Sunteți pe pagina 1din 153

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE
Departamentul Lingvistică Română și Știință Liter

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Note de curs

Chișinău
2018
PRELIMINARII

Viitorul specialist filolog, profesor de limba şi literatura romaâ naă , se îânzestreazaă , prin disciplina
de faţaă cu cunoştinţe şi abilitaă ţi privind constituirea şi evoluţia normelor literare, îâncepaâ nd cu primele
scrieri îân limba romaâ naă şi paâ naă la etapa contemporanaă . Studierea materiei se face îân straâ nsaă legaă turaă
cu fenomenele social-istorice şi culturale care au generat constituirea şi evoluţia limbii literare. ÎÎn
paralel cu studierea contribuţiei culturale a caă rturarilor din trecutul nostru, se studiazaă şi
particularitaă ţile de limbaă la faza respectivaă de evoluţie. Prin prezentul curs se dezvoltaă la studenţi
capacitaă ţi practice de analizaă a textelor din diferite perioade, de analizaă a opiniilor de ordin filologic,
expuse de caă tre îânvaă ţaţi, cu privire la diverse probleme de lingvisticaă romaâ neascaă , de a-şi formula
opiniile proprii pe marginea opiniilor controversate.
Pentru o mai bunaă realizare a obiectivelor propuse, studentților li se pun la dispozitție aceste
Note de curs, structurate îân conformitate cu tematica prevaă zutaă îân Curriculum-ul la disciplinaă sț i
incluzaâ nd douaă aspecte ale cursului – teoretic sț i practic.
Partea teoretică a lucraă rii reprezintaă un compendiu al principalelor etape din evolutția limbii
romaâ ne literare. Caracterul sintetic al acestei expuneri a permis reducerea numaă rului de fenomene
examinate prin excluderea analizelor lor detaliate, precum sț i limitarea la strictul necesar a notelor cu
referintțe la studiiile esentțiale consultate pentru subiectele prezentate.
Partea practică include subiecte sț i materiale ce urmeazaă a fi discutate sț i analizate îân cadrul
orelor de seminar, îân baza lecturii sț i consultaă rii diferitor surse bibliografice suplimentare, dar sț i a
propriilor interpretaă ri.
Cursul este destinat studentților de la specialitaă tțile cu componenta „Limba sț i literatura romaâ naă ”
sț i este parte constitutivaă a modulului respectiv, fiind cumulat cu disciplina Gramatica istorică a limbii
române. Formele de activitate îân cadrul cursului sunt variate: prelegeri, seminare, lucru individual,
lucraă ri de control, realizarea pe parcursul semestrului a mai multor teste (dupaă anumite cicluri de
teme), examen prin testare (scris).

1
Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE

Obiective:
 saă defineascaă obiectul sț i metodele de cercetare ale disciplinei;
 saă compare diverse atitudini sț i perspective de abordare îân definirea conceptului de limbă literară;
 saă prezinte principalele caracteristici ale notțiunii de limbaă literaraă ;
 saă caracterizeze viziunile asupra periodizaă rii istoriei limbii romaâ ne literare;
 saă aprecieze rolul unor lingvişti notorii (B. P. Hasdeu, S. Puşcariu, O. Densusianu, Al. Rosetti, G.
Îvaă nescu, Al. Philippide) la constituirea istoriei limbii romaâ ne literare ca ştiinţaă ;
 saă prezinte argumentele privind epoca de constituire a limbii romaâ ne literare;
 saă argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului îân limba romaâ naă ;
 saă prezinte principalele teze ale teoriilor privind cauzele aparitției scrisului îân limba romaâ naă ;
 saă caracterizeze principalele teorii privind baza dialectalaă a limbii romaâ ne literare;
 saă ia atitudine faţaă de teoriile cu privire la baza dialectalaă a limbii romaâ ne literare.

Prospectul temei:
♦ Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii. Îniţierea cercetaă rilor de istorie a limbii
romaâ ne. Mari filologi romaâ ni preocupatți de istoria limbii romaâ ne literare. Traditția lingvisticaă iesț eanaă
sț i cea bucuresț teanaă îân abordarea problemelor de istorie a limbii romaâ ne.
♦ Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească. Definitții sț i interpretaă ri ale conceptului de
„limbaă romaâ naă literaraă ”. Traă saă turile definitorii ale limbii literare: caracter supradialectal, normat sț i
cultivat.
♦ Periodizarea istoriei limbii române literare. Discuţii privind delimitarea epocilor de evolutție a limbii
romaâ ne literare. Caracterizare generalaă a etapelor de evolutție a limbii romaâ ne literare.
♦ Originile limbii române literare. Teorii privind epoca de formare a limbii romaâ ne literare. Vechimea
traditției scrise romaâ nesț ti.
♦ Baza dialectală a limbii române literare. Teorii privitoare la baza dialectalaă a limbii romaâ ne literare.
Baza dialectalaă a vechilor variante ale romaâ nei literare sț i a variantei moderne.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă , Bucuresț ti, 1983, p.
5 -52.
2. ÎVAĂ NESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2012,
partea Î, cap. Î – V, p.30 -49.
3. PAMFÎL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. ÎÎn: Philologica Jassyensia, ÎV (1), 2008, p. 211-
232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7 [accesat 1.X.2017]
4. BRAÎ NCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. ÎÎn: Studii şi Cercetaă ri Lingvistice, LÎX, 2008,
nr. 1, p. 31-36.
5. CAPÎDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. ÎÎn: www.unibuc.ro/CLASSÎCA/thcapidan/cap15.pdf [accesat
13.01.2018].
6. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. ÎÎn: Akademos, nr. 4(15),
decembrie 2009, p. 15-18. http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]
7. NÎCOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă şi Îstorie Literaraă .
Tomul LÎÎÎ, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].
8. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din perspectivă
europeană. ÎÎn: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf [accesat 2.Î.2018].

2
9. CHÎVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în concepția lui G.Ivănescu și
I. Gheție. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă , tomul LÎÎÎ, Bucuresț ti, 2013, p.75-83, http://
www.alil.ro/wp-content/uploads/2014/07/Gh.-Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.Î.2018].
10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u),
anul XÎX, 2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat
13.01.2018].
11. CORLAĂ TEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎX,
2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat 08.01.2018].
12. GHETț ÎE, Î. Baza dialectală a românei literare, Bucuresț ti, Editura Academiei RSR, 1975.

1.1. ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE – DISCIPLINĂ A LINGVISTICII


Lingvistica secolului al XÎX-lea şi a îânceputului secolului urmaă tor a fost dominataă de studierea
istoricaă şi comparativaă a limbilor indo-europene vechi, de principiile istoriste ale neogramaticienilor şi
de metodele de lucru ale geografiei lingvistice. Toate aceste curente analizau limba îân contextul
dezvoltaă rii naturale şi istorice, îân funcţie de legile care explicau transformaă rile survenite îân timpul
evoluţiei sale. Limbii literare i se refuza fundamentul unui asemenea proces evolutiv, fiind considerataă ,
îân comparaţie cu limba popularaă , artificialaă .
ÎÎn deplin acord cu principiile adoptate îân lingvistica europeanaă , sț i îân lucraă rile lingvisț tilor nosț tri
de la sfaâ rsț itul secolului al XÎX-lea – îânceputul secolului al XX-lea predominaă preocupaă rile de istorie a
limbii romaâ ne asociate cu interesul pentru cercetaă rile dialectologice, elocvente, îân acest sens, fiind
contributțiile lui A. Philippide, Ov. Densusianu, S.Pusț cariu.
ÎÎn cultura noastraă , nu au lipsit preocupaă rile pentru normarea sț i cultivarea limbii romaâ ne îâncaă
de la îânceputurile ei, faă raă a pune îân discutție chestiuni teoretice privind istoria limbii.
Printre primii lingvisț ti care au avut un rol important îân initțierea unor cercetaă ri sț tiintțifice
asupra limbii romaâ ne a fost sț i filologul-enciclopedist Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 - 1907). Puţine
sunt operele îânvaă ţaţilor noştri de astaă zi, care au putut ajunge la popularitatea de care s-au bucurat
caâ ndva scrierile lui В. P. Hasdeu. Pionier îân diferite ramuri ale filologiei sț i istoriei romaâ nesț ti,
academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric sț i om politic, Hasdeu a fost una
dintre cele mai mari personalitaă tți ale culturii romaâ ne din toate timpurile.
Dintre lucraă rile filologice cele mai îânsemnate sunt: Cuvente den bătrâni sț i Etymologicum
Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicaâ nd-o îân 1881. Prin
lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a fost primul exeget al literaturii apocrife din Romaâ nia. ÎÎn
aceastaă operaă cu un titlu arhaic, apaă rutaă îân 2 volume, a publicat o serie de documente sț i de studii de o
mare valoare. Volumul Î se intituleazaă Limba română vorbită între 1550-1600. Din acest timp noi
posedaă m un numaă r foarte restraâ ns de opere, mai toate bisericesț ti sț i mai toate traduceri. Hasdeu sț i-a
dat seama caă ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri romaâ nesț ti propriu-zise. Compuneri
literare n-a gaă sit, dar a gaă sit acte publice sț i particulare, scrisori etc. îân care – dacaă nu se putea urmaă ri
dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evolutției limbii. Volumul al ÎÎ-lea poartaă titlul special de
Cărțile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă. ÎÎn el se
publicaă colectția de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu
transcrierea îân litere latine sț i cu un studiu asupra fiecaă ruia. Volumul se terminaă cu o serie de
monografii asupra diferitor chestiuni de ligvisticaă , ca reduplicarea sț i triplicarea articolului definit sț .a.
Etymologicum Magnum Romaniae (1887 – 1898) constituie îânceputul unui amplu dictționar
enciclopedic al limbii romaâ ne, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns paâ naă la
definitția cuvaâ ntului bărbat. Operaă monumentalaă , dictționarul are îân vedere nu numai limba literaraă de
la acea dataă , ci mai cu seamaă limba vorbitaă sț i limba veche sț i de aceea a sț i fost subintitulat: Dicționarul

