îân 1544 la Sibiu nu a avut ecou îântre romaâ ni. Îon
Gheţie este de paă rere caă o astfel de acţiune era o emenaţie a unor cercuri
reformatoare.
c) reforma i-a influenţat pe romaâ nii din sudul Transilvaniei dupaă 1560, iar
caă rţile tipaă rite de Coresi nu sunt straă ine de îâncercarea luteranilor de a-şi gaă si
adepţi printre romaâ ni.
Teoria interacţiunii factorilor interni şi externi. Aceastaă teorie este mai
recentaă , deşi a fost formulataă îâncaă de la îânceputul secolului al XX-lea. Susţinaă torii
acestei teorii sunt: T.Palade, Şt.Pasț ca, P.Olteanu, Î.Gheţie.
Adepţii acestei teorii sunt de paă rere caă „folosirea limbii romaâ ne îân scris nu
trebuie pusaă numai pe seama influenţei culturale externe sau numai pe seama
condiţiilor interne, deoarece ambii factori au contribuit la apariţia primelor texte
romaâ neşti îân epoci, îân locuri şi îân condiţii diferite” [Munteanu, Tț aâra, 1983:63].
Sunt situaţii îân care introducerea limbii romaâ ne îân scris nu poate fi pusaă pe
seama factorilor externi: astfel stau lucrurile îân cazul scrierilor private (scrisori,
îânsemnaă ri). Scrierile de acest fel care s-au redactat, probabil, şi îânainte de secolul
al XVÎ-lea aveau un caracter ocazional, ele nefiind destinate posteritaă ţii, aşa cum
se îântaâ mpla cu cele redactate îân slavona. Se realizaseraă de asemenea texte
semioficiale îân limba romaâ naă , destinate şcolilor îân care studiau viitorii preoţi şi
graă maă tici. Aşa explicaă Ştefan Paşca apariţia textelor maramureşene.
Î.Gheţie combate paă rerea istoricului P.P.Panaitescu, adept al teoriei
imboldului intern, îân capitolul Textele rotacizante şi originile scrisului literar
românesc din lucrarea Începuturile scrisului în limba română. Î.Gheţie este de
paă rere caă Panaitescu „a vaă zut pretutindeni numai factori interni, neglijaâ nd faptul
caă apariţia şi dezvoltarea unui fenomen sau proces social se datoreşte unei
interacţiuni îântre factorii interni şi externi (evident, cu predominarea celor
dintaâ i)” [Ghetție, 1985:86]. ÎÎi daă totuşi dreptate lui Panaitescu saă afirme caă
„necesitatea realaă de a comunica îân scris prin intermediul limbii nationale” ar sta
la baza apariţiei scrisului îân limba romaâ naă , dar nu trebuie minimalizataă sau
ignorataă influenţa factorilor externi, îân favoarea celor interni.ÎÎn aceeaşi lucrare,
Gheţie conchide: „Ramaâ naâ nd pe plan teoretic, va trebui saă admitem caă de
exemplu, scrierea documentelor, a corespondenţei, a diverselor notiţe etc. nu se
poate îân nici un caz explica prin influenţa factorilor externi, îân timp ce traducerea
unei caă rţi religioase s-ar putea datora, la fel de bine, unei acţiuni interne sau unei
influenţe din afaraă ” [Ghetție, 1985:87]. Aceasta este şi opinia pe care o adoptaă
Şt.Munteanu şi V.D.Ţaâ ra: „Romaâ nii n-au trecut la husitism, luteranism sau
calvinism, dar au preluat de la propagatorii acestor curente religioase ideea
folosirii limbii naţionale îân bisericaă , îânscriindu-se astfel îân curentul general
european favorabil acestui act revoluţionar pe la mijlocul celui de-al doilea
mileniu al erei noastre” [Munteanu, Tț aâra, 1983:64].

3
4
2.2. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE PÂNĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XVII-LEA

2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limba română?


Atunci caâ nd este vorba despre îânceputurile scrisului îân limba romaâ naă ,
problemele sunt departe de a fi clarificate îân toataă îântinderea lor. ÎÎn genere, se
consideraă caă Scrisoarea lui Neacşu din Caâ mpulung, îân fapt o veritabilaă „Notaă
informativaă ” adresataă lui Hans Beckner din Braşov, dataâ nd din 1521, este prima
scriere îân limba romaâ naă care ni s-a paă strat, dar acest fapt nu poate exclude
presupunerea caă s-ar fi scris îân limba romaâ naă şi mai îânainte de acest an. ÎÎnsaă şi
relativa „maturitate” a limbii din Scrisoarea lui Neacşu îântaă reşte aceastaă
presupunere. Saă urmaă rim un fragment din acest document:
†M(u)drom(u) i plemenitomu i čistitomu i Ḃgo(m) darovannomu župa(n)
Hanăș Begner o(t) Brașov, mno(g)o z(d)ravie o(t) Neacșul o(t) Dlŭgopole 1. I pa(k)2
dau știre domnietale ƺa3 lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieșit den
Sofiia și amintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre. I pa(k) să știi Domniia ta că
au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au
trecut ceale corabii ce știi și Domniia ta pre Dunăre în sus.
ÎÎn afaraă de aceastaă Scrisoare, care are totusț i un caracter perticular, se
emite îân mod curent afirmaţia caă primele scrieri îân limba romaâ naă , dataâ nd de la
îânceputul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele „texte rotacizante” sau „texte
maramureşene” şi caă acestea au fost scrise undeva îântr-o maă naă stire din
Maramureş, faă raă alte precizaă ri.
„Textele rotacizante” sau „maramuresț ene” sunt nisț te texte religioase
traduse la îânceputul secolului al XV-lea (sau chiar îânceputul secolului al XÎV- lea,
dupaă Î. C. Chitțimia) din textele liturgice slavone sț i latine . Momentul traducerii
acestor texte, desț i imposibil de stabilit paâ naă azi, va constitui un punct de
referintțaă pentru tot ceea ce va purta numele de literaturaă romaâ naă .
Originalele acestor texte s-au pierdut de-a lungul timpului, ramaâ naâ nd doar
copii taâ rzii ale lor, realizate de caă tre calugaă ri eruditți din Moldova acelor vremi .
Denumirea de texte rotacizante se datoreazaă prezentței, îân cadrul textelor, a unui
fenomen fonetic, numit rotacism, specific graiului maramuresț ean, care constaă îân
transformarea unei consoane intervocalice îân „r”, îân cuvintele mosț tenite din
limba latinaă , cum este cazul cuvintelor lumiră, rugaciure, tire, gerure, viru,
batriru, margiri.

Cele patru texte sunt: Codicele Voronețean, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea


Voronețeană sț i Psaltirea Hurmuzaki .
Codicele Voronețean a fost descoperit de profesorul bucuresț tean Grigore
Cretțu, îân 1871, la Maă naă stirea Voronetț din Bucovina. Despre originalul
documentului ne spune Sextil Pusț cariu: „El a fost rupt de bunaă voie, deoarece un
Constantin din Dorna de la maă naă stirea Voronetțului a scris pe el la anul 1733:
„Aceastaă carte a fost scrisaă pe rumaâ nie sț i nu-i bunaă de nimic”. Manuscrisul
cuprinde un fragment din Faptele apostolilor sț i alte caâ teva epistole apostolice .
Psaltirea Șcheiană a apartținut lui Gh. Asachi, apoi lui Dimitrie C. Sturdza-
Scheianu, care a daă ruit-o Academiei Romaâ ne îân 1884 . Contține Psalmii lui David,
la care se adaugaă zece caâ ntaă ri scriptuare (8 caâ ntari ale lui Moise, îân care se
cuprind: Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel, Cântarea lui Isaia
proorocul, Rugăciunea lui Iona Proorocul, Cântarea Prea Sfintei de Dumnezeu
Născatoare, dupaă care urmeazaă Rugăciunea proorocului Zaharia) .

1Formulă epistolară introductivă, cu structură specifică pentru scrisorile românești din secolele al
XVI-lea – al XVII-lea; conține adresa și salutul ceremonios, protocolar adresat destinatarului,
urmate de numele și adresa emitentului. Aici formula este redactată în slavonă; în traducere:
„Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăș Begner din Brașov
multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung”.
2 În slavonă: „și iar”
3 În slavonă: „despre”
3
5
Psaltirea Voronețeană a fost descoperitaă de Simion Florea Marian, îân
1882, la maă naă stirea Voronetț , fiind donataă apoi Academiei Romaâ ne de Dimitrie
Sturdza . Cuprinde o parte din Psalmii lui David, sț i , spre deosebire de celelalte
Psaltiri vechi, prezintaă mai îântaâ i textul slavon al Psalmilor şi apoi traducerea lor
îân limba romaâ naă , frazele romaâ neşti alternaâ nd cu cele slavone .
Psaltirea Hurmuzaki a fost donataă Academiei Romaâ ne de caă tre istoricul
Eudoxiu Hurmuzaki sț i cuprinde cea mai veche versiune romaâ neascaă a psalmilor,
pe primele 125 de file, sț i un tipic al evangheliilor îân slavonaă , pe ultimele nouaă file
. Î.-A. Candrea sustținea, îân 1916, caă Psaltirea Hurmuzaki nu este copia unui
manuscris anterior, ci chiar autograful traducaă torului din slavonaă . Altți lingvisț ti
(G. Pascu, Al. Procopovici, O.Densusianu, Andrei Avram, Îon Ghetție) au
demonstrat ulterior caă textul este o copie executataă dupaă o psaltire slavo-romaâ naă
.
ÎÎn ce privesț te locul traducerii „textelor rotacizante”, au aparut, îân timp,
numeroase teorii sț i dispute scolastice. ÎÎn 1904 apaă rea Istoria literaturii
religioase a românilor până la 1688, lucrare îân care N.Îorga susţinea caă textele
rotacizante trebuie asociate cu Maramureşul secolului al XV-lea. Aceastaă opinie,
mai mult o ipotezaă la îânceput, a fost reluataă îân 1916 de Îon Aurel Candrea şi a
fost argumentataă din punct de vedere filologic. ÎÎncepaâ nd din acest an, aceastaă
teorie a fost acceptataă de cei mai mulţi cercetaă tori romaâ ni, iar Maramureşul, ca
patrie a celor mai vechi traduceri ale scripturii îân limba romaâ naă , a devenit
„leagaă nul scrisului literar romaâ nesc”, graiul de aici a devenit îântr-un fel „toscana”
limbii romaâ ne.
Pentru localizarea textelor rotacizante, Candrea a avut îân vedere un sț ir de
particularitaă ţi lingvistice, bazate pe datele dialectale ale dacoromaâ nei, asț a cum
erau ele cunoscute îân primele decenii ale secolului al XX-lea. Ulterior,
argumentele sustținute de Candrea au fost combaă tute de informatțiile rezultate
din cercetarea istoricaă a graiurilor romaâ nesț ti de pe îântregul teritoriu al
Romaâ niei. Prezentaă m, mai jos, argumentele lui Î.-A.Candrea sț i
contraargumentele oferite de studiile efectuate mai taâ rziu:

Argumentele lui I.-


A.Candrea Contraargumentele teoriei lui
1) rotacismul lui –n-, prezent astaă zi îân Munţii Apuseni
1) rotacismul; şi îân parte îân
caâ teva locuri din jumaă tatea de nord a ţaă rii, se noteazaă
îân secolul al
XVÎ-lea îân texte din centrul şi nordul Transilvaniei
(Codex
Sturdzanus, Manuscrisul de la Ieud), precum şi din
Bucovina (pravila
Ritorului Lucaci);
2) redarea diftongului oa 2) diftongul oa redus la o deschis este prezent şi astaă zi
prin o îân Crişana,
Maramureş şi Transilvania, mai puţin îân sud-estul
(broşte, nopte); Transilvaniei;
3) a rezultat dintr-un ă proton (barbat, calare) apare
3) ă aton se rosteşte ca a ca fenomen
fonetic îân secolul al XVÎ-lea îân Moldova, Banat-
(barbat, calare); Hunedoara,
Transilvania centralaă . Astaă zi fenomenul este, de
asemenea, foarte
raă spaâ ndit îân Moldova, Maramureş, Banat-Hunedoara,
Munţii
Apuseni, Bihor, Oltenia şi sporadic îân Muntenia. Deci,
ca şi celelalte
fenomene, nici acesta nu reprezintaă un argument
pentru localizarea
textelor rotacizante îân Maramureş;
4) u final este prezent 4) u final este notat îân secolul al XVÎ-lea îân texte care
îân provin din
cuvinte terminate îân diferite regiuni ale teritoriului dacoromaâ nesc, nu
consoanaă ; numai din
Maramureş;
5) n paă strat îân puniu, 5) n se paă streazaă îân călcăn, pun nu numai îân textele
calcaniu; rotacizante, ci şi
îân scrieri baă naă ţene (Palia –1582, Cartea de cântece –
1570), central-
transilvaă nene (Codex Sturdzanus) şi la Coresi;
6) j + o,u latin > ĝ (ĝuca, 6) ĝ – îân cuvinte ca ĝur (şi cele din familia lui), ĝos,
ĝude); ĝupân, ĝumătate
36
-areţi, -ereţi, -ireţi din aceste texte s-a paă strat paâ naă
azi îân regiunile amintite;
15) termeni de origine maghiaraă care nu se gaă sesc
7) d + e,i latin > dz îân alte texte, deoarece nu circulau decaâ t acolo unde
(dzilele); elementul unguresc era preponderent.

8) formele asimilate gici,


gice din textele
rotacizante sunt
prezente azi îân aceleaşi
regiuni;
9)pluralul mânuri se
paă streazaă paâ naă astaă zi îân
Maramureş şi Oaş;

10) construirea
genitiv-dativului
numelor proprii cu lu
îân loc de lui se paă streazaă
şi azi îân aceleaşi regiuni;
11) imperfectul
indicativului, persoana Î
singular apare faă raă -m îân
textele rotacizante şi azi
îân Maramureş şi Oaş;
12) prezenţa formei
şti îân loc de ştie, îân
textele rotacizante şi azi
îân zonele amintite;
13)formele de conjugare
sem, seţi sunt şi azi
prezente îân Maramureş-
Oaş;

14) imperativul negativ


îân
– era folosit îân trecut pe Şcheiene şi al Codicelui Voroneţean; formele de plural
o arie mult mai îântinsaă . ale substantivului mână erau îân secolul al XVÎ-lea
Dupa Rosetti, îân secolul mânu (mânule) şi mâini;
al XVÎ-lea, ĝ era 10) articolul lu, îân loc de lui, este folosit şi astaă zi îân
raă spaâ ndit îân Banat, diferite graiuri;
nordul Ardealului,
Maramureş şi îântreaga
Moldovaă . Concluzia pe 11) persoana Î singular a imperfectului îân -a (eu
care o putem trage este făcea) este atestataă îân limba actualaă numai îân
aidoma celei de mai sus; Maramureş şi Oaş, dar ea a fost generalaă îân secolul al
7) dz a fost un sunet XVÎ-lea;
raă spaâ ndit, paâ naă dupaă
1650, îân Banat, Crişana, 12)şti îân loc de ştie se îântaâ lnea îân secolul al XVÎ-lea îân
Maramureş şi îântreaga Textele măhăcene, scrise îân regiunea centralaă a
Moldovaă şi, pornind de Transilvaniei, iar îân secolul al XVÎÎ-lea – îân Cazania lui
aici, traducerea textelor Varlaam;
rotacizante s-ar fi putut 13) formele sem, seţi, îântrebuinţate astaă zi şi îân
face îân oricare dintre Banat, nu numai îân Maramureş şi Oaş, apar şi îân Palia
regiunile amintite; de la Orăştie, Codex Sturdzanus, îân texte din Bucovina
8) gice – provenit prin şi chiar îân tipaă riturile lui Coresi, şi îân altele decaâ t cele
acomodare din dzice – realizate pe baza textelor rotacizante;
avea o raă spaâ ndire mai 14) imperativul prohibitiv îân –areţi, -ereţi, -ireţi
mare decaâ t zona era mai raă spaâ ndit decaâ t îân zona avutaă îân vedere şi a
Maramureşului şi circulat chiar la îânceputul secolului al XX-lea îân vestul
Oaşului; Munteniei, îân Oltenia, Banat, Crişana şi Maramureş;
15) cuvintele maghiare citate de Candrea sunt
9)forma de plural prezente şi îân alte texte decaâ t cele rotacizante;
mânuri nu este
cuvintele specifice acestor texte se îântaâ lnesc astaă zi îân
îânregistrataă îân
Glosarul Psaltirii diverse regiuni ale Transilvaniei de nord, dar nu şi îân
Maramureş.

Aşadar, pe baza datelor pe care ni le furnizeazaă dialectologia sincronicaă şi


istoricaă , se poate demonstra caă localizarea textelor rotacizante îân Maramureş,
localizare avansataă de N.Îorga şi argumentataă de Î.-A.Candrea, este depaă şitaă .
Candrea a localizat textele rotacizante pe baza unor fapte de limbaă pe care,
depistaâ ndu-le îân texte, le-a raportat la situaţia din graiurile vorbite la îânceputul
secolului al XX-lea şi nu la situaţia din graiurile vorbite îân secolul al XVÎ-lea. Se
ştie îânsaă caă raă spaâ ndirea
3
7
unor fenomene lingvistice diferaă de la o perioadaă la alta, aceste fenomene
putaâ ndu-se restraâ nge sau extinde.
Concluzia la care ajunge Îon Ghetie, dupaă ce analizeazaă amaă nunţit faptele
de limbaă prezentate mai sus, este caă „scrierea textelor rotacizante s-a faă cut
undeva îântr-o zonaă mult mai îântinsaă , care cuprinde Crişana, Transilvania de nord,
Maramureşul şi, îân unele privinţe, chiar Banatul şi Moldova (cu alte cuvinte, pe
teritoriul unde îân secolul al XVÎ-lea se vorbea subdialectul nordic, delimitat de Al
Rosetti). Prin urmare, Maramureşul devine un loc posibil, dar nu obligatoriu,
unde s-a putut face traducerea textelor rotacizante” [Ghetție, 1985:40].
Nici îân privinţa dataă rii textelor rotacizante nu existaă un punct de vedere
unitar. Dupaă opinia formulataă de Îon Gheţie îân lucrarea citataă , ele dateazaă din
secolul al XVÎ-lea, şi nu din secolul al XV-lea. Mai exact, Psaltirea Şcheiană şi
Psaltirea Voroneţeană aparţin celei de a doua jumaă taă ţi a secolului al XVÎ-lea, îân
timp ce despre Psaltirea Hurmuzachi şi Codicele Voroneţean se presupune caă ar fi
fost scrise tot dupaă 1550, ele nefiind datate cu exactitate paâ naă astaă zi. Nu trebuie
pierdut din vedere faptul caă este vorba despre datarea copiilor şi nu a
originalelor, despre care nu se ştie nimic.
ÎÎn raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentataă a celor expuse
supra îântaâ mpinaă o serie de reale dificultaă ţi, care nu pot fi ignorate. Anume: (a)
Nu se paă streazaă nicaă ieri nicunul dintre originalele acestor texte, deci lipseşte
cumva chiar obiectul cercetaă rii; (b) Se paă streazaă doar un numaă r de patru texte,
celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele Voroneţean, Psaltirea
Voroneţeanaă , Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea Sț cheianaă ), despre care se ştie cu
certitudine doar caă sunt copii faă cute dupaă manuscrise mai vechi şi se presupune
caă procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la maă naă stirile din Moldova,
îân speţaă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost
descoperite îân a doua jumaă tate a sec. al XÎX-lea; (c) Aceste patru texte sunt copii,
faptul este evident din cuprinsul lor, dar nu existaă nicaă ieri îân aceste texte referiri
care saă -l indice pe copist, manuscrisul dupaă care s-a copiat, nici locul şi data
unde s-a realizat copierea; (d) Nu existaă dovezi directe privind
circulaţia/trecerea textelor rotacizante din Maramureş la Moldova; (e) De ce
primele traduceri ale caă rţilor bisericeşti îân limba romaâ naă se vor fi fost faă cut îân
Maramureş, îân secolul al XV-lea, şi nu altundeva şi altcaâ ndva?
Asț adar, îân privinţa localizaă rii şi a dataă rii textelor rotacizante nu s-a spus
îâncaă ultimul cuvaâ nt, astfel caă drumul raă maâ ne deschis cercetaă rilor care, probabil,
vor îânlocui supoziţiile de paâ naă acum cu dovezi hotaă raâ toare îân aceastaă problemaă
ataâ t de controversataă .
Faptul caă nu se mai paă streazaă niciunul dintre originalele acestor texte,
supranumite de caă tre lingvişti nu doar „texte rotacizante”, ci şi „texte
maramureşene”(!), nu îânseamnaă nicidecum caă aceste originale nu ar fi existat.
Copiile sunt numite, pe drept, „texte maramureşene” îân virtutea faptului caă
acestea conservaă o particularitate lingvisticaă de ordin fonetic, rotacismul,
specific sub-dialectului/graiului maramureşean, dar nu şi celui moldovean.
Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost semnalat îân performarea curentaă şi nici
atestat istoric îân graiul local din zona Moldovei, dar era îâncaă uzual, era viu îân
Maramureş, adicaă era performat natural de caă tre generaţiile vaâ rstnice şi
neştiutoare de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, paâ naă
îân urmaă cu douaă -trei decenii. Este de notorietate publicaă faptul caă îân Maramureş
se zicea paâ naă recent (poate se mai pronunţaă şi azi de caă tre unele persoane mai
îânaintate îân vaâ rstaă ): „cer saă rin” îân loc de cer senin, „nimaă rui” îân loc de nimaă nui,
„verin” îân loc de venin, „gerunt’e” îân loc de genunchi ş.a.m.d. Putem, aşadar,
considera rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o
marcaă indelebilaă specificaă graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcaă
proprie textelor originale, dupaă care pot fi recunoscute indubitabil şi copiile,
indiferent unde s-ar fi realizat acestea, îân îântreg arealul limbii romaâ ne. Apoi, mai
sunt vizibile îân textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice
maghiare

3
8
(de exemplu: „gioc” îân loc de joc, „gios” îân loc de jos etc.), influenţe prezente îân
graiul maramureşean, dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita îân Moldova.

2.2.2. Cele dintâi traduceri religioase în limba româna


Multaă vreme, aproape trei sferturi de veac, îâncepaâ nd de la Petru Maior, s-a
considerat caă tipaă riturile coresiene ar reprezenta cele mai vechi monumente de
limbaă romaâ neascaă . Odataă cu descoperirea textelor rotacizante, cercetaă torii au
fost aproape unanimi îân a plasa aceste texte, ca dataă a traducerii lor, îân secolul al
XVÎ-lea şi chiar îântr-o perioada mai îândepaă rtataă şi îân a recunoaşte caă tipaă riturile
lui Coresi sunt dependente de textele rotacizante (Al.Rosetti, S.Puscariu,
P.P.Panitescu, Şt.Ciobanu, G.Îvanescu, B.Cazacu, Î.Coteanu).
Trebuie precizat îânsaă caă nu numai textele denumite prin tradiţie
maramureşene sau rotacizante au îântaâ ietate îân ceea ce priveşte introducerea
limbii romaâ ne îân scris. Alaă turi de acestea trebuie aşezate şi caă rţile bisericeşti
tipaă rite îân sudul Transilvaniei dupaă 1544, despre care Şt.Munteanu şi V.D.Ţaâ ra
susţin caă „prin limba lor mai claraă şi mai atent prelucrataă , dar, îân special, prin
larga circulaţie pe care au avut-o îântre romaâ ni, […] au jucat un rol mai îânsemnat
decaâ t manuscrisele rotacizante îân cultivarea limbii” [Munteanu, Tț aâra, 1983:67].
ÎÎn secolul al XVÎ-lea, îân Transilvania, se creaseraă condiţii favorabile
introducerii limbii romaâ ne îân scris. Aceasta pentru caă aici slavona, fiind folositaă
ca limbaă de cult numai îân bisericile ortodoxe, avea o poziţie mai slabaă decaâ t îân
Principate. Acestei cauze de ordin intern i se asociazaă şi un imbold venit din
afaraă : mişcaă rile de idei favorabile utilizaă rii limbilor naţionale îân bisericaă . Aceste
idei şi-au gaă sit mai uşor ecou îân Transilvania decaâ t îân Ţara Romaâ neascaă sau
Moldova, unde îântaâ mpinau opoziţia oficialitaă ţilor. ÎÎn Ardeal reforma protestantaă
fusese admisaă , iar reprezentanţii luteranismului şi calvinismului caă utau saă facaă
prozeliţi îândeosebi îân raâ ndurile romaâ nilor. Aceasta i-a determinat îân multe
raâ nduri saă îâncuviinţeze şi saă sprijine traducerea de caă rţi bisericeşti îân limba
romaâ naă .
Cele mai vechi tipărituri1 îân limba romaâ naă îânsaă , despre care avem astaă zi
informaţii, au apaă rut la Sibiu pe la mijlocul secolului al XVÎ-lea. Printre acestea,
amintim mai ales: un Catehism luteran, care ar fi fost scris pe la 1544, dar nu s-a
paă strat pîânaă astaă zi niciun exemplar; un Evangheliar slavo-român, apaă rut îântre
anii 1546 şi 1554, care s-a paă strat doar fragmentar. Ambele caă rţi, imprimate de
acelaşi tipograf pe nume Filip Moldoveanul, urmaă reau saă -i atragaă pe romaâ ni la
luteranism.
Activitatea tipograficaă este continuataă de caă tre diaconul Coresi “ot
Taâ rgovişte”, care tipaă resț te, îân a doua jumaă tate a secolului al XVÎ-lea la Braşov, 11
caă rtți îân limba romaâ naă . Dupaă Catehismul luteran românesc, apaă rut la 1559,
cunoscut sub numele de Întrebare creştinească, diaconul Coresi şi ucenicii saă i
tipaă resc la Braşov: Evangheliarul (1561), Apostolul (1563), Evangheliarul
comentat (Cazania, 1564 şi 1581), Molitvenicul (1564), Liturghierul (1570),
Psaltirea (1570), Psaltirea slavo-română (1577), Pravila (1570-1580).
ÎÎn 1588 apare îâncaă o Psaltire slavo-română, care a fost editataă , probabil, de
caă tre Şerban, fiul lui Coresi; la Oraă ştie, îân partea de sud-vest a Transilvaniei, a
apaă rut îân 1582, Palia. Traducerea textului s-a facut, probabil, dupaă un original
maghiar si cuprinde primele doua carti, Facerea si Iesirea, din Vechiul Testament;
la Cluj s-a tipaă rit, prin 1570-1573, Cartea de cântece, cu litere latine şi ortografie
maghiaraă , lucrare din care s-au paă strat numai opt pagini, iar îân 1582 ies de
sub tipar, la Oraă ştie, primele douaă caă rţi ale Bibliei.
Textele tipaă rite îân a doua jumaă tate a secolului de Coresi şi ucenicii saă i nu
cunosc rotacismul. Se presupune caă diaconul Coresi a avut la îândemaâ naă
manuscrisele maramureşene, care au circulat îân copii. El a tradus doar unele din
copiile acestora, supunaâ ndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin

1 Textele rotacizante sunt manuscrise.


3
9
îânlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale, care se deosebeau de limba
vorbitaă din nordul Munteniei şi din sud-estul Ardealului.
Astfel, Coresi şi ucenicii saă i, prin munca de revizuire şi muntenizare a
textelor maramureşene, a faă cut ca tipaă riturile sale saă fie îânţelese de un cerc caâ t
mai larg de cititori şi saă constituie, totodataă , bazele pe care s-a dezvoltat limba
literaraă . Dupaă cum conchid mai mulţi cercetaă tori ai limbii romaâ ne, la baza
acesteia staă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului.
Nu îâncape îândoialaă caă tipaă riturile lui Coresi au paă truns pe îântreg teritoriul
romaâ nesc. Astfel, Evangheliarul din 1561 a fost copiat îân Ţara Romaâ neascaă de
Radu din Munceşti (Teleorman) îân 1574. Caă rţile lui Coresi au paă truns şi îân
Moldova, dupaă cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui Varlaam şi
Dosoftei. Limba literaraă , cu anumite particularitaă ţi moldovenesț ti, se impune îân
Moldova din secolul al XVÎÎ-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni.
La aceste texte se adaugaă caă rţile populare. Deşi îân numaă r mic şi mai ales
manuscrise la îânceput, acestea au avut o largaă circulaţie îân toate regiunile locuite
de romaâ ni. Pentru perioada 1532-1600 îânregistraă m, îân categoria textelor
populare, textele apocrife (texte apocaliptice: Apocalipsul Sfântului Pavel,
Apocalipsul Maicii Domnului, Legenda lui Avram; legende hagiografice: Legenda
Sfântului Sisinie, Legenda Duminicii, Legenda Sfintei Vineri); textele situate între
literatura canonică şi cea apocrifă: Cugetările în ora morţii; textele laice:
Floarea darurilor, Reţete medicale, Începătura de nuiale – un text de magie
popularaă , care foloseşte psalmi şi rugaă ciuni. Aceste lucraă ri, deşi sunt traduceri,
cele mai multe din slavaă şi greacaă , dar şi din maghiaraă , se caracterizeazaă prin
simplitatea, naturaleţea şi cursivitatea stilului. Spre deosebire de textele
religioase, unde limba originaluilui îâşi pune amprenta îân mare maă suraă îândeosebi
asupra sintaxei, aici fraza este mai liberaă , mai puţin tributaraă modelului dupaă
care se face traducerea, ca urmare a faptului caă traducerea îânsaă şi este mai liberaă ,
nefiind absolut literalaă , ca îân cazul textelor bisericeşti. Aşa se face caă limba
textelor populare, mai apropiataă de limba vie a poporului, a devenit un model
pentru autorii textelor literare din perioada veche şi de mai taâ rziu.
ÎÎn general îânsaă , privitaă îân ansamblu, limba celor dintaâ i monumente literare
romaâ neşti se prezintaă greoaie şi dificilaă , cu o foneticaă neunitaraă , cu o structuraă
morfologicaă arhaicaă şi cu un lexic nepotrivit cu ambiţiile traducaă torilor. Caă rţile
taă lmaă cite ori copiate îân diverse centre culturale îâmbracaă haina lingvisticaă a zonei
îân care apar, ceea ce îânseamnaă caă nici unul din aceste centre n-a dobaâ ndit
autoritatea care saă -i permitaă impunerea unei singure norme îân exprimarea cultaă
romaâ neascaă . Deşi, îân general, limba textelor din secolul al XVÎ-lea e destul de
unitaraă , divergenţele dialectale cu valoare de normaă , semnalate mai sus, ne
permit saă vorbim despre existenţa a douaă variante literare fundamentale îân
aceastaă perioadaă : una de tip nordic şi alta de tip sudic.

2.2.3. Primele încercari de a norma limba româna literara scrisa


Dintre toate monumentele de limbaă literaraă amintite, textele rotacizante au
reuşit saă se impunaă mai mult decaâ t celelalte texte traduse, copiate sau tipaă rite îân
acelaşi timp. Prin urmare, lor li se acordaă îântaâ ietate caâ nd e vorba de cercetarea
limbii romaâ ne literare din secolul al XVÎ-lea. Prestigiul pe care l-au dobaâ ndit
aceste texte se explicaă şi prin aceea caă cei mai mulţi specialişti au pus vechile
traduceri rotacizante la baza tipaă riturilor realizate de Coresi la Braşov.
Particularitaă tțile limbii acestor texte ilustreazaă efortul traducaă torilor de a se
conforma unor norme unice la toate nivelurile limbii.
A. La nivel fonetic. ÎÎn toate variantele literare romaâ nesț ti de paâ naă la
mijlocul secolului al XVÎÎ-lea se mentțin, cu valoare de normă, unele fonetisme
arhaice, care mai taâ rziu sț i-au restraâ ns aria de raă spaâ ndire la anumite zone,
devenind astfel caracteristice numai pentru unele variante literare. ÎÎntre acestea
se numaă raă :

4
0
 paă strarea lui ă îân băsѣrecă, blăstema, fămeie, năsip, rădica, păhar, părete
etc. (numai îân textele coresiene apare sporadic ă trecut la e, i, prin asimilatție, îân
besѣrecă, ridica);
 mentținerea lui e nesincopat îân derept, dereptate, derege (apare constant îân
toate textele);
 î se mentține îân: împlea, îmbla, îmfla (numai la Coresi a fost notat de douaă
ori î tercut la u: umplut sț i umpluse;
 conservarea lui u îân preut, usteni (formele cu o sunt foarte rare);
 e s-a paă strat îân anumite cuvinte: arepi, ceti, demâneață, lepi, nește, nemeri
etc. (paralel, apar uneori, cu totul rar, sț i formele cu e devenit i);
 ș netrecut la s îân deșchide;
 m paă strat îân rumpe (numai îân textele coresiene alterneazaă formele rumpe –
rupe) sț .a.;
ÎÎn afara fonetismelor amintite mai sus, existaă sț i alte norme fonetice
comune variantelor
literare din aceastaă perioadaă , care – cel putțin, îân unele cazuri – par a veni îân
contradictție cu structura foneticaă a graiurilor pe care s-au îântemeiat anumite
variante literare. De exemplu:
 labialele urmate de iod se paă streazaă intacte (cu exceptția lui f trecut la hʹ,
rareori, îân textele din secolul al XVÎ-lea);
 îân aceeasț i situatție, nu se produce nici palatalizarea dentalelor (îân stadiile ť,
ď sau ć, đ);
 mentținerea africatelor č, ğ netrecute la ŝ (ś), ž (ź);
 paă strarea lui e aton (final sau medial) netrecut la i sț i a diftongului ea
nedevenit e (ę) îân pozitție finalaă este larg majoritaraă nu numai îân variantele de tip
sudic, ci sț i îân cele nordice.
Alaă turi de fonetismele comune, limba romaâ naă scrisaă din secolul al XVÎ-lea
contține sț i destul de multe forme fonetice divergente. Unele dintre ele
diferentțiazaă textele sudice de cele nordice, îân timp ce altele, mai putțin
numeroase, permit delimitaă ri sț i mai stricte îân cadrul celor douaă mari variante ale
limbii scrise.
Astfel, îân toate variantele literare de tip nordic (maramuresț eanaă ,
baă naă tțeanaă sț i moldoveanaă de nord) se atestaă :
 paă strarea africatelor dz (< d+e, i latin) sț i ğ (< j +o, u latin, dar sț i îân unele
cuvinte de altaă provenientțaă): dzăcea, dzile, dzise, Domnedzău etc.; agiungă, gios,
giumătate, giudețu etc. (fricativele z pentru dz sț i j pentru ğ apar cu totul
sporadic);
 mentținerea formei etimologice, faă raă anticiparea elementului palatal i îân:
mâne, pâne, pâre „paâ ine” etc. (exceptțiile cele mai numeroase se gaă sesc îân Palia de
la Orăștie);
 o anumitaă preferintțaă pentru rostirea duraă a consoanelor labiale, a fricativei
s sț i a africatelor ț, dz: iubăsc, ivăsc, mărg, mărgând, potopăsc, trupăsc, asamănă,
audzând, să dzâcă, dzâse, puțân etc.
(paă strarea vocalelor anterioare dupaă aceste consoane e destul de frecventaă , mai
ales îân varianta literaraă baă naă tțeanaă );
 r muiat îân sufixele -ar, -tor: agiutoriu, dătătoriu, mărgăritariu, spăsitoriu
etc. (exceptțiile sunt frecvente îân toate scrierile) sț .a.
Dintre fonetismele specifice numai pentru anumite variante literare de
tip nordic, remarcaă m:
 trecerea lui n intervocalic la (n)r îân cuvintele mosț tenite din latinaă
constituie norma textelor maramureșene: mârule, punrea, sunrar(ă) etc, dar
apare, alternativ cu n paă strat, sț i îân varianta nord-moldoveană: împreurară, mâra
etc.;
 paă strarea lui ń îân cuńele, pustińe etc. e caracteristicaă pentru varianta
bănățeană, dar ń apare, inconsecvent, sț i îân textele rotacizante: călcâńiu, întâńiu
etc.;
 labiodentala f (+i, į) alterneazaă cu hˊ îân varianta nord-moldovenească: va fi
– va hi, fir – hir etc., dar apare sț i îân cea maramureșeană: fi – hi (peste tot îânsaă
preferintța se îândreaptaă spre labiala intactaă ) sț .a.
4
1
Varianta literară de tip sudic (munteneascaă – sud-transilvaă neanaă ) se
distinge de cele nordice tot prin caâ teva norme specifice:
 redarea consecventaă a lui d+e, i latin prin z sț i a lui ğ (< lat. j+o, u) prin j:
auzi, jos, ajutoriu etc.;
 anticiparea elementului palatal îân câine, mâine etc. (exceptțiile sunt rare la
Coresi);
 de regulaă , fricativele s, z, africata ț sț i labialele nu sunt dure: seară,
înțelepciune, Dumnezeu, iubesc, merg etc. (velarizarea vocalelor anterioare dupaă
aceste consoane apare totusț i îân multe cazuri);
 dupaă ș, j, r, diftongul ea se transformaă îân a (caâ nd îân silaba urmaă toare se
aflaă e): grijaște, sfârșaște, șarpe, uraște etc. (fenomenul apare sț i îân textele
nordice, dar îân alternantțaă cu rostirea muiataă a celor trei consoane).
Rezumaâ nd cele expuse mai sus, se impun caâ teva constataă ri:
prezentaâ nd numeroase alternantțe sț i divergentțe dialectale, structura
foneticaă a vechii romaâ neliterare din aceastaă perioadaă e departe de a fi unitaraă ;
unele fonetisme, considerate azi regionale sauarhaice, aveau, îân secolul
al XVÎ-lea, valoare denormaă literaraă pentru exprimarea cultivataă din anumite
zone;
multe particularitaă tți fonetice regionale, chiar dacaă apar sporadic îân texte,
nu s-au ridicat larangul de normaă literaraă – fie din cauza aparitției lor mai taâ rzii
îân graiuri, fie din pricina unei traditții literare constituite pe o altaă bazaă dialectalaă
decaâ t cea din zona respectivaă ;
îân lipsa unor lucraă ri normative, nici o variantaă literaraă nu prezintaă un
sistem unitar de normefonetice, capabil saă exercite o influentțaă evidentaă
asupra celorlalte.
B. La nivel morfologic. Structura morfologicaă prezintaă , îân toate variantele
literare, numeroase forme paralele, dar cuprinde mult mai putține divergentțe
dialectale decaâ t fonetica. Consemnaă m unele particularitaă tți:
 pluralul substantivelor feminine îân -e şi nu îân -i: grădine, rane, talpe, nunte,
groape;
 pluralul neutrelor îân -ure este un fenomen specific tuturor textelor:
ceriure, chinure, locure etc.
Excepţie face Psaltirea Hurmuzaki, unde apare mult mai frecvent desinenţa de
plural -uri;
 utilizarea îân paralel a formelor sintetice de genitiv-dativ îân -eei, -iei:
peliţeei, cu cele analitice de genitiv-dativ, formate cu prepoziţia de sau a: cale de
cetate;
 utilizarea vocativului etimologic îân -e: ome, nebune, învățătoare etc.;
 forma de plural a adjectivului gol este goli, prezentaă îân toate textele;
 folosirea articolului hotaă raâ t îân proclizaă , la masculin cu formele lui, lu, iar la
feminin cu formele ei, ii, i: a ei noastre credinţă;
 numeralul colectiv îmbi este folosit îân paralel cu amândoi, iar numeralul
cardinal mie este invariabil;
 relativul care apare articulat, deci variabil la nominativ-acuzativ dupaă gen
şi numaă r: carele, carea, carii;
 sunt frecvente formele pronominale nehotaraâ te arhaice: neştinre „cineva”,
cineşi „fiecare”, neșchit „caâ tva, putțin” etc.;
 îân privinţa verbului, menţionaă m frecvenţa formelor iotacizate: auz, spui,
poci; folosirea auxiliarului a avea la perfect compus îân forma au la persoana a ÎÎÎ-
a, singular şi plural; mai mult ca perfectul apare îân structuraă perifrasticaă : au fost
grăit, îân loc de forma sinteticaă grăiseră; imperativul prohibitiv îân -areţi, -ereţi,
-ireţi este îântaâ lnit îân toate textele: nu vă ĝiurareţi , nu iubireţi;
 sunt prezente îân aceste texte adverbe care ulterior vor ieşi din uz: ainte
„îânainte”, cătelin „cu îâncetul”, dănăoară „odata, odinioaraă ”, iuo „unde”;
 prepoziţiile apar îân forme mai apropiate de etimon: pre, suptu.

4
2
Dintre formele morfologice care diferentțiazaă cele douaă variante literare –
de tip nordic sț i de tip sudic – remarcaă m: pluralul mânule, articolul posesiv
invariabil a, forma verbalaă ști sț i adverbul acmu (amu), care au o raă spaâ ndire mai
largaă îân textele nordice, îân timp ce pluralul mâinile, articolul posesiv variabil
al, a, ai, ale, forma știe la indicativ prezent, persoana a ÎÎÎ-a singular sț i adverbul
acum sunt mai raă spaâ ndite îân sud.
C. La nivel sintactic. La acest nivel se impune saă facem îân primul raâ nd
precizarea caă textele rotacizante sunt traduceri dupaă originale straă ine şi, prin
urmare, sitaxa traducerii raă maâ ne tributaraă modelului sintactic dupaă care s-a
faă cut traducerea. ÎÎn acest sens se exprima Al. Rosetti: „Straă ine de spiritul limbii
noastre, construcţiile acestea vaă desc nepriceperea primilor traducaă tori şi
îâncurcaă tura îân care se gaă seau de a transpune îântr-o limbaă saă racaă , lipsitaă de
termeni abstracţi şi nemlaă diataă printr-o tradiţie literaraă , subtilitaă ţile textelor
biblice. Rezultatul aşteptat a fost, deseori, imitarea servilaă a frazeologiei
originalelor, faă raă consideraţie la ordinea fireascaă a cuvintelor îân romaâ neşte”
[Rosetti, 1978:516].
1. La nivelul propoziţiei, semnalaă m caâ teva particularitaă ţi sintactice
mai semnificative:
 acordul apoziţiei îân caz cu substantivul determinat: ĝiuraiu-me lu
David, şerbului mieu (PS), sfântulu I[sra]ililui, împăratului nostru (PH),
vărsară sângele lu Stefanu, martorului tău (CV). ÎÎn unele situaţii acordul a
fost evitat: svăntul lu Israil, împaratul nostru (PS);
 acordul atributului adjectival îân gen, numaă r şi caz cu substantivul
determinat se realizeazaă uneori: se ispovedescu-se numelui tău marelui (PS);
dimpreĝiurul locului aceluia (CV);
 predicatul se acordaă , de regulaă , cu subiectul.
2. La nivelul frazei, coordonarea copulativă se realizeazaă prin de, şi, nece,
iar: scoală de te boteadză (CV); veriţi si vedeţi lucrul dzeului (PS) etc.;
coordonarea adversativă se realizeazaă prin: ce, iară: nu morţii laudă-te … ce noi
viii blagoslovim domnul (PS); de multe ori izbăvi ei, iara ei măniară elu (PS); tu
credinţă ai, iara eu lucru amu (CV); construcţiile disjunctive îântrebuinţate îân
aceste texte sunt: sau, sau…sau, seva…seva, oare…oare: nime n-au venritu a afla
sau a vesti sau a grai de tinre (CV).
ÎÎn fraza creataă prin subordonare, temporalele se introduc prin: cându, atunce…
căndu, căndu… atunce,
cât, ca, de etc.; cauzalele – prin: că, căci, de, derept aceea, derep ce; finalele – prin:
ca să (se), cum (se), de
se, de, pentru să (se); completivele – prin: că, cum se, se nu; consecutivele – prin:
că, de, iară;
predicativele – prin: cum; subiectivele – prin: să; condiţionalele – prin: de, de se,
deca, se.
Propoziţiile interogative sunt introduse prin: au ce, doară, au doară, căce,
derepce, dereptu care, prentru ce, pren ce, să.
D. La nivel lexical. ÎÎn activitatea de traducere a primelor texte îân limba
romaâ naă , traducaă torii au îântaâ mpinat probleme îân primul raâ nd din cauza saă raă ciei
vocabularului romaâ nesc. Urmarea a fost îâmprumutarea unui numaă r mare de
cuvinte din limbile îân care erau scrise originalele dupaă care se realiza traducerea.
Lexicul textelor din secolul al XVÎ-lea, îân general, cuprinde multe cuvinte
care circulau îân toate variantele literare. Aceste elemente lexicale sunt clasificate
îân douaă categorii:
a) termeni azi dispaă ruţi sau paă straţi doar izolat îân unele graiuri: agru
„ogor”, arină „nisip”, arbure, auă „strugure”, a cumpli „a sfaâ rşi”, a deşidera „a dori”,
a deştinge „a coborîâ”, gintu „neam”, a se înveşti „a se îâmbraă ca” etc.;
b)cuvinte care s-au paă strat, dar au suferit o evoluţie semanticaă : adunătură
„sfat”, bezaconie „nelegiuire”, a certa „a da sfaturi”, ciuda, ciudesă „minune”, drac
„duşman”, greaţă „greutate”, jale, jelanie „dorinţaă ”, limbă „popor, neam”, mişel
„saă rac”, prost „simplu”, a răposa „a se odihni”, silă „putere”, soţie „tovaraă ş” etc.

4
3
ÎÎn afara acestor cuvinte, se îântaâ lnesc îân aceste texte derivate precum:
mişelame, bogatate, fericăciune „fericire”, odihneală, oamet „mulţi oameni” etc.
Specifice variantei nordice erau cuvintele: adămană „camaă taă ”, arină „nisip”,
alean „dor”, aleaneş „duşman”, băsău „maâ nie, necaz”, brâncă, bumb, beseadă
„discuţie”, a besedui „a discuta”, nea, niştotă „lipsaă mare”, păcurar, pită, rărunchi
etc.
Înfluenţele straă ine sunt din slavonaă şi maghiaraă . Multe dintre
îâmprumuturile lexicale din aceste texte nu au fost asimilate de limba romaâ naă
literaraă şi au ieşit din uz îân veacurile urmaă toare.
Comparaâ nd limba tipaă riturilor lui Coresi cu cea a traducerilor
maramureşene, se constataă un progres la Coresi, a caă rui limbaă are un caracter
mai puţin arhaic, este mai apropiataă de limba actualaă , pentru caă are la bazaă
graiul din regiunea Taâ rgovişte - Braşov, care se va impune ca limbaă literaraă îân
Muntenia.
Este îântr-adevaă r un progres de a nu vorbi cu rotacism, de a îântrebuinţa
forme mai simple îân morfologie, de a imita mai puţin frazeologia originalului
slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o razaă teritorialaă mai îântinsaă .
Limba traducerilor maramureşene e mai regionalaă şi mai apropiataă de
originalele îân limba slavonaă .
Să urmărim pentru confirmarea celor spuse două fragmente din textele rotacizante, comparate cu o versiune
contemporană a aceluiași pasaj:
Psaltirea
Hurmuzachi Psaltirea Șcheiană Psaltirea contemporană
Ascultaă -te Domnul îân dzi Audzi-te Domnul îân dzi
de de Domnul saă te audaă îân ziua de
restrişte; numele Dumnezeului
grije, scu ti-te numele grije, apaă raă te numele lui
Domnullui a lui Îacob. Dzeului lui Îacob. Îacob saă te ocroteascaă .
Tremease-ti agiutoriu de Tremease-ţi agiutoriu Trimite-ţi ţie ajutor din sfîântul
la de saă u
svîântul de Sion sprejeni- sfîântu şi din Sionu laă caş şi din Sion saă -ţi fie de
te. apaă raă -te. sprijin.
Pomenit-au toataă jratva Aducaă -şi aminte de toate
ta şi Pomeneaşte toataă prinoasele
toate arsele tale grase-i cumaă ndarea ta şi toate tale şi arderea de tot a ta saă -i
fie. arsele fie prea
Daţi-vaă Domnului dupaă plaă cutaă , daă ruiascaă -ţi dupaă
îânrima tale grase fie. dorinţa
Deie-ti Domnul dupaă inimii tale şi toate caâ te ţi-ai pus
ta şi tot sfatul taă u îâmplu. îânrema îân
Bucuraă mu-ne de ta şi tot sveatul taă u
ispaă şenia ta îâmple. minte saă le îâmplineascaă .
şi îân numele Domnului Bucuraă mu-naă de Saă tresaă ltaă m de bucurie
spaă senia pentru
ta şi îân numele ajutorul de care am avut parte
Domnului şi îântru
Dumnedzeului nostru Dumnedzeului nostru
maă ri- maă ri- numele Dumnezeului nostru saă
ne- vom. mu-n . desfaă şuraă m flamura noastraă .
ÎÎmplu Domnului toataă
cererea ÎÎmplaă Domnul toataă Domnul saă îâmplineascaă toate
ta. cererea ta. cererile tale.
Acmu cunoscui caă au Şi acum cunoscu caă Acum cunosc caă Domnul a
scos spaă sit- izbaă vit pe
Domnulu Hristosulu saă u, au Domnul Hristosul unsul saă u şi, din cerurile sale
audzi- saă u, sfinte, i-a
l-va de in ceriu svatul taă u, aude el din cer sfaâ ntul raă spuns prin faptele
îân saă u maâ ntuitoare ale
puterea scoateriei îântru sie spaă senie
dereptaă ţii lui. dereapta dreptei sale.
Aceste pre caă ruţe, şi Unii se bizuiesc pe carele de
aceia pre lui. raă zboi,
Ceşti îân roate, şi ceia
cai. caă laă ri. alţii pe caii lor.

ÎÎn ceea ce priveşte fonetica şi morfologia, limba lui Coresi e mai evoluataă .
Reproducem un pasaj din Evangheliar (1560-1561):
„Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte până la
apus, aşa va fi şi întru venitul fiului omenesc. Iuo [=unde] va amu fi trupul, acolo
aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. Aciiaşi [=numaidecaâ t] după scîrbitul [=suferinţe]
zilelor acelor, soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei,
44
şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu, şi
atunce vor plânge toate rudele [=generaţiile] pământului şi vor vedea fiul omenesc
vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă [=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate
îngerii lui cu buciune în glasurile mari, şi se vor aduna aleşii lui de patru vânture,
den capetele ceriului până la sfârşitul lor. De smochin învăţaţi-vă pildă, când amu
steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte, să ştiţi că aproape
iaste de secerat. Aşa şi voi când veţi vedea acealea toate, să ştiţi că aproape iaste
lângă uşi”.
Caâ nd nu este influenţataă de originalul slav, sintaxa lui Coresi este mai
liberaă . Îataă un pasaj din prefaţa la Cazania a II-a (1581):
„Şi cu voia tuturor acestora, şi cu voia mitropolitului, marelui Serafim, noi o
deadem [=daă duraă m] lu Coresi, diaconul, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o
scoase den cartea sârbească [=slavoneascaă ] pre limba rumânească, împreună cu
preoţii de la beseareca Şcheailor, de lângă cetatea Braşovului. Derept aceaia şi noi,
greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea, noi ne rugăm să ne
milcuim [=rugaă m cu umilinţaă ] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui
altora, sau veţi scrie dentru ea ceva, şi unde să [=dacaă ] veţi afla ceva neisprăvit
bine sau greşit, iară voi să dereptaţi, să nu blăstemaţi. Că ne-am nevoit ş-am trudit,
iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit. C-am avut şi noi
minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti, derept ce că şi voi
înşivă sunteţi oameni cu inimă de ţărână, ca şi noi, şi cu fire neprecepătoare de
toate”.
Relevaă m îân acest pasaj stilul caă rţilor religioase, cu manifestaă ri de umilinţaă ,
de micşorare a personalitaă ţii şi îântrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii
şi nedostoinicii şi ticăloşii, ceva neisprăvit bine sau greşit; mintea noastră şi firea
doară nu se-au de toate domirit; am avut... minte nedestulă şi întunecată; sunteţi
oameni cu inimă de ţărână etc. Fraze stereotipe, dar de alt tip, luate din
formulare, gaă sim îân scrisorile particulare. De exemplu: şi avem nedejde pre
domnia voastră să daţi noao a şti de toate; ce va hi pohta şi treaba domnilor
voastre la noi; nevoi vom să facem prentru voia domnilor voastre; şi aşijdere ne
rugăm domnilor voastre de rândul lui Tănase etc.
Faţaă de limba greoaie, cu sintaxa îân parte neromaâ neascaă a traducerilor
maramureşene, a tipaă riturilor de la Sibiu şi, uneori, a tipaă riturilor lui Coresi,
limba unor documente sau scrisori romaâ neşti din secolul al XVÎ-lea este simplaă
şi uzualaă . ÎÎn aceste texte, îân afaraă de unele stereotipuri ca cele de la îânceputul şi
sfaâ rşitul Scrisorii lui Neacşu, gaă sim deseori o expunere claraă , îântr-o limbaă
curgaă toare, astfel îâncîât o parte din aceste texte poate fi luataă îân consideraţie
pentru studiul limbii romaâ ne literare din secolul al XVÎ-lea.
ÎÎn confirmarea celor spuse, vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare
particularaă , paă strataă îân arhivele Bistriţei, ce aparţine unui taâ naă r captiv şi trimisaă
paă rinţilor saă i din Moldova. Textul scrisorii se caracterizeazaă printr-o limbaă mult
mai inteligibilaă pentru cititorul contemporan.
Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi
Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele
Constdandeei, şi dup-aceea vă dau de ştire că simtul viu până acmu, nu-s pierit, ce
amu scăpat de la Bălgrad, când au bătut Mihai vodă război cu ungorie. Deci m-au
prinsu nişte saşi; deci a vrut să mă taie; eu m-am rugatu şi am spus că simt fecior
Mogâldei; de niu m-au pierdut. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Ei au cerut
300 taleri, iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Eu
am spus că m-au prinsu Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească.
Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în
ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogâldei vornicoloi că au
dzacu în temniţă de mă mănâncă liutul şi păduchie. Şi iu amo spos către Andriiaş
că simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Deci iară mă rog domnilor
vostre să no mă zăboviţi părăsit aici, ce să mă scoteţi, măcar numai d-aş presi cu
tropul; dacă tropul meu ar putea rezista încă să ies în ţară că iu mor de dorol
vostru. Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă pănă la brâu. Şi să vă afle aiastă
scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră, o gospodi, amin.
4
5
Mai reproducem un pasaj dintr-un alt text cu o mare circulatție îân secolul al
XVÎ-lea, publicat de
B.P.Hasdeu sț i datat cu anul 1580 - Legenda Sfintei Vineri:
„Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat, şi ruga-se
întru ascunsu cătră domnul. E [= şi] cel om chema-l Agaton, e [=şi] boiereasa [=
soţia] lui chema-o Polfâia; şi fu viaţa lor şilăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori.
Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul, aşa dzicea: dă mie, Hristoase împărate,
caută şi spre noi, şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau
fecioriţă; noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. Şi venea îngerul Domnului
spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o
feciorea dintre voi; să fie numele ei Sfânta Veneri."
Relevaă m, sț i îân acest text, fraze mai curgaă toare decaâ t îân traducerile
maramureşene; imitaţia sintaxei slave este totuşi vaă ditaă ; astfel, lipsa lui pre
pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui chema-o [ =pre boiereasa] lui,
encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l, chema-o, da-l-am [=l-am da].
ÎÎn domeniul morfologiei relevaă m pe sem [=suntem] (pers. 1, pl. ind. prez. a
verbului a fi), pluralele neutre îân - ure: lucrure etc. ÎÎn foneticaă , notarea cu e a lui
i+n: Veneri etc.
Limba literaraă din secolul al XVÎ-lea are, asț adar, un aspect diferit. ÎÎn textele
traduse, limba este greoaie, uneori de neîânţeles. Dar chiar îân secolul al XVÎ-lea
am constatat progrese, realizate, mai ales, îân tipaă riturile lui Coresi. Textele
netraduse au o limbaă mai apropiataă de cea contemporanaă . Prin urmare, atunci
caâ nd limba literaraă se apropie de cea popularaă , ea face progrese.

2.3. PROBLEMELE ȘI EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA 1640 -


1780

2.3.1. Cărturari și monumente de limbă română din această perioadă


Condiţiile de dezvoltare a societaă ţii romaâ neşti îân diferite provincii îân
secolul al XVÎÎ-lea şi la îânceputul secolului al XVÎÎÎ-lea sunt asemaă naă toare. Ţaă rile
romaâ neşti se aflaă îân plin feudalism. ÎÎn relaţiile culturale cu popoarele vecine, se
accentueazaă orientarea culturii romaâ neşti spre Rusia, Polonia şi Peninsula
Balcanicaă . În felul acesta, se exercitaă asupra dezvoltaă rii limbii şi culturii
romaâ neşti influenţele rusaă şi polonaă , prin mijlocirea caă rora paă trunde umanismul
latin.
ÎÎn aceastaă epocaă se dezvoltaă şi invaă ţaă maâ ntul. ÎÎn Moldova, caă lugaă rii iezuiţi
îânfiinţeazaă primele şcoli, cu limba de predare latinaă , la Îaşi, Cotnari şi Galaţi. ÎÎn
1641, Vasile Lupu îântemeieazaă colegiul Trei Ierarhi. ÎÎn Ţara Romaâ neascaă , din
iniţiativa lui Şerban Cantacuzino, ia fiinţaă , îân chiliile maă naă stirii Sfaâ ntul Sava,
Academia domnească. ÎÎn toate aceste şcoli, limbile de predare erau latina, greaca
sau
slavona.
ÎÎn general, viaţa culturalaă din Tț aările romaâ neşti se îânvioreazaă . Apar caă rţi îân
slavonaă , greacaă şi romaâ naă . Alaă turi de textele religioase, apar caă rţi populare
(Floarea darurilor, Alexandria), precum şi texte juridice, mai ales, Pravilele lui
Vasile Lupu şi Matei Basarab.
Deplina biruinţaă a scrisului îân limba romaâ naă nu s-a produs concomitent cu
editarea textelor bisericeşti din sec.al XVÎ-lea. Caă rţile traduse şi tipaă rite atunci,
fiind de inspiraţie calvinaă şi luteranaă , au fost primite cu unele rezerve de
majoritatea romaâ nilor ortodocşi din Transilvania, dar mai ales ele n-au fost
acceptate imediat şi faă raă opoziţie îân Moldova şi Muntenia, unde tradiţia slavonaă
era incomparabil mai puternicaă decaâ t îân Transilvania. De aceea îân ţaă rile romaâ ne
traducerea şi tipaă rirea oficialaă a primelor caă rţi bisericeşti îân limba noastraă
îâncepe saă se facaă abia spre mijlocul sec.al XVÎÎ-lea, caâ nd îânvaă ţaţii mitropoliţi
Varlaam şi Dosoftei, precum şi domnitorii Vasile Lupu şi Matei Basarab,
îâncurajeazaă sau se ocupaă direct de introducerea limbii romaâ ne îân bisericaă şi îân
cancelaria domneascaă .

4
6
Dupaă 1640, numaă rul scrierilor îân limba romaâ naă sporeşte considerabil. Deşi
caă rţile bisericeşti, aproape singurele care beneficiazaă de avantajele tiparului,
deţin supremaţia ca numaă r şi ca raă spaâ ndire, textele laice se impun prin varietate
tematicaă şi stilisticaă
Monumentele de limbaă romaâ naă care reprezintaă perioada desemnataă
trebuie prezentate nu doar cronologic, dar şi tematic, o primaă distincţie fiind
faă cutaă îântre textele bisericeşti şi cele laice.
Texte religioase. ÎÎntre anii 1640 şi 1660, Transilvania deţine îântaâ ietatea
faţaă de Moldova şi Muntenia, datoritaă caă rţilor tipaă rite la Baă lgrad, unde se traduc
şi se imprimaă caă rţi fundamentale, cum sunt: Noul Testament (Baă lgrad, 1648),
scriere legataă de numele mitropolitului Simeon Ştefan, şi Psaltirea (Baă lgrad,
1651). Treptat, activitatea tipograficaă îâsți deplaseazaă centrul spre Moldova, îân
special, datoritaă celor doi mitropolitți ai Tț aării Moldovei – Varlaam sț i Dosoftei.
Varlaam s-a naă scut îân jurul anului 1580, îântr-o familie de raă zesț i din
Bolotesț ti, Putna. Numele saă u de mirean a fost Vasile Moțoc. ÎÎn timpul
mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost ziditaă frumoasa sț i renumita bisericaă a
Maă naă stirii „Sfintții Trei Îerarhi” din Îasț i, ctitoria cea mai cunoscutaă a
domnitorului Vasile Lupu. ÎÎn anul 1641, îân aceastaă bisericaă au fost aduse
moasț tele Cuvioasei Sf. Parascheva, daă ruite domnitorului Vasile Lupu de
Patriarhia Ecumenicaă din Constantinopol. ÎÎn anul 1640, cu ajutorul domnitorului
Vasile Lupu, reusț esț te saă îântemeieze la Îasț i prima sț coala de grad îânalt din
Moldova, dupaă modelul Academiei Duhovnicesț ti de la Kiev, îânfiintțataă acolo de
mitropolitul Petru Movilaă . Sprijinit sț i de mitropolitul Petru Movilaă al Kievului,
Varlaam îânfiintțeazaă prima tipografie romaâ neascaă din Moldova, îân anul 1640, pe
care a instalat-o la Maă naă stirea „Sfintții Trei Îerarhi” din Îasț i. ÎÎn aprilie 1653 s-a
retras la maă naă stirea Secu, unde a decedat îân anul 1657.
Opera:
 Carte românească de învăţătură sau Cazania lui Varlaam este o
tipaă ritura de cel mai larg raă sunet îân viaţa spiritualaă a poporului nostru îân
decursul secolelor trecute. Editataă îân 1643, este prima scriere tipaă ritaă îân limba
romaâ naă îân tipografia Trei Îerarhi (Trisvetitele) de la Îaşi, alcaă tuitaă şi îângrijitaă de
Mitropolitul Varlaam îân timpul domniei lui Vasile Lupu.
 Drept reactție la propaganda calvinistaă din Transilvania a redactat cartea
Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, prima scriere romaâ neascaă de
polemicaă teologicaă . Opera este un pamflet, conceput îân scopul de a-i apaă ra pe
ardeleni de calvinism sț i de pericolul deznatționalizaă rii. Scrisaă liber de orice izvor,
cartea fierbe de indignare sub îânvaă luirile cumintți ale frazei.
Mitropolitul Dosoftei, cu numele mirean de Dimitrie Barilă, s-a naă scut îân
anul 1624, la Suceava. A studiat pentru îânceput acasaă , apoi la Îasț i, la Colegiul de
la Trei Îerarhi, îânfiintțat îân timpul domnitorului Vasile Lupu. De aici se îândreaptaă
spre Liov, unde va studia la Sț coala Fraă tției Ortodoxe „Adormirea Maicii
Domnului". Aici a îânvaă tțat limba greacaă , latinaă , slavona bisericeascaă sț i polona,
devenind unul dintre poliglotții vremii. ÎÎn anul 1649 s-a calugaă rit la Maă naă stirea
Probota, primind numele Dosoftei. ÎÎn anul 1658 a fost ales sț i hirotonit episcop
de Husț i, apoi episcop de Roman, iar îân 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei.
Datoritaă relatțiilor sale cu patriarhul Moscovei, a adus din Rusia un teasc de
tipografie cu litere, cu care a tipaă rit la Mitropolia din Îasț i, îân romaâ nesț te,
principalele caă rtți liturgice, unele traduse de el îânsusț i. El a fost unul dintre
ierarhii care au promovat introducerea limbii romaâ ne îân bisericaă . ÎÎn toamna
anului 1686, datoritaă evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus îân
Polonia de osț tile regelui Jan Sobieski, unde a raă mas paâ naă la sfaâ rsț itul vietții,
decedaâ nd îân 1693.
Opera:
 Psaltirea în versuri, Uniev 1673;
 Dumnezăiasca Liturghie, Îasț i, 1679, (ed. a ÎÎ-a, Îasț i, 1683);
4
7
 Psaltirea de-nțeles, Îasț i, 1680 (text paralel: slavon sț i romaâ n);
 Molitvănic de-nțeles, Îasț i, 1683, avaâ nd, dupaă prefatțaă, un
 Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
 Parimiile preste an, Îasț i, 1683, avaâ nd tipaă rit din nou Poemul cronologic, cu
mici adaosuri sț i modificaă ri;
 Octoihul, Îasț i 1683;
 Viața și petreaceria sfinților, 4 vol Îasț i, 1682-1686, lucrare de compilatție,
dupaă izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) sț i slave.

Dupaă luminoasa epocaă a lui Dosoftei urmeazaă o lungaă perioadaă de timp,


paâ naă pe la mijlocul secolului al XVÎÎÎ-lea, îân care activitatea tipograficaă din
Moldova se desfaă şoaraă sporadic, numaă rul caă rţilor bisericeşti tipaă rite aici fiind
mult inferior celui din Muntenia. Abia pe la 1750 se îânvioreazaă activitatea
tipografiei ieşene, de unde ies numeroase caă rţi: Liturghierul (1747), Triodul
(1747), Molitvenicul (1749), Octoihul (1749), Ceaslovul (1750), Penticostar
(1753), Evanghelia (1762) ş.a.
ÎÎn Muntenia, tipaă rirea caă rţilor bisericeşti traduse îân limba romaâ naă îâncepe
tot pe la 1640, imprimaâ ndu-se cazanii (Evanghelia învăţătoare, Govora, 1642)
sau caă rţi de slujbaă cu text slavon şi tipicul romaâ nesc.
Dupaă 1680, activitatea tipograficaă din Ţara Romaâ neascaă cunoaşte o epocaă
de mare îânflorire. Caă rţile editate de acum îânainte la Bucureşti, Snagov, Taâ rgovişte,
Buzaă u şi Raâ mnic, îântrec – cantitativ şi calitativ – tot ceea ce se realizase paâ naă
atunci îân ţaă rile romaâ ne. Acum apar Evanghelia (1682), Apostolul (1683), celebra
Biblie de la Bucureşti (1688), iar îân „epoca lui Antim Ivireanul”, mare caă rturar şi
orator, un adevaă rat ctitor al limbii liturgice romaâ neşti, din tipografiile muntene
ies aproape toate caă rţile necesare oficierii slujbei îân limba romaâ naă : Psaltirea
(Bucureşti, 1694), Evanghelia (Snagov, 1697), Molitvenic (Raâ mnic, 1706),
Osmoglasnic (Raâ mnic, 1706), Octoih (Taâ rgovişte, 1712), Liturgier (Taâ rgovişte,
1713) etc. Din opera lui A.Îvireanul s-au paă strat caâ teva remarcabile predici
(Didahii), iar episcopii Raâ mnicului Damaschin, Chesarie şi Filaret au editat
traducerea integralaă a Mineielor (1776-1780), operaă care marcheazaă biruinţa
deplină a limbii române asupra celei slavone în biserica românească.
Prin cele 63 tipaă rituri, lucrate de el îânsusț i, coordonate sau patronate, îân
limbi diferite sț i de o mare diversitate, prin numerosț ii ucenici pe care i-a format,
Antim Îvireanul este considerat - alaă turi de diaconul Coresi - cel mai mare
tipograf din cultura medievalaă romaâ neascaă . Desț i romaâ na nu era limba sa nativaă ,
a reusț it saă creeze o limbaă liturgicaă romaâ neascaă limpede, care a fost îântțeleasaă de
contemporanii saă i sț i este folositaă paâ naă astaă zi.
Texte laice. ÎÎn epoca veche, scrierile din aceastaă categorie au circulat, cu
rare excepţii, îân manuscris. Scrisorilor şi documentelor particulare sau oficiale
redactate îân limba romaâ naă cu un secol mai îânainte li se alaă turaă , din veacul al
XVÎÎ-lea, scrieri istorice, texte juridice, caă rţi populare şi chiar unele lucraă ri
ştiinţifice.
Îstoriografia îân limba romaâ naă s-a dezvoltat aproape exclusiv îân Moldova şi
Muntenia. Cele mai valoroase şi mai cunoscute scrieri istorice din secolul al XVÎÎ-
lea aparţin caă rturarilor moldoveni Gr.Ureche, M.Costin, N.Costin, Î.Neculce şi
D.Cantemir, dar şi îân Muntenia s-a desfaă şurat o importantaă activitate
cronicaă reascaă , mai ales îân timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin
Braâ ncoveanu, prin opera caă rturarilor munteni Radu Greceanu, Radu Popescu şi,
probabil, stolnicul C.Cantacuzino.
ÎÎn aceastaă perioadaă se traduc sau se adapteazaă mai multe coduri de legi,
unele tipaă rite, printre acestea sunt Carte românească de învăţătură (Îaşi, 1646)
(cunoscutaă sub numele Pravila lui Vasile
4
8
Lupu) şi Îndreptarea legii (Taâ rgovişte, 1652). Tot acum apar şi primele scrieri
beletristice: Viaţa lumii de M.Costin, Istoria ieroglifică (1705) de D.Cantemir. O
largaă circulaţie o au caă rţile populare: Alexandria, Floarea darurilor, Rujdeniţa,
Esopia, Istoria Troadei, romanele Sindipa filozoful şi Varlaam şi Ioasaf ş.a. Spre
sfaâ rşitul sec.al XVÎÎ-lea apar şi scrieri cu tematicaă ştiinţificaă : Divanul sau
gâlceava înţeleptului cu lumea de D.Cantemir, la Braşov se alcaă tuieşte o Geografie
(1700) ş.a.
Contribuţia acestor scrieri se referaă , îân special, la îâmbogaă ţirea
vocabularului cu noi cuvinte şi, uneori, construcţii sintactice, la conturarea limbii
romaâ ne literare şi la unificarea ei aportul lor este mai mic, dat fiind caă fiecare
autor şi-a redactat scrierile îân varianta literaraă din zona geograficaă natalaă .