3
limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dictționar s-a oprit caâ nd de-abia
îâncepuse sț i nimeni nu l-a continuat, caă ci Academia a stabilit alte norme pentru noul dictționar. Hasdeu
voia saă facaă din fiecare cuvaâ nt o monografie. La fiecare articol de dictționar redaă forma cea mai
raă spaâ nditaă sț i formele dialectale vechi sț i noi; diferite îânsemnaă ri ale cuvaâ ntului, cu exemple; derivarea
cuvaâ ntului. Autorul sț i-a îântemeiat lucrarea pe raă spunsurile la un chestionar trimis preotților sț i
îânvaă tțaătorilor ca saă poataă sț ti cum se pronuntțaă sunetele îân diferite tținuturi, care sunt formele, care sunt
numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credintțe ale poporului.
Spirit cu o culturaă vastaă , cu o vioiciune raraă , Hasdeu are adesea sclipiri geniale îân combinarea
detaliilor pentru a îânchega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele sț i
mai obscure. Din paă cate, el nu a urmaă rit vreme îândelungataă studiul unei chestiuni pentru a da o operaă
desaă vaâ rsț itaă , ci a trecut, îân cursul vietții, prea de multe ori, de la o serie de preocupaă ri la altele, îâncaâ t cele
mai de frunte din operele lui raă maâ n neterminate.
Deşi conceptul de limbă literară, cu sensul actual de variantaă cultivataă a limbii naţionale,
guvernataă de norme scrise, a fost intuit şi abordat îâncaă de reprezentanţii Şcolii Ardelene, cercetaă rile
propriu-zise de limbaă literaraă apar destul de taâ rziu la noi. Petre V. Haneş (Limba literară română în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1904) îântreprinde primul demers de acest tip,
consideraâ nd limba literaraă legataă , îân egalaă maă suraă , de istoria limbii şi de istoria literaturii.
Preocupaă ri asemaă naă toare, diferite îânsaă prin teorie şi metodaă , au avut G. Îbraă ileanu (cursul
Istoria literaturii moderne – Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Îaşi îân anii 1909 – 1910) şi O.
Densusianu (cursul Evoluţia estetică a limbii române, ţinut la Universitatea din Bucureşti îân perioadele
1929–1932 şi 1937–1938).
ÎÎn domeniul cercetaă rilor de limbaă literaraă s-au format de-a lungul timpului reputaţi specialişti
romaâ ni, iar bibliografia romaâ neascaă de specialitate îânregistreazaă un numaă r considerabil de volume,
studii şi articole, consacrate acestor probleme.
O prezentțaă notorie îân initțierea unor cercetaă ri lingvistice din perspectivaă istoricaă este sț i taâ naă rul
lingvist iesț ean Alexandru Lambrior. Elev al lui Gaston Paris şi neogramatic de forţaă , A. Lambrior este
creatorul lingvisticii diacronice romaâ neşti şi, probabil, cel mai important precursor al Şcolii lingvistice
ieşene. ÎÎn scurta sa viaţaă (1845-1883), acesta a elaborat o Schiţă de fonetică şi de morfologie istorică a
limbii române şi un proiect de Dicţionar etimologic. Mai mult, Al. Lambrior a deschis caâ teva direcţii noi
de cercetare, toate impregnate de spiritul metodei comparativ-istorice, astfel îâncaâ t rigoarea şi
obiectivitatea vor deveni temeiurile unei direcţii cu adevaă rat ştiinţifice îân cercetaă rile urmasț ilor saă i.
Printre ilusț trii discipoli ai lui Al. Lambrior se remarcaă , îân special, Alexandru Philippide (1959
– 1933), profesor la Catedra de istorie a limbii şi filologie îâncepaâ nd cu anul 1893. El este recunoscut
paâ naă astaă zi, de tradiţia ieşeanaă , ca adevaă ratul fondator al unei Şcoli cu un profil metodologic şi moral
distinct. Neogramatic de formaţie germanaă , cu vaste cunoştinţe de filologie clasicaă , istorie, filosofie,
antropologie şi istorie a culturii, preocupat prioritar de fonetica şi dialectologia istoricaă , A. Philippide a
ţinut cursuri de lingvisticaă diacronicaă paâ naă îân anul morţii sale (1933). Printre scrierile sale - unele
raă mase fundamentale paâ naă îân prezent - un loc aparte îâl ocupaă Principii de istorie a limbii (1894) şi
cursurile Introducere în ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor.
O necesitate stringentaă a epocii sale era, dupaă îâncercarea temeraraă a lui B.P. Hasdeu, elaborarea
unui dicţionar-tezaur şi a unei istorii complete a limbii romaâ ne. A. Philippide şi-a asumat, cu mare
ostenealaă şi ştiinţaă , o responsabilitate copleşitoare îân ambele direcţii. Lucraâ nd aproape singur timp de
opt ani, îân condiţii de mare austeritate şi efort, Alexandru Philippide nu a reuşit totuşi saă ducaă la capaă t
proiectul Dicţionarului limbii române (operaă neîâncheiataă nici astaă zi, ea fiind continuataă de caă tre
cercetaă tori conduşi de un alt mare lingvist romaâ n, paă rintele Şcolii lingvistice de la Cluj, Sextil Puşcariu).
Cel de-al doilea deziderat al lingvisticii romaâ neşti din epoca respectivaă , o lucrare exhaustivaă privind

4
geneza limbii romaâ ne, s-a îâmplinit îântr-o operaă fundamentalaă , unicaă şi neegalataă paâ naă astaă zi îân
lingvistica romaâ neascaă şi mondialaă (cu aceastaă tematicaă ), Originea Românilor, îân douaă volume masive,
apaă rute îân anii 1925 şi 1927.
ÎÎn îântreaga sa operaă , dominataă de istorism, A.Philippide a fost preocupat, îân special, de
descoperirea cauzelor schimbaă rilor lingvistice, şi aceasta fiindcaă explicaţiile oferite de lingviştii de
paâ naă la el nu erau satisfaă caă toare. ÎÎntr-o epocaă îân care interesul pentru acest lucru scaă zuse, savantul
ieşean a creat o doctrinaă despre limbaj care, îân esenţaă , este o teorie despre cauzele schimbaă rilor şi
staă rilor lingvistice. Dacaă îân Principii, Philipppide confunda cauzele schimbaă rilor cu tipurile sau
categoriile de schimbaă ri, neizbutind saă opereze nici o delimitare strictaă îântre ceea ce este fizic şi ceea
ce este psihic îân limbaă şi consideraâ nd principiile studiate (comoditatea, ritmul sau eufonia, clarificarea
sau lămurirea psihică a cunoştinţelor şi voinţa sau legiuirea) ca pe nişte faţete ale unui tot unitar,
ulterior, îân Originea românilor, distinge îântre comoditate, considerataă drept cauzaă de naturaă psihofizicaă ,
şi celelalte trei, socotite a fi numai de naturaă psihicaă .
ÎÎn Originea românilor, A.Philippide susţine caă realitatea lingvisticaă are douaă baze: baza de
articulaţie şi baza psihologică, acestea fiind „produsul celor douaă paă rţi ale omului: trupul şi sufletul sau
spiritul”.
Desț i printre operele lui A.Philippide nu figureazaă nici o lucrare intitulataă Istoria limbii române,
asta nu îânseamnaă caă lingvistul iesț ean nu a elaborat o asemenea lucrare. „Îstoria propriu-zisaă a limbii
romaâ ne, scria Î. Îordan, Philippide a faă cut-o la cursurile sale” [Îordan, 1969:83]. Este vorba de ciclul de
prelegeri, intitulat Istoria limbii române, tținute timp de aproape 40 de ani (1893 – 1933) îân fatța
studentților iesț eni. Acestea au fost editate îântr-un volum aparte, o editție criticaă realizataă de G.Îvaă nescu,
C.-G.Pamfil sț i L.Botosț ineanu, avaâ nd titlul Istoria limbii române. Pentru reconstituirea textului s-a folosit
manuscrisul autograf al ultimelor douaă paă rtți ale cursului (Istoria sunetelor sț i Istoria formelor), precum
sț i caietele unor fosț ti studentți ai lui Philippide, din diferite perioade (Mihai Costaă chescu, Îorgu Îordan,
Îon Laă zaă rescu, Elvira Îrimia, Virginia Ghibu, Lucia Pop, Haralambie Mihaă escu, D Strungaru). Textul,
amplu adnotat, este completat de Bibliografie, un Indice de autori sț i un Indice de cuvinte, forme
gramaticale, variante fonetice și elemente derivative, rezumate îân limbi straă ine de circulatție (germanaă ,
englezaă sț i francezaă ) sț i o Anexă îân care au fost reproduse haă rtți sț i fotocopii dupaă manuscrisul autograf al
lui Philippide sț i dupaă caietele elevilor saă i.
ÎÎntemeiataă de A. Philippide, Şcoala lingvistică ieşeană, diversificaâ ndu-şi preocupaă rile,
aprofundaâ nd sau laă rgind sfera cercetaă rii, descoperind noi metode de abordare a temelor, raă maâ ne, îân
esenţaă , impregnataă de spiritul îântemeietorului ei. Chiar şi atunci caâ nd au avut loc schimbaă ri de
epistemaă , precum renunţarea la concepţia pozitivistaă asupra limbii - îân cazul celui mai straă lucit student
al lui Î. Îordan şi G. Îvaă nescu, viitorul lingvist Eugen Coşeriu - tendinţa de a epuiza problematica unei
teme, (re)considerarea atentaă a îântregului material existent, raă maâ n o constantaă ce derivaă direct din
exemplul profesorului A. Philippide.
George Ivănescu (1912 – 1987) aparţine Şcolii lingvistice ieşene, creataă de A. Philippide, al
caă rui elev a fost şi al caă rui principal discipol şi exeget a devenit. Dar, dacaă Philippide şi-a fondat
doctrina pe baza unor direcţii şi curente convergente şi complementare din secolul al XÎX-lea
(pozitivism, naturalism, etnopsihologism, materialism, neogramaticism etc.), G.Îvaă nescu, pentru
edificarea doctrinei sale, a reţinut, pe laâ ngaă principiile acestora, şi concepţii opuse, divergente,
aparţinaâ nd idealismului şi structuralismelor din secolul al XX-lea. Filonul unificator îâl constituie atenţia
acordataă , îân cercetarea limbajului, omului fizic şi spiritual, cu îântreaga lui realitate internaă şi externaă ,
ceea ce face din cercetaă torul ieşean un antropologist autentic şi, îân acelaşi timp, un lingvist realist, cum
îâi plaă cea saă se considere.

5
Daă ruit cu un excepţional simţ al istoriei, G.Îvaă nescu a fost pasionat toataă viaţa de problemele
devenirii limbii romaâ ne, reuşind, îân 1980, saă publice Istoria limbii române, suma contribuţiilor sale din
acest domeniu. Este urmaă ritaă cu precaă dere relaţia de cauzalitate dintre diferiţi factori extralingvistici şi
evoluţia limbii. Prezentarea fenomenelor diacronice, delimitate pe epoci, îân acord cu viziunea sa
teoreticaă , îânlesneşte îânţelegerea modului îân care s-a dezvoltat romaâ na îân fiecare etapaă îân parte. Cu acest
prilej, el daă şi o nouaă explicaţie procesului de formare a romaâ nei, identificat îân perioada de mari
transformaă ri fonetice cuprinsaă îântre secolele al V-lea şi al VÎÎ-lea, caâ nd se produce adaptarea limbii
latine populare din teritoriul carpato-balcanic la organele articulatorii ale traco-dacilor, datoritaă
transformaă rilor structurii sociale produse îân viaţa dacilor romanizaţi dupaă paă raă sirea aurelianaă .
„Factorul determinant nu este cel politic (disoluţia autoritaă ţii romane), aşa cum considera A. Meillet, ci
cel de ordin economic - precizeazaă G.Îvaă nescu. Mai exact, ceea ce declanşeazaă procesul transformaă rii
latinei populare îân romaâ naă este trecerea de la o economie de schimb, specificaă regimului sclavagist, ce
permite circulaţia maă rfurilor şi a oamenilor îântre regiuni, la una regionalaă , tipicaă regimului feudal, îân
cadrul caă reia se eliminaă la maximum contactele dintre regiuni. O asemenea structuraă socialaă , lipsitaă de
posibilitatea comunicaă rii îântre zone îândepaă rtate sau de autoritatea vreunei culturi superioare şi,
implicit, de a unei norme literare care saă menţinaă coeziunea limbii latine populare, creeazaă condiţiile
schimbaă rii limbii” [Îvaă nescu, 1980:25].
Teoria ivaă nescianaă a dialectelor literare, dezvoltataă îântr-o altaă lucrare a sa, Problemele capitale
ale vechii române literare (Îaşi, 1948), este astaă zi acceptataă de majoritatea lingviştilor romaâ ni. îân
concepţia lui G. Îvaă nescu, factori istorico-sociali au favorizat apariţia limbii romaâ ne literare. Dar limba
romaâ naă scrisaă , îâncepaâ nd din secolul al XVÎ-lea paâ naă îân secolul al XÎX-lea, îân fiecare provincie (cu
excepţia Maramureşului, îân veacul al XVÎ-lea), nu era identicaă cu graiul vorbit de popor, şi autorul
ajunge la concluzia caă existau variante ale limbii literare, pe care le-a numit dialecte literare. Acestea
erau la origine un grai prelucrat de aristocraţie şi cler, de sorginte maramureşeanaă îân Moldova şi
straă veche munteneascaă îân Muntenia. Dupaă Îvaă nescu, vechea romaâ naă literaraă a avut norme diferite de la
o regiune la alta, caă ci „nu exista la scriitori o conştiinţaă lingvisticaă unicaă şi identicaă pe tot teritoriul
romaâ nesc”[Îvaă nescu, 1980:567]1. Lingvistul ieşean distingea urmaă toarele dialecte literare: „1. dialectul
rotacizant; 2. dialectul din Ardealul propriu-zis de la nord de Mureş; 3. dialectul muntenesc, scris şi îân
Ardealul de sud; 4. dialectul moldovenesc; 5. dialectul baă naă ţean, scris îân Banat şi îân regiunea Haţegului
şi a Oraă ştiei” [Îvaă nescu, 1980:568]. El admite o uniformizare a limbii romaâ ne literare abia îân a doua
jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-lea, ca un fenomen supradialectal, caâ nd intelectualii moldoveni şi ardeleni
acceptaă normele limbii scrise îân Muntenia. Paâ naă pe la 1830-1860, Îvaă nescu distinge „un dialect sudic şi
vestic, care se scria îân Oltenia, Muntenia şi peste munţi, şi un dialect moldovenesc” [Îvaă nescu,
1980:569].
Linia deschisaă de Philippide sț i continuataă de Îvaă nescu a fost urmataă îândeaproape de un alt
lingvist iesț ean, Vasile Arvinte (1927 – 2011). Gaâ ndind şi acţionaâ nd ca un neogramatic, asumaâ ndu-şi îân
mod deschis aceastaă titulaturaă , profesorul Vasile Arvinte a desfaă şurat o activitate intensaă , ataâ t la
Universitatea „Al.Î.Cuza”, caâ t şi la Înstitutul de Lingvisticaă „Al.Philippide” din Îasț i, fiind un factor de
revigorare a Şcolii lingvistice ieşene, paă straă tor al valoroaselor principii dobaâ ndite prin gaâ ndirea şi
activitatea predecesorilor saă i, implicaâ ndu-se îân formarea cercetaă torilor lingvişti. ÎÎn cadrul Înstitutului
de Lingvisticaă „A.Philippide” din Îasț i, a organizat colectivele de toponimie sț i de dialectologie, initțiind sț i
conducaâ nd numeroase anchete dialectale, îân Moldova sț i Bucovina, lucraâ nd la Atlasul Lingvistic Român