2.3.2. Structura limbii literare


Structura limbii culte din perioada 1640-1780 nu prezintaă modificaă ri
esenţiale faţaă de epoca anterioaraă . Se observaă o influenţaă mai pronunţataă a
graiurilor de tip meridional asupra variantelor literare din Transilvania şi
Moldova, consecinţaă fireascaă a mutaă rii centrelor culturale din nordul spre sudul
acestor provincii. Paâ naă la îânceputul sec.al XVÎÎÎ-lea, ataâ t îân scrierile bisericeşti,
caâ t şi îân cele laice, se respectaă , îân ansamblu, aceleaşi norme, caracteristice pentru
scrisul literar din provinciile îân care se redacteazaă . Dupaă 1725, limba caă rţilor
bisericeşti tipaă rite pe îântreg teritoriul dacoromaâ n tinde spre o normaă unicaă , ce se
confundaă cu varianta literaraă munteneascaă .
Prezentaă m, îân continuare, caâ teva din traă saă turile romaâ nei literare din
aceastaă perioadaă .
Fonetică. Dintre vechile fonetisme comune tuturor variantelor literare din
epoca precedentaă se menţin urmaă toarele:
 paă strarea vocalei ă îân: lăcui, păhar, rădica, răsipi ş.a.;
 conservarea lui e îân: ceti, den, dentre, inemă, neşte, nemeri ş.a.
 grafiile cu ia netrecut la ie: iaste, grăiaşte, înnoiaşte, priiaten etc.;
 trecerea lui î la i, îân paralel cu paă strarea lui: atita, ride, sint, singe,
tinăr, dar şi: atîta, rîde, sînt, sînge, tînăr.
Se constataă acum şi o tendinţaă de individualizare a principalelor variante
literare de tip nordic,
îân special, cea moldoveanaă , datoritaă mulţimii şi varietaă ţii scrierilor romaâ neşti
apaă rute îân aceastaă perioadaă . Astfel, la unii caă rturari (Dosoftei, Î.Neculce) se
remarcaă un şir de traă saă turi specifice graiului popular, printre care:
 diftongul ea > è (e deschis): avè, bătè, dzicè, mieluşè;
 ia > iè, mai ales îân poziţie finalaă : abiè, întârdziè, spăriè, tăièt etc.;
 îânchiderea lui e neaccentuat, ataâ t îân poziţie finalaă , caâ t şi îân interiorul
cuvaâ ntului: aproapi, careli, să vinim, piste ş.a.;
La sfaâ rşitul sec. al XVÎÎ-lea, îân varianta literaraă din Muntenia se constataă
unele inovaţii:
 sincoparea lui i îân: drept, dreptate;
 durificarea lui d: dă „de”, dăstul, dăparte şi a lui p: pă „pe”;
 trecerea lui î îân u îân: umbla, umfla, umplea.
Se pare îânsaă caă îân aceastaă perioadaă limba scrierilor bisericeşti tipaă rite îân
Muntenia a suferit o influenţaă nordicaă pronunţataă , remarcataă mai ales îân Biblia
de la Bucureşti (1688), îânsaă , ulterior, norma munteanaă este restabilitaă îân caă rţile
editate de A.Îvireanul, prin intermediul caă rora varianta literaraă de tip sudic
exercitaă o influenţaă covaâ rşitoare asupra limbii tuturor tipaă riturilor de paâ naă la
1780.
Aşadar, structura foneticaă a romaâ nei din perioada 1640-1780 îâşi menţine
caracterul neunitar. ÎÎn toate variantele literare apar inovaţii, determinate mai
ales de influenţa graiurilor populare, ceea ce duce la creşterea alternanţelor.
Normele mai vechi raă maâ n îânsaă dominante.

4
9
Morfologia. Structura morfologicaă paă streazaă şi îân aceastaă perioadaă
numeroase forme vechi şi populare comune tuturor variantelor literare. Pe laâ ngaă
acestea îânsaă apar şi inovaţii, majoritatea de origine dialectalaă , dintre care unele
s-au impus, ulterior, ca norme unice ale exprimaă rii culte romaâ neşti. Printre
fenomenele morfologice mai frecvente se numaă raă :
 pluralul îân –e al unor substantive feminine şi neutre: amăgele, cheltuiele,
izbânde, talpe etc.;
 pluralul îân –ure al substantivelor neutre este mai frecvent îân caă rţile
populare: lucrure, podure,
glasure;
 vocativul masculin nearticulat: oame, pământe;
 se paă streazaă forma de plural goli pentru gol;
 este frecventaă encliza particulei la pronumele relative: cineşi, careşi; la cele
nehotaă raâ te: cevaşi, carevaşi;
 cu excepţia variantei literare baă naă ţene, îân celelalte continuaă saă se menţinaă
formele iotacizate ale verbelor: auz, văz, spui, sai, poci;
 apar forme de mai mult ca perfect perifrastic: au fost grăit şi de viitor
construit cu a avea + infinitivul (n-are a se duce) şi forme de viitor alcaă tuite din a
voi + conjunctivul (va să vie, va să-l spânzure) etc.;
 imperativul prohibitiv îân –areţi, -ereţi, -ireţi continuaă saă aparaă îân toate
scrierile;
 la cronicari se atestaă adesea reflexivul cu valoare de pasiv: s-au osândit (=a
fost osaâ ndit), s-au îngropat (= a fost îângropat) ş.a.
Alaă turi de aceste forme morfologice vechi şi populare, menţinute îân toate
variantele literare din aceastaă perioadaă , stau, aproape îân toate cazurile
semnalate mai sus, şi forme noi, care, adesea, le depaă şesc ca frecvenţaă pe cele
arhaice, asiguraâ nd limbii scrise din acea vreme o îânfaă ţişare mai apropiataă de cea
modernaă .
Sintaxa. Structura sintacticaă a textelor din aceastaă perioadaă mai paă streazaă
unele traă saă turi arhaice:
 dativul adnominal: nepot lui Traian;
 acordul îân caz al substantivelor îân genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile:
starea cetăţii Cameniţâi, un pâlc luo Neagoe nădăjduindu-se spre ruga
sfântului Nifon, părintelui său;
 acordul gramatical prin îânţeles: căci neamul turcilor sînt mai înţălepţ;
 folosirea negaţiei simple: dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face ş.a.
ÎÎn structura sintacticaă a textelor laice distingem douaă maniere de
exprimare diferite, ataâ t
datoritaă intenţiilor, caâ t şi surselor de la care pornesc autorii acestor scrieri. ÎÎn
vreme ce cronicarii savanţi (M.Costin, N.Costin, stolnicul C.Cantacuzino şi, îân
special, D.Cantemir) s-au straă duit saă dea sintaxei romaâ neşti o îânfaă ţişare
particularaă , îân care se pot recunoaşte uneori modele straă ine, sintaxa lor
dobaâ ndind astfel un caracter elaborat, livresc, structura sintacticaă a limbii
celorlalţi caă rturari romaâ ni, mai puţin erudiţi (Gr.Ureche, Î.Neculce, R.Popescu) se
identificaă , îân mare maă suraă , cu sintaxa vorbirii populare.
Principala traă saă turaă a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o
topicaă aparte, adesea incompatibilaă cu ordinea cuvintelor din romaâ na popularaă .
Cei mai mulţi cercetaă tori au vaă zut îân construcţiile amplu şi savant alcaă tuite, cu
predicatul situat la sfaâ rşitul propoziţiei sau al frazei, ori îân dislocarea frecventaă a
unor paă rţi de propoziţie, imitarea unor modele sintactice latine sau greceşti.
Privitaă îân ansamblu, structura sintacticaă a vechii romaâ ne literare din
perioada 1640-1780 ne apare, îân comparaţie cu cea din secolul al XVÎ-lea, mai
complexaă , mai variataă şi, prin apropierea de sintaxa popularaă , mai limpede, îânsaă
greul urcuş spre claritate, concizie şi echilibru abia îâncepuse.

5
0
Lexicul. Cu toate caă şi lexicul limbii romaâ ne din perioada dataă , ca şi
celelalte compartimente, a paă strat multe traă saă turi specifice epocii anterioare,
trebuie remarcat caă vocabularul caă rţilor religioase din aceastaă perioadaă este mai
bogat şi mai variat decaâ t cel examinat îânainte. Explicaţia trebuie caă utataă ataâ t îân
cultura traducaă torilor (ne referim la Dosoftei, Varlaam, A.Îvireanul ş.a.), caâ t şi îân
progresul general al limbii romaâ ne literare din acest secol. Cu toate acestea, se
mai atestaă numeroase elemente lexicale vechi: a aulma „a mirosi”, bucin
„traâ mbitțaă”, camai „niciodataă ”, a cerși „a cere”, duroare „durere”, foale „burtaă ”, fur
„hotț”, județ „judecataă ”, lucoare „luminaă ”, measer „saă rac”, neștine „cineva”, a
prepune „a baă nui” sț .a., toate mosț tenite din latinaă .
Dintre elementele specifice lexicului din caă rţile bisericeşti se mai paă streazaă
unele îâmprumutate din slavonaă pe cale livrescaă : bdenie „veghe îân rugaă ciuni”,
blagocestie „evlavie”, blagocestivie „pioşenie”, blagoslovi „a binecuvaâ nta”,
blagoveştenie „bunaă vestire”, mamon „diavol”, preobrajenie „schimbarea la faţaă ”
ş.a.
Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decaâ t
cele bisericeşti. Scriitorii savantți (îântre care D. Cantemir s-a distins ca cel mai
autorizat reformator al lexicului romaâ nesc literar) au pus îân circulaţie un numaă r
mare de neologisme şi calcuri, pe care s-au straă duit saă le adapteze la structura
foneticaă şi morfologicaă a limbii romaâ ne. Ceilalţi caă rturari, faă raă saă ignoreze
îâmprumuturile externe, s-au maă rginit la moştenirea pe care le-o puneau la
îândemaâ naă graiurile populare din provinciile îân care traă iau. Cu toate caă îân lexicul
variantelor literare romaâ neşti paă trund acum numeroase elemente regionale,
puţine dintre acestea au o circulaţie limitataă . Printre ele menţionaă m: arină,
ciobotă, curechi, glod, harbuz, omăt, pântece, a sudui, a şugui, ţinterim, pită ş.a.
ÎÎnlocuind slavona îân funcţiile ei de limbaă a culturii, romaâ na literaraă trebuia
saă devinaă un mijloc de exprimare modern, capabil saă punaă la îândemaâ na
vorbitorilor nu numai o structuraă foneticaă şi gramaticalaă unitaraă , ci şi un fond
lexical bogat, care saă poataă asigura exprimarea corectaă a celor mai îânsemnate
idei, sentimente şi noţiuni. Desigur, realizarea acestui deziderat impunea
îânfraâ ngerea unor dificultaă ţi deosebite. ÎÎn primul raâ nd, trebuia acoperit golul ce
se crease prin abandonarea slavonismelor lexicale, considerate la îânceputul
secolului al XVÎÎÎ-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru textele cu caracter laic. Se
impunea crearea unei terminologii ştiinţifice romaâ neşti, absolut necesaraă îântr-un
moment caâ nd îâncepuseraă a se scrie şi a se traduce, îân limba noastraă , lucraă ri de
fizicaă , matematicaă , filozofie, logicaă , gramaticaă , medicinaă , agronomie etc. La
raâ ndul lor, domniile fanariote au determinat unele modificaă ri îân structura
administrativaă a ţaă rilor romaâ ne, precum şi îân viaţa social-politicaă şi culturalaă , îân
moda şi obiceiurile de la curte, fapt care s-a reflectat şi îân lexicul limbii literare
din aceastaă perioadaă . ÎÎn aceste condiţii, era firesc saă se îâncerce îâmbogaă ţirea
vocabularului romaâ nesc ataâ t prin mijloace interne (derivare, compunere,
schimbarea clasei morfologice), caâ t şi prin mijloace externe (îâmprumuturi din
alte limbi). ÎÎntr-o vreme caâ nd asupra vieţii noastre social-politice şi culturale se
exercita o puternicaă influenţaă orientalaă , era normal ca şi vocabularul limbii
literare din ţaă rile romaâ ne saă se îâmbogaă ţeascaă , îân primul raâ nd, cu neologisme de
origine greacaă şi turcaă . Paralel îânsaă , prin straă dania unor îânvaă ţaţi (C. Cantacuzino,
D. Cantemir), au paă truns îân limba romaâ naă şi numeroase neologisme de origine
latinaă şi romanicaă .
Împrumuturile turceşti se referaă aproape exclusiv la viaţa materialaă şi cea
socialaă . Cuvintele turceşti care, îân majoritate, s-au paă strat paâ naă astaă zi, îântrucaâ t au
paă truns şi îân graiurile populare, se referaă la:
 locuinţă: acaret, balama, ceardac, cearşaf, geam;
 comerţ: chilipir, magazie, cântar, raft, teanc, tejghea, muşteriu;
 alimentaţie: baclava, cafea, ciulama, ghiveci, halva, iaurt, pilaf, sarma,
şerbet, cazan, tava;
 meserii: boiangiu, cazma, dulgher, duşumea, pingea etc.
 floră: arpagic, bostan, harbuz, dovleac, liliac, pătlăgea;
5
1
 termeni abstracţi: belea, chef, hal, hatâr, marafet, moft, haz etc.;
 adverbe: abitir, buluc, doldora, taman etc.;
 interjecţii: aman!, bre!, halal!
ÎÎn epoca fanariotaă , limba romaâ naă a îâmprumutat din turcaă numeroşi
termeni oficiali, savanţi sau
istorici, care n-au paă truns îân vorbirea popularaă şi au fost abandonaţi îâncaă la
îânceputul secolului al XÎX-lea. Printre aceştia se numaă raă : agă „caă petenie militaraă ”,
carvasara „birou vamal”, ciftiric „moşie, arendaă ”, elciu „ambasador creştin pe
laâ ngaă Poartaă ” etc.
Alţi termeni de origine turcaă şi-au schimbat valoarea semanticaă , caă paă taâ nd
îân limba literaraă actualaă îânţelesuri noi, de obicei, ironice sau depreciative:
beşleagă (< tc. beşli-aga „caă pitan de beşlii”) - rom. „baă traâ n ramolit”, pehlivan (< tc.
pehlivan „acrobat”) - rom. „şarlatan, escroc”, tertip (< tc. tertip „plan”) - rom.
„şiretlic, truc”, dandana (< tc. tantana „alai militar”) - rom. „belea, îântaâ mplare
neplaă cutaă ”.
Odataă cu neologismele turceşti, au paă truns îân limba romaâ naă şi caâ teva
sufixe, care s-au îâncadrat îân sistemul derivativ romaâ nesc, servind la crearea unor
cuvinte noi de diferite origini. Astfel, cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat
substantivele: barcagiu, duelgiu, scandalagiu, barmengiu, pomanagiu etc., cu
sufixul -lîc (-lâc) s-au format caâ teva substantive cu sens ironic: avocatlâc, crailâc,
savantlâc.
Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni, dar nici ei n-
au avut o atitudine identicaă faţaă de ele, pentru caă , uneori, îân cele douaă provincii,
au fost adoptate sinonime turceşti diferite: bostan (Moldova) - dovleac
(Muntenia), haraba (Moldova) - chervan (Muntenia). ÎÎn varianta literaraă din
Transilvania, termenilor de origine turcaă , adoptaţi îân Principate, le corespund
elemente lexicale maghiare sau germane: catifea / barşon, cearşaf / lepedeu,
dulap / almar, tutun / duhan.
Înfluenţa turceascaă asupra limbii romaâ ne a fost limitataă îân timp şi spaţiu şi
a atins numai anumite sfere ale vocabularului.
Influenţa neogreacă s-a exercitat, mai ales, îân secolul al XVÎÎÎ-lea, caâ nd a
atins apogeul, îân timpul domniei grecilor fanarioţi. Îataă o serie a cuvintelor
greceşti, dintre care multe au fost abandonate îân secolul urmaă tor:
 ştiinţe şi învăţământ: agramat „ignorant”, vivlion „carte”, vivliotecă
„bibliotecaă ”, a spudaxi „a-si face studiile”;
 artă: melos „caâ ntec”, musicos „muzician”, tragodie „tragedie”;
 politică: aftocrat „autocrat”, eterie „revoluţie”, politie „stat, oraş”;
 familie: babac „tataă ”, ţaţă „maă tuşaă ”, zulie „gelozie”;
 administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”, a chivernisi „a guverna,
a administra”. Înfluenţa greacaă s-a produs, iaraă şi, asupra variantelor
literare din Moldova şi Muntenia, pentru
caă îân Transilvania îânvaă ţaţii romaâ ni au apelat la o altaă limbaă de culturaă , cea latinaă ,
pe baza caă reia au îâncercat, şi de multe ori au reuşit, saă laă rgeascaă şi saă
modernizeze vocabularul limbii romaâ ne literare. O serie de elemente latine şi
neoromanice au fost introduse şi de caă rturarii epocii îân discuţie. ÎÎn scrierile lor,
gaă sim o serie de neologisme de tipul: activitas, argument, armistiţie, avocat,
calendar, coronaţie, eclipsă, epidemie, experienţia, metafizică, milă, milion,
monetă, paradă, providenţia, senat etc.
ÎÎn a doua jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-lea, precum şi îân veacul urmaă tor,
latina şi limbile romanice, îân primul raâ nd franceza şi italiana, au devenit izvorul
cel mai îânsemnat de modernizare a lexicului romaâ nesc. Fireşte, un rol deosebit
de important îân aceastaă privinţaă l-a avut Şcoala Ardeleanaă şi curentul latinist de
mai taâ rziu.
ÎÎn concluzie, desț i sporesc ca numaă r, divergentțele dialectale dintre vechile
variante literare se aflaă îântr-o minoritate evidentaă fatțaă de elementele comune
tuturor acestor variante. Asț a se explicaă de ce scrierile redactate îân orice variantaă
literaraă erau primite faă raă rezerve de ceilaltți romaâ ni, iar uneori erau chiar copiate
sau retipaă rite îân alte provincii faă raă a li se modifica prea mult structura lingvisticaă .
5
2
ACTIVITĂȚI PRACTICE
A. SEMINARUL 1: LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA –ÎNCEPUTUL
SECOLULUI AL XVII-LEA
1.Monumentele scrise în limba română în secolul al XVI-lea: caracterizare
generală.
2.Textele rotacizante
a) Descriere generalaă ;
b) Particularitaă tți fonetice;
c)Particularitaă tți gramaticale;
d) Particularitaă tți lexicale.
3.Activitatea diaconului Coresi
a) Tipaă riturile diaconului Coresi;
b) Coresi despre necesitatea introducerii limbii romaâ ne îân
bisericaă ;
c)Particularitaă tți de limbaă îân tipaă riturile diaconului Coresi;
d) Împortantța tipaă riturilor diaconului Coresi.
4. Palia de la Orăștie – monument de limbă română veche.
a) Motivele traducerii;
b) Contținutul textului;
c)Sursa traducerii;
d) Autorul, data sț i locul tipaă riturii.
5.Biblia de la București (1688) – monument de limbă română veche.
a) Îzvoarele sț i premisele scrierii.
b) Particularitaă tți de limbaă (fonetice, gramaticale, lexicale) îân
Biblia de la Bucuresț ti;
c)Împortantța Bibliei de la Bucuresț ti pentru formarea sț i evolutția
limbii romaâ ne literare)

SEMINARUL 2: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA


1.Contribuția mitropolitului Varlaam la evoluția limbii române literare.
a) Activitatea culturalaă sț i literaraă ;
b) Îzvoarele sț i premisele Cazaniei;
c)Particularitaă tți de limbaă îân Cazania lui Varlaam.
2.Mitropolitul Dosoftei și limba literară din secolul al XVII-lea.
a) Activitatea culturalaă sț i literaraă ;
b)Împortantța scrierilor lui Dosoftei pentru dezvoltarea limbii
romaâ ne literare.
3.Contribuția cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii româe literare
a) Particularitaă tți de limbaă (fonetice, gramaticale, lexicale) îân
cronica lui Gr.Ureche;
b) Limba scrierilor lui Miron Costin;
c)Particularitaă tți de limbaă (fonetice, gramaticale, lexicale) îân opera lui
Î.Neculce.
4.Rolul cărturarilor munteni în evoluția limbii române.
a) Antim Îvireanul sț i activitatea lui editorialaă îân Tț ara
Romaâ neascaă ;
b)Contributția cronicarilor munteni (Radu Greceanu, Radu Popescu,
C. Cantacuzino) la dezvoltarea limbii romaâ ne.

53
B. APLICAȚII:
1.Completați tabelul de mai jos cu informațiile referitoare la teoriile despre
cauzele introducerii scrierii în limba română:
Teoria Adepți Argumente Contraargumente
Teoria imboldului
intern
Teoria imboldului
extern
Teoria interactțiunii
factorilor interni sț i
externi

2. Explicați particularitățile fonetice identificate în cuvintele de mai jos (din


Codicele Voronețean):
Rrea, cuvente, leagea, nemicaă , acealea, maâ rule, urii, rreu, dzile, îântaâ ni,
farrmaă ce, caă rrtțile, sț i deca se sfaâ rsț iraă , trezvitți-vaă , vendecaă , laă cuiasț te, rraă sipiriei,
praă vindu, rraă dica, faă recarea, nu mentțiretți, rreu, nece uru, cu menre, derept,
demaâ reatța, feate, cetatțile, voao, baă saă dui, caă traă , urul glas.
3. Identificați particularitățile morfologice ale cuvintelor ce urmează și
clasificați-le pe categorii gramaticale (din Codicele Voronețean):
Ucigaâ ndu, era merrsț i, va saă sparrgaă , audzi-veri, araă intra, nu vaă blaă zniretți,
fapt-au, nu voroviretți, prorociia, prin toate dzile, sudorile greatțeei, avea duhure,
voi cinre setți, îânvaâ ncu loru, caă rrtțile, veriia, saă rraă spundzaă gloateei, asț a era dzis, se
are puteare fi, acealea naă ravure, se-lu ucigaă , acolo ghice-tți-se-va, totți oamerii
carii vaă dzusț , araă vrea, graă iia, se tremitțaă, ceindu, spuindu, nece urul cuvaâ nt,
genrunchiele, maâ rule, muierile supuindu-se ale lor saă i baă rrbatți, veastea eresului
a ei noastre credintțaă, goli, patru mie, cinci îânturearece, al optul, sț tiu-o, puseraă -naă ,
pomeni-laă , cu-rusul, acesta chipu, omului acelui, acestuiasț .
4. Faceți analiza fonetică, gramaticală și lexicală a textelor de mai jos:
Textele rotacizante:
Sub denumirea genericaă de texte rotacizante sunt cuprinse patru traduceri religioase:
Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană.
Calificativul „rotacizant” evocaă o veche particularitate foneticaă , prezentaă îân toate cele patru
texte – rotacismul, respectiv trecerea lui n intervocalic îân r îân cuvintele romaâ neşti de origine
latinaă .
Textele s-au transmis sub formaă de manuscrise incomplete, cu file lipsaă la îânceput şi la
sfaâ rşit; ele sunt nedatate şi nelocalizate. Toate sunt copii ale unor originale mai vechi, care s-
au pierdut.

a) PSALTIREA HURMUZACHI
(prima jumaă tate a secolului al XVÎ-lea)
Traducerea este intitulată Psaltirea Hurmuzachi după numele donatorului ei Academiei Române,
istoricul şi politicianul Euxodiu Hurmuzachi. Conţine o veche versiune românească a celor 151 de
psalmi ai lui David

<Cântecul lui David>


Psaltirea Hurmuzachi Psalmul 100 (versiune modernă)
1. Domnie şi giudecataă caâ ntu ţie, 1. Mila şi judecata Ta voi caâ nta Ţie,
Doamne. Doamne.
2. Caâ ntu şi îânţeleg îân caă ile 2. Caâ nta-voi şi voi merge, cu pricepere, îân
nevinovate. Caâ ndu cale faă raă
veri venri caă traă menri? prihanaă . Caâ nd vei veni la mine?
3. Trecuiu nu îân rreul îânrimiei meale, 3. Umblat-am îântru neraă utatea inimii
îân mele, îân casa
mijloculu caseei meale. mea.
4. Nu adauş îântre ochii miei mai 4. N-am pus îânaintea ochilor mei lucru
multaă leage nelegiuit;
caă lcataă , cei ce faă cu caă lcare gilaă luiiu. pe caă lcaă torii de lege i-am uraâ t.
54
5. Nu se lepi mie îânrima hicleanaă ; a se 5. Nu s-a lipit de mine inima
rraă dzima de menre cel rreu nu-l îândaă raă tnicaă ; pe cel raă u, care se
cunoscuiu. depaă rta de mine, nu l-am cunoscut.
6.Clevetitoriulu furiş vecinrul saă u, 6. Pe cel ce clevetea îân ascuns pe
acela scoş.
vecinul saă u, pe acela l-am izgonit.
7.Cel cu ochiu trufaş şi cu îânrima
7. Cu cel maâ ndru cu ochiul şi
nesaă tul, cu acela nu maâ ncaiu.
nesaă ţios cu inima, cu acela n-am
8.Ochii miei pre paă maâ ntul
maâ ncat.
credincioşilor a-i şedea cu sinre. A
8. Ochii mei sunt peste credincioşii
îâmbla pre cale nevinovatului,
paă maâ ntului, ca saă şadaă ei îâmpreunaă cu
acela-mi slujiia.
mine. Cel ce umbla pe cale faă raă
9.Şi nu via îân mijloc de casa mea
prihanaă , acela îâmi slujea.
cinre face trufaă şia; a graă i îân
9. Nu va locui îân casa mea cel
nedreptate nu ispraă via îânraintea
maâ ndru; cel ce graă ieşte nedreptaă ţi nu
ochilor miei.
va sta îânaintea ochilor mei.
10. Demaâ nraţaă ucişi toţi greşnicii
10. ÎÎn dimineţi voi judeca pe toţi
paă maâ ntului, se pierdzu den cetatea
paă caă toşii paă maâ ntului; ca saă nimicesc
lui Dumnedzeu toţi faă caă torii
din cetatea Domnului pe toţi ce
faă raă deleage.
lucreazaă faă raă delegea.

b) PSALTIREA VORONEŢEANĂ
(1551-1558)
Textul, descoperit în anul 1882 la Mănăstirea Voroneţ de folcloristul Simion Florea
Marian, conţine o versiune incompletă a psalmilor (din copia manuscrisă lipsesc primele 58
de file.

Cântarea lui Davidu de Aremiia


Psaltirea Voroneţeană Psalmul 136 (versiune modernă)
1. La rraâ ul Vavilonului, acii şedzumu 1. La raâ ul Babilonului, acolo am şezut
şi şi am
plaâ nsemu de caâ ndu pomeniiamu plaâ ns, caâ nd ne-am adus aminte de
noi Sionul. Sion.
2. ÎÎn salce, prim mijloc de ea, 2. ÎÎn saă lcii, îân mijlocul lor, am ataâ rnat
spaâ ndzuraă mu harpele
orrganele noastre, noastre,
3. caă acie îântrebaraă -ne praă daă torii-ne 3. caă acolo cei ce ne-au robit pe noi
cuvente ne-au cerut
de caâ ntare şi ducea pre noi îân nouaă caâ ntare, zicaâ nd: „Caâ ntaţi-ne
caâ ntare: nouaă din
„Caâ ntaţi noauo de caâ ntecele
Sionului”. caâ ntaă rile Sionului!”
4. Cum vrem caâ nta caâ ntarea 4. Cum saă caâ ntaă m caâ ntarea Domnului
Domnului îân îân
ţaraă striiraă . paă maâ nt straă in?
5. Se uitare tire, Îerosalime, uitataă 5. De te voi uita, Îerusalime, uitataă saă
fie fie
dereapta mea. dreapta mea!
6. Se se lepascaă limba mea de 6. Saă se lipeascaă limba mea de
grumadzul grumazul meu,
mieu se nu pomenire tire, se nu de nu-mi voi aduce aminte de tine, de
ainte nu voi
pomeni-voiu Îerosalimul ca pune îânainte Îerusalimul, ca îânceput
îânceputul al
veseliei meale. bucuriei mele.
7. Pomeneaşte, Doamne, fiii 7. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui
Edomului îân Edom îân
dzua Îerosalimului! Ce dziseraă : ziua daă raâ maă rii Îerusalimului, caâ nd
„Deşertaţi, ziceau:
„Stricaţi-l, stricaţi-l paâ naă la temeliile
deşertaţi paâ ra la urdziturile lui!” lui!”
8. Featele Vavilonului, maă ratele. 8. Fiica Babilonului, ticaă loasa! Fericit
Ferice de este cel
acela ce daă ţie darea ta ce ai dat ce-ţi va raă splaă ti ţie fapta ta pe care ai
noauo. faă cut-o
9. Ferice cire prinde şi fraâ nge tirerii
taă i de nouaă .
9. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi
piatraă . pruncii
taă i de piatraă .

55
c) CODICELE VORONEŢEAN
(1563 – 1583)
Codicele, descoperit în Mănăstirea Voroneţ de profesorul G.Creţu, reuneşte
1871 la Faptele Apostolilor, fragmente din şi cele două epistole ale lui Petru, în
epistola lui Iacob fragmentară. varianta integrală, respectiv
Iacob, IV - V

Epistola lui Iacob, versiune


Codicele Voroneţean actuală
7.Supureţi-vaă amu lu Dumnedzeu şi
protiviţi- 7.Supuneţi-vaă deci lui Dumnezeu. Staţi
îâmpotriva diavolului şi el va fugi de la
vaă dracului şi fugi-va de la voi. voi
8. Apropiiaţi-vaă lu Dumnedzeu şi 8. Apropiaţi-vaă de Dumnezeu şi Se va
apropiia-se- apropia şi
va voao. Curaă ţiţi-vaă maâ nrule, El de voi. Curaă ţiţi-vaă maâ inile,
paă caă toşi, şi vaă paă caă toşilor, şi
curaă ţiţi îânremile de doao suflete. sfinţiţi-vaă inimile, voi cei îândoielnici
9. Chenuiţi şi laă craă maţi, plaâ ngeţi. 9. Paă trundeţi-vaă de durere. ÎÎntristaţi-
Rrisul vostru vaă şi vaă
îân plaâ ngere se îântoarcaă -se şi bucuriia jeliţi. Raâ sul îântoarcaă -se îân plaâ ns şi
îântru bucuria
milcuire. voastraă îân îântristare.
10. Supunreţi-vaă îânraintea Domnului 10. Smeriţi-vaă îânaintea Domnului şi El
şi vaă va
rraă dica-vaă -va. îânaă lţa.
11. Nu vaă clevetireţi urul alaltu, fraţi, 11. Nu vaă graă iţi de raă u unul pe altul,
caă cel ce fraţilor. Cel
cleveteaşte şi leagea osaâ ndeaşte. ce graă ieşte de raă u pe frate, ori judecaă
Deaci se pe fratele
leagea osaâ ndeşti, nu eşti faă caă toriu saă u, graă ieşte de raă u legea şi judecaă
legiei, ce legea; iar
dacaă judeci legea nu eşti îâmplinitor al
giudeţu. legii, ci
12. Urul iaste leage-daă taă toriu şi
giudeţu cel ce judecaă tor.
poate maâ ntui şi piarrde. E tu cinre 12. Unul este Daă taă torul legii şi
eşti ce-ţi Judecaă torul: Cel
ce poate saă maâ ntuiascaă şi saă piardaă . Îar
osaâ ndeşti soţul? tu cine
13. Amu acmu cinre graă iaşte: astaă dzi
şi eşti, care judeci pe aproapele?
demaâ nreaţaă se naă ducemu îân cea 13. Veniţi acum cei care ziceţi: Astaă zi
cetate şi sau maâ ine
vremu laă cui acie îântr-un anu şi vremu vom merge îân cutare cetate, vom sta
face acolo un
negoţu şi dobaâ ndaă ; an şi vom face negoţ şi vom caâ ştiga,
14. şi nu ştiţi ceaea de maâ nre. Ce va fi 14. Voi, care nu ştiţi ce se va îântaâ mpla
viaţa maâ ine, caă
voastraă ? Aburu iaste, cea ce puţine lu ce este viaţa voastraă ? Abur sunteţi,
iveaşte- care se
se, dupaă acea piare. arataă o clipaă , apoi piere.
15. ÎÎn locul acela ce araă fi a graă i voao: 15. ÎÎn loc ca voi saă ziceţi: Dacaă Domnul
se-araă voieşte,
Domnul vrea şi se viseremu, face-
vremu ceasta vom traă i şi vom face aceasta sau aceea.
16. Şi acum vaă laă udaţi îân trufia voastraă .
sau ceaea. Orice
16. Acmu laă udaţi-vaă îântru paâ şeniile
voastre; laudaă de acest fel este rea.
17. Drept aceea, cine ştie saă facaă ce e
toataă lauda ceea ce e aşa rrea iaste. bine şi nu
17. C ela ce şti binre a face şi nu face
paă catu lui face paă cat are.
iaste.
1. Adicaă amu acmu bogaă ţii, plaâ ngeţi- 1. Veniţi acum, voi bogaţilor, plaâ ngeţi
vaă şi vaă
hlipindu de chinurele voastre cealea taâ nguiţi de necazurile care vor saă vinaă
ce vinru asupra
spre voi. voastraă .
2. Bogaă tatea voastraă putredi şi 2. Bogaă ţia voastraă a putrezit şi hainele
veşmintele voastre
voastre moliile maâ ncaraă -le; le-au maâ ncat moliile.
3. aurul vostru şi arrgintul rruginri şi 3. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi
rrugira rugina
loru îântru maă rrturie voao fi-va şi lor va fi maă rturie asupra voastraă şi ca
maâ nca-va focul va

56
trupul vostru ca focul. Cel ce mistui trupurile voastre; aţi straâ ns
cerrşitu îântru dzilele cealea comori îân vremea din urmaă .
ponile. 4.Dar, iataă , plata lucraă torilor care au
4.Adicaă preţurele lucraă torilor secerat ţarinile voastre, pe care voi
celora ce au lucratu agrele voastre, aţi oprit-o, strigaă ; şi strigaă tele
laă saţi de voi, strigaă ; şi strigarea seceraă torilor au intrat îân urechile
celora ce au seceratu îântru urechile Domnului Savaot.
Domnului Savaot îântraraă . 5.V-aţi desfaă tat pe paă maâ nt şi v-aţi
5.ÎÎndulcitu-vaă spre paă maâ ntu, dezmierdat; hraă nit-aţi inimile
uspaă tatu-vaă şi îângraă şatu-vaă voastre îân ziua îânjunghierii.
îânrema voastraă ca îântru dzua 6.Osaâ ndit-aţi, omoraâ t-aţi pe cel
giunghieriei. drept; el nu vi se îâmpotriveşte.
6.Osaâ nditu, ucisetu dereptul 7.Drept aceea, fiţi îândelung-
se nu se potriveascaă voo. raă bdaă tori, fraţilor, paâ naă la venirea
7.RRebdaţi amu, fraţi, paâ nraă la Domnului. Îataă , plugarul aşteaptaă
venritul Domnului. Caă adicaă roada cea scumpaă a paă maâ ntului,
lucraă toriul aşteaptaă cinstitul rrodu îândelung raă bdaâ nd, paâ naă ce primeşte
al paă maâ ntului şi lungu-rreabdaă de ploaia timpurie şi taâ rzie.
elu paâ nraă dobaâ ndeaşte ploaie 8.Fiţi, dar, şi voi îândelung-
timpurie şi taâ rrdzie. raă bdaă tori, îântaă riţi inimile voastre,
8.Lungu-rrebdaţi şi voi, caă ci venirea Domnului s-a
îânvaâ rtoşiţi-vaă îânremile apropiat.
voastre, caă venritul Domnului 9.Nu vaă plaâ ngeţi, fraţilor, unul
apropie-se. îâmpotriva celuilalt, ca saă nu fiţi
9. Nu suspinareţi urul spre alaltu, fraţi, judecaţi; iataă judecaă torul staă
se nu osaâ ndiţi fiţi. Caă adicaă giudeţul îântre îânaintea uşilor.
uşe staă .

d) PSALTIREA ŞCHEIANĂ

(1573 – 1578)
Psaltirea, cunoscută sub un titlu convenţional, dat după numele donatorului ei –
D.C.Sturdza-Şcheianul – conţine seria celor 151 de psalmi şi prelucrări ale unor părţi din
Biblie (Cântarea lui Moise şi a Sfintei Fecioare şi Rugăciunea Anei).

Şedeare 11. Psalmu 77. Catisma a XI-a, psalm.77. Un psalm al


Înţelepciurre lui lui Asaf. Al
Asafu înţelegerii
1.Audziţi, oaminii miei, leagea me, 1. Luaţi aminte, poporul meu, la legea
plecaţi mea, plecaţi
ureachile voastre caă traă cuvintele urechile voastre spre graiurile gurii
rostului mele.
2. Deschide-voi îân pilde gura mea,
mieu. spune-voi cele
2.Deşchidzu îân price rostul mieu,
spuniu ce au fost dintru îânceput,
3. Caâ te am auzit şi am cunoscut şi caâ te
maă iestriile din ceput, paă rinţii
3. caâ te audzim şi le îânţelesem şi
paă rinţii noştri ne-au îânvaă ţat.
4. Nu s-au ascuns de la fiii lor, din neam
noştri spuseraă noauo. îân neam,
4. Nu ascunse de fiii lor, îân neamu 5. Vestind laudele Domnului şi puterile
altu, Lui şi
5. spunindu laudele Domnului şi
vaâ rtute lui minunile pe care le-a faă cut.
6. Şi a ridicat maă rturie îân Îacob şi lege a
şi minuine lui ce face. pus îân
6. Şi rraă dicaă ştirre îân Îacov şi leagea
puse îân Îsrael.
7. Caâ te a poruncit paă rinţilor noştri ca saă
Îsrail. le arate
7. Caâ te dzaâ se paă rinţilor noştri se le pe ele fiilor lor, ca saă le cunoascaă neamul
spunie ce va saă
fiilor saă i, caă se cunoascaă gintu altu, vinaă ,
8. fiii ce naă scu. Şi scoalaă -se şi 8. Fiii ce se vor naşte şi se vor ridica, şi
spuniu fiilor le vor vesti
57
saă i 25. Derept acea audzi Domnul şi
9. se punie spre Dzeul maâ nie-se şi foc îâncinse-se îân Îacov şi
upuvaă inţa sa […] maâ nie sui spre
11. şi nu îâncredinţaă cu Dzeul Îsrail,
duhul saă u. 26. derep ce nu credzuraă
12. Fiii lu Efrem se îântindzaă şi
Dzeului, nici upuvaraă îân spaă senia
se saă geate cu arce, turnaraă -se, îân
lui.
dzi de rrozboiu.
27. Şi dzise nourilor de sus şi uşile
13. Nu feriraă dzisa Dzeului şi
cerului deşchise.
îân leagea lui nu vruraă se îâmble.
28.Şi plouo lor manaă se maă naâ nce şi
14. Şi ultarraă binefapta lui şi
paâ ne din ceriu deade lor.
minuine lui, ce ivi lor,
15. îântre paă rinţii lor ce fece
ciudaă , îân ţearra Eghipetului, îân
caâ mpul Taneos.
16. Deşchise mairre şi trecu
ei; puse apele ca foale;
17. şi duse ei cu nuoru îân dzi şi
toate noapte cu luminaă de foc.
18. Deşchise piatra îân pustinie
şi adapaă ei ca îân faă raă -fundu multu.
19. Şi scoase apaă din piatraă şi
gios scoase ca riure ape.
20. Şi adauseraă şi îâncaă se
greşascu lui, maâ niaraă De-
susul îân faă raă -de-apaă .
21. Şi ispitiraă Dzeul îântru
îânemile sale, se cearre maâ ncare
sufletelor sale.
22. Şi clevetiraă spre Dzeul şi dziseraă :
„Doare poate Dzeul a gheta masaă îâm
pustinie?”
23. Caă deşchise piatraă şi
corseraă ape şi izvoarre
îâmplure-se de ape.
24. „Doare paâ ne poate da, sau
se gheteadzaă masa oaminilor
saă i?”
fiilor lor, 20. Dar ei îâncaă au greşit îânaintea
9.Ca saă -şi punaă îân Dumnezeu Lui, amaă raâ t-au pe Cel Preaîânalt, îân loc
naă dejdea lor […] faă raă de apaă .
11. şi nu şi-a îâncredinţat lui 21. Şi au ispitit pe Dumnezeu
Dumnezeu duhul saă u.
îân inimile lor, ceraâ nd maâ ncare
12. Fiii lui Efraim, arcaşi
sufletelor lor.
îânarmaţi, îântors-au spatele, îân
22. Şi au graă it îâmpotriva lui
zi de raă zboi.
Dumnezeu şi au zis: "Va putea, oare,
13. N-au paă zit legaă maâ ntul
Dumnezeu saă gaă teascaă masaă îân
lui Dumnezeu şi îân legea Lui n-
pustiu?"
au v rut saă umble.
23. Pentru caă a lovit piatra şi
14. Şi au uitat facerile Lui de
au curs ape şi paâ raiele s-au
bine şi minunile Lui, pe care le-a
umplut de apaă .
araă tat lor,
24. Oare, va putea da şi paâ ine,
15. Minunile pe care le-a faă cut
sau va putea îântinde masaă
îânaintea paă rinţilor lor, îân paă maâ ntul
poporului Saă u?
Egiptului, îân caâ mpia Taneos.
25. Pentru aceasta a auzit Domnul şi
16. Despicat-a marea şi i-a
S-a maâ niat şi foc s-a aprins peste Îacob
trecut pe ei; staă tut-au apele ca un
şi maâ nie s-a suit peste Îsrael.
zid;
26. Caă ci n-au crezut îân
17. Povaă ţuitu-i-a pe ei cu
Dumnezeu, nici n-au naă daă jduit îân
nor ziua şi toataă noaptea cu
izbaă virea Lui.
luminaă de foc;
27. Şi a poruncit norilor de
18. Despicat-a piatraă îân pustie
deasupra şi uşile cerului le-a
şi i-a adaă pat pe ei cu bogaă ţie de
deschis.
apaă .
28. Şi a plouat peste ei manaă de
19. Scos-a apaă din piatraă şi au
maâ ncare şi paâ ine cereascaă le-a dat lor.
curs apele ca nişte raâ uri.
5. Comentați opinia diaconului Coresi despre necesitatea introducerii limbii
române în biserică:
a) Cu mila lui Dumnezeu, eu, diacon Coresi, deaca vaă zui caă mai toate
limbile au cuvaâ ntul lui Dumnezeu îân limba, numai noi, rumaâ nii, n-avaă m, sț i Hs
zise, Matei 190, cine cetesț te saă îântțeleagaă , sț i Pavel apsl îâncaă scrie la Corint, 165, caă
îântru beseareca mai vaâ rtos cinci cuvinte cu îântțelesul mieu saă graă iesc, ca sț i alaltți
saă îânvaă tț , decaâ t un tunearec de cuvinte neîântțelease îântr-alte limbi. Derept aceea,
fratții miei preutților, scrisu-v-am aceste psaltiri cu otveat, de-am scos de îân
psaltirea saâ rbeascaă pre limba

58
rumaâ neascaă , saă vaă fie de îântțelegaă turaă , sț i graă maă ticilor, sț i vaă rog ca, fratții miei, saă
cetitți bine saă socotitți caă vetți vedea îânsț ivaă caă e cu adevaă r [Psaltirea slavo-română,
1577, Epilog].
b)[…] Dupaă aceea, nesț te cresț tini buni ocotiraă sț i scoaseraă cartea den limba
saă rbeascaă pre limba rumaâ neascaă , cu sț tirea maă riei lu crai sț i cu sț tirea episcopului
Savei, Tț aăraâ iei Unguresț ti. Sț i scoasem Sfaâ nta evanghelie sț i Zeace cuvinte sț i Tataă l-
nostru sț i Credintța apostolilor, saă îântțeleagaă totți oamenii cine-s rumaâ ni cresț tini,
cum graă iasț te sț i sfaâ ntul Pavel apostol caă traă corinteani, 14 capete: „ÎÎn sfaâ nta
besearecaă mai bine e a graă i cinci cuvinte cu îântțaăles, decaâ t zece mie de cuvinte
neîântțelease îân limbaă striinaă
[Întrebare creștinească, Brașov, 1559].
6. Comentați particularitățile de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) din
tipăriturile lui Coresi:
a)ÎÎntru una de saâ mbete adunaraă -se ucenicii a fraâ nge paâ ine. Pavel graă i caă tr-
îânsț ii: vreare-asț saă es de-demaă neatțaă saă tinz cuvaâ nt1 paă naă îân miazaă -noapte. Era
lumaă naă ri multe îân gornitțaă unde eram adunatți. Ce sț edea un june îân nume Evtih
laâ ngaă ocnaă . Somnuros cu somnu adaâ ncat. Graă ia Pavel de multe, plecaă -se de somn
sț i caă zu de la al treilea acoperimaă nt jos, sț i-l luaraă el mort. Desț tinse 2 Pavel, caă zu
sprinsul3 sț i-l cuprinse el, zise: nu vorovitți caă sufletul lui îântru el iaste. Asț ezaraă -se
sț i fraâ nse paă ine sț i-i îâmbucaă paă naă la destul 4, besedui paă naă îân zori. Asț a esț i, aduse
feciorul viu sț i maă ngaă iaraă -se nu putțin. E noi vinem 5 îân corabie vaă nslaă mu-ne îântru
Asson, de aciia vru saă ia Pavel asț a amu era zis vrea îânsusț i pedestru a merge. Ce ca
fum îântru As<so>nea luo el vinem îân Mitilin [Lucrul apostolesc, 1563].
b) Rugaă ciunea spre caă dire: „Caă dire aducemu-tți, Hrisoase, Doamne, Domnul
nostru, îântru mirizmaă de bunaă mirosenie ce luom îântru al taă u jaă rtaă vnic, tremeate
noauo dulceatța ta preasfintțitului al Taă u duh”. Diaconul: „Domnului saă ne rugaă m”.
Preutul saă caă deascaă steaoa, saă o puie spre sfaâ nta paâ ine, graă iascaă : „Vine steaoa,
staă tu desupra, io era feciorul”. Diaconul: „Domnului saă ne rugaă m”. Popa saă
caă deascaă îântaâ iul pocrov, saă acoapere sfaâ nta paâ ine, graă iascaă : „Domnul îâmpaă raă tți-se
sț i îântru fraâ mseatțe se îânvesț ti”. Paâ naă îân sfaâ rsț it saă zicaă psalomul. [Liturghier, 1570].
6. Comentați textul de mai jos, comparându-l cu versiunea contemporană:
PALIA DE LA ORĂȘTIE (1582)
Tipaă ritura, realizataă la Oraă sț tie, îân 1581-1582, sub titlul de Palia (< gr. παλαιά „veche”),
este cea mai veche versiune romaâ neascaă a primelor douaă caă rtți din Biblie: Bitia (Facerea sau
Geneza) sț i Ishodul (Ieșirea sau Exodul). Consecintțaă a propagandei calvine (care îâncuraja
difuzarea caă rtții de cult îân limba maternaă ), traducerea Paliei a fost realizataă de slujitori
îânvaă tțatțiai Bisricii romaâ ne, sub protectția lui Mihail Tordasț i, episcop romaâ n din Ardeal. Unul
dintre tipografi a fost Sț erban Coresi, fiul diaconului Coresi. Traducerea a avut ca model un
Pentateuh (primele cinci caă rtți ale Vechiului Testament) maghiar, combinat cu versiuni slavone
sț i latine ale Bibliei. Particularitaă tțile de limbaă sunt specifice pentru zona Banatului sț i a
Transilvaniei de sud-est.
Cap.1

Palia de la Orăștie Versiune contemporană


1. La îânceput a faă cut Dumnezeu cerul sț i
1. ÎÎnceput faă cu Domnedzeu ceriul sț i paă maâ ntul.
2. Sț i paă maâ ntul era netocmit sț i gol.
paă maâ ntul. ÎÎntuneric era
2. E paă maâ ntul era pustiiu sț i îân deasupra adaâ ncului sț i Duhul lui Dumnezeu
desț ert. Sț i Se purta
îântunearec era spre adaâ nc sț i duhul
Domnului pe deasupra apelor.
se purta spre apaă .

1 să tinz cuvânt = să prelungesc cuvântarea


2 deștinse = coborî
3 sprinsul = peste dânsul; compus din prep.spre + pron.îns
4 pănă la destul = până la săturare
5 vinem = venirăm; forma mai veche de perfect simplu
5
9
3. Sț i zise Domnedzeu: fie 3.Sț i a zis Dumnezeu: „Saă fie luminaă ! Sț i a
luminaă . Sț i fu luminaă . fost luminaă .
4.Sț i vaă zu Domnedzeu c-araă fi bunaă 4.Sț i a vaă zut Dumnezeu caă este bunaă
lumina sț i despaă rtți Domnedzeu lumina, sț i a despaă rtțit Dumnezeu
lumina de la îântunearec. lumina de îântuneric.
5.Sț i chemaă lumina dzio sț i 5.Lumina a numit-o Dumnezeu ziuaă , iar
îântunearecul noapte. Sț i fu îântunericul l-a numit noapte. Sț i a fost
dentru searaă sț i dentru searaă sț i a fost dimineatțaă: ziua îântSț i.
demaâ neatțaă; zua dentaâ niu. 6.Si a zis Dumnezeu: „Saă fie o taă rie
6. Sț i zise Domnedzeu: fie taă rie îân prin mijlocul apelor sț i saă despartaă
mijlocul apelor, saă despartțaă apele de ape de ape!” Sț i a fost asț a.
la ape. 7.A faă cut Dumnezeu taă ria sț i a despaă rtțit
7.Sț i feace Domnedzeu taă rie sț i Dumnezeu apele cele de sub taă rie de
despaă rtți apele ce era de supt taă rie apele cele de deasupra taă riei.
de la cealea ce era desupra taă riei; 8.Taă ria a numit-o Dumnezeu cer. Sț i
sț i fu asț a. a vaă zut Dumnezeu caă este bine. Sț i a
8.Sț i chemaă Domnedzeu cea taă rie fost searaă sț i a fost dimineatțaă: ziua a
ceriul. Sț i fu searaă , sț i fu fu doua.
demaâ neatțaă; zua a doa. 9.Sț i a zis Dumnezeu: „Saă se adune apele
cele de sub cer la un loc sț i saă se arate
9. Sț i zise Dumnezeu: stringaă -se apele de
supt ceriu îântr-un loc, saă se vadzaă uscatul;
uscatul!” Sț i a fost asț a. Sț i s-au adunat
sț i fu asț a. apele cele de sub cer la locurile lor sț i s-a
araă tat uscatul.
10. Uscatul l-a numit Dumnezeu
10. Sț i chemaă Dumnedzeu paă maâ nt, iar adunarea apelor a numit-o
uscatul paă maâ nt sț i strinsul apelor maă ri. Sț i a vaă zut Dumnezeu caă este bine.
chemaă mare. Sț i vaă zu Dumnedzeu 11. Apoi a zis Dumnezeu: „Saă dea
caă fu bine. paă maâ ntul din sine verdeatțaă: iarbaă , cu
11. Sț i zise Dumnezeu: rodeascaă saă maâ ntța îântr-îânsa, dupaă felul sț i
paă maâ ntul iarbaă vearde, faă caâ nd saă maâ ntțaă
asemanarea ei, sț i pomi roditori, care saă
sț i pomi faă caâ nd rodul saă u, dupaă fealul
dea rod cu saă maâ ntțaă îân sine, dupaă fel, pe
saă u, care saă maâ ntțaă fie îântru sine spre
paă maâ nt; sț i fu asț a.
paă maâ nt!” Sț i a fost asț a.
12. Sț i rodi paă maâ ntul iarbaă sț i veardze 12. Paă maâ ntul a dat din sine verdeatțaă:
sț i pomi roditori, cine îântru sine rodiia iarbaă , care face saă maâ ntțaă, dupaă felul sț i
poamele sale, dupaă a sa fire; sț i vaă zu dupaă asemanarea ei, sț i pomi roditori, cu
Dumnezeu caă fu bine. saă maâ ntțaă, dupaă fel, pe paă maâ nt. Sț i a vaă zut
Dumnezeu caă este bine.
13. Sț i fu searaă sț i demaâ neatțaă a 13. Sț i a fost searaă sț i a fost dimineatțaă:
treia zi. ziua a treia.
7. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Cazania lui
Varlaam:
Puteare, singe, nemicaă , direptul, giudetț , lumascaă , naă roc, tremisț ii, nesț te
zavistnici, saă raă dice, amente, naă rodul, agiunge, osinda, hiecine, cursaă raă , le-am
praă vit, dureare, cu hearaă , rugaă mente, domenecaă , saă îântoarsaă raă , n-au maă ncat, mai
chiar, viind, caă traă , dzice, supt, mene, vaă rtutea, adecaă , partți, îântru veaci de veaci,
mai iusț or, asț ea, vendecaă , noaaă , nice, slaă beasț te, are hi mai bucurosț i, va piarde,
cuventele meale, îântaă iul, saă him, gios, atuncea, mentea, vreame, slaă bascaă , sț iapte,
rrea.
8. Comentați particularitățile gramaticale din următoarele forme și îmbinări
din Cazania lui
Varlaam, clasificându-le după părți de vorbire:
Saă ne agiutorim, saă scoatțaă, maâ nule, îântr-acela chip, amaă raă ciunea lucrurilor
celor bune, o am luat, saă ai preutți, are amaă gi, piarde-l-va, are hi, saă -l scoatțaă, îân
multe paă rtți, îân toate laturile lumiei, gaă tatți, gaâ ndurile inemiei, veri vedea, are
putea, botedza-vaă -vetți, schimbaă toriu, paă indu-i, blematți iaraă , putținaă minune vrea
hi fost, mai bine saă nu hie fost viu pe lume, veri caă uta, moartea fraă tține-saă u, lui
Lazaă r, poci saă îânviu, multțaămescu-tți tție, saă ucigaă , nu o supaă raretți, ce casaă ziditți
mie, saă nu him postit, saă se gaă teadze, chinurile izbaă vitoriului nostru lui Hristos,
Sventția Sa paă cat n-au faă cut, ranele lui, eu sîânt acela pre carele caă otatți, cum vrea
scoate omul din blaă staă m, are hi chemat, îânvaă tțaăturaă la îângroparea
6
0
dumnedzaă iescului trup a Domnului nostru lui Îsus Hristos, veri pesti îân iad,
paă satți de straă juitți cum sț titți, desupra groapiei, doi îângeri carii dziseraă , al patrul
raâ nd, lucrure bune, al optul veac, sț eapte veacuri trecaă toare a lumiei, nu vaă
spaă maâ ntaretți, cum au fost graă it mai denainte, saă -l piarzaă , spuind,nu vaă teameretți,
filosofii lumiei acesț tiia, ne lasaă goli, ucig.
9. Caracterizați, în baza exemplelor de mai jos, vocabularul Cazaniei lui
Varlaam:
Saă ne spodobeascaă Dumnedzeu, ciudesele lui Hristos, saă vai caă iaste sț i
om,am venit pre paă maâ nt îân zgaă ul preacuratei, ne-am laă sat dragostea sț i liubovul,
saă îâmparte svaâ ntul agnetț , saă him lui cetasț i, mai multaă certare sț i mai mari munci
ni saă gaă tiadzaă , credintța hotnogului, graă iia ande sine, sț -au faă cut spaă senie sț i
izbaă vire a tot rodul omenesc, jidovii raă psț tiia asupra lui Moisi, îâmpaă raă tției ceriului
simtem mosț neani, pre eretici saă -i procletțim, maă haă iec cu maâ na, pune maâ na taâ nd
îântr-un umaă r, taâ nd îântr-alt saă vai bogat, o dai misț eilor, din cuconie, mai ocaă itți de
noi altul nu poate hi, are alerga vonicii unu la halcaă , saă vadzaă naă rodul oamenilor,
sț edea cu nus, luaraă staă lpaă ri de finic, tținea el chelsț iugul, sț i-i slujesc îântunearece de
îântunearece de îângeri, saă arataă smerin, pobedi sț i oborîâ vraă jmasț i, arme cu palitțe,
îân multe chipuri dosaă dit, plasț caă mohoraâ taă , muiarea Eivva de sț earpe fu prilaă stitaă ,
saă izbaă vascaă rodul omenesc de munci, are hi chemat limbile caă traă sine, pizma sț i
zavistiia jidovilor saă ostoi, vaă dzu despuitoriul sț i îânvaă tțaătoriul saă u pre cruce
raă stignit, desț chide-tți svaă ntul rost, fraă msetțea featței tale ponegritaă sț i schimositaă ,
vedetți pe tvoretțul sț i îâmpaă ratul vostru, trei dzile ce veri pesti îân iad, deci paă satți de
straă juitți cum sț titți, custodiia aceaea, a caă di lui Dumnedzeu.
10. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Psaltirea
în versuri a lui Dosoftei: Praă vesț te, saă giudecatț , direaptaă , saă nu vaă paie, saă
lipsascaă , saă praă vascaă , raă dice, caă traă , saă multțascaă ,
nu le-a hi îân veaste, laă cuintța, streinaă , ca nesț te hiare, vineazaă , jeale, îâmpaă rtțascaă ,
saă -tț trimitaă , dzile, iusț urind, saă creape, saă aibaă voaie, saă -lu baă mu, puindu-saă -n
price, coarde saă vaă rumpe iaste herbinte, jaă rtvaă , feate, izbascaă , slaă bascaă , saă -i
orbascaă , saă desfeteazaă , grije, maă rs, obosascaă , saă crepe, maă feci, saă piaie, saă topaă sc,
de prin gauri, saă -i jaă rtvascaă , saă -sț i ceaie, le tțaâiu minte, m-am saă cat, jeratec, dzuaă ,
laă craă mi fierbinte.
11. Identificați particularitățile gramaticale din formele și îmbinările de mai
jos, selectate din
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei:
Saă nu vaă paie, saă -i cuprindzaă , beseareca cea svaâ ntaă carea tți-i de slavaă , arcul
îâncoardaă , sț i-n voi le-a slobodzîâ-le, aceste vase toate de moarte gaă tate, l-ai pusu-l
mai mare, pre chitții cei mare, pre tot feali de peasț te, sț i nu va saă cearce, saă ucigaă , sț i
cu a ta milaă a saă raă ci saă giudeci, saă saă gete pre cei faă raă vinaă , poate fi caă s-au fost
caâ ntaâ nd, sț i cu-nsț elaă ciune va de-l paă gubeasț te, saă nu raâ dzaă , gaă tez laă cuintța, mi-ai
cercatu-mi inima, caă -m stau pizmasț ii pregiur suflet, te-oi vedea-te, iubi-te-voi, saă
poci caă lca, cu maâ nule tinse, mi-ai gaă tat, iaraă paă caă tosț ii raă u saă patțaă, muntții cei goli,
nu vaă faceretți ca calul faă raă minte, de rane sîânt putred, maă feciu, rusț ine saă patțaă-n
grea ocaraă , n-oi veni saă cei la tine, acesta psalom s-au faptu, sț i groapa carea-mi
gaă teadzaă , pregiur casa lui Davidu, saă nu-i ucidzi, vor saă saă geate cei faă raă vinaă , ce-
au faptu îân lume raă ulu saă -sț i vadzaă , deadese-sț u cuvaâ ntulu, saă îâmpartțaă, nu vaă
raă dicaretți, maă feci maâ rsț av, acolo sț ezumu sț i plaâ nsaă mu laă craă mi herbinte.

12. Comparați cele două fragmente de mai jos – din Pravila lui Vasile Lupu și
Pravila luiMatei
Basarab – și relevați diferențele de limbă specifice Moldovei și Munteniei la
mijlocul secolului al XVII-lea:

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNDREPTAREA LEGII


ÎNVĂȚĂTURĂ (Taâ rgovisț te, 1652)
(Îasț i, 1646) Cunocutaă îândeosebi sub titlul
Cunoscutaă mai ales sub titlul Pravila lui Matei Basarab, reunesț te legi
Pravila lui Vasile Lupu, acest text juridic bisericesț ti sț i laice; sub
este primul codice
61
romaâ nesc oficial de legi laice. Reprezintaă raport juridic-legislativ, este mai
traducerea cuprinzaă toare decaâ t
sț i prelucrarea unor legiuiri romano-bizantine. Pravila lui Vasile Lupu, pe care o prelucreazaă
ÎÎn partțial,
istoria limbii sț i a scrisului romaâ nesc, completaâ nd-o cu diverse izvoare grecesț ti.
marcheazaă Textul
îânceputul formaă rii terminologiei juridice, constituie un document important de limbaă
precum sț i a romaâ naă
sintaxei specifice pentru stilul functțional
juridico- literaraă veche, îân varianta munteneascaă .
administrativ.
Pravila pentru arsuri și toate fealurile de Aicea scriem pentru arsuri și pentru
pojar toate feliurile
Pricina a opta de pârjoale
Vina a opta. Glava 306
De va laă sa nesț tine pojar îân pomaă tul De va laă sa nesț tine paâ rjol îân pometul lui,
saă u, pentru ca saă -l
ca saă -l curaă tțascaă , sau îân vie, sau îân curatțeascaă , sau îân vie, sau îân faâ natțe, sau
faâ natț sț i de va îân livezi,
saă ri focul d-acolea sț i va arde casa cuiva, sț i de va saă ri focul de acolea sț i va arde
sau aria, casa cuiva,
sau viia: nu iaste vinovat, saă n-aibaă sau area, sau viia: acela nu iaste vinovat
certare; sț i saă n-
numai caâ nd va vedea caă iaste vaâ nt aibaă certare; faă raă numai caâ nd va vedea
mare sț i va caă iaste
vaâ nt mare sț i va laă sa atunce paâ rjol,
laă sa atunce pojar, atunce saă va certa. atunce se va
Cela ce va slobodzi pojar îân paă dure
streinaă , sț i de certa.
Cela ce va slobodzi paâ rjol îân paă dure
vor arde niscare pomi, pre acesta saă -l striinaă sț i de
pecetluiascaă îân maâ naă sț i saă plaă teascaă
paguba vor arde niscare pomi, pre acesta saă -l
pecetluiascaă îân maâ naă sț i saă plaă teascaă
îândoit. paguba
Cela ce va arde gardul vii, saă -l
pecetluiascaă îân îândoitaă .
maâ naă sț i saă -l bataă sț i saă plaă teascaă îândoit Cela ce va arde gardul viei, pre acela saă -
pretțul l
pecetluiascaă îân maâ naă sț i saă -l bataă sț i saă
gardului. plaă teascaă
Ceia ce vor aprinde casa omului sau
aria sau îândoit pretțul gardului.
paâ inea, sau aria cu faâ nul îân pizmaă Ceia ce vor aprinde casa omului sau
pentru saă -sț i area cu
raă scumpere despre vreun vraă jmasț , ce-i paâ inea, sau aria cu faâ nul îân pizmaă ,
va fi pentru saă -sț i
faă cut vreo raă utate; pre unii ca aceia ca raă scumpere daă spre vreun vraă jmasț , ce-i
saă -i ardzaă va fi
faă cut vreo raă otate; pre unii ca aceia saă -i
îân foc. arzaă îân
Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt
loc unde foc.
va sta faâ nul sau paele: acestora saă li se Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt
taie loc unde
va sta faâ nul sau paele: acestora saă li se
maâ nule. taie
maâ nile.

C.REFERATE:
1.Vechimea scrisului îân limba romaâ naă îân opinia lui P.P.Panaitescu,
Î.C.Chitțimia sț i Î.Ghetție.
2.Rolul lui Coresi sț i a tipaă riturilor lui îân unificarea limbii romaâ ne literare.
3. Biblia de la București (1688) sț i rolul ei îân unificarea normelor lingvistice
ale limbii romaâ ne.
4. Contributția lui Varlaam sț i Dosoftei la dezvoltarea limbii romaâ ne literare.
5. Particularitaă tți (fonetice, gramaticale, lexicale) ale limbii cronicarilor
moldoveni (Gr.Ureche, M.Costin, Î.Neculce): studiu comparativ.
6. Probleme de lingvisticaă îân opera lui D. Cantemir (originea limbilor,
originea limbii romaâ ne, originea scrisului, neologismee, sursele de dezvoltare a
limbii romaâ ne sț .a.).

62
Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA
PREMODERNĂ

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă explice geneza sț i rolul Sț colii Ardelene îân dezvoltarea culturii romaâ ne din
Transilvania;
 saă identifice problemele limbii literare dezbaă tute îân cadrul Sț colii Ardelene;
 saă prezinte principalele teze ale filologilor ardeleni privind evolutția limbii
romaâ ne literare;
 saă analizeze aspectele pozitive sț i cele negative ale activitaă tții Sț colii Ardelene;
 saă ia atitudine fatțaă de opiniile filologilor ardeleni prin formularea propriului
punct de vedere asupra problemeloe vizate;
 saă argumenteze contributția caă rturarilor din Principate la cultivarea sț i
modernizarea limbii romaâ ne literare;
 saă aprecieze aportul lui Î.Heliade Raă dulescu la unificarea sț i modernizarea
normelor limbii romaâ ne literare.

Prospectul temei:
♦ Școala Ardeleană și problemele limbii române literare. Sț coala Ardeleanaă –
expresie a iluminismului romaâ nesc. Probleme de ortografie sț i ortoepie îân
viziunea reprezentantților Sț colii Ardelene. Sț coala Ardeleanaă sț i problemele de
gramaticaă . Preocupaă ri lexicografice ale Sț colii Ardelene. Mijloacele de
îâmbogaă tțire a vocabularului îân viziunea reprezentantților Sț colii Ardelene.
♦ Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii
române literare. Simplificarea alfabetului sț i fixarea normelor ortografice.
ÎÎncercaă ri de normare a limbii romaâ ne prin intermediul gramaticii. Contributția
lui Î. Heliade-Raă dulescu la unificarea sț i modernizarea normelor limbii romaâ ne
literare. Traă saă turi ale limbii litarare îân epoca premodernaă .

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă ,
Bucuresț ti, 1983, p.
140 -176.
2. GHETț ÎE, Î. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. ÎÎn: Limba Romaâ naă ,
XXÎ, 1972, nr.2, p.91-102.
3. NÎCOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă , 1971.
4. LUNGU, Î. Școala Ardeleană, Bucuresț ti, Editura Minerva, 1978.
5. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. ÎÎn: Limba Romaâ naă ,
XXÎX, 1980, nr.6, p.573-584.
6. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timisț oara, Editura Facla,
1973.
7. CHÎVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. ÎÎn:
Analele Universitaă tții „Al.Î.Cuza” din Îasț i, sectțiunea ÎÎÎe, Lingvisticaă , tomul LVÎÎÎ,
2012, p.45-56; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf
[accesat 10.01.2018].
8. NUTț ÎU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Libraria,
ÎÎÎ, 2004, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat
09.01.2018].
9. DRAÎCA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei
românești (cu referire la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u),
anul XXÎV, 2014, nr. 2; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412
[accesat 09.01.2018].
10. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, ÎÎn: Journal of
Romanian
Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat
09.01.2018].

6
3
3.1. ȘCOALA ARDELEANĂ ȘI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

3.1.1. Școala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc

Îluminismul caracterizeazaă pe plan ideologic sț i cultural secolul al XVÎÎÎ-lea.


Adeptții saă i pun un accent deosebit pe cunoasț terea sț tiintțificaă , iar misț carea îâsți
manifestaă un puternic accent laic, anticlerical. Îluminismul preconizeazaă
emanciparea poporului prin culturaă sț i îâi acordaă o atentție deosebitaă prin sț coli sț i
lucraă ri de popularizare. Se pun îân circulatție concepte ca: egalitatea sț i dreptul
natural, suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin republicaă sț .a.
Spre sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea, sț i îân ţaă rile romaâ ne apar semne ale
modernizaă rii vieţii social-politice şi economice. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu
(1821) marcheazaă trecerea spre epoca modernaă a istoriei poporului romaâ n. Se
îânmulţesc şcolile cu predare îân limba romaâ naă , se editeazaă manuale, se traduc
lucraă ri din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei, iar prin caâ ţiva poeţi şi scriitori
(Enaă chiţaă Vaă caă rescu, Îancu Vaă caă rescu, Costache Conachi, Dinicu Golescu) îâncepe
a se îânchega o literaturaă cultaă îân limba naţionalaă .
Cel dintaâ i nucleu iluminist din cultura romaâ naă l-a constituit Sț coala
Ardeleanaă , mişcare a intelectualitaă tții din Transilvania de la sfaâ rsț itul secolului al
XVÎÎÎ-lea sț i îânceputul secolului al XÎX-lea, apaă rutaă ca urmare a excluderii
romaâ nilor de la viatța social-politicaă conform actului cunoscut sub numele de
Unio trium nationum (1437)1.
Programul politic al misț caă rii este sintetizat îân memoriul din 1791, Supplex
libellus valachorum Transsilvaniae, trimis îâmpaă ratului Leopold ÎÎ, prin care se
cerea recunoasț terea romaâ nilor din Transilvania ca natțiune egalaă îân drepturi cu
celelalte popoare ce intrau îân componentța Împeriului Habsburgic.
Preluaâ nd esentța iluminismului european, reprezentantții Sț colii Ardelene au
pus la temelia programului lor de luptaă principiile de egalitate sț i libertate, de
suveranitate a poporului, pe temeiul ideii dreptului natțional sț i al contractului
social. „O etapaă de regenerare îâncepe pentru îântreaga noastraă intelectualitate,
scrie Ovid Densuşianu, caâ nd îânvaă ţaţii transilvaă neni vin saă propage prin scrierile
lor convingerile pe care se îântemeiazaă renaşterea noastraă de la îânceputul
secolului trecut. Ceea ce daă caracter deosebit acestei epoci este faptul caă toţi care
au scris îân acest timp au urmaă rit aceleaşi idei şi au dat un exemplu rar de
solidaritate intelectualaă ” [Densusianu, 1925:10].
Actțiunea politicaă sț i culturalaă a Sț colii Ardelene este îândrumataă de operele
istorice sț i filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior sț i Ion
Budai-Deleanu. Totți patru au faă cut studii teologice, filozofice sț i de drept canonic
la Roma sț i Viena sț i au fost mintți straă lucite, eruditți savantți de talie europeanaă ,
poliglotți.
Remarcabilaă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltaă rii limbii
literare este tendinţa de laicizare a îântregii culturi romaâ neşti scrise. ÎÎntre cei
dintaâ i şi, totodataă , cei mai de seamaă reprezentanţi ai curentului novator ce
caracterizeazaă aceastaă epocaă se numaă raă toţi acei caă rturari romaâ ni din
Transilvania care, la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea şi îânceputul celui de-al XÎX-lea,
s-au straă duit saă asigure emanciparea culturalaă şi socialaă a romaâ nilor
transilvaă neni. Alaă turi de ilustrele nume ale corifeilor Şcolii Ardelene, ca Samuil
Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Îon Budai-Deleanu, se cuvine saă amintim
aici şi caâ teva nume mai puţin cunoscute, dar foarte importante pentru istoria
culturii romaâ neşti, cum ar fi: P.Îorgovici, R.Tempea, C.Diaconovici-Loga, V.Colosi,
Î.Teodorovici, Î.Corneli s.a.