1 Constataă m, aşadar, caă viziunea lui G. Îvaă nescu despre limba romaâ naă literaraă diferea substanţial de concepţia
lingviştilor bucureşteni (B.P. Hasdeu, Ov. Densusianu Al. Rosetti şi alţii, susţinutaă , dupaă 1950 paâ naă la apariţia, îân
1975, a caă rţii lui Îon Gheţie, Baza dialectală a românei literare, de cei mai mulţi specialişti romaâ ni) care vorbeau
despre o unificare a romaâ nei literare îân secolul al XVÎÎ-lea sau al XVÎÎÎ-lea pe baza textelor coresiene sau a Bibliei
de la Bucureşti..
6
pe regiuni. Moldova și Bucovina. De asemenea, a fost redactor-sț ef la Anuarul de Lingvistică și Istorie
Literară al Înstitutului, publicatție care a reusț it saă atingaă o îânaltaă tținutaă sț tiintțificaă .
V. Arvinte a fost preocupat, îân special, de studiul limbii îân diacronie, perspectivaă din care
cerceteazaă limba romaâ naă , relatțiile lingvistice romaâ no-germane, chestiuni de etnonimie, de etimologie,
precum sț i de evolutție a aspectului literar al limbii romaâ ne. Este coautor al unor prestigioase editții de
text, pentru care a elaborat studii lingvistice amaă nuntțite, s-a îângrijit de componenta etimologicaă a mai
multor dictționare sț i a elaborat caâ teva studii fundamentale asupra limbii din opera marilor clasici
romaâ ni. A laă sat o mosț tenire sț tiintțificaă valoroasaă , îântre care pot fi amintite monografiile: Raporturi
lingvistice româno-germane. Contribuții etimologice (Bacaă u, 2002); Normele limbii literare în opera lui
Ion Creangă (Îasț i, 2002); Român, românesc, România (ed. a ÎÎ-a, Bacaă u, 2004); Studii de istorie a limbii
române, (Îasț i, 2006); Normele limbii literare în opera lui I.L. Caragiale (Îasț i, 2007); Normele limbii
literare în opera lui Mihai Eminescu (Îasț i, 2008) sț .a. Este coautor al editțiilor: Monumenta Linguae
Dacoromanorum, I Genesis, II Exodus, III Leviticus, IV Numerii, V Deuteronomium (Îasț i, 1988-1997);
Biblia de la București, 1688, I, II, (2001-2002); Palia de la Orăștie, I, Textul, II, Studii (Îasț i, 2005-2007), la
care a elaborat sț i studiile lingvistice aferente.
Printre discipolii lui A. Philippide a fost sț i Ovid Densusianu (1873 – 1938), care, dupaă
absolvirea (dupaă numai un an sț i jumaă tate) a Facultaă tții de Litere din Îasț i, îâsți continuaă studiile la École
des Hautes Études din Paris (1894-1896), unde cerceteazaă , sub îândrumarea profesorului Gaston Paris,
texte medievale franceze. ÎÎsți ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al
XÎV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart. Revenit îân tțaraă , este numit provizoriu la
Catedra de istoria limbii sț i literaturii romaâ ne de la Universitatea din Bucuresț ti (1897-1901), unde
deschide primul saă u curs cu o lectție despre „Obiectul sț i metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de
filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, îâncepaâ nd din 1901 paâ naă la sfaâ rsț itul vietții
sale. ÎÎn 1901 îâi este publicataă , la Paris, opera fundamentalaă Histoire de la langue roumaine, volumul Î,
Les origines, îân care sunt adunate informatții vaste asupra formaă rii sț i evolutției limbii romaâ ne. Volumul
ÎÎ, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine apare dupaă moartea sa, îân anul 1938; aici
realizase, pe baza unui riguros examen critic al documentelor de limbaă , o descrirere minutțioasaă a
dacoromaâ nei din secolul al XVÎ-lea sub aspect fonetic, morfologic, sintactic sț i lexical, descriere pe care
cercetaă rile ulterioare n-au putut decaâ t s-o detalizeze, faă raă a-i aduce amendamente fundamentale.
ÎÎmpreunaă cu Î.-A. Candrea, publicaă Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – a
putea). ÎÎl preocupaă problema ortografiei limbii romaâ ne, aducaâ nd la cunosț tintțaă Academiei paă rerile sale
îân legaă turaă cu normele limbii literare, iar îân 1913 îântemeiazaă Institutul de Filologie și Folclor. ÎÎn
lingvistica romaâ neascaă , prin activitatea sa sț tiintțificaă sț i didacticaă , se îânscrie ca fondator al Școlii
lingvistice bucureștene.
Patronul spiritual al acestei Sț coli este considerat îânsaă Alexandru Rosetti (1895 – 1990),
reputat lingvist sț i filolog romaâ n, istoric al limbii romaâ ne, profesor la Facultatea de Litere din Bucuresț ti,
membru titular al Academiei Romaâ ne din 1948.
Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se îântinde pe aproape sț apte decenii de muncaă
intensaă , coroborataă cu pasiunea sa extraordinaraă pentru bibliofilie. Ataâ t îân epoca interbelicaă , caâ t sț i îân
perioada comunistaă , A.Rosetti s-a ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor sț i
cronicarilor romaâ ni ca Miron Costin, Îon Neculce, Grigore Ureche sau Îon Luca Caragiale (la aceastaă
editție lucraâ nd alaă turi de Silvian Îosifescu, Sț erban Cioculescu sț i Liviu Caă lin). De importantțaă natționalaă sț i
internatționalaă raă maâ n studiile sț i cercetaă rile sale lingvistice, cu precaă dere trebuie precizat interesul pe
care l-a araă tat pentru istoria limbii romaâ ne, cu sustținerea unor teorii proprii de o mare originalitate,
recunoscute pentru acribia sț i metodele cu care acesta opereazaă .

7
ÎÎn activitatea sa, desfaă sț urataă pe coordonate multiple, cuprinzaâ nd aproape toate ramurile
lingvisticii sț i filologiei, se remarcaă preocupaă rile sț i interesul deosebit pentru foneticaă sț i fonologie,
istoria limbii romaâ ne, lingvisticaă generalaă . Lucrarea sa fundamentalaă o constituie îânsaă Istoria limbii
române (6 volume, Bucuresț ti, 1938 – 1966 îân mai multe editții, ultima editție a îântregii lucraă ri – 1978). A
doua sintezaă a istoriei limbii romaâ ne, dupaă aceea a lui Ovid Densusianu, lucrarea urmaă resț te evolutția
acesteia, îâncepaâ nd cu latina popularaă – punct de plecare sț i bazaă a romaâ nei – continuaâ nd cu romaâ na
comunaă (sec.ÎV-X) sț i cu descrierea dacoromaâ nei din sec.XÎÎÎ – XVÎ. Documentarea bogataă sț i la zi,
expunerea claraă sț i concisaă conferaă lucraă rii caracterul unei surse de informatții indispensabile îân
studierea evolutției sț i structurii limbii romaâ ne.
Ca disciplina lingvisticaă , Istoria limbii literare a fost introdusaă îân Planurile de studii ale
universitaă ţilor îân anii ’50. Recunoaşterea ei ca disciplinaă a lingvisticii, cu obiect propriu de studiu, a fost
prilejuitaă de susţinerea şi dezbaterea, la Congresul al VÎÎÎ-lea de studii romanice (Florenţa, 1956), a
referatului de bazaă al lui B. Terracini, care analiza conceptul de limbă literară.
Sț i îân lingvistica romaâ neascaă problema definirii conceptului de limbă literară a constituit
obiectul unor numeroase discutții purtate îân revistele sț i publicatțiile de specialitate. O primaă distinctție
ce trebuia faă cutaă era delimitarea acestui concept de cel al limbii literaturii artistice; la acestea s-a mai
adaă ugat discutarea amplaă sț i deseori contradictorie a unor probleme specifice limbii noastre,
referitoare la originea sț i baza ei dialectalaă , etapele de dezvoltare, conditțiile de realizare a unitaă tții ei,
precum sț i locul limbii scriitorilor îân cadrul cercetaă rii istorice a limbii.

1.2. CONCEPTUL DE „LIMBĂ LITERARĂ” ÎN TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ


Termenul limbă literară ridicaă o serie de probleme de naturaă terminologicaă , dar şi din punctul
de vedere al realitaă ţii lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideraă , îân general, caă o acoperaă .
De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin
diferiţi:
 Î. Budai-Deleanu, îân lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti
(1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, care este „limba îântru care saă îânvaţaă ştiinţele”, ea
„saă aflaă la toate neamurile politicite, la care floresc îânvaă ţaă turile, şi este îân sine tot aceieşi limbaă a
norodului de obşte, numai caâ t este mai curataă şi curaă ţitaă de toate smintelile ce se aflaă la limba
de obşte a gloatei, cu un cuvaâ nt, este limba laă muritaă şi adusaă la regule gramaticeşti, apoi şi
îânmulţitaă cu cuvinte obicinuite la îânvaă ţaă turi, care nu saă aflaă la vorba de obşte”.
 Heliade Raă dulescu foloseşte îân lucraă rile sale termeni precum: limbă literară, limbă
literală sau limbă generală; el vorbeşte nu numai despre „limba inimei sau a simţaă maâ ntului“, ci
şi despre „limba ştiinţelor sau a duhului“, fapt care demonstreazaă caă Heliade remarcase
coexistenţa a douaă stiluri îân cadrul limbii literare (unul beletristic şi altul ştiinţific).
 B.P.Hasdeu introduce termenul de limbă tipică;
 A.Philippide, urmat de caâ ţiva din elevii saă i, cum ar fi G. Îvaă nescu, utilizeazaă , dupaă
model francez (H. Paul), sintagma limbă comună;
 Al.Niculescu utilizeazaă termeni ca limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (dupaă fr.
langue de civilisation sau germ. Kultursprache).
S-a considerat iniţial caă noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de limbă scrisă; chiar dacaă
acceptaă m caă limba literaraă este, mai ales, o limbaă scrisaă , cu menirea de a exprima o „literaturaă “ (alt
termen ale caă rui sensuri pot varia), totuşi aceastaă sinonimie este lipsitaă de temei.
Noţiunea de limbă scrisă dezvoltaă , inevitabil, opoziţia cu limba vorbită, distincţie îân baza caă reia
s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem menţiona şi distincţia operataă îâncaă de la sfaâ rşitul

8
secolului al XÎX-lea îântre textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce la o deosebire suplimentaraă ,
o separare (fie şi aproximativaă ) îântre limba scrisaă şi limba literaraă scrisaă “.
O altaă interpretare curentaă trateazaă noţiunea de limbă literară ca fiind identicaă cu cea de limbă
a literaturii artistice. Confuzia porneşte de la faptul caă limba literaraă reprezintaă unicul instrument
pentru exprimarea literaturii beletristice şi caă , prin urmare, limba literaraă , cu aceastaă utilizare, devine
creaţia scriitorului. Multe manuale de istorie a limbii romaâ ne literare, dincolo de valoarea lor, tributare
concepţiei exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o
sintezaă a faptelor de limbaă şi a ideologiilor culturale specifice unei anumite perioade.
ÎÎn concepţia lui Î. Îordan, limba literară este „aspectul cel mai desaă vaâ rşit” al limbii îântregului
popor, rezultat al unei perfecţionaă ri neîântrerupte, realizataă îân toate sectoarele culturale ale societaă ţii;
îân raport cu limba naţionalaă , varianta literaraă este mai unitaraă : „Faptul se datoreşte caracterului
normativ al acesteia din urmaă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai
mare stricteţe normele” [Îordan, 1977:75].
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentueazaă ideea folosirii prioritare îân scris a limbii literare, dar
şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilitaă ţilor de exprimare a limbii
îântregului popor, destinataă îân special exprimaă rii îân scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamaă
manifestaă ri culturale, caracterizataă prin existenţa unui sistem de norme care îâi conferaă o anumitaă
stabilitate şi unitate” [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971:52].
Caracterul „îângrijit” al limbii literare este menţionat de Al. Graur, pentru care limba literară este
„limba îângrijitaă , corectaă , conformaă cu normele curente” [Graur, 1979:24] şi de Î. Coteanu, care
precizeazaă caă „limba literară reprezintaă aspectul cel mai îângrijit al limbii comune” [Coteanu, 1961:49].
Pentru cei doi autori primeazaă caracterul „îângrijit” îân raport cu caracterul „normat“, primul
reprezentaâ nd condiţia esenţialaă pentru ca o limbaă saă devinaă literaraă . ÎÎn altaă ordine de idei, J. Byck
subliniazaă caracterul ei „corect”, referirea evidentaă fiind la caracterul „normat”.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţaâ ra oferaă o definiţie-sintezaă : limba literară „este acea variantaă a limbii
naţionale caracterizataă printr-un sistem de norme, fixate îân scris, care îâi asiguraă o anumitaă unitate şi
stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îângrijit. Ea are o sferaă largaă , îântrucaâ t cuprinde
producţiile şi manifestaă rile culturale, îân sensul larg al cuvaâ ntului: este limba scrierilor ştiinţifice,
filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folositaă îân diferite instituţii:
administraţie, şcoalaă , teatru etc.” [Munteanu, Tț aâra, 1983:16].
Un alt concept important este acela de limbă (limbaj) standard, confundat uneori cu limba
literaraă . Conceptul a fost definit de Em. Vasiliu drept „romaâ na literaraă folositaă îân mod curent (adicaă îân
îâmprejuraă ri neoficiale) de un vorbitor instruit”[Vasiliu, 1965:19]. Limbajul standard (numit de Î.
Coteanu şi limbaj mediu) este limba literaraă curentaă , lipsitaă de elementele care impun variaţia stilisticaă
cerutaă de organizarea comunicaă rii îân funcţie de specificul mesajului.
Pentru a îâncheia enumerarea celor mai importante definiţii şi opinii privitoare la conceptul de
limbă literară, prezentaă m definiţia propusaă de Î. Gheţie, care reţine multe din elementele precizate
anterior, îân timp ce le eliminaă pe altele. Lingvistul observaă caă este inutilaă menţionarea îântr-o definiţie a
folosirii limbii literare cu precaă dere îân scris (îântrucaâ t existaă o variantaă oralaă a limbii literare); pe de altaă
parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o problemaă relativaă , deoarece, îân perioada
premergaă toare unificaă rii, nici o limbaă literaraă nu prezintaă un aspect unitar. Astfel, pentru Î. Gheţie,
„limba literaraă ar putea fi definitaă drept aspectul sau varianta cea mai îângrijitaă a limbii îântregului
popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestaă ri ale culturii şi se
caracterizeazaă prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunitaă ţii caă reia se
adreseazaă ” [Ghetție, 1982:21].

9
Dacaă admitem caracterul predominant scris al limbii literare (aceasta fiind destinataă , prin
excelenţaă , saă exprime o literaturaă , îân sensul cel mai larg al termenului), trebuie saă evitaă m confuzia care
îâncaă persistaă îântre limba scrisă, îân general, şi limba literară scrisă.
Se spune adesea caă oamenii scriu altfel de cum vorbesc; saă admitem atunci caă , alcaă tuind opere
literare, ei adoptaă alte exigenţe decaâ t atunci caâ nd redacteazaă îânsemnaă ri curente, de interes personal.
Utilizarea specializataă a limbii literare scrise, îân funcţie de natura mesajelor, implicaă existenţa stilurilor
funcţionale, care sunt greu de semnalat îân limba scrisaă faă raă intenţii literare.
Pe laâ ngaă aspectul scris, existaă şi posiblitatea exprimaă rii orale a limbii literare, folositaă îân
conversaţia îângrijitaă şi îân genul oratoric (discursuri, expuneri, conferinţe etc.). „Limba literaraă vorbitaă
nu trebuie, fireşte, confundataă cu limba vorbitaă luataă îân totalitatea ei, caă reia i se subsumeazaă îân acelaşi
fel îân care limba literaraă scrisaă se subordoneazaă limbii scrise, privitaă îân ansamblu” (Î.Gheţie).
Problema raportului dintre limba literară scrisă şi limba literară vorbită a generat mai multe
opinii. Î. Îordan, insistaâ nd asupra relaţiei istorice dintre limba literaraă scrisaă şi cea vorbitaă , enunţaă un
adevaă r incontestabil: „O limbaă literaraă vorbitaă existaă numai dupaă ce se formeazaă limba literaraă scrisaă ”.
Acest punct de vedere, care fusese exprimat de Î. Heliade Raă dulescu, a fost acceptat, îântre alţii, de Al.
Rosetti şi Al. Graur. Fiindcaă aspectul oral e posterior celui scris şi îântemeiat pe acesta, reiese caă limba
literaraă vorbitaă va cunoaşte aceeaşi orientare ca şi limba literaraă scrisaă , îân sensul caă pronunţarea
literaraă urmeazaă aceeaşi orientare ca şi scrisul literar. Pronunţarea literaraă are ca model dialectul
(graiul) aflat la baza limbii literare scrise; de asemenea, la nivel morfologic şi lexical, formele şi
termenii acceptaţi îân scris se vor impune şi îân vorbire. Astfel, influenţa scrierii devine determinantaă îân
procesul de normare a limbii literare vorbite. Evident, aceste observaţii nu îânseamnaă caă distincţia
dintre cele douaă aspecte ale limbii literare trebuie neglijataă pe considerentul caă analizaă m douaă procese
care se dezvoltaă îân aceeaşi direcţie.
Limba romaâ naă literaraă scrisaă şi-a fixat, îân linii mari, normele, îân jurul anului 1880, iar aspectul
vorbit al romaâ nei literare îâşi stabileşte normele generale la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea şi îânceputul
secolului al XX-lea; norma unicaă de pronunţare se constituie treptat. Satira lingvisticaă din opera lui
Caragiale, spre exemplu, denunţaă pronunţia uneori ridicolaă şi exagerataă îân raport cu normele îân
constituire, îân orice caz recomandabile: pronunţia ardelenilor (Un pedagog de şcoală nouă), a
moldovenilor (Telegrame, High-life) şi chiar unele pronunţii munteneşti (25 de minute, Gazometru, 1
aprilie, Dă dămult, mai dă dămult). Caragiale combaă tea aceste forme regionale îân raport cu normele
considerate supradialectale.
Limba literaraă , asț adar, este o formaă elaborataă de existentțaă a limbii comune, natționale, ea este
expresia ei cea mai desaă vaâ rsț itaă , îân sensul caă reprezintaă o sintezaă a dezvoltaă rii sț i posibilitaă tților
îântregului popor. Fiind legataă de traditție, ea este mai conservatoare decaâ t limba popularaă , mai
conventționalaă , dar sț i mai receptivaă la inovatțiile impuse de dezvoltarea economiei, a sț tiintțelor sț i a
tehnicii. Ea este, totodataă , un produs al vietții culturale a unui popor, ale caă rui manifestaă ri spirituale le
exprimaă îân formele scrisului sț i le transmite de la o generatție la alta.
Printre traă saă turile esentțiale ale limbii literare se îânscriu caracterul normat sț i cel cultivat al ei.
Caracterul normat se manifestaă îân toate compartimentele limbii: îân foneticaă (unde vizeazaă
pronunţarea şi scrierea sunetelor), îân gramaticaă (respectarea flexiunii etc.), îân lexic (utilizarea acelor
cuvinte îânţelese pe îântregul teritoriu lingvistic al unei naţiuni). Îataă un exemplu elocvent, îân acest sens,
din domeniul derivaă rii: îân Atlasul lingvistic român (serie nouaă , vol. V) sunt îânregistrate mai multe
variante pentru adjectivul glumeţ: şăgos, şuguitor, şăgaci (Moldova), glumeţ, şod, şodeţ (Ardeal),
glumuos (Maramureş), glumaş (Banat). Toate aceste sinonime, cu excepţia lui glumeţ, sunt
regionalisme, pe care limba literaraă le evitaă .