1Fraterna Unio, cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum („Uniunea celor trei neamuri”), deși părți
semnatare au fost patru (marea nobilime maghiară, clerul catholic, orășenii sași și cei secui), a fost un pact
de alianță mutual militară și politică, încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna, în data de 16
septembrie 1437. Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei
majoritare române, din viața politică și socială din
Transilvania.
6
4
ÎÎn ansamblu, activitatea Sț colii Ardelene cunoasț te douaă directții
fundamentale:
1) prima, socio-culturală, este îân straâ nsaă legaă turaă cu esentța misț caă rii
iluministe sț i urmaă rea emanciparea oamenilor prin educatție sț i culturaă . ÎÎn acest
scop, se dezvoltaă sț i se organizeazaă
îânvaă tțaămaâ ntul îân limba romaâ naă . Gheorghe Sț incai, ca director al sț colilor romaâ ne,
îânfiintțeazaă 300 de sț coli; se tipaă resc manuale sț colare, caă rtți de popularizare
sț tiintțificaă , calendare sț i caă rtți populare.
2)cealaltaă directție este erudită sț i cuprinde numeroasele tratate de istorie
sț i filologie. Cele mai importante dintre acestea sunt: Istoria și lucrurile și
întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor și a mai multor
neamuri de Gheorghe Sț incai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de
Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae de Samuil Micu sț i
Gheorghe Sț incai,
Disertație pentru începutul limbii române de Petru Maior sț i Lexiconul de la Buda,
primul dictționar etimologic al limbii romaâ ne.
Studiile de istorie acordaă un interes deosebit mai ales procesului de
formare a poporului romaâ n, contestaâ ndu-se afirmatțiile tendentțioase ale celor
care falsificau istoria pentru a justifica inechitatea care se faă cea romaâ nilor.
Reprezentanţii Sț colii Ardelene au adus argumente istorice, filologice sț i
demografice privind originea latinaă a limbii sț i a poporului romaâ n, continuitatea
sț i unitatea sa etnicaă , punaâ ndu-se astfel bazele lingvisticii romaâ nesț ti.
Aportul Sț colii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de pretțios. ÎÎn
aceastaă epocaă s-a pus problema adoptaă rii alfabetului latin îân locul celui chirilic, a
fixaă rii normelor gramaticale ale limbii, a
îâmbogaă tțirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.
Reprezentantții Sț colii Ardelene au fost mai ales istorici si filologi, ei nu pot
fi îânsaă socotiti scriitori. Totusț i, Sț coala Ardeleanaă are marele merit de a fi creat un
mediu favorabil literaturii, îân mijlocul caă ruia Îon Budai-Deleanu, cel dintaâ i mare
poet romaâ n de talie europeanaă , a creat Țiganiada. Opera este o sintezaă artisticaă a
ideilor iluministe ale epocii sț i reprezintaă prima demonstratție de valoare a
posibilitaă tților poetice ale limbii romaâ ne, fiind sub acest aspect o neasț teptataă
capodoperaă .
Îluminismul Sț colii Ardelene reprezintaă prima etapă de modernizare a
culturii noastre,
îânscriindu-se îân felul acesta, prin aspectele lui specifice, îân iluminismul european.
Data care marcheazaă punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române
este anul 1780, caâ nd apare la Viena gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai
Elementa linguae dacoromanae sive valachicae.
Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice, reprezentanţii Şcolii
Ardelene şi-au pus pentru prima dataă îân mod deliberat problema creaă rii limbii
literare. Ei şi-au dat seama de faptul caă modernizarea limbii romaâ ne literare nu
se poate face îân afara contactului cu limba latinaă şi cu limbile romanice „surori”.
Pentru aceasta, trebuia saă se îânlocuiascaă , mai îântaâ i, alfabetul chirilic, „hainaă
îâmprumutataă şi raă u adaptataă limbii romaâ ne” [Rosetti, 1978:415], mai ales caă îân
vremea ceea se foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene,
chiar şi cele care nu vorbeau limbi neolatine.
Aşadar, trebuiau elaborate principiile ortografice, menite saă faciliteze
introducerea alfabetului latin îân scrisul romanesc şi, îân acelaşi timp, saă favorizeze
unificarea limbii literare din punct de vedere fonetic. Este lesne de îânţeles caă nici
o limbaă literaraă nu se poate unifica din punct de vedere fonetic ataâ ta vreme caâ t
cei care o vorbesc şi o scriu nu sunt constraâ nşi saă respecte norme ortografice şi
ortoepice precise. Dar unificarea limbii se realizeazaă deplin abia atunci caâ nd
vorbitorii respectaă şi un anumit numaă r de reguli morfologice şi sintactice. Pentru
stabilirea acestor reguli, trebuiau scrise gramatici. Or, una dintre preocupaă rile de
caă petenie ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost alcaă tuirea lucraă rilor de acest
fel.
Alaă turi de gramatici, un rol fundamental îân procesul de formare şi de
îâmbogaă ţire a limbilor literare îâl au dicţionarele. Ele pun la îândemaâ na tuturor un
material lexical bogat, dau indicaţii cu privire la scrierea şi pronunţarea
cuvintelor îânregistrate, dar mai ales, consemneazaă multiplele sensuri

6
5
pe care le pot avea termenii respectivi, sinonimele acestora şi cuvintele mai
puţin uzuale. Şcolii Ardelene îâi datoraă m şi elaborarea celor dintaâ i dicţionare
romaâ neşti.
Una dintre problemele fundamentale ale oricaă rei limbi literare este
îâmbogaă ţirea vocabularului cu termeni şi sensuri noi. Întroducerea şi adaptarea
neologismelor, mai ales îân epoca de formare a limbii culte, este o muncaă
complexaă şi anevoioasaă . ÎÎnvaă ţaţii Şcolii Ardelene au araă tat şi aici drumul pe care
trebuia saă -l straă bataă limba romanaă . Totodataă , ei s-au straă duit saă creeze o
terminologie adecvataă cerinţelor momentului istoric respectiv.
ÎÎn sfaâ rşit, trebuie saă araă taă m caă aceşti pionieri ai culturii romaneşti au avut
îân vedere şi aspectul estetic al limbii. Ei au vaă zut îân limbaă nu numai un
instrument de culturaă îân general, ci şi un mijloc al exprimaă rii artistice.
ÎÎncercaă rile unora dintre ei, îân special ale lui Î. Budai-Deleanu, de a crea şi
dezvolta limbajul nostru poetic marcheazaă debuturile îâncununate de succes ale
limbii poetice romaâ neşti.
Acţiunea conştientaă îântreprinsaă de filologii Şcolii Ardelene pentru
unificarea şi prelucrarea limbii literare poate fi urmaă ritaă îân cele mai multe dintre
scrierile acestora. Astfel, Gh. Şincai, îân prefaţa primei gramatici romaâ neşti
tipaă rite, arataă caă unicul scop al acestei lucraă ri este perfecţionarea limbii materne:
„M-am straă duit caâ t am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai romaâ neşti
nicicum saă nu maă abat şi depaă rtez, ci saă le aleg dupaă cum pre unele locuri mai
bine vorbesc romaâ neşte decaâ t pre altele, precum am şi faă cut, nu pentru altaă ceva,
faă raă numai ca prin normaă , prin care trebuie saă se îândrepte toţi oamenii, saă se
îândrepte şi saă sporeascaă şi limba noastraă , precum şi a altor oameni.”
Samuil Micu constataă , îân prefaţa Bibliei tipaă rite la Blaj îân 1795, caă Biblia de
la Bucureşti (1688)
a fost tipaă ritaă „cu foarte şi îâncurcataă aşezare şi îântocmire a graiului romaâ nesc şi
mult osibit de vorba cea acum obicinuitaă şi mai ales, de graiul şi de stilul cel din
caă rţile bisericeşti”. Reiese de aici caă S. Micu a sesizat evoluţia limbii romaâ ne îân
secolul trecut de la tipaă rirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de aceea îâşi propune
saă dea o nouaă taă lmaă cire textului sacru, îân care saă fixeze noua fizionomie a limbii
culte.
Petru Maior distingea şi el varianta literaraă de cea popularaă a limbii, dar el
se referea la limba latinaă , nu la cea romaâ naă .
Cea mai preţioasaă constatare teoreticaă privitoare la limba literaraă o face
îânsaă I. Budai-Deleanu îân lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii
româneşti. Aici filologul transilvaă nean daă cea dintaâ i definiţie a limbii literare,
afirmaâ nd caă „…vorba sau limba muselor nu este altaă faă raă limba îântru care se
îânvaţaă ştiinţele. Aceastaă limbaă se aflaă la toate neamurile politice [=civilizate] la
care folosesc îânvaă ţaă turile şi este îân sine tot aceeaşi limbaă a norodului de obşte,
numai caâ t este mai curataă de toate smintelile ce se aflaă îân limba laă muritaă şi adusaă
la regulile gramaticeşti, apoi şi îânmulţitaă cu cuvinte obicinuite de îânvaă ţaă turi, care
nu se aflaă îân vorba de obşte”.

3.1.2. Probleme de ortografie şi ortoepie în viziunea reprezentanţilor


Şcolii Ardelene
Filologi autentici, buni cunoscaă tori ai istoriei limbii romaâ ne, reprezentanţii
Şcolii ardelene şi-au propus saă elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f ic b a z a t p e
p r i n c i p i u l e t i m o lo g ic .
ÎÎn felul acesta, ei sperau să apropie aproape până la identificare limba
română scrisă de cea latină. Prima îâncercare de a pune îân practicaă acest punct
de vedere o gaă sim îân Carte de rogaciuni pentru evlavia homului creştin, tipaă ritaă cu
alfabet latin de Samuil Micu la Viena îân 1779. La sfaâ rşitul acestei caă rţi, autorul
indicaă alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi daă unele explicaţii ortografice.
Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic, dar
mai pe larg explicat şi argumentat, îâl gaă sim îân prima gramaticaă amintitaă mai sus:
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae. Ortografia propusaă de S. Micu şi
Gh. Şincai îân aceastaă gramaticaă era menitaă saă asigure o „hainaă caâ t mai latineascaă ”
limbii romaâ ne şi cerea din partea celor ce s-au îâncumetat s-o utilizeze serioase
cunoştinţe de foneticaă istoricaă . Faă raă îândoialaă , caă un astfel de sistem de scriere era
aproape
6
6
impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. Probabil caă acest lucru a fost
sesizat şi de Gh.Şincai, de vreme ce îân a doua ediţie a gramaticii, pe care o
tipaă reşte la Buda îân 1805, faă raă saă indice şi numele lui S. Micu, se simte obligat saă
facaă unele concesii principiului fonetic. Astfel, pentru î se propun semnele â, î, ȇ
(mâna, aşezemênt, rîu). Pentru ş se recomandaă semnul Ϛ: uϛia < lat. ustia > rom.
uşă.
Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au susţinut, de asemenea, ideea
îânlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin şi au propagat principiul etimologic îân
ortografie. Adoptarea scrierii etimologice ar mai fi avut o consecinţaă : integrarea
mai rapidaă a culturii noastre îân cea romanicaă . Totodataă , deprinderea acestui
principiu ortografic implicaă o bunaă cunoaştere a limbii latine şi, desigur, a
gramaticii istorice romaâ neşti, ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri saă se
orienteze mai grabnic spre cultura latino-romanicaă . Aşa se face caă aproape toţi
lingviştii transilvaă neni au propus şi au susţinut îân exclusivitate sistemele
ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. Petru Maior a fost cel dintaâ i care
s-a ocupat îân mod special de ortografie şi a tipaă rit chiar o lucrare îân acest sens:
Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi, apaă rutaă la Buda, îân 1819.
Aici, cu toate caă propune
o ortografie etimologicaă , P. Maior admite şi alte principii ortografice, adoptaâ nd
sistemul italian de scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci, ci, gi, ge
şi utilizaâ nd prima dataă semnele ş şi ţ, paă strate şi îân ortografia actualaă .
Mai trebuie saă menţionaă m caă , deşi au luptat consecvent pentru îânlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, primii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene şi-au
tipaă rit cele mai importante opere tot cu vechiul alfabet, pentru caă voiau saă se
facaă îânţeleşi de caă tre toţi romaâ nii şi pentru caă şi-au dat seama caă vremea
reformelor ortografice totale nu sosise îâncaă . Totuşi, de la 1800 îâncolo, apar
numeroase caă rţi cu alfabet latin, mai ales, îân Transilvania, prin care ideea
abandonaă rii scrierii chirilice îân favoarea celei latine a caâ ştigat un loc sigur şi
definitiv îân conştiinţa intelectualilor romaâ ni.
Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaboreazaă , paâ naă la îânceputul
secolului al XÎX-lea, o ortografie ştiinţificaă , bazataă pe principiile morfologic şi
fonetic. ÎÎncercarea lui Îenaă chiţaă Vaă caă rescu de a simplifica alfabetul chirilic şi de a
stabili reguli ortografice a raă mas faă raă ecou. ÎÎn plus, la acea dataă nici tradiţia
ortograficaă impusaă prin scrierile romaâ neşti din secolele anterioare nu
corespundea realitaă ţii fonetice. De aceea constataă m şi un anumit haos chiar îân
scrierea tradiţionalaă cu litere chirilice.

3.1.3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică


Filologii transilvaă neni ne-au laă sat şi caâ teva gramatici. Prima, cea amintitaă
mai sus, deşi e scrisaă îân limba latinaă (doar exemplele sunt romaâ neşti) este
deosebit de importantaă pentru caă e cea dintaâ i gramaticaă romaâ neascaă tipaă ritaă .
Dar, aşa cum afirmaă acad. Î. Îordan, „…pe laâ ngaă faptul caă este prima gramaticaă
tipaă ritaă a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor straă ini, cunoscaă tori ai
limbii latine, saă îânveţe romaâ neşte şi, mai ales, saă -şi dea seama de originea latinaă a
limbii romaâ ne. Printre aceştia, unul, şi anume Fridrich Diez, îântemeietorul
filologiei romanice ca disciplinaă cu adevaă rat ştiinţificaă , avea s-o consacre, peste
ceva mai mult de jumaă tate de secol (1836), ca un idiom romanic egal îândreptaă ţit
îân ochii specialiştilor cu franceza, spaniola, italiana etc” [Îordan, 1954:451].
Gramatica lui S. Micu şi Gh. Şincai are o importanţaă deosebitaă şi pentru
formarea terminologiei gramaticale romaâ neşti. Utilizaâ nd terminologia şi
clasificaă rile gramaticilor latineşti, mai potrivite şi mai conforme cu structura
limbii romaâ ne, cei doi autori au faă cut un îânsemnat pas îânainte faţaă de
predecesorii lor, care folosiseraă o terminologie slavonaă greoaie şi o clasificare
complicataă . Lucrarea cuprinde 4 capitole: 1. Ortografia. 2. Etimologia. 3. Sintaxa.
4. Formarea cuvintelor, iar la sfaâ rşit se daă un mic glosar romaâ n-latin.
ÎÎn capitolul Î sunt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante.
ÎÎn capitolul al ÎÎ-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constataă ri
juste, cum ar fi cea privitoare la declinarea cu articol, despre care se spune caă
numai articolul, devenit parte integrantaă a
6
7
cuvaâ ntului, se declinaă . Se adoptaă forma popularaă a indicativului prezent de la
verbul a fi: eu sȇnt (sunt), noi sȇntem (suntem) etc., şi nu forma latinizantaă sunt,
suntem. Vraâ nd saă dovedeascaă îânsaă caă structura gramaticalaă a limbii romaâ ne se
confundaă cu cea a limbii latine, ei susţin caă nu avem decaâ t douaă genuri: feminin
şi masculin; nu ţin seamaă de reducerea cazurilor îân limba romanaă , îâncercaâ nd saă
gaă seascaă forme şi pentru Abl., cu toate caă acesta dispaă ruse îâncaă îân latina
preromanicaă .
Disting, de asemenea, faă raă temei, forme de viitor pentru modurile
imperativ, infinitiv şi chiar pentru participiu.
La capitolul Sintaxa, foarte redus de altfel, ei identificaă sintaxa verbului
romaâ nesc cu cea a verbului latinesc, ceea ce este, de asemenea, o exagerare. Dar
şi aici se dau numeroase reguli judicioase, cum ar fi: formarea acuzativului cu
prepoziţia pre, regimul anumitor verbe, caâ nd şi cum trebuie folosit articolul etc.
Laă saâ nd la o parte greşelile inerente pentru vremea îân care au fost elaborate
regulile şi lucrarea, trebuie saă reţinem caă prima gramaticaă romaâ neascaă tipaă ritaă a
adus o contribuţie realaă la fixarea celor dintaâ i norme ale limbii romaâ ne literare
moderne.
R. Tempea publicaă la Sibiu, îân 1797, o Gramatică românească, îân care
sesizaă m influenţa lui Îenaă chiţaă Vaă caă rescu din Observaţii sau băgări de seamă
asupra regulelor gramaticii rumâneşti, apaă rutaă la Raâ mnic cu zece ani mai îânainte,
dar şi influenţa lui S. Micu şi Gh. Şincai. Lucrarea nu are o valoare deosebitaă , îânsaă
autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintaâ i filologi romaâ ni care au îâncercat
saă creeze o terminologie gramaticalaă romaâ neascaă , pornind, mai ales, de la cea
latinaă .
ÎÎn 1799, apare la Buda cartea baă naă ţeanului P. Iorgovici, Observaţii de
limba rumânească, care nu este, de fapt, o gramaticaă , deşi are caracter normativ,
ci este prima lucrare importantaă de lexicologie a limbii romaâ ne. Unele dintre
afirmaţiile autorului privesc direct limba literaraă şi surprind prin justeţea lor.
Autorul îâşi daă seama caă limba romaâ naă „are lipsaă de îândreptare şi de îânmulţire;
aceasta se poate face de vom aduce-o la regule fixe". El constataă diferenţa dintre
vorbirea oamenilor instruiţi şi a celor neinstruiţi şi îâncuviinţeazaă crearea
limbajului savant, îânsaă precizeazaă caă îânvaă ţatul care scrie pentru publicul larg
"trebuie saă îântrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind saă -l îânţeleagaă aceia
pentru care scrie". Cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul
limbii îân general şi a limbii romaâ ne îân special. El propune caâ teva soluţii
judicioase de îâmbogaă ţire a lexicului romaâ nesc prin mijloace interne, pe care le
ilustreazaă cu numeroase exemple, care l-au entuziasmat pe Î.Heliade-Raă dulescu,
faă caâ ndu-l saă exclame îân prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toataă
lauda sunt sfaturile pentru cum saă îândrepteze limba rumaâ neascaă ale lui
P.Îorgovici, tipaă rite la Buda îân veacul trecut”. ÎÎn semn de omagiu, Î. Heliade
retipaă reşte lucrarea lui P.Îorgovici îân Curierul de ambe sexe, din 1838-1840.
Alt baă naă ţean, C.Diaconovici-Loga, tipaă reşte îân 1822, tot la Buda, o
Gramatică românească pentru îndreptarea tinerilor. Dupaă cum se vede din titlu,
lucrarea era destinataă mai ales şcolarilor, pentru caă autorul vedea îân şcoalaă
principala instituţie prin intermediul caă reia puteau fi raă spaâ ndite şi impuse
normele rostirii şi scrierii corecte. Cartea cuprinde 5 paă rţi: 1. Ortoepia sau
grăirea dreaptă; 2. Ortografia sau scrierea dreaptă; 3. Etymologia sau deducerea
cuvintelor; 4. Sintaxa (Alcătuirea cuvintelor); 5. Prosodia sau măsura tonului.
Regulile ortoepice şi ortografice, precum şi normele morfologice şi
sintactice propuse de C.Diaconovici-Loga, sunt, îân general, judicioase şi vaă desc
orientarea autorului mai ales spre formele ce s-au impus mai taâ rziu ca norme ale
limbii literare moderne. Astfel, îân domeniul foneticii, el propune ca unicaă forma
corectaă cu j îân locul lui gi, îân cuvintele de tipul joc, judeţ etc., dar atrage atenţia
asupra faptului caă îânlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzaă toare,
conform pronunţiei din graiul crişean, este incorectaă şi trebuie evitataă .
Palatalizarea labialelor este ocolitaă cu grijaă , iar îân locul africatei dentale sonore
dz, obişnuitaă îân limba veche şi îân unele subdialecte dacoromaâ ne, este preferataă
fricativa sonoraă z. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i dupaă consoanele dure
(ş, j, s, z, ţ, r) este, de

6
8
asemenea, respinsaă , ba chiar, datoritaă unei tendinţe latinizante, î şi ă sunt uneori
îânlocuiţi cu i şi e, acolo unde limba literaraă îâi paă streazaă : învețetură, chepetenie etc.
Totuşi C. Diaconovici-Loga a fost un latinist moderat, de aceea el n-a îâncercat saă
elimine din rostirea literaraă sunetele ă şi î, cu toate caă îân gramatica sa nu pierde
prilejul de a spune despre ele caă „au un ton taâ mp şi nefiresc”. ÎÎn cuvaâ ntul român
şi derivatele sale î este îânlocuit peste tot cu â. ÎÎn general îânsaă , modificaă rile
fonetice îân spirit latinist propuse de C. Diaconovici-Loga sunt rare şi
nesupaă raă toare. Fonetismele regionale de tip baă naă ţean sunt acceptate ca norme
de rostire literaraă numai atunci caâ nd lasaă impresia caă se apropie de norma
existentaă îân latinaă , cum ar fi, de pildaă , tinăr, spuni [=spui], petroni [=pietroi] etc.
El mai propune şi numeroase reguli morfologice, menite saă asigure o mai
îânaltaă claritate şi precizie structurii gramaticale romaneşti. Astfel, el adoptaă
formele diferenţiale ale articolului genitival al, a, ai, ale, indicaă formele cazuale
exacte ataâ t pentru articolul hotaă raâ t, caâ t şi pentru acuzativul cu pre (pre pîne, pre
răul, pre mine etc.), iar pentru pronumele demonstrativ sunt recomandate mai
ales formele aceasta, acest, acel, cu toate caă sunt îânregistrate şi formele regionale
cest, est, ăst. El îâncearcaă saă impunaă forma cu u la pers. a ÎÎÎ-a pl. a imperfectului
indicativ, dar numai pentru verbele auxiliare (el era – ei erau, el voia – ei voiau),
pentru caă la verbele regulate paă streazaă forma nediferenţiataă (el lăuda – ei lăuda).
De asemenea, el recomandaă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale
verbelor a auzi, a vedea etc., care s-au impus îân limba literaraă din Principate abia
la sfaâ rşitul secolului trecut. Prepoziţiile de, din, după apar ca îân limba actualaă , iar
referitor la prepoziţia pe constataă m caă , atunci caâ nd intraă îân componenţa
adverbelor, e notataă ca îân exprimarea literaraă de azi: pe aici, pe acolo, pe de
alături etc.
Şi îân domeniul morfologiei, formele latinizate sunt sporadice şi nu apar
aproape niciodataă singure, ci sunt îânsoţite de formele populare sau de cele care
s-au impus mai taâ rziu îân limba literaraă . Astfel, C.Diaconovici-Loga îâncearcaă saă
stabileascaă forme de ablativ pentru substantive, adjective, pronume şi articol, nu
sesizeazaă existenţa genului neutru, propune formele leau, leai lea pentru iau, iei,
ia, pe care îânsaă nu uitaă saă le punaă alaă turi, îâl recomandaă pe formos îân locul lui
frumos şi distinge, dupaă un model latin, grupul verbelor deponente.
Faptele de limbaă popularaă apar mai frecvent îân gramatica lui
C.Diaconovici-Loga, dar acestea se aflaă îânşirate mai totdeauna dupaă cele care au
devenit literare. Cele mai multe particularitaă ţi regionale pot fi îântaâ lnite îân
flexiunea verbalaă . Bunaă oaraă , formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul
am fost auzit „auzisem” stau alaă turi de cele sintetice; verbul auxiliar a fi are
forme variabile, dupaă persoane, la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat, să fii
cugetat, să fim, să fiţi cugetaţi), iar pentru condiţionalul trecut se recomandaă şi o
formaă alcaă tuitaă din imperfectul verbului a vrea + infinitivul verbului de conjugat
(eu vreau bate = aş fi bătut), ca îân limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici
unul.
Dupaă cum se poate vedea din cele expuse mai sus, C.Diaconovici-Loga a
anticipat cu caâ ţiva ani multe dintre formele propuse de Î.Heliade Raă dulescu şi
rolul pe care l-a jucat gramatica sa îân procesul complex de impunere a normelor
limbii romane literare moderne îân Transilvania şi Banat este asemaă naă tor cu cel
care l-a avut gramatica lui Heliade-Raă dulescu îân Muntenia şi Moldova. Tipaă ritaă îân
multe exemplare şi îântr-o vreme caâ nd lucraă rile de acest fel, scrise îân limba
romaâ naă , erau îâncaă foarte rare, beneficiind şi de autoritatea ştiinţificaă a autorului
ei, cartea lui C.Diaconovici-Loga a fost cititaă şi îânvaă ţataă de numeroase generaţii
de şcolari nu numai îân Transilvania şi Banat, ci şi peste munţi, îân Moldova şi
Bucovina. ÎÎn felul acesta, s-a raă spaâ ndit o concepţie unitaraă despre normele
ortoepice, ortografice şi gramaticale romaâ neşti, concepţie care nu putea saă
raă maâ naă faă raă ecou la formarea şi unificarea limbii romaâ ne literare moderne.
Ovaloroasaă gramaticaă romaâ neascaă a elaborat şi I.Budai-Deleanu îân jurul
anului 1812, cu titlul Temeiurile gramaticii româneşti. ÎÎn 1812, autorul terminase
şi versiunea latineascaă a acestei scrieri: Fundamenta gramaticae romanicae seu
ita dictae valachicae. Gramatica lui Î. Budai-Deleanu este

6
9
alcaă tuitaă dupaă principiul progresiv al reprezentaă rii cunoştinţelor, de la simplu la
complex, de aceea capitolele mari ale scrierii sale sunt: fonetica, morfologia,
sintaxa. Terminologia gramaticalaă folositaă de el este surprinzaă tor de actualaă :
numele, pronumele, verbul, partiţipia, adverbia, prepoziţia, conjuncţia şi
interjecţia; graduri de comparaţie: pozitiv, comparativ şi superlativ etc. Din
nefericire, aceastaă operaă a marelui caă rturar transilvaă nean a raă mas îân manuscris.

3.1.4. Preocupări lexicografice ale cărturarilor Şcolii Ardelene


Alaă turi de gramatici, dicţionarele sunt lucraă ri fundamentale şi
indispensabile pentru stabilirea şi impunerea normelor limbii literare.
Contribuţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost hotaă raâ toare îân acest domeniu.
Paâ naă la apariţia Lexiconului de la Buda, caă rturarii transilvaă neni au elaborat,
integral sau parţial, mai multe lucraă ri lexicografice, care au pregaă tit apariţia
acestei opere, tipaă ritaă abia la 1825.
Astfel, îân 1801, S. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum, pe
care, îân 1803, îâncearcaă saă -l transforme îântr-unul îân 4 limbi. ÎÎn 1805, lucrarea era
terminataă . Aceasta a fost prima formaă a Lexiconului budan. Dupaă cum observaă
Mircea Seche, „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S.Micu) este cea dintaâ i
lucrare lexicograficaă de tip poliglot sau bilingv, îân care se dau, alaă turi de
cuvintele-titlu romaâ neşti mai rare şi definiţii explicative” [Seche, 1968>22].
Şt.Crişan Koö roö si elaborase pentru tipar, îâncaă îân 1802, un Lexicon român-
latin-maghiar, iar P.Îorgovici a redactat un dicţionar poliglot romaâ n-german-
francez-latin, care îânsaă nu s-a paă strat nici îân manuscris.
Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipaă rite raă maâ ne îânsaă Lexiconul
românesc-nemţesc, redactat de I.Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca
numaă r de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde circa 10 000 de termeni). ÎÎn
1818 era gata pentru tipar, dar, din motive necunoscute, nu a fost editat. Potrivit
aprecierii lui M. Seche, îân prefaţa acestei lucraă ri, gaă sim cea dintaâ i expunere de
motive a unui lexicograf romaâ n asupra concepţiei sale. Pentru prima oaraă îân
istoria lingvisticii romaâ neşti o lucrare lexicograficaă se bazeazaă pe un material
obţinut prin despuierea textelor. Ne aflaă m, de asemenea, îân faţa unui dicţionar îân
care se îânregistreazaă ataâ t sensurile de bazaă , caâ t şi sensurile secundare ale
cuvintelor romaâ neşti, ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind îân
general cea istoricaă , etimologicaă . Lexiconul lui Î.Budai-Deleanu este cea dintaâ i
lucrare lexicograficaă îân care se dau sistematic indicaţii asupra accentului
cuvaâ ntului-titlu, asupra categoriei gramaticale a genului (la substantive) şi a
diatezei (la verbe), a raă spaâ ndirii geografice a cuvintelor şi, îân sfaâ rşit, asupra
valorii lor stilistice.
ÎÎn 1822, dr.Î.Molnar-Piuariu tipaă reşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi
românesc.
ÎÎn 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu
(quare de mai mulţi autori, în cursul a trudei şi mai multoru ani s-au lucratu sau
Lexicon valachico-latinohungarico-germanicum quod a pluribus auctoribis
decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). Se poate afirma caă , odataă
cu apariţia Lexiconului de la Buda, ne aflaă m la îânceputurile lexicografiei
romaâ ne;ti moderne. La redactarea, revizuirea şi desaă vaâ rşirea acestei lucraă ri
monumentale au colaborat caâ ţiva dintre cei mai de seamaă reprezentanţi ai Şcolii
Ardelene: S.Micu, P.Maior, V.Coö loö si, Î.Corneli, Î.Teodorovici, Al.Teodori.
Împortanţa acestei lucraă ri pentru limba romanaă literaraă constaă , mai ales, îân
numaă rul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le îânregistreazaă , multe
dintre ele paă straâ ndu-se cu forma dataă de autori paâ naă azi. Îataă caâ teva exemple:
bal, bancă, bibliotecariu, cadavru, chirurgu, chitară, companie, condiţie, contagios,
conversaţie, cortină, epilogu, examen, execuţie, fabulă, familie, gazetă, generosu,
magie, modă, plantă, poesie, proprietate, respiraţie etc.
ÎÎn afaraă de neologisme, îântre care se includ şi numeroşi termeni tehnici,
dicţionarul cuprinde un material lexical de facturaă popularaă sau regionalaă ,
provenit mai cu seamaă din graiurile
7
0
transilvaă nene. Dornici saă scoataă îân evidenţaă şi cu acest prilej originea latinaă a
limbii noastre, autorii Lexiconului... îâncearcaă saă stabileascaă numeroase etimologii,
dar multe dintre acestea sunt forţate ori hazardate.
ÎÎn ce priveşte ortografia, Lexiconul de la Buda urmeazaă destul de fidel
sistemul de scriere propus de S.Micu, folosindu-se doar de caâ teva semne
deosebite (ţ, ş, aá „aă ”). El constituie un monument de seamaă îân dezvoltarea limbii
şi culturii romaâ neşti. Prin aceastaă scriere se îâncununeazaă straă daniile
promotorilor Şcolii ardelene îân sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltaă rii
limbii literare: îâmbogaă ţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme
de vorbire corectaă . Graţie extensiunii materialului cuprins şi îântocmirii lui
judicioase, Lexiconul de la Buda a îânsemnat o etapaă importantaă îân evoluţia limbii
literare şi o temelie trainicaă pentru dezvoltarea ei ulterioaraă .

3.1.5. Surse de îmbogăţire a vocabularului limbii literare în viziunea Şcolii


Ardelene
Una din problemele cele mai complexe şi, totodataă , mai importante pe care
le ridicaă procesul de dezvoltare şi modernizare a oricaă rei limbi este crearea unui
fond lexical capabil saă asigure exprimarea tuturor noţiunilor şi ideilor din orice
domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. Spre sfaâ rşitul veacului al
XVÎÎÎ-lea, limba romaâ naă se afla îântr-o stare deplorabilaă din acest punct de vedere.
Termenii slavoni, turceşti şi greceşti paă trunşi îân scrierile caă rturarilor din secolele
anterioare şi îân limba de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea raă u
adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii romaâ ne.
Meritul de a fi îândreptat limba romaâ neascaă spre izvoarele ei fireşti latino-
romanice revine, de asemenea, reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Îndicaâ nd drept
principala sursaă de îâmbogaă ţire cu neologisme a limbii romaâ ne literare limba
latinaă şi limbile neoromanice, filologii transilvaă neni saă vaâ rşeau un act
revoluţionar de importanţaă capitalaă pentru modernizarea limbii noastre culte.
Latina şi limbile romanice apusene au dat romaâ nei, îâncepaâ nd cu preajma
anului 1780, un numaă r important de termeni, dintre care cei mai mulţi au fost
adaptaţi şi asimilaţi. Caă rţile ştiinţifice de tot felul, elaborate sau traduse de ei,
reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate.
Spre deosebire de latiniştii altor secole, corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de
exageraă ri, introducaâ nd îân scrierile lor termenii absolut necesari limbii romaâ ne.
ÎÎn procesul de îâmbogaă ţire a lexicului romaâ nesc cu neologisme, ei au acţionat
conştient şi moderat. De aceea se pare edificatoare afirmaţia lui S.Micu: „Pentru
aceea vorbim, ca alţii saă îânţeleagaă . Nu se cade saă amestecaă m cuvinte straă ine îân
limba romaâ neascaă , adicaă nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau
dintr-alte limbi. Îaraă unde lipseşte îân limba noastraă romaâ neascaă şi nu avem
cuvinte cu care saă putem spune unele lucruri, mai ales pentru îânvaă ţaă turi şi îân
ştiinţe, atunci cu socotealaă şi numai caâ t este lipsaă putem saă luaă m ori din cea
greceascaă , ca din cea mai îânvaă ţataă , ori din cea latineascaă , ca de la a noastraă maicaă ,
pentru caă limba noastraă cea romaâ neascaă este naă scutaă din limba cea latineascaă ”
[Micu, 1963:57].
La raâ ndul saă u, P.Maior, constataâ nd lacunele din vocabularul ştiinţific
romaâ nesc de la îânceputul veacului trecut, propune: „Unde îântru ştiinţele cele
îânalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum grecilor le iaste slobod îân lipsele
sale a se îâmprumuta de la limba elineascaă , şi saâ rbilor şi ruşilor de la limba
sloveneascaă cea din caă rţi, aşa şi noi toataă caă dinţa avem a ne ajuta cu limba
latineascaă cea corectaă , ba şi cu surorile limbii noastre, cu cea italieneascaă , cu cea
fraâ nceascaă şi cu cea spanioleascaă ” [Maior, 1813:183]. Se desprind de aici douaă
importante idei:
a) lexicul limbii literare trebuie îântregit prin introducerea neologismelor de
origine latinaă şi
romanicaă ;
b) limba romanaă literaraă trebuie ridicataă la nivelul celorlalte limbi de
culturaă prin racordarea ei la necesitaă ţile şi exigenţele ştiinţei moderne.

7
1
Contribuţia lui Gh.Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice romaâ neşti este
şi ea remarcabilaă , mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvaă nean a
pus îân circulaţie numeroşi termeni, dintre care unii s-au paă strat şi azi îân anumite
ramuri ale ştiinţei, cum sunt astronomia, botanica, fizica, matematica, chimia,
agronomia etc.
Latiniştii nu au respins îân totalitate elementele straă ine paă trunse îân ţesaă tura
limbii romaâ ne, ci s-au pronunţat mai ales îâmpotriva acelor termeni care,
neintraâ nd îân uzul general, au raă mas adesea neadaptaţi la sistemul fonetic şi
morfologic al limbii noastre. De asemenea, ei nu au vaă zut îân latinaă şi îân limbile
romanice singura sursaă de îâmprumut. Astfel, P.Îorgovici şi-a dat seama caă limba
romaâ naă poate fi îâmbogaă ţitaă şi cu elemente lexicale create pe teren propriu, mai
ales prin derivare de la raă daă cini moştenite din latinaă . De cele mai multe ori îânsaă
derivatele propuse de el sunt neologisme îâmprumutate din latinaă sau din limbile
romanice. Acest lucru se poate uşor constata citind, de pildaă , termenii incluşi de
P.Îorgovici îân familia substantivului parte: particulare „osebit”, părţire
„îâmpaă rţire”, porţie „o parte maă surataă ”, proporţie „îântre douaă paă rţi asemaă nare”,
parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate „neţinerea cu nici unul”.
Prin straă dania oamenilor de culturaă transilvaă neni din aceastaă epocaă ,
fondul istoric latin al limbii s-a îâmbogaă ţit cu un mare numaă r de neologisme
romanice, raă spaâ ndite apoi şi îân scrierile autorilor munteni şi moldoveni. ÎÎn felul
acesta, grecismele şi turcismele paă trunse îân limba literaraă au putut fi îânlaă turate
îân numai caâ teva decenii.
Privitaă îân ansamblu, contribuţia Şcolii Ardelene la îântemeierea limbii
romaâ ne literare moderne este, faă raă îândoialaă , remarcabilaă , poate nu ataâ t prin
rezultatele practice imediate, caâ t, mai ales, prin ideile judicioase privitoare la
cultivarea şi unificarea limbii romane.

3.2. CONTRIBUȚIA CĂRTURARILOR DIN PRINCIPATE LA CULTIVAREA


ȘI MODERNIZAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

3.2.1. Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice


Datoritaă tradiţiei, dar şi din cauza lipsei unor lucraă ri de gramaticaă
romaneascaă , menite saă stabileascaă , îâncaă de la îânceputurile scrisului, normele
ortografice şi ortoepice, romaâ nii au menţinut îân alfabetul chirilic un mare numaă r
de slove inutile. Abia îân a doua jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-lea, adicaă odataă cu
apariţia celor dintaâ i gramatici, se îâncearcaă fixarea unor norme de scriere corectaă ,
avaâ ndu-se îân vedere, totodataă , şi unele probleme de ortoepie. Bucoavnele (cea
mai veche dateazaă din 1699), care slujeau la deprinderea scrisului, nu cuprind
expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic romaâ nesc. Acest fapt a faă cut
imposibilaă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi romaâ nii şi a creat
mari dificultaă ţi celor care îâncercau saă inveţe a scrie romaâ neşte, iar mai taâ rziu a
generat numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi.
Paâ naă la sfaâ rşitul veacului al XVÎÎÎ-lea, asistaă m doar la îâncercaă ri sporadice şi
nesemnificative de simplificare a alfabetului chirilic. Prima îâncercare „oficialaă ” de
reducere a slovelor chirilice o datoraă m lui Ienăchiţă Văcărescu. ÎÎn Observaţii
sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielelor gramaticii rumâneşti,
tipaă ritaă la Raâ mnic, îân 1787, caă rturarul muntean propune reducerea alfabetului
romaâ no-chirilic la 33 de semne. ÎÎn afaraă de aceasta, Îenaă chiţaă Vaă caă rescu foloseşte
numai accentul ascuţit, chiar şi pe ultima silabaă , renunţaă la titlaă ca semn
distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen 1 dedesubtul diftongilor.
Reforma initțiataă de el îânsaă nu a avut ecou îântre contemporani, nici chiar autorul
ei n-a respectat-o integral, pentru caă in scrierile sale folosea 38 de slove îân loc de
cele 33, recomandate de el îânsusț i.

1 Un semn asemănător cu un arc de cerc.


7
2
Societatea literară din Braşov, îântemeiataă îân 1821, cu scopul de a sprijini
îânvaă tțaămaâ ntul romaâ nesc sț i literatura natționalaă , îâşi propunea simplificarea
alfabetului chirilic şi adaptarea lui la sistemul fonetic al limbii romaâ ne. Dupaă
reîântoarcerea la Bucureşti, membrii Societăţii şi-au continuat preocupaă rile de
limbaă şi ele au dat rezultatul scontat: a apaă rut Gramatica românească a lui Ion
Heliade Rădulescu, care s-a tipaă rit la Sibiu, îân 1828.
Nemaiţinaâ nd seamaă de tradiţie, Î.Heliade Raă dulescu face o reformaă
radicalaă a ortografiei romaâ neşti cu slove chirilice. Motivaâ ndu-şi acţiunea, el se
declaraă partizan al principiului fonetic, araă taâ nd caă „pentru ce saă nu scrim cum
pronunţiem, caâ nd scrim pentru cei care traă esc, iar nu pentru cei morţi?”
[Heliade-Raă dulescu, 1980:17].
Spre deosebire de Î. Vaă caă rescu, Î. Heliade a reuşit saă -şi convingaă
contemporanii de inutilitatea semnelor diacritice (accente, spirite, eric, paeric,
titlaă ), precum şi de oportunitatea eliminaă rii din alfabetul romaâ nesc a slovelor de
prisos. Astfel, Heliade a reuşit saă impunaă un alfabet alcaă tuit din 30 de slove, pe
care tot el le-a modificat îâncaă de douaă ori, îân 1836 şi 1844, asiguraâ nd, îân felul
acesta, îânlocuirea treptataă a alfabetului chirilic cu cel latin.
Cu toate caă reforma propusaă de Î.Heliade-Raă dulescu are un caracter
revoluţionar, constataă m şi caâ teva concesii pe care el le-a faă cut tradiţiei. Astfel,
îânvaă ţatul muntean acceptaă faă raă justificare slova γ „i”, semnul scurtaă rii (ež , ий ),
precum şi pe u mut la sfaâ rşitul cuvintelor terminate îân consoanaă , notat îânsaă prin
apostrof.
Autoritatea ştiinţificaă şi culturalaă de care se bucura Î.Heliade-Raă dulescu îân
prima jumaă tate a secolului al XÎX-lea, dar mai ales procesul de îânnoire a vieţii
economice, politice şi culturale romaâ neşti au asigurat succesul deplin al acestei
îândraă zneţe reforme ortografice, care a avut consecinţe dintre cele mai bune şi
asupra unificaă rii normelor fonetice ale limbii literare.

3.2.2. Încercări de normare a limbii române prin intermediul


gramaticii
Cea dintaâ i gramaticaă romaâ neascaă tipaă ritaă , scrisaă îân limba romaâ naă sț i
mentționataă mai sus, aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se intituleazaă Observaţii
sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduelelor gramaticii rumâneşti.
Editataă îân acelaşi an (1787) la Raâ mnic şi Viena, aceastaă gramaticaă era destinataă ,
îân primul raâ nd, şcolarilor din Ţara Romaâ neascaă şi, eventual, celor din
Transilvania. Caă rturarul muntean intuieşte bine rolul hotaă raâ tor pe care-l au
lucraă rile de gramaticaă îân viaţa limbilor culte, mai cu seamaă îân realizarea unitaă ţii
şi stabilitaă ţii lor. Totodataă , el constataă şi importanţa textelor scrise îân limba
romaâ naă pentru fixarea normelor exprimaă rii literare. De aceea el consideraă caă
„limba romaneascaă daă la anul 1688 (caâ nd s-a tipaă rit Biblia de la Bucureşti) s-au
îânceput, maă car şi daă era îânceputaă daă la 105 daă la Hristos, adicaă cu 1583 de ani
mai îânainte”. Mai departe îânsaă Vaă caă rescu afirma caă „limba noastraă au la 1688 au
luat îânceputul cel daă al doilea sau acum”, ceea ce ne face saă credem caă Îenaă chiţaă
Vaă caă rescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale îân procesul de
formare a romaâ nei literare. Cu toate caă adopta numeroase fonetisme şi forme
gramaticale munteneşti, pe care îâncerca saă le impunaă ca norme ale limbii corecte,
Îenaă chiţaă Vaă caă rescu ţine seama şi de situaţia existentaă îân celelalte graiuri
dacoromane. Consideraâ nd mai corecte formele moldoveneşti vreau, pot, faţaă de
cele munteneşti voi, poci, el afirma: „Am baă gat de seamaă caă la multe graiuri din
obicei moldovenii paă zesc regula gramaticeascaă mai cu scumpaă tate, nu vreau să
merg zic, nu pot să fac şi aşa este regula. A putere trebuie saă facaă pot, iar daă vom
da caă saă schimbaă m t trebuie saă se schimbe îân ţ, saă saă zicaă îâncai pot, la noi îânsaă s-
au obicinuit poci şi nepaă zind nici un canon, raă maâ ne a fi faă raă regulaă ”. El consideraă ,
de asemenea, mai corectaă forma transilvaă neanaă eu lucru faţaă de eu lucrez şi
apreciazaă respectul transilvaă nenilor pentru ortografie.
Î. Vaă caă rescu a putut fi obiectiv îân aprecierea faptelor de limbaă , iar aspectul
literar al romaâ nei are îân gramatica sa un caracter mai puţin elaborat, mai puţin
savant şi mai apropiat de îânfaă ţişarea pe
7
3
care o avea limba vorbitaă îân a doua jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-lea. Poate caă
datoritaă acestei atitudini, el admite îân gramatica sa şi unele forme duble, cum ar
fi: piste – pîste, dîn – din etc.
Caă rturarul muntean a fost nevoit saă -şi creeze singur terminologia
gramaticalaă . Spre deosebire de D.Eustratievici Braşoveanul, care s-a folosit
aproape exclusiv de calcuri dupaă slavaă , greacaă şi latinaă , Îenaă chiţaă Vaă caă rescu a
utilizat şi numeroşi termeni de origine italianaă : anormal (< it. anormale), cvalita
(< it qualita), cvantita (< quantita), concordanţa (< it. concordanza) etc., care stau
alaă turi de cei latineşti şi slavi. Prin lucrarea sa, Îenaă chiţaă Vaă caă rescu a deschis
seria gramaticilor tipaă rite îân limba romanaă şi a exercitat o importantaă influenţaă
asupra celorlalţi invaă ţaţi care au realizat astfel de scrieri mai tirziu.

3.2.3. Contribuția lui I.Heliade-Rădulescu la unificarea și


modernizarea normelor limbii române literare
Activitatea de lingvist a lui Î.Heliade Raă dulescu a straă baă tut douaă etape.
Prima, predominant pozitivaă , s-a desfaă sț urat îântre anii 1828 – 1840,
caracterizaâ ndu-se prin sustținerea simplificaă rii scrierii chirilice romaâ nesț ti sț i a
trecerii la scrierea cu litere latine dupaă principiul fonetic; prin campania de
cultivare a limbii îân directția îâmbogaă tțirii lexicului romaâ nesc modern cu cuvinte
latino-romanice, îân functție de necesitaă tți sț i cu conditția adaptaă rii neologismelor la
structurile limbii romaâ ne sț i a „canonisirii” (normaă rii) gramaticii îân vederea
realizaă rii unei limbi literare unitare pentru romaâ nii de pretutindeni.
A doua etapaă , regresivaă , a durat îântre anii 1840 – 1870, caâ nd atitudinea
purist-reformatoare sț i prescriptivaă îân raport cu problemele limbii se
exacerbeazaă paâ naă la îâncrederea îân posibilitatea dirijaă rii limbii îân vederea
construirii a posteriori a unui idiom romaâ no-italian; este asț a-numita etapaă
„italienizantaă ”, soldataă cu „reajustarea” îân aceastaă directție a unei paă rtți din opera
sa poeticaă . ÎÎn aceastaă ultimaă etapaă a activitaă tții sale lingvistice, devenit primul
presț edinte al Societății academice române (1867), urmaâ ndu-sț i propria directție
italienizantaă , Heliade avea saă facaă totusț i unele concesii directției latiniste, prin
participarea la elaborarea proiectului de ortografie din 1869.
Cea mai valoroasaă lucrare din aceastaă epocaă , la capitolul Gramatici, raă maâ ne
Gramatica românească (1828) a lui Îon Heliade-Raă dulescu, apreciataă pentru
ideile referitoare la ortografie şi la principalele caă i de modernizare a lexicului.
Aceastaă lucrare se distinge, faţaă de scrierile similare apaă rute paâ naă atunci, printr-
o structuraă mai amplaă şi mai adecvataă descrierii sistemului gramatical romaâ nesc,
printr-o terminologie surprinzaă tor de modernaă şi, mai cu seamaă , prin claritatea
şi concizia cu care sunt formulate normele gramaticale.
Reforma chirilicei romaâ nesț ti – profund justificataă – printr-o reducere
drasticaă , la 32-34 de slove, a fost comentataă convingaă tor, dar sț i cu mult haz, de
caă tre taâ naă rul autor îân prefatța Gramaticii de la 1828. Se realiza, prin acea reformaă ,
desț i îân scriere slavaă , principiul fonetic îân ortografia romaâ neascaă , desideratul de a
avea „pentru fiesț tecare sunet sț i pentru fiesț tecare glas caâ te un semn, adicaă caâ te o
slovaă ” [Heliade-Raă dulescu, 1980:54]. A urmat apoi actțiunea de introducere
treptataă a alfabetului latin, ÎÎncepaâ nd cu anul 1836, prin intermediul alfabetului
„civil”, sau „de tranzitție”, cuprinzaâ nd îân parte slove sț i îân parte litere, paâ naă la 1844,
caâ nd numaă rul din noiembrie al „Curierului romaâ nesc” apare tipaă rit integral îân
alfabet latin. Dar Heliade trecuse deja îân a doua etapaă a activitaă tții sale lingvistice
sț i paă raă sise unele dintre principiile juste din tineretțe. Acum, dupaă o conlucrare
straâ nsaă cu Al.Roman sț i Î.C.Massim la proiectul academic de ortografie, care
prevedea un sț ir de concesii faă cute etimologismului, el elaboreazaă propriul sistem
ortografic, îân directția italienizantaă de data aceasta, chiar dacaă , ca principiu
teoretic, sustținea: „Orice am hotaă rîâ noi, tot nu s-ar putea impune ca lege, dacaă nu
vom consulta firea limbei noastre; limba saă ne fie nouaă dascaă l, ea saă ne impunaă
nouaă ortografia, nu noi ei” [Apud: Macrea, 1978:105].
7
4
Spre deosebire de predecesori, Heliade îântreprinde o selecţie riguroasaă a
formelor, dar se limiteazaă aproape exclusiv la materialul oferit de varianta
literaraă munteneascaă şi de limba veche.
De regulaă , opteazaă pentru o singuraă formaă , dar caâ nd se îântaâ mplaă saă noteze
douaă variante, prima este cea pe care o recomandaă şi o foloseşte îân scrierile sale.
Totuşi, îân caâ teva situaţii Heliade oscileazaă îântre norma propusaă şi o formaă
popularaă neconsemnataă îân gramaticaă . Deşi propune o formaă unicaă pentru sg. a
pronumelui relativ care, uneori îântaâ lnim şi forma carele: cel dintâi carele au aflat
tiparul. Pe laâ ngaă numeralul ordinal a doa, îântrebuinţeazaă şi forma veche, paă strataă
îân graiuri, femeie de-a doilea. Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea
auxiliarului a avea la pers. ÎÎÎ-a sg. şi pl. a perfectului compus, îântaâ lnim şi forma
au pentru singular, ca îân limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan vodă….
Heliade confundaă uneori formele pronumelui de îântaă rire (ne-o arată însuşi
limba latinească), deşi precizeazaă corect norma. Pentru prepoziţia pe recomandaă
formele pre şi pă, dar îân texte foloseşte aproape exclusiv varianta cea mai
raă spaâ nditaă : pe.
Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de
Heliade, amintim:
 formele pronominale de G.-D. tutulor şi nimului,
 articolul demonstrativ a,
 îâncadrarea verbului a scrie la conjugarea a ÎV-a (a scri),
 prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre,
 conjuncţia daca etc.
Heliade preferaă formele mai vechi, considerate de el mai clasice, ale
pronumelui demonstrativ: acest, acel, acei, acele, alaă turi de care citeazaă şi
formele munteneşti ăst, ăl, ăi. La fel procedeazaă caâ nd trebuie saă aleagaă îântre
formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi –
oi, vei – ei, va- o, vom – om, veţi – eţi, vor – or. Tot sub influenţa vechii romaâ ne
literare, Heliade acceptaă mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut), precum
şi formele diferenţiate dupaă persoane ale auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu
fost, să fii fost, să fie fost etc.
Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade îân Gramatica sa sunt
îân general identice cu cele din romaâ na literaraă actualaă . ÎÎn esenţaă , el a raă mas fidel
acestor norme, pe care le-a promovat mai ales îân şcoalaă şi îân presaă , paâ naă caâ nd s-a
laă sat cucerit de ideea italienizaă rii limbii noastre culte.
Bazataă aproape integral pe materialul de limbaă oferit de varianta literaraă
munteanaă , Gramatica românească este, de fapt, cea mai izbutitaă lucrare
normativaă a exprimaă rii culte din Muntenia. Circulaâ nd şi îân alte provincii
romaneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţificaă a autorului, aceastaă carte a
contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii romaâ ne literare
moderne.
Dacaă filologii şi alţi intelectuali din aceastaă perioadaă au intuit calea
teoreticaă a cultivaă rii limbii, Î.Heliade-Raă dulescu a caă utat saă stabileascaă principiile
raţionale şi practice care urmau saă ducaă la îânfaă ptuirea ei. Rolul saă u îân aceastaă
privinţaă este considerabil. De aceea suntem îândreptaă ţiţi saă vorbim, îântre 1828 şi
1840, de un moment Heliade îân istoria limbii noastre literare.
Împunaâ ndu-se de taâ naă r ca o prestigioasaă personalitate culturalaă , el a reuşit
pentru un timp saă -i adune îân jurul saă u pe cei mai reprezentativi scriitori şi
oameni de culturaă din principate, care i-au îâmpaă rtaă şit ideile clare şi i-au acceptat
opiniile judicioase, menite saă îândrepte limba noastraă literaraă pe calea
desaă vaâ rşirii.
Cele mai judicioase opinii ale sale îânsaă nu sunt formulate îân Gramatica
românească, cum ne-am fi aşteptat, ci îân scrisorile sale caă tre C. Negruzzi, Gh.
Bariţiu şi P. Poenaru, publicate îân Muzeul naţional sau îân Curierul românesc.
Cu toate caă se formase şi crescuse îân respectul faţaă de ideologia literaraă
clasicaă , Heliade era un romantic, de aceea el respinge, la îânceputul activitaă ţii sale,
îâncercaă rile raţionaliste de a schimba limba arbitrar. „Vorbele mele, scrie el, n-au
fost niciodataă porunci, ci eu m-am supus totdeauna la poruncile şi

7
5
la glasul limbii, acolo unde am avut putere saă -l inţeleg; şi cine este romaâ n se va
supune şi el cu mine” (Scrisoare către C. Negruzzi). ÎÎn concepţia sa, limba literaraă
nu se putea constitui decaâ t printr-un amplu efort de selecţie din materialul
îântregii limbi romaâ neşti. Selecţia normelor unice ale romaâ nei culte trebuia saă se
facaă îân baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor, cel al uzului
sau al circulaţiei acestor forme, al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. Peste
toate trebuia saă domneascaă îânsaă logica limbii, structura şi tendinţele ei interne,
pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora.
ÎÎntemeindu-se pe aceste principii, Heliade propune o serie de norme
fonetice şi gramaticale, menite saă ducaă la unificarea limbii romaâ ne literare,
dintre care cele mai multe s-au impus îân a doua jumaă tate a secolului trecut. Le
notaă m pe cele mai importante.
În fonetică, sunt nerecomandabile formele cu e trecut la i îân
moldovenismele carile, binile, trii şi recomandaă carele, binele, trei; tot aşa el
vorbeşte, ce, dar nu el vorbeşti, ci; de asemenea, nu înţăleg, zisă, iubăsc, ci înţeleg,
zise, iubesc; saă se scrie şi saă se pronunţe ea îân prea, mea, putea, nu e: pre, me,
pute; dupaă s saă se paă streze diftongul ea: seară, seamănă, nu sară, samănă; se va
scrie pîne, mîne, cîne (dar cu privire la rostire, „pronunţe-l fiecare dupaă obiceiul
loculuia”. Se va scrie singur, nu sîngur, judecă, nu giudecă, dar îân împregiurări,
încongiur gi trebuie paă strat, pentru caă aceste derivate provin de la latinescul
gyrus. Faă raă a ţine seama de transformaă rile fonetice specifice unor graiuri,
Heliade recomandaă formele asemaă naă toare cu cele baă naă ţene sciu, nasce, pe care le
credea „mai clasice” (lat. scit, nascit) decit ştiu, naşte din restul graiurilor.
Prepoziţiile pe, de se vor scrie aşa, şi nu pă, dă, ca îân graiul muntean, dar nici pi,
di, ca îân Moldova.
În morfologie, Heliade propune saă se formeze superlativul cu adverbele
foarte sau prea, ca îân Muntenia, nu cu moldovenescul tare. Recomandaă formele
verbale neiotacizate (să audă), şi nu pe cele iotacizate (să auză), ca îân Muntenia
şi îân limba bisericeascaă ; dar variantele munteneşti ale unor verbe sunt
recomandate îân locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte, pîrăşte), care sunt astaă zi
corecte; la fel, saă se scrie e, este, îân loc de mold. îi. la indicativ perf. comp. pers. ÎÎÎ
sg. auxiliarul a avea saă se scrie a, ca îân Muntenia, nu au. Sunt literare formele
munteneascaă simte şi moldoveneascaă socot, nu moldovenescul simţeşte şi
muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sunt lucruri diferite). La indicativ
imperfect saă se îântrebuinţeze forma baă naă ţeanaă cu u (ei cîntau), nu cea veche, faă raă
u (ei cînta). Trebuie respinsaă forma verbalaă moldoveneascaă de hiperreprizaă m-
am dusu-m-am, ca şi cea munteneascaă a făcutără. Varianta conjunctivului la pers.
a ÎÎÎ-a să deie saă fie îânlocuitaă cu să dea. Nu sunt recomandabile participiile de
tipul înviet, ci înviat, nici sufixele de tip nordic -ariu, -oriu (moraiu, agiutoriu), ci
variantele munteneşti -ar, -or.
Este lesne de constatat caă aproape toate recomandaă rile faă cute de Heliade
au fost acceptate, mai devreme sau mai taâ rziu, de limba literaraă .
Cunoscaă tor al culturii şi al mai multor limbi straă ine, Heliade porneşte de la
exemplul altor popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea
noţiunilor ştiinţifice şi ale „meşteşugurilor”, îâmprumutaâ ndu-i din altaă parte:
grecii de la fenicieni, egiptenii de la asirieni, romanii de la greci, iar popoarele
Europei ‒ de la romani. Drumul acesta este – şi trebuie saă fie – al limbii noastre,
cu deosebire caă „noi nu îâmprumutaă m, ci luaă m cu îândraă znealaă de la maica noastraă
moştenire şi de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”.
Îataă deci un izvor aflat nu numai la îândemaâ naă , ci şi legitim: a lua, şi nu a
îâmprumuta din latinaă îânsemna a intra îân staă paâ nirea unei zestre care zaă cea
ascunsaă şi aştepta saă i se dea îântrebuinţare.
Aici îânsaă Heliade recomandaă saă nu se ia decaâ t ceea ce este necesar, de unde
trebuie şi îântr-o formaă care saă nu contrazicaă îân chip flagrant spiritul limbii
romane.
Dar limba latinaă nu era unica limbaă chemataă saă furnizeze materialul
necesar . Nici greaca nu-şi pierduse îâncaă prestigiul dobaâ ndit cu milenii îân urmaă şi
raă sfraâ nt îân structura latinei clasice şi populare.

7
6
Numeroase limbi moderne îâmprumutaseraă direct sau indirect termeni greceşti.
De aceea era firesc saă se acorde drept de cetaă ţenie terminologiei ştiinţifice de
origine greceascaă , alaă turi de cea latinaă .
Acestea sunt poziţiile principale adoptate acum îân materie de cultivare –
prin îâmprumuturi – a limbii literare. Era o primaă soluţie îân care locul
predominant îâl deţinea latina, iar alaă turi de ea, limbile romanice şi greaca.
Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea îânsaă cheia
potrivitaă saă deschidaă de la sine porţile modernizaă rii unei limbi vechi, care nu
trebuia totuşi saă -şi schimbe îân felul acesta fizionomia cu alta, deosebitaă de
îânfaă ţişarea ei moştenitaă de veacuri.
Spre deosebire de latinişti, Heliade îânţelegea adoptarea elementelor de
îâmprumuturi ca o adaptare la specificul limbii noastre: „Vorbele straă ine trebuie
saă îânfaă ţoşeze îân haine romaâ neşti şi cu mascaă de rumaâ n îânaintea noastraă . Deci
trebuie saă spunem patriotism, şi nu patriotismos, dacaă luaă m cuvaâ ntul din
greceşte, saă scriem şi saă rostim naţie, ocazie, dacaă îâmprumuturile sunt latineşti, şi
tot aşa coleghiu, privileghiu sau mai bine colegiu, privilegiu, „dupaă genul şi natura
limbii”. Trebuie saă recunoaştem caă formele pentru care optase Heliade sunt şi
cele actuale. El merge, îân privinţa aceasta, pe drumul indicat de tradiţia noastraă
mai veche, de la D.Cantemir la Gh.Şincai şi P.Îorgovici. Tipul ocaziune, impus mai
taâ rziu de latinişti, nu s-a dovedit viabil, tendinţa limbii romaâ ne literare mergaâ nd
îân direcţia prevaă zutaă de Heliade (cf. formele simţite azi ca îânvechite: condiţiune,
propoziţiune etc.).
Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme, aceleaşi pentru
neologismele adoptate îân limbaă , fiindcaă la un moment dat, datoritaă filierelor prin
care paă trunseraă elemente noi, se creaseraă sisteme flexionare diferite nu numai îân
cazul substantivelor, ci şi îân al verbelor. Muntenia prefera sufixul grecesc -isi,
scriind formalisesc, recoandarisesc etc.; transilvaă nenii, bucovinenii şi baă naă ţenii
îântrebuinţau aceleaşi verbe, ataşaâ ndu-le sufixul -ălui: formăluiesc,
recomăndăluiesc etc.
Se uitaă , atraă gea atenţia Heliade, paradigma caă reia îâi aparţine verbul:
formare, recomandare sunt de conj. Î, avaâ nd infinitivul a forma, iar „partiţipia
trecutaă ” – format. Plecaâ nd de aici, se cuvine saă se foloseascaă îân conjugare „la
îânmulţit” (plural) formăm, iar la „singurit” (singular) – form, formi, formă şi
recomand, recomanzi, recomandă.
Patru ani mai taâ rziu, îân Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi
începutului rumânilor
(1832), Heliade avea saă reia unele din ideile expuse mai îântaâ i, îân prefaţa
Gramaticii, trataâ nd cu aceeaşi vervaă familiaraă şi ironicaă pe „croitorii” de sisteme
artificiale, care se silesc saă îâmbrace limba romaâ naă „cu haine pestriţe prea lungi
sau prea scurte, îân orice caz nepotrivite pentru ea”. El porneşte de la o definiţie a
limbii care pune îân evidenţaă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literaraă :
„Limba este mijlocul prin care ne araă taă m cunoştinţele şi cugetaă rile noastre, şi,
prin urmare, cu caâ t unui om i se îântind şi i se îânmulţesc cunoştinţele, cu ataâ ta i se
îânmulţesc şi zicerile prin care îâşi numeşte ideile sale. Limba ţaă ranului este, din
acest motiv şi îân mod fatal, mai saă racaă , ea fiind limitataă la denumirile date
obiectelor şi acţiunilor din sfera îândeletnicirilor curente ale vieţi rurale. Limba
oamenilor instruiţi este mai bogataă decaâ t cea „de obşte”, deoarece ea cuprinde
cuvinte îân plus pentru noţiuni necunoscute omului simplu. Ce cale trebuie
urmataă pentru a-i adaă uga ceea ce-i lipseşte? Saă se porneascaă oare exclusiv de la
limba popularaă , formaâ nd din materialul ei cuvinte noi şi „caâ rpind” cu ajutorul lui
pentru
a umplea golurile? Soluţia ar fi neinspirataă şi ar duce la ridicol, caă ci, procedaâ nd
astfel, observaă Heliade, ar trebui saă se spunaă , îân loc de persoană (gramaticalaă ),
obraz şi atunci pronumele personale ar fi numite pronume obraznice, iar
personalitatea obrăznicie” [Heliade-Raă dulescu, 1973:87].
Remediul trebuie caă utat tot îân posibilitaă ţile limbii, dar pe altaă cale. Un
exemplu îâl oferaă franceza, care, avaâ nd substantive moştenite ca lieu „loc”, nu a
ezitat saă formeze şi altele ca localité şi local. Nimic nu ne îâmpiedicaă saă facem şi
noi de la cuvaâ ntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele localitate şi local, de la
înainte, înaintare, de la înapoi, înapoiere. Analizaâ nd lista de derivate propuse îân
Paralelism între limba rumînă şi italiană, Heliade recomandaă folosirea
„prepoziţiilor” (prefixelor) neologice, cu ajutorul caă rora se pot crea numeroase
cuvinte noi, necesare limbii culte: cu re- se pot

7
7
forma de la sare, resare, de la ducere, reducere etc.; cu pref. con- se obţin
concetăţean, compatriot, compătimire etc. Sugestia o gaă sise Heliade la Paul
Îorgovici, pe care-l citeazaă elogios, recomandaâ nd „cu cinste” Observaţiile acestuia
din 1799. Cu remarcabilul saă u simţ lingvistic, Heliade pledeazaă pentru adoptarea
formelor de plural jurăminte, morminte, îân loc de jurămînturi, mormînturi, şi,
prin analogie cu acestea, saă se spunaă regulamente etc., nu regulamenturi. Motivul
este de ordin „economic”: aceste forme sunt mai scurte şi deci preferabile.
Pentru aceeaşi raţiune, este de dorit saă spunem politic, diplomatic etc., nu
politicesc, diplomaticesc. ÎÎn schimb, el crede caă e necesaraă forma de gerunziu
adjectival murindul, murinda, răsărinda (lunaă ), care are altaă valoare decaâ t
adjectivele îân -tor: muritor etc. El a acordat, cum se ştie, un loc larg acestei forme
şi, dupaă el, alţi scriitori, îân creaţia lor poeticaă . De asemenea, Heliade îânclinaă spre
forma francezaă project îân locul formei proiect, care i se pare nepotrivitaă . ÎÎn
sfaâ rşit, faă caâ nd uz de o explicaţie istoricaă , îân virtutea caă reia lat. exponere a devenit
îân romaâ neşte spune(re), Heliade cere saă se romanizeze neologismele formate cu
prefixul ex- dupaă acest model saă se scrie, nu expediţie, excadron (sic!) etc., ci
espediţie, escadron. Un sprijin gaă sise Heliade îân aceastaă privinţaă şi îân forma
italianaă a cuvintelor îân discuţie.
Limba romanaă literaraă n-a paă strat toate formele propuse de Heliade, care
era caă laă uzit de principiul analogiei. ÎÎn virtutea acestuia, ca saă ne limitaă m la un
singur exemplu, dacaă de la a cânta avem cânt, cânţi, cântă, atunci şi de la a forma,
crede Heliade (vezi supra), ar trebui saă avem form, formi, formă, iar de la a lucra
– (eu) lucru. ÎÎn aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut îânsaă din
vedere caă unele din verbele romaâ neşti de conjugarea Î, au şi un sufix flexionar
-ez: lucrez, veghez etc. A forma s-a orientat dupaă acest tip – nu îânsaă şi a
recomanda.
Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivaă largaă , îâmbraă ţişaâ nd o îântreagaă
realitate filologicaă şi tinzaâ nd spre realizarea unei unificaă ri a formelor
gramaticale. Caă ci noţiunea de limbaă este inseparabil legataă de ideea de unitate a
îântrebuinţaă rii mijloacelor ei, cu ataâ t mai mult îân cazul cuvintelor luate din alte
limbi. Pentru moment, acest lucru trebuia spus raă spicat. „Şansa” limbii noastre
literare a fost caă sensul modernizaă rii şi al integraă rii îâmprumuturilor îân specificul
limbii literare, aşa cum a fost îânţeles de Heliade îânainte de anul 1840, a gaă sit
raă sunet larg, direct sau indirect, îân scrisul romaâ nesc al secolului al XÎX-lea. Este
de-ajuns saă -l menţionaă m pe C. Conachi, care, îân Scrisoare către mitropolitul
Veniamin despre învăţăturile în Moldova (1837), vorbind despre „sporirea şi
pentru îântocmirea cuvintelor neapaă rat trebuincioase” îân limba romaâ naă literaraă ,
invocaă „pruba maicei sale latinei” şi recomandaă „primirea de cuvinte straă ine”, cu
„îântocmirea lor pe teapa (in spiritul) graiului”. Firesc i se pare poetului
moldovean saă zicem filozofiei astfel, faă raă a ne ruşina, dupaă pilda altor limbi, şi nu
iubire de înţelepciune, la fel geometrie, şi nu pământo-măsură. Dacaă autorul
scrisorii relua ideile lui Heliade ori se laă sa caă laă uzit de propriul saă u bun-simţ
intereseazaă mai puţin decaâ t faptul caă exista un consens aproape unanim îântre el
şi scriitorul muntean îân ce priveşte programul modernizaă rii limbii, faă raă
sacrificarea specificului ei naţional.
Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era
deci singura condiţie ce se cerea îândeplinitaă îân vederea constituirii unui
instrument de comunicare evoluat şi adecvat necesitaă ţilor vremii. O limbaă
literaraă este varianta îângrijitaă şi unitaraă , sub aspectul ei de limbaă comunaă ,
naţionalaă . Acest atribut ea il dobaâ ndeşte dintr-o sintezaă de traă saă turi lingvistice
îântemeiataă pe reflectarea particularitaă ţilor celor mai generale şi specifice
comunitaă ţii de vorbitori care utilizeazaă idiomul îân cauzaă . Discuţiile despre
problemele limbii literare nu puteau ocoli, prin urmare, un alt aspect esenţial
care intraă îân definiţia îânsaă şi a conceptului de limbaă literaraă , anume unificarea ei
îân raport cu structura graiurilor. Cum trebuia saă se procedeze pentru a se ajunge
la realizarea unitaă ţii ei prin stabilirea unui corp de norme care saă prezinte şi saă
îâmpace toate graiurile (subdialectale) deosebite îân vorbire, şi nu mai puţin prin
sistemele ortografice folosite îân cele trei provincii?