10
Normele limbii literare au caracter istoric, ele constituie îân diacronie, iar dicţionarele şi
lucraă rile academice consemneazaă existenţa lor îân sincronie. Caracterul normat al limbii literare nu
implicaă faptul caă aceasta este o limbaă definitiv fixataă , dar nici caă îânregistreazaă o evoluţie regulataă ;
limba literaraă oscileazaă îântre fixare şi evoluţie, ceea ce G. Devoto ar numi „stabilitate lingvisticaă activaă ”.
Limba literaraă nu respinge inovaţiile pe care le consacraă uzul; de exemplu, romaâ na literaraă
paă streazaă formele pronumelui demonstrativ – acesta, aceasta, acela, aceea – din textele maramureşene,
neacceptaâ nd variantele munteneşti şi populare – ăsta, asta, ăla, aia etc. – sau a reţinut alte forme, îân
pronunţare şi îân scriere, precum paisprezece, şaisprezece (variantele nealterate patrusprezece,
şasesprezece nu se folosesc, fiind considerate pedante). ÎÎn altaă situaţie, se observaă tendinţa de trecere
de la conjugarea a ÎÎ-a la conjugarea a ÎÎÎ-a la verbele a apărea, a dispărea, pronunţate şi scrise astaă zi
din ce îân ce mai frecvent a apare, a dispare. Aceste forme nu au intrat îân norma literaraă , dar au şansa saă
se impunaă , aşa cum forma a rămânea, paă strataă azi doar îân limba popularaă , a fost îânlocuitaă îân limba
literaraă cu a rămâne.
Astfel de fapte demonstreazaă procesul continuu de adaptare a formelor, prin care tradiţia şi
convenţia sunt modelate de uzul lingvistic. O normaă literaraă consacraă un anumit uz lingvistic, aflat, de
obicei, îân concurenţaă cu mai multe uzuri sau cu unul singur. Stabilirea unei norme implicaă o selecţie
prealabilaă , prin care un singur uz dobaâ ndeşte calitatea de literar, îân timp ce restul devin neliterare,
adicaă nerecomandabile.
O traă saă turaă esenţialaă a normei literare o reprezintaă coerenţa ei, care rezultaă din caracterul
unitar. Aşa cum araă tam, norma impune un singur uz, deşi existaă situaţii îân care limba literaraă admite
variante. Caracterul unitar al normei cunoaşte fluctuaţii de-a lungul timpului; îânainte de unificarea
limbii literare, caâ nd existau diferite variante literare regionale, nu se putea vorbi de norme unice, ci de
mai multe norme regionale. Gradul de coerenţaă al fiecaă reia variazaă îân funcţie de perioadaă şi de regiune.
Normele limbii literare sunt îân mare maă suraă un proces de selecţie; ele se opun astfel normelor
limbii comune şi dialectelor, a caă ror evoluţie este un proces natural, istoric. Deşi sunt impuse de caă tre o
tradiţie culturalaă şi literaraă sau de caă tre forurile ştiinţifice, normele fixeazaă , de regulaă , un uz mai
raă spaâ ndit la un moment dat, pe cale scrisaă , al unuia dintre graiuri. De exemplu, auxiliarul perfectului
compus are formele a şi au la persoana a ÎÎÎ-a singular, respectiv plural (a plecat, au plecat), deoarece
aceste forme circulau îân limba veche (forme prezente şi astaă zi îân sudul ţaă rii), şi nu o plecat, or plecat,
cum se pronunţaă îân cea mai mare parte a teritoriului lingvistic dacoromaâ n. Existaă îânsaă situaţii îân care
sinonime cu semanticaă variataă circulaă îân diverse graiuri, faă raă ca vreunul saă fi avut şansa de a raă maâ ne îân
normaă . De exemplu, niţel, niţică (Muntenia), o leacă de (Moldova), o ţâră de (Transilvania) nu au
depaă şit graniţele graiurilor din care provin, varianta literaraă fiind puţin(ă), îân ciuda imprecizei
semantice a cuvaâ ntului. Concluzia este caă dialectele şi graiurile sunt mai bogate îân resurse de
expresivitate, îân comparaţie cu limba literaraă , care este, prin natura ei, mai saă racaă îân aceastaă privinţaă ,
îânsaă mai bogataă îân mijloace eficiente de comunicare, capabile saă exprime noţiuni pe o treaptaă
superioaraă nivelului dialectal. Existaă şi un proces invers, de influenţaă a limbii literare asupra dialectelor
şi a graiurilor, care evolueazaă uneori dupaă modelul exprimaă rii culte.
Se poate spune deci caă norma literaraă este expresia convenţionalaă , îân general coerentaă , a unui
uz lingvistic dominant (existent sau nu îân limbaă la un moment dat îân timpul aplicaă rii unei norme),
impusaă , îân funcţie de nivelul cultural al societaă ţii, prin maă suri mai mult sau mai puţin coercitive,
persoanelor aparţinaâ nd unei anumite comunitaă ţi (culturale).
Dacaă prin caracterul normat limba literaraă se opune graiurilor, selectaâ nd sț i sintetizaâ nd
elementele comune ale limbii natționale, prin caracterul cultivat (îângrijit, prelucrat, elaborat, ca urmare
a interventției factorului consț tient) ea se opune limbajului spontan al conversatției curente. Acesta din
urmaă este mai „liber”, mai putțin supus constraâ ngerilor, fapt ce îâi permite saă lase loc utilizaă rii

11
termenilor populari sț i expresiilor familiare, precum sț i unor procedee variate specifice stilului oral.
Termenul literar din expresia limbă literară se referaă nu numai la aspectul scris al limbii, ci sț i la forma
îângrijitaă , controlataă a comunicaă rii unui vorbitor cult.
Aspectul cultivat al limbii literare se realizeazaă prin selectarea mijloacelor celor mai adecvate,
reclamate de scopul comunicaă rii, prin folosirea exactaă sț i nuantțataă a cuvintelor, prin îâmbinarea lor îân
propozitții sț i fraze menite saă asigure expunerii – orale sau scrise – claritate sț i coerentțaă. Limba literaraă
nu exclude latura esteticaă a comunicaă rii, ci o implicaă , cu precizarea caă funcţia esteticaă are îân cadrul
limbii literare normate altaă menire decaâ t cea care vizeazaă limba literaturii artistice: estetica limbii
literare indicaă o competenţaă lingvisticaă ridicataă a celui care foloseşte limba, îân timp ce estetica
limbajului beletristic este expresia talentului scriitorului, care recurge la resurse lingvistice
individuale, intervenind creator îân limba naţionalaă .

1.3. PERIODIZAREA ISTORIEI LIMBII ROMÂNE LITERARE


Problema periodizaă rii istoriei limbii romaâ ne literare a fost insuficient abordataă îân lucraă rile de
specialitate, iar un punct de vedere unitar, conturat prin criteriul esenţial de clasificare îân funcţie de
evoluţia internaă , structuralaă a limbii literare, nu existaă .
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971] adoptaă criteriul comod, lipsit de
justificare teoreticaă şi metodologicaă , al îâmpaă rţirii pe secole. Astfel, prima perioadaă o constituie secolul
al XVÎ-lea, reprezentativ prin activitatea diaconului Coresi, care pune la baza limbii literare graiul din
nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei. Secolele al XVÎÎ-lea şi al XVÎÎÎ-lea sunt cuprinse îân
urmaă toarea perioadaă , îân care romaâ na literaraă nu mai resimte ataâ t de mult puternica influenţaă a limbii
bisericeşti, diversificaâ ndu-şi stilurile. Pentru perioada cuprinsaă îântre îânceputul secolului al XÎX-lea şi
zilele noastre, autorii nu propun diviziuni şi criterii ferme.
ÎÎn opinia Paulei Diaconescu [Diaconescu, 1974], istoria limbii romaâ ne literare moderne
(1830–1900) prezintaă trei perioade importante îân procesul de fixare a normelor limbii literare
(identice, conform autoarei, cu perioadele de dezvoltare ale literaturii moderne din secolul al XÎX-lea):
a) perioada paşoptistă (1830–1860), îâncadrataă de date ale istoriei politice (1829 şi 1859),
caracterizataă prin preocuparea pentru unificarea şi modernizarea limbii literare;
b) perioada de după Unire (1860–1867–1875), caâ nd se impune latinismul, iar îân planul
ideologiilor culturale dominaă revista Convorbiri literare;
c) perioada marilor clasici (1875–1900), marcataă de influenţa exercitataă de stilurile individuale
ale marilor scriitori. Lipsa unor criterii ferme de delimitare, care saă vizeze evoluţia propriu-zisaă a
limbii literare, face ca aceastaă îâncercare de periodizare saă fie discutabilaă îân unele privinţe.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra [Munteanu, Tț aâra, 1983] disting douaă etape fundamentale: vechea
română literară şi româna literară modernă, delimitate de o perioadaă de tranziţie (1780–1840).
Epoca veche, îân care nu avem o limbaă literaraă propriu-zisaă , normataă şi unitaraă , ci mai multe
variante cultivate ale unor subdialecte dacoromaâ ne, dintre care nici una nu este predominantaă ,
cuprinde douaă perioade importante:
a) prima îâncepe prin secolul al XV-lea şi dureazaă paâ naă la 1640, fiind caracterizataă de puţine
scrieri originale (mai ales scrisori, documente), traduceri şi tipaă rituri; se contureazaă douaă variante
literare: una de tip nordic (maramureşeanaă ) şi alta de tip sudic (munteneascaă şi sud-transilvaă neanaă );
b) a doua perioadaă dureazaă de la 1640 paâ naă la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea (1780), interval îân
care slavona este îânlaă turataă definitiv ca limbaă oficialaă ; variantele literare se delimiteazaă mai precis, îân
special cea munteneascaă şi cea moldoveneascaă , iar cultivarea valorilor estetice ale limbii romaâ ne
îânregistreazaă reuşite notabile (Dosoftei, Cantemir); romaâ na literaraă se aflaă îâncaă aproape de vorbirea

12
popularaă , iar dintre variantele stilistice, numai cea administrativ-juridicaă poate fi delimitataă mai
precis.
Epoca veche se îâncheie pe la 1780, an care marcheazaă – prin tipaă rirea primei gramatici a limbii
romaâ ne – îânceputul unui lung proces de normare sț i unificare a exprimaă rii culte.
Epoca modernă cuprinde trei perioade:
a) prima perioadaă (1780–1840), numitaă şi „premodernaă “ sau „de tranziţie“, îânregistreazaă
laicizarea culturii, proces avaâ nd drept consecinţaă pierderea unitaă ţii limbii culte realizataă prin
traducerile bisericeşti, tipaă rite îântre 1725–1728, şi accentuarea diferenţelor dialectale dintre
variantele literare; existaă îânsaă şi preocuparea pentru unificarea limbii culte (Şcoala Ardeleanaă , Î.
Heliade Raă dulescu);
b) a doua perioadaă (1840–1880) este etapa marcataă de caă utarea soluţiilor pentru normarea
limbii (problema îâmprumuturilor, a ortografiei cu litere latine, a unificaă rii formelor);
c) îân ultima perioadaă (1880–1900), se produce unificarea variantelor literare şi consolidarea
stilurilor limbii literare; îân 1904, prin modificaă rile aduse ortografiei de Academia Romaâ naă , se stabilesc
definitiv bazele scrierii fonetice a limbii romaâ ne, paă strataă , cu unele modificaă ri, paâ naă astaă zi. Secolul al
XX-lea nu este inclus îân faza modernaă a limbii romaâ ne literare, pentru caă autorii îâl identificaă , faă raă saă
menţioneze îânsaă acest lucru, cu epoca contemporanaă ; dupaă 1918, procesul de desaă vaâ rşire a unitaă ţii
limbii romaâ ne literare intraă îântr-o nouaă şi ultimaă fazaă , caâ nd limba scrisaă , folositaă de oamenii cultivaţi
din provinciile intrate îân componenţa Romaâ niei, pierde o serie de traă saă turi regionale.
Periodizarea propusaă de I. Gheţie [Ghetție, 1997] acceptaă existenţa a douaă mari epoci îân
evoluţia limbii literare: epoca veche (1532–1780) şi epoca modernă (1780–1960); perioada de tranziţie
este îâncadrataă îân epoca modernaă .
Epoca veche include douaă perioade:
a) perioada cuprinsaă îântre 1532 (anul semnalaă rii celor mai vechi texte literare romaâ neşti,
astaă zi pierdute, Evanghelia şi Apostolul din Moldova) şi 1656 (data apariţiei caă rţii baă lgraă dene Scutul
Catehismului, care marcheazaă sfaâ rşitul unei epoci de intensaă activitate culturalaă ) delimiteazaă faza
formaă rii principalelor variante teritoriale ale limbii literare;
b) perioada cuprinsaă îântre 1656 şi 1780 (anul apariţiei gramaticii lui S. Micu şi Gh. Şincai,
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, care expune doctrina lingvisticaă a Şcolii Ardelene) se
caracterizeazaă prin realizarea unei prime unificaă ri a romaâ nei literare.
Epoca modernă are trei perioade:
a) îântre 1780 şi 1836 (caâ nd îâncepe corespondenţa dintre Î. Heliade Raă dulescu şi C. Negruzzi,
prilej de exprimare a unor opinii importante despre limba literaraă ) este consemnataă o perioadaă de
diversificare lingvisticaă , la sfaâ rşitul caă reia unitatea realizataă îân veacul trecut este, îân mare parte,
pierdutaă ;
b) îântre 1836 şi 1881 (anul îân care este votat primul proiect ortografic oficial al Academiei
Romaâ ne) se desfaă şoaraă procesul de constituire a principalelor norme ale limbii literare actuale;
c) îântre 1881 şi 1960 (caâ nd apare Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie) are loc
fixarea definitivaă , îân detaliu, a normelor limbii romaâ ne literare contemporane.
Asț adar, cele prezentate confirmaă teza privind diversitatea pozitțiilor acceptate de diferitți autori
îân problema periodizaă rii limbii romaâ ne literare. Niculina Iacob [Îacob, 2008] realizeazaă o sintezaă a
acestor opinii, constataâ nd caă cei mai mulţi specialişti consideraă caă două sunt epocile fundamentale
ale limbii romaâ ne literare: vechea română literară şi româna literară modernă. Între cele douaă perioade
se delimiteazaă o etapaă de tranziţie cuprinsaă aproximativ îântre 1780-1840, aceasta fiind şi prima etapaă
a limbii literare moderne.
Vechea română literară permite o îâmpaă rţire îân douaă epoci. Prima îâncepe prin secolul al XVÎ-

13
lea şi dureazaă paâ naă la 1640, a doua se desfaă şoaraă îântre 1640-1780. Anul apariţiei primei gramatici
romaâ neşti tipaă rite - 1780 - este considerat punctul de plecare al procesului de normare şi unificare a
exprimaă rii culte. Cu toate caă gramatici ale limbii romaâ ne se scriseseraă şi îânainte, dar nu se tipaă riseraă (D.
Eustratievici Braşoveanul şi caă lugaă rul Macarie de la schitul Sihla), S. Micu şi Gh. Şincai, autorii primei
gramatici tipaă rite a limbii romaâ ne – Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – îâşi propuneau, îân
prefaţaă , perfecţionarea limbii materne, lucru extrem de important pentru vremea respectivaă . La
aceasta se adaugaă faptul caă lucrarea are o circulaţie incomparabil mai mare decaâ t una paă strataă îân
manuscris şi acela caă , fiind scrisaă îân latinaă - limbaă de cult a epocii îân ţaă rile catolice, putea fi cunoscutaă şi
de straă ini, iar limba romaâ naă putea astfel fi recunoscutaă îântre limbile romanice surori.
Pentru perioada de până la 1640, bibliografiile limbii romaâ ne vechi au îânregistrat primele
texte îân limba romaâ naă . Acestea, manuscrise sau tipaă rituri, reprezintaă traduceri de caă rţi religioase, acte
şi scrisori - particulare sau oficiale. Limba lor prezintaă un vocabular saă rac şi numeroase particularitaă ţi
dialectale, care i-au determinat pe specialişti saă vorbeascaă , pentru aceastaă perioadaă , de douaă variante
literare: una de tip nordic - maramureşeană, alta de tip sudic - muntenească sau sud-transilvăneană.
Nu lipsesc din aceste prime texte traduse, şi se vor îântaâ lni şi îân traducerile de mai taâ rziu, construcţiile
artificiale, nefireşti, imitate dupaă limba originalului.
Perioada 1640-1780 se caracterizeazaă printr-o tendinţaă de laicizare a culturii romaâ ne. Ca
urmare, romaâ na literaraă îâncepe a se elibera de sub influenţa limbii textelor religioase şi are loc o
apropiere de limba vie a poporului. Pe laâ ngaă textele religioase - principala formaă de manifestare a
culturii şi îân aceastaă perioadaă - apar cronicile, textele juridice, textele cu caracter oratoric şi filozofic.
Asistaă m acum – prin creaţiile lui Dosoftei şi Miron Costin – la primele manifestaă ri culte ale
creaţiei artistice îân versuri şi, printr-un numaă r relativ mare de lucraă ri, la afirmarea creaţiei artistice îân
prozaă . ÎÎn aceeaşi perioadaă , limba romaâ naă devine limba oficialaă a cancelariei şi a bisericii. Se afirmaă
personalitaă ţi culturale de prestigiu: Varlaam, Simion Ştefan, Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin,
Stolnicul Constantin Cantacuzino, Îon Neculce, Antim Îvireanul ş.a. Ei sunt principalii modelatori ai
limbii literare, la care trebuie saă -i adaă ugaă m pe autorii primei traduceri integrale a Bibliei îân limba
romaâ naă , dintre care trebuie saă îâl amintim pe spaă tarul moldovean Nicolae Milescu, cel care a tradus,
pentru prima dataă integral, Vechiul Testament îân limba romaâ naă , text care a stat la baza realizaă rii Bibliei
de la 1688. Variantele literare pot fi relativ uşor delimitate, limba de acasaă a caă rturarilor influenţaâ nd îân
mai mare sau mai micaă maă suraă limba textelor. Cel mai bine sunt reprezentate varianta moldoveneascaă
şi cea din Muntenia, Ardealul fiind mai puţin sesizat acum comparativ cu perioada precedentaă , îân care
aceastaă regiune daă duse culturii romaâ ne mari monumente de limbaă literaraă (textele rotacizante,
tipaă riturile lui Coresi, Palia de la Orăştie, Noul Testament de la Bălgrad (1648), acesta din urmaă îânsaă îân
secolul al XVÎÎ-lea).
Înfluenţa limbii slavone asupra limbii romaâ ne mai scade faă raă a dispaă rea îânsaă ; cresc concomitent
influenţele neogreacaă şi turcaă , acestea atingaâ nd apogeul îân epoca fanariotaă (1711-1821). Cu timpul, se
face simţitaă paă trunderea elementelor ruseşti şi romanice.
Epoca premodernă acoperaă o perioadaă relativ îântinsaă , delimitataă aproximativ de anii 1780 –
1840, numitaă şi perioada de tranziţie la epoca modernaă ; textele realizate îân aceastaă perioadaă ilustreazaă
accentuarea procesului de laicizare a culturii. Apar manuale şi caă rţi tehnice, care pun îân circulaţie un
numaă r mare de neologisme din cele mai diferite domenii: matematicaă , fizicaă , agronomie, geografie,
gramaticaă , putaâ ndu-se vorbi acum despre îânceputurile stilului ştiinţific. Unii specialişti, printre care Al.
Rosetti, B. Cazacu, L. Onu [Rosetti, Cazacu, Onu, 1971], sunt de paă rere caă deschizaă tor de drumuri îân
acest domeniu trebuie considerat totuşi Dimitrie Cantemir, realizator al unui prim glosar romaâ nesc de
neologisme îân Scara numerelor şi cuvintelor străine tâlcuitoare din romanul alegoric Istoria ieroglifică.
Se manifestaă acum şi o tendinţaă de modernizare a exprimaă rii literare şi de unificare a normelor