7
8
Cel care intervine şi de data aceasta, indicaâ nd caă ile posibile pentru
îânfaă ptuirea ideii de unitate lingvisticaă , este tot Î.Heliade-Raă dulescu. Soluţia lui
era aceasta: îântoarcerea la limba scrierilor religioase vechi, singura care putea
oferi o bazaă pentru fixarea unor norme comune, datoritaă caracterului ei mult mai
unitar îân comparaţie cu limba vie din secolul al XÎX-lea. Dar Heliade îânţelege prin
limba veche bisericeascaă nu ataâ t limba lui Coresi, cum credea G.Îbraă ileanu, ci
limba textelor bisericeşti de la mijlocul secolului al XVÎÎÎ-lea, care dobaâ ndise un
caracter unitar prin generalizarea variantei literare muntene îân toate caă rţile
romaneşti tipaă rite.
Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocataă şi de alţi caă rturari din aceastaă
vreme. G.Bariţiu, de pildaă , exclude criteriul regional transilvaă nean („dialectul,
scrie el, unde m-am naă scut”) îân alegerea bazei limbii romane literare. Principiul
saă u este de ordin estetic: el îânclinaă spre graiul „care place mai mult urechilor”, iar
acesta se apropie de limba caă rţilor bisericeşti. Îdeea va fi susţinutaă şi de
moldoveanul G.Saă ulescu, iar mai taâ rziu, de T.Cipariu, cel mai consecvent apaă raă tor
al limbii vechi, aşezataă de el la temelia programului de reformare a limbii culte
prin „dezgroparea” elementelor uitate îân caă rţile bisericeşti din secolele trecute.
ÎÎn fond, programul astfel conceput – de Heliade şi de alţii – ducea, implicit, la
„muntenizarea” limbii, dacaă avem îân vedere caracterul muntean al limbii textelor
lui Coresi sau cel muntenizat din caă rţile religioase tipaă rite pe la mijlocul
secolului al XVÎÎÎ-lea. Aceasta era şi obiecţia pe care filologul moldovean
conservator G.Saă ulescu, i-o aducea lui Heliade.
ÎÎntoarcerea la limba veche îânsemna, îân realitate, repunerea îân circulaţie a
cuvintelor de origine latinaă , dispaă rute cu vremea, ca urmare a procesului de
„corupere” la care fusese supus vechiul fond romanic îân decursul istoriei.
Unificarea staă tea, din acest punct de vedere, sub semnul viitor al purismului,
îânţeles şi aplicat îân mod diferit îân a doua jumaă tate a secolului.
Trebuie saă precizaă m caă formula revenirii la limba veche nu era interpretataă
– de Heliade acum, şi nici de T.Cipariu mai taâ rziu – ca o imitaţie servilaă a limbii
scrierilor religioase. Se cerea o alegere, o triere a materialului, pentru a se reţine
ceea ce apaă rea drept „clasic” şi pentru a se îândepaă rta tot ceea ce contrazicea
normele unei exprimaă ri corecte sub aspect gramatical.
Principiul selecţiei trebuia saă acţioneze şi îântr-un alt sens, pe care l-am
putea numi orizontal, faţaă de cel istoric, vertical. Heliade nu pretinde ca îân
acţiunea de unificare a limbii saă se acorde un loc privilegiat unui anumit grai, îân
speţaă celui muntean. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al realitaă ţii
şi lipsit de orice prejudecataă exclusivistaă regionalaă , Heliade recomandaă saă se ţinaă
seamaă de raă spaâ ndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de romaâ ni,
adicaă de caracterul popular, general, al unuia sau altuia dintre elementele ce
trebuiau saă intre îân normele exprimaă rii literare. ÎÎntr-o scrisoare adresataă îân 1838
lui C.Negruzzi, el ţine saă precizeze acest lucru, araă taâ nd caă este necesar saă aibaă îân
vedere cuvintele cu raă spaâ ndire largaă , precum şi pronunţarea lor de caă tre „cea
mai mare parte de romaâ ni”. ÎÎn 1839, el revine asupra acestei idei, araă taâ nd care
sunt condiţiile ce trebuie avute îân vedere pentru a pune la temelia limbii literare
elementele comune, selectate din toate graiurile cu scopul de a se asigura limbii
un caracter unitar, naţional: „Multe au bune moldovenii, multe au bune
ungurenii, baă naă ţenii, bucovinenii, multe au bune macedonenii, multe au bune
muntenii; dar multe au toţi şi rele. Saă lepaă daă m ce-i raă u, saă îâmbraă ţişaă m ce e bun
de la toţi şi îântre toţi şi saă primim şi îânnoiturile cele bune. Un trup saă fim cu toţi, o
limbaă saă avem…”.
Exceptaâ nd un numaă r foarte limitat de filologi – îântre care primul loc îâl
deţinea acelaşi G.Saă ulescu –ideile lui Heliade au fost acceptate şi îâmbraă ţişate şi îân
Moldova. Heliade este recunoscut drept „legiuitor” al limbii de caă tre cel care avea
saă devinaă peste caâ ţiva ani cel mai reprezentativ prozator al Moldovei, C. Negruzzi.
Lingvistul muntean îântreţine o corespondenţaă publicaă cu C. Negruzzi, fapt ce
trebuie considerat drept un moment esenţial îân procesul fixaă rii regulilor comune
cu privire la unificarea limbii romaâ ne prin recunoaşterea şi acceptarea
autoritaă ţii, îân aceastaă materie, a lui Heliade.

7
9
ÎÎn 1836, C. Negruzzi se adresa lui Heliade, faă caâ ndu-i aceastaă maă rturisire:
„Crede, domnul meu, caă noi, preţuind ostenelile d-tale, ne place a te vedea model
îân scrierile şi traducerile noastre şi vaă aducem laudaă ce se cuvine unui literat
reformator şi legiuitor al limbii”. Aceste raâ nduri sunt un document de
îânsemnaă tate capitalaă pentru etapa istoricaă a ideii de limbaă literaraă din preajma
anului 1840 şi pentru evoluţia ei ulterioaraă . Moldovenii gaă sesc un model de
limbaă literaraă îân scrierile lui Heliade şi declaraă caă -l vor urma. Deci, continuaă
Negruzzi, „va trebui saă se scrie şi îân Moldova -ori, şi nu -oriu, regulamente, şi nu
regulamenturi, z se va pronunţa ca îân Muntenia zi, astăzi etc. De asemenea,
formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca
privileghia, coleghia (venite prin filieraă ruseascaă ) vor trebui abandonate îân
favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu, colegiu etc”.
Concesiile nu sunt totuşi generale. C. Negruzzi crede caă ar trebui paă strate
fonetismele cu gi, ca îân mold. gios, gioc, giudecată, ca îân italianaă , de unde „derazaă
zicerile aceste”: giu, gioco, giudice.
Îtalienizat pe de o parte (îânaintea lui Heliade!), prozatorul moldovean se
arataă partizan al etimologismului, nu al limbii vechi sau al graiului moldovean,
caâ nd opteazaă pentru fonetismul cîne, pîne, mîne. Respingaâ nd variantele
munteneşti, el se sprijinaă pe un argument scump latiniştilor: îân latinaă (şi îân
italianaă ) nu se zice painis, cainis, ci pane, cane… îân sfaâ rşit, lui Negruzzi i se pare
caă este mai potrivit saă se pronunţe şi saă se scrie ca îân Moldova: proţes, ţivilizat, nu
proces, civilizat cum scrie Heliade (care urma, de fapt, el, de data aceasta,
ortografia italianaă ). Negruzzi nu admite îânsaă , şi pe bunaă dreptate, nici forma şenă
pentru scenă, fiind gata totuşi saă renunţe la grafia şi pronunţia moldoveanaă sţenă
îân favoarea celei care s-a şi impus: scenă. Chiar dacaă n-a fost de acord cu toate
propunerile faă cute de Heliade, C. Negruzzi a avut un rol esenţial îân propagarea
ideilor pozitive ale caă rturarului muntean îân Moldova, susţinaâ ndu-le cu
convingere şi dupaă ce autorul lor le-a abandonat.
Cultura vastaă , erudiţia filologicaă şi talentul literar, profunzimea gaâ ndirii,
curajul opiniei personale şi capacitatea de a intui surprinzaă tor esenţa
problemelor cercetate i-au permis lui Heliade saă se manifeste ca un vizionar, ca
deschizaă tor de drumuri îân cele mai variate domenii ale culturii romaâ neşti, el
îândeplinind astfel îân Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala
Ardeleanaă îân Transilvania. Îdeile sale privitoare la modernizarea şi unificarea
limbii romaâ ne literare, exprimate paâ naă la 1840, au fost preluate, dezvoltate şi
aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular, tot aşa cum latinismul şi,
îân general, curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale
Şcolii Ardelene.
3.2.4. Trăsături ale limbii literare din epoca premodernă
ÎÎn lucraă rile filologice scrise de muntenii Îenaă chiţaă Vaă caă rescu şi Îon Heliade
Raă dulescu sau de moldovenii Toader Şcoleriu şi George Saă ulescu, deşi se
formeazaă unele paă reri despre unificarea normelor limbii romane, se pune la
contribuţie, îân cazul celor dintaâ i, aproape exclusiv material oferit de varianta
literaraă munteneascaă , iar îân cazul celor din urmaă , de varianta moldoveneascaă .
ÎÎn afara divergenţelor regionale, variantele literare din aceastaă perioadaă
prezintaă şi tendinţe comune, cum sunt: adoptarea unor fonetisme şi forme
morfologice noi, care le îânlaă turaă pe cele simţite ca fiind arhaice, şi mai ales
preferinţa tot mai accentuataă pentru îâmprumuturile latinoromanice.
Îataă , pe scurt, principalele traă saă turi ale limbii romane literare îân perioada
1780 – 1840. Fonetică. Unele fonetisme arhaice, cu o largaă circulaţie îân
toate scrierile din perioada
anterioaraă , sunt treptat şi definitiv abandonate. Astfel, e > i (citi, din, dintre etc.),
diftongul ia (priiaten, iaste) este îânlocuit cu ie, slova ђ noteazaă şi îân variantele
nordice vocala e îân cuvintele de tipul lege, greşeşte, u final, deşi este notat
frecvent îân Gramatica lui Heliade, este doar un ornament grafic, dupaă cum
precizeazaă îânsuşi autorul caă rţii. Este foarte importantaă îânlocuirea, dupaă 1780, a
africatei dentale dz (audzi, dzise) cu z îân toate variantele literare de tip nordic.
8
0
Printre alte fonetisme am putea menţiona: paă strarea vocalei ă in păhar,
rădica, răsipi etc. şi îânlocuirea lui i cu î in împle, îmblă, îmflă sau trecerea lui î la i
in ride, sint, singe etc. Acestea s-au menţinut nu numai datoritaă tradiţiei, ci şi îân
virtutea aplicaă rii, mai ales de caă tre filologii transilvaă neni, a principiului
ortografic etimologic.
Setea de îântoarcere la un prototip de limbaă i-a determinat pe caă rturarii
Şcolii Ardelene saă apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare, uneori chiar la
regionalisme, dacaă acestea puteau sluji idealului apropierii de modelul latin.
Astfel, ei acceptaă ca norme unice j pentru ğ (joc, judeţ) şi z pentru dz (zic, auzi).
Dar ğ e menţinut îân cuvinte ca împregiur, încungiura, unde poate fi recunoscut
latinescul gyrus. Din aceleaşi considerente, ei utilizeazaă formele faă raă i: cîne, mîne,
pîne, care, de altfel, se vor paă stra îân limba cultaă paâ naă la sfaâ rşitul secolului al XÎX-
lea. Uzuale sunt şi formele cu e(i) nesincopate: direg, diregătorie, dirept etc. Din
dorinţa de a reduce caâ t mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”, faă raă corespondent
îân latinaă (şi îân celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvaă neni acceptaă
forme regionale ca beutură, a crepa, detor, reu, strein, tinăr, a uri etc. Unii dintre
ei, îân special baă naă ţenii P.Îorgovici şi C.Diaconovici-Loga, extind aceastaă pronunţie
şi asupra altor cuvinte, scriind adeche (adicaă ), alchetuiesc (alcaă tuiesc), capetém
(caă paă taă m), curend (curind), înveţetură (invaă ţaă turaă ), numer (numaă r), redecină
(raă daă cinaă ) etc. Ei ajung la astfel de forme, îântaâ lnite şi la alţi scriitori romaâ ni 1, nu
numai pentru caă îân graiul baă naă ţean fenomenul îân cauzaă e mai raă spaâ ndit, ci şi
datoritaă faptului caă s-au straă duit saă „corecteze” formele romaâ neşti dupaă modelul
latin. Aşa se explicaă şi alte schimbaă ri fonetice îân spirit latinist, pe care le îântaâ lnim
la cei doi filologi. De pildaă , P.Îorgovici scria portem (purtaă m), potere (putere),
sunt (sîânt), scie (ştie) etc., iar la C.Diaconovici-Loga îântaâ lnim constant formele
român, românesc, România, personă, forte, formos etc.
De asemenea, cei doi caă rturari menţin o veche normaă a variantei literare
baă naă ţene: n netransformat in i îân cuvinte ca petroni (pietroi), spuni (spui), ţini
(ţii) etc., dar introduc şi altele din graiul natal, pe care le considerau a fi mai
apropiate de cele latineşti: scamn (scaun), teu (taă u) etc.
ÎÎn limba intelectualilor transilvaă neni apar frecvent, îân aceastaă perioadaă , şi
alte forme regionale cu o circulaţie mai largaă îân graiurile din Transilvania, cum
sunt: acăţa (agaă ţa), cărindar (calendar), desvăli (dezveli), holbură (volburaă ),
încătrău (incotro), lapădă (leapaă daă ), luom (luaă m), năcăji (necaă ji), rădite (ridiche)
etc. ÎÎn scrierile din Transilvania, e devine ă dupaă grupurile consonantice st şi tr:
blăstăma, dintră, trămura etc., iar a neaccentuat trece la ă îân dător, dătorii, tăbac,
zădar etc.
Privit îân ansamblu, aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii
Ardelene nu diferaă totuşi prea mult de cel al limbii literare moderne. Aceasta se
explicaă prin faptul caă , fiind cei dintaâ i îânvaă ţaţi romaâ ni care au studiat fonetica
istoricaă a limbii noastre, ei au putut saă aleagaă – ataâ t din limba romaâ naă scrisaă îân
diferite locuri şi timpuri, caâ t şi din graiurile populare – fonetismele cele mai
potrivite pentru constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar, care saă permitaă
o caâ t mai reuşitaă îâncadrare a neologismelor latine şi romanice îân structura limbii
noastre. Prin lucraă rile filologice tipaă rite de ei s-au raă spaâ ndit şi o seamaă de norme
fonetice, care mai taâ rziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi romaâ ni, îân
special de Î.Heliade Raă dulescu, contribuind astfel, îân etapa urmaă toare, la
unificarea normelor limbii romaâ ne literare.
ÎÎn Moldova şi îân Muntenia, limba cultaă prezintaă mai puţine inovaţii fonetice
decaâ t îân Transilvania, îân pofida faptului caă şi aici se produce o „invazie” a
fonetismelor populare. Unele fonetisme specifice, cum este, de pildaă , velarizarea
vocalei e dupaă oclusivele d şi p îân cuvinte ca dă (de), dăşărt (deşert), dăstul
(destul), pă (pe) etc., deşi apar mai des, continuaă saă aibaă o frecvenţaă mai redusaă
faţaă de cele care s-au impus îân limba literaraă mai taâ rziu. ÎÎn schimb, sunt generale
unele norme mai vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc, joi, dar şi
încongiura), îi (cîine, mîine, pîine), s, j, r duri îânaintea diftongului ea (covîrşaşte,
veştejaşte, hotăraşte).

1 De exemplu, la C.Conachi întâlnim formele resboae, resplăteşte, recoreşte, zedar.


8
1
Varianta literaraă moldoveneascaă , reprezentataă mai ales de limba caă rţilor
apaă rute îân Tipografia Albinei Românești, paă streazaă africata ğ îân gioc, giudecată,
formele faă raă i: mîne, pîne, r moale îân sufixele -ar, -tor: cepariu, ştiutoriu etc., dar şi
agiutoriu, ceriu etc. Unele fenomene fonetice de tip nordic au acum o frecvenţaă
mai mare îân limba scrisaă din Moldova, dar nu reuşesc saă se impunaă ca norme.
Dintre acestea fac parte:
 ă protonic trecut la a: capitan;
 îânchiderea lui e medial neaccentuat, mai rar îân poziţie finalaă , îân i:
adivărul, binili, ci, pi;
 trecerea lui ea la ie: mîngîiet, spăriet;
 reducerea diftongului ea la e: a ave, făcem, gre;
 rostirea duraă a consoanelor s, z, ţ, ş, j: sară, sângur, ţân, şărpi,
păşând, grijă.
Dintre labiale, f se palatalizeazaă sporadic: hiară, hier, iar celelalte variazaă îân
diferite regiuni ale acestui grai. Aceste fonetisme se menţin îân scrierile
majoritaă ţii intelectualilor moldoveni paâ naă la 1780, caâ nd sunt abandonate sub
presiunea normelor unitare.
Morfologie. ÎÎn structura morfologicaă a limbii romaâ ne literare nu se produc
modificaă ri importante faţaă de epoca anterioaraă . Majoritatea normelor vechi şi
populare specifice limbii culte din secolul al XVÎÎÎ-lea se paă streazaă şi îân aceastaă
perioadaă , îânsaă alaă turi de ele apar, mai frecvent decaâ t îân scrierile de paâ naă atunci,
unele forme noi, care s-au impus îân limba literaraă modernaă .
Reflectaâ nd aceastaă situaţie, scrierile normative, îân special gramaticile,
consemneazaă , adesea, douaă şi chiar trei variante pentru aceeaşi formaă
morfologicaă . Doar îân Gramatica românească a lui Î. Heliade Raă dulescu selecţia e
mai riguroasaă , faă raă a fi îânsaă nici aici perfectaă . Menţionaă m, îân continuare, caâ teva
dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind saă se impunaă îân aceastaă
perioadaă .
a. ÎÎn scrierile transilvaă nene se constataă tendinţa de îânlocuire a articolului
genitival invariabil a cu formele al, a, ai, ale.
b. Tot la ei, dar şi îân textele moldoveneşti, consemnaă m preferinţa pentru
formele verbale cu dentala refaă cutaă la pers. Î sg. a indicativului prezent: aud,
spun, pot (ultima formaă alternaâ nd cu poci. ÎÎn textele munteneşti îântaâ lnim,
aproape faă raă excepţie, formele iotacizate (eu) auz, spui.
c. Se raă spaâ ndesc acum, îân special la filologii baă naă ţeni, formele cu u la
imperfect, pers. a ÎÎÎ-a pl:
(ei) erau etc., dar cele identice cu singularul (el, ei) mergea continuaă saă fie
majoritare.
d. ÎÎn varianta literaraă munteanaă , se generalizeazaă auxiliarul a la pers. a ÎÎÎ-
a sg. a perfectului compus, îân timp ce moldovenii şi transilvaă nenii paă streazaă îâncaă
forma nediferenţiataă au.
e. ÎÎn toate scrierile, conjunctivele neregulate de tipul să deie, să ieie, să
steie alterneazaă cu cele îân -ea (-a).
Toate aceste forme sunt recomandate de Î.Heliade-Raă dulescu, mai cu
seamaă dupaă 1836, ca norme ale limbii romaâ ne literare, cu toate caă , paâ naă la 1840,
nici el nu le respectaă decaâ t parţial.
O notaă aparte faţaă de limba cultaă actualaă o dau structurii morfologice din
perioada la care ne referim numeroasele neologisme latino-romanice, care au o
altaă îâncadrare morfologicaă decaâ t cea de azi [Vezi: Îvaă nescu – Leonte, 1956; Ursu,
1963].
Sintaxa. Ca şi morfologia, sintaxa mai paă streazaă îâncaă numeroase elemente
vechi şi populare, specifice limbii caă rţilor bisericeşti din secolul al XVÎÎÎ-lea. Abia
spre sfaâ rşitul perioadei de tranziţie, structura sintacticaă a limbii literare îâncepe
saă se clarifice şi saă se modernizeze datoritaă intervenţiei, îân primul raâ nd, a lui Î.
Heliade Raă dulescu, dar, fireşte, şi îân urma influenţei tot mai puternice a sintaxei
populare şi a modelelor romanice, îân special a modelului sintactic francez.
Surprinzaă tor este faptul caă la cei dintii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu
îântaâ lnim decaâ t rar construcţii sintactice alcaă tuite dupaă modelul latin.
Lexicul suferaă schimbaă ri esenţiale îân aceastaă perioadaă . ÎÎn Moldova şi
Muntenia, influenţele orientale (greacaă , turcaă , ruseascaă ) fac ca lexicul
intelectualilor romani de paâ naă la 1840 saă ne aparaă
8
2
îânvechit şi relativ saă rac. ÎÎn deceniul al ÎV-lea al secolului al XÎX-lea se amplificaă şi
îân ţaă rile romaâ neşti procesul de modernizare a lexicului literar – proces îânceput
îâncaă pe la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea, ca urmare a laă rgirii influenţelor
romanice, îân special a celei italiene şi franceze. ÎÎn scurt timp, vocabularul
romaâ nesc îâşi va schimba radical fizionomia îân Principate. Îar îân Transilvania,
unde acţiunea de „reromanizare” a limbii culte îâncepuse pe la sfaâ rşitul secolului
al XVÎÎÎ-lea, modernizarea s-a produs mai de timpuriu.
ÎÎntrucit direcţiile principale deschise de Şcoala Ardeleanaă îân aceastaă
privinţaă au fost urmate îân secolul al XÎX-lea de aproape toţi intelectualii romaâ ni,
vom insista asupra contribuţiei lor la îânnoirea şi îâmbogaă ţirea lexicului romaâ nesc.
Spirite universale, deschise la tot ceea ce era nou îân cultura europeanaă din acea
epocaă , caă rturarii transilvaă neni şi-au propus, şi îân bunaă maă suraă au reuşit, saă
organizeze dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouaă , modernaă . ÎÎn acest sens, ei
au iniţiat cea dintii acţiune organizataă de traducere şi elaborare a numeroase şi
variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei: filozofie, logicaă , gramaticaă ,
matematicaă , fizicaă , medicinaă , agronomie etc. Totodataă , ei n-au îâncetat saă
alcaă tuiascaă opere istorice, saă traducaă lucraă ri religioase şi chiar s-au îâncumetat saă
elaboreze unele scrieri literare. O astfel de acţiune era îânsaă aproape imposibil de
îântreprins cu mijloacele de care dispunea limba romanaă din secolul al XVÎÎÎ-lea.
De aceea filologii transilvaă neni s-au straă duit, îânainte de toate, saă creeze
terminologia necesaraă exprimaă rii celor mai importante noţiuni ştiinţifice, dar nu
au neglijat nici îâmbogaă ţirea de ansamblu a lexicului romanesc.
Cum era şi firesc, principalele surse de sporire a vocabularului literar nu
puteau fi decaâ t latina şi limbile romanice, iar dintre acestea, îân primul raâ nd,
italiana. Totuşi primii latinişti nu numai caă n-au abuzat de neologisme, dar s-au
straă duit chiar saă romanizeze terminologia filozoficaă curentaă de origine greacaă
sau latinaă . S. Micu aşeza limba romaneascaă alaă turi de toate limbile mari îân care
cei mai de seamaă filozofi ai timpurilor au îâncercat caâ ndva saă -şi exprime
gaâ ndurile. El credea despre limba sa maternaă caă aceasta îântr-adevaă r este o
oglindaă a universului pentru cine s-ar fi priceput saă scotoceascaă prin ungherele
şi tainiţele ei. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla
îân lipsaă ”. Aşa se explicaă , pe de o parte, preferinţa manifestataă de caă rturarii
transilvaă neni faţaă de termenii calchiaţi sau traduşi, iar pe de altaă parte,
menţinerea aproape integralaă a fondului lexical existent îân vechile scrieri
romaneşti, pe care ei s-au straă duit saă -l completeze cu numeroase cuvinte create
prin derivare sau compunere, dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali, mai
ales dacaă aceştia erau de origine latinaă . Aşadar, filologii transilvaă neni n-au
manifestat tendinţe puriste, îântrucaâ t ei n-au dorit saă elimine cuvintele straă ine
paă trunse îân ţesaă tura limbii romane de-a lungul timpului, ci s-au îâmpotrivit mai
cu seamaă adoptaă rii neologismelor provenite din altaă sursaă decaâ t cea latinaă sau
romanicaă .
Îataă o listaă sumaraă a elementelor lexicale caracteristice pentru limba
îânvaă ţaţilor transilvaă neni:
Neologisme latino-romanice: atentat, cauză, condiţie, conferenţie,
columnă, constituţie, director, elocvent, impostor, literă, gen, inscripţie, magistru,
memorie, modă, natură, naţioane (naţiuni), ocasie, omagiu, orator, pedagog,
pronunţie, proprietate, presidium, a recomenda, a replica, regulă, securitate,
sistemă, soţietate, sufragiu, ţivilizaţie, urban, virtuos, veneraţie etc.
Termeni ştiinţifici: articul, imperfect, interjecţie, mod, verb, dialect,
derivat, compoziţie, cujugţie, poziţie, contaminat, , lavă, pori, speriinţă, termen etc.
Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”, hotărâre „definire”,
închipuire peste tot „idee universalaă ”, închipui „imagina” a împururi „a eterniza”,
întregime „integritate”, nestrăbătuincios „impenetrabil”, putinţă „posibilitate”,
singuratec „individual”, spiţă „specie”, stăriîmprejur „circumstanţe”, temei
„subiect”, trup „corp, lucru”, zicere „afirmaţie” etc.
ÎÎnvaă ţaţii transilvaă neni au îâncercat saă completeze, de asemenea, fondul
lexical romanesc cu termeni noi formatți prin derivare şi compunere. Atenţia lor
s-a îândreptat, îân primul raâ nd, spre raă daă cinile moştenite din latinaă . ÎÎn Observaţii
de limbă rumânească, Paul Îorgovici propune o listaă foarte

8
3
bogataă de cuvinte noi, create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi,
moştenite din latinaă : advenire „a veni la cineva, a sosi”, convenire, convenciune
„îâmpaă care”, devenire „a veni îân jos” (toate de la verbul venire); iluminare
(luminare), imperit „neştiut”, imperiţie „neştiinţaă ”, periculu „cercare cu frica”,
periculos „plin de fricaă ”, prelucire „straă lucire” (de la lucire), prevenire „a ajunge la
ceva”, provenire „a veni din paă maâ nt” (de la venire) etc.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene au preferat mai ales termenii arhaici,
regionali şi populari de origine latinaă , pe care i-au introdus îân scrierile lor cu
intenţia de a îântregi fondul latino-romanic al vocabularului romanesc literar.
ÎÎntre aceştia se numaă raă : aorea „odinioaraă ” (lat. ad hora), ai „usturoi” (lat. alium),
a custa „a traă i” (lat. constare), a comânda „a face masa de pomenire pentru omul
mort” (lat. commandare), op „trebuie, este necesar” (lat. opus est), rost „guraă ” (lat.
popularaă rostrum) etc.
Frecvente sunt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu „dulap
de vase”, cătană „soldat”, dărăb „bucataă ”, a făgădui „a promite”, a tăgădui „a nu
recunoaşte”, tină „noroi”, ghib „cocoşat”, iosag „avere”, pleşug „chel”, cloambă
„ram”, faă rtai „sfert” etc.
O traă saă turaă specificaă a lexicului literar din aceastaă perioadaă este
interferenţa elementelor orientale, provenite din turcaă , greacaă , neogreacaă şi rusaă
(îân Moldova şi Muntenia), sau a îâmprumuturilor din maghiaraă şi germanaă (îân
Transilvania), cu tot mai numeroase neologisme latino-romanice, a caă ror aspect
diferaă adesea de cel pe care l-au caă paă tat mai taâ rziu îân romanaă , datoritaă ataâ t
filierei straă ine prin care ne-au venit, caâ t şi modului îân care au fost adaptate la
sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre.
Examinaâ nd structura limbii romaâ ne culte din perioada de tranziţie,
constataă m caă , îân ansamblu, ea mai paă streazaă îâncaă o parte din traă saă turile specifice
vechii romane literare. Paralel, putem observa îânsaă continuarea unor tendinţe
inovatoare, ce se vor dezvolta îân urmaă toarele decenii, şi anume:
 abandonarea treptataă a faptelor de limbaă îânvechite;
 modernizarea lexicului prin adoptarea îâmprumuturilor latino-
romanice, crearea unei terminologii ştiinţifice;
 delimitarea, îân linii mari, a principalelor stiluri funcţionale;
 îâncercaă ri de unificare a normelor exprimaă rii culte.
Fireşte caă toate acestea sunt o consecinţaă a procesului de renaştere
culturalaă şi social-politicaă , ce s-a manifestat îân toate provinciile romaâ neşti,
îâncepaâ nd din prima jumaă tate a secolului al XÎX-lea.

ACTIVITĂȚI PRACTICE
A. SEMINARUL 1: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN PREOCUPĂRILE ȘCOLII ARDELENE
1.Contribuția reprezentanților Școlii Ardelene la dezvoltarea culturii și
filologiei române
a) Originile Sț colii Ardelene;
b) Sț coala Ardeleanaă sț i cultura;
c)Sț coala Ardeleanaă sț i îânvaă tțaămaâ ntul;
d) Lupta pentru tipaă rirea caă rtților îân limba romaâ naă .
2.Probleme de ortografie și ortoepie în concepția Școlii Ardelene
a) Ortografia ca mijloc important pentru a demonstra originea
latinaă a limbii romaâ ne;
b) Corifeii Sț colii Ardelene – adversari ai alfabetului chirilic;
c)Întroducerea alfabetului latin sț i promovarea principiului
etimologic îân ortografie;
d) Conceptția ortograficaă a caă rturarilor Sț colii Ardelene.

8
4
3.Școala Ardeleană și problemele de gramatică
a) Sursele de inspiratție pentru caă rturarii ardeleni îân elaborarea
gramaticilor;
b) Rolul gramaticii îân dezvoltarea limbii îân conceptția Sț colii
Ardelene;
c)Prezentarea celor mai importante gramatici, elaborate îân cadrul
Sț colii Ardelene;
d) Categoriile gramaticale sț i terminologia lor îân gramaticile Sț colii
Ardelene.
4.Școala Ardeleană și problemele îmbogățirii vocabularului. Contribuții
lexicografice
a) Sursele de îâmbogaă tțire a vocabularului. ÎÎmprumuturile.
Neologismele;
b) Demonstrarea latinitaă tții vocabularului romaâ nesc;
c)Principalele realizaă ri lexicografice îân cadrul Sț colii Ardelene:
meritele sț i deficientțele
lor.

SEMINARUL 2: I. HELIADE RĂDULESCU ȘI PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE


1.Activitatea filologică a lui I. Heliade Rădulescu: privire generală
a) Î.Heliade Raă dulescu sț i atitudinea lui fatțaă de ideile Sț colii
Ardelene
b) Principalele repere îân identificarea conceptției lingvistice a lui
Î.Heliade Raă dulescu
(Gramatică românească, 1828; Repede aruncătură de ochi asupra limbii și
începutului românilor, 1832; Corespondența cu C.Negruzzi, 1836, sț .a.).
2.Probleme de ortografie în preocupările lui I.Heliade Rădulescu
a) Reforma chirilicei romaâ nesț ti;
b) Întroducerea alfabetului latin;
c)Heliade – adept al principiului fonetic îân ortografie.
3.Gramatica și cultivarea limbii în viziunea lui I.Heliade Rădulescu
a) Împortantța primordialaă a gramaticii îân opera de cultivare a
limbii;
b) Recomandaă ri concrete ale lui Î.Heliade privind cultivarea
limbii.
4.I.Heliade Rădulescu și îmbogățirea vocabularului limbii române
a) Probemele vocabularului limbii romaâ ne, sesizate de Heliade;
b) Mijloacele de îâmbogaă tțire a vocabularului: derivarea, compunerea,
îâmprumuturile latino-romanice, îânlocuirea lexicului nelatin;
c)Conceptția privind elaborarea dictționarului limbii romaâ ne .
B. APLICAȚII:

1. Identificați principalele idei ale lui Samuil Micu despre sursele de


împrumut lexical pentru limba română, ce reies din fragmentul citat mai jos:
Fiindcaă pentru aceea vorbim ca altții saă îântțeleagaă . Nu se cade saă amestecaă m
cuvinte straă ine îân limba romaâ neascaă , adicaă nemtțesț ti sau unguresț ti cu turcesț ti
sau slavonesț ti sau dintr-alte limbi, mai ales caâ nd vorbim cu cei prosț ti... Îaraă unde
lipsesț te limba noastraă romaâ neascaă sț i nu avem cu care saă putem spune unele
lucruri, mai ales pentru îânvaă tțaături sț i îân sț tiintțe, atunci cu socotealaă sț i numai caâ t
iaste de lipsaă putem saă ne îântindem saă luaă m ori din cea greceascaă , ca din cea mai
îânvaă tțataă , ori din cea latineascaă , ca de la a noastraă maicaă , pentru caă limba noastraă
cea romaâ neascaă iaste naă scutaă îân cea latineascaă ...
(Scurtă cunoștință a istorii românilor)
2.Comentați ideile lui P.Maior referitoare la modelul de ortografie a limbii
române:
Sunte treizeci sț i nouaă de ani de caâ nd lingvisț tii romaâ ni dezbat problema
ortografiei romaâ ne sau latino-valahice. Caă ci asț a cum nu numai acesț tia totți sunt
de acord saă izgoneascaă din republica literaraă a

8
5
romaâ nilor alfabetul chirilic care a îânvaă luit limba romaâ naă cu cel mai adaâ nc
îântuneric, sț i saă restituie alfabetul straă mosț esc latin, ci chiar sț i straă inii dornici saă
îântretținaă relatții mai apropiate cu romaâ nii îâi îândeamnaă cu multaă vreme îân acest
sens, tot astfel nu s-a putut hotaă rîâ definitiv ce ortografie trebuie urmataă îân
folosirea alfabetului latin.
Caă ci cei care locuiesc îântre unguri, îânvaă tțatți din copilaă rie cu ortografia
ungureascaă ,consfintțesc ortografia ungureascaă . ÎÎnsaă , cei ce sț tiu limba germanaă sț i
au legaă turi mai straâ nse cu germanii preferaă saă urmeze ortografia germanaă . […]
Asț adar, trebuie saă îâmbraă tțisț aăm o atare ortografie latino-valahicaă , potrivitaă
cu natura limbii romaâ ne sț i care saă cuprindaă toate graaiurile acestei limbi, sț i cu
ajutorul caă reia pe caâ t este posibil, limba romaâ naă saă dvinaă deopotrivaă de usț or de
îânvaă tțat de caă tre toate popoarele, sț i care îân fine saă facaă mai desaă vaâ rsț itaă limba
romaâ naă .
Pentru obtținerea acestui scop, nici o ortografie nu pare mai potrivitaă decaâ t
cea italianaă , nu numai fiindcaă este cunoscutaă îân îântreaga Europaă , ci îân primul
raâ nd fiindcaă aceste douaă limbi, cea italianaă sț i cea romaâ naă , care au aceeasț i origine,
sunt ataâ t de legate îântre ele prin cea mai straâ nsaă îânrudire, ataâ t îân ceea ce privesț te
cuvintele,caâ t sț i pronuntțarea etc., îâncaâ t nimeni din cei care le cunosc pe
amaâ ndouaă , nu poate saă stea la îândoialaă caă odinioaraă nu au fost una sț i aceeasț i
limbaă , latina popularaă .
(Ortografia română sau latino-valahică, 1819)

3. Comentați opiniile lui I.Heliade Rădulescu referitoare la unificarea și


modernizarea limbii române literare, în baza fragmentului din Scrisoare către C.
Negruzzi, propus mai jos:

Sistema mea a fost ca saă poataă cineva aduce limba îân stare, pe caâ t se poate,
a exprima tot ce se gaâ ndesț te, fie îân materie fizicaă , fie moralaă , politicaă sau
religioasaă . Pe drumul acesta am vrut saă am de povatțaă, de se va putea, dreptul-
cuvaâ nt, armonia sț i energia sț i sau pe caâ te trele saă îântrebuintțez deodataă , sau, dupaă
îântaâ mplaă ri, saă aleg pe acea mai preferabilaă sț i mai potrivitaă cu îântaâ mplarea.
Dreptul-cuvaâ nt maă povaă tțuia ca toate zicerile cele nouaă saă maă silesc a le rumaă ni,
dupaă cum le-au grecit, latinit, frantțozit, italienit grecii, romanii, francezii,
italienii. Armonia (pe caâ t a putut saă fie primitoare urechea mea de armonie, sau
dupaă caâ t a mea cresț tere m-a faă cut saă maă deprinz mai mult ori mai putțin cu
sonuri mai blaâ nzi sau mai aspre), armonia, zic, cerea ca îân aceastaă pravilaă de a
rumaâ ni saă nu uit sț i drepturile ei ce îân toate veacurile sț i îân toate locurile le-a avut,
de a i se face adicaă totdauna scutire din pravilaă de a rumaâ ni saă nu uit sț i
drepturile ei ce îân toate veacurile sț i îân toate locurile le-a avut, de a i se face adicaă
totdauna scutire din pravilaă caâ nd a ei ureche delicataă este raă nitaă de asprimea
îântaâ mpinului celui uraâ t. […].
Asț a, am vrut mai îântaâ i saă -mi fac sț i saă -mi hotaă raă sc mie o limbaă prin care saă
maă esprim sț i saă îântțeleg aceea ce gaâ ndesc; am vrut saă -mi fac vocabulerul
terminilor tehnici, sț i m-am apucat de traductții; am îânceput mai îântaâ i gramatica, sț i
nu ca saă pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoasț tem, ci ca saă trec prin
tipii limbei sț i ca saă poci pune pe vocabulerul meu terminii cei noi gramaticali sț i
saă -mi formez limba gramaticii.

C.REFERATE:

1. Contributția corifeilor Sț colii Ardelene la modernizarea limbii romaâ ne.

2. Î.Heliade-Raă dulescu sț i unificarea normelor literare.

8
6
4. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN DEZVOLTAREA LIMBII
ROMÂNE MODERNE

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă identifice problemele limbii literare din aceastaă perioadaă sț i abordarea lor
de caă tre filologii romaâ ni;
 saă prezinte principalele curente din procesul de evolutție a limbii romaâ ne
moderne;
 saă analizeze aspectele pozitive sț i cele negative ale pozitțiilor curentelor
respective;
 saă ia atitudine fatțaă de opiniile filologilor din epoca dataă prin formularea
propriului punct de vedere asupra problemeloe vizate;
 saă argumenteze pertinentța tezelor directției natționale îân evolutția limbii
romaâ ne;

Prospectul temei:
♦Direcția latino-romanică în evoluția limbii române literare. Tendintțele de
dezvoltare a limbii romaâ ne literare îân secolul al XÎX-lea. „Relatinizarea” sț i
„reromanizarea” limbii romaâ ne.
♦ Curentul latinist. Geneza sț i obiectivele curentului latinist. Principiile lui
A.Treboniu Laurian sț i Î.C.Massim. Preocupaă rile lingvistice ale lui T.Cipariu.
♦ Influența franceză. Premisele istorice ale influentței limbii franceze îân Europa
sț i Tț aările Romaâ ne. Rezultatele acestei influentțe.
♦ Tendința italienizantă (heliadistă). Argumentele lui Î.Heliade-Raă dulescu
pentru orientarea limbii romaâ ne spre modelele italiene. Sustținaă tori sț i oponentți
ai acestei pozitții.
♦ Tendința analogistă (pumnistă). Principii sț i solutții de modernizare a limbii
romaâ ne îân viziunea lui
A.Pumnul.
♦ Curentul istoric popular. „Sț coala criticaă moldoveanaă ” de la „Dacia literaraă ” sț i
lupta ei îâmpotriva exageraă rilor lui Î.Heliade-Raă dulescu sț i ale Sț colii Ardelene.
Preocupaă ri ale junimisț tilor de normarea limbii romaâ ne literare.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă ,
Bucuresț ti, 1983, p.
177 -212.
2. Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al
XX-lea, Bucuresț ti, Editura Academiei Romaâ ne, 2015.
3. MANCASț , M. Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec.al XIX-lea), Bucuresț ti,
Tipografia
Universitaă tții Bucuresț ti, 1974.
4. DRAÎCA, D. Aron Pumnul and Romanian Orthography. ÎÎn: The Proceeding of the
Înternational Conference
Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section: Language and
Discourse, 3, Taâ rgu-
Muresț , 2016, p. 60-71; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3950/pdf
[accesat 09.01.2018].
5. MÎREA, G. Junimea și neologismele. ÎÎn: Limbaă sț i literaturaă , 1980, nr.2, p.185-202.
6. PETRESCU, Î. Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul. ÎÎn: Cercetaă ri de Lingvisticaă , XÎ,
1966, nr.2, p.175-183.
7. GRECU, V.V. Timotei Cipariu și latinismul. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎX, 1970, nr.6, p.503-514.
8. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – lingvist și filolog, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”,
2009.
9. PAMFÎL, C.-G. Contribuția lui Timotei Cipariu la cercetarea lexicului limbii române. ÎÎn:
Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă , tomul XLÎV-XLVÎ, Bucuresț ti, 2004-2006, p.75-
84; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Contribu%C5%A3ia-lui-
Timotei-Cipariu-la-cercetarea-lexicului-limbii-rom%C3%A2ne.pdf [accesat
25.01.2018].
10. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – primul filolog romaâ n. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u),
XVÎÎ, 2008, nr.1-2; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=588
[accesat 25.01.2018].

87
4.1. DIRECȚIA LATINO-ROMANICĂ ÎN EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE
Discuţiile despre problemele limbii romaâ ne literare, purtate îân deceniile 4
– 6 ale sec.al XÎX-lea, sunt reflectate îân numeroase publicaţii ale vremii. ÎÎn esenţaă ,
toate problemele limbii literare, luate îân dezbatere, acum sunt subordonate ideii
de „cultivare” a limbii, de transformare a ei îântr-un instrument modern din
punctul de vedere al posibilitaă ţilor de exprimare şi unitar sub aspect naţional,
care saă raă spundaă nevoilor unei culturi aflate îân plin progres.
Limba romaâ naă literaraă din secolul al XÎX-lea o continuaă pe cea a veacului
anterior, problemele ei fiind, pe de o parte, cele luate îân discutție la sfaâ rsț itul
secolului al XVÎÎÎ-lea sț i, pe de altaă parte, cele reclamate de conditțiile noi, sociale
sț i politice, cu care se confrunta societatea romaâ neascaă îân prima jumaă tate a
secolului al XÎX-lea. Despre stadiul atins de limba romaâ naă îân scrierile din
preajma seolului al XÎX-lea vorbesc lucraă rile îânvaă tțatților transilvaă neni, traducerile
din autorii straă ini sț i primele manuale sț colare.
Asemenea lucraă ri raă spundeau, faă raă îândoialaă , unei necesitaă tți stringente, caă ci
erau dictate de nevoile îânvaă tțaămaâ ntului, ele araă taâ nd calea care trebuia straă baă tutaă ,
de la o fazaă arhaicaă sț i popularaă a limbii paâ naă la una modernaă , pentru a se ajunge
la crearea sț i perfectționarea unui instrument de comunicare potrivit cu noile
realitaă tți sț i cu progresul ideilor îân toate domeniile de activitate. Trebuie
consemnat caă limba folositaă , îân aceastaă perioadaă , îân Principate cuprindea unele
grecisme îân ramurile vietții intelectuale sț i turcisme – îân sectoarele politic sț i
material; îân plus, odataă cu instituirea Regulamentului organic, îâsți fac intrarea –
ce-i drept, pentru timp scurt – sț i elemente rusesț ti, îân special, îân administratție.
Tț inaâ nd cont de aceste fapte sț i îâmprejuraă ri, directțiile de dezvoltare a limbii
romaâ ne îân secolul al
XÎX-lea se vor îândrepta spre:
a)crearea unui instrument de expresie bogat sț i adecvat necesitaă tții de
comunicare a realizaă rilor noi din sț tiintța sț i cultura vremii;
b) adaptarea formelor la specificul sistemului limbii romaâ ne.
Prima tendintțaă implica eliminarea tuturor elementelor paă trunse îân limbaă ,
care aminteau de epoci, de influentțe sț i raâ nduieli perimate. Cea de-a doua viza,
îândeosebi, materialul lexical al limbii, ale caă rui forme trebuiau integrate prin
asimilarea unor îâmprumuturi faă cute din surse eterogene, mai cu seamaă latino-
romanice.
Drumul dezvoltaă rii sț i perfectționaă rii limbii trebuia saă -sț i gaă seascaă îânsaă un
faă gasț croit prin contributția oamenilor de culturaă – scriitori sț i filologi – sț i
consolidat prin consfintțirea uzului. Dezbaterile referitoare la problemele limbii
literare, despre care va fi vorba infra, constituie una din paginile cele mai
instructive sț i mai pasionante ale acestei epoci.
Procesul de îânnoire sț i, îân unele privintțe, chiar de modernizare a limbii
noastre literare îâncepe îâncaă de pe la mijlocul secolului al XVÎÎÎ-lea, adicaă de
atunci de caâ nd romaâ na, îânvingaâ nd definitiv slavona, îâsți asumaă toate rosturile unei
limbi oficiale sț i de culturaă . Un rol esentțial îân evolutția exprimaă rii culte romaâ nesț ti
l-a avut îânsaă sț i tendintța de laicizare a culturii noastre din acea epocaă , fapt care a
dus treptat la diversificarea stilisticaă sț i, implicit, la dezvoltare sț i îânnoire
lingvisticaă . Dar acest proces se intensificaă numai dupaă 1780, caâ nd filologii Sț colii
Ardelene ridicaă problema cultivaă rii limbii – cel putțin sub aspect teoretic – la
rangul de preocupare sț tiintțificaă sț i socioculturalaă majoraă . Cu toate acestea,
modernizarea propriu-zisaă a limbii romaâ ne literare devine un fapt real, asț a cum
sublinia G.Îvaă nescu, abia de prin 1820 – 1830, caâ nd „îâncepe saă se scrie la noi o
limbaă cu adevaă rat nouaă , limba literaraă de azi, care-sț i are baza îân limba laicaă a
epocii precedente, sț i abia atunci limba veche sau, mai bine zis, bisericeascaă , nu
mai e urmataă de nimeni...” [Îvaă nescu, 1980:620].
Examinaâ nd conditțiile socio-culturale care au favorizat tendintțele de modernizare a
romaâ nei literare din aceastaă perioadaă , se poate constata caă ele nu erau identice pe îântregul
teritoriu dacoromaâ n.
8
8
Diferentțierea acestor conditții de la o provincie romaâ neascaă la alta a determinat
sț i alegerea unor directții diferite de modernizare a limbii culte. Astfel, îân vreme ce
romaâ na literaraă din Transilvania îâsți cautaă sursele de îâmprumut îân limbile de
culturaă ale Occidentului romanic sț i, uneori, îân germanaă sau maghiaraă , variantele
literare din Principate paă streazaă îâncaă un contact straâ ns cu neogreaca, turca sț i,
spre sfaâ rsț itul perioadei la care ne referim, cu rusa. Abia îân jurul anului 1840,
modernizarea îân spirit latino-romanic a limbii sț i culturii noastre devine un scop
dominant al intelectualilor romaâ ni din toate provinciile. Paâ naă atunci, tendintța de
„occidentalizare romanicaă ” a limbii literare se manifestase succesiv – îân proportții
sț i pe caă i diferite – îân toate tțaările romaâ ne.
Cu toate acestea, modernizarea limbii noastre literare îân secolul al XÎX-lea,
fiind un proces foarte complex, cu implicatții îân toate sectoarele romaâ nei culte, nu
trebuie considerataă o simplaă apropiere de limbile romanice apusene, realizataă
prin adoptarea unui mare numaă r de neologisme frantțuzesț ti sț i italiene, ci o
îâncercare justificataă sț i bine fundamentataă teoretic de scoatere a romaâ nei culte de
sub influentțele neunitare de tip oriental sț i îândreptarea ei pe un faă gasț latino-
romanic, mai potrivit cu structura sț i originea sa. Acest lucru s-a realizat ataâ t prin
mijloace externe, caâ t sț i prin mijloace interne, manifestaâ ndu-se îân toate
compartimentele limbii. Tocmai de aceea, îân literatura de specialitate, se
vorbesț te despre o direcție latino-romanică îân modernizarea limbii noastre
literare, care, îân secolul al XÎX-lea, a dominat cu autoritate procesul de îânnoire sț i
de unificare a romaâ nei culte.
Tendinţe de modernizare a limbii romaâ ne îân spirit latino-romanic se
resimt îân special îân jurul anului 1840, caâ nd ea devine o direcţie dominantaă a
intelectualilor din toate provinciile romaâ neşti, cu imense consecinţe teoretice şi,
mai ales, practice, pentru îânnoirea şi dezvoltarea romaâ nei literare. G.Îvaă nescu
menţiona, îân acest sens, caă abia de prin 1820-1830, caâ nd „îâncepe saă se scrie la
noi o limbaă cu adevaă rat nouaă , limba literaraă de azi, care-şi are baza îân limba laicaă
a epocii precedente, şi abia atunci limba veche sau, mai bine zis, bisericeascaă , nu
mai e urmataă de nimeni...”. ÎÎn mai puţin de un secol, limba romaâ naă a primit un
aspect pronunţat occidental, îân vaă dit contrast cu îânfaă ţişarea ei din veacurile
anterioare. Acest lucru i-a determinat pe cercetaă tori saă vorbeascaă despre
„reromanizarea”, „occidentalizarea romanicaă ” sau „relatinizarea” limbii romaâ ne
îân secolul al XÎX-lea.
Termenul „reromanizare” a fost propus de S.Puşcariu îântr-un studiu
publicat pe la 1931, pentru a denumi procesul rapid de îânnoire şi modernizare a
lexicului romaâ nesc prin asimilare, numai îân caâ teva decenii, a unui numaă r mare
de îâmprumuturi latino-romanice. Î.Îordan a criticat acest termen, apreciind caă nu
se poate vorbi de o reromanizare îân cazul unei limbi ca romaâ na, care nu şi-a
pierdut niciodataă caracterul romanic. Al.Niculescu a propus îânlocuirea
termenului discutat de S.Puşcariu şi Î.Îordan prin cel de occidentalizare
romanică pe care îâl consideraă mai cuprinzaă tor şi, respectiv, mai adecvat pentru a
caracteriza schimbaă rile produse îân vocabularul romaâ nesc din sec.al XÎX-lea. Sț i
acest termen este îânsaă vulnerabil, îântrucaâ t el limiteazaă evoluţia limbii la o
influenţaă romanicaă apuseanaă , pe caâ nd procesul dat a fost mult mai compex. Un
caracter mai restrictiv are termenul relatinizare, propus de A.Graur şi acceptat
de mai mulţi lingvişti (V.Tț aâra, Sț t.Munteanu, E.Referovskaia ş.a).
Reromanizarea sau relatinizarea limbii romaâ ne s-a manifestat îân toate
compartimentele ei şi este rodul nu doar al influenţelor externe, ci şi al unor
acţiuni deliberate ale intelectualilor romaâ ni, îâncepaâ nd cu Sț coala Ardeleanaă şi
terminaâ nd cu majoritatea caă rturarilor din sec.al XÎX-lea. ÎÎn concepţia filologilor
ardeleni, modernizarea limbii romaâ ne era posibilaă numai prin contactul ei cu
latina şi, eventual, cu italiana, poziţie îâmpaă rtaă şitaă şi de Î.Heliade Raă dulescu, îân
timp ce intelectualii din Principate susţineau apropierea cu franceza, cea mai
importantaă limbaă din Europa îân acea epocaă . Paâ naă la urmaă , cele douaă direcţii au
fuzionat, aproape toţi intelectualii pledaâ nd pentru respectarea modelului latino-
romanic îân selectarea normelor unice, îân reîânnoirea sintaxei şi îân îâmbogaă ţirea
vocabularului. Se manifestaă un efort general de adaptare a îâmprumuturilor
latino-romanice la structura foneticaă şi morfologicaă a limbii romaâ ne.

8
9
Direcţia latino-romanicaă îân evoluţia limbii culte a determinat, îântr-o
maă suraă mai mare decaâ t s-a admis paâ naă acum, fixarea normelor moderne ale
romaâ nei literare.
Acceptarea sistemului fonologic al variantei literare muntene ca bazaă
pentru structura foneticaă unitaraă a limbii noastre literare a fost posibilaă şi
datoritaă faptului caă acest sistem, avaâ nd mai puţine inovaţii, se afla mai aproape
de modelul latin. Astfel, printre fonetismele cu o circulaţie relativ largaă se
remarcaă forme ca: părete (din lat.paries,-etis), rădica (din lat. eradicare), riu (din
lat.rivus), ride (din lat.ridere), câne (din lat.canis), pâne (din lat.panis) etc.,
precum şi forma sunt, atestataă îâncaă la P.Îorgovici şi paă strataă paâ naă îân zilele
noastre. Sț i aversiunea unor intelectuali romaâ ni pentru ă şi î poate fi explicataă tot
prin tendinţa de modernizare latino-romanicaă a limbii, sunetele respective
neexistaâ nd nici îân latinaă , nici îân francezaă , nici îân italianaă .
Direcţia latino-romanicaă îân modernizarea limbii romaâ ne a determinat şi
opţiunea pentru alte norme morfologice, cum sunt: formele verbale cu dentala
refaă cutaă : văd, aud, spun, pot etc., îân loc de văz, auz, spui, poci etc.; abandonarea
formelor perifrastice de mai mult ca perfect, includerea perfectului simplu
printre timpurile acceptate îân limba literaraă ş.a. S-a reromanizat şi sitemul de
derivare al romaâ nei: numeroase sufixe şi prefixe de origine latino-romanicaă au
devenit foarte productive îân aceastaă perioadaă : al (din lat.-alis) – săptămânal,
vamal; -anţă (din it.anza) – cutezanţă, siguranţă, -bil (din lat.-bilis) auzibil,
locuibil; -ism (din fr.-isme) – românism, boierism etc.
Aşadar, modernizarea limbii romaâ ne literare îân sec.al XÎX-lea nu trebuie
considerataă o simplaă apropiere de limbile romanice apusene, realizataă prin
adoptarea unui numaă r mare de neologisme franţuzeşti şi italiene, ci o îâncercare
justificataă şi bine fundamentataă teoretic de scoatere a romaâ nei culte de sub
influenţele neunitare de tip oriental şi îândreptarea ei pe un faă gaş latino-romanic,
mai potrivit cu originea şi structura sa. ÎÎn consens cu aceastaă orientare latino-
romanicaă , îân lingvistica romaâ neascaă din aceastaă epocaă s-au faă cut remarcate un
sț ir de curente – mai moderate sau mai extremiste – care propuneau solutții
pentru dezvoltarea sț i modernizarea limbii romaâ ne literare.

4.2. CURENTUL LATINIST


Curentul latinist reprezintaă continuarea şi amplificarea ideilor Sț colii
Ardelene îân decursul secolului al XÎX-lea, misț care ce se desfaă şura îân paralel cu
influenţa franceză şi direcţia italienizantă. ÎÎnsaă latinismul, extins şi îân Principate,
se îântemeia pe o altaă tezaă decaâ t cea susţinutaă de S.Micu, Gh.Sț incai şi P.Îorgovici,
potrivit caă reia romaâ na ar fi latina clasicaă coruptaă . Direcţia latinistaă îâşi trage
raă daă cinile din concepţia lui P.Maior, dupaă care „limba romaâ naă toataă e limba
romanaă , care fu alcaă tuitaă de latina poporanaă ”.
Conform acestei teorii, slavonismele, infiltrate ulterior îân romaâ naă , n-ar fi
intrat adaâ nc şi n-ar fi afectat ţesaă tura originaraă , latinaă , a limbii noastre. Refacerea
caracterului ei straă vechi, curat latinesc, este posibilaă , dacaă romaâ nii s-ar îânvoi saă
scoataă din limba lor cuvintele slavone şi straă ine, îân general.
Pe la jumaă tatea secolului al XÎX-lea, ideile latiniste îân materie de
îâmbogaă ţire a limbii erau susţinute de un mare numaă r de intelectuali, chiar dacaă
ele se deosebeau ca nuanţaă : dacaă argumentele îâmprumutului din latinaă erau
acceptate, îân teorie, faă raă rezerve, îân schimb caă ile ce trebuiau saă ducaă la acest scop
erau diferite, ele situaâ ndu-se îântre formula apelului la „muma” latinaă , îân cazul
caâ nd îâmprumutul era necesar, şi purismul declarat, care cerea relatinizarea
limbii prin îândepaă rtarea şi îânlocuirea cuvintelor de alte origini.
Cea dintaâ i formulare savantaă a ideilor latiniste îân Principate se regaă seşte îân
lucrarea eruditului profesor August Treboniu Laurian, Tentamen criticum
(1844), scrisaă îân latineşte şi urmaă rind saă demonstreze originea latinaă şi
structura romanicaă a limbii romaâ ne. Teza principalaă a lucraă rii: limba romaâ naă şi-a
paă strat caracterul latin neîântrerupt, din secolul al XÎÎ-lea, ba chiar din epoca lui
Traian,
9
0
paâ naă azi; ea nu şi-a schimbat îânfaă ţişarea, cu excepţia caâ torva barbarisme,
introduse prin contactul cu popoarele vecine, aceste cuvinte afectaâ nd puritatea
limbii noastre. Laurian nu recunoaşte existenţa sunetelor romaâ neşti ă, î, ţ, z, ş,
deoarece nu le regaă sea îân latinaă , toataă ortografia lui reflectaâ nd o ipoteticaă formaă
imaginataă de filolog ca fiind cea „veche”. De exemplu, verbul a avea trebuia
ortografiat la prezent: abiu, abi, abie, abemu, abeţi, abu, dar pronunţat: am, ai,
are etc., sau alte exemple: „Una rondinella nu face primavera”.
A.T.Laurian a fost o personalitate de o vastaă eruditție, opera lui dezvoltaâ nd
spiritul initțiat de Sț coala Ardeleanaă îân cadrele noi ale curentului latinist (1840-
1880), îângrosț aând uneori paâ naă la exagerare principiile latinismului
(etimologizarea ortografiei) sț i purismul (eliminarea elementelor nelatine din
lexicul limbii romaâ ne), reflectate sț i îân opera sa de vaâ rf, care constituie momentul
culminant al latinismului purist şi etimologizant, Dicţionarul limbii române (3
volume, 1871-1877), elaborat, ca proiect, îâmpreunaă cu Ion C.Massim, din
îânsaă rcinarea Socetăţii Academice, îân concepţia caă reia lucrarea trebuia saă fie o
„carte a caă rţilor, cuprinzaâ nd materia limbei şi forma ei”, prin care saă se îânalţe
„monumentul cel mai nepieritor ce un popor poate ridica spre eternizarea fiinţei
sale”. Autorii precizeazaă îâncaă îân Prefaţă caă ei sunt caă laă uziţi de un principiu
latinist, potrivit caă ruia orice cuvaâ nt sau formaă „curat romanicaă ” are dreptul,
indiferent de raă spaâ ndirea ei, „de a trece îân gura tuturor romaâ nilor” şi de a figura
deci îân dicţionar; restul cuvintelor de origine neromanicaă sau îândoielnicaă ,
precum şi neologismele neromanice urmau saă fie trecute îântr-un Glosar, care a
apaă rut îân 1877, odataă cu ultimele fascicule ale Dicţionarului. Dicţionarul adoptaă ,
îân ortografie, principiul etimologic extrem al Societaă ţii Academice: cămaşă este
scris camesia, pentru a fi mai aproape de lat.camisia, chintesenţă se scria
cintessentia, dispreţ - despretiu ş.a., pe caâ nd cuvinte vechi ca balaur, chip, cireadă,
scump, vreme, zăpadă etc. sunt aruncate îân Glosar.
Concepţia latinistaă pe care se îântemeiazaă autorii nu putea raă spunde
cerinţelor aşteptate îân privinţa îâmbogaă ţirii, perfecţionaă rii şi normaă rii limbii
literare, oricine putaâ nd constata caâ t de artificialaă apaă rea imaginea limbii literare
îân concepţia erudiţilor latinişti. Este clar de ce, chiar de la apariţia primelor
fascicule, lucrarea a fost considerataă de caă tre contemporani un esț ec total, fiind
criticataă sever îân „Convorbiri literare” de N.Quintescu, apoi de Al.Odobescu îân
şedinţele Societaă ţii Academice. Principalele obiecţii au fost:
a)autorii au introdus îân dicţionar îân mod arbitrar cuvinte direct din latinaă ,
faă raă vreo legaă turaă cu romaâ na vie;
b) cuvintele apar îântr-o formaă care nu are nimic comun cu pronunţarea
realaă din limba uzualaă .
Concluzia care se impune este caă lucrarea celor doi latinişti era claă ditaă pe o
temele şubredaă , inspirataă dintr-o concepţie aflataă îân conflict cu îântreaga
dezvoltare istoricaă a limbii. Împresionantul edificiu era construit de sus îân jos, de
la o teorie filologicaă spre realitatea lingvisticaă , realitate ce trebuia constraâ nsaă saă
intre îântr-o formulaă pentru a cuprinde îân ea nu tezaurul autentic al limbii
naţionale, ci un inventar lexical fabricat îân cea mai mare parte cu scopul de a
justifica o teorie.
Un alt corifeu şi figuraă proeminentaă a latinismului raă maâ ne, dupaă anii 1850-
1860, Timotei Cipariu, care apartține asț a-numitei a doua generatție a Sț colii
Ardelene sț i este primul filolog romaâ n îân sensul modern al cuvaâ ntului sț i un
apaă raă tor consecvent al ideii puritaă ţii latine a limbii romaâ ne. Este membru
fondator al Asociației Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român
(ASTRA, 5 noiembrie 1861), care-l alege mai îântaâ i vicepresț edinte sț i apoi
presț edinte al ei. ÎÎn 1866, caâ nd se îânfiintțeazaă Societatea Literaraă , care va deveni,
ulterior, Academia Romaâ naă , T.Cipariu, pe atunci cea mai mare autoritate pe
traâ mul filologiei romaâ nesț ti, este ales membru sț i, totodataă , presț edintele ei la
lucraă rile din 1866.
Preocuparea permanentaă care l-a consacrat ca îântemeietor al filologiei
sț tiintțifice romaâ nesț ti a fost studiul limbii române. ÎÎn concepţia sa, limba romaâ naă
nu s-a naă scut din amestecul cu alte limbi, iar

9
1
elementele slave – caă ci ele erau,îân primul raâ nd, ţinta latiniştilor – au fost şi au
raă mas un corp straă in, un produs anormal – „o pecinginaă ”, datoria filologului fiind
de a îândepaă rta adaosurile straă ine care tulburaă puritatea limbii şi-i îântunecaă faţa
ei straă veche.
Punctul de vedere al lui T.Cipariu este latinizant şi purist îântr-un alt sens
decaâ t al altor latinişti predecesori şi contemporani lui – el este arhaizant.
Savantul de la Blaj crede caă latinizarea limbii romaâ ne este posibilaă prin
recuperarea cuvintelor latineşti vechi ale limbii romaâ ne, ceea ce, teoretic,
îânseamnaă îântoarcerea la starea originaraă a limbii noastre, adicaă la fondul ei
straă vechi.
T.Cipariu este exponentul etimologismului moderat. Principalele obiective
ale cercetaă rii sale
sunt: cristalizarea gramaticii, curățirea limbii sț i stabilirea ortografiei.
ÎÎn conceptția lui T.Cipariu, limba e considerataă un produs istoric: evolutția
limbilor depinde de conditțiile de viatțaă specifice fiecaă rui popor. Calea de
îâmbogaă tțire a unei limbi este uzul, îântțeles, îân primul raâ nd, ca o cale internaă , dar tot
îân numele uzului sunt acceptate sț i îâmprumuturile. Limba se fixeazaă prin
literaturaă , care trebuie saă fie scrisaă , îânsaă scriitorii nu trebuie saă facaă „îânnoituri
gramatice faă raă nici un fundament” [Cipariu, 1987:267], ci trebuie saă se mentținaă
îân limitele „spiritului limbii”. ÎÎn ortografie sustține principiul etimologic, dar nu-l
respinge total nici pe cel fonetic. Motiveazaă optțiunea pentru principiul
etimologic prin nevoia de a se realiza unitatea limbii natționale, îântr-un moment
caâ nd niciunul dintre dialectele existente nu se ridicaă la rangul de normaă literaraă
unicaă .
O operaă de referinţaă îân curentul latinist este Gramatica limbii române,
elaborataă de T.Cipariu şi acceptataă la concursul instituit de Societatea
Academicaă . Cartea este alcaă tuitaă din douaă paă rţi: Analitica (Fonetica şi
Morfologia), apaă rutaă îân 1867, şi Sintetica (Sintaxa), apaă rutaă îân 1877. Ea exprimaă
şi aplicaă de fapt principiile latiniste, promovate de majoritatea membrilor
Societaă ţii Academice şi fixate îân programul de concurs, care recomanda saă se
examineze cu atenţie formele cuvaâ ntului din limba actualaă şi din trecut, saă fie
comparate cu formele din limbile romanice, saă se cerceteze excepţiile,
explicaâ ndu-se cauza lor, saă se fixeze regulile gramaticale, faă raă a se aduce
prejudiciu uzului limbii romaâ ne.
Gramatica lui T.Cipariu este, faă raă îândoialaă , opera unui savant şi a unui
foarte bun cunoscaă tor al limbii romaâ ne vechi şi populare, îânsaă ea n-a putut
constitui un corp de norme pe baza caă rora saă se stabileascaă regulile ortografice
şi gramaticale, cerute de o exprimare unitaraă , naţionalaă , îântrucaâ t îânsaă şi ideea de
normaă era subordonataă de Cipariu concepţiei sale latiniste şi arhaizante şi prea
puţin uzului general al limbii, aşa cum cerea programul Societaă ţii Academice.
Excesele latinismului au faă cut obiectul unor numeroase atacuri din partea
oamenilor de culturaă din aceastaă vreme şi de mai taâ rziu. V.Alecsandri, „Junimea”
şi Î.L.Caragiale îâşi faă cuseraă din combaterea pe diverse caă i a latinismului un
program pe care l-au respectat cu consecvenţaă . Îmaginea ridiculizataă a
latinismului, rezultataă de pe urma acestor poziţii critice şi a atitudinii sairice a
unor scriitori a staă ruit mult timp şi mai staă ruie îâncaă .
Procesul perfecţionaă rii treptate a exprimaă rii cultivate a caâ ştigat îânsaă mai
mult indirect de pe urma valului latinist, care i-a transmis numeroase elemente
latino-romanice şi i-a oferit modelul latin îân pronunţarea şi forma multor cuvinte
îâmprumutate din sursaă romanicaă . Cu toate acestea, evoluţia limbii literare, ţinutaă
de latinişti departe de izvoarele reale ale graiului viu, a avut de suferit, cursul ei
fiind oprit o vreme îân loc sau deviat spre alte caă i din cauza exceselor latiniste.

4.3. INFLUENȚA FRANCEZĂ


O îânsemnaă tate fundamentalaă pentru limba romanaă literaraă , sub aspectul
desaă vaâ rşirii caracterului ei modern, a avut-o influenţa franceză. Rolul ei a
continuat saă prevaleze pe tot parcursul secolului al XÎX-lea şi nu a îâncetat dupaă
aceea. Paă trunderea elementelor franceze s-a faă cut îân mai multe etape şi pe mai
multe caă i.
9
2
Contactul cu limba francezaă dateazaă îân Principate dupaă anul 1700, caâ nd îân
Muntenia şi Moldova sunt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta
Otomanaă . Aceştia erau oameni culţi, cunoscaă tori ai limbii franceze, limba
diplomaticaă a timpului, pe care îânsaă turcii nu o cunoşteau, fiindcaă le era interzis
de Coran saă inveţe limbi straă ine. La venirea îân ţaă rile noastre, noii domnitori işi
aduceau sau li se impuneau secretari francezi.
Franceza era cunoscutaă îântr-un cerc restrins de boieri care aveau legaă turi
cu curtea domneascaă . Fiii lor, care erau pregaă tiţi îân vederea viitoarelor cariere
politice, îânvaă ţau franceza.
ÎÎncepuse saă se citeascaă şi saă se traducaă literaturaă francezaă , aceasta
contribuind la familiarizarea cu scrierile apusene ale timpului, dar mai ales la
îânsuşirea limbii straă ine şi la prelucrarea limbii romane prin traduceri şi adaptaă ri
din francezaă .
Alaă turi de aceastaă cale, indirectaă , de paă trundere a limbii franceze îân
Principate, are loc alta, directaă , la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea, dar mai ales îân a
doua jumaă tate a secolului urmaă tor. Ea este consecinţa evenimentelor politice
care s-au petrecut îân Franţa, mai ales consecinţa Revoluţiei de la 1789. ÎÎn urma
ei, numeroşi nobili regalişti emigreazaă îân Europa, ajungaâ nd şi la noi şi fiind
primiţi cu bunaă voinţaă , îândeosebi datoritaă prestigiului de care se bucura cultura
Franţei, devenitaă familiaraă şi îân raâ ndurile unui numaă r mare de boieri. O parte din
emigranţi se angajeazaă ca dascaă li îân casele boiereşti. Aceşti intelectuali, printre
care se aflau şi unii revoluţionari, au adus cu ei nu numai cultura francezaă , ci şi
interesul pentru ideile politice, filozofice ale secolului raţionalist, care pregaă tise
revoluţia francezaă sub flamura libertaă ţii, egalitaă ţii şi fraternitaă ţii.
Prin Regulamentul organic, franceza intrase sub scutul legii. ÎÎn unele şcoli
se predau chiar cursuri îân francezaă . Unele neologisme franceze şi romanice au
paă truns îân romaâ naă prin filiera rusaă , bunaă oaraă , substantivele artilerie, infanterie,
linie de bătaie etc.
Dupaă 1820-1830, tot mai mulţi tineri sunt trimişi la studii îân Apus, unde
îânvaţaă franceza ca sursaă . M.Kogaă lniceanu, Î.Ghica, V.Alecsandri petrec mai mulţi
ani îân Franţa, Al.Russo – îân Elveţia. Mai taâ rziu, sunt trimişi la Paris
D.Bolintineanu, C.Bolliac, N.Baă lcescu. Reîântorşi îân ţaraă , aceşti „bonjurişti” devin
exponenţii influenţei franceze îân ideologia epocii, îân cultura şi limba noastraă .
De ce influenţa francezaă a avut un rol decisiv, alaă turi de curentul latinist, la
formarea limbii romane moderne? G.Îbraă ileanu menţiona caă , dacaă latina era
„maica” limbii noastre, franceza era sora ei mai mare şi mai „norocoasaă ”. La baza
influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistaă a descendenţei romanice
comune a celor douaă limbi şi popoare.
O bunaă parte a îâmprumuturilor franceze şi-au gaă sit, chiar de la îânceputul
secolului al XÎX-lea, forma cu care s-au îâncetaă ţenit îân limba literaraă . O listaă
completaă a cuvintelor de acest fel este imposibil saă se îântocmeascaă , de asemenea,
este greu saă stabilim cine le-a folosit prima dataă .
Consemnaă m doar caâ teva fapte din scrierile anilor 1820-1860, unde gaă sim
franţuzisme cu forma actualaă : confuzie, electric, eterogen, opinie (Îancu
Vaă caă rescu), infernal, fantomă, reformă (Î.Heliade), alianţă, ambasadă, disciplină,
energie, a reorganiza, rezervă (N. Baă lcescu).
Terminologia francezaă staă la baza mai multor traduceri filozofice. Termenii
filozofici (idee, filozofie, a imagina, logică, sensibilitate, analiză, eroare etc.) au
raă mas intacţi îân romana contemporanaă . Multe franţuzisme îânsaă au trecut prin
mai multe faze de adaptare la normele limbii romaâ ne moderne. De aceea la B. P.
Mumuleanu, bunaă oaraă , îântaâ lnim cuvintele spiculaţii, enteres, urmaâ nd chiar o
pronunţie francezaă .
Înstructive sunt mai cu seamaă neologismele la N.Baă lcescu, care nu au
reuşit saă se impunaă : a developa „a dezvolta”, a dispoza „a dispune”, a redija „a
redacta”. N.Baă lcescu nu gaă seşte uneori termenul corespunzaă tor romaâ nesc şi de
aceea el scrie reviu şi revistă, punaâ nd alaă turi un echivalent impropriu – căutare –
pentru a exprima ideea de „trecere îân revistaă ”.

9
3
Înfluenţa francezaă se impune progresiv pe maă suraă ce dispare, treptat,
influenţa neogreacaă şi îân timp ce îâşi face loc, pentru scurtaă vreme, influenţa
ruseascaă , îân mod special, terminologia administrativaă şi militaraă . De aceea e şi
firesc saă mai îântaâ lnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă, armie, cinovnic,
comandir, polcovnic, caă rora le vor lua locul, dupaă 1850, corespondentele lor
franceze actuale epocă, armată, gardă, funcţionar, comandant, colonel.
Franceza devine acum limba la „modaă ” a protipendadei, îân locul celei
greceşti. Cunoaşterea ei varia îân funcţie de treapta socialaă a claselor avute. Mica
boierime naă zuia saă se ţinaă îân pas cu moda timpului şi simţea necesitatea saă
amestece expresii franţuzeşti îân limbajul familiar. Dupaă cum observaă V.
Alecsandri îân Chiriţele… sale, o parte din franţuzisme au devenit jargonisme.

4.4. TENDINȚA ITALIENIZANTĂ (HELIADISTĂ)


ÎÎn acelaşi timp cu influenţa francezaă , romaâ na literaraă a fost supusaă îâncaă
unui proces de „modernizare”, şi anume italienizării, iar aici un rol central îâi
revine lui Î.Heliade Raă dulescu.
ÎÎn 1840, distinsul lingvist romaâ n, îân lucrarea sa Paralelism între limba
română şi italiană, observaă caă procesul de cultivare a limbii romaâ ne suferaă de pe
urma a numeroase „ciume” literare, avaâ nd îân vedere germanismele,
maghiarismele, turcismele, grecismele şi alte „-isme”. Caă utind o soluţie pentru
remedierea acestei staă ri de lucruri, Heliade construieşte, îân articolul amintit, o
îântreagaă teorie pentru a-şi sprijini pe ea îâncercarea de italienizare a limbii. El
porneşte de la premisa caă romaâ na şi italiana nu sunt limbi deosebite, ci douaă
dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi, vorbite iniţial îân Îtalia. Dacaă ele nu se
aseamaă naă îântru totul astaă zi, aceasta se datoreşte faptului caă asupra italienei s-a
exercitat, timp de secole, influenţa culturii, pe caâ nd romana a fost lipsitaă de acest
privilegiu. Caă îântr-o epocaă veche nu existau deosebiri îântre aceste „dialecte” se
poate vedea dacaă ne îântoarcem îândaă raă t pe drumul istoriei limbii italiene.
Bunaă oaraă , îântr-o fazaă mai veche a acestei limbi, se pronunţa loco, foco, omo, deci
aproape ca îân limba romaâ naă : loc, foc, om, şi nu luoco, uomo, fuoco. Îar dacaă facem
comparaţie cu dialectele italienei, constataă m caă asemaă narea este şi mai mare: îân
multe paă rţi ale Îtaliei se aude pronunţaâ ndu-se „curat romaâ neşte”. Astfel, fronte,
monte, ponte se pronunţaă îân multe graiuri italiene frunte, munte, punte.
Aşa staâ nd lucrurile, ce trebuie faă cut pentru a se ajunge la unitatea limbii?
Raă spunsul lui Î.Heliade este acesta: saă se restituie limbii romane formele ei vechi,
care nu trebuie caă utate îân latina clasicaă , ci îân limba scrierilor bisericeşti. Avaâ nd
exemplul fraţilor italieni, putem lua lucrurile de-a gata de la ei. Vraâ nd saă readucaă
limba la îânfaă ţişarea ei dintr-o perioadaă veche, caâ nd îânrudirea straâ nsaă i se paă rea
evidentaă , el porneşte de la un numaă r de peste 1300 de cuvinte de origine latinaă ,
care puteau servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte.
Pentru aceasta existaă douaă mijloace: compoziția (compunerea), unde ne folosim
de prepoziţii (prefixe), şi derivația , pentru care avem la îândeminaă “dupaă poziţii”
(sufixe). De la scriere se pot obţine: descriere, proscriere, prescriere etc.
Bineîânţeles, cuvintele noi trebuie astfel formate, îâncaâ t saă semene mai mult cu
cele italieneşti. Heliade daă o listaă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi
derivatele ce s-ar putea alcaă tui cu ajutorul lor. Cuvintelor li se dau
corespondentele lor din italianaă pentru a se ilustra asemaă narea dintre cele douaă
limbi. Astfel, de la bun avem bunătate, bunică, bunicuţă, bunel, bunic, bunişor etc.,
de la aceeaşi raă daă cinaă se poate ajunge la binecuvîntare (it. benedire).
Fiind un purist ca şi latiniştii, Heliade vroia cu tot dinadinsul saă elimine din
romanaă toate slavonismele, turcismele, maghiarismele etc. şi saă le îânlocuiascaă cu
elemente de origine latinaă , italianaă sau „fabricate” de el. Bogat trebuie îânlocuit cu
avut, înavuţit; vrednicie se poate îânlocui prin demnitate; în zadar –prin în darn.
Dacaă lipseşte cuvaâ ntul italian, nimic nu ne îâmpiedicaă saă creaă m un cuvaâ nt nou. ÎÎn
loc de turcismul basma se poate spune năsăriu, pentru basma de gât (fular)-
strofiu. „Este îân uz şi batistă pentru basmalele cele albe”, completeazaă Î. Heliade.
9
4
Dupaă cum se vede, intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul
evoluţiei multor cuvinte analizate mai sus îân romaâ na contemporanaă . Nu acelaşi
lucru se poate spune despre alte numeroase exemple, unde prejudecata puristaă îâl
indeamnaă saă scoataă din limbaă substantivele clopot, mândrie, oboseală, oglindă îân
schimbul unor italienisme, franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană,
fiertate, fatică, specol.
Claă dit pe o teorie falsaă , italienismul lui Î. Heliade nu putea duce la altceva
decaâ t la consecinţe grave îân privinţa caracterului italienizant, pe care el vroia saă -l
impunaă limbii noastre.

4.5. TENDINȚA ANALOGISTĂ (PUMNISTĂ)


ÎÎn cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi o tendinţaă
naă scutaă dintr-o concepţie aparte, a caă rei teoretician a fost Arom Pumnul –
pumnismul. Faţaă de purismul latinist, care dorea saă dea limbii romaâ ne o
îânfaă ţişare identicaă cu a „maicei” sale, faţaă de purismul heliadist, care caă uta
salvarea limbii literare îân italienizare, Aron Pumnul este nu mai puţin purist, dar
îân felul saă u.
El vrea saă romanizeze limba, mai cu seamaă neologismele paă trunse îân limba
noastraă . Teoria lui viza ataâ t aspectul fonetic al neologismelor, caâ t şi structura lor
ca atare. Aceste idei stau la baza „şcolii fonetice bucovinene” sau a
analogismului pumnist.
Fostul profesor al lui M. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere
latine, dar recomandaă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase.
ÎÎncercarea lui de a reforma scrierea se sprijinaă pe convingerea caă limba romaâ naă
trebuie saă -şi redobaâ ndescaă firea, dacaă se vor respecta cu stricteţe regulile (fixate
de el!) „îân deducerea şi straă mutarea cuvintelor”. Este vorba de respectarea
principiului analogiei, potrivit caă ruia, cuvintele noi urmeazaă saă se supunaă
legitaă ţilor moştenite ale limbii. Dacaă , bunaă oaraă , a+n+voc.(cons.) sau
a+m+cons.> î (lana > lână, cantat > cântă, campus > câmp), trebuie saă supunem
acestei legitaă ţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. Prin urmare, îân
firea limbii romaâ ne este saă se scrie şi saă se pronunţe nu plantă, ci plântă, nu
germană, ci germână etc. Deoarece a neaccentuat a dat îân romanaă ă (farina >
făină), se va zice nu latină, ci lătină. Tot aşa, fiindcaă grupul consonantic latinesc
ct a evoluat îân romaâ naă îân pt (octo > opt), firesc este saă se asculte de aceste legitaă ţi
la scrierea sau la rostirea altor cuvinte, de pildaă cărăpter „caracter”, subiept
„subiect”, leptură „lecturaă ” etc.
Teoria pumnistaă nu este mai puţin curioasaă şi deşaă nţataă caâ nd are îân vedere
romanizarea lexicului neologic. ÎÎn lucrarea Formăciunea cuvintelor româneşti, el
cere, ca şi latiniştii, scoaterea din limbaă a elementelor nonromanice. Dintre
acestea, unele „cuntrazic” şi „stricaă ” natura limbii noastre. De exemplu, slugă,
slujbă, iznoavă. Altele sunt „minciunoase”, precum sunt toţi „ţaă rmurii ştiinţiali”
(=termenii ştiinţifici), ca de exemplu: gramatică, etimologie, filologie, filozofie,
carile „curat romaâ neşte” s-ar zice aşa: limbământ, vorbământ, limbistică,
cugetământ. Urmeazaă o îântreagaă listaă de asemenea „ţaă rmuri ştiinţiali”, îântre care:
literemânt „abecedar”, scriemânt „ortografie”, cugetământ „logicaă ”, simţământ
„esteticaă ”, spiritământ „psihologie”, stelemânt „astronomie” etc.
Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate in -ţie din exemple de
tipul naţie, care este o formaă „foarte tinericaă ”, îân raport cu sufixul mai vechi
-ţiune. ÎÎnlocuirea uneia cu cealaltaă ar fi rezultatul necunoaşterii istoriei limbii.
Forma cu -ţie „este o ranaă îânfiptaă îân limbaă de fiii ei cei nepricepuţi”. De aceea
corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este saă se spunaă numai năciunal
„naţional”, năciunalitate „naţionalitate” etc., unde fiecare sunet „se poate da
cuvaâ nt deplin din legile cele universale ale limbilor sub carile stau toate
cuvintele”.
Evident caă Aron Pumnul interpreteazaă faptele de limbaă îântr-un mod foarte
personal, caă ci el are îân vedere o perioadaă din istoria limbii caâ nd aceste legi erau
active, ignoraâ nd caracterul lor limitat îân timp. Caă ci dacaă latinescul mola a dat îân
romanaă moară, iar pavimentum > pământ, conform legitaă ţilor fonetice de
evoluţie normalaă , nu îânseamnaă îânsaă caă şi neologismele, avaâ nd aceeaşi formaă cu
cele
9
5
latineşti, se vor supune vechilor legi. Busolă nu a devenit busoală, nici
medicament – medicământ, şi nici slavonescul rana nu a devenit rână.
Fonetismul pumnist, îântțeles ca o „reactualizare” a legilor fonetice revolute,
era completat de recursul masiv la calcuri (semantice sau de structuraă ) dupaă
termeni tehnici îân curs de internatționalizare îân lexicul literar al multor limbi
europene de îândelungataă traditție culturalaă . Astfel, îântreaga terminologie
lingvisticaă propusaă sț i folositaă de acest îânvaă tțat, îân contrast cu tendintța dominantaă
îân epocaă (de îâmprumutare a lexemelor latino-romanice), era formataă din
romaâ nizaă ri sț i „neaosț izaă ri” ca: substățiv „substantiv”, însușițiv „adjectiv”,câtățiv
„numeral”, zicământ „verb”, lucrățiv „activ”, pătimițiv „pasiv”, zăcut „supin”,
sângural „singular”, multariu „plural”, foarmă „afix”, sămânță „sens” etc., etc. O
atitudine similaraă , îân aceeasț i epocaă , aveau latinistul romaâ nizant moldovean
Gh.Saă ulescu sț i transilvaă neanul N.Baă laă sț escu. De notat caă sț i B.Petriceicu Hasdeu
fusese, îân tineretțe, adept al „fonetismului” pumnist, pozitție pe care avea s-o
paă raă seascaă îânsaă foarte repede.
Nu e de mirare caă „ciunismul”, cum a fost numitaă teoria lui Aron Pumnul, n-
a gaă sit raă sunet decaâ t îân raâ ndul caâ torva elevi de-ai lui Aron Pumnul. El nu s-a
bucurat nici maă car de cinstea de a fi combaă tut, ci a fost ridiculizat de V.
Alecsandri şi C. Negruzzi. Eminescu, recunoscaâ nd caă opiniile lui A.Pumnul nu
erau „bune” îân multe privintțe, le gaă sesț te scuzabile îân altele – îân primul raâ nd, ca
reactție la adresa „etimologismului absolut” latinizant.
Nu putem trece cu vederea caă Aron Pumnul a fost totuşi adeptul
principiului fonetic îân scrierea cu litere latine, principiu susţinut şi acceptat de
Titu Maiorescu, care i-a dat o fundamentare ştiinţificaă .
ÎÎn concluzie, trebuie mentționat caă , îân pofida exageraă rilor caracteristice
curentelor extremiste opuse, subiective sț i erudite, care au fost etimologismul
latinist al lui Laurian, Masiim sț .a. sț i purismul fonetist al lui A.Pumnul, ele au avut
totusț i sț i consecintțe, îândepaă rtate sț i, poate, indirecte, dar pozitive. Împunerea
ortografiei fonetice (respinsaă de latinisț ti, dar sustținutaă , îân felul saă u, de
A.Pumnul) sț i îâmbogaă tțirea lexicului romaâ nesc modern prin îâmprumutarea ca
atare a numeroase cuvinte de origine latinaă (respinsaă de A.Pumnul, dar apaă rataă
de latinisț ti).

4.6. CURENTUL ISTORIC POPULAR


ÎÎmpotriva exageraă rilor, nu numai ale lui H. Raă dulescu sț i ale lui A.Pumnul, ci
şi ale Şcolii ardelene, care continua saă exercite o influenţaă asupra spiritului
public din toate provinciile, a reacţionat Şcoala critică moldoveană, cum a
denumit G. Îbraă ileanu gruparea de la revista Dacia literară (1840), alcaă tuitaă din
M. Kogaă lniceanu, V. Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negruzzi.
Teoreticianul sus-numitei şcoli a fost mai cu seamaă A. Russo. Îdeile acestui
profund gaâ nditor îân probleme lingvistice sunt: limba este un produs natural,
naă scut inconştient îân viaţa oamenilor din nevoia de a comunica unii cu alţii. De
aceea ea nu poate fi modificataă cu voinţaă , aşa caă orice îâncercare îân acest sens este
condamnataă eşecului. Naă scutaă ca un fenomen al naturii, limba va traă i şi va evolua
tot ca un produs natural îân cadrul societaă ţii: « ....limba plămădită două mii de ani
în lacrimi, în sânge, în
căutarea stelelor şi a naturii ». ÎÎn ce priveşte elementele straă ine existente îân
limba romaâ naă , ele sunt rezultatul inevitabil al unor amestecuri etnice, impuse de
condiţiile istorice. „Limba română e o limbă deosebită acum şi au fost osăbită
pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format şi se formează după regule
încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră”.
A.Russo se dovedeşte a fi un progresist consecvent îân toate problemele pe
care le punea, la noi, epoca sa, pregaă titoare a Revoluţiei de la 1848. A fost un
teoretician îân problemele limbii, un fel de filozof al limbajului şi un istoric al
limbii romaâ ne. ÎÎn aceste douaă calitaă ţi a luptat el contra latiniştilor şi italieniştilor,
consideraţi « stricaă tori » ai limbii noastre.
Vasile Alecsandri a criticat ideea purificaă rii limbii şi ortografia
etimologistaă îân Dicţionar grotesc şi Rusalii; îân Istoria unui galbân îâl ridiculizeazaă
pe H. Raă dulescu, devenit italienizant. Îmitarea
9
6
jargonului grecizant sau a celui franţuzit e utilizataă ca sursaă de umor îân mai
multe dintre comediile scrise de el. Este importantaă contribuţia lui Alecsandri ca
scriitor îân sensul etimologic al cuvaâ ntului la dezvoltarea limbii romaâ ne literare.
Bun cunoscaă tor al vorbirii populare, staă paâ neşte desaă vaâ rşit limba sa maternaă şi
devine un adevaă rat model, vrednic de a fi imitat. El cunoaşte şi vorbirea curentaă
a diverselor grupuri sociale cu care a venit îân contact.
Al treilea membru al Școlii critice moldoveneşti este Mihail Kogălniceanu,
organizator al luptei pentru paă strarea şi îâmbogaă ţirea limbii noastre, istoric şi om
politic.
Cel care a araă tat concret cum poate fi folositaă , îân opere literare, istoria
poporului nostru din punct de vedere ataâ t al conţinutului, caâ t şi al exprimaă rii, a
fost Constantin Negruzzi, îân primul raâ nd, cu nuvela Alexandru Lăpuşneanul,
apaă rutaă îân Dacia literară sț i considerataă paâ naă îân zilele noastre o capodoperaă a
genului. Dupaă ce aceastaă revistaă a fost interzisaă , ca primejdioasaă , ei i-a luat locul
Propăşirea, cu o soartaă identicaă , dar ideea unitaă ţii naţionale a romaâ nilor a
persistat, ba chiar s-a dezvoltat prin apariţia altei publicaţii: România literară,
îânfiinţataă de V.Alecsandri (1857),
Un rol important îân promovarea ideilor Sț colii critice moldovene l-a avut
societatea Junimea, o grupare culturalaă , îânfiintțataă la Îasț i îân iarna anului 1864, din
initțiativa unor tineri intelectuali (Petre P.Carp, Vasile Pogor, Teodor Rosetti, Îacob
Negruzzi), adunatți îân jurul lui Titu Maiorescu, la putțin timp de la îântoarcerea lor
de la studii din straă inaă tate.
Obiectivele Junimii:
 raă spaâ ndirea spiritului critic;
 îâncurajarea literaturii naţionale;
 neataâ rnarea intelectualaă a poporului romaâ n;
 originalitatea culturii şi a literaturii romaâ ne;
 crearea şi impunerea valorilor naţionale;
 educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor
îândreptaâ ndu-se spre receptarea şi inţelegerea culturii de caă tre popor;
 unificarea limbii romaâ ne literare.
ÎÎn domeniul studiilor lingvistice, T.Maiorescu a preluat argumentele lui
Alecu Russo, criticaâ nd
tendinţele latiniste ale caă rturarilor transilvaă neni, care propuneau „curaă ţarea”
limbii romaâ ne de orice element nelatin. Polemica dintre T.Maiorescu, pe de o
parte, şi Timotei Ciparin şi George Baritiu, pe de altaă parte, a stimulat studiile
asupra limbii romaâ ne.
Dupaă unire, dar mai ales dupaă dobaâ ndirea independenţei naţionale,
accentul trebuia saă cadaă pe calitatea artisticaă a literaturii, pe idealul
perfecţionaă rii ei interioare. Limba oficialaă , falsa erudiţie şi lipsa de gust sunt
permanent semnalate şi ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii
vremii vor deveni junimişti, vor colabora la revista „Convorbiri literare”, vor scrie
principalele lor opere, fiind perfect integraţi acestei epoci (V. Alecsandri, Al.
Odobescu). Reprezentanţii noii generatii literare, îân frunte cu Titu Maiorescu,
îâncep îânsaă saă domine scena.
Pe de altaă parte, se militeazaă şi pentru promovarea limbajului viu, uzual, ca
o contrapondere la reformele pline de „pedantism“ ale „fabricanţilor de sisteme“,
dupaă cum îâi considera Alecu Russo.
Sprijinind şi apaă raâ nd valorile autentice, Maiorescu are şi darul de a
descoperi şi a atrage îân cercul saă u vocile noi. Revista “Convorbiri literare” devine
cel mai important periodic literar romaâ nesc. Aici îâşi publicaă majoritatea poeziilor
Mihai Eminescu, Îon Creangaă publicaă primele trei paă rţi din Amintiri din copilărie
şi poveşti, Î.L.Caragiale îâşi citeşte şi publicaă majoritatea comediilor, Îoan Slavici
publica nuvele şi poveşti.
Alţi colaboratori ai revistei sunt George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian
Goga, Dinu Zamfirescu, Î.Al. Braă tescu-Voineşti. Aceşti colaboratori ai revistei vor
deveni figuri marcante ale epocii cunoscute ca „epoca marilor clasici”.
9
7
Criticismul junimist se manifestaă mai îântaâ i îân domeniul limbii, prin
publicarea lucraă rii lui Titu Maiorescu Despre scrierea limbei române (1866).
Contextul publicaă rii este semnificativ, pentru caă precede îântemeierea instituţiei
academice şi porneşte campania noilor forţe culturale îâmpotriva curentului
latinist. Scopul major şi urgent al unei instituţii de tip academic era codificarea
limbii: simplificarea alfabetului latin, elaborarea unei gramatici şi a altor
mijloace de normare a limbii literare.
Lucrarea lui Titu Maiorescu formuleazaă prima tezaă a concordanţei îântre
formă şi fond, referindu-se la raportul necesar îântre alfabetul latin şi limba
romaâ naă : „ÎÎn momentul îân care romaâ nii s-au paă truns de adevaă rul caă limba lor este
o limbaă romaâ naă , îân acel moment şi forma extraordinaraă sub care avea saă se
prezinte aceasta, adecaă scrierea sau [...] literele trebuiau luate tot de la romani.
Şi, astfel, alfabetul slavon, care îânvaă lea mai mult decaâ t revela limba romaâ naă , şi pe
care îâl primisem numai dintr-o oarbaă îântaâ mplare externaă fu alungat din scrierea
noastraă cea nouaă şi fu îânlocuit prin alfabetul latin” [Maiorescu, 1874:77].
Salutaâ nd adoptarea alfabetului latin îân locul celui chirilic (slavon),
Maiorescu îâncepe combaterea etimologismului promovat de curentul latinist, cu
reprezenţanti de mare autoritate îân epocaă : „Esenţa etimologismului îân ortografie
este alta. El cere ca dupaă ce literele s-au stabilit, fie cu semne, fie faă raă semne,
scrierea ortograficaă îânsaă saă nu se îândrepte dupaă vorbirea actualaă , foarte
influenţataă prin legi eufonice, ci dupaă legile derivaţiei cuvintelor de la originea
lor, îântrucaâ t aceasta se poate urmaă ri îân îântreaga tradiţie a limbii. De aceea d.
Cipariu scrie cuvaâ ntul „bine” nu cu „i”, cum îâl pronunţaă m noi, ci cu „e”, adica
„bene”, „e” fiind vocala originaraă ” [Maiorescu, 1874:236].
ÎÎn opinia lui Maiorescu, aplicarea etimologismului îân scriere ar fi avut ca
efect un regres: limba ar fi fost „aruncataă ” cu secole îân urmaă . Deşi numit membru
al Societăţii Literare (viitoarea Academie), îân iulie 1867, T.Maiorescu
demisioneazaă îân semn de protest faţaă de respingerea proiectului saă u privind
scrierea limbii romaâ ne şi va reveni abia îân 1879, caâ nd Academia îâi acceptaă
proiectul, semn al victoriei îân prima „baă taă lie” culturalaă .
Dezvoltarea limbii literare romaâ neşti şi, implicit, a limbajului artistic din a
doua jumaă tate a secolului al XÎX-lea este legataă cu prioritate de numele lui M.
Eminescu, Î.H. Raă dulescu, V. Alecsandri, N. Baă lcescu, C. Negruzzi, Gr.
Alexandrescu, Al. Odobescu, Î. Creangaă şi alţii.
Literatura secolului nostru a preluat, astfel, un vocabular adaptat
cerinţelor epocii (cu oscilaţiile inerente primenirii) nu numai sub aspectul
îâmprumutului lexical propriu-zis, ci şi ca valorificare a fondului lexical
tradiţional.
ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE

1.Direcția latino-romanică în procesul de modernizare a limbii române


2.Geneza și obiectivele curentului latinist
a) Preocupaă rile lingvistice ale lui A. Treboniu Laurian;
b) Conceptția lingvisticaă a lui Timotei Cipariu.
3.Curentul analogist și soluțiile lui pentru modernizarea limbii române
a) Contributția lui Aron Pumnul la elaborarea curentului
analogist.
b) Ecouri ale curentului latinist îân cultura epocii.

9
8
B. APLICAȚII:
1.Comentați opinia lui A. Treboniu Laurian referitoare la principiul
ortografic recomandat de el: Caâ nd Societatea academicaă supuse la probele
unor nouaă sț i serioase dezbateri chestiunea
ortografiei, ea ajunse a se convinge caă , sub pedeapsa de a îântunereca cu totul
gramatica limbii, de a o lipsi de verice luminaă a filozofiei, de a rupe cele mai
pretțioase relatțiuni cu limbile surori, de a scinde limba romaâ naă , sț i prin aceasta
natțiunea, îân ataâ tea limbi aâ te pronuntții variate se aud, nu se putea depaă rta îân
scrierea romaâ naă îân principiu etimologic; caă principiul contrariu, bun poate sț i
ratțional pentru o limbaă primitivaă , nu poate aduce decaâ t confuziune sț i îântunerec
îântr-o limbaă derivataă , cum este a noastraă ; caă etimologia, cu un cuvaâ nt, precum
pentru îântțelesul cuvintelor, asț a sț i pentru sunetele care compun cuvintele sț i
traducerea acestora prin semne, poate singuraă produce cuvenita luminaă sț i
ordine îân limbaă . Principiul etimologic odataă pe deplin stabilit ca singur dreptariu
bun pentru limba noastraă , ca saă ajungem la dorita unitate de scriere, nu se cerea
decaâ t a formula acest principiu cu claritate sț i preciziune. Ca saă ne bucuraă m de
foloasele unei scrieri dupaă principiul etimologic sț i pentru ca totdeodataă fiecare
romaâ n ce sț i-a faă cut maă car sț coala sa primarie saă poataă scrie cu deplinaă corectțiune
îân ortografia fundataă pe aceastaă normaă , Societatea academicaă formulaă sț i adoptaă
cu unanimitatea membrilor saă i mai putțin unul, principiul ortografic urmaă toriu:
Pentru scrierea limbii romaâ ne se va urma principiul etimologic, îântru caâ t
regulele pentru esecutarea lui se pot trage din limba romaâ naă îânsaă sț i sț i completa
prin analogie, îânlaă turaâ ndu-se semnele de prisos cari îâmpiedicaă dezvoltarea
ratționalaă sț i regularea limbii îân gramatica ei.
[Dicționarul limbii române,
Prefațiune]
2. Comentați opinia lui T. Cipariu despre sursele de împrumut pentru limba
română:
A curaă tți limba semneazaă nu numai a depaă rta dintr-îânsa tot ce se aflaă îân ea
straă in, cuvinte, forme, sintacticaă sț i tot ce se trage din limba de alt caracteriu cu
totul divers de al limbelor romane, ci îâncaă sț i din celeromane a nu cuprinde
nemicaă ce ori o strein îântr-îânse, subintrodus de aiurea, ori caracteristic pentru
acele dialecte. Caă ci nici aceste limbe nu au fost apaă rate de influentțaă streinaă , cum
nu fu nici a noastraă .
ÎÎn limba latinaă carea îântru îântaâ i fuse numai limba Latțiului, apoi se fece
limba Romei sț i a Împeriului Roman, intraraă cuvintele tuturor gintților nu numai
celor italice, ci sț i a celor barbare sujugate. ÎÎn limba italicaă , ispanicaă , fraâ ncaă
intraraă germanismi, araă pismi, de carii paâ naă azi nu s-au curaă tțit.
Nu tot, dar ce se aflaă îân dialectele romane e roman, ci multe-s straă ine chiar
ca slovenismii, maghiarismii, neogrecismii nosț tri. Nu toate cuvintele nici toate
formele sț i terminatțiunile dintr-aste sunt de a se baă ga faă raă alegere îân limba
romaâ neascaă cum au faă cut multți din cea italianaă sț i mai multți îâncaă din cea
fraâ nceascaă .
Noi nici ce saă aflaă îân limba latinaă nu judecaă m a se putea recepe tot sț i faă raă
alegere îân limba romaâ neascaă , nu din temere de straă inisme, pentru caă pre acesț tia,
afaraă de putțini termini umbrici, etrusci etc., din carii aflaă m apriataă maă rturie la
clasici, sț i afaraă de cei îâmprumutatți din limba greceascaă nici caă -i mai putem
recunoasț te, ci numai din acel motiv caă limba romaâ neascaă nu e latinaă , precum nici
italiana, desț i seamaă naă mult sț i îân multe sț i cu una sț i cu alta, iar îân altele multe se
distinge de caă traă amaâ ndouaă .
Din latinaă a îâmprumuta cuvinte acolo unde avem lipsaă se pare cu mult mai
iertat decaâ t a îâmprumuta forme sț i terminatțiuni nouaă , deoarece caă cuvintele
latine, daâ ndu-li-se formaă romaâ neascaă , se pot romaâ ni, iar formele nouaă ce nu-s
romaâ nesț ti, cum se vor romaâ ni? Din care cauzaă noi totdeauna simtțiraă m oarecare
antipatie asupra unor forme curat latine sț i curat neromaâ nesț ti, mai ales caâ nd s-au
aplecat la cuvinte romaâ nesț ti.Asț a vaă zuraă m cu greatțaă terminatțiunea latinaă -bilis,
nu numai îân abominabil,

9
9
confortabil, ci îâncaă sț i mai mult îân aflabil, simțibil sț i alte asemenea, cu carele paâ naă
astaă zi nu ne-am putut îâmpaă ca de multți ani. ÎÎn limba romaâ neascaă nu o avem, sț tim
caă sț i la latini, îân periodul cel mai curat al limbei, era ataâ t de raraă , caâ t nici maă car
cuvaâ ntul possibilis nu se paă rea demn saă intre îân cuvaâ ntarea curataă latinaă . Ea se
laă tți mai taâ rziu, pre timpul decadentței limbei latine, sț i îân, evul mediu esundaă îân
toate limbile romane din Occident, raă sunaâ nd de pre catedrele doctorilor angelici,
subtili carii disputau de omniscibili. ÎÎn scurt, de forme ni se pare limba
romaâ neascaă sț i paâ naă astaă zi ataâ t de avutaă , caâ t nu ar simtți necesitate de forme sț i
terminatțiuni nouaă .
Altaă îântrebare veni la mijloc, caă oare cade-se saă tținem toate formele vechie
curat romaâ nesț te, au saă condemnaă m pre unele dintr-îânsele sț i saă le laă paă daă m îân
formarea compusaă lor sț i derivatelor, iar pre altele saă le prealegem? Cei ce vor a le
condemna îâsți iau ratțiunile din usț uraă tatea buzelor sț i plaă cutul urechilor, cum
faă curaă cu forma -ciune, zicaâ nd caă e neplaă cut a zice închinăciune, înțelepciune,
rugăciune, sț i caă ar suna mai bine scurtaâ ndu-le, bunaă -mite, cam: închinație,
înțelepție, rugație. Limba latinaă are mii de cuvinte terminate îân -tione, itala îân
-zione, ispana îân -cion, cea fraâ nceascaă îân -tion, faă raă de a le rumpe limba sau a le
îâmpunge urechile caâ t de putțin; sț i limba italaă , cu toate zionele ei, a raă mas cea mai
armonioasaă îântre toate surorile ei romane, cea mai dulce la auz sț i mai usț oaraă
pentru buze. Romaâ nii nosț tri sunt mai delicatți? (Opere, vol.1).
3.Comentați opinia lui T. Cipariu despre alfabetul latin și principiul
ortografic al limbii române: Partea cea mai micaă a romaâ nimei e unitaă –
romanaă sț i acesteia-i plaă cu mai mult scriptura sț i
limba latinaă . Cealaltaă parte, mai mare, greco-slavaă , se temea ca nu cumva cu
literele latine saă intre sț i relegiunea catolică-latină. Cei mai cultți precepeau
neîândoit caă atare conclusiune sau temere e nefundataă . Ei sț tiau caă mai toataă
Europa scrie litere latine, nescotțaând afaraă nici pre germani, caă ci sț i alfabetul
acestora e latin, numai schimosit, ca o caricaturaă monasticaă din evul mediu, de
care totți altții se miraă cum acesț ti oameni ataâ t de cultți pot saă mai afle gust la litere
cu formaă asț a cornurataă sț i bizaraă ; de aceea îânsaă nu toataă Europa e catolicaă , îâncaă sț i
multe natțiuni, care fiind catolice se sț erbeau cu literele latine, se taă iaraă de caă tre
besereca catolicaă latinaă , ci nu saă laă paă daraă de scrisoarea latinaă . Noi nu vom saă
citaă m pre germani de cari atinsem, ci citaă m numai pre angli, olandi, suedi,
norvegi sț i unguri, cari cea mai mare parte sunt calvini sau luterani, ci tot scriu sț i
astaă zi cu litere latine.
Totți acesț tia, paâ naă sț i ungurii orientali, sunt de altaă vitțaă, nu romanaă , numai
romaâ nul, carele poartaă acest nume, carele se laudaă cu originetate romanaă sț i are
necontrazis cel putțin de jumaă tate elementul latin îân limbaă , numai el, din toate
popoarele romanice, mai scrie cu αӡ ҕɤкϵ! […]
***
Principiul etimologic are ca fundament etimologia sau forma originaraă a
cuvaâ ntului, care sț i etim (έέ τυμον) se numesț te. A scrie dupaă acest principiu
îânsemneazaă a observa foarma originaraă a cuvintelor, presupune dar cunoasț terea
acelei forme sț i peste tot cunosț tintța limbei, nu numai din partea gramatecaă sț i
sintacticaă , cu formele sț i legile ei, ci sț i din partea lessicale, la care se cere studiu sț i
esercitțiu, ca la toate sț tiintțele sț i artile pentru care se îânvatțaă îân sț coalele publice sț i
private.
Scrierea dupaă acest principiu, dacaă vom saă scriem nu orisț icum, ci bine sț i
corecte romaâ nesț te, e îâmpreunataă cu oarecari greutaă tți, de care, îân adevaă r, fiecare
om ar dori saă fie scaă pat, ca îân orice alt obiect, îânsaă de care nu totdeauna e cu
putintțaă a scaă pa, decaâ t dupaă sudoare multaă sț i batere de cap
(Principie de limbă și de
scriptură).

4. Explicați principiile de formare a următoarelor cuvinte din arsenalul lui


A.Pumnul:
Cugetaâ ntțe, foarme, naă ciunea noastraă , sț tiemaâ nt, cugetaă maâ nt, îânchegaă ciunea
„alipirea”, deducaă ciune „derivare”, demaâ neatța, obserbaă ciune „notaă ”, saă maâ ntța
cuvaâ ntului sensul cuvaâ ntului”, scriemaâ nt „ortografie”, vorbaă maâ nt” „etimologie”,
maă suraă maâ nt „geometrie”, subieptul sau obieptul

10
0
paă timitiv, contrazicaă ciune „contradictție”, saâ ngural, multariu „plural”, zaă cut
„supin”, îânsusț itiv „adjectiv”, cuvinte netțaărmurite „neterminate”, caâ ntaă maâ nt
„poeticaă ”, sunetul îânalt „accentul”.
5. Remarcați, în baza textului de mai jos, în ce se manifestă analogismul lui
A.Pumnul1:
A. Deducăciunea cuvintelor române
I. Deducăciunea substățivelor
a) Foarmele prin carile se deduc substățive de la substățive
1. oi, oaie. Pren astaă foarmaă 2 se deduc toate substaă tțivele cuncrescute 3, a
caă ror saă maâ ntțaă4 se poate cugeta îântr-o caâ taă tate5 cu mult mai mare decaâ t se cugetaă
ordenariu6, de esaâ mplu: om, omoi (om de tot mare); bărbat, bărbătoi (baă rbat de
tot mare) [...]; muiere, muieroaie (muiere de tot mare); fată, fătoaie (fataă de tot
mare) [...] etc. [...]
c) Foarmele pren carile se deduc substățive de la substățive și zicăminte
1. mânt. Astaă foarmaă este cuvaâ ntul minte, sț i îânseamnaă fiintța lucrului
îânsaă mnat pren raă daă cina cuvaâ ntului, sau unealta pren carea lucraâ ntța7 sau
paă timintța8 saă mnataă pren raă daă cina cuvaâ ntului de la care se deduce. Cu astaă
foarmaă se pot deduce cuvinte de la nefinitivul 9 scurtat al tuturor zicaă mintelor
limbei romaâ nesț ti sț i de la unele substaă ntțive: d.e. a jura, jurământ (fiintța juraă rii,
sau scrisoarea pren care se arataă jurarea) [...]; a așeza, așezământ (asț ezaă maâ nt
limbaă maâ ntal = sintaxis; sotțial, cetaă tțenesc, bisericesc, constitutic, institutic;
sț tiintțial = systema etc.); [...] a îmbrăca, îmbrăcământ (îmbrăcăminte = multariu)
[...]; a crede, crezământ; [...]; a simți, simțământ [...]; a frânge, frângământ (nu
fragment) [...]; a despărți, despărțământ (departament e zis fraâ ncesț te) [...]; a
învăța, învățământ; a eveni10, evenemânt (nu eveniment, caă -i laă tinesț te); a se
tâmpla, tâmplământ11 [...]; a adeveri, adeverământ (syllogismus,
Dosoftei zice «cugetaă tțituraă ») [...]; limbă, limbământ (fiintța, mintea, spiretul
limbei); os, osământ (moaște e cuvaâ nt slaă venesc).
Obsaă rbaă ciunea 1. Cuvintele rugăminte, îmbrăcăminte, îântrebuintțate de unii
îân singural, sîânt smintite12, pentru caă astaă foarmaă e a multariului, iar îân singural
sunaă , ca sț i celelalte, îân mânt, d.e. rugământ.
Obsaă rbaă ciunea 2. Pren astaă foarmaă se pot face îân limba romaâ neascaă totți
tțaărmurii sț tiintțiali (termini technici) cu mult mai bine sț i mai raă spicativ 13 decaâ t îân
toate celelalte limbe. Deci noi îânsaă mnaă m unii, dupaă cari apoi se pot forma sț i
ceilaltți faă raă nici o greutate: literământ (abecedariu, bucoavnaă ) [...]; limbământ
(gramaticaă ), vorbământ (etimologie); așezământ limbariu (sintacticaă ); scriemânt
(ortografie); rostemânt (prosodie); numerământ, cumputământ (aritmeticaă ,
algebraă , matematicaă ,
hambac14); măsurământ (geometrie); tâmplământ (istorie); descriemânt
pământal (geografie);

1A.Pumnul este primul care s-a ocupat, mai pe larg, de formarea cuvintelor în limba română,
într-un studiu rămas neterminat („Formăciunea cuvintelor românești”), păstrat în manuscris
până în 1889, când l-a publicat elevul său, I.G.Sbiera. A.Pumnul s-a remarcat printr-o poziție
extravagantă în problema îmbogățirii vocabularului românesc. Fonetismul promovat de el a
fost cunoscut sub denumirea peiorativă „ciunism”.
2 afix
3 concrete
4 sens
5 cantitate
6 de obicei
7 acțiunea
8 răsfrângerea acțiunii
9infinitivul
10 a se întâmpla
11 istorie (pumnism)
12 greșite
13 expresiv, clar
14 abac
10
1
firemânt (fizicaă ); știemânt (filosofie); cugetământ (logicaă ); cunoscământ
(metafizicaă ); simțământ (esteticaă ); pretinzământ (dogmaticaă ); propunământ
(metodicaă ); spirământ (psicologie); cântământ (poeticaă ); cuvântământ
(retoricaă ); predicământ (omileticaă ); stelământ (astronomie) etc.1 [Formăciunea
cuvintelor românești]
6.Observați poziția lui I.Heliade Rădulescu în problema împrumuturilor:
Trebuie saă ne îâmpumutaă m, dar trebuie foarte bine saă baă gaă m de seamaă saă
nu paă timim ca negutțaătorii aceia cari nu îâsți iau bine maă surile, sț i raă maâ n bancrutți
(mofluzi2). Trebuie saă luaă m numai acelea ce ne trebuie sț i de acolo de unde
trebuie, sț i cum trebuie. Unii nu voiesc nicidecum saă se îâmprumute sț i fac vorbe
nouaă rumaâ nesț ti: cuvintelnic (dicsioner), cuvintelnică (loghicaă ),
prestentindere (epitas), ascuțitapăsat (oxiton), neîmpărțit (atom, individ),
asupragrăit (predicat), amiazăziesc (meridian) sț .cl.; altții se îâmprumutaă de
unde le vine sț i cum le vine: de iau o vorbaă greceascaă , o pun îântreagaă greceascaă ,
precum patriotismos, enthusiasmos, cliros sț .cl.; de iau de la francezi, o pun
îântreagaă frantțuzeascaă , precum: națion, ocazion, comision sț .cl.; de iau de a
latinesț te, le pun îântregi latinesț ti, precum: privileghium, collegium, centrum,
punctum sț .cl.; de iau de la italieni, asemenea, precum: soțieta, liberta, cvalita
sț .cl.
Vorbele streine trebuie saă se îânfaă tțisț eze îân haine rumaâ nesț ti sț i cu mascaă de
rumaâ n îânaintea noastraă . Romanii, straă mosț ii nosț tri, de au primit vorbe streine, le-
au dat tiparul limbii lor; ei nu zic patriotismos, enthusiasmos, cliros sț .cl., ci
patriotismus, entusiasmus, clerus. Francezii, asemenea, nu zic gheografia,
energhia, chentron, ci jeografi, enerji, șantr, precum sț i italienii, geografia,
energia, centro. Asemenea sț i noi, de vom voi saă rumaâ nim zicerile aceste toate
de sus, trebuie saă zicem patriotism, etuziasm, cler, nație, ocazie, comisie,
geografie, energie, centru, punt, soțetate, libertate, calitate, privileghiu,
coleghiu, sau mai bine, privilegiu, colegiu, dupaă geniul sț i natura limbii.
Tot îân materia pentru îâmprumutare intraă sț i acest paradox: noi caâ nd luaă m
caâ te un verb din latinesț te sau de altundeva saă -l conjugaă m, fiesț tecare loc sț i tțaraă
are caâ te o stravagantțaă, dupaă vecinii sț i conlaă cuitorii saă i. Rumaâ nii din Tț ara
Rumaâ neascaă , avaâ nd paâ naă acum a face cu grecii, ne-am îânvaă tțat saă sisiim sț i saă
pipirim; rumaâ nii din Transilvania, Baă nat sț i Bucovina, auzind iaraă totdeauna
limbi mai tari sț i mai aspre, s-au îânvaă tțat saă uruiască sț i saă aluiască; adicaă caâ nd
luaă m verburile formare, recomandare, repetire, pretendere, descriere, cei
din Tț ara Rumaâ neascaă zicem formalisesc, recomandarisesc, repetirisesc,
pretendirisesc; cei din Transilvania, Baă nat sț i Bucovina, zicem formăluiesc,
recomăndăluiesc, repetiruiesc, pretendăluiesc, describăluiesc sț .cl. Nu
baă gaă m seama saă vedem fiesț tecare verb de ce conjugare este sț i cum se conjugaă ;
nu ne citaă m caă verburile formare, recomandare sunt de Î-a conjugare sț i caă
trebuie a se zice asț a: infinitivul a forma, formare, partitțipia trecutaă , format; pe
urmaă prezentul la îânmultțit3, formăm, sț i la singurit4, form, formi, formă;
recomand, recomanzi, recomandă, sau formez, recomandez, dupaă cum avem
sț i alte verburi de la Î-a conjugare, lucrez, înființez sț .cl. Asemenea sț i verbul
repetire este de a 2-a conjugare sț i face a repeti sț i repetire; repetit, repetim, sț i
prezentul la singurit repetesc, repetești, repetește, sț i asț a tot dupaă
ratționamentul acesta, pretendere sau pretindere sț i descriere, fac: pretend,
pretenzi, pretende, sau mai rumaâ nesț te pretinz, pretinzi, pretinde; descriu,
descrii, descrie sț .cl.
(Gramatică rumânească,
1828)
7. Comentați opiniile lui G.Coșbuc despre problemele limbii române și
reformatorii ei, expuse în articolul „Literatura didactică”:
1 Vezi mai departe: Istoria gândrii lingvistice românești. Texte comentate, vol.1, București,
1987, p.347-352.
2 faliți (falimentari)
3 plural
4 singular
10
2
La 1854 Nicolae Baă laă sț escu, om cu carte latineascaă sț i bun profesor, a
publicat un abecedar îân care saă straă duia saă -sț i caă paă tuiascaă toate novatțiunile îân
limbaă sț i toate buiguielile filologice. Mi-a raă mas îân minte una din creatțiunile
acestea, una care faă cuse mult haz pe vremea de atunci:
inonorabilitudinaționalitate.
Acest hexametru era menit saă îâmbogaă tțeascaă lexiconul romaâ nilor sț i dupaă
caâ t îântțeleg eu, avea de gaâ nd saă îânsemneze lipsa de mândrie națională – îân
îântțelesul bun al cuvaâ ntului mândrie. Baă laă sț escu nu era numai un simplu apucat de
nebunia latinizaă rii ca altții multți dupaă daâ nsț ii; boala lui era mai complicataă : îâi
plaă cea felul îân care puteau grecii saă compuie cuvinte îânnodaâ nd caâ te 3-4, cam asț a
cum fac astaă zi limbile germane. Baă laă sț escu nu caă uta vorbe dintr-alte limbi, ca saă
le raă saă deascaă îân limba noastraă , el crea îânsusț i prin fel de fel de derivaă ri sț i
compuneri ciudate. Saă deosebesț te asț adar de adevaă ratții cultivatori ai
neologismelor.
Cam acelasț i lucru îâl îâncerca A. Pumnul, dar pe altaă caă rare. Sț i el crea cuvinte
prin derivare, dar numai unde i se paă rea de neapaă rataă trebuintțaă, sț i numai din
material romaâ nesc sț i cu ajutorul sufixelor vechi ale limbii. Pumnul nu vrea
latinizarea sț i îâmprumutarea de cuvinte dintr-alte limbi; iar ca saă s-ajute unde n-
avea vorbe îân limbaă , deriva din cuvinte romaâ nesț ti alte cuvinte. Psihologia
devenise sufletământ, gramatica limbământ, retorica un cuvântământ etc., etc.
Chiar dacaă primea îân limbaă vrun cuvaâ nt latin, îâl supunea tuturor alteraă rilor
fonetice, ca sț i caâ nd cuvaâ ntul acela sț i-ar fi traă it traiul prin veacuri alaă turi cu
vorbele mosț tenite ale noastre. Din compasiune faă cea cupășune, din ocaziune,
ocășune. Pumnul voia saă aibaă o limbaă romaâ naă care saă stea pe propriile picioare.
Dar a caă zut îân Scylla.
Nu sț tiu cum gaâ ndesc altții, eu îânsaă cred caă gresț ala lui Pumnul nu e vrednicaă
de batjocuraă . Nici astaă zi nu ne-am laă sat noi de gaâ ndul caă limba romaâ neascaă se
poate îâmbogaă tți numai prin propriile mijloace, sț i odataă tot o saă vie vremea caâ nd
vom ajunge la acest lucru. Tț inta e aceeasț i, totți o vedem, dar nu vedem adevaă rata
caă rare sț i nu toate caă raă rile duc la Roma.
Cu Pumnul îânsaă avem altaă socotealaă . El îâsți luase voie îân Lepturariul saă u saă
schimonoseascaă limba tuturor scriitorilor din carii reprodusese bucaă tți de citire.
El îâsți crease o limbaă proprie, sț i apoi a tradus limba scriitorilor romaâ ni îân limba
sa, astfel caă nu puteai saă vorbesț ti de limba lui Alecsandri, de a lui Pralea, de-a lui
Dosoftei [...], de-a lui Miron Costin sț i de-a lui Gheorghe Taă utul, caă ci totți scriau
perfect îântr-aceeasț i limbaă . D.e.: zicea Alecsandri – „este de laă udat acest lucru”, iar
Costin – „de laudaă este acest lucru”, ori Taă utul –„laă udabil e lucrul acesta”, ori altul
altfel cine sț tie cum – la Pumnul totți scriau la fel: „e laudaver acest lucru”.
Uniformarea limbii tuturor scriitorilor era pentru Pumnul un mijloc de a-sț i
raă spaâ ndi limba sa.
ÎÎncercaă rile lui Eliade sț i ale lui Laurian ne sîânt mai îândeobsț te cunoscute.
Cresț tinismul saă plaâ ngea de prigonirile lui Saul, iar Saul deveni la urmaă Paul,
îântemeietorul cresț tinismului; Eliade al nostru tocmai îântors: din Paul,
îântemeietorul limbei romaâ ne, ajunsese la urmaă un Saul, caă ruia limba noastraă îâi
striga disperataă : „Saule, Saule, de ce maă persecutți?” Cazul lui Eliade nu e asț a de
interesant – o scraâ ntise omul la baă traâ netțe. Dar cazul lui Laurian e vrednic de
mirare. Laurian de cîâte ori tipaă rea ceva cu litere chirilice – studii, mai ales îân
Magazinul istoric – scria îântr-o limbaă frumoasaă , curataă sț i apropiataă de a
cronicarilor. ÎÎtți era mai mare dragul saă -l citesț ti. ÎÎnsaă de caâ te ori tipaă rea cu litere
latine, parcaă intra dracul îân caâ nepaă ; scria îântr-o limbaă paă saă reascaă , îântțeleasaă
numai de el sț i de ai lui. Forma literei schimba cu totul felul de gaâ ndire sț i de
vorbire a lui Laurian! Ataâ ta putere are chipul scrisorii. Paă cat caă nu sț i-a scris
îântreg Dicționarul cu litere chirilice! (Cosț buc, Gh., Despre literatură și limbă,
Bucuresț ti, 1960).
C. REFERATE:
1.Conceptția lui T.Cipariu privind modernizarea limbii romaâ ne
2.Problemele limbii literare discutate îân corespondentța dintre C.
Negruzzi sț i Î.Heliade Raă dulescu

10
3
Tema 5. PROCESUL DE UNIFICARE ȘI
MODERNIZARE A NORMELOR LIMBII LITERARE

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă aprecieze rolul marilor clasici ai literaturii romaâ ne îân unificarea sț i
modernizarea limbii romaâ ne;
 saă determinee rolul Academiei Romaâ ne îân unificarea normelor limbii romaâ ne
literare;
 saă relateze despre contributția lui T. Maiorescu sț i a altor caă rturari din epocaă la
stabilirea sț i unificarea normelor limbii literare;
 saă ia atitudine fatțaă de teoriile cu privire la unificarea normelor limbii romaâ ne
literare.

Prospectul temei:
♦ Marii clasici și rolul lor în procesul de unificare a normelor limbii române
literare. Îdeile lingvistice ale lui A. Russo. V. Alecsandri sț i curentul istoric
popular. Problemele limbii romaâ ne îân viziunea lui C. Negruzzi. Al.Odobescu sț i
unitatea limbii romaâ ne literare.
♦ Rolul Academiei Române în unificarea normelor limbii literare. Constituirea
Academiei Romaâ ne. Obiectivele sț i preocupaă rile prioritare ale Academiei.
♦ T. Maiorescu și problemele limbii române literare. Contributția lui T. Maiorescu
la unificarea normelor ortografice ale limbii romaâ ne literare. T. Maiorescu sț i
problema neologismelor.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă ,
Bucuresț ti, 1983, p.
213 -240.
2. BRAÎ NCUSț , GR. Titu Maiorescu și problemele limbii. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎÎÎ, 1964, nr.5,
p.483-493.
3. TODÎ, A. Contribuția lui T. Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Ovidius
University Annals of Philology, volume XÎV, 2003, p.269-274;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3639/pdf [accesat 10.01.2018].
4. CHÎRCU, A. Alecu Russo, limba română și ardelenii. ÎÎn: Annales Universitatis Apulensis,
Series Philologica, 15(1), Alba Îulia, 2014, p.335-350.
5. Tț AÎ RA, V. Vasile Alecsandri și limba română. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XÎ, 2001, nr. 4-
8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2992 [accesat 26.01.2018].
6. DRAÎCA, D. Titu Maiorescu and the Romanian language. ÎÎn: The Proceeding of the
Înternational
Conference Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section:
Language and Discourse, 2, Taâ rgu-Muresț , 2015, p.127-135;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1586/pdf [accesat 10.01.2018].
7. COTELNÎC, T. Mihail Kogălniceanu şi limba literară. ÎÎn: Revistaă de Lingvisticaă sț i Sț tiintțaă
Literaraă , 1991, nr. 6.
8. NUTț AĂ, Î. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române. ÎÎn: Revistaă de
Lingvisticaă sț i Sț tiintțaă Literaraă , 1993, nr.1.
9. DRAÎCA, V., DRAÎCA, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în
ziarele și revistele epocii. ÎÎn: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference,
Seventh Edition, 28-30 March, 2013, Sibiu, volume 2, p.143 - 146;
http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf [accesat
10.01.2018].
10. OPREA, Î. Fenomene caracteristice modernizării limbii române. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i
Îstorie Literaraă ,
2012, nr.8, p.65-82; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/ÎOAN-
OPREA.pdf [accesat 25.01.2018].

104
5.1. MARII CLASICI ȘI ROLUL LOR ÎN PROCESUL DE UNIFICARE A NORMELOR LIMBII
ROMÂNE LITERARE

5.1.1. Ideile lingvistice ale lui Alecu Russo


Rolul lui Alecu Russo îân cultura şi ştiinţa romaâ neascaă poate fi, pe alocuri,
subapreciataă sau schitțataă , eventual, incomplet, dacaă s-ar trece cu vederea peste
reflecţiile lui judicioase privind diverse probleme de limbaă . Deşi nu era un
specialist îân materie (drept dovadaă ne poate servi îânsaă şi acţiunea lui Al. Russo,
care nu rezidaă „îântr-o îânfruntare cu adversarii îân termenii şi cu mijloacele ştiinţei
limbii”, totuşi „Cugetaă rile” sale, remarcabile nu prin cantitatea, dar, mai ales, prin
substanţa lor, pe marginea unor chestiuni ataâ t generale (cum ar fi, de exemplu,
conceptul de „limbaă îânţeleaptaă ” sau geneza „logicii limbii”), caâ t şi particulare
(cum ar fi, de exemplu, izvoarele de îâmbogaă ţire a limbii literare sau rolul
„straă inismelor”) sunt îân consonanţaă deplinaă cu adevaă rurile ştiinţei despre limbaă .
Al. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus îân discuţie raportul dintre
obiectul investigat şi subiectul care cerceteazaă acest obiect. Astfel, dupaă paă rerea
lui, filologii nu trebuie „saă prefacaă ”, „saă reformeze” limba dupaă placul lor, ci
trebuie „saă se maă rgineascaă la definiţia raâ nduielilor limbii, la statornicia sintaxei
şi a ortografiei”, iar „o gramaticaă a limbii” trebuie elaborataă „nu dupaă limba ce ar
trebui saă avem, dar dupaă limba ce avem”.
Trebuie saă menţionaă m îân mod special caă valoarea observaţiilor lingvistice
ale lui Al. Russo poate fi just îânţeleasaă şi interpretataă faă raă echivoc, dacaă ele vor fi
proiectate pe fundalul intensei agitaţii îân diverse domenii ale timpului. Cu
referire la domeniul lingvisticii, el constataă caă anume îân perioada respectivaă
„unul preface toataă limba îân -iune, altul îân -ţie, altul îân -iu, altul îân -lânt..., de nu ştii
cum saă te îântorci îântre aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo,
1989:69]. Cu alte cuvinte, anume îân perioada respectivaă se faă ceau tentative
energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui August Treboniu
Laurian, latinismului moderat al lui Timothei Cipariu, italienismului lui Îon
Heliade Raă dulescu, fonetismului lui Aron Pumnul de a îâncorseta limba „îân
canoane puriste şi intolerante”, de „a impune la noi, îântr-un moment de vitalaă şi
delicataă articulare a tradiţiei cu nevoia de îânnoire, exageraţia şi chiar mai mult:
aberaţia”. De aceea, îân dorinţa „de a caă lca saă naă tos şi dupaă logicaă ”, Al. Russo
consideraă , pe bunaă dreptate, caă îâncercarea „de a îânturna şi raă sturna o limbaă
îâmpotriva trasului (= traseului) ei” este o „chestie de pedanţi, de neştiutori, de
şarlatani sau de mişei”, precum este „o frazeologie straă lucitoare pentru ochii
slabi” intenţia de a aşeza limba, chipurile, „pe nişte baze mai solide”. Argumentul
invocat îâmpotriva unei atare normaă ri a limbii este simplu, dar peremtoriu: „Caâ nd
se naşte o limbaă îân lume, se naşte cu organismul ei, se naşte negreşit pe o bazaă
solidaă , pe baza alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi, pe condiţiile vieţuirii a
poporului ce o îânfie sau care se naşte cu ea, precum romaâ nii pe condiţiile climei,
a vecinaă taă ţii şi a o mie de alte condiţii ce alcaă tuiesc istoria” [Russo, 1989:112].
Dupaă ferma convingere a lui Al. Russo, puriştii greşesc atunci caâ nd
consideraă caă istoria limbii romaâ ne îâncepe „cu şcoalele Ardealului, şi nu cu şcoala
limbei hrisoavelor, limba publicaă , cu şcoala limbii caâ ntecelor populare, limba
inimii neamului; cu şcoala limbii traducaă torilor caă rţilor bisericeşti, limba
credinţei, cu şcoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care şcoale îâşi dau maâ na
din veac îân veac, paâ naă la şcoala ardeleneascaă de astaă zi, ce nu seamaă naă nici cu una
şi nu se leagaă cu nimicaă cu tradiţiile scrise şi orale” [Russo, 1989:93].
Analizaâ nd formarea şi dezvoltarea limbii romaâ ne, Al. Russo opineazaă caă la
baza ei staă latina vulgaraă a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. Acest „cel mai de
pe urmaă naă scut” dialect (care îâşi are raă daă cinaă îân Galia, îân Spania, îân Îtalia, îân
Grecia mare) era utilizat multaă vreme numai îân viaţa casnicaă şi îân relaţiile
private. Dar, odataă cu îântemeierea domniilor îân Valahia şi îân Moldova, dialectul se
îântaă reşte, se ridicaă şi se impune dregaă torilor, îâncepe a fi folosit îân actele publice,
transformaâ ndu-se treptat îân limbaă . Acest idiom îânsaă nu mai era limba latinaă ,
precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii
10
5
romani, ci un popor nou, care s-a format din amestecarea elementului de baştinaă
cu alte popoare: „dovadaă caă limba nu este latinaă stau: ţesaă tura şi cuvintele cele
numeroase care lipsesc îân latinaă , dar se gaă sesc îân limbile noastre, şi tradiţiile
ideii naţionale traă itoare la noi ce îâşi au perechea îân unele din ţaă rile citate” [Russo,
1989:113-114].
Ca şi orice altaă limbaă , romaâ na are un specific al ei – specific determinat de
originea ei, de felul de a fi al poporului care o vorbeşte, de „colaborarea” ei cu
alte limbi, de originalitatea ei de a desemna realitatea etc. ÎÎn legaă turaă cu acest
moment, Al. Russo menţiona cu deplinaă îâncredere: „O limbaă , fie ea turcitaă ,
grecitaă , franţuzitaă şi slavonitaă , caâ nd vorbeşte de neam şi s-a naă scut cu el, caâ nd
spune de trecut, de patrie, şi îân fiecare cuvaâ nt staă o tradiţie istoricaă , o durere, o
falaă sau o simţire, e o limbaă nepieritoare şi cu anevoie de a o staâ rpi” [Russo,
1989:103]. Acelaşi detaliu aveau saă -l confirme şi interogaţiile retorice: „Scoate
din limba romaâ neascaă ramurile straă ine...Unde e limba...unde e originalitatea ei?”
[Russo, 1989:115].
ÎÎn acelaşi timp, Al. Russo va interveni autoritar îân discuţiile despre
utilizarea îâmprumuturilor. Astfel, el respinge categoric „straă inismele”, ce nu
îâmbogaă ţesc cu nimic limba literaraă : „Munceşte-ţi pana şi pune o zaă balaă
straă inismului...[care] îâncepe de o vreme şi subt toate chipurile a ne îânaă duşi”, scria
Al. Russo lui M. Kogaă lniceanu, sfaă tuindu-l ca ziarul „saă scrie pentru obşte, obştea
cea nepoliglotaă , nelatinaă , nefranţuzcaă , ca saă poataă bieţii oameni avea o legaă turaă ,
un locuşor pe paă maâ ntul moldovenesc, unde se vorbeşte moldoveneşte”.
Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului, Al. Russo a manifestat un interes constant
pentru diverse aspecte ale limbii romaâ ne literare. El pleda insistent pentru
stabilirea unor astfel de norme literare ale limbii ce ar asigura dezvoltarea ei
liberaă şi multilateralaă , democratizarea ei şi, totodataă , ridicarea nivelului ei de
culturaă , de raâ nd cu celelalte limbi de culturaă din Europa. Normele literare ale
limbii, dupaă paă rerea lui Al. Russo, trebuie saă corespundaă îântru totul normelor
intrinsece ale limbii, „logicii” ei. Numai îân felul acesta, vom avea şi o limbaă cu
adevaă rat literaraă , şi o literaturaă cu adevaă rat naţionalaă . Şi, dimpotrivaă , dacaă „vom
alerga dupaă visurile pedanţilor, vom raă maâ ne îân patosul unde ne gaă sim (adicaă la
anul 1855)” [Russo, 1989:122]. „Literaturaă a patosului”, astfel numea Al. Russo
literatura cosmopolitaă şi antirealistaă creataă pe la mijlocul secolului al XÎX-lea de
caă tre apologeţii sistemelor purist-neologiste, raă taă ciţi „îân îântreitul pedantism al
formei cuvintelor şi momiţaă riei straă inilor” [Russo, 1989:70]. O astfel de
literaturaă , care „îâneacaă şi omoaraă îân ţaă rile romaâ neşti dezvoltarea spiritului şi a
îânchipuirii, vine din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor paă rinteşti; literatura
aceasta nu are raă daă cinaă , nici daă roadaă ” [Russo, 1989:67], scria Al. Russo îân
manieraă cronicaă reascaă .
Al. Russo era de paă rerea caă stabilirea normelor literare ale limbii trebuie saă
se îântemeieze pe concepţia raţionalaă a dezvoltaă rii ei, pe bunul-simţ, pe dreapta
judecataă şi evitarea oricaă ror exageraă ri. Declaraâ nd o luptaă neîâmpaă cataă pedanţilor
neologişti, el araă ta caă principala greşealaă a acestora consta anume îân faptul caă ei
prefaă cuseraă neologizarea îântr-un mijloc de îâmbogaă ţire a limbii, îântr-un scop îân
sine. Departe de a nega necesitatea îân utilizarea neologismelor, Al. Russo privea
schimbaă rile îân limbaă „ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”, deoarece
`nevoile nouaă cer mijloace nouaă , şi ideile nouaă au nevoie de cuvinte nouaă ”
[Russo, 1989:69]. El a relevat marele rol al îâmprumuturilor neologice îân procesul
de îâmbogaă ţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. ÎÎn plus, spre
deosebire de teoreticienii neologişti-purişti, Al. Russo considera justificat caă
îâncetaă ţenirea îân limba romaâ naă a neologismelor de origine straă inaă presupune
adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii noastre, iar, odataă
statornicite, ele se „naţionalizeazaă ”, copiazaă îântru totul limba popularaă ,
„îâmbraă cîând” cum zicea el, „caracterul paă maâ ntului”.
Teoreticianul „Romaâ niei literare” era un adversar hotaă raâ t al „artificialitaă ţii
de stil”, al stilului „manierat”, al „pretenţiozitaă ţii”, al literaturii pedante îân
„condei”, „îân forme”, „îân idei”, care „din pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor
paă rinteşti” [Russo, 1989:67], „îâneacaă şi omoaraă îân ţaă rile romaâ ne

10
6
îânchipuirea sub o r i d i c o l aă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Russo, 1989:47].
Era şi de aşteptat, îân acest context, ca Al. Russo saă ia atitudine faţaă de creaţia
unor confraţi de condei, Astfel, detestaâ nd verbalismul şi retorismul creaţiilor
literare ale lui Î. Heliade Raă dulescu şi ale discipolilor saă i, Al. Russo scria:
„Adevaă rat, filomela este cuvaâ nt poetic, azura îâi frumos, orizonul nu-i slut [ . . . ] .
Dar ce folos! limbajul, geniul, inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii
plângeferi nu ne îâncaâ ntaă sau pentru caă sunt straă ine, iar nu romaâ ne, sau pentru caă
suntem îâncaă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi, deşi
neinteligibili orfei” [Russo, 1989:48].
ÎÎn acelaşi timp, Al. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii, propovaă duitori
ai „norodniciei mojiceşti” false, care se straă duiau saă reducaă limba literaraă ,
coboraâ nd-o la nivelul intelectual al omului faă raă culturaă . Ca şi comilitonii saă i, el
respingea cu taă rie toate îâncercaă rile acestora de a introduce îân circulaţia literaraă
diferite forme agramate, primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii
de tipul şeapă îân loc de ceapă, hiere pentru fiere, pşene îân loc de pesemne etc.
[Russo, 1989:108]. Nu poate fi acceptataă nici gramatica actualaă , deoarece ea „nu
daă extrasul limbii vii, ci produce teorii ingenioase caâ teodataă , dar totdeauna
îâmponcişaă toare [= contrare] realitaă ţii” [Russo, 1989:108].
Viziunea lui Al. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii
populare capaă taă o importanţaă deosebitaă la etapa contemporanaă . Deşi era ferm
convins caă acestea sunt izvorul principal de îâmbogaă ţire a limbii romaâ ne literare,
el nu accepta totuşi ca operele scrise saă îâmbrace cu totul mantaua limbii
populare, fapt care trebuie saă fie principiul de caă laă uzaă şi al limbii noastre literare
contemporane, pe care unii o mai confundaă cu graiul.
Fiind conştient, pe de o parte, de misiunea scriitorului îân procesul de
dezvoltare a limbii naţionale şi de faptul caă literatura trebuie saă fie „expresie a
neamului”, iar pe de altaă parte, de consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor”
îân acest proces, Al. Russo va consemna programatic: „Caâ nd romaâ nii vor îântorloca
o societate serioasaă , spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii, caâ nd vor
pune pe izvod tot ce au, caâ nd societatea aceea va îâncheia jurnal de toate cuvintele
primite, indigenate, lepaă date, îânnoite sau îânvechite din ţaă rile unde se vorbeşte
romaâ neşte, caâ nd se va aşeza sintaxa şi ortografia nu dupaă placul fieştecaă rui, dar
dupaă duhul istoriei şi al originilor neamului, atunci literatura îâşi va lua zborul şi
va fi expresia neamului [ . . . ] ÎÎn acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele, caă
nimica nu omoaraă pedantismul ca o carte frumoasaă , simplaă , de gust şi de idei”
[Russo, 1989:116].
Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivaă a diversitaă ţii reflecţiilor
lingvistice ale lui Al. Russo, totuşi, sintetizaâ nd cele spuse, existaă tentatția de a
afirma caă ostaşul propaă şirii a anticipat, la multe capitole, starea actualaă de
lucruri din domeniul limbii - fapt ce actualizeazaă profeţia alecsandrianaă :
„Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va straă luci glorios” [Alecsandri,
1992:411].