14
acesteia datoritaă activitaă ţii lingvistice a corifeilor Şcolii Ardelene. Bazele creaă rii normei unice
supradialectale se pun de caă tre Petru Maior. Criteriul fundamental îân selectarea normelor este cel al
maximei apropieri de prototipul latin. Activitatea lingvisticaă a ardelenilor va reprezenta punctul de
plecare pentru Îon Heliade Raă dulescu.
Dupaă ce îân perioada precedentaă limba romaâ naă devenise limbaă de cult şi limbaă a cancelariei
domneşti, ea cucereşte îân aceastaă etapaă domeniul îânvaă ţaă maâ ntului. Şcolile din Muntenia (Gh. Lazaă r) şi
din Moldova (Gh. Asachi) au ca limbaă de predare romaâ na pentru unele discipline de îânvaă ţaă maâ nt şi, mai
mult decaâ t ataâ t, chiar limba romaâ naă devine obiect de studiu. Alaă turi de şcoalaă , presa romaâ neascaă
(Curierul românesc - Bucureşti, 1829, Albina românească - Îaşi, 1829, Gazeta de Transilvania - Braşov,
1838) joacaă un rol important îân dezvoltarea limbii literare. De asemenea, teatrul romaâ nesc îâşi propune
saă dea limbii romaâ neşti noi podoabe: „... podoabe limbii noastre daţi / ÎÎn romaâ neşti cuvinte.” (Îancu
Vaă caă rescu).
ÎÎn aceeaşi perioadaă se îânscrie sț i activitatea lui Îon Heliade Raă dulescu, realizatorul lucraă rii
Gramatica românească, 1828, una dintre cele mai de seamaă contribuţii îân direcţia normaă rii limbii
literare, a creaă rii normei unice. ÎÎn Prefaţa acestei lucraă ri, autorul susţine ortografia foneticaă şi propune
soluţii pentru îâmbogaă ţirea vocabularului prin îâmprumuturi, mai cu seamaă din latinaă şi din limbile
romanice „surori”, indicaâ nd şi modalitaă ţile concrete de adaptare a neologismelor. Aceeaşi grijaă
manifestaă autorul şi pentru norma morfologicaă . Paâ naă la exageraă rile italienizante ale lui Heliade (dupaă
1840), el raă maâ ne un real modelator al limbii romaâ ne literare.
A doua perioadă a epocii moderne (1840-1880) îâncepe odataă cu apariţia Daciei Literare la
Îaşi sub conducerea lui M. Kogaă lniceanu. El este iniţiatorul curentului naţional îân culturaă romaâ neascaă .
Sub raportul lingvistic, perioada se caracterizeazaă prin: îâmbogaă ţirea vocabularului cu neologisme şi
adaptarea lor; aşezarea limbii vorbite a poporului la baza dezvoltaă rii limbii literare; îânlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin şi stabilirea unei ortografii bazate pe principii fonetice (ortografia cu
alfabet latin a fost adoptataă oficial îân 1860 îân Muntenia, iar îân 1862 îân Moldova). ÎÎnceputul acestei
perioade a stat sub semnul activitaă ţii lui Îon Heliade Raă dulescu, M. Kogaă lniceanu, Al. Russo, C.
Negruzzi, V. Alecsandri, iar îân a doua parte – a lui T. Maiorescu şi, bineîânţeles, a marilor clasici ai
literaturii noastre.
Cea de a treia etapă (1880-1900) se caracterizeazaă prin unificarea variantelor literare, prin
consolidarea stilurilor limbii literar-artistice. Dupaă 1900, îân 1904, Academia Romaâ naă reglementeazaă
ortografia, paă strataă cu unele modificaă ri neesenţiale paâ naă astaă zi.
Dupaă primul raă zboi mondial, schimbaă rile petrecute îân structura politicaă , economico-
administrativaă şi culturalaă au avut urmaă ri şi pe plan lingvistic. Îmediat dupaă raă zboi are loc un proces
amplu şi complex de unificare a limbii, de nivelare a traă saă turilor regionale din provinciile nou alipite,
proces ce se desfaă şoaraă sub influenţa tot mai mare a limbii Capitalei, datoritaă prestigiului dobaâ ndit de
aceastaă variantaă . ÎÎn perioada actualaă se acordaă o atenţie deosebitaă cultivaă rii limbii literare şi
dezvoltaă rii acesteia pe baza limbii vorbite a poporului. Scriitorii apeleazaă la bogaă ţia şi expresivitatea
limbii populare, modelaâ nd artistic limba vie a poporului. Prin intermediul şcolii şi prin mass-media,
limba literaraă a îânceput saă se impunaă tot mai mult, tinzaâ nd saă se identifice cu limba naţionalaă unicaă .

1.4. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE


Stabilirea perioadei îân care s-a format limba romaâ naă literaraă a generat de-a lungul timpului
numeroase controverse.
Numeroşi specialişti leagaă originile limbii romaâ ne literare de apariţia scrisului îân limba
romaâ naă , plasaâ nd epoca de îânceput îân secolul al XVÎ-lea.

15
Primul care a formulat aceastaă teorie a fost B. P. Hasdeu [Hasdeu, 1937:98], îân 1879. El
considera caă îânceputurile romaâ nei literare ar trebui caă utate îân tipaă riturile coresiene, unde se gaă sea
limba tipică a romaâ nilor.
Un punct de vedere asemaă naă tor susţinea şi lingvistul ieşean Al. Lambrior, care afirma caă limba
textelor de la Braşov a avut rol de limbaă literaraă şi a menţinut unitatea romaâ nei.
Ulterior, acest punct de vedere a fost îâmpaă rtaă şit şi de majoritatea lingviştilor bucureşteni.
Astfel, O. Densusianu [Densusianu, 1961:14], reticent îân legaă turaă cu elementele de limbaă literaraă din
secolul al XVÎ-lea, admitea rolul textelor braşovene îân formarea şi dezvoltarea limbii romaâ ne literare.
Rolul tipaă riturilor coresiene este categoric susţinut de Î. Bianu, Al. Rosetti, B. Cazacu, D. Macrea, Î.
Gheţie. S-a afirmat adesea caă textele din secolul al XVÎ-lea sunt redactate îântr-o limbaă greoaie, uneori
ininteligibilaă . Deşi aceste defecte şi lipsuri sunt reale, vechii traducaă tori s-au straă duit saă realizeze o
exprimare literaraă , deosebitaă de vorbirea curentaă şi de limba folositaă îân actele particulare.
Compararea vocabularului textelor literare cu cel al textelor neliterare demonstreazaă caă existaă
deosebiri importante, relevabile mai ales prin raportarea la ceea ce trebuie saă fi fost atunci vorbirea
curentaă . Textele literare ale vremii prezintaă un numaă r mare de cuvinte savante, de origine slavaă sau
maghiaraă , care nu se regaă sesc îân actele particulare; de multe ori, îâmprumuturile erau voite, îântrucaâ t
existau îân limba romaâ naă sinonime, îânsaă ignorarea lor denotaă intenţia traducaă torului de a folosi o limbaă
superioaraă exprimaă rii curente.
O teorie oarecum diferitaă de cea a „şcolii bucureştene“ a fost formulataă de N. Iorga [Îorga,
1925:192-193] (preluataă de S. Puşcariu, N. Draă ganu, Al. Procopovici); faă raă a contesta importanţa
textelor coresiene, savantul afirmaă caă diaconul Coresi nu a faă cut altceva decaâ t saă tipaă reascaă , cu
intervenţii minime, textele husite, adicaă manuscrisele rotacizante