5.1.2. Vasile Alecsandri şi curentul istoric popular


Chiar de la îânceputul activitaă ţii sale, V. Alecsandri a stat îân primele raâ nduri
ale acelora care luptau pentru o limbaă literaraă bazataă pe limba vie a poporului.
Admiraţia sa faţaă de literatura popularaă , exprimataă îân fapt prin publicarea pentru
prima oaraă a doinelor şi caâ ntecelor baă traâ neşti a condiţionat şi admiraţia lui faţaă
de limba acestor producţii. „Cine au intrat la vorbaă fraă ţeşte cu locuitorul de la
caâ mp şi nu s-au mirat de ideile, de giudecaă ţile lui şi nu au gaă sit o mare plaă cere a
asculta vorba lui îâmpodobitaă cu figuri originale?”, se îântreabaă V. Alecsandri, daâ nd
apoi o serie de exemple din vorbirea popularaă , ca are maţe pestriţe (pentru un
om raă u), e bun ca sânul mamei (pentru un om bun) etc.
Cea dintaâ i victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare îân
sensul dorit de Dacia literară se realizeazaă prin opera poeticaă a lui V. Alecsandri.
Nu vom staă rui asupra entuziasmului cu care bardul de la Mirceşti a îântaâ mpinat
poezia popularaă şi nici asupra evenimentului pe care l-a reprezentat pentru
literatura romaâ naă publicarea celor douaă volume de Poezii poporale (1852-1853).
Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843, cum aflaă m din povestirea O
plimbare la munţi (1844).
10
7
Timp de 10 ani a cules caâ ntece, legende, strigaă turi, care aveau saă intre mai taâ rziu
îân culegerile amintite. Apariţia lor a avut un raă sunet deosebit şi general.
ÎÎntaâ lnirea cu folclorul a produs o schimbare şi îân privinţa gustului literar al
poetului, care abandoneazaă genul poeziei romantice la modaă , inclusiv îâncercaă rile
scrise îân limba francezaă . Ne-o spune el îânsuşi mai taâ rziu: „Atunci scrisei sau, mai
bine zis, improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa, Strunga, Doina,
şi-mi faă gaă duii cu tot dinadinsul saă las la o parte îâncercaă rile mele de versificaţie
francezaă şi saă -mi urmez calea ce-mi croisem singur îân domeniul adevaă ratei
poezii romaâ neşti”.
Aşadar, poetul avea conştiinţa caă a descoperi drumul spre poezia
romaâ neascaă autenticaă , iar autenticitatea ei era garantataă de îânsuşirea unei
anumite modalitaă ţi de construcţie şi expresie specificaă poeziei populare
[Munteanu, Ţaâ ra, 119-120].
Activitatea lingvisticaă a lui V. Alecsandri se manifestaă direct îân articole
speciale, publicate îân presa timpului, îân scrisori, îân gramatica tipaă ritaă la Paris îân
1863 şi îân discursurile rostite la Academie. El îânsaă nu a fost un teoretician al
limbii literare, ca Î. Heliade Raă dulescu sau Al. Russo, contribuind pe altaă cale,
indirectaă , la promovarea ideii de apaă rare a bazei populare şi de cultivare a limbii
prin scrierile sale, mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine
(1840), Iorgu de la Sadagura (1844), Chiriţa în Iaşi (1850) ş.a., şi incidental, îân
unele scrieri îân prozaă , ca Istoria unui galbăn etc. ÎÎn Dicţionar grotesc, îân comedii
şi vodeviluri, toate curentele filologice – de la heliadism la latinism şi de la
galomanie la „ciunism” – au faă cut obiectul satirei lui. Activitatea lui intensaă
pentru perfecţionarea limbii literare se manifestaă şi prin faptul caă paginile
revistei România literară (1855), redactataă de el, au fost, de fapt, o tribunaă
pentru problemele limbii, îân care şi-a expus concepţia progresistaă şi Al. Russo,
tipaă rindu-şi Cugetările.
Preocupaă rile lingvistice ale lui V. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale:
lexic, gramatică, ortografie.
Problema perfecţionaă rii lexicului era extrem de acutaă . Dezvoltarea ştiinţei,
a feluritor genuri literare, toataă evoluţia societaă ţii, îân general, cerea îâmbogaă ţirea
lexicului cu elemente noi şi perfecţionarea celor existente. Pornindu-se de la
aceastaă premisaă generalaă absolut justaă , izvoraâ taă din necesitaă ţile istorice ale
dezvoltaă rii limbii, s-a ajuns îânsaă la o „babilonie” lexicalaă , cum zicea V. Alecsandri.
Unii caă utau saă ducaă limba spre latinizare, alţii caă utau s-o apropie de limba
italianaă , al treilea naă scocea tot felul de cuvinte „pentru a-i paă stra firea” şi toţi
îâmpreunaă contribuiau la stagnarea limbii, ba o îâmpingeau cu caâ teva secole
îânapoi.
ÎÎn aceastaă situaţie, este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al
limbii, dragoste şi grijaă pentru soarta ei, chiar faă raă a fi teoreticieni, saă se ridice
îâmpotriva exageraă rilor de tot felul. Printre aceştia a fost şi V. Alecsandri. El a scris
caâ teva articole speciale privitoare la lexic, tipaă rite îân revistele Convorbiri literare,
România literară.
Cu multaă vervaă satiricaă îâşi exprimaă el indignarea de faptul publicaă rii
dicţionarului lui A. T. Laurian şi A. Massim, pe care-l numeşte „un dicţionar
grotesc”, intitulaâ ndu-şi astfel şi articolul din Convorbiri literare. Multe cuvinte
îânregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate, ca un balast
netrebnic, la groapa cu gunoi a istoriei. Astfel este substantivul morb pentru
boală, de la care V. Alecsandri îâncearcaă saă formeze adjectivele respective morbos,
morboasă, morboşi, observaâ nd cu multaă ironie: „Noua boalaă inventataă şi
raă spaâ nditaă îântre romaâ ni de acei ce pretind a lucra la îânaintarea neamului
romaâ nesc. Corpul medical a declarat caă aceastaă boalaă este din aceeaşi categorie
ca holera-morbus, ca pedanto-morbus etc.”.
Referitor la cuvaâ ntul resbel pentru război, introdus de latinişti, V.
Alecsandri scrie: „Ostaşii lui Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi),
ostaşii de acum cataă saă fie resbelnici dupaă botezul pedanţilor. Ostaşii vechi se
răsboiau ca nişte lei. Ce vor face ostaşii noi, pedanticeşte graă ind? Prin urmare,
baă taă lia de la Raă sboieni ar trebui saă se numeascaă bătălia de la Resbeleni, dacaă ar
lua parte la

10
8
daâ nsa modernii resbelnici, conduşi de resbel pentru a s[... Prob pudor!”1
[Alecsandri, 1992:333].
ÎÎn acelaşi ton ironic, care ajunge uneori la satiraă muşcaă toare, vorbeşte V.
Alecsandri şi despre alte cuvinte introduse îân dicţionar, ca: amoare, animă,
beleţă s.a.
Un model de lexic grotesc prezintaă V. Alecsandri îântr-un articol-scrisoare,
publicat îân România literară. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş
literar”, fiind îâmbuibat cu tot felul de expresii, ca: infelicitatea m-au vetat de a vă
revede, am considerăciune, gata spre serviciune ş.a.m.d. Prin asemenea scrisoare,
zice V. Alecsandri, „autorul a vrut saă zicaă frumoase lucruri şi saă exprime poetice
idei, dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolaraă ”.
Dupaă cum observaă m, V. Alecsandri a luptat activ, prin articole lingvistice
speciale, pentru o limbaă literaraă armonioasaă , îâmpotriva tuturor îâncercaă rilor de a
o staâ lci prin introducerea a tot felul de cuvinte naă scocite, faă raă nici o bazaă îân limba
poporului şi faă raă nici o trebuinţaă la exprimarea ideilor şi noţiunilor noi.
Problema lexicului este tratataă de V. Alecsandri şi îân articolul Din albumul
unui bibliofil, prezentaâ nd peste 200 de cuvinte îântaâ lnite îân limba lui Rabelais,
dispaă rute apoi din limba francezaă , corespondentele lor fiind paă strate îân limba
romaâ naă . Prin acest articol, V. Alecsandri pune o problemaă lexicologicaă mai largaă ,
care a fost reluataă de filologul A. Cihac. ÎÎntr-un articol Despre câteva cuvinte din
Rabelais, el subliniazaă caă observaţiile lui V. Alecsandri meritaă o cercetare
filologicaă . A. Cihac daă o laă murire justaă existenţei îân limba romaâ naă a unor cuvinte
corespunzaă toare celor îântrebuinţate îân franceza veche, şi anume prin „legaă tura
de comunitate a originii limbilor romanice” [Cihac, 1989:19]. Cele mai multe din
cuvintele menţionate de V. Alecsandri sunt descrise îân Dicţionarul etimologic al
lui Cihac, îân capitolul Elemente latine, ca: a alinta, care corespunde vechiului
francez alinter, îântaâ lnit îâncaă la Molier, şi care provine din latinescul lenis, lenire,
lenitus, lentus; cupa cu corespondentul vechi francez coupe şi cope, provenit de la
latinescul cupa şi multe altele.
Principalul fapt care trebuie subliniat aici este caă V. Alecsandri a pus unele
probleme lingvistice cu referire nu numai la lexicul timpului saă u, la îâmbogaă ţirea
lui, dar şi la istoria unor cuvinte existente îân limbaă , probleme de lingvisticaă
comparataă , daâ nd dovadaă de mult spirit de observaţie.
V. Alecsandri nu uitaă niciodataă saă biciuiascaă pe faă uritorii de limbaă
artificialaă . ÎÎn Istoria unui galbân, el îâl atacaă chiar pe Î. Heliade, care îâncepuse, de
curaâ nd, saă „plaă nuiascaă ” o nouaă limbaă . Caâ nd Galbaâ nul vorbeşte de Heliade, el îâl
numeşte, îân raâ s, amiratore dela prestidigitazione, la care Paraua îântreabaă , boldind
ochii:
Ce cuvinte sînt acestea?
Galbaâ nul: - Aceste sînt câteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească, ce se
descopere acum la Bucureşti...Dar ian întreabă pe croitorii lor (acelor cuvinte)
dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc
sau nu te cumprind.
V. Alecsandri a combaă tut franţuzismul, ridiculizaâ ndu-l îân diferite tipuri,
prin personaje ca Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chiriţa, Gahiţa Rozmarinovici
etc. Se ştie cu caâ taă greutate cuvintele franţuzeşti au fost „puse pe calupul” limbii
romaâ ne. Aşa, pentru verbul publier a existat o ezitare îântre publicarisesc,
publiciuesc, publicăluiesc, publiez, public...Şi desigur, pe laâ ngaă mania celor care
vroiau saă arate îânvaă ţaţi de a îântrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o
îântrebuinţare exagerataă , nevinovataă : „invadarea cuvintelor netrebuitoare pe
laâ ngaă cele trebuitoare, intrarea şi faă raă bilet de legitimaţie, graţie îâmbulzelii.
Oricum, Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa criticaă un mare serviciu
limbii romaâ neşti”.
Antipatia lui Alecsandri este mai mare îânsaă pentru latinişti, pe care îâi
zugraă veşte cu mai mult umor. El s-a raă zbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus,
care exclamaă :
- Domnule, am ascultat toate aberăciunile câte le-ai debitat fraţilor
români şi fac aici
1 Lat.: Ce rușine!
10
9
declărăciune că eşti un perturbator.
Acrostihescu, ca scriitor lipsit de talent de la îânceputul literaturii veacului al
XÎX-lea, vorbeşte îân limba croitaă de filologi. De aici bestie incapace, sau ţi s-o
înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte expresii.
Cucoana Chiriţa este ridicolaă nu numai îân concepţiile ei, dar şi îân vorbire.
Dorind saă îânsuşeascaă îân grabaă cuvinte, faă raă a cunoaşte noţiunile, ea le
schimonoseşte. Neologismele se asociazaă îân mintea ei cu cuvintele neaoşe din
viaţa satului. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă, a se deranjarisi este
îânţeles ca a se rânjarisi (a se raâ nji) ş.a. Chiriţa traduce cuvaâ nt cu cuvaâ nt expresiile
idiomatice romaâ neşti îân francezaă . De exemplu: dobă de carte - tambour
d’instruction, de florile cucului - pour les fleurs de coucou, acestea staâ rnind îân
sufletul domnului Charle nu numai amaă raă ciune, dar şi dispreţ.
Paă rerile sale privitoare la lexic V. Alecsandri le-a expus nu numai prin
ironizarea cuvintelor straă ine limbii. El a fixat şi cuvinte pe care le credea
necesare limbii romaâ ne, fie ele cuvinte din limba vorbitaă , fie neologisme.
Cuvintele pe care V. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru
îântrebuinţare se dau îân Gramatica lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri.
ÎÎn poezia lui V. Alecsandri, luna ianuarie este numitaă ghenar, dar se mai
îântrebuinţeazaă şi ianuar. La cuvaâ ntul baie se daă varianta feredeu, dantele are
sinonimele horbote, cordele, panglice. ÎÎn vocabularul prezentat de Alecsandri,
aproape fiecare cuvaâ nt are cel puţin un sinonim: a promite - a făgădui, a spera - a
nădăjdui, a fi biruitor - a fi învingător, a ordona - a porunci, a invita - a pofti, avut -
bogat, culpabil - vinovat, mândru - fudul, ingrat - nerecunoscător etc.
Faptul caă V. Alecsandri prezintaă pentru un cuvaâ nt din limba francezaă mai
multe corespondente romaâ neşti subliniazaă necesitatea alegerii cuvintelor celor
mai potrivite, necesitatea selecţionaă rii lor.
Spirit inovator, poetul vedea îânnoirea îân materie de limbaă nu îân moda
franţuzitaă a vremii, şi nici îân reformele radicale care ameninţau saă altereze şi saă
falsifice o limbaă ale caă rei energii şi a caă rei frumuseţe el le descoperise îân caâ ntece
vechi. Prin activitatea lui V. Alecsandri, inovaţia pripitaă , mondenaă şi excesele
celor ce voiau saă îânstraă ineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol.
Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei din Iaşi ne par astaă zi
facile şi, deseori, naive. Ele stau îânsaă sub semnul unei epoci care le-a generat
îântr-o vreme caâ nd istoria limbii artistice şi tradiţia literaturii beletristice
numaă rau puţine decenii.

5.1.3. Problemele limbii române în viziunea lui C. Negruzzi


Limba romaâ naă literaraă va merge pe drumul deschis de noua orientare
iniţiataă de curentul istoric-popular, fundamentataă teoretic de Al. Russo şi
ilustrataă prin scrisul lor mai îântaâ i de C. Negruzzi şi V. Alecsandri.
C. Negruzzi şi-a expus paă rerile îân multe articole adunate îân Scrisorile sale.
Anume din seria epistolaraă a lui C. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre
limbaă şi literaturaă . ÎÎn Scrisoarea a XXXII-a ne spune caă limba, sub domniile
straă ine, s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir, nici
a caă rţilor bisericeşti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turco-grece
etc.”[Negruzzi, 1996:285].
Dar, dupaă ce „lipsiraă zicerile turco-greco-slave, se introduseraă cele latino-
franco-italiene”. Îar îân Scrisoarea a XXV-a îâşi bate joc cu mult spirit de mania
latinistaă şi franţuzitaă , caâ nd pune îân gura unui ţaă ran, care vroia saă -şi dea copilul la
şcoalaă , urmaă toarele vorbe pline de îânţeles:
„- Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi, ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi
latineşte. - Dar româneşte nu? - Ba şi româneşte; da, vezi d-ta, că dacă n-a învăţa
franţuzeşte şi latineşte, nu înţelege româneasca de astăzi. Acum trebuie să ştii
multe limbi, ca să înţelegi pre a noastră.”
Aceeaşi atitudine criticaă o are şi faţaă de literatura vremii. El preferaă pe
Dosoftei maculaturii

11
0
literare din timpul saă u (Scrisorile XVII şi XXXII).
ÎÎntreaga sa criticaă lingvisticaă , literaraă şi socialaă a concentrat-o îân Muza de
la Burdujăni. „Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc, o fataă baă traâ naă , care face
versuri ca acestea:
„Azi cu o petițiune De-a mea tristă pusăciune M-
adresai către Amor Te îndură, zeu de foc! Și-l rugai
cu-ncordăciune De nu vrei protestăciune Să
astâmprere-al meu dor. Să întind în orice loc...”
[Negruzzi, 1996:153]

Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasaă ”, care raă spunde baronului Flaimuc,


falsului pretendent, caâ nd acesta îâi spune caă doreşte o femeie „care să facă la mine
poezii”, „zi vi der Şiller vi der Ghete”:
„- Ghete! Şiller!. Ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor
răspunde la aşteptarea dumitale?”
Caliopi Busuioc stricaă limba, fiind influenţataă de toate maniile lingvistice
ale vremii (pusăciune, comprinzi, neînvingibilă, atăşăciune etc.).
Consideraâ ndu-se o femeie modernaă , ea îâl sfaă tuieşte pe baă traâ nul saă u
amorez:
„...să te îmbraci după modă. In locul nădragilor acelor roşi, să pui un
pantalon elegant, botine de glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine
educată, ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale, dar în halul acesta, o, cerule!
mă sparii”.
Scopul pentru care a scris C. Negruzzi aceastaă farsaă ni-l spune autorul
îânsuşi îântr-o notaă de la sfaâ rşitul piesei: „Noi am fost zis - nu ne mai aducem
aminte unde - caă sunt mulţi care schingiuesc şi sfaâ şie frumoasa noastraă limbaă şi
îân loc de creatori se fac croitori şi croitori raă i. Asta ne-a îândemnat a compune
aceastaă comedie, crezaâ nd caă facem un bine, araă taâ nd ridicolul unor asemine
neologişti” [Negruzzi, 1996:173].
Una din problemele capitale ale limbii îân acea epocaă era cerinţa unificaă rii
ei, doritaă îâncaă de pe vremea lui Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului. Odataă cu
acest proces, trebuia urmaă ritaă simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al
limbii, faă raă a neglija îâmbogaă ţirea, îânnoirea lexicului, crearea a ceea ce C. Negruzzi
numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. Acestor necesitaă ţi le
raă spundea, îântr-o bunaă maă suraă , reforma produsaă de Heliade. Un scriitor de talia
lui Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean.
ÎÎn nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a ilustrat ataâ t capacitatea
expresivaă a limbii literare, caâ t şi posibilitaă ţile care modeleazaă materialul limbii
dupaă cerinţele conţinutului. Din punctul de vedere al rolului scriitorului îân
selectarea şi organizarea elementelor limbii, nuvela Alexandru Lăpuşneanul e
cel mai interesant document literar din prima jumaă tate a secolului al XlX-lea. La
apariţia ei, scriitorii şi, deopotrivaă , cititorii au recunoscut îân autorul ei un
prozator de maâ na îântaâ i. Originalitatea creaţiei lui C. Negruzzi apare aici mai ales
îân: a) adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului, al personajelor, al
staă rilor sufleteşti descrise; b) sinteza elementelor expresive şi dozarea
particularitaă ţilor arhaice şi regionale.
Povestirea istoricaă se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor
limbii. Culoarea localaă şi forţa conflictului dintre eroii epocii sunt sugerate prin
cuvinte, expresii şi construcţii luate din fondul istoric al limbii:
„— Cu voia Măriei tale, zise Stroici, vedem că moşia noastră a să cadă de
iznoavă în călcarea păgânilor. Când astă negură de turci va prăda şi va pustii
ţeara, pe ce vei domni Măria Ta ?
- Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu Măria ta ?
adăugi Spancioc
- Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi
laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-
vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac
din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelor mele.

11
1
Acţiunea situataă pe la mijlocul veacului al XVÎ-lea trebuie redataă prin
mijloace expresive potrivite; dar straturile lexicale ataâ t de variate îân aceastaă
nuvelaă nu staâ njenesc îânţelegerea textului. Cititorul nu are nevoie de glosar ca saă
poataă urmaă ri pe povestitor. ÎÎn pasajul citat: moşie e explicat chiar de autor (ediţia
1857) prin patrie; de iznoavă îânseamnaă din nou; apoi construcţii vechi (unele
paă strate îân graiul regional de azi): a să cadă = va caă dea; pe ce vei domni = peste
ce... ; au venit vremea = a venit vremea, celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis.
Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot îântaâ lni des aici.
ÎÎmbogaă ţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi
a termenilor vechi îân procesul zugraă virii artistice a realitaă ţii. Citim astfel de
îâmbinaă ri de cuvinte: „Ca saă sece influenţa boierilor şi saă staâ rpeascaă cuiburile
feudalităţii, îâi despuie de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta
de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod; ţidulă vestitoare
greşalei lui; boierii îânchinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc.
C. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente
la acea epocaă îân limbaă , îân scopul evocaă rii sugestive, precise şi dinamice a acţiunii,
a oamenilor şi mediului prin:
a) aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a
materialului limbii; pe aceastaă linie analistul modern, psiholog îân adevaă ratul
îânţeles al cuvaâ ntului, cenzureazaă regionalismele şi formele artificiale care nu
erau „potrivite pe tipul limbei”;
b)îânnoirea continuaă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare
şi din tezaurul istoric; atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi
zicaă torilor vechi (cum va face mai taâ rziu, îân mai mare maă suraă , Îon Creangaă ).
Elementele noi îân limbaă se vaă d la Negruzzi îâncaă îân primele lui bucaă ţi cum
sunt cele grupate îân ciclul Amintiri de juneţe. Fraza lui capaă taă originalitate,
precizie şi vigoare, stabilind legaă turi interioare îântre fondul vechi şi noile
achiziţii ale limbii, care reflectau noutaă ţile veacului şi influenţa literaturilor
europene clasice.
„Amaă gitaă îân deznădejdea sa, [Zoe] se laă saă la o melancolie ce o faă cu mai
interesantă, dar inima ei ce se hraă nea de dragoste nu putea via faă raă amor...”
(1828)
„Ştiu caă duelul este un prejudeţ, raă mas din timpurile barbare. Ştiu caă e o
absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi, ori albaştri, şi e o
nebunie a caă uta sfezile şi gaâ lcevile; sunt îânsaă cazuri fatale caâ nd un om ce are cel
mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie saă se facaă ucigaş sau
jertfaă , dacaă nu voieşte a lasaă o pataă numelui saă u şi o ruşine familiei sale. Faă ceam
aste reflexii, uitaâ ndu-maă la domnul acest care nu voia saă se bataă şi care aştepta
un raă spuns..." (1838)
S-ar putea cita numeroase alte pasaje îân care folosirea neologismelor nu
distoneazaă cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realitaă ţile societaă ţii vechi
ori moderne, influentțat de felul de a vorbi nu numai al poporului, dar şi al
caă rturarilor vremii sale. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o melancolie
ce o făcu mai interesantă; duelul este un prejudeţ; simtiment de onor; aste reflexii”
ca altele, îân acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi
calomnia; pigmei degeneraţi. Şi de unde se stoarce acest nămol de aur? Din
sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţiei” etc.
îânseamnaă , de fapt, un material nou îân vocabularul limbii literare, care nu
micşoreazaă valoarea vechiului tezaur de forme, expresii şi cuvinte din care
scriitorii cu dragoste de limbaă au luat ceea ce le trebuia ca saă exprime colorat şi
plastic o idee. ÎÎn lexemele citate mai sus – melancolie, absurditate, fatal, reflexie –
se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda; ea trebuia, adesea,
saă le parafrazeze. ÎÎn acelaşi timp: sfadă - gâlceavă; variantele : fie, ori, sau; ucigaş,
jertfă sunt toate necesare şi scriitorii nu s-au gaâ ndit saă le lepede de dragul
noutaă ţilor. Atitudinea pozitivaă faţaă de neologisme şi faţaă de stilul capodoperelor
universale putea staâ rni critici din partea partizanilor tradiţiei istorice. Acestor
conservatori pare saă le raă spundaă scriitorul îân aceste raâ nduri care reflectaă
concepţia autorilor clasici din acea vreme faţaă de problemele îâmbogaă ţirii şi
cultivaă rii limbii literare:
11
2
„Caâ t pentru cuvintele streine ce el (traducaă torul) au îântrebuinţat îân traducere, de
îâl vor îântreba de unde sunt zicerile aceste, va raă spunde ca un literat baă rbat
roman, ca „sunt de acolo de unde este toataă limba noastraă , de unde sunt zicerile:
om, cap, ochi, urechi, nas, dinte, limbă, barbă, braţ, mână, apă, vin, făină, masă,
casă ş.a. Va mai adaugaă caă fieştecare limbaă , caâ nd au îânceput a saă cultiva, au avut
trebuinţaă de numiri nouaă sau şi le-a faă cut de sine, sau s-au îâmprumutat de acolo
de unde au vaă zut caă este izvorul ştiinţelor şi a meşteşugurilor. Noi nu ne
îâmprumutaă m cu cuvintele ce ne lipsesc, ci le luaă m ca o moştenire de la maica
noastraă (latina) şi, ca o parte ce ni se cuvine, de la surorile noastre” [Negruzzi,
1926:15].
Scrisorile lui Negruzzi oferaă imaginea desfaă şuraă rii mijloacelor lingvistice
de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realitaă ţile vieţii. Ne referim îân
special la Scrisoarea a XIX-a - Ochire retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a -
Pelerinagiu. Ca îân nuvela care l-a consacrat îân 1840, autorul, îân aceste scrisori,
ilustreazaă principalele tendinţe îân dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul
veacului al XÎX-lea: folosirea materialului limbii vorbite, a limbii scrierilor vechi,
îâmbogaă ţirea limbii literare prin introducerea neologismelor îân legaă turaă directaă
cu progresul culturii moderne şi, odataă cu asta, rapida dispariţie a grecismelor şi
a turcismelor. ÎÎn îândreptaă rile pe care le aduce textelor, publicate îân diverse
periodice, atunci caâ nd îântocmeşte volumul din 1857, neologismele, adesea, iau
locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit, vreme, cinste, moaşte, văzduh, devin:
invitat, timp, onor, relicvie, aer. ÎÎn acelaşi timp, criteriul estetic se îântaă reşte şi
formele neasimilate, greu de îânţeles, sunt corectate: rezoane, să ne înturnăm
devin: cuvinte, să ne întoarcem.
Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a îânţeles saă
contribuie, îân epoca maturitaă ţii, la evoluţia limbii: „îân acel chiar-obscur priincios
ochiului, spune-mi înturnatu-ţi-ai vederea de pe culmele îânvecinate pline de
verdeaţaă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet,
culcat pe costişa lui ca saă -şi odihneascaă mădularile cele de granit? Luat-ai seama
atunci la o ceaţaă ce vine şi se îântinde ca un giulgiu mortuar piste vaâ rful turnurilor
şi al clopotniţelor, ceaţaă grea ca somnul traă daă torului şi rece ca maâ na soartei; care
uneori, ca un zeu, se îâncolaă ceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îâşi
îântinde braţele îân toate paă rţile, îânsemnaâ nd feluri de figuri fantastice, precum un
mare caleidoscop” [Negruzzi, 1996:235].
Reminiscenţele lecturilor din cronicari se îâmpletesc aici cu cele din lectura
clasicaă anticaă , lexicul devine variat, iar metafora îânsufleţitaă : chiar e forma veche a
lui clar (din lat. clarum ); priincios ochiului, mădulari de granit; culoarea localaă
apare îân forme ca: piste, împregiur; comparaţii care amintesc de arsenalul stilistic
al romantismului: oraş... beat de vuiet; ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece
ca mîna soartei; ca un Briareu...; precum un mare caleidoscop; inversiuni şi
interogaţii retorice: inturnatu-ţi-ai vederea.; luat-ai seama...Totul e organizat cu o
maâ naă de artist experimentat îân fixarea nuanţelor expresive, care oglindesc o
comunicativitate caldaă şi o îânţelegere adîâncaă a omului şi a vieţii.
C. Negruzzi a ilustrat concret, prin creaţia lui artisticaă , modul just de
îâmbogaă ţire a limbii literare, a deschis, odataă cu alţi scriitori ai vremii, largi
perspective de folosire artisticaă a tezaurului limbii vechi şi a limbii populare, faă raă
a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. Scriitorul nu
s-a ferit de influenţa neologismelor, a limbilor straă ine. N-a admis îânsaă nicaă ieri
exageraă rile, a combaă tut lipsa criteriului logic şi estetic îân folosirea limbii. Şi cum
exageraă rile se manifestau mai ales îân curentele filologice şi îân activitatea
publicisticaă a unor gazetari improvizaţi, franţuziţi, al caă ror scris a contribuit la
staâ lcirea limbii scrise, caâ mpul activitaă ţii critice putea fi laă rgit îân multe direcţii.
Aspectele negative îân maâ nuirea limbii sunt combaă tute cu spirit. Mai devreme
decaâ t oricare scriitor moldovean, C. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice
sau regionale şi s-a alaă turat tendinţei de a fixa reguli gramaticale care saă stea la
temelia unui sistem logic, stabil, al limbii literare. ÎÎnaintea lui Kogaă lniceanu,
Alecsandri, Russo, C. Negruzzi (îân epoca maturitaă ţii, dupaă 1840) scria:
„Nenorocitele raă zboaie ale lui Vasile Vodaă slaă biseraă ţara, demoralizaseraă ostile;
de la ai saă i nu aşteptaă

11
3
vreun bine; pentru caă ai saă i totdeauna l-au îâmpilat: proţesele au ajuns, (nu
agiuns); acest proiect; acest drept; mi-ar plăcea; surugii care duceau caii; două
luntre; mi-ar face onoare (nu onor, deşi Alecsandri insistase paâ naă taâ rziu saă se
scrie onor, nu onoare). Cu aceeaşi vervaă satiricaă Negruzzi se ridicaă îân ultima lui
Scrisoare, spre sfaâ rşitul activitaă ţii lui literare (Scrisoarea a XXXII-a, 1862)
îâmpotriva exageraă rii influenţelor din afaraă , îân special contra abuzului de
neologisme îântr-o epocaă „îân care traducaă torii caă deau dintr-un exces îân altul; caă ci
îân adevaă r lipsiraă zicerile turco- greco-slave, dar se introduseraă cele latino-franco-
italiene. Ne trezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă/ Te am o
columbelă / Cu ochi ca de gazelă,/ Divină şi mult belă...[Negruzzi,1996:287].
Modelul de limbaă literaraă pe care l-a urmaă rit şi realizat îântr-un chip
original C. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaştere, asimilare şi
şlefuire a materialului limbii naţionale. Principiul unitaă ţii limbii scrise şi scopul
cultivaă rii ei treptate prin straă dania scriitorilor l-au caă laă uzit îân crearea unui
instrument de comunicare limpede, concentrat, viguros. Stilul lui plastic şi dens,
familiar şi nou de ataâ tea ori, a apaă rut îân urma unei continue selectaă ri a
elementelor şi a formelor limbii. Din compararea variantelor, din cercetarea
corecturilor prin care caă uta saă promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi
expresiilor, se poate vedea cum Negruzzi, treptat-treptat, s-a îândepaă rtat de
regionalismele abundente la A. Donici, n-a abuzat nici de neologisme, cum face
uneori C. Bolliac. A preluat cu maă suraă elementele arhaice, pentru a da culoare
naraţiunii, iar nu de dragul de a le reda viaţa apusaă , cum îâncerca Ch. Asachi îântr-o
bunaă parte a operei sale.

5.1.4. Al.Odobescu și problemele limbii române literare


O personalitate care reprezintaă cu adevaă rat spiritul critic îân Muntenia este
Al. Odobescu, pe care îâl gaă sim, de la îânceput, de la primii paşi pe care îâi face îân
publicisticaă , colaborator al României literare. E semnificativ faptul caă publicaţia
la care se adreseazaă taâ naă rul muntean Odobescu este aceastaă revistaă criticaă din
Îaşi. Şi tot ataâ t de caracteristic e faptul caă , mai taâ rziu, caâ nd are revista sa, Revista
română, el publicaă , îân 1863, urmarea Cugetărilor lui Al. Russo, care nu-şi putuse
tipaă ri opera îântreagaă , România literară fiind nevoitaă saă -şi suspende apariţia.
ÎÎn iulie 1862, Al. Odobescu ia parte, alaă turi de alţi intelectuali din
Principate (C. A. Rosetti, G. Sion) la serbaă rile de la Braşov ale Astrei, prilejuite de
îâmplinirea unui an de la îânfiinţarea Societăţii Academice Române. ÎÎn cadrul
acestei adunaă ri, sunt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul
etimologic, propuse de T. Cipariu, care erau impuse ziarelor, caă rţilor şcolare şi îân
genere scrisului romaâ nesc din Transilvania. Adversar al etimologismului îân
genere, adept al luptei pentru paă strarea unitaă ţii de limbaă - şi nu numai de limbaă -
a tuturor romaâ nilor, Al. Odobescu e de paă rerea caă o problemaă ataâ t de importantaă
cum era aceea a adoptaă rii unei ortografii oficiale a limbii romaâ ne trebuie
dezbaă tutaă şi hotaă raâ taă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii, ci ai
tuturor provinciilor locuite de romaâ ni. Articolul referitor la adunarea Astrei
marcheazaă îânceputul polemicii autorului cu latiniştii, polemicaă reluataă şi dusaă , cu
larg ecou îân epocaă , dupaă 1870, îân cadrul Academiei Romaâ ne.
Este cunoscutaă lupta lui Al. Odobescu, îânceputaă îân 1871, îâmpotriva
latiniştilor prin repetatele critici ce aduce, ca membru al Academiei,
Dicţionarului lui Laurian şi Massim. Autorii Dicţionarului, scrie Al. Odobescu, nu
pun îân dicţionar limba romaâ neascaă vorbitaă şi scrisaă , nu fac din dicţionar „oglinda
limbii din trecut paâ naă îân prezent”, ci recomandaă crearea unei limbi mai
asemaă naă toare cu limba latinaă , o limbaă cum li se paă rea lor caă trebuie saă se fi
vorbit îântr-o epocaă mai veche. Dar, zice Al. Odobescu, noi scriem pentru cei de
azi, şi nu pentru cei din trecut. „Îar ideea caă acel dicţionar ar putea saă paă trundaă
îân tinerime şi caă limba din el ar putea saă devinaă limba urmaşilor îâi provoacaă o
adevaă rataă spaimaă ” [Îbraă ileanu, 1984:150].
Redactat dupaă principii etimologice şi puriste, dicţionarul suscitaă
dezbateri aprinse şi îândelungi îân forul academic. Al. Odobescu criticaă vehement
lucrarea, ceraâ nd colegilor s-o respingaă . „D-lui (adicaă
11
4
Al. Odobescu), consemneazaă procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9
septembrie 1871, se îânspaă imaâ ntaă la ideea caă junele noastre generaţii, luaâ nd un
asemenea dicţionar îân maâ naă , vor îânvaă ţa dintr-îânsul acea limbaă îân care rolul
predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au gaă sit graţie dinaintea
comisiunii (adicaă din partea autorilor dicţionarului) sau pe care daâ nsa le-a
îânchipuit. D-lui crede caă nu este îân dreptul lexicografilor de a modifica paâ naă îântr-
acest punct o limbaă , de a introduce îântr-îânsa un aşa îâmbelşugat material propriu
şi de a lepaă da din ea aşa multe forme şi terminaţiuni îânraă daă cinate îân limbaă ,
precum sunt, de exemplu, toate cuvintele, chiar de origine latinaă , cu terminaţiile
îân -iaţă, -iţă, -nic etc., pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul
Glosariului...D-lui declaraă cu francheţaă caă odataă cu viaţa n-ar voi ca limba
dicţionarului d-lor Laurian şi Massim saă devinaă limba succesorilor noştri”
[Paă curariu, 1966:74-75].
De un mare efect, îân combaterea latinismului, staâ rnind haz îân presaă şi îân
cercul larg al opiniei publice, a fost praâ nzul dat de Al. Odobescu îân 1871
membrilor Academiei, praâ nz la care lista de bucate era îântocmitaă îân spiritul
jargonului latinist, îân care Laurian şi Massim redactaseraă atunci primul dicţionar
al limbii romaâ ne. Gluma lui Odobescu a prins, demonstraâ nd la ce aberaţii poate
duce concepţia etimologizantaă a adepţilor latinismului.
Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuaă şi îân anii urmaă tori
îân Academie. ÎÎn 1874, îânaltul for instituie o comisie care saă revizuiascaă
dicţionarul îân discuţie. Comisia, alcaă tuit aă din Al.Odobescu, G.Bariţiu, N. Îonescu,
D. Sturza, V. A. Urechia, prezintaă , peste trei ani, prin Al.Odobescu, un raport îân
care se precizau caâ teva principii de bazaă care trebuiau, dupaă paă rerea
raportorilor, saă stea îân atenţia celor îânsaă rcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii
romaâ ne:
a) urmaă rirea cuvintelor îân evoluţia lor istoricaă ;
b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi
scriitori contemporani;
c) introducerea îân dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului
poporan şi ale idiotismelor locale”, a termenilor tehnici îân meşteşugurile
tradiţionale ale poporului romaâ n din toate provinciile, precum şi a termenilor
ştiinţifici.
ÎÎn vederea redactaă rii dicţionarului, erau, de asemenea, necesare caâ teva
lucraă ri preliminare: tipaă rirea, îân ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi
note lexicografice”) [Paă curariu, 1966:76] a celor mai importante scrieri îân limba
romaâ naă din secolele anterioare (caă rţile lui Coresi, precum şi alte traduceri
tipaă rite îân sec. XVÎÎ-XVÎÎÎ, scrierile lui Varlaam, Dosoftei, Antim Îvireanul, precum
şi ale lui Gr. Ureche, M. Costin, R. Greceanu, D. Cantemir ş.a.), pentru a se putea
studia cu îânlesnire limba veche romaâ neascaă ; de asemenea, o largaă acţiune de
culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi meşteşugurile la romaâ ni,
desfaă şurataă îân toate provinciile.
Întraâ nd îân detalii, el recomandaă Academiei saă nu fie riguroasaă îân alegerea
cuvintelor romaâ neşti şi îân etimologism şi saă nu fie „prodigaă ” îân neologisme. Saă nu
fie riguroasaă îân alegerea cuvintelor, caă ci slavonismele - mai ales de ele era vorba -
sunt justificate prin uz, şi dacaă le-am alunga, „am raă pi originalitatea limbii
romaâ ne, care, spre deosebire de alte limbi romanice (care sunt latine plus
germanice etc.), e alcaă tuitaă din limba latinaă , plus slavona. Slavonismele care
trebuiesc alungate, şi nici ele toate, sunt cele datorite influenţei a douaă slavone,
traducerilor bisericeşti, şi îâncaă acele care fac parte din limba bisericeascaă actualaă
nu trebuiesc îânlocuite decaâ t foarte îâncet, pentru caă limba bisericeascaă are un
caracter venerabil, care cu greu poate fi atins” [Paă curariu, 1966:76]. Saă nu fie
„prodigaă ” îân neologisme, caă ci nu sunt necesare decaâ t acele neologisme care
denumesc idei ori lucruri nouaă , pentru care nu existaă cuvinte neaoşe 1.

1Vom observa caă aceastaă idee e similaraă celei a lui T. Maiorescu: „Existaă îâmprumuturi lexicale vechi
puternic îânraă daă cinate îân limbaă şi prin aceasta îân îântreaga viaţaă sufleteascaă a poporului. Sensul lor
distinctiv este îântrebuinţarea cuvîântului respectiv îân toate manifestaă rile generale din viaţa unui popor,
de pildaă , îân folclorul literar şi îân literatura cultaă . Ce ar deveni, de exemplu, limba poeticaă a lui V.
Alecsandri, adaugaă T. Maiorescu, dacaă
11
5
Academia nu trebuie saă fie prea riguroasaă privind etimologia cuvintelor
din limba romaâ naă : forma cuvintelor trebuie saă fie aşa cum e îân limba vie - mine, şi
nu mene, caă ci nu scriem pentru trecut, ci pentru prezent. Al. Odobescu se ridicaă
cu putere îâmpotriva ortografiei latinizante îân general şi a celei a lui T. Cipariu îân
special.
Odobescu îâşi daă seama caă e greu saă scaă paă m de aceste „sisteme”, care ne-ar
face saă ne pomenim îân douaă limbi: una îân Ardeal, şi alta de facto. Şi anume: îân
Ardeal ar circula o limbaă creataă prin concesii faă cute arhaismelor, şi altaă limbaă
creataă prin concesii faă cute limbilor neolatine moderne. Al. Odobescu observaă caă
din cauza acestor sisteme, la care mai contribuie şi provincialismele, gazetele
unei provincii au ajuns saă nu fie îânţelese îân celelalte provincii.
Saă nu uitaă m îânsaă caă Al. Odobescu e muntean şi, ca atare, n-a putut scaă pa de
influenţa „sistemelor” lingvistice. El era de paă rere caă trebuie saă reîânviem
arhaismele pierdute de origine latinaă , - ceea ce n-ar fi spus-o, de exemplu, Al.
Russo, iar îân unele cazuri, îân scrierile sale, el va face unele concesii principiului
etimologic al latiniştilor, scriind, de pildaă , pucin (puţin), veră (vară) etc.
Cum trebuie studiataă limba îântr-o ţaraă ca a noastraă , se îântreabaă Al.
Odobescu, unde lipseşte tradiţia unei mişcaă ri literare bogate, autori „clasici” care
saă fi fixat şi perfecţionat instrumentul lingvistic? ÎÎntr-o epocaă îân care scrierea
limbii romaâ ne se aflaă îâncaă sub imperiul arbitrarului, scriitorul, afirmaă Al.
Odobescu, trebuie saă ştie saă ocoleascaă tendinţele latiniste, cele influenţate de
sintaxa limbii franceze, ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”, dupaă limba vechilor
traduceri de caă rţi bisericeşti [Paă curariu, 1966:25]. Operele literare trebuie saă fie
scrise îântr-o limbaă curataă , limba vorbitaă de popor, saă valorifice îân acelaşi timp
limba veche a cronicilor şi saă îâmbogaă ţeascaă vocabularul, caâ nd e nevoie, cu
elemente noi, luate din altaă limbaă , care îânsaă saă fie adaptate structurii limbii
romaâ ne.
Pledaâ nd pentru îâmprumuturi din alte limbi, Al. Odobescu respinge
concepţiile puriste, care preconizau scoaterea din limbaă a cuvintelor de origine
nelatinaă . Elemente eterogene existaă îân toate limbile neolatine, dar nimeni nu s-a
gaâ ndit saă le scoataă îân mod arbitrar, pentru caă ele au intrat deja îân structura
organicaă a limbilor respective, conferindu-le acestora caracterul original. Acelaşi
lucru se poate spune îân legaă turaă cu limba romaâ naă . „ÎÎntr-un cuvaâ nt, conchide
autorul, ideea noastraă e caă trebuie saă respectaă m limba care e îân gura poporului
nostru, s-o paă straă m îân îântregimea sa, şi caâ t despre adausele cerute de deosebitele
trebuinţi, saă le facem prin îâmprumutaă ri din limba latinaă sau chiar şi din limbile
moderne caâ nd cuvintele trebuincioase îânsemneazaă lucruri locale şi moderne; dar
chiar îântre-aceste vorbe noi saă paă straă m formele gramaticii noastre şi saă ne ferim
mai mult decaâ t orice de neologismele gramaticale, caă ci printr-îânsele se stricaă cu
totul fizionomia unei limbi” [Paă curariu, 1966:25-26].
Îdeile acestea nu sunt noi. Le-au exprimat îântr-o formulare foarte
apropiataă Î. Heliade Raă dulescu îân prefaţa Gramaticii sale de la 1828, precum şi
Al. Russo îân Cugetări. Ele aparţineau epocii eroice îân care s-au combaă tut
etimologismul şi purismul, pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor limbii
romaâ ne literare.
Deosebit de interesante sunt consideraţiile lui Al. Odobescu privind
evoluţia şi structura limbii romaâ ne, problema îâmbogaă ţirii ei. Autorul constataă o
puternicaă influenţaă slavaă , îântr-o epocaă îândepaă rtataă , influenţaă care nu a schimbat
caracterul latin al limbii romaâ ne. Acestei influenţe vechi i s-au adaă ugat altele, tot
slave, de caă tre traducaă torii secolelor XVÎ-XVÎÎ, care nu gaă seau îân limbajul uzual
expresii adecvate pentru a transpune îân romaâ neşte termeni abstracţi pentru
interpretarea ideilor filozofice şi morale, termeni tehnici privind administraţia,
viaţa socialaă şi politicaă , şi le luau din limba oficialaă , care, îân cancelarii şi îân
bisericaă , era slavona. La acestea se adaugaă administraţia rusaă , îân perioadele de
ocupaţie a Principatelor, care ne-a laă sat, de asemenea, un numaă r de cuvinte.
Aceastaă

am îânlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuitaă prin neagra eternitate sau stea
iubită prin stea amată, cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu, 1984:350].
11
6
influenţaă slavonaă , venitaă mai taâ rziu, dispare cu timpul, prin cultivarea cu grijaă a
limbii. Cealaltaă , mai veche, nu poate dispaă rea, pentru caă ea a fost asimilataă
organic şi limba romaâ naă nu poate fi conceputaă faă raă acest element slav. „Saă nu
speraă m îânsaă niciodataă , afirmaă Odobescu, îân sensul spuselor lui Heliade din
prefaţa Gramaticii, ale lui Al. Russo şi C. Negruzzi, cu o logicaă şi o argumentare
mai savantaă îânsaă , şi chiar saă nu voim a şterge urmele îânraâ uririi primitive, caă ci
atunci putem zice caă , îâmpreunaă cu daâ nsa, va dispare şi limba romaâ naă cu
caracterul saă u propriu şi constitutiv, cu originalitatea sa de limbaă neolatinaă
formataă sub o influenţaă diferitaă de acelea ce au predominat la formarea limbilor
neolatine din occident, surorile ei. Provenţalii, italienii, francezii, spaniolii,
portughezii au urmat, îân dezvoltarea limbii lor, caă i cu totul diferite de aceea îân
care, de la îânceput, a fost aruncataă limba latinaă din Dacia. Alte elemente, alte
influenţe au determinat modificaă rile limbei latine la daâ nşii; altele cu totul au fost
la noi. Saă nu voim dar a croi limba noastraă pe tipare neasemuite, saă nu caă taă m a o
asimila îân zadar la regulile de dezvoltare a lor, ci mai bine saă studiem cu atenţie
cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi, caâ nd voim a ne curaă ţi limba de
straă inisme, saă ne ferim îântotdeauna de a ataca principiile ei constitutive.
Scalpelul ce voieşte a purifica limba nu trebuie saă paă trunzaă mai adaâ nc decaâ t
unde este adevaă rata ranaă ” [Paă curariu, 1966:58-59].
Piatra era aruncataă îân graă dina latiniştilor (al caă ror reprezentant era şi T.
Cipariu), îâmpotriva caă rora va porni mai taâ rziu, îân Academie, o acerbaă campanie.
Articolul sugereazaă , pentru îâmbogaă ţirea şi îâmprospaă tarea limbii, ideea
reactualizaă rii unei forme vechi, dispaă rute din uz, dar salutaă , îân acelaşi timp,
„formele nimerite şi elegante”, care au fost asimilate îân ultima vreme, adicaă
neologismele. E ceea ce va face el îânsuşi, îân scrierile sale, cu un rar simţ artistic al
limbii.
ÎÎn Scene istorice, Al. Odobescu extinde latura istoricaă documentaraă a
evocaă rilor şi se complace îân utilizarea materialului lexical arhaic menit saă
sugereze aşa-numita culoare localaă . ÎÎn Pseodo-kynegetikos, erudiţiei scriitorului
îân ramurile diverse ale artei i se adaugaă informaţia filologicaă , folcloricaă şi
lingvisticaă ; limba popularaă apare îân opera sa ca produs al culturii, îânsuşit de
scriitor pe cale caă rturaă reascaă ; de aici caracterul uşor preţios al stilului şi
impresia de limbaă popularaă caă utataă dinadins sau faă cutaă la masa de scris dupaă
modelul limbii vorbite [Munteanu, Tț aâra, 1983:220-221].
Contribuţia lui Al. Odobescu la dezvoltarea culturii romaâ neşti este una
dintre cele mai originale, ea manifestaâ ndu-se îân direcţii multiple. Continuator, îân
bunaă parte, a tradiţiei umaniste şi patriotice a literaturii paşoptiste, el a
manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţaă rii, pentru ctitorii
îânaintaţi ai culturii naţionale, pentru folclor, a luptat pentru apaă rarea limbii,
îâmpotriva denaturaă rilor etimologice, pentru emanciparea culturalaă şi politicaă a
poporului romaâ n şi a nutrit convingerea caă arta trebuie saă exprime naă zuinţele
îânalte ale societaă ţii şi poporului caă ruia artistul le aparţine.

5.2. ROLUL ACADEMIEI ROMÂNE ÎN UNIFICAREA NORMELOR LIMBII ROMÂNE


LITERARE

Îdeea îânfiinţaă rii unei societaă ţi academice sau a unei „academii” a fost
susţinutaă de cei mai de seamaă caă rturari ai vremii, îântre care Îon Heliade-
Raă dulescu, Îoan Maiorescu, Îordache Golescu, Timotei Cipariu, Gheorghe Asachi,
George Bariţiu ş.a. Aşa, de pildaă , îân prefaţa la Gramatica românească din 1828,
Îon Heliade-Raă dulescu propunea îântemeierea unei „Academii de caâ ţiva baă rbaţi, a
caă ror treabaă saă fie numai literatura romaâ neascaă , cari cu vremea vor pune îân
regulaă şi vor desaă vaâ rşi limba prin facerea unui dicsioner”; la raâ ndul saă u, Îoan
Maiorescu milita îân 1860 pentru îânfiinţarea „unei societaă ţi academice sau
literare, destinataă a concentra activitatea erudiţilor romaâ ni […] pentru cultura
limbei, pentru studiul istoriei naţionale”.
Unirea Principatelor, ca şi amplul program de reforme care au urmat
actului de la 24 ianuarie 1859 au creat condiţii optime şi pentru punerea îân
practicaă a dezideratului îânfiinţaă rii unei academii, asemeni celor existente deja îân
Europa. ÎÎn 1860, G. Sion a îântocmit un proiect de statut pentru
11
7
îântemeierea unei „academii romaâ ne, formataă din 15 membri, aleşi din toţi
romaâ nii, faă raă distincţiune de provincie sau de protecţiune”, dar „cu oarecari titlu
literariu cunoscut”, avaâ nd „îân preocupaă ri probleme de limbaă , acordarea de premii
şi ordonarea documentelor istorice”. La raâ ndul saă u, V. A. Urechia propunea
instituirea unei comisii „de baă rbaţi din toate provinciile romaâ ne” pentru
„alcaă tuirea unui dicţionar şi a unei gramatici”. ÎÎn 1864, un amplu referat îân acest
sens era aprobat de Consiliul de Miniştri, faă raă a primi îânsaă , din cauza situaţiei
internaţionale nefavorabile, ratificarea domnitorului.
Cu toate acestea, Alexandru Îoan Cuza a sprijinit îânfiinţarea „academiei”, îân
1863 daă ruind din lista sa civilaă 5600 de galbeni, din care o mie de galbeni erau
destinaţi instituirii unui premiu care ar fi urmat saă se acorde celei mai valoroase
traduceri din limbile clasice. Acest ajutor material substanţial se alaă tura celui
avansat îân 1860 de bogaă taşul bucureştean originar din Epir, dar naturalizat
romaâ n, Evanghelie Zappa, care oferise guvernului 5000 de galbeni pentru
alcaă tuirea unui dicţionar romaâ n, a unei gramatici a limbii romaâ ne şi a unor
traduceri din clasicii Antichitaă ţii. Cele douaă fonduri – „Cuza” şi „Zappa” — au
constituit, de altfel, baza materialaă a viitoarei societaă ţi academice.
Prin decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenenţei Domneşti, lua
fiinţaă la Bucureşti Societatea Literară Română, a caă rei principalaă menire era de
a alcaă tui dicţionarul şi glosarul limbii romaâ ne, „acele douaă colonade ale
templului saă u literariu”, precum şi de a stabili normele ortografice ale limbii.
Societatea urma saă fie formataă , pentru îânceput, din 21 de membri aleşi din toate
provinciile romaâ neşti (patru din Muntenia, caâ te trei din Moldova, Transilvania şi
Basarabia, caâ te doi din Banat, Maramureş, Bucovina şi Macedonia). Cei dintaâ i 14
membri ai Societăţii Literare Române, numiţi prin decretul nr. 698 din 22
aprilie/3 mai 1866, erau numai reprezentanţi ai provinciilor romaâ neşti ce se
gaă seau îâncaă sub staă paâ niri straă ine, ceea ce îâl va face mai taâ rziu pe B.P. Hasdeu saă
remarce caă îân Academia Romaâ naă „caâ nd cineva zice romaâ n şterge şi Dunaă rea şi
Carpaţii”: din Transilvania — Timotei Cipariu, George Bariţiu şi Gavriil
Munteanu; din Maramureş şi Bihor — Îosif Hodoş şi Alexandru Roman; din
Banat — Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş; din Bucovina — Alexandru
Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, ulterior îânlocuit cu Îon G. Sbiera; din
Basarabia — Alexandru Haâ jdeu, Constantin Stamati şi Îoan Straă jescu; din
Macedonia — Îoan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici. Acestora li s-au alaă turat,
la 2/14 iunie 1867, reprezentanţii celorlalte douaă provincii romaâ neşti: din
Moldova —Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi V. A. Urechia; din Muntenia
— Îon Heliade-Raă dulescu, Constantin A. Rosetti, Îon C. Massimu şi Ştefan Gonata;
la 20 iulie/1 august 1867, au mai fost numiţi membri Titu Maiorescu şi Nicolae
Îonescu.
Îzbucnirea unei puternice epidemii de holeraă , ca şi situaţia internaţionalaă
neprielnicaă au faă cut ca inaugurarea Societăţii Literare Române, îânfiinţataă îân 1866,
saă nu poataă avea loc decaâ t îân cursul anului urmaă tor. La 1/13 august 1867, la
Bucureşti, îân casele banului Constantin Gr. Ghica de laâ ngaă graă dina Cişmigiu, s-a
desfaă şurat cea dintaâ i şedinţaă a Societăţii Literare Române.
Semnificativ este caă mai mult de jumaă tate dintre membrii fondatori erau
scriitori sau filologi. ÎÎnsemnaă tatea care se acorda limbii romaâ ne a fost
evidenţiataă şi cu prilejul inauguraă rii de caă rturarii veniţi la Bucureşti din toate
provinciile romaâ neşti: „Limba ne uneşte, domnilor”, exclama Alexandru Roman,
dupaă cum V. A. Urechia ţinea saă precizeze: „limba îâmparte pururea soarta
poporului.” La raâ ndul saă u, Timotei Cipariu afirma cu aceeaşi ocazie caă noua
instituţie „va îângriji pentru conservarea unitaă ţii limbii romaâ neşti din toate
provinciile locuite de romaâ ni. Ea îâi va reda forma curat naţionalaă romaâ naă , pentru
ca saă figureze cu toataă demnitatea îântre şi laâ ngaă surorile ei de originaă latinaă . Ea
va pune fundamentul pentru o literaturaă adevaă rataă naţionalaă .” Astfel, ziua
inauguraă rii Societăţii Literare Române a caă paă tat valenţele unei adevaă rate serbaă ri
a tuturor romaâ nilor, considerataă de contemporani drept „zi de la care va data
renaşterea literaturii şi cultivarea limbii noastre”.
Cel dintaâ i statut, adoptat la 24 august/5 septembrie 1867, a prevaă zut
transformarea Societaă ţii Literare Romaâ ne îân Societatea Academică Română,
„cu scopul de a lucra la îânaintarea literelor şi a

11
8
ştiinţelor îântre romaâ ni”, fiind „un corp independent îân lucraă rile sale de orice
naturaă ”. Statutul prevedea îâmpaă rţirea instituţiei academice îân trei secţiuni:
literaraă -filologicaă , istorico-arheologicaă şi de ştiinţe naturale. Societatea
Academică Română era condusaă de un preşedinte, un vicepreşedinte şi un
secretar, cea dintaâ i conducere — Îon Heliade-Raă dulescu, preşedinte (demisionat
îânsaă îân 1868 „pentru motive foarte grave relative la numirea noilor trei membri”,
dupaă cum se menţioneazaă îân demisia sa, cu evidentaă trimitere la alegerea lui M.
Kogaă lniceanu, G. Sion şi Al. Papiu-Îlarian), Timotei Cipariu, vicepreşedinte, şi
August Treboniu Laurian, secretar – fiind aleasaă la 31 august/12 septembrie
1867.
La 27 martie/ 8 aprilie 1879, prin decretul domnesc nr. 1246, s-a hotaă raâ t
transformarea Societăţii Academice Române îân „institut naţional cu denumirea de
Academia Română”, „persoanaă moralaă şi independentaă îân lucraă rile sale de orice
naturaă ”, avaâ nd drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a
ştiinţelor şi a frumoaselor arte”. Conform noului statut, adoptat la 21 iunie/3
iulie 1879, instituţia urma saă aibaă tot trei secţiuni: literaraă , istoricaă şi ştiinţificaă ,
structuraă raă masaă neschimbataă paâ naă îân 1948. Înstituţia avea saă fie condusaă de un
preşedinte, trei vicepreşedinţi (reprezentanţi ai celor trei secţii), toţi aleşi anual,
dar care nu puteau funcţiona mai mult de trei ani consecutivi, şi un secretar
general, ales pe o perioadaă de şapte ani. Cea dintaâ i conducere (Îon Ghica,
preşedinte, G. Sion, D. A. Sturdza, P. S. Aurelian, vicepreşedinţi, A. Î. Odobescu,
secretar general) a fost aleasaă la 2/14 iulie 1879.
ÎÎntr-o perioadaă îân care cultura romaâ neascaă este marcataă de orientaă ri
distincte îân ceea ce priveşte dezvoltarea limbii literare (de tip latinist, inclusiv îân
formaă puristaă şi de tip istoric-popular), programul Academiei Române (1879) îâşi
propunea obiective ambiţioase (îân acel timp) pentru soarta limbii romaâ ne:
 stabilirea unor norme ortografice, îân situaţia îân care alfabetul latin a fost
introdus oficial îân
1860;
 elaborarea unei gramatici;
 realizarea unui dicţionar.
Dupaă primele soluţii (din 1867), de naturaă etimologizantaă , preconizate de
T. Cipariu, îân 1881 se
confirmaă prin vot academic un nou proiect ortografic, coordonat de G. Bariţiu,
avaâ ndu-l ca raportor pe T. Maiorescu. Cu acest prilej se modificaă şi principiul
ortografic (chiar dacaă nu îân totalitate), optaâ ndu-se pentru principiul fonetic,
susţinut îâncaă din 1867, dar faă raă reuşitaă , de Î.G. Sbiera.
T. Maiorescu este nu numai un adept al acestei orientaă ri, dar şi un
teoretician îânarmat cu logicaă şi argumente convingaă toare, studiul saă u Despre
scrierea limbei române (1866), prin consistenţa ideilor asupra grafiei fonetice, îân
bunaă maă suraă valabile şi mai taâ rziu, fiind un adevaă rat program bazat pe
principiile „usului“.
Prin chiar actul de constituire, instituţia nou creataă îâşi propunea:
 saă fixeze regulile ortografice ale limbii romaâ ne;
 saă elaboreze gramatica limbii romaâ ne;
 saă îânceapaă şi saă ducaă la bun sfaâ rşit dicţionarul limbii romaâ ne.
Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat îân atenţia Academiei
Romaâ ne timp de
caâ teva decenii. Normele ortografice propuse îâncaă îân 1867 de Timofei Cipariu
sunau astfel:
1.Toate sunetele „primitive" [etimologice] se vor scrie cu literaă
corespunzaă toare din alfabetul latin (literele Q, K, Y sunt considerate straă ine);
2. Toate sunetele derivate (ţ, ş) se vor scrie cu literele sunetelor
corespunzaă toare din care derivaă (t, s).
Acesta este primul sistem ortografic al viitoarei Academii Romaâ ne, îân care
triumfa, pentru un moment, punctul de vedere al latinismului etimologizant.
Regulile ortografice speciale şi îân amaă nunt urmau saă se fixeze de gramaticaă , la
capitolul Despre fonetica limbii române.
11
9
ÎÎn sesiunea din 1869 a Societaă tții Academice s-a adoptat un nou sistem,
care s-a menţinut paâ naă îân 1881. Acesta prevedea:
 literele d, s, t, urmate de i, adicaă z, ş ţ, se scriu faă raă sedilaă ;
 sunetele к', g' se noteazaă ch, gh;
 ţ se noteazaă ci îân cuvintele acia, glacia facia etc.
 z se admite îân cuvintele straă ine (zeamă), dar îân terminaţii se noteazaă di:
lucrediu “lucrezu”;
 se introduce accentul grav ( ) şi cel circumflex ( ). Cel grav e notat la
infinitivul, indicativul şi la imperativul verbelor, marcaâ nd diftongii. De
exemplu: l{găna (leagaă naă ), mòre (moare). Accentul grav se mai foloseşte la
perfectul simplu al verbelor: tacù, facù, audì (taă cu, faă cu, auzi), precum şi la
forma de plural a substantivelor: părti, cârti, bunetăti (paă rţi, caă rţi, bunaă taă ţi);
 accentul circumflex ( ) se pune la sunetele nazale: atît, întaniu, cuvântu (ataâ t,
îântaâ i, cuvaâ nt);
 apostroful ( ) noteazaă forma articulataă a substantivelor feminine, fiind plasat
îânaintea finalei a: mam'a, cas’a, gramatec'a, sor'a, furtun’a etc.
Aşadar, principiul etimologic a îânvins (cel puţin o parte din el) şi îân felul
acesta se asiguraă dezvoltarea ulterioaraă a limbii romaâ ne, realizaâ ndu-se legaă tura
ei cu limbile romanice.
ÎÎn 1879, Societatea Academică se transformaă îân Academia Română. Vasile
Alescandri şi Titu Maiorescu, care se retraseraă îântre timp, reintraă îân componenţa
Academiei ca membri, iar problemele de ortografie sunt reluate îân discuţie. ÎÎn
1880, o nouaă comisie, prezidataă de G. Bariţiu, supune dezbaterilor un proiect de
norme, raportor fiind T. Maiorescu. Proiectul este votat îân 1881. Acesta este
primul proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române.

5.3. TITU MAIORESCU ȘI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

5.3.1. Contribuția lui Titu Maiorescu la unificarea normelor


ortografice ale limbii române literare
Îstoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusaă la
dezvoltarea limbii romaâ ne literare de caă tre Titu Maiorescu. Preocupaă rile sale îân
legaă turaă cu problemele scrisului romaâ nesc dateazaă îâncaă din 1866, caâ nd el publicaă
îân Convorbiri literare articolul Despre scrierea limbei române, chestiune asupra
caă reia revine îân aceeaşi revistaă îân 1867 şi îân 1873. ÎÎn studiul lui T. Maiorescu,
problema ortografiei este discutataă concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui
A. Pumnul şi a celei etimologice a lui T. Cipariu.
Recunoscaâ nd meritul Academiei Romaâ ne îân caă utarea unor soluţii pentru
reglementarea scrierii cu litere latine, T. Maiorescu ţine saă observe caă proiectele
ortografice propuse de Academie nu s-au bucurat de popularitate şi prin aceasta
ea a pierdut din terenul pe care şi-l caâ ştigase iniţial. Conflictul dintre cele douaă
direcţii - fonetismul şi latinismul etimologizant - îânregistreazaă acum o nouaă
etapaă . Pentru îânţelegerea acestui conflict, care avea saă ducaă la îânfraâ ngerea
etimologismului şi deci la caâ ştigarea baă taă liei de caă tre adepţii principiului fonetic,
este necesar saă examinaă m contribuţia lui T. Maiorescu şi concepţia sa expusaă şi
discutataă , mai îântaâ i, îân cercul Junimii.
Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a paă stra toate
semnele alfabetului
latin, fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor
specifice limbii române (ă, î, ş, ţ, ch, gh, c, g). Ei făceau deosebire dintre
sunetele „primitive”: a din acus, s din stella, şi cele derivate: ă din casă, î
din a neaccentuat - antaneus „întâi”, s din sedet „şede”, z din zic < dico
etc. Literele trebuiau să reflecte natura limbii, iar această „natură” era
pentru latinişti forma latinească a

12
0
cuvântului, adică etimonul lui. După adepţii Şcolii Ardelene, trebuia să se
scrie în principiu maná pentru mână, frundiá pentru frunză, audiu pentru
auz „aud”, vedui pentru văz „văd” etc.
T. Maiorescu araă ta caă nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin,
deoarece ele sunt prea numeroase pentru scrierea limbii romaâ ne. Pe de altaă
parte, ele sunt insuficiente pentru a nota toate sunetele specifice limbii noastre.
Faă caâ nd o incursiune îân fonetica istoricaă a limbii romaâ ne şi invocaâ nd
autoritatea unor lingvişti ca F. Diez, H. Schuchardt ş.a., T. Maiorescu prezintaă un
tablou al pronunţaă rii sunetelor din latinaă şi al corespondentelor lor îân romaâ naă .
Astfel, pentru sunetele romaâ neşti, aşa-zise derivate (aă , î, ş, ţ), inexistente îân latinaă
şi ortografiate diferit, el cere notarea lor cu semne diacritice, respectiv cu sedile,
ca îân ortografia actualaă . T. Maiorescu nu acceptaă la îânceput îân scriere pe î (aâ ),
consideraâ ndu-l o nuanţaă de „umbrire” a lui ъ slavon, şi deci faă raă funcţie
gramaticalaă . ÎÎn Convorbiri literare, î era evitat şi îânlocuit cu ă. Se scria mănă
„maâ naă ”, sau cu i (riu). Ulterior îânsaă , T. Maiorescu a renunţat la aceastaă teorie,
recunoscaâ nd caă î a intrat îân uzul general al limbii romaâ ne şi trebuie notat ca
atare.
Care este principiul de bazaă pe care se sprijinaă sistemul fonetic
recomandat de Titu Maiorescu? El îânsuşi l-a definit cu toataă claritatea, afirmaâ nd
caă un alfabet nu cuprinde, nu poate şi nici nu e necesar saă cuprindaă , saă exprime
toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbaă . Dacaă aşa ar sta lucrurile, ortografia
s-ar complica enorm. Împortant este, îân scrierea foneticaă , nu un fonetism
absolut, ci o restraâ ngere maă surataă a numaă rului de semne, care saă facaă posibilaă
reproducerea sunetelor importante, ataâ tea caâ te sunt absolut necesare pentru
deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. Literele sunt semne
esenţial logice, şi nu simple semne fonetice. Recunoaştem îân aceste argumente
logice un punct de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actualaă , caă ci T. Maiorescu
intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea ce numim noi astaă zi fonem. Sunetele
„derivate” raă spund unei funcţii gramaticale de diferenţiere morfosemanticaă : ă
din laudă faţaă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect, tot astfel ş din
paşi face distincţie dintre plural şi singular.
Faă caâ nd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de
principiul logic îân scrierea limbii, T. Maiorescu a fundamentat, dupaă cum scrie D.
Macrea, scrierea foneticaă pe baze fonologice. ÎÎn ultima parte a studiului, T.
Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. Şi de data aceasta
expunerea sa se îântemeiazaă pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbaă îân a
doua jumaă tate a secolului al XÎX-lea, îân speţaă îân direcţia istoricaă şi
comparativistaă . ÎÎn esenţaă , constataă el, limba se aflaă îântr-o permanentaă
transformare, adevaă r ignorat de curentul latinist, care se silise saă restituie
foneticii romaâ neşti formele ei vechi, etimologice: saă se „arunce limba cu un secol
îânapoi”. Schimbaă rile considerate de latinişti un rezultat al „corupţiei” de-a lungul
secolelor reprezintaă , îân fond, un stadiu firesc al evoluţiei. Ortografia raă maâ ne îân
urma acestei prefaceri, de aceea sistemul ortografic ce urmeazaă saă fie stabilit
acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. Uzul va impune alte forme,
altaă pronunţare, care vor trebui saă se reflecte îân ortografie. Cine pierde din
vedere acest lucru uitaă sau nu vrea saă ţinaă seama de îâmprejurarea caă principiul
fonetic reprezintaă îânsaă şi viaţa limbii şi este o condiţie a îânţelegerii ei de caă tre
vorbitori. Dimpotrivaă , principiul etimologic, care contrazice ideea de evoluţie a
limbii, este o piedicaă şi un pericol pentru dezvoltarea intelectualaă a unui popor.
Dezbaterile au fost reluate îân 1880, dupaă ce prealabil se constituise o nouaă
comisie. Cu acest prilej, T. Maiorescu, îân calitate de raportor al comisiei, propuse
principiile cuprinse îân studiul pe care l-am rezumat mai sus. Proiectul saă u,
fonetic îân esenţaă , mai menţine îâncaă unele elemente etimologice. Concesiile faă cute
acestui principiu sunt, îântre altele:
 scrierea cu ss a cuvintelor de origine straă ine: rassă, cassă;
 scrierea cu z sau dz, îân funcţie de originea nelatinaă sau latinaă , a cuvintelor:
zare < rus. з аря , dar dzile < lat. dies;
 redarea grupului şt prin sci: Bucuresci - Bucureşti, scie - ştie.
12
1
T. Maiorescu ţinuse saă precizeze, îân raportul saă u din 1880, caă propunerile
faă cute nu trebuie considerate definitive, ele urmaâ nd saă fie completate şi
îâmbunaă taă ţite prin amaă nunte ulterioare, puse de acord cu normele stabilite de
gramatica şi dicţionarul limbii romaâ ne. Etimologiştii au izbutit totuşi saă smulgaă
şi alte caâ teva concesii faă cute sistemului lor, caâ nd propunerile au fost supuse
votului. Ei au obţinut (cu majoritate de 1 vot!) paă strarea lui u (й) final şi i (îâ) final
scurt. Pe laâ ngaă aceasta, regulile Academiei stabileau ca î saă se scrie din î, e şi â,
dupaă cum formele flexionare arataă caă el provine din una dintre aceste vocale:
lăudând, facend, vend, morment, între, rîpă etc. Regula se bazeazaă îânsaă pe o
explicaţie falsaă , îântrucaâ t se considera caă tăcînd ar trebui saă se scrie cu e (< lat.
tacere, tacendo). ÎÎn aceeaşi situaţie sunt verbele vînd şi sfînt, îân care, conform
normelor Academiei, ar trebui saă se noteze î prin i, pentru caă avem logoformele
vinzi, sfinţi. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din urmaă , deoarece î
din aceste douaă cuvinte nu este derivat din i, ci reproduce un e latin accentuat
(vendo) şi un Ѧ slavon îâmprumutat şi nazalizat: СВѦТЬ.
Ortografia foneticaă a repurtat o victorie decisivaă abia îân 1904. Din comisie
fac parte acum, îân afaraă de T. Maiorescu, numit din nou raportor, Îacob Negruzzi,
Ovid Densusianu, Îon Bianu. Modificaă rile propuse de astaă dataă şi acceptate de
Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice, sistemul
adoptat fiind, îân linii generale, cel de azi. Principalele modificaă ri propuse de T.
Maiorescu, care aduce ca argument principal uzul, sunt:
 se suprimaă dz, paă straâ ndu-se numai z, indiferent de originea cuvintelor;
 e şi o marcaâ nd diftongi sunt îânlocuiţi cu ea şi oa;
 grupul sci se îânlocuieşte cu şt: Bucuresci - Bucurerşti;
 se acceptaă scrierea cu î din i, exceptaâ nd cazurile cuvaâ ntului român sț i
derivatele lui;
 se suprimaă й şi i din finala cuvintelor.
Dupaă cum e lesne de observat, sistemul ortografic bazat pe principiul
fonetic a îânvins dupaă
lungi şi dificile dezbateri şi reflectaă , îân esenţaă , normele actuale, dupaă ce s-au
faă cut unele modificaă ri îân 1932, şi apoi altele, îân 1953, caâ nd au fost îânlaă turate
ultimele „resturi” etimologice.; u final mut îân cuvinte ca unchiu, vechiu, î îân mijloc
de cuvaâ nt. Tot atunci, îân 1953, s-a acceptat forma verbalaă sînt îân loc de sunt, la
care s-a revenit, ulterior, îân legaă turaă cu scrierea lui î din a (aâ ).

5.3.2. Titu Maiorescu și problema împrumuturilor


Activitatea lui T. Maiorescu pe taă raâ mul limbii literare nu se limiteazaă numai
la contribuţia sa esenţialaă la stabilirea principiului fonetic îân ortografie. El a mai
desfaă şurat şi o activitate intensaă şi salutaraă îântr-un domeniu numit de noi astaă zi
cultivarea limbii. Caă ci limba romaâ naă literaraă era ameninţataă nu numai de
primejdia scolasticismului latinist, ci şi de alte influenţe, care atingeau specificul
ei naţional. Astfel de influenţe se exercitau îân special asupra limbii culte din
celelalte provincii romaâ neşti: Transilvania, Bucovina şi Banatul. Limbajul presei
din aceste provincii se afla sub o vaă ditaă influenţaă a modelelor neromaâ neşti îân
lexic, frazeologie şi sintaxaă . ÎÎn studiul Limba română în jurnalele din Austria,
T.Maiorescu constataă caă modul îân care este folositaă limba romaâ naă îân publicaţiile
de „peste munţi” nu mai îângaă duie taă cerea. Obiectul criticii sale îân formeazaă mai
ales urmaă toarele aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului:
 germanismele introduse prin traducerea cuvaâ nt cu cuvaâ nt;
 stilul confuz;
 greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsaă
originalitate.
ÎÎntr-un alt studiu, intitulat sugestiv Beţia de cuvinte, Titu Maiorescu îâşi
îândreaptaă atacul
îâmpotriva stricaă torilor de limbaă , care folosesc din abundenţaă barbarisme.
T. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate, ca şi îân alte
compartimente ale vieţii noastre culturale, şi îân privinţa neologismelor. Cercul
Junimii luase îân dezbatere aceastaă problemaă şi adoptase o
12
2
poziţie îân mare maă suraă comunaă , adicaă rezervataă , uneori chiar ostilaă , îân ceea ce
priveşte îântrebuinţarea neologismelor. Îacob Negruzzi, de exemplu, se declarase
îâmpotriva introducerii unor termeni noi, consideraţi de el inutili. Paă rerile sale,
exprimate îân Scrisori, unde condamnaă îântrebuinţarea unor neologisme de tipul
pantă, incintă sau a unor calcuri, erau, îântr-un fel, justificate, chiar dacaă evoluţia
ulterioaraă a limbii nu i-a dat dreptate. Acelaşi lucru îâl susţine şi T. Maiorescu îân
Direcţie nouă în poezia şi proza română (1872), exprimaâ ndu-şi îângrijorarea faţaă
de valul de neologisme care reprezentau pentru el „o adevaă rataă îâmbolnaă vire
literaraă ”. Titlul studiului publicat îân 1881, În contra neologismelor, arataă limpede
care erau convingerile sale îân aceastaă materie. Acelaşi studiu, retipaă rit îân
volumul Critice, se intituleazaă , de data aceasta, Neologismele - dovadaă caă
atitudinea lui T. Maiorescu se schimbase cu timpul, devenind mai flexibilaă . Saă
citaă m un pasaj îân care este vorba de un senator pe nume N. Blarenberg: „De
asemenea limbaă raâ d toţi oamenii cu mine şi autorul, dacaă i-am face pe
franţuzeşte ceea ce face d-sa pe romaâ neşte; dacaă i-am zice cu ton serios: ne vous
battez la tête avec ses pensées; pas de livre, pas de part („n-ai carte, n-ai parte”) şi
alte asemenea glume”. T. Maiorescu conchide: „Dar trebuie saă vorbim îân contra
acelor neologisme de prisos care se strecoaraă prin scrierile noastre faă raă a bate
prea tare la ochi şi ne îânstraă ineazaă limba din ce îân ce mai mult de la îânţelesul ei
popular. Pentru ce saă zicem, de exemplu, este suficient, cuvaâ nt care nu-l îânţelege
nici un ţaă ran romaâ n, şi saă nu zicem este de ajuns, cuvaâ nt de origine asemenea
latinaă , îânsaă îânţeles de toataă lumea? Tot aşa va trebui saă zicem (saă se observe tonul
imperativ al lui T. Maiorescu!) a ajunge la ceva îân loc de a parveni sau, cum scrie
dl Î. Popescu din Sibiu, a parveni la ceva, agerime îân loc de sagacitate, adânc îân
loc de aprofundat, dinadins îân loc de intenţiune, deşertăcuine îân loc da vanitate, a
înapoia îân loc de a restitui, aprig îân loc de avid şi imperios, aspru îân loc de sever, a
încredinţa îân loc de a confia, a lua asupra-şi îân loc de a-şi asuma, îmbunătăţire îân
loc de ameliorare şi sute de alte exemple. Suntem îâncredinţaţi, ne asiguraă T.
Maiorescu, caă numai cu puţinaă l u a r e - a m i n t e (nu atenţie!) la aceastaă regulaă
stilul multor scriitori de-ai noştri s-ar îândrepta şi s-ar face adevaă rat romaâ nesc
din prea îâmpestriţat şi straă in ce este astaă zi”.
S-ar putea susţine, nu faă raă temei, caă T. Maiorescu ne apare îân acest pasaj, la
prima vedere, drept purist, adicaă adversar al neologismului, dat fiind caă
majoritatea termenilor noi proscrişi de el (exceptaâ nd pe a confia) s-au
îâncetaă ţenit îân limba literaraă . Problema este îânsaă alta. T. Maiorescu porneşte de la
principiul evitaă rii îâmprumuturilor faă cute de dragul îâmprumutului, caâ nd îân limba
romaâ naă existaă echivalentele necesare. La 1880, neologismele sancţionate de T.
Maiorescu nu-şi faă cuseraă îâncaă drum baă taă torit. Chiar dacaă şeful Junimii nu credea
oportunaă introducerea lor - lucru infirmat de evoluţia limbii literare - poziţia de
apaă raă tor al patrimoniului limbii populare îântr-o avalanşaă neologicaă este
îândreptaă ţitaă şi corespunde, îân genere, momentului cultural al epocii. De altfel, T.
Maiorescu pledeazaă pentru acceptarea termenilor noi caâ nd sunt reclamaţi de
introducerea unor noţiuni noi. Îzvorul principal al modernizaă rii limbii literare
este şi pentru el lexicul limbilor romanice. De aceea, observaă el îân acelaşi articol,
trebuie combaă tut termenul amăsurat (care provine din germanaă ) din ziarele
transilvaă nene şi îânlocuit cu conform, care este de origine francezaă .
Faptele reproduse de Maiorescu sunt un exemplu edificator privind stadiul
la care limba romaâ naă literaraă ajunsese spre sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea. Formele
nu erau îâncaă îântru totul unificate. Maiorescu îânsuşi mai scrie stimulant pentru
stimulent, tendenţă pentru tendinţă, prelecţie (ca şi M. Kogaă lniceanu) pentru
prelegere, observări „observaţii”, îân locul perifrazei mai vechi băgări de seamă,
produceri pentru producţii şi, de asemenea, academicii, fizicii, matematicii îân
locul variantelor consacrate prin uz, sub influenţa limbii franceze: academicienii
etc. Este îânsaă evidentaă tendinţa lui Maiorescu de a se adresa limbii populare şi, la
rigoare, de a calchia cuvintele straă ine, faă caâ ndu-le saă intre îân tiparul materialului
lexical romaâ nesc. De aceea el preferaă saă scrie cugetare, desluşire, însemnătate, a
stărui, a pune în cumpănă etc., sau înrîurire (alaă turi de influenţă), propăşire,
simţămînt

12
3
(şi simţimînt), luare aminte (atenţie), a se mărgini (a se limita) etc. Limba sa este,
faă raă îândoialaă , un model de limbaă literaraă pentru o epocaă de mari prefaceri şi
tendinţe filologice divergente, cu toate rezervele pe care le putem avea faţaă de
purismul saă u formulat pe un ton de sentinţaă , faă raă drept de replicaă , cum realitatea
lingvisticaă îâl obliga îân cele mai multe cazuri saă procedeze. De fapt, Maiorescu nu
este un adversar al neologismelor luate „îân sine”, ci al acelora care, indiferent de
originea lor, nu sunt strict necesare limbii romaâ ne. Pe de altaă parte, atitudinea sa
izvoraă şte din aceeaşi concepţie a apaă raă rii culturii naţionale, culturaă care trebuie
saă -şi paă streze nealterate raă daă cinile populare.
Care sunt, îân ultimaă instanţaă , criteriile dupaă care pot fi acceptate
neologismele? Îataă regulile indicate de Maiorescu:
 dacaă pe laâ ngaă un cuvaâ nt slavon existaă unul curat romaâ nesc, cuvaâ ntul slavon
trebuie îânlaă turat; de exemplu blagoslovenie trebuie saă cedeze locul lui
binecuvântare;
 dacaă existaă îân limbaă un cuvaâ nt de origine latinaă , sinonimul neologic nu este
necesar; se va spune deci împrejurare, şi nu circumstanţă, binecuvântare, şi
nu benedicţiune.
Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme paă trunse îân limba romaâ naă
- fapt ce are ca urmare alterarea fondului ei popular - îân necunoaşterea de caă tre
scriitori a valorilor şi posibilitaă ţilor reale ale limbii noastre, conjugataă cu lipsa de
ostenealaă îân privinţa cercetaă rii vechilor texte ale literaturii romaâ ne.
ÎÎn virtutea acestei concepţii, care continua ideile mai vechi ale Daciei
literare şi ale lui Alecu Russo, T. Maiorescu susţine caă eliminarea din limbaă a
elementelor vechi, devenite populare, indiferent de originea lor, este nu numai o
eroare, ci şi o acţiune faă raă sorţi de izbaâ ndaă .
Existaă îâmprumuturi lexicale vechi puternic îânraă daă cinate îân limbaă şi, prin
aceasta, îân îântreaga viaţaă sufleteascaă a poporului. Sensul lor distinctiv este
îântrebuinţarea cuvaâ ntului respectiv îân toate manifestaă rile generale din viaţa unui
popor, de pildaă îân folclorul literar şi îân literatura cultaă . Ce ar deveni, de exemplu,
limba poeticaă a lui V.Alecsandri, adaugaă T. Maiorescu, dacaă am îânlocui expresia
neagra veşnicie din vorbirea obişnuitaă prin neagra eternitate sau stea iubită prin
stea amată, cum ar dori partizanii neologismului?
Temeiurile invocate de T. Maiorescu sunt, cum se vede, greu de combaă tut,
caă ci se situeazaă constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare, caă laă uzit
fiind de ideea paă straă rii şi cultivaă rii specificului naţional al limbii şi culturii
noastre.
ÎÎn partea finalaă a studiului Neologismele, T. Maiorescu revine la problemele
teoretice ale discuţiei, anume la caracterul complex al conţinutului semantic al
cuvaâ ntului din exprimarea vie, pusaă îân legaă turaă cu viaţa sufleteascaă a
vorbitorului şi a poporului care îântrebuinţeazaă limba şi prin care se defineşte ca
entitate psihicaă şi socialaă : caă ci „cuvaâ ntul numai îân dicţionarele caă rturarilor se
îânfaă ţişeazaă ca o unitate izolataă de caâ teva litere îâmpreunate laolaltaă , care, prin
permutaă ri, se pot preface îândataă îân alte unitaă ţi; îân realitatea vieţii sufleteşti,
cuvaâ ntul este un complex de îânţelesuri şi de simţiri care nu existaă niciodataă
singuratice, ci sunt totdeauna legate cu îânţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi
alcaă tuiesc astfel îântre ele ţesaă tura cea trainicaă a personalitaă ţii unui individ, ca şi a
unui popor” [Maiorescu, 1984:356].
Paă rerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el îân privinţa
neologismelor nu sunt lipsite de o anumitaă rigiditate şi de o vizibilaă coloraturaă
antilatinistaă 1. Ele îâşi aflaă îânsaă explicaţia îân peisajul cultural al epocii şi îân
literatura de presaă a vremii, care purtau pecetea unei evidente tendinţe de
modernizare pripitaă şi superficialaă a exprimaă rii literare, fapt ce nu putea saă ducaă
decaâ t la o realaă

1„Punctul de vedere al lui Maiorescu, când recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem
un cuvânt vechi (de origine latină), spre a exprima aceeaşi idee, era prea de tot utilitarist şi nu ţinea
seama de faptul că limba unor gînditori are nevoie de sinonime, precum omul cu o cultură mai
rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos, de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile
mobilierului”, scria S. Puşcariu în Limba română, I, p.
390.

12
4
corupţie, prin pierderea legaă turii cu substanţa veche, popularaă şi naţionalaă a
limbii. Întervenţia sa, cu unele rezerve pe care le putem avea dupaă un secol de
evoluţie a limbii literare, a fost mai mult decaâ t oportunaă . Maiorescu îânsuşi a
cedat, cu timpul, îân faţa unor realitaă ţi care infirmau sau corectau teoriile sale ataâ t
îân ortografie, caâ t şi îân privinţa neologismelor. Nu se poate contesta îânsaă caă poziţia
sa era, teoretic, motivataă , iar tezele sale şi-au gaă sit formele unei expuneri
sistematice şi ştiinţifice, supuse unei logici şi unei argumentaă ri bazate pe fapte.
Punaâ ndu-se sub autoritatea uzului şi laă saâ ndu-se condus de geniul limbii,
adicaă de spiritul, de natura ei - îânţeleasaă cu totul altfel decaâ t o faă ceau latiniştii - T.
Maiorescu oferaă un exemplu de îânţelegere ştiinţificaă şi realistaă a promovaă rii
limbii cercetate de el îân straâ nsaă dependenţaă de îântregul proces al formaă rii unei
culturi naţionale. Cultivarea limbii, care îânseamnaă paâ naă la el achiziţie numericaă ,
îâmbogaă ţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare, capaă taă , prin Maiorescu, un
conţinut nou, îân care spiritul critic şi ideea de naţionalitate sunt factori suverani.
Ca şi ataâ tea alte sectoare ale culturii noastre, istoria limbii romaâ ne literare îâi
datoreazaă lui T. Maiorescu tot ataâ t caâ t datoreazaă critica şi estetica noastraă
literaraă . Stilurile limbii literare - al literaturii, al scrierilor ştiinţifice, al presei,
supuse unei judecaă ţi lucide şi obiective, trebuiau saă iasaă de aici îânainte purificate
de zgura influenţelor straă ine şi de falsa originalitate ocrotitaă de semiculturaă .

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR: CURENTUL ISTORIC ȘI POPULAR: ROLUL LUI ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE A


LIMBII ROMÂNE
1.Preocupările de limbă literară a lui C.Negruzzi.
2.Concepța lui Alecu Russo despre formarea limbii literare.
3.Titu Maiorescu și problemele limbii române literare:
a)Contributția lui T.Maiorescu la adoptarea alfabetului latin îân
scrierea romaâ neascaă sț i a principiului fonetic îân ortografie;
b) Conceptția lui T.Maiorescu despre neologisme;
c)Preocupaă ri de cultivare a limbii îân activitatea lui T.Maiorescu.

B. APLICAȚII:
1. Citiți cu atenție Scrisoarea a XXXII-a a lui C.Negruzzi și comentați opiniile
scriitorului despre: a) mania imitației în vorbire; b) I.Heliade Rădulescu și alți
scriitori; c) „anomaliile” scrisului nostru; d) „inovațiile nepotrivite” cu natura
limbii.

2.Comentați, în baza corespondenței dintre ei, pozițiile lui I.Heliade


Rădulescu și a lui C.Negruzzi în problema modernizării limbii române.
C. REFERATE:
1.Probleme de limbaă romaâ naă literaraă îân viziunea lui M.Kogaă lniceanu
2.V.Alecsandri sț i problemele limbii literare
3.Conceptția lui M.Eminescu despre limba literaraă
4.Probleme de limbaă romaâ naă literaraă îân viziunea lui G.Cosț buc

12
5
Tema 6. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA
CONTEMPORANĂ

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă prezinte procesul de desaă vaâ rsț ire a ortografiei romaâ nesț ti îân secolul al XX-lea;
 saă relateze despre situatția lingvisticaă , la îânceputul secolului al XX-lea, îân
provinciile romaâ nesț ti;
 saă explice mecanismele de adaptare a neologismelor îân limba romaâ naă ;
 saă ia atitudine fatțaă de procesele dinamice din limba romaâ naă actualaă .

Prospectul temei:
♦ Reformele ortografice din secolul al XX-lea. Reforma ortograficaă din 1904:
realizaă ri sț i concesii curentelor etimologizante. Normele ortografice adoptate îân
1932. Definitivarea ortografiei romaâ nesț ti îân 1953.
♦ Limba literară din provinciile românești până la unirea din 1918. Limba literaraă
din Transilvania,
Banat sț i Bucovina. Limba romaâ naă din Basarabia dupaă anexarea ei la Împeriul
Rus.
♦ Procesul de adaptare și integrare a neologismelor în epoca actuală. Rolul
neologismelor îân procesul de îâmbogaă tțire sț i de modernizare a vocabularului.
Adaptarea xenismelor (frantțuzisme sț i angricisme) la sistemul fonetic sț i
gramatical al limbii romaâ ne. Utilizarea unor xenisme neadaptate.
♦ Dinamica normelor literare și cultivarea limbii române contemporane.
Perspective de abordare a problemelor limbii romaâ ne literare îân secolul al XX-
lea. Factorul politic sț i rolul lui îân tratarea problemelor de limbaă . Norma literaraă
sț i rolul ei îân procesul de cultivare a limbii romaâ ne contemporane.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă ,
Bucuresț ti, 1983, p.
313 -328.
2. DAVÎD, D. Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920, cu privire specială la
Transilvania și
Banat), Timisț oara, 1980.
3. Tț EPELEA, G., BULGAĂ R, GH. Momente din evoluția române literare, Bucuresț ti, 1973, p.322-
331
4. COLESNÎC-CODREANCA, L. Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu
sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chisț inaă u, Editura Museum,
2003.
5. DRAÎCA, D., DRAÎCA, V. 60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română
(1953-2013). ÎÎn: Limba Romaâ naă , Chisț inaă u, anul XXÎÎÎ, 2013, nr.1-4;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2249
[accesat 12.01.2018].
6. GUTț U-ROMALO, V. Evoluția limbii române în Republica Moldova. ÎÎn: Limba Romaâ naă
(Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.119-127;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2509 [accesat
12.01.2018].
7. CHÎVU, GH. Limba oficială din Republica Moldova și unitatea culturii românești.
ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.128-132;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2510 [accesat
12.01.2018].
8. CÎOBANU, A. Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și
Bucovina, sec.XIX). ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XXÎÎ, 2012, nr.11-12;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1739 [accesat
26.01.2018].
9. STOÎCHÎTț OÎU-ÎCHÎM, A. Creativitate lexicală în româna actuală, Bucuresț ti, Editura
Universitaă tții Bucuresț ti,
2006.

126
6.1. REFORMELE ORTOGRAFICE DIN SECOLUL AL XX-LEA
Fiecare dintre reformele ortografice îântreprinse de Academia Română era
contestataă şi puţin respectataă îân diverse publicaţii şi tipaă rituri ale vremii. ÎÎncaă de
la îânceputul secolului, îântr-o şedinţaă publicaă , din anul 1901, Vasile Alexandrescu
Urechia a adus îân atenţia Academiei anarhia ortograficaă de la sfaâ rşitul secolului al
XÎX-lea; îân aceeaşi şedinţaă publicaă , şi Îon Bianu afirma, printre altele, caă
Academia ar trebui saă aibaă îân vedere publicul, caă ruia i se adreseazaă scriitorii
noştri, îân primul raâ nd.

La Îaşi, îân 1903, a avut loc Congresul profesorilor secundari de limba


romaâ naă , care cereau unificarea ortografiei romaâ neşti, pe baza principiului
fonetic. Atunci, H. Tiktin condamna ortografia etimologicaă , „un element
vaă taă maă tor şi de respins din punct de vedere pedagogic”, care nu ar mai trebui
impusaă îân şcoli, mulţi profesori de la universitaă ţile din Bucureşti şi Îaşi, printre
care Alexandru Philippide şi Ovid Densusianu fiind adepţii fonetismului.
Reforma ortografică din anul 1904. La insistenţele publicului, ale
profesorilor şi îânvaă ţaă torilor din îânvaă ţaă maâ ntul mediu, îân anul 1904, a fost initțiataă
o nouaă reformaă ortograficaă a Academiei Române. S-a hotaă raâ t crearea unei comisii
care saă studieze revizuirea „modului de scriere”, formataă din B.P.Hasdeu (care nu
a participat îânsaă la dezbateri), N.Quintescu (partizan al etimologismului) şi
T.Maiorescu, care faă cuseraă parte şi din comisia de la 1880. Lor li s-au alaă turat
C.Negruzzi, O.Densusianu şi Î.Bianu. Titu Maiorescu era raportorul comisiei şi a
propus toate modificaă rile devenite necesare prin practica scrisului şi a şcolii: saă
se suprime dz, menţinaâ ndu-se doar z; saă se elimine scrierea prin é şi ó a
diftongilor -ea şi -oa; saă se adopte scrierea grupurilor şte, şti, ca atare,
eliminaâ ndu-se grupurile şce, şci.
Reforma ortograficaă din 1904 nu a reuşit îânsaă saă îânlaă ture toate
inconsecvenţele şi „resturile” de etimologism, dar a îânsemnat totusț i un real
progres îân impunerea principiului fonetic îân scrierea limbii romaâ ne, un vaă dit
progres faţaă de reformele ortografice din anii 1880-1881 şi 1895. Aceastaă
reformaă a introdus scrierea diftongilor -ea şi -oa, aşa cum sunt rostiţi şi astaă zi,
scrierea grupului consonantic -şt (Bucureşti, Ploieşti, înfloreşti, creşti), a suprimat
semnul scurtimii de pe semivocalele finale i şi u, l-a îânlaă turat din ortografie pe
dz, generalizaâ ndu-se scrierea cu z. Paâ naă îân 1904 se foloseau trei semne grafice
pentru î: î – la îânceputul şi la sfaâ rşitul cuvintelor, â şi ê – îân interiorul cuvintelor
(român, dar fên); ê este suprimat îân reforma din 1904, raă maâ naâ nd doar î şi â, cei
doi paă straâ ndu-se paâ naă îân 1953, caâ nd scrierea lui î a fost simplificataă la un singur
semn – î.
Prin noua reformaă ortograficaă , se dorea impunerea unei scrieri mai simple
şi mai uşoare, principiul fonetic impunaâ ndu-se definitiv îân scrierea limbii
romaâ ne. ÎÎn acest fel, Academia a paă raă sit cu totul principiul etimologic şi a adoptat
scrierea îântemeiataă pe principiul fonetic, îânsaă rcinaâ ndu-i pe Maiorescu, Bianu,
Densusianu saă elaboreze şi o broşuraă a noii ortografii. Îon Bianu a fost cel care a
alcaă tuit, paâ naă la urmaă , broşura, care saă cuprindaă explicarea normelor ortografice,
adoptate îân 1904, şi a îântocmit şi un dicţionar ortografic. Lucrarea a fost
publicataă , cu titlul Regule ortografice, îân 1904, faă raă semnaă tura autorului. Glosarul
care îânsoţeşte Regulele ortografice cuprinde, pe laâ ngaă formele considerate
corecte ale unor cuvinte, şi unele observaţii şi reguli de normare a scrierii, îân
acest fel, manifestaâ ndu-se o atenţie deosebitaă pentru utilizarea formelor celor
mai corecte ale cuvintelor.
Normele ortografice aprobate de Academia Română, îân 1904, au fost
primite cu rezerve, criticile au continuat – şi din partea fonetiştilor, şi din partea
etimologiştilor, Academia fiind preocupataă saă facaă demersurile necesare îân
vederea oficializaă rii noii ortografii pentru propriile publicaţii şi pentru celelalte
publicaţii oficiale şi caă rţi şcolare. Publicaţiile vremii foloseau, îâncaă , o ortografie
inconsecventaă şi arbitraraă , îân multe cazuri „anarhia” ortograficaă se datora
necunoaşterii normelor de scriere corectaă şi de pronunţare. Pentru aceasta,
Ştefan Pop, bibliotecar al Academiei, a publicat îân 1909 un Dicţionar ortografic al
limbii române, îân care se oprea asupra cuvintelor care
12
7
prezentau inconsecvenţe îân pronunţare şi scriere. Şi totuşi, ortografia din 1904 a
faă cut un pas mare îân direcţia simplificaă rii scrierii romaâ neşti, aproape ca îân 1881,
chiar dacaă nu se va ajunge la o generalizare.
Reforma ortografică din 1932. Problema revizuirii ortografiei romaâ neşti
i-a preocupat îân continuare pe lingviştii şi filologii romaâ ni, astfel, Sextil Puşcariu,
îântr-o scrisoare adresataă preşedintelui Academiei Romaâ ne, la 20 decembrie
1922, constata persistenţa a numeroase grafii controversate şi forme
gramaticale nesigure, consideraâ nd caă „este nevoie de o revizuire şi, mai ales, de o
completare a principiilor stabilite de Academie îân 1904”. Lingvistul clujean
vorbea despre necesitatea revizuirii ortografiei romaâ neşti, deoarece reforma
ortograficaă din 1904 nu izbutise saă se impunaă , iar broşura publicataă atunci de
Academia Română laă sa nerezolvate prea multe probleme de ortografie, care nu
mai sufereau amaâ nare. Puşcariu susţinea şi acum principiul fonetic şi considera
caă ortografia trebuie saă redea îân scris limba vorbitaă , iar reforma ortograficaă
invocataă de el acum nu presupunea crearea şi elaborarea uneia noi, ci doar
perfecţionarea, îântr-o caâ t mai mare maă suraă , a celei existente, apelul saă u fiind
primit favorabil, de caă tre unii dintre membrii Academiei. Puşcariu se pronunţa şi
pentru realizarea unui îândreptar ortografic cuprinzaă tor, propunaâ nd îântocmirea
unui chestionar şi trimiterea lui profesorilor, şcolilor, scriitorilor, revistelor,
caselor de edituraă . ÎÎn raă spunsul Academiei Române, din 19 ianuarie 1923,
semnat de secretarul general, Îacob Negruzzi, se araă ta caă s-a decis ca problema
saă fie studiataă şi hotaă raâ taă de membrii Academiei. Astfel, Congresul Filologilor din
1925, prezidat de O. Densusianu, „a ales o comisiune compusaă din d-nii Gh.
Adamescu, Î. Bianu, O. Densusianu, Al. Procopovici şi S. Puşcariu, care avea saă
pregaă teascaă un proiect de reformaă ortograficaă ”. Ovid Densusianu a îântocmit
raportul asupra lucraă rilor comisiei, ce cuprindea 14 puncte şi care a fost
dezbaă tut la Congresul de la Cluj, din 24-25 aprilie 1926.
Au fost aduse unele modificaă ri ortografiei din 1904, ca de exemplu:
 eliminarea accentului grav, care deosebea omografele, la vocala de la
sfaâ rşitul cuvaâ ntului, dacaă era accentuataă şi nu mai avea un alt semn
diacritic;
 renunţarea totalaă la â îân favoarea lui î;
 eliminarea consoanelor duble (casă, rasă, masă), acestea se paă strau atunci
caâ nd erau reclamate de structura morfologicaă a cuvintelor;
 admiterea formelor (veşnic, obişnuit);
 reglementarea utilizaă rii liniuţei şi a apostrofului;
 generalizarea terminaţiei -şi la pronume demonstrative şi adverbe
(acelaşi, totuşi);
 paă strarea lui -u, ca semn grafic al singularului dupaă i (a fost eliminat -u din
scrierea numelor de
persoane: Mihai, Matei, Andrei, a numelor de locuri: Dorohoi, Vaslui, şi de la
unele cuvinte invariabile);
 orientarea genitiv-dativului singular, la substantivele feminine, dupaă forma
de plural (casei, lumii, Academiei, dar cărţii);
 s intervocalic, îân neologisme, se scrie s (asistent) sau z (aviza), dupaă cum
se pronunţaă (se paă stra scrierea neologismelor cu s-z intervocalic, îân
grupuri consonantice sau la finalaă , delimitaâ ndu-se cuvintele scrise cu s de
cele scrise cu z);
 terminaţiile de imperfect – tipurile: auzeam, îndoiam, tânjeam;
 terminaţiile -eală şi -ială;
 scrierea cu sau faă raă i a hiatului vocalaă + e;
 terminaţia adverbialaă -ia (atuncia);
 s sau z îânainte de consoanaă sonoraă ;
 se scriu cu -z, prefixele răz-, iz-, bez-);

12
8
 scrierea invariabilaă a prefixului des-, indiferent de sunetul care urma
(desamăgi, desbina,
deslega, desrădăcina, deschide, desnaţionaliza, desvăţa).
Era pentru prima dataă , caâ nd reforma ortograficaă propusaă reglementa şi
scrierea cu majuscule, îân limba romaâ naă . Astfel, la initțiativa lui S. Puşcariu,
hotaă raâ rile Congresului de la Cluj au fost îânaintate, spre aprobare, Secţiunii
literare a Academiei, care le-a acceptat integral, fiind admisaă şi propunerea lui
Sextil Puşcariu ca Secţiunea literaraă „saă dea o expunere generalaă a principiilor, cu
ataâ t mai necesaraă , cu caâ t plenul, abaă taâ ndu-se prin votul saă u de la unele puncte
admise de secţiune, a stricat unitatea de vederi a reformei”.
Problema reformei ortografiei romaâ neşti fusese reluataă şi îân timpul
preşedinţiei lui Emil Racoviţaă , care, îân 1929, amintea caă , de caâ ţiva ani „a fost îân
discuţia Academiei chestiunea revizuirii ortografiei romaâ neşti, ce nu a fost dusaă
la bun sfaâ rşit” şi supunea dezbaterilor un proiect de reformaă a ortografiei
romaâ neşti, elaborat de Sextil Puşcariu, care susţinea caă „trebuie evitataă
mecanizarea ortografiei prin reguli rigide”.
Din îânsaă rcinarea Secţiunii literare, Sextil Puşcariu a redactat şi Proiectul de
reformă a ortografiei române, pe care l-a prezentat îân şedinţa din 30 mai 1929,
caâ nd preşedintele Academiei, Emil Racoviţaă , menţiona: „Proiectul propus se
prezintaă ca un tot îân care paă rţile se ţin straâ ns legate îântre ele, astfel caă aducerea
de modificaă ri prea numeroase va daă una unitaă ţii lui”.
La 6 februarie 1932, îân plenul Academiei, s-a aprobat noua ortografie, care
prevedea la punctul
14:„Se scrie peste tot î, sunetul propriu limbii noastre, paă straâ ndu-se â numai îân
cuvaâ ntul român şi îân derivatele lui”, iar la punctul 15: „Persoana Î singular şi a ÎÎÎ-
a plural de la indicativul prezent al verbului a fi se scrie sînt, nu sunt, deci şi
sîntem, sînteţi”, astfel, s-a ajuns, la 25 mai 1932, printr-un nou vot, la paă strarea
normelor din 1904, privitoare la scrierea lui î/â şi la formele sunt, suntem,
sunteţi.
Noua reformaă ortograficaă , din 1932, nu a adus decaâ t precizarea caâ torva
reguli, faţaă de cea din 1904, urmaă rind simplificarea regulilor din 1904, îân scopul
îânlaă turaă rii individualismului excesiv şi a haosului ortografic, este impropriu a se
vorbi despre reforma ortograficaă din 1932, reforma a fost cea din 1904, care a
îânlaă turat scrierea etimologicaă .
Ortografia din 1932 a fost decretataă oficial de Ministerul Înstrucţiunii, ea a
fost formulataă şi explicataă de S. Puşcariu şi T. Naum, îân Îndreptar şi vocabular
ortografic. S. Puşcariu afirma îân acest sens: „La popoare cu o civilizaţie îânaintataă ,
a face greşeli de gramaticaă sau de ortografie este semnul cel mai evident al lipsei
de culturaă ”.
Din cauza criticilor exprimate la adresa ortografiei din 1932, Buletinul
Societaă ţii profesorilor de limba romaâ naă din Bucureşti publica, îân 1940, un
proiect de ortografie ce îâşi propunea simplificarea acesteia, pe baza principiului
fonetic, admiţaâ nd doar unele excepţii (se propunea, printre altele, eliminarea lui
– u şi â, acesta fiind paă strat numai îân român şi îân derivatele lui, impus de
tradiţie). Tot îân anul 1940, Mihail C. Gregorian, Ştefan Pop şi Vasile V. Haneş au
publicat un proiect de Ortoepie şi ortografie românească, discutat anterior îân
Societatea profesorilor de limba romaâ naă din Bucureşti, îân care, la paragraful 10,
propuneau saă se redea sunetul [î] doar cu o singuraă literaă , î (îân spiritul rezoluţiei
Congresului filologilor romaâ ni, de la Cluj, din 1926), iar la paragraful 15
susţineau (ca şi îân Ortografia nouă, votataă de Academia Romaâ naă , la 6 februarie
1932) pronunţarea şi scrierea sînt, sîntem, sînteţi. Mai importante erau cele trei
„principii caă laă uzitoare: a) un sistem fonetic general, aplicat cuvintelor vechi sau
nouaă , faă raă deosebire; b) respectarea cerinţelor morfologiei, dacaă acestea nu se
opun principiului fonetic; c) simplificarea ortografiei, aducaâ nd reguli cu caâ t mai
puţine abateri sau excepţii”.
Normele academice sunt tot mai mult neglijate, iar dupaă 1948, sunt
contestate, alaă turi de Academie, cea care le votase şi promovase. Se îâncerca chiar
îânlocuirea vechii Academii, iar prin reorganizarea Academiei Române,
transformataă îân Academia RPR, s-au îânfiinţat îân 1949 Înstitutele de lingvisticaă
din Bucureşti, Cluj şi colectivul de lingvisticaă din Îaşi.

12
9
Reforma ortografică din anul 1953. ÎÎn iulie 1948, Al. Graur şi Î. Îordan,
dupaă ce depuseseraă la Academie un prim proiect de modificare a ortografiei, au
prezentat, îân secţia a VÎ-a, (Ştiinţa limbii, literatură şi artă) o Expunere de motive
la proiectul de modificare a ortografiei, îân care, deşi cei doi susţineau principiul
fonetic, îâncaă din perioada interbelicaă , au fost destul de echilibraţi îân privinţa
caracterului fonetic al ortografiei noastre. ÎÎn 1949, Academia RPR a publicat
Ortografia limbii române. Proiect, unde, pe baza a 32 de reguli, se fixa îân scris
limba literaraă . ÎÎn sesiunea ştiinţificaă din martie 1951, Academia readucea îân
discuţie problema ortografiei, iar sesiunea laă rgitaă a secţiei a VÎ-a, din iulie 1951,
a avut îân vedere nu numai o ortografie „justaă ” a limbii romaâ ne, ci şi necesitatea
fixaă rii unei terminologii tehnice unitare şi predarea limbii romaâ ne îân şcoli.
S-a alcaă tuit o comisie, care trebuia saă se ocupe de ortografie, iar pe baza
proiectelor ortografice elaborate de Al.Graur şi E.Petrovici şi publicate îân Cum
vorbim, iulie-august 1951, comisia a alcaă tuit un nou proiect, publicat îân
Contemporanul, din 20 iunie 1952, spre a fi supus atenţiei publicului larg. ÎÎn
1953, Consiliul de Miniştri al RPR a adoptat o hotaă raâ re pentru aprobarea acestor
norme ortografice ale limbii romaâ ne, elaborate de Academia RPR, aplicate prin
H.C.M., îâncepaâ nd cu 1 aprilie 1954 (pentru îânvaă ţaă maâ nt, din anul şcolar 1955-
1956), valabile paâ naă la sfaâ rsț itul secolului al XX-lea, cu excepţia scrierii cuvintelor
român şi România cu î din a. Normele conţineau 16 puncte, iar primul punct era
urmaă torul: Se suprimaă litera â, îânlocuindu-se, peste tot, cu î (mînă, mîine, cînd,
gînd, romîn, Romînia), era pentru prima dataă caâ nd aceastaă normaă devenea
oficialaă , pentru prima oaraă . O atitudine interesantaă îân rezolvarea problemei lui î
– â, a avut Sextil Puşcariu, care, dupaă ce îân 1904 contestase cu vehemenţaă
etimologismul Academiei Române, la discuţiile din 1926, cu Ovid Densusianu, a
trebuit saă ajungaă la o convenţie cu acesta, pentru a se renunţa la â şi s
intervocalic.
Celelalte norme:
 se îânlocuieşte apostroful cu linioara, pentru a se masca rostirea îâmpreunaă
a douaă sau mai multe cuvinte (s-a dus, m-a văzut, v-a scris, nu-s, dusu-s-a, într-o
zi);
 se suprimaă -u final, dispaă rut din rostire (ochi, unghi, unchi, cui mai, voi, tai,
roi);
 dupaă literele ş, j îân raă daă cina cuvaâ ntului se scriu literele -i, -e, -a, nu -î, -ă,
-ea (şir, jilţ, şed, jelui, şase, jar), iar îân afaraă de raă daă cina cuvintelor, îân terminaţii şi
sufixe, se scriu literele -î, -ă, -ea pentru a paă stra identitatea imaginii grafice a
terminaţiilor şi sufixelor (uşă, îngraşă, grijă, coajă, înfăţişări, angajări, furişează,
angajează, greşeală, oblojeală, orăşean, clujean);
 dupaă consoane (afaraă de ch, gh) nu se va scrie -ia, ci -ea (deal, meargă,
lunea, marţea, ceas, ceai,
geam);
 se scrie diftongul -ia dupaă consoanaă şi îân pronume (aceştia, atâţia);
 dupaă consoane labiale (p, b, f, v, m), acolo unde, de obicei, alterneazaă cu
-ie, se va scrie -ia
(biată).

6.2. LIMBA LITERARĂ DIN PROVINCIILE ROMÂNEȘTI PÂNĂ LA UNIREA DIN


1918

6.2.1. Limba literară din Transilvania


La îânceputul secolului al XX-lea, îân Transilvania, aflataă , oarecum, separataă
de discutțiile sț i reformele din Principate, se depun eforturi de integrare îân limba
literaraă unicaă , combaă taâ ndu-se elementele dialectale sț i influentțele limbilor
straă ine care paă trunseseraă îân limba romaâ naă scrisaă sț i vorbitaă de intelectualii
ardeleni. Urmele influentțelor mai vechi sț i recente nu se sț terg îânsaă dintr-odataă .
Limba cultaă din Transilvania a stat multaă vreme mai aproape de graiul vorbit îân
aceastaă provincie, situatție similaraă îântrucaâ tva cu cea din Moldova. Dar, spre
deosebire de limba literaraă din Moldova, Transilvania a fost purtaă toarea
conceptției Sț colii Ardelene sț i, îân consecintțaă, a raă mas mult timp fidelaă ideilor
latiniste. Pe laâ ngaă aceasta, influentța limbilor oficiale – germana sț i maghiara – nu
a raă mas faă raă
13
0
urmaă ri. De aceea, îân limba scrisaă din publicatțiile sț i lucraă rile transilvaă nenilor de
la îânceputul secolului al XX-lea (paâ naă îân 1918) se mentțin destule „ardelenisme”,
care faă ceau parte, îân general, din exprimarea oamenilor cultți. Sț t.Ciobanu sț i V.Tț aâra
confirmaă acest lucru prin analiza caâ torva texte din aceastaă epocaă .
ÎÎn 1903 apare la Blaj lucrarea lui Al.Ciura „Eminescu sț i Cosț buc. Note
comparative”, lucrare pe care autorul o sustține cu un an îânainte, la Budapesta, ca
tezaă de doctorat. Mai îântaâ i de toate, A.Ciura îâsți redacteazaă lucrarea conform
principiilor adoptate de Academia Romaâ naă îân 1881, scriind ântêi, limbei, cari,
acésta „aceastaă ”, representare, reservă etc. Lucrul acesta era firesc îân 1903, deci
îânainte de modificaă rile aduse ortografiei îân 1904. Mai important îânsaă este faptul
caă autorul apare îân mare parte îândatorat fonetismului, formelor sț i lexicului
transilvaă nean. Altfel nu se poate explica prezentța unor forme regionale ca feliul,
pretin „prieten”, estea „acestea”, nost „nostru”, să-și lapede, se nizuiește, a-și uita,
dejosire „îânjosire” sț .a. Nu sunt mai putțin prezente nici neologismele de facturaă
latinistaă : a conturba, a concrede, resignare, statuă etc., dar sț i frantțuzisme recente,
ca: revanche, sau iesț ite din uz îân celelalte provincii: rezon (a aduce la rezon),
sujet. Termenii noi – de origine latinaă sau francezaă – sunt asimilatți, din punct de
vedere fonetic, cu cei populari din graiurile ardelene, astfel îâncaâ t a neaccentuat
se transformaă îân ă: măiestos, înmăgăzinat sț .a., ca sț i îân păhar, zăhar din vorbirea
actualaă a locuitorilor din jurul Blajului. Germanismele din fonetica unor
îâmprumuturi (ștrofă) sau din sintaxaă (este a atribui
< germ. ist zu...; nu se dă abatere < germ. es gibt nicht...) nu au dispaă rut cu totul.
Oscilatții îântre variantele unor neologisme, fenomen caracteristic ultimelor
decenii ale secolului trecut, se îântaâ lnesc sț i aici. A.Ciura scrie, ca sț i altți ardeleni,
aparința, existința, inteligința etc., dar sț i aparență, influență
[Munteanu, Tț aâra, 1983:314].
Dupaă 1904, deosebirile dintre limba literaraă a Transilvaniei sț i cea din
Moldova sț i Muntenia scad simtțitor. Presa, îânvaă tțaămaâ ntul, apoi contactul tot mai
straâ ns al Transilvaniei cu literatura sț i publicatțiile din Bucuresț ti, unde trecuseraă
sț i multți transilvaă neni (Î.Slavici, G.Cosț buc, Î.Ghendi, Sț t.O.Îosif, Î.Bianu, L.Rebreanu
sț .a.), contribuie la atenuarea particularitaă tților dialectale, la eliminarea mosț tenirii
latiniste sț i a influentțelor straă ine. Spre exemplu, V. Onitțiu, fost profesor la Liceul
romaâ nesc din Brasț ov, publicaă îân 1912, la Arad, o culegere de articole de istorie sț i
de istorie a limbii romaâ ne, intitulataă „Din cele trecute vremi”. Traă saă turile
regionale îân foneticaă se confundaă , de data aceasta, cu cele vechi sț i populare, dacaă
avem îân vedere forme cu o samă, nește „nisț te”, a ceti sț .a. Latinismele sunt mai
putțin frapante: opuri, a succede (part. succes) „a reusț i”, împopulează.
Germanismele (aprețiarea „aprecierea”) sț i maghiarismele (întemeluirea, dar sț i
întemeiază) persistaă îâncaă . ÎÎn orice caz, limba îân care scrie intelectualul
transilvaă nean se apropie îântr-o maă suraă mai mare, uneori paâ naă la identificare, de
cea scrisaă îân aceastaă vreme dincolo de muntți [Munteanu,Tț aâra, 1983:315].
Preocuparea pentru cultivarea sț i unificarea limbii constituie obiectul sț i al
unor studii lingvistice, dintre care poate fi amintit cel al lui A. Banciu, un alt
profesor de la acelasț i liceu din Brasț ov sț i autorul brosț urii „Cum vorbim sț i cum
trebuie saă vorbim romaâ nesț te (Ardelenisme sț i alte -isme)”. De data aceasta, este
supusaă unei analize critice limba presei transilvaă nene, deosebitaă îân multe
privintțe de cea folositaă îân Principate. Autorul pledeazaă pentru îândepaă rtarea
„ardelenismelor” din limba scrisaă sț i pentru orientarea exprimaă rii dupaă modelul
limbii literare a presei din Bucuresț ti. Faptele luate îân discutție de A.Banciu sunt
numeroase, iar ideile autorului coincid, îân cea mai mare parte, cu cele actuale. El
condamnaă mai ales elementele lexicale, frazeologice sț i sintactice neromaâ nesț ti
din publicatțiile transilvaă nene, recomandaâ nd corespondentele, cu unele rezerve,
din presa sț i din exprimarea îângrijitaă a oamenilor instruitți din capitala tțaării. Sunt
criticate germanisme de tipul mapă
„hartaă ”, intelighență (germ. Intelligenz) „intelectualitate”, te fac atent (germ. ich
mache dich aufmerksam), nu sunt în clar (germ. ich bin nicht im claren);
frantțuzisme din constructții ca nu spune decât adevărul (fr. il ne dit que la vérité),
îân loc de rom. spune numai adevărul, sau latinismele a abzice
„a renuntța”, a capacita „a convinge”, a conturba „a deranja”, a denega „a refuza, a
nu admite” etc. Dupaă

13
1
cum se poate observa, unele germanisme au paă truns prin intelectualii
transilvaă neni îân exprimarea literaraă oralaă (sț i scrisaă ), mentținaâ ndu-se paâ naă azi, ca
sț i constructția formataă cu decât, venitaă din francezaă [Munteanu, Tț aâra, 1983:315].
Evident caă , dintr-o perspectivaă mai generalaă , existaă o tendintțaă mai extinsaă
a limbii romaâ ne literare de a-sț i consolida normele, subordonaâ ndu-le principiilor
scrierii fonetice sț i temperaă rii excesului de îâmprumuturi straă ine, actțiune
restrictivaă de pe urma caă reia trebuia saă caâ sț tige utilizarea pe scaraă mai largaă a
posibilitaă tților limbii populare. Odataă cu formarea statului natțional romaâ nesc
(1918), tendintțele de unificare sț i normare a limbii natționale iau un curs nou sț i
mai accentuat, ca urmare fireascaă a existentței aceluiasț i centru administrativ sț i
politic pentru totți romaâ nii.

6.2.2. Limba română din Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus


Limba literaraă din Basarabia a straă baă tut, de raâ nd cu romaâ na literaraă din
toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi, etape istorice similare de evoluţie şi
dezvoltare: fixarea, raă spaâ ndirea sau promovarea şi gramaticalizarea, îântru
unificare şi modernizare. Ea nu este o creaţie proprie a basarabenilor, ci
constituie o lucrare comunaă , expresie a unui efort colectiv al caă rturarilor din
toate cele trei provincii ale Daciei (Muntenia, Moldova şi Transilvania), efort care
s-a produs, bineîânţeles, nu îântr-un singur moment istoric anumit, ci îântr-un
raă stimp de caâ teva secole. Actuala limbaă oficialaă de la Chişinaă u s-a format, aşadar,
prin contribuţia tuturor graiurilor dacoromaâ ne şi „desaă vaâ rşirea ei se va face tot
pe aceastaă cale” [Îstrati, 1981:197].
Cultura natționalaă a populatției din teritoriul dintre Prut sț i Nistru, paâ naă la
ocupatția ruseascaă din 1812, era parte integrantaă a culturii vechii Moldove. Desț i
Biserica continua saă fie principalul factor culturalizator din societatea
basarabeanaă , dezvoltarea culturalaă , chiar dacaă intra treptat îântr-o etapaă de
laicizare, a avut de suferit îân urma izolaă rii politice sț i culturale. Basarabia nu a
putut cunoasț te fenomene de efervescentțaă culturalaă , asemaă naă toare celora din
restul Moldovei, care au dat nasț tere presei sț i teatrului natțional, au impulsionat
dezvoltarea literaturii romaâ ne moderne.
Evolutția culturii romaâ nesț ti din Basarabia, pe parcursul dominatției tțariste
(1812-1917), a fost determinataă de un sț ir de conditții nefavorabile. Îzolataă , îân
mod artificial, de realitaă tțile de viatțaă de peste Prut, adicaă de paă maâ ntul din care a
fost ruptaă cu brutalitate, provincia a fost transformataă îântr-o colonie perifericaă
sau, dupaă aprecierea istoricului Îon Varta, îântr-o „simplaă gubernie” a Împeriului
Rus. Cultura romaâ neascaă era considerataă o culturaă secundaraă , „aborigenaă ”, care,
treptat, trebuia saă se „contopeascaă ” cu cea ruseascaă sț i saă disparaă . Sfera de
utilizare a limbii romaâ ne a fost restraâ nsaă îântr-ataâ t, îâncaâ t, prin 1870, s-a ajuns la
interzicerea ei totalaă îân administratție, îânvaă tțaămaâ nt, bisericaă . ÎÎn tținut se promova
îân mod perseverent o politicaă de izolare natțional-culturalaă de romaâ nii de peste
Prut.
Urmaă rind destinul limbii romaâ ne din Basarabia ocupataă de rusț i,
cercetaă toarea L.Colesnic-Codreanca delimiteazaă caâ teva etape îân supimarea
acesteia din toate sferele vietții sociale, mentționaâ nd caă „anii 1812 – 1828
reprezintaă perioada bilingvismului neutru sau funcțional, caâ nd alaă turi de limba
romaâ naă îâncepe saă functționeze sț i limba rusaă îân sferele sociale principale: sfera
administratției publice, a îânvaă tțaămaâ ntului sț i a cultului religios (îân pregaă tirea
cadrelor); este perioada unei atitudini loiale fatțaă de limba romaâ naă , fatțaă de
traditțiile sț i obiceiurile baă sț tinasț ilor, mai ales îân primii ani de dupaă anexare”
[Colesnic-Codreanca, 2003:41]. Anii 1828 – 1843 constituie perioada
bilingvismului diglosic partial; limba romaâ naă este interzisaă îân sfera administratției
prin excluderea ei din codul civil. Regulamentul din 1818 este îânlocuit prin altul
la 29 februarie 1828; Așezământul pentru ocârmuirea oblastei Bessarabiei, care
pune capaă t autonomiei juridico-administrative a Basarabiei sț i impune ca limbaă
oficialaă limba rusaă , iar „dupaă necesitate„ se pot face traduceri sț i îân limba romaâ naă .
Anii 1843 – 1871 marcheazaă perioada bilingvismului de asimilare, caâ nd limba
romaâ naă continuaă saă mai functționeze ca obiect de predare îân îânvaă tțaămaâ nt sț i îân
sfera religioasaă , unde, desț i sunt tendintțe de a fi îânlocuitaă cu limba rusaă ,
13
2
totusț i limba romaâ naă continuaă a fi utilizataă îân oficierea serviciului divin nu numai
la sate, ci chiar sț i la mitropolie. Îar anii 1871 – 1905 reprezintaă perioada
monolingvismul oficial: unica limbaă oficialaă admisaă este limba rusaă ; toate sferele
sociale de functționare a limbii sunt dominate de substituția lingvistică, adicaă
limba romaâ naă este substituitaă prin limba rusaă .
Misț carea natționalaă a avut un rol primordial îân edificarea unui sistem de
îânvaă tțaămaâ nt îân limba maternaă , odataă cu avaâ ntul revoltei natționale din 1917, caâ nd
guvernul nu se mai putea opune. ÎÎn Basarabia a îânceput edificarea unui sistem de
îânvaă tțaămaâ nt îân limba maternaă , Congresul gubernial al îânvaă tțaătorilor din 25-28 mai
1917 de la Chisț inaă u ia decizia ca sț colile rusesț ti din satele basarabene „saă se
transforme îân sț coli moldovenesț ti” sț i „saă se deschidaă sț coli moldovenesț ti la orasț e”.
La acest congres, Sț t.Ciobanu a ripostat cu vehementțaă caâ torva îânvaă tțaători care
considerau caă limba maternaă e prea saă racaă sț i nu poate servi ca suport pentru
îânvaă tțaămaâ nt: „Este o gresț ealaă saă se creadaă caă noi nu vom putea îâncepe îânvaă tțaătura
îân moldovenesț te din pricina saă raă ciei limbii. Limba noastraă nu este deloc saă racaă .
Dimpotrivaă , chiar din Basarabia au iesț it multți scrritori romaâ ni mari, care au avut
o limbaă bogataă , ca A.Donici, Î.Saâ rbu, C.Stamati, B.P.Hasdeu sț .a”. La acest congres,
poetul Alexei Mateevici, polemizaâ nd cu îânvaă tțaătorii deznatționalizatți, a rostit
celebrele fraze: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, îânsaă facem parte
din marele trup al romaâ nismului, asț ezat prin Romaâ nia, Bucovina sț i Transilvania”
sț i: „N-avem douaă limbi sț i douaă literaturi, ci numai una, aceeasț i cu cea de peste
Prut [...]. Noi trebuie saă ajungem de la limba noastraă proastaă de astaă zi
numaidecaâ t la limba literaraă romaâ neascaă ” [Mateevici, 1993:463]. Împortantța
primordialaă a acestui congres este caă el a pus bazele conceptului de sț coalaă
natționalaă , scoalaă de tip nou, democraticaă , ce se deosebea radical de sț coala
tțaristaă , care faă cuse ravagii îân Basarabia.
ÎÎn urma acestei politici educatționale a Rusiei tțariste, nu doar tțaăranii sț i
paă turile saă race nu-sț i cunosț teau limba, dar sț i cei din raâ ndurile intelectualilor sț i
functționarilor aveau grave lacune îân exprimare sț i comunicare. Asț a cum remarca
Pantelimon Halippa, un bun cunoscaă tor al situatției din Basarabia, majoritatea
functționarilor basarabeni nici nu erau demni de a purta acest nume: „Pentru cei
mai multți ar fi mai nimerit numele de «patriotți rusț i de origine moldoveneascaă »,
mentționa el, caă ci cum i-am putea numi moldoveni, caâ nd daâ nsț ii nu-sț i dau maă car
seama de natționalitatea lor, iar îân ce privesț te limba moldoveneascaă , ei de-abia
mai îântțeleg graiul poporului moldovenesc, fiind mai initțiatți doar îân îânjuraă tura
moldoveneascaă . […] ÎÎn masț ina birocratismului rusesc, nenorocitții acesț tia joacaă
rolurile de a doua sau chiar a treia maâ naă , fiind contțopisț ti, pisaă rasț i (scribi) sț i
numai rareori ocupaâ nd nisț te posturi mai îânalte sț i mai importante: mizerabila lor
situatție parcaă îântr-adins a luat fiintțaă pentru a-i pedepsi pentru paă catul
inconsț tiintței natționale” [Grossu, 2003:89].
Un rol important îân educarea maselor populare sț i îân trezirea consț tiintței
natționale a basarabenilor îân perioada celor douaă revolutții democratice de la
îânceputul secolului al XX-lea l-a avut presa, ca cel mai eficient mijloc de
transmitere a informatției caă tre cititor. ÎÎnaintasț ii culturii natționale din Basarabia
s-au avaâ ntat cu tot elanul îân realizarea unor proiecte de creare a mijloacelor de
acces îân mase. Astfel, Constantin Stere, îâmpreunaă cu altți intelectuali ai epocii,
printre care era sț i Alexei Mateevici, editeazaă , îâncepaâ nd cu 24 mai 1906, la
Chisț inaă u, ziarul romaâ nesc cu orientare „natțional-democraticaă ” Basarabia, care
avea drept scop trezirea consț tiintței natționale, reafirmarea unitaă tții de neam cu
romaâ nii de peste Prut. ÎÎn afaraă de articole ce pledau pentru sț coala natționalaă ,
pentru alte drepturi ale romaâ nilor basarabeni, ziarul publicaă opere de literaturaă
romaâ neascaă sț i informatții despre viatța din Romaâ nia, fapt ce a provocat
nemultțumire administratției tțariste sț i, drept urmare, la 11 aprilie 2007,
publicarea acestuia a fost sistataă , drept pretext oficial fiind publicarea, îân
numaă rul ce a devenit ultimul, a imnului natțional Deșteaptă-te, române. La 22
aprilie 1907, apare ziarul Viața Basarabiei, de aceeasț i orientare ca sț i Basarabia,
dar avaâ nd un ton mai moderat sț i tipaă rindu-se sț i cu litere rusesț ti, sț i cu latine.
Dataă fiind îânsaă schimbarea radicalaă a situatției politice din Împeriul Rus sț i
trecerea de la

13
3
liberalism la restaurarea vechiului regim de opresiune, ziarul Viața Basarabiei
este îânchis, dupaă numai sț ase numere apaă rute [Grossu, 2003:86]. Ulterior, a fost
editataă revista Cuvânt Moldovenesc, care a reprezentat cea mai influentaă sț i mai
durabilaă publicatție din preajma Primului Raă zboi Mondial. Era o revistaă „de
literaturaă , de gospodaă rie saă teascaă , de cooperatție sț i sț tiintțaă practicaă ”, ce publica tot
felul de informatții de ordin practic, „sfaturi gospodaă resț ti”, noutaă tți, dar sț i lucraă ri
reprezentative din literatura romaâ naă , scrieri ale unor autori basarabeni, ca Alexei
Mateevici, Pantelimon Halippa, Gheorghe Madan sț .a., pledaâ nd pentru
introducerea îân administratție, îânvaă tțaămaâ nt sț i bisericaă a limbii romaâ ne sț i a grafiei
latine [Grossu, 2003:96].
E de la sine îântțeles caă , deopotrivaă cu cerintțele insistente ce se faă ceau auzite
din partea paă turilor tot mai largi ale populatției basarabene îân privintța
reabilitaă rii limbii romaâ ne sț i folosirii ei îân toate domeniile de activitate, era
îânaintataă sț i revendicarea de a i se îântoarce sț i haina fireascaă – alfabetul latin.
Despre aceasta vorbesc convingaă tor multe documente istorice. Îataă , spre
exemplu, ce scrie ziarul „Bessarabskaia jizni” despre hotaă raâ rea de a trece scrisul
nostru la alfabetul latin, adoptataă la Congresul gubernial al îânvaă tțaătorilor
moldoveni din Basarabia din 25-28 mai 1917, dupaă ce îânvaă tțaătorul Îon Buzdugan
a prezentat îân fatța delegatților un raport amplu sț i argumentat la aceastaă temaă :
„ÎÎnvaă tțaătorul Îon Buzdugan a prezentat raportul despre alfabetul limbii
moldovenesț ti. Raportorul a argumentat necesitatea trecerii ei la alfabetul latin,
de care moldovenii s-au folosit îâncaă paâ naă la alipirea Basarabiei la Rusia sț i chiar
dupaă alipire, deoarece manualele lui Doncev, folosite îân cadrul gimnaziului nr.1
din Chisț inaă u pentru predarea limbii moldovenesț ti, erau tipaă rite cu litere latine.
Un sț ir de delegatți din partea tțaăranilor, sț i ai armatei de asemenea, s-au pronuntțat
îân favoarea alfabetului latin. [...] Cu majoritatea de voturi, congresul a adoptat
raportul”.
Pentru perioada respectivaă îânsaă , nu se poate vorbi despre o viatțaă literaraă
romaâ neascaă îân Basarabia. Se îânregistreazaă doar tentative raă zletțe de exprimare a
unor scriitori talentatți, îânsaă nu putem discuta despre un fenomen îân sine. Doar
dupaă 1905, odataă cu aparitția mai multor poetți sț i scriitori tineri, se observaă
primele semne ale unei misț caă ri literare, ce s-a constituit îân Basarabia dupaă unire.
Multți dintre poetții sț i scriitorii din Basarabia (Alecu Russo, B.Petriceicu Hasdeu,
Alexandru Donici, Dimitrie Moruzi, Zamfir Ralli-Arbore sț .a.), aflaâ ndu-se îân
imposibilitatea de a se manifesta ca scriitori de limbaă romaâ naă îân Basarabia, trec
Prutul, stabilindu-se îân cealaltaă parte a Moldovei istorice, unde scriu opere ce au
intrat îân patrimoniul literaturii romaâ ne clasice. Literatura basarabeanaă de limbaă
romaâ naă de dupaă 1900 se distinge îânsaă printr-un limbaj arhaic, printr-un lirism
de facturaă folcloricaă , prin angajarea sa natționalaă sț i socialaă , fiind straâ ns legataă de
amplificarea misț caă rii de eliberare natționalaă sț i de aparitția presei îân limba
romaâ naă . Pantelimon Halippa, Alexei Mateevici, Tudose Roman, Îon Buzdugan
sunt nume notorii de poetți, dar sț i de colaboratori ai revistelor sț i ziarelor
romaâ nesț ti din acele timpuri.
Aceastaă situatție se explicaă prin degradarea treptataă a limbii romaâ ne din
Basarabia, ca rezultat al politicii de deznatționalizare a acestui spatțiu pruto-
nistrean, promovataă intensiv de guvernarea tțaristaă de aici. ÎÎn termeni de
sociolingvisticaă , aceastaă degradare îânseamnaă devierea de la normele limbii,
provocataă de situatția de contact lingvistic sau interferentțaă. Dat fiind caă pe
parcursul a 106 ani limba romaâ naă a functționat îân alte conditții socio-culturale
decaâ t limba romaâ naă de peste Prut, aflaâ ndu-se îân situatția de contact lingvistic cu
limba rusaă , functționarea ei a fost dirijataă de glotopolitica de asimilare sț i
rusificare a guvernului tțarist. Drept urmare a acestui contact lingvistic romaâ n-
rus a apaă rut interferentța, care a afectat limba romaâ naă de aici la toate nivelurile:
fonetic, lexical, gramatical, chiar sț i la nivel ortografic, asț a îâncaâ t la îânceputurile
secolului al XX-lea se observaă o deviere transț antaă de la limba romaâ naă vorbitaă îân
dreapta Prutului, deviere ce se va aprofunda sț i mai mult dupaă a doua ocupare a
Basarabiei de caă tre rusț i – cea din 1940..

13
4
V.Gutțu-Romalo preciza, îântr-un studiu consacrat acestor probleme [Gutțu-
Romalo, 2003] caă , îâncepaâ nd din 1812, comunicarea socialaă pe teritoriul
Basarabiei s-a bazat pe douaă limbi: cea romaâ naă , vorbitaă de populaţia autohtonaă
majoritaraă , şi cea rusaă , limbaă a unei minoritaă ţi, a caă rei pondere a crescut îân timp,
mai ales dupaă 1940. ÎÎn acest lung interval de timp, utilizarea şi dezvoltarea celor
douaă limbi s-au realizat continuu îân condiţiile bilingvismului instituţionalizat,
raportul dintre ele modificaâ ndu-se îân timp ca urmare a evoluţiei istorico-politice
a regiunii.
Procesul respectiv îânregistreazaă patru etape, determinate de schimbarea
statutului lor: calitatea de limbaă oficialaă , preluataă îân 1812 de rusaă , revine din
1918 paâ naă îân 1940 limbii romaâ ne; dupaă 1940 şi, mai ales, dupaă 1944, ca urmare
a integraă rii Basarabiei îân spaţiul sovietic, hegemonia limbii ruse, din nou limbaă
de stat, se manifestaă îân comunicarea socialaă îân mod agresiv, sprijinitaă de o
complicataă politicaă ideologicaă , culturalaă şi lingvisticaă ; dupaă 1989 raporturile se
modificaă de aceastaă dataă îân favoarea limbii romaâ ne, declarataă prin constituţie
limbaă de stat.
Din perspectiva evoluţiei limbii romaâ ne din Republica Moldova, efectul cel
mai important al primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe laâ ngaă
influenţele directe exercitate de limba de stat, mai ales pe cale administrativaă ,
care au afectat profund componenta colocvialaă a romaâ nei folosite îân Basarabia, l-
a reprezentat participarea limitataă a acesteia la procesul general de constituire şi
consolidare a limbii literare îân ipostaza sa modernaă .
A doua etapaă , îân care statutul de limbaă oficialaă a revenit limbii romaâ ne, a
permis refacerea relaţiilor istorice, reintegrarea romaâ nei din Basarabia îân matca
fireascaă de evoluţie lingvisticaă . Prin instituţii, prin şcoalaă şi bisericaă , funcţionaâ nd
– îân concurenţaă cu rusa – îân condiţiile specifice bilingvismului instituţionalizat,
limba romaâ naă îâşi regaă seşte funcţionalitatea comunicativaă îân integralitatea sa,
ceea ce duce la reactivarea şi raă spaâ ndirea variantei literare, ipostazaă îân care
fusese îânlocuitaă îân comunicarea etapei precedente de rusaă ca limbaă de stat.
Cea de a treia etapaă a bilingvismului, etapaă determinataă de includerea
teritoriului basarabean îân organizarea de stat a Uniunii Sovietice, readuce din
nou îân prim plan rusa, dar se deosebeşte de cea anterioaraă (1812-1918).
Raporturile dintre cele douaă limbi devin mult mai complicate ca urmare a
modificaă rilor teritoriale (consecinţaă a includerii spaţiului transnistrean), dar şi
din pricina unei politici lingvistice de stat mai elaborate şi, politic şi ideologic,
mai subversive.
Situaţia lingvisticaă (şi psihologicaă ) creataă îân aceastaă perioadaă explicaă
maă car îân parte linia sinuoasaă a evoluţiei lingvistice din Republica Moldova dupaă
1989, caâ nd, printr-o hotaă raâ re a Sovietului Suprem, limba etniei majoritare îâşi
recapaă taă – ca rezultat al activitaă ţii susţinute şi curajoase a Mişcaă rii de Eliberare
Naţionalaă – statutul de limbaă oficialaă , de limbaă de stat. Legiferarea (îân august
1989) a schimbaă rii statutului, asociataă cu adoptarea grafiei latine şi
recunoaşterea identitaă ţii cu limba romaâ naă , marcheazaă îânceputul celei de a patra
etape de evoluţie îân condiţiile comunicaă rii bilingve a limbii romaâ ne din
Republica Moldova.

6.3. PROCESUL DE ADAPTARE ȘI INTEGRARE A NEOLOGISMELOR ÎN EPOCA ACTUALĂ


Înfluentțele straă ine asupra vocabularului romaâ nesc sunt, îân secolul al XX-
lea, considerabile, ele fiind fireşti şi, de multe ori, dovedindu-sț i utilitatea.
Transformaă rile de naturaă socialaă , economicaă , ştiinţificaă şi tehnicaă , politicaă sau
culturalaă din perioada contemporanaă a evolutției limbii romaâ ne literare au
condus la îânregistrarea unui numaă r tot mai mare de îâmprumuturi lexicale care
au continuat procesul de modernizare a limbii romaâ ne.
Sunt deosebit de numeroase mai ales îâmprumuturile din limbile apusene
şi din limba latinaă din epoca modernaă , cu îâncepere din prima jumaă tate a
secolului al XÎX-lea (bacalaureat, cartograf, coeziune, a developa, garderobă,
pasaj, pastel, basorelief, campion, glaspapir, laitmotiv, oberliht, conveier,
radiolocaţie, camping), precum şi creaţiile interne de la aceste îâmprumuturi sau
din material lingvistic
13
5
mai vechi, folosind anumite modele straă ine (plasator, a devoala, a demara, a
stopa, lacunar, lunar, bulversat etc.).
ÎÎn linii mari, îân aceastaă perioadaă , se disting douaă tipuri de neologisme:
neologisme lexicale şi neologisme semantice. Neologismele lexicale sunt cuvinte
noi care pot fi îâmprumuturi lexicale neologice sau creaţii neologice. ÎÎn categoria
neologismelor semantice intraă noile sensuri ale cuvintelor existente îân limbaă :
oportunitate (folosit cu sensul „ocazie”), a promova („a lansa pe piaţaă , prin
acţiuni de publicitate”). Paâ naă a fi acceptate şi integrate îân limba romaâ naă ,
cuvintele neologice îâmprumutate din alte limbi sunt supuse unui proces de
adaptare morfologicaă , foneticaă şi graficaă . Adaptarea morfologicaă se produce mai
rapid decaâ t celelalte douaă tipuri de adaptare şi presupune postpunerea
articolului hotaă raâ t la substantive, adaă ugarea sufixului infinitival la verbe,
îâncadrarea îântr-un anumit gen sau îântr-o anumitaă conjugare etc. Adaptarea
foneticaă implicaă o modificare a sunetelor inexistente îân limba romaâ naă şi uneori
simplificarea pronunţaă rii. Sub aspectul adaptaă rii grafice, cuvintele îâmprumutate
prezintaă mai multe situaţii. Cuvintele mai vechi au fost transcrise îân conformitate
cu pronunţia lor din limba de origine (angro, gol, fotbal, dribling, ofsaid, lider,
meci, şansă). Tot astfel au fost acceptate şi unele neologisme mai recente
(computer, dispecer, interfon, star, stres, a stresa, a viziona). ÎÎn acelasț i timp,
neologismele recente sunt preluate cu ortografia sț i chiar cu pronuntția din limba
de origine: design (pronuntțat: dizain), draw (dro), judo (giudo), pick-up (picap),
site (sait), team (tim), weekend (uichend) sț .a.
Apariţia sț i îâncadrarea neologismelor îân limba romaâ naă a fost determinataă de
schimbaă rile survenite îân viaţa materialaă şi spiritualaă a societaă ţii, ele servind la denumirea
noilor obiecte, noţiuni sau realitaă ţi sociale. Uneori, un cuvaâ nt neologic poate îânlocui un cuvaâ nt
mai vechi care iese din uz. ÎÎn acest caz neologismul are prioritatea de a avea un sens mai
precis îân comparaţie cu elementul îânvechit. ÎÎn condiţiile social-economice actuale, îân limbaă
paă trund numeroase cuvinte neologice, aflate îân curs de îâncadrare şi adaptare morfologicaă şi
foneticaă : adidaşi, acciză, bestseller, bluff, consulting, copyright, display, feedback, flash,
hamburger, hardware, hit, hobby, holding, job, juice, ketchup, management, manager, marketing,
mass-media, parking, science-fiction, show, software, sponsor, spot, staff, top, western.
Criteriile îân funcţie de care se disting neologismele ţin de gradul de
raă spaâ ndire şi de atitudinea vorbitorilor (dacaă este simţit ca un cuvaâ nt nou). De
fapt, cele mai multe neologisme paă trund, pentru îânceput, îân stilul ştiinţific
(domeniul terminologiilor de specialitate) şi îân cel oficial-administrativ. Rolul
neologismelor îân limbaă este de a contribui la modernizarea lexicului romaâ nesc.
Cu timpul îânsaă , o parte dintre neologisme, care denumesc noţiuni actuale,
paă trund îân cercuri din ce îân ce mai largi de vorbitori şi îâşi pierd caracterul
neologic, devenind cuvinte uzuale. ÎÎn prezent, limba romaâ naă se aflaă îântr-un
permanent proces de internaţionalizare, la care sunt supuse, de altfel, toate
limbile. Faptul se explicaă prin aceea caă majoritatea neologismelor, indiferent prin
ce sursaă ajung la noi, sunt de origine latinaă .
Un romanist german Alwin Kuhn, pe la jumaă tatea secolului trecut,
entuziasmat, afirma caă , datoritaă bogaă ţiei, simplitaă ţii şi limpezimii ei structurale,
ca şi marile ei posibilitaă ţi de a absorbi noi termeni, romaâ na ar putea ajunge, „la
îântorsaă tura anului 2000”, un instrument de comunicare internaţionalaă foarte
raă spaâ ndit, paâ naă la a o utiliza in raporturile dintre state. Profeţia lui Kuhn nu avea
saă se adevereascaă , dar faptul caă un specialist notoriu a putut ajunge la astfel de
afirmaţii a fost de naturaă saă ia îân seamaă , cu toataă seriozitatea, ataâ t destinul
general al limbii noastre, caâ t şi marea ei capacitate de a incorpora neologismele.
Dacaă e adevaă rat, cum spunea Mihai Eminescu vorbind despre importanţa
unui idiom al unui popor, caă limbajul e „maă surariul civilizaţiunii”, atunci
neologismele constituie stratul cel mai nou al vocabularului nostru de azi, un
aspect al îâmbogaă ţirii şi modernizaă rii îân permanenţaă a limbii. Şi romaâ na, fiind una
dintre cele mai ospitaliere limbi, dupaă cum afirma si romanistul suedez Alf.
Lombard, a fost îântotdeauna receptivaă .

13
6
Pe laâ ngaă vocabularul ştiinţific preluat, romaâ na s-a îâmbogaă ţit şi cu un
important numaă r de neologisme, create prin mijloace interne, îân primul raâ nd,
prin derivare şi compunere, din materialul limbii. Dezvoltarea tehnicii face, pe de
o parte, saă aparaă îân fiecare moment noţiuni noi, care vor saă fie denumite, iar, pe
de alta, perfecţionarea mijloacelor de comunicare – cu precaă dere radioul şi
televiziunea, precum şi presa scrisaă – duc la generalizarea imediataă a termenilor
noi. Prin cuvinte tehnice nu se îânţeleg numai cele care se referaă la maşini, ci
tehnic este tot ce se referaă la o anumitaă specialitate, fie ea construcţie de aparate,
agriculturaă , medicinaă sau psihologie, istorie.
Neologismele care au paă truns mai de curaâ nd îân limba romaâ naă – multe
dintre ele termeni internatționali – se ortografiazaă etimologic (asț a cum se scriu îân
limba de origine) sț i se pronuntțaă tot ca îân limba de origine: bridge, baby-sitter,
bowling, bluegeans (se admite ca fiind corectaă sț i forma blugi), caw-boy, cocktail,
cross, design, copyright, best-seller, spray, summit, supermarket, team, thriller,
weekend, whisky, western etc. Probabil caă , pe maă suraă ce aceste cuvinte vor fi
utilizate de tot mai multți vorbitori, se vor adapta (sț i acestea) la sistemul fonetic
sț i morfologic al limbii romane.
Alte neologisme se scriu asț a cum se pronuntțaă, sț i nu cum se scriu îân limba
de origine: angro (sț i nu en gros), ofsaid (nu off-side), meci (nu match), fotbal (nu
football), handbal (nu handball), jaz (nu jazz), schi (nu ski), lider (nu leader) etc.
Unele neologisme utilizate frecvent creeazaă , deseori, sț i unele probleme de
ortografiere sau de pronuntțare, asț a îâncaâ t specialisț tii recomandaă a evita
asemenea gresț eli, ca îân situatțiile urmaă toare : anticameră (din it. anticamera, fr.
antichambre) – cameraă de asț teptare (nu antecameră), a asambla (nu ansambla),
bleumarin (nu bleumaren), contor (nu contoar), delincvent (nu delicvent), disident
(nu dizident), a (se) enerva (nu inerva, care are sensul de excitare a unui organ
sau tțesut), escala (cu sc, nu cu x), a escalada (sc), escapadă (sc), a escorta (sc),
escroc (sc), fascicul (nu fascicol), ostatic (nu ostatec), paliativ – medicament care
amelioreazaă o durere (nu paleativ), manager (pronuntat cum se scrie, sț i nu
meneger), premisă – afirmatție din care decurge o concluzie, punct de plecare al
unei argumentatții (nu premiză), prerie (nu preerie), proroc (nu prooroc),
reziduu/reziduuri (nu reziduri), tobogan (nu topogan) etc.
Presa perceputaă ca o putere, chiar dacaă e situataă numai pe locul al patrulea
îân ierarhia lor, influenţeazaă comunicaţional „masele”, impunaâ nd un anumit
„model” lingvistic, nu îântotdeauna benefic. Consecinţa acestei mişcaă ri îân
dinamica limbii romaâ ne actuale este invazia agresivaă a termenilor straă ini
îâmprumutaţi recent, nu numai îân limbajele de specialitate, ci şi îân lexicul de zi cu
zi. ÎÎn presa scrisaă actualaă , fenomenul are avantajul facilitaă ţii: termenul este
preluat ca atare din dorinţa de exprimare mai „literaraă ”, mai „cultaă ” sau mai
„tehnicaă ” ori de recuperare a raă maâ nerii îân urmaă îân diverse planuri. ÎÎnsaă o privire
obiectivaă asupra îâmprumuturilor lexicale implicaă distincţia dintre îâmprumuturi
„necesare” şi îâmprumuturi „de lux”, dihotomie prezentaă la Adriana Stoichiţoiu-
Îchim, care analizeazaă aspectele actuale ale influenţei limbii engleze îân limbajul
presei romaâ neşti. Autoarea constataă caă realitatea lingvisticaă nu permite o
delimitare precisaă îântre anglicisme/americanisme (cuvinte îân curs de asimilare)
şi xenisme (cuvinte neadaptate, numite şi barbarisme) [Stoichitțoiu-Îchim,
2006:83], optaâ nd pentru utilizarea primului termen îântr-o clasificare din
perspectivaă normativaă a noilor unitaă ţi lexicale intrate îân limba romaâ naă îân numaă r
ataâ t de mare. Funcţia referenţial-informaţionalaă a limbajului publicistic impune
ca definitorie utilizarea neologismelor care introduc concentraţie maximaă îân
textul jurnalistic, apropiindu-l de stilul ştiinţific.
Categoria îâmprumuturilor denotative – justificataă de nevoia de a desemna
un nou referent – cuprinde, îân general, termeni de specialitate (simpli sau
compuşi), preluaţi ca atare, inclusiv cu pronunţia specificaă , dar adesea
„romaâ nizataă ”:
– termeni economico-financiari: „Cardul e trecut îâncaă o dataă prin aparat.
Plaă teşti cash”; „Dealeri de droguri sintetice, prinşi îân Capitalaă ”; „Leasing-ul
sporeşte afacerile cu asiguraă ri” ;

13
7
– termeni tehnici: „Airbag-urile le-au salvat”;
– termeni sportivi: „Trasee de cicloturism şi mountain bike pentru
îâncepaă tori şi avansaţi”;
– termeni din domeniul artistic: „Surprizaă de proporţii îân box office-ul
american”.
Abordarea îâmprumuturilor din limbajul publicistic sub aspectul normei
lingvistice [Stoichitțoiu-Îchim, 2006] relevaă , dupaă cum s-a putut observa,
numeroase fluctuaţii explicabile prin cauze obiective (caracterul recent şi
circulaţia limitataă a îâmprumuturilor) şi subiective (gradul de cunoaştere a limbii
engleze şi/sau romaâ ne, mimetismul şi snobismul lingvistic). Numaă rul
anglicismelor – termeni neadaptaţi sau incomplet adaptaţi la sistemul limbii
receptoare – destul de mare îân comparaţie cu îâmprumuturile din francezaă ,
italianaă sau germanaă , maă reşte gradul de neologizare a textelor jurnalistice îân
care apar, simultan cu diminuarea lizibilitaă ţii acestora, mai ales îân cazul
termenilor de specialitate. ÎÎmprumuturile cu valoare stilisticaă sunt destul de
numeroase îân presa actualaă , fiind motivate de intenţii ironice, peiorative, de
atitudinea de respingere, de starea de spirit (nemulţumire, disconfort,
apreciere).
Prin autoritatea cuvaâ ntului tipaă rit, presa scrisaă contribuie la „educarea
lingvisticaă ” a cititorilor, precum şi la îâmbogaă ţirea, diversificarea şi
„europenizarea” lexicului limbii romaâ ne. ÎÎnsaă consecinţa utilizaă rii
îâmprumuturilor faă raă o asimilare corectaă poate bloca, dimpotrivaă , comunicarea,
laă saâ ndu-i faă raă reacţie ataâ t pe emiţaă tori, caâ t şi pe receptori, care acceptaă aceastaă
globalizare agresivaă şi intelectualizare a limbajului jurnalistic actual.
ÎÎn ceea ce priveşte adaptarea morfologicaă a neologismelor-xenisme, cea
mai mare parte dintre ele aparţin clasei substantivelor (pot fi mentționate sț i
unele locuţiuni substantivale: deux ex machina, habeas corpus, mixtum
compositum, modus vivendi, restitutio in integrum). Majoritatea sunt de genul
neutru. Cele masculine sunt, îân principal, nume de persoane: outsider, playboy,
provider, rapper, rocker, sir, steward, caă rora li se alaă turaă numele unor unitaă ţi
monetare: escudo, penny, peso sau de maă suraă : baud, bushel, joul, siemens, weber,
nume de animale sau rase de animale: chow-chow, cocker, setter şi de plante:
avocado, broccoli, produse alimentare: canelloni, cheesburger, hotdog, ravioli ş.a.
Xenismele feminine denumesc persoane: call-girl, milady, mistress, persona non
grata, dansuri: bossa-nova, malaguena, passacaglia, seguidilla, preparate
culinare: mortadella, mozzarella, pizza, sunt termeni abstracţi: laudatio, pole-
position, volta etc.
Formarea pluralului xenismelor-substantive constituie, de multe ori, o
dificultate pentru vorbitorii de limbaă romaâ naă .
O parte dintre ele au, la plural, aceeaşi formaă ca la singular: avocado,
cappuccino, cowboy, dandy, disc-jockey, espresso, gigolo, kiwi, macho, ninja, peso,
picaro, piranha, tiramisu. Majoritatea urmeazaă îânsaă modelele romaâ neşti de
formare a pluralului masculin şi feminin, cu desinenţe specifice, alaă turi de care,
suplimentar, se utilizeazaă uneori şi alternanţe fonetice: bodyguarzi, brokeri,
cheeseburgeri, copywriteri, dealeri, driveri, hackeri, hamburgeri, hotdogi,
outsideri, pamperşi, pizze, provideri, rapperi, siemenşi, stewarzi, stripperi, iar la
neutre se adaugaă desinenţa -uri (mai rar, desinenţa -e) legataă direct la cuvintele
terminate îân litere din alfabetul limbii romaâ ne pronunţate ca îân limba romaâ naă :
airbaguri, bannere, bestselleruri, boarduri, briefinguri, businessuri, CD-writere,
cocktailuri, computere, digesturi, fast-fooduri, five o’ clockuri, gadgeturi, harduri,
jeepuri, laptopuri, lieduri, living-roomuri, lookuri, outputuri, play-backuri, puburi,
ratinguri, staffuri, testere, weekenduri sau cu cratimaă , îân cazul cuvintelor care au
finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba romaâ naă sau a caă ror finalaă
prezintaă deosebiri îântre scriere şi rostire: body-uri, boogie-woogie-uri, bleu-uri,
cafe-frappe-uri, cha-cha-cha-uri, cherry-uri, kitsch-uri, merlot-uri, party-uri,
rendez- vous-uri, scotch-uri, scrabble-uri, show-uri, site-uri.
Formele de plural din limbile de origine ale unor xenisme sunt preluate
uneori îân limba romaâ naă ca forme de singular: sticks „produs alimentar din paste
faă inoase sub formaă de beţişoare

13
8
crocante”, pluralul romaâ nesc marcaâ ndu-se, îâncaă o dataă , prin mijloace specifice:
sticksuri. Substantive pluralia tantum sunt addenda, corrigenda, marginalia (lat.),
graffiti (it.), deseori interpretate greşit, ca feminine la singular (primele trei) sau
neutru singular (ultimul), cu pluralul *graffitiuri. Uzul îânregistreazaă şi forme îân
care se forţeazaă adaptarea unor forme de numaă r, cum ar fi, de pildaă , pluralul
greşit al substantivului invariabil homeless, *homeleşi, sau singularul *paparazz
sau chiar *paparate, reconstituit de la mai des- îântrebuinţatul plural paparazzi, îân
locul variantei corecte paparazzo.
Mai puţin numeroase sunt xenismele adjective invariabile: beat „specific
beatnicilor” (pronunţat bit), cash, cool, drive-in, dry, fair, folk, full-time, groggy,
hippy, horror, live, O.K./OK, punk, second-hand, soul, superlong, topless,
underground (semnalaă m formele greşite îântaâ lnite uneori de tipul: ţigară
superlongă, ţigări superlongi!).
Unele dintre aceste cuvinte aparţin mai multor clase morfologice: haine
cool (adjectiv) şi a se tunde cool (adverb); emisiune live (adjectiv) şi a cânta live
(adverb); mărfuri second-hand (adjectiv) şi a cumpăra de la second-hand
(substantiv); plată cash (adjectiv), a plăti cash (adverb), alaă turi de care se
îânregistreazaă şi substantivul cash - „bani gheaţaă , lichiditaă ţi”, iar altele adaugaă noi
sensuri celor cu care se îântrebuinţeazaă de obicei: groggy (despre un boxer)
„ameţit îân urma loviturilor puternice primite” şi, prin extindere, „luat prin
surprindere, care şi-a pierdut cumpaă tul, derutat”, argotic sau familiar e folosit cu
sensul „ameţit de baă uturaă ”. ÎÎn limbajul familiar de la folk, punk s-au format
derivatele folkist, folkistă, respectiv punkist, punkistă.
Consemnaă m, de asemenea, valoarea morfologicaă dublaă a xenismelor: { la
carte, { la grecque, { la longue, de facto, en detail, ex aequo, in memoriam,
online/on-line, sine die, summa cum laude, toate locuţiuni adjectivale şi
adverbiale; nota bene, locuţiune verbalaă şi substantiv; glissando, adverb şi
substantiv; sau, mai rar, chiar tripla valoare a altora: all right, locuţiune
adjectivalaă , adverbialaă şi interjecţie, O.K./OK, adjectiv, adverb şi interjecţie.
ÎÎn concluzie, îâmprumutul de neologisme este nu doar un fenomen
caracteristic limbii romaâ ne actuale, ci manifestarea unei tendinţe generale de
sincronizare cu limbile de largaă circulaţie, urmaă rind dezideratul unei exprimaă ri
precise, lapidare şi elegante. Pe de altaă parte, se observaă o anumitaă precipitare îân
recursul la neologisme, chiar şi atunci caâ nd resursele sinonimice ale lexicului
fundamental al limbii permit o varietate de opţiuni. Este tot mai pregnantaă
dorinţa de imitare a modelelor straă ine, „manie” veche şi „primejdioasaă ”,
conjugataă şi cu îânclinaţia caă tre epatare, îân construirea discursului public. ÎÎn ceea
ce priveşte frecvenţa unor termeni neologici recenţi, uneori îân contexte
improprii, alteori – redundanţi, fenomenul e un reflex de exprimare stereotipaă ,
un simptom al comoditaă ţii şi al standardizaă rii excesive a limbii. Dicţionarele
explicative sunt devansate permanent de ritmul de absorbţie a neologismelor, îân
cea mai „ospitalieraă ” dintre limbi.

6.4. DINAMICA NORMELOR LITERARE ȘI CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE


Dupaă integrarea Transilvaniei îân statul romaâ n, eveniment istoric
interpretat ca act istoric legitim de realizare a unitaă ţii naţionale, romaâ na a
devenit limba oficialaă îântr-un stat care şi-a dublat aproape suprafaţa, îânglobaâ nd
deopotrivaă douaă mari minoritaă ţi naţionale, cea maghiaraă şi cea germanaă din
Transilvania. Problematica identitaă ţii lingvistice devine o preocupare publicaă ,
istoriografiei şi lingvisticii romaâ neşti ceraâ ndu-li-se semioficial saă -şi asume
sarcina prioritaraă de a legitima prin discursul ştiinţific „drepturile istorice“ ale
romaâ nilor asupra teritoriilor care constituie statul romaâ nesc modern. Tematica
romanitaă ţii romaâ nilor, autohtonismului şi a continuitaă ţii lor îân spaţiul nord-
danubian a devenit o chestiune politicaă şi de stat. Confruntaâ ndu-se cu opiniile şi
teoriile îânvaă ţaţilor germani, maghiari sau bulgari (ele îânsele fundamentate pe
raţiuni politice!), care negau continuitatea romaâ neascaă îân Transilvania, istoricii,
lingviştii, ulterior şi arheologii romaâ ni, au renunţat la poziţii nuanţate privitoare
la teritoriul de formare a poporului şi limbii romaâ ne, formulate iniţial de
13
9
lingvişti precum profesorul ieşean A. Philippide sau cel bucureştean O.
Densusianu (care acordau prioritate zonei sud-danubiene), orientaâ ndu-se spre o
tezaă care afirmaă caă „patria primitivaă “ a romaâ nilor nu poate fi decaâ t vechiul
teritoriu al Daciei traiane. Campionul acestei baă taă lii ştiinţifico-ideologice a fost
lingvistul Sextil Puşcariu, primul rector al nou îântemeiatei Universitaă ţi din Cluj.
Beneficiind de un prestigiu ştiinţific recunoscut şi de un talent organizatoric ieşit
din comun, S.Puşcariu a organizat la Cluj Muzeul Limbii Române, primul institut
romaâ n specializat îân cercetaă ri istorico-lingvistice. ÎÎn statutul acestei instituţii se
stipulau prevederi exprese de politicaă lingvisticaă , îântre care: a) colecţionarea de
material lexical din toate regiunile locuite de romaâ ni, b) elaborarea prescripţiilor
şi recomandaă rilor lingvsitice care saă conducaă la definitivarea unificaă rii romaâ nei
literare,
c)trezirea şi stimularea interesului pentru problemele limbii naţionale îân
paă turile largi ale populaţiei şi d) pregaă tirea de specialişti romaâ ni îân toate
domeniil de cercetare filologicaă . ÎÎn acest cadru şi îân jurul revistei intitulate
simbolic-programatic „Dacoromania“, S.Puşcariu a alcaă tuit un puternic colectiv
de valoroşi cercetaă tori, cu ajutorul caă rora a iniţiat şi realizat (parţial) lucraă ri
colective importante îân domeniile de cercetare reclamate de prioritaă ţile politice:
atlasul lingvistic romaâ n, toponimia romaâ neascaă şi etimologia limbii romaâ ne.
S.Puşcariu este de asemenea cel care îâşi asumaă sarcina definitivaă rii
ortografiei. Mai îântaâ i, îântr-un proiect prezentat Academiei Romaâ ne îân 1929 şi
supus dezbaterii publice, apoi îântr-un ÎÎndreptar şi vocabular ortografic, redactat
îân 1932, îâmpreunaă cu clasicistul Th. Naum (ed. a V-a, 1946), S.Puşcariu impune
definitiv principiul fonetic, îâmpreunaă cu concesiiile etimologist-latiniste cele mai
importante: formele sunt, suntem, sunteţi şi generalizarea lui â îân interiorul
cuvintelor.
Asumate ulterior şi de „şcolile lingvistice“ de la Bucureşti şi Îaşi, teoria lui
S.Puşcariu despre teritoriul de formare a poporului şi limbii romaâ ne a caă paă tat un
caracter oficial. Raă spaâ nditaă prin şcoalaă , îânclusiv îân epoca comunistaă , aceastaă
teorie este acceptataă azi ca o axiomaă .
ÎÎncepîând mai ales cu 1948, odataă cu cucerirea completaă a puterii politice,
noul regim comunist a transformat, îân parte dupaă model sovietic, problemele
limbii îântr-o problemaă a propagandei politice de stat. Reforma îânvaă ţaă maâ ntului
din 1948 a îânsemnat un recul puternic al calitaă ţii îân problemele culturii, îânsoţit
de o ideologizare masivaă . Ca o urgenţaă era prezentataă necesitatea ca limba saă fie
epurataă de amprenta „claselor exploatatoare“ şi transformataă îântr-un „bun al
îântregului popor“. S-a îâncercat chiar o sovietizare a vocabularului (cuvinte
precum colhoz, pionier, raion, partid erau puternic conotate pozitiv).
Reorganizataă şi ea îân 1948 pe principii comuniste şi pusaă „îân slujba clasei
muncitoare“, Academia îâşi asumaă vechile sarcini, urmaă rite de data aceasta
sistematic printr-un cadru instituţional nou, şi anume prin îântemeierea a trei
puternice institute de cercetaă ri lingvistice la Bucureşti, Îaşi şi Cluj. Prin
diplomaţie şi cu preţul unor mari comporomisuri politice şi ideologice,
perosnalitaă ţi autoritare ale lingvsticii romaâ neşti (Î. Îordan, Al. Graur, Al. Rosetti),
reuşesc saă convingaă autoritaă ţile comuniste de oportunitatea realizaă rii sub
supravegherea şi prin suportul statului a unor proiecte colective de largaă
anverguraă , îântre care realizarea Dicţionarului-tezaur, publicarea Atlasului
lingvistic român şi ulterior a atlaselor regionale, a unui mare Dicţionar toponimic,
a unei Istorii academice a limbii române etc.
Chestiunea ortografiei este reluataă îân 1951 printr-o dezbatere publicaă
iniţiataă de Al. Graur şi E. Petrovici, care argumenteazaă necesitatea simplificaă rii
scrierii. Micul dicţionar ortografic din 1953 (retipaă rit ulterior de mai multe ori cu
titluri modificate paâ naă la forma devenitaă standard din 1960: Îndreptar
ortografic, ortoepic şi de punctuaţie) reprezintaă o consolidare a principiului
fonetic, eliminaâ ndu-se cele mai importante reminiscenţe etimologiste. Legiferat
printr-o hotaă raâ re a Consiliului de Miniştri, noul cod ortografic a fost impus cu
rapiditate îân toate domeniile vieţii sociale (şcoalaă , presaă , edituri, domeniul public
etc.).

14
0
Prezentataă de iniţiatori şi susţinaă tori ca o victorie a noului, reforma
ortograficaă a fost resimţitaă de mulţi intelectuali şi de o parte a populaţiei ca un
atentat la specificul naţional şi o îâncercare de „rusificare“ sau „slavizare“ a limbii
(recte: a grafiei) romaâ neşti. ÎÎn special, eliminarea lui â, îânlocuit îân toate poziţiile
prin î a fost simţitaă (şi conceputaă !) ca o reverenţaă faţaă de vechea grafie chirilicaă
(datoritaă asemaă naă rii cu slovele chirilice corespunzaă toare), ca o îâncercare de
anulare a referintței simbolice la latinitatea limbii romaâ ne şi, implicit la
romanitatea romaâ nilor (etnonimul român sț i derivatele sale urmau saă se scrie
romîn, lucru care pentru cei instruiţi îân vechea şcoalaă , de fapt majoritatea
populaţiei adulte, apaă rea ca o adevaă rataă blasfemie). Pe aceastaă bazaă , îân 1965,
abia instalat la putere, N. Ceauşescu îâşi iniţiazaă lunga domnie naţionalist-
comunistaă prin „restaurarea“ lui â îân român, printr-un act legislativ care i-a adus
multe simpatii.
Ca o urgenţaă şi o sarcinaă publicaă majoraă este conceputaă şi elaborarea şi
publicarea Gramaticii Academiei, lucrare îân care a fost angrenat un grup extins de
tineri cercetaă tori, a caă rei primaă ediţie din 1954 (coord.: Al. Graur, J. Byck, D.
Macrea) a fost urmataă îân 1963 de o a doua ediţie (coord.: Al. Graur, M. Avram, L.
Vasiliu). Ambele ediţii au ca referinţaă stadiul contemporan al romaâ nei şi îâmbinaă
descrierea obiectiv-ştiinţificaă cu indicaţii de naturaă prescriptiv-normativaă şi cu
recomandaă ri de naturaă stilisticaă . ÎÎn deceniile care au urmat, studiul sistematic al
gramaticii a produs o bogataă pleiadaă de specialişti, universitari sau cercetaă tori
de profesie, care au publicat gramatici mai mult sau mai puţin personale, multe
auto-definite „pentru toţi”, „de bazaă ”, „elementaraă ” etc. O particularitate a
îânvaă ţaă maâ ntului romaâ nesc din epoca comunistaă , menţinutaă şi îân perioada actualaă ,
este introducerea gramaticii limbii naţionale ca principal obiect de studiu îân
şcoala primaraă şi îân ciclul gimnazial, precum şi ca materie obligatorie la
examenele de maturitate şi de bacalaureat. ÎÎn ultimele decenii ale secolului al
XX-lea, piaţa a fost suprasaturataă de o imensaă cantitate de lucraă ri care se
adreseazaă diferitelor paliere ale tineretului studios, conţinaâ nd explicaţii şi
exerciţii gramaticale de diferite tipuri. ÎÎn comparaţie cu alte ţaă ri, îân Romaâ nia
cunoaşterea gramaticii teoretice este larg raă spaâ nditaă , chiar dacaă practica
concretaă a scrisului nu este suficient exersataă îân şcoala de toate nivelurile.
De interesul regimului comunist de a se legitima pe taă raâ mul studiului şi al
cercetaă rii limbii naţionale a profitat din plin lexicografia. ÎÎn cadrul unor colective
de lexicografi de la Bucureşti, Îaşi şi Cluj (aprox. 30 de cercetaă tori), dedicaţi
exclusiv acestui proiect, îân 1965 se reiau, sub auspiciile Academiei, lucraă rile la
Dicţionarul tezaur al limbii române (DLR). ÎÎn scopul finalizaă rii îântregii serii, s-a
hotaă raâ t continuarea cu litera M, acolo unde lucrul fusese paă raă sit de echipa lui S.
Puşcariu îân 1949, deşi noua concepţie redacţionalaă prevedea inovaţii precum: o
tratare mult mai extinsaă a articolelor lexicografice, pe baza unui material
documentar mult mai vast, acceptarea largaă a neologismelor îân lista de cuvinte,
paă strarea dimensiunii istorice, dar cu un accent pus pe limba contemporanaă ,
consolidarea componentei normative prin includerea de indicaţii ortoepice şi
morfologice. Anterior, din raţiuni ideologice precise ţinaâ nd de cultivarea romaâ nei
contemporane, tot sub auspiciile Academiei, s-a redactat şi publicat un Dicţionar
al limbii române literare contemporane (4. vol., 1955-1957), precum şi un
Dicţionar al limbii române moderne (1958), prototip al DEX-ului (Dicţionarul
explicativ al limbii române, 1984; ed. a ÎÎ-a, 1996), cel mai popular dicţionar
romaâ nesc.
Principiul normativ dominaă dezbaterile ştiinţifice, cu reverberaţii
consistente îân spaţiul public (radio, presa cotidianaă şi cea periodicaă ). Desemnate
prin sintagma genericaă cultivarea limbii, preocupaă rile pentru „corectitudinea“
exprimaă rii scrise şi orale devin o veritabilaă problemaă de stat, îâncepaâ nd mai ales
din 1958, caâ nd Îorgu Îordan iniţiazaă o amplaă şi sistematicaă campanie publicaă de
conştientizare şi explicare a greşelilor de limbaă frecvente, îân scopul eliminaă rii lor
(din 1971 existaă îân Academia Romaâ naă chiar o „Comisie de cultivare a limbii“).
Criteriile de apreciere sunt îân general pur lingvistice (eufonie, normaă literaraă ,
uzul general etc.), factorul politic joacaă treptat un rol neglijabil, cu unele excepţii,
ca îân cazul cuvaâ ntului tovarăş, apreciat de unii lingvişti, din oportunism şi
lichelism

14
1
politic, drept „semn al noilor relaţii sociale, fiind pus îân contrast cu domn, semn
al vechilor raâ nduieli” (V. Îancu). La radio (ulterior şi la televiziune), îân presa de
specialitate („Limba romaâ naă ”), îân cea literaraă („Contemporanul”, „Gazeta literaraă ”,
„Romaâ nia literaraă ”, „Luceafaă rul” etc.) şi cea cotidianaă („Scaâ nteia”, „Romaâ nia
liberaă ”), îân numeroase volume cu caracter monografic sau de popularizare, se
publicaă din abundenţaă intervenţii publicistice, articole, studii uneori cu caracter
polemic, îân care sunt antrenaţi aproape toţi lingviştii romaâ ni ai epocii, unii dintre
ei consacraâ nd chiar cea mai mare parte a activitaă ţii lor de cercetare unor
chestiuni teoretice sau practice de „cultivare a limbii”.
Preocupaă rile lingvisț tilor – ataâ t din dreapta, caâ t sț i din staâ nga Prutului – de
asț a-numita cultivare a limbii au ca reper norma literaraă a limbii romaâ ne,
constituitaă aproape definitiv îân aceastaă perioadaă .
ÎÎn acest sens, M.Avram [Avram, 2003:6] precizeazaă caă îân studierea
dinamicii limbii este necesar a face distincţia îântre uz şi normă, uzul fiind mult
mai dinamic - mobil şi variat - decaâ t norma, care se schimbaă lent îân timp şi
admite mai puţine variante. Dinamica normei se studiazaă prin examinarea
indicaţiilor explicite din diverse lucraă ri normative (gramatici, dicţionare,
îândreptare ortografice şi ortoepice); îân maă sura îân care se ia îân considerare şi
aplicarea lor îân textul lucraă rilor respective se trece, de fapt, de la dinamica
normei la dinamica uzului normatorilor, operaţia de confruntare a teoriei cu
practica fiind bine venitaă pentru evaluarea eficienţei celei dintaâ i. ÎÎn studierea
dinamicii normei este esenţialaă distincţia îântre norma oficializataă şi diverse
propuneri normative „de autor” exprimate îân diverse perioade. Deşi norma este,
prin definiţie, mai puţin dinamicaă , avaâ nd caracter stabil şi unitar, activitatea de
normare poate cunoaşte perioade mai dinamice sau mai puţin dinamice: o
perioadaă dinamicaă , spre exemplu, a existat, mai ales îân domeniul special al
propunerilor de sisteme ortografice, îân secolul al XÎX-lea, cu deosebire îân prima
lui jumaă tate, caâ nd contemporanii vorbeau de o „febraă ” ortograficaă sau chiar îân
general lingvisticaă ; mutatis mutandis, o dinamicaă îân domeniul ortografiei s-a
manifestat prin discuţiile din anii 1950-1952 şi, mai de curaâ nd, prin cele din anii
1991-1993, reactualizate recent.
Limba literaraă , asț adar, e dinamicaă , ea nu respinge inovaţiile pe care le
consacraă uzul. De-a lungul timpului, norma lingvisticaă a evoluat. Multe dintre
formele gramaticale, pronunţaă rile sau construcţiile utilizate de vorbitori au fost
iniţial abateri, greşeli, care cu timpul s-au extins, devenind tendinţe şi, îân cele din
urmaă , au fost generalizate prin uzul vorbitorilor, au fost acceptate de normă.
Abaterile de la normaă nu sunt îântaâ mplaă toare. Ele se datoreazaă , cel mai adesea,
unei tendinţe fireşti şi subconştiente a vorbitorilor spre analogie (uniformizare,
punere de acord cu structurile mai frecvente, care prezintaă o regularitate mai
accentuataă a paradigmei).
Multaă vreme nu a existat o normaă scrisaă , aşa cum este astaă zi. ÎÎn perioada
mai veche a limbii, norma era consacrataă şi respectataă prin tradiţie. Deşi primele
gramatici romaâ neşti au apaă rut prin secolul al XVÎÎÎ-lea, abia îân secolul al XÎX-lea
se poate vorbi despre consolidarea normei literare romaâ neşti. Îndicaţiile
lingvistice au îânceput saă aparaă îân gramatici şi dicţionare, iar îânfiinţarea
Academiei Romaâ ne a conferit legitimitate lucraă rilor normative editate sub egida
sa. Nu îântotdeauna norma se fixeazaă „de sus îân jos”, adicaă prin recomandaă ri
provenind de la foruri ştiinţifice (academii), care fac propuneri şi le dezbat cu
argumente istorice şi ştiinţifice. Adesea regula vine „de jos îân sus”, altfel spus,
uzajul lingvistic al vorbitorilor este cel care consacraă o normaă : o formaă utilizataă
intens de vorbitori, chiar incorectaă , are toate şansele de a fi acceptataă îân cele din
urmaă ca normaă , îân pofida unei perioade (uneori intense) de condamnare a ei de
caă tre lingvişti. De-a lungul timpului, multe forme iniţial greşite au ajuns norme.
Îataă caâ teva exemple: verbul a rămâne (moştenit din latinaă ) era, din punct
de vedere etimologic, de conjugarea a ÎÎ-a (a rămânea < lat. remanēre) şi el a fost
folosit astfel paâ naă la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea; astaă zi, toate gramaticile îâl
acceptaă ca verb de conjugarea a ÎÎÎ-a (a rămâne); îân aceeaşi situaţie sunt şi verbe
ca a umple (iniţial a umplea < lat. implēre), a ţine (iniţial a ţinea < lat. tenēre).
Tendinţa

14
2
verbelor de conjugarea a ÎÎ-a de a trece la conjugarea a ÎÎÎ-a îâncepe îâncaă din
latina popularaă (care staă la baza limbii romaâ ne) şi ea continuaă şi astaă zi - se
cunoaşte tendinţa verbelor a apărea, a părea, a plăcea, a şedea, a tăcea a zăcea
etc. de a fi utilizate la conjugarea a ÎÎÎ-a: a apare (mi-ar apare în cale), a pare (mi-
ar pare bine). Uneori, cei care cunosc acest fenomen fac greşeala opusaă , trecaâ nd
verbe de conjugarea a ÎÎÎ-a (ex. a bate) la conjugarea a ÎÎ-a (imper. nu mă bătea!
sau indicativ prezent noi bătem). Acest tip de greşealaă se numeşte
hipercorectitudine (hiperurbanism). Şi unele fenomene de hipercorectitudine se
pot generaliza, la raâ ndul lor, fiind acceptate, îân cele din urmaă , ca norme.
Fluctuaţii importante din punctul de vedere al conjugaă rilor şi al formelor
flexionare a prezentat, de-a lungul timpului, verbul a adăuga. Verbul îân discuţie
prezintaă o foarte mare varietate, ataâ t din punct de vedere fonetic, caâ t şi
morfologic, prin deplasarea de la o conjugare la alta şi îânmulţirea formelor
flexionare, îân special la perfectul simplu şi participiu. ÎÎn cele mai multe
dicţionare romaâ neşti, printre care şi DA, cuvaâ ntul a adăuga şi familia lui lexicalaă
beneficiazaă de un spaţiu restraâ ns, dacaă avem îân vedere apartenenţa lui la fondul
de bazaă al vocabularului şi frecvenţa relativ mare; mai multaă atenţie îâi acordaă
Bogdan Petriceicu Hasdeu (îân Etimologicum Magnum Romaniae), care
îânregistreazaă contexte, sensuri şi comentarii interesante pe care dicţionarele
ulterioare le eludeazaă ; o abordare aprofundataă a aspectelor fonetice şi
morfologice ale acestui verb apare şi îân lucrarea lui Alf. Lombard despre verbul
romaâ nesc [Lombard, 1954-1955:651]. ÎÎn primele texte, forma adauge este
exclusivaă , pentru ca mai taâ rziu, la Dosoftei, saă aparaă frecvent adaoge. Trecerea de
la o conjugare la alta este un fenomen obişnuit ataâ t îân latina vulgaraă , caâ t şi îân
romaâ na veche. O urmaă rire a distribuţiei îân timp şi spaţiu a formelor de diferite
conjugaă ri arataă caă forme de conjugarea a ÎV-a se îântaâ lnesc mult mai taâ rziu; DA le
consemneazaă îân graiul moldovean, îân opera lui E. Kogaă lniceanu (prezentul
adăogesc). Muntenia pare saă prezinte preferinţaă pentru formele de conjugarea Î
(a adăoga), îânsaă aceasta nu este exclusivaă ). ÎÎn perioada de dupaă 1880, eliminarea
din limbaă a formelor vechi, etimologice, de conjugarea a ÎÎÎ-a, nu s-a produs
simultan îân îântreaga paradigmaă : cercetarea îântreprinsaă de G.Panaă -Dindelegan
asupra dinamicii sistemului verbal dupaă 1880 arataă caă îânlocuirea cu formele noi
pare saă se fi produs mai repede la prezent, formele de conjugarea Î
îânregistraâ ndu-se îân paradigma prezentului îâncaă de la sfaâ rşitul secolului al XÎX-
lea; cele mai rezistente au fost formele de conjugarea a ÎÎÎ-a de perfect simplu şi
participiu, iar „urmele participiului de conjugarea a ÎÎÎ-a apar astaă zi numai îân
forma substantivalaă adaos, -uri, care funcţioneazaă ca termen de sinestaă taă tor,
pierzaâ ndu-se legaă tura cu baza” [Panaă -Dindelegan, 1987:67]. Evoluţia foneticaă şi
morfologicaă , cu schimbarea conjugaă rii, este discutataă şi de Alf. Lombard (1955),
care arataă trecerea de la adaugăre, adaugeo (îân lat. cl. -gere, -geo), devenite iniţial
adauge, adaug (imperf. adăugea), singurul utilizat. Verbul a adăuga apare îân
toate dicţionarele romaâ neşti; cele explicative prezintaă forme mai numeroase,
dintre care unele regionale, populare sau chiar arhaice. Lucraă rile normative
indicaă doar formele acceptate de norma literaraă a limbii romaâ ne actuale. La
Eminescu se îântaâ lnesc formele adăogi, adaogi, adăogă, adaose, am adaos, te-ai
adaos, adaoge, adăugi (DLPE).
Pentru mentținerea unitaă tții de exprimare, limba literaraă nu consfintțesț te de
îândataă asemenea inovatții, ceea ce îânseamnaă caă ea se opune, un anumit timp,
uzului, ignoraâ ndu-l. Asț a se explicaă faptul caă , desț i normele gramaticale
recomandaă saă spunem clasa întâi, majoritatea vorbitorilor folosesc numeralul
ordinal îântaâ i acordaâ ndu-l îân gen cu determinatul feminin: clasa întâia. Explicatția
este simplaă : numeralul cu functție de adjectiv se comportaă ca atare, adicaă
primesț te forma de feminin ca sț i îân celelalte situatții, caâ nd acordul se face îân mod
obligatoriu: clasa a doua, a zecea etc. O rezistentțaă similaraă se observaă sț i îân
privintța acordului aceluiasț i numeral, cu valoare de adjectiv, caâ nd apare ca
determinant al substantivelor an sț i secol. Potrivit regulilor strict gramaticale,
trebuie saă spunem anul al treilea, anul al doilea etc., secolul al XV-lea, secolul al
XIX-lea. Dar regula aceasta este respectataă

14
3
preponderent de lingvisț ti sț i mult mai putțin de ceilaltți vorbitori cultți, care
folosesc pe laâ ngaă substantivele mentționate numeralul cardinal: anul doi, secolul
19.
Faptele de genul celor mentționate mai sus demonstreazaă caă limba literaraă
este, prin natura ei, pe de o parte, mai conservatoare, iar pe de altaă parte, ea nu
se poate sustrage inovatțiilor – interne sț i externe – care îâi primenesc sț i
îâmbogaă tțesc mijloacele de exprimare, integraâ ndu-le, dupaă o perioadaă mai lungaă
sau mai scurtaă de caă utaă ri, îân norma unicaă sau eliminaâ nd unele forme îân favoarea
altora.
Starea limbii romaâ ne din perioada actualaă îân sens restraâ ns este
considerataă de mulţi contemporani alarmantaă şi descrisaă îân termeni dintre cei
mai negativi cu putinţaă . M.Avram îânsaă , îân repetate raâ nduri, sț i-a exprimat paă rerea
caă etichetele de genul stricare/urâţire sunt nejustificate şi lamentaă rile aferente
exagerate. ÎÎn prezent, subliniazaă ea, avem a face cu o perioadaă marcataă de
dinamicaă - aşa cum au fost şi alte perioade îân istoria limbii romaâ ne moderne -,
iar dinamica îânseamnaă viaţaă intensaă şi creativitate. ÎÎngrijoraă rile actuale se
explicaă prin transparenţa mai mare decaâ t îân trecut a dinamicii. Chiar dacaă are şi
manifestaă ri nedorite, dinamica limbii, ca fenomen natural obiectiv, nu poate fi
straâ nsaă îân chingile unor reglementaă ri de ordin legislativ-administrativ.
ÎÎn condiţiile globalizaă rii pe diverse planuri, prezintaă interes saă se compare
dinamica limbii romaâ ne actuale cu aceea a altor limbi europene, îân special cu
aceea a limbilor est-europene, din ţaă ri cu aceleaşi procese social-politice de
tranziţie.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

C. REFERATE:
1.Rolul influentței franceze îân modernizarea limbii romaâ ne.
2.Anglicismele îân limba romaâ naă contemporanaă : efect al globalizaă rii.
3.Limba romaâ naă literaraă din Republica Moldova: istorie sț i actualitate.
14
4
Referințe bibliografice:
Alecsandri, 1992 - ALECSANDRÎ, V. Opere, vol.ÎV, Chisț inaă u, Editura „Hyperion”,
1992.
Avram, 2003 - AVRAM, M., Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii
ei în româna actuală. ÎÎn: Aspecte ale dinamicii limbii romaâ ne, vol.ÎÎ,
Bucuresț ti, 2003, p.4-10;
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/1.pdf
Budagov, 1967 - БУДАГОВ, Р.А., Литературные языки и языковые стили,
Москва, 1967.
Cihac, 1989 - CÎHAC, A. Despre câteva cuvinte din Rabelais, ÎÎn: Îstoria gaâ ndirii
lingvistice romaâ nesț ti.
Texte comentate, vol.2,Bucuresț ti, 1989, p.18-21.
Cipariu, 1987 - CÎPARÎU, T. Opere, vol.1. Principii de limbaă sț i de scripturaă ,
Bucuresț ti, 1987 Colesnic-Codreanca, 2003 - COLESNÎC-CODREANCA, L., Limba
română în Basarabia (1812-1918): studiu
sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chisț inaă u, Editura Museum,
2003.
Corlaă teanu, Purice, 1986 - CORLAĂ TEANU, N., PURÎCE, M., Schițe de istorie a limbii
moldovenești literare, Chisț inaă u: Lumina, 1986.
Coteanu, 1961 - COTEANU, Î. Româna literară și problemele ei actuale, Bucuresț ti,
1961.
Coteanu, 1981 - COTENAU, Î. Structura și evoluția limbii române (de la origini
până la 1880), Bucuresț ti, Editura Academiei R.S.R., 1981.
Densusianu, 1925 - DENSUŞÎANU, OV., Literatura română modernă, vol.Î, Bucureşti,
1925.
Densusianu, 1961 - DENSUSÎANU, OV., Istoria limbii române, vol.ÎÎ, Secolul al XVÎ-
lea, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă , 1961.
Diaconescu, 1974 - DÎACONESCU, P., Elemente de istorie a limbii române literare
moderne. Partea Î.
Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830–1880),
Bucureşti, 1974.
Ghetție, 1974 - GHEŢÎE, Î. Începuturile scrisului în limba română, Bucureşti, 1974.
Ghetție, 1975 - GHETț ÎE, Î., Baza dialectală a românei literare, Bucuresț ti, Editura
Academiei R.S.R., 1975.
Ghetție, 1982 - GHETț ÎE, Î., Introducere în studiul limbii române literare, Bucuresț ti,
1982.
Ghetție, 1997 - GHETț ÎE, Î., Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-
1780), Editura Academiei Romaâ ne, Bucuresț ti, 1997.
Graur, 1979 - GRAUR, AL. Limba literară, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă sț i
Rnciclopedicaă , 1979.
Grossu, 2003 - GROSSU, S., Presa din Basarabia în contextul sociocultural al
anilor 1906-1944, Chisț inaă u, Editura „Tehnica Înfo”, 2003.
Gutțu Romalo, 2003 - GUTț U-ROMALO, V., Evoluția limbii române în Republica
Moldova. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.119-127.
Hasdeu, 1937 - HASDEU, B.P., Cuvente den bătrâni, ÎÎ, Bucuresț ti, Editura
„Cultura natționalaă ”, 1937,
https://archive.org/stream/BogdanPetriceicuHasdeuCuventeDenBtrr
ni
Heliade-Raă dulescu, 1973 - HELÎADE-RAĂ DULESCU, Î. Scrieri lingvistice, Bucuresț ti,
1973. Heliade-Raă dulescu, 1980 - HELÎADE-RAĂ DULESCU, Î., Gramatica românească,
Bucuresț ti, Editura Eminescu,
1980.
Îacob, 2000 - ÎACOB, N., Istoria limbii române literare, îân:
https://dokumen.tips/documents/niculina-iacob-istoria-limbii-romane-literare-
epoca-veche-iii-i.html
Îbraă ileanu, 1979 - ÎBRAĂ ÎLEANU, G. Istoria literaturii române moderne. Epoca lui
Conachi. ÎÎn: Îbraă ileanu, G.
Opere, vol.7, Bucuresț ti, Editura Minerva, 1979, p.103-415.
Îbraă ileanu, 1984 - ÎBRAĂ ÎLEANU, G. Spiritul critic în cultura românească. Note
și impresii, Bucuresț ti, Editura Minerva, 1984.
Îordan, 1954 - ÎORDAN, Î. Limba română contemporană, Bucuresț ti, 1954.
Îordan, 1969 - ÎORDAN, Î., Alexandru I. Philippide, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă ,
1969.
Îordan, 1977 - ÎORDAN, Î. Limba literară. Studii și articole, Craiova, Editura „Scrisul
romaâ nesc”, 1977.
Îorga, 1925 - ÎORGA, N., Istoria literaturii românești, Î, Bucuresț ti, 1925.
Îstrati, 1981 - ÎSTRATÎ, G., Originile limbii române literare, Îasț i: Junimea, 1981.
Îvaă nescu, 1980 - ÎVAĂ NESCU, G., Istoria limbii române, Îasț i, 1980.
Îvaă nescu, 2012 - ÎVAĂ NESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Îasț i,
Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2012.
Îvaă nescu, Leonte, 1956 - ÎVAĂ NESCU, G.,LEONTE, L. Fonetica şi morfologia
neologismelor româneşti de origine latină şi romanică. ÎÎn: Studii sț i
cercetaă ri lingvistice, VÎÎ, 1956, p.1-24;
Lombard, 1954-55 - LOMBARD, ALF. Le verbe roumain: étude morphologique, Î-ÎÎ,
1954-1955, p.651

145
Macrea, 1978 – MACREA, D. Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei
românești, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă sț i Didacticaă , 1978.
Maior, 1813 - MAÎOR, P. Istoria bisericei românilor, Buda, 1813.
Maiorescu, 1874 - MAÎORESCU, T. Despre scrierea limbei române. ÎÎn: Maiorescu,
T. Critice, Bucuresț ti, Editura Libraă riei Socescu & Comp., 1874, p.71-275.
https://archive.org/stream/critice00maio#page/n9/mode/2up
Maiorescu, 1984 - MAÎORESCU, T. Neologismele. ÎÎn: Maiorescu, T. Critice,
Bucuresț ti, Editura Minerva, 1984, p.348-367.
Mateevici, 1993 - MATEEVÎCÎ, A., Opere, vol.Î, Chisț inaă u, Editura „Sț tiintța”, 1993.
Micu-Klein, 1963 - MÎCU-KLEÎN, S. Scurtă cunoștință a istoriei românilor, Bucuresț ti,
1963.
Munteanu, Tț aâra, 1983 - MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V., Istoria limbii române literare.
Privire generală,
Bucuresț ti, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă , 1983.
Negruzzi, 1996 - NEGRUZZÎ, C., Negru pe alb, Bucuresț ti – Chisț inaă u, Editura Litera
Înternatțional, 1996. Panaă -Dindelegan, 1987 - PANAĂ -DÎNDELEGAN, G. Aspecte ale dinamicii
sistemului morfologic verbal
(perioada de după 1880), Bucuresț ti, Tipografia Universitaă tții din Bucuresț ti,
1987.
Paă curariu, 1966 - PAĂ CURARÎU, D. A.I. Odobescu, Bucuresț ti, Editura Tineretului,
1966.
Petrovici, 1960 - PETROVÎCÎ, E. Baza dialectală a limbii noastre naționale. ÎÎn:
Limba Romaâ naă , ÎX, 1960, nr.5, p.60-78.
Rosetti, 1956 - ROSETTÎ, AL., Limba română în sec. XIII-XVI, 1956.
Rosetti, 1978 - ROSETTÎ, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul
al XVII-lea, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , 1978.
Rosetti, Cazacu, Onu, 1971 - ROSETTÎ, AL., CAZACU, B., ONU, L., Istoria limbii
române literare. Vol. Î. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea,
ediţia a ÎÎ-a, Bucureşti, 1971.
Russo, 1989 - RUSSO, AL., Opere, Chisț inaă u: Literatura artisticaă , 1989.
Seche, 1968 - SECHE, M. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, Bucureşti,
1968. Stoichitțoiu-Îchim, 2006 - STOÎCHÎŢOÎU-ÎCHÎM, A., Creativitate lexicală în
româna actuală, Bucureşti,
Editura Universitaă ţii din Bucureşti, 2006.
Ursu, 1963 - URSU, D. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba
română din perioada 1760 – 1860. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎV, 1963, nr.3,
p.371 – 379.
Vasiliu, 1965 - VASÎLÎU, EM. Fonologia limbii române, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă ,
1965
146
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:
1. ARVÎNTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Îasț i, Editura
Universitaă tții „Al.Î.Cuza”,
2004.
2. ARVÎNTE, V. Normele limbii literare în Palia de la Orăștie. ÎÎn: Gafton, A., Arvinte, V. Palia
de la Oraă sț tie (1582), ÎÎ, Studii, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2007.
3. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. ÎÎn: Limba Romaâ naă ,
XXÎX, 1980, nr.6, p.573-584.
4. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din
perspectivă europeană. ÎÎn: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf
[accesat 2.Î.2018].
5. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. ÎÎn:
Akademos, nr. 4(15), decembrie 2009, p. 15-18.
http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]
6. BRAÎ NCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. ÎÎn: Studii şi Cercetaă ri
Lingvistice, LÎX,
2008, nr. 1, p. 31-36.
7. BRAÎ NCUSț , GR. Titu Maiorescu și problemele limbii. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎÎÎ, 1964, nr.5,
p.483-493.
8. BRAÎ NCUSț , Gr. Părerile lui Costache Negruzzi despre limbă. ÎÎn: Limba Romaâ naă , V, 1956,
nr.4, p.19.
9. BREABAĂ N-CRÎSTACHE, S. Procesul de unificare a limbii în scrierile lui C.Negruzzi. ÎÎn: Limba
Romaâ naă , XVÎÎÎ,
1969, nr.3, p.223.
10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. ÎÎn: Limba
Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎX, 2009, nr.7-8;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat 13.01.2018].
11. CAPÎDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. ÎÎn:
www.unibuc.ro/CLASSÎCA/thcapidan/cap15.pdf [accesat 13.01.2018].
12. CHÎRCU, A. Alecu Russo, limba română și ardelenii. ÎÎn: Annales Universitatis Apulensis,
Series Philologica,
15(1), Alba Îulia, 2014, p.335-350.
13. CHÎTț ÎMÎA, Î.C., Începuturile scrisului în limba română, îân:
https://dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/profdrdoc-ic-chitimia-
inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]
14. CHÎVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în
concepția lui G.Ivănescu și I. Gheție. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă , tomul
LÎÎÎ, Bucuresț ti, 2013, p.75-83, http:// www.alil.ro/wp-
content/uploads/2014/07/Gh.-Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.Î.2018].
15. CHÎVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. ÎÎn:
Analele Universitaă tții „Al.Î.Cuza” din Îasț i, sectțiunea ÎÎÎe, Lingvisticaă , tomul LVÎÎÎ,
2012, p.45-56; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf
[accesat 10.01.2018].
16. CHÎVU, GH. Limba oficială din Republica Moldova și unitatea culturii românești.
ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.128-132;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2510 [accesat
12.01.2018].
17. CHÎVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, ÎÎn
Dacoromania, anul XVÎÎ,
2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-
puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat 08.01.2018].
18. CÎOBANU, A. Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și
Bucovina, sec.XIX). ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XXÎÎ, 2012, nr.11-12;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1739 [accesat
26.01.2018].
19. COLESNÎC-CODREANCA, L. Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu
sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chisț inaă u, Editura Museum,
2003.
20. CORLAĂ TEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, ÎÎn: Limba Romaâ naă
(Chisț inaă u), anul XÎX,
2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat
08.01.2018].
21. CORLAĂ TEANU, N., PURÎCE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chisț inaă u:
Lumina, 1986.
22. COTEANU, Î. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București,
Editura Academiei
R.S.R., 1981.
23. COTELNÎC, T. Mihail Kogălniceanu şi limba literară. ÎÎn: Revistaă de Lingvisticaă sț i Sț tiintțaă
Literaraă , 1991, nr. 6.
24. DAVÎD, D. Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920, cu privire specială la
Transilvania și

14
7
Banat), Timisț oara, 1980.
25. DRAÎCA, D. Aron Pumnul and Romanian Orthography. ÎÎn: The Proceeding of the
Înternational Conference
Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section: Language and
Discourse, 3, Taâ rgu-
Muresț , 2016, p. 60-71; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3950/pdf
[accesat 09.01.2018].
26. DRAÎCA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei
românești (cu referire la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u),
anul XXÎV, 2014, nr. 2; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412
[accesat 09.01.2018].
27. DRAÎCA, D. Titu Maiorescu and the Romanian language. ÎÎn: The Proceeding of the
Înternational
Conference Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section:
Language and Discourse, 2, Taâ rgu-Muresț , 2015, p.127-135;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1586/pdf [accesat 10.01.2018].
28. DRAÎCA, D., DRAÎCA, V. 60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română
(1953-2013). ÎÎn: Limba Romaâ naă , Chisț inaă u, anul XXÎÎÎ, 2013, nr.1-4;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2249
[accesat 12.01.2018].
29. DRAÎCA, V., DRAÎCA, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în
ziarele și revistele epocii. ÎÎn: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference,
Seventh Edition, 28-30 March, 2013, Sibiu, volume 2, p.143 - 146;
http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf [accesat
10.01.2018].
30. GAFTON, A. Palia de la Orăștie ca traducere. ÎÎn: Gafton, A., Arvinte, V. Palia de la Oraă sț tie
(1582), ÎÎ, Studii, Îasț i, Editura Univ. „Al.Î.Cuza”, 2007.
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B29/pdf/2
31. GAFTON, A. Palia de la Orăștie – prima încercare de traducere a textului sacru. ÎÎn:
Analele Universitaă tții „Al.Î.Cuza” din Îasț i, Sectțiunea ÎÎÎe, Lingvisticaă , tomul LÎV, 2008,
p.5-11; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2509/pdf
32. GHETț ÎE, Î. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), Bucuresț ti,
Editura Academiei Romaâ ne,1997
33. GHETț ÎE, Î. Baza dialectală a românei literare, Bucuresț ti, Editura Academiei RSR, 1975.
34. GHETț ÎE, Î. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. ÎÎn: Limba Romaâ naă ,
XXÎ, 1972, nr.2, p.91-102.
35. GHETț ÎE, Î., MARESț , AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și
lingvistice, Editura
Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , Bucuresț ti, 1985, 463 p.
36. GHETț ÎE, Î. Locul Paliei de la Orăștie în dezvoltarea limbii române literare. ÎÎn: Limba
Romaâ naă , XXXÎ, 1982, nr.6.
37. GRECU, V.V. Timotei Cipariu și latinismul. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎX, 1970, nr.6, p.503-514.
38. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timisț oara, Editura Facla,
1973.
39. GUTț U-ROMALO, V. Evoluția limbii române în Republica Moldova. ÎÎn: Limba Romaâ naă
(Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.119-127;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2509 [accesat
12.01.2018].
40. ÎSTRATE, G. Palia de la Orăștie și limba română literară. ÎÎn: Analele Universitaă tții „Al.Î.Cuza”
din Îasț i, Sectțiunea ÎÎÎe, Lingvisticaă , tomul XXXVÎÎ-XXXVÎÎÎ, Omul sț i limbajul saă u. Studia
linguistica in honorem
Eugenio Coseriu, 1991-1992, p.229.
41. ÎVAĂ NESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Îasț i, Editura Universitaă tții
„Al.Î.Cuza”, 2012, partea Î, cap. Î – V, p.30 -49.
42. LUNGU, Î. Școala Ardeleană, Bucuresț ti, Editura Minerva, 1978.
43. MANCASț , M. Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec.al XIX-lea), Bucuresț ti,
Tipografia Universitaă tții Bucuresț ti, 1974.
44. MÎREA, G. Junimea și neologismele. ÎÎn: Limbaă sț i literaturaă , 1980, nr.2, p.185-202.
45. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia
lui I. Gheție (1930
– 2004) , ÎÎn: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].
46. MOLDOVANU-CENUSț AĂ , Î. Influența franceză în cadrul arhitecturii limbii române. Teoria
„relatinizării” sau „reromanizării”. ÎÎn: Philologia Jassensia, anul ÎX, nr. 1(17), 2013,
p.183-194; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1113/pdf
148
47. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura
Didacticaă sț i Pedagogicaă , Bucuresț ti, 1983.
48. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, ÎÎn: Journal of
Romanian
Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat
09.01.2018].
49. NAPEU, A.-S. Italianizing tendencies in the linguistical view of Ion Heliade
Rădulescu. ÎÎn: Journal of Romanian Litterary Studies, issue no. 7 / 2015,
p.1097-1101; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22251/pdf
50. NÎCOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă şi
Îstorie Literaraă .
Tomul LÎÎÎ, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].
51. NÎCOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă , 1971.
52. NUTț AĂ, Î. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române. ÎÎn: Revistaă de
Lingvisticaă sț i Sț tiintțaă Literaraă , 1993, nr.1.
53. NUTț ÎU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Libraria,
ÎÎÎ, 2004, http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat
09.01.2018].
54. OPREA, Î. Fenomene caracteristice modernizării limbii române. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i
Îstorie Literaraă ,
2012, nr.8, p.65-82; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/ÎOAN-
OPREA.pdf [accesat 25.01.2018].
55. PAMFÎL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. ÎÎn: Philologica Jassyensia,
ÎV (1), 2008, p.
211-232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7 [accesat 1.X.2017]
56. PAMFÎL, C.-G. Contribuția lui Timotei Cipariu la cercetarea lexicului limbii române. ÎÎn:
Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă , tomul XLÎV-XLVÎ, Bucuresț ti, 2004-2006, p.75-
84; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Contribu%C5%A3ia-lui-
Timotei-Cipariu-la-cercetarea-lexicului-limbii-rom%C3%A2ne.pdf [accesat
25.01.2018].
57. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – lingvist și filolog, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”,
2009.
58. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – primul filolog român. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u),
XVÎÎ, 2008, nr.1-2; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=588
[accesat 25.01.2018]
59. PANAÎTESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Bucuresț ti, Editura
Academiei RSR, http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat
08.01.2018]
60. PETRESCU, Î. Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul. ÎÎn: Cercetaă ri de Lingvisticaă , XÎ,
1966, nr.2, p.175-183.
61. ROSETTÎ, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucuresț ti,
Editura Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , 1978.
62. SARAMANDU, N. Teritoriul și perioada de formare a limbii române. Originea
dialectelor românești. ÎÎn: Foneticaă sț i dialectologie, XXXV, Bucuresț ti, EAR, 2016,
p.5-25; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A24888/pdf
63. STAĂ NCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și
diaconul Coresi, ÎÎn: www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-
diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]
64. STOÎCHÎTț OÎU-ÎCHÎM, A. Creativitate lexicală în româna actuală, Bucuresț ti, Editura
Universitaă tții Bucuresț ti,
2006.
65. Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al
XX-lea, Bucuresț ti, Editura Academiei Romaâ ne, 2015.
66. TCACENCO, P.-D. The creation of a national language in the linguistic works of Ion Heliade
Rădulescu. ÎÎn:
The Proceeding of the Înternational Conference Globalization, Întercultural
Dialogue and National Îdentity. Section: Language and Discourse, 2, Taâ rgu-Muresț ,
2015, p.597-604; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1644/pdf
67. TODÎ, A. Contribuția lui T. Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Ovidius
University Annals of
Philology, volume XÎV, 2003, p.269-274;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3639/pdf [accesat 10.01.2018].
68. Tț AÎ RA, V. Vasile Alecsandri și limba română. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XÎ, 2001, nr. 4-
8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2992 [accesat 26.01.2018].
69. Tț EPELEA, G., BULGAĂ R, GH. Momente din evoluția române literare, Bucuresț ti, 1973, p.322-
331

149
70. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie sț i antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.
71. VÎERU, R. Studiu lingvistic asupra Paliei de la Orăștie, Îasț i, Editura Universitaă tții
„Al.Î.Cuza”, 2014.

150
CUPRINS

Preliminarii................................................................................................................................1

Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE


1.1. Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii ...................3
1.2. Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească.......................8
1.3. Periodizarea istoriei limbii române literare........................................11
1.4. Originile limbii române literare..................................................................15
1.5. Baza dialectală a limbii române literare..................................................19
ACTIVITĂȚI PRACTICE.....................................................................................................................24

Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA VECHE


2.1. Începuturile scrisului în limba română....................................................26
2.1.1. Slavonismul cultural sț i rolul lui îân istoria limbii romaâ ne.........26
2.1.2. Maă rturii despre vechimea scrisului îân limba romaâ naă ...............27
2.1.3. Cauzele introducerii limbii romaâ ne îân scriere .............................31
2.2. Dezvoltarea limbii române literare până în prima jumătate a
sec.al XVII-lea.................................................................................................................35
2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limbaă
romaâ naă ?.................................................................................................................35
2.2.2. Cele dintaâ i traduceri religioase îân limba romaâ naă .......................37
2.2.3. Primele îâncercaă ri de a norma limba romaâ naă literaraă scrisaă ....40
2.3. Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640-
1780....................................................................................................................................46
2.3.1. Caă rturari sț i monumente de limbaă romaâ naă din aceastaă perioadaă
..................................................................................................................................46
2.3.2. Structura limbii literare......................................................................49
ACTIVITĂȚI PRACTICE...................................................................................................................53

Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA PREMODERNĂ


3.1. Școala Ardeleană și problemele limbii române literare...................64
3.1.1 Sț coala Ardeleanaă – expresie a iluminismului romaâ nesc.............64
3.1.2. Probleme de ortografie sț i ortoepie îân viziunea reprezentantților
Sț colii Ardelene 66
3.1.3. Sț coala Ardeleanaă sț i problemele de gramaticaă ...............................67
3.1.4. Preocupaă ri lexicografice ale caă rturarilor Sț colii Ardelene ..........70
3.1.5. Surse de îâmbogaă tțire a vocabularului limbii literare îân viziunea
Sț colii Ardelene......................................................................................................71
3.2. Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și
modernizarea limbii române
literare...............................................................................................................................72
3.2.1. Simplificarea alfabetului sț i fixarea normelor ortografice.......72
3.2.2. ÎÎncercaă ri de normare a limbii prin intermediul gramaticii ....73
3.2.3. Contributția lui Î. Heliade Raă dulescu la unificarea sț i
modernizarea normelor limbii
romaâ ne literare..................................................................................................74
3.2.4. Traă saă turi ale limbii literare din epoca premodernaă ...................80
ACTIVITĂȚI PRACTICE.....................................................................................................................84

Tema 4. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE


MODERNE
4.1. Direcția latino-romanică în evoluția limbii române..........................88
4.2. Curentul latinist...................................................................................................90
4.3. Influența franceză...............................................................................................92
151
4.4. Tendința italienizantă (heliadistă).............................................................93
4.5. Tendința analogistă (pumnistă)...................................................................94
4.6. Curentul istoric popular..................................................................................96
ACTIVITĂȚI PRACTICE....................................................................................................................98

Tema 5. PROCESUL DE UNIFICARE ȘI MODERNIZARE A NORMELOR LIMBII


LITERARE
5.1. Marii clasici și rolul lor în procesul de unificare a normelor limbii
literare...........................................................................................................................105
5.1.1. Îdeile lingvistice ale lui Alecu Russo...........................................105
5.1.2. Vasile Alecsandri sț i curentul istoric popular............................107
5.1.3. Problemele limbii romaâ ne îân viziunea lui C.Negruzzi ..........110
5.1.4. Al.Odobescu sț i problemele limbii romaâ ne literare ...............113
5.2. Rolul Academiei Române în unificarea normelor limbii române
literare..........................................................................................................................117
5.3. Titu Maiorescu și problemele limbii române literare ....................120
5.3.1. Contributția lui Titu Maiorescu la unificarea normelor
ortografice ale limbii
romaâ ne iterare...............................................................................................120
5.3.2. Titu Maiorescu sț i problema îâmprumuturilor...........................122
ACTIVITĂȚI PRACTICE................................................................................................................125

Tema 6. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ


6.1. Reformele ortografice din secolul al XX-lea
.............................................................................................................................................
127
6.2. Limba literară din provinciile românești până la Unirea din 1918
.............................................................................................................................................130
6.2.1. Limba literaraă din Transilvania......................................................130
6.2.2. Limba romaâ naă din Basarabia dupaă anexarea ei la Împeriul Rus
...............................................................................................................................132
6.3. Procesul de adaptare și integrare a neologismelor în epoca
actuală............................................................................................................................135
6.4. Dinamica normelor literare și cultivarea limbii române
contemporane............................................................................................................139
ACTIVITĂȚI PRACTICE................................................................................................................ 144

Referințe bibliografice.........................................................................................................145
Bibliografie recomandată
.........................................................................................................................................................
147
152

S-ar putea să vă placă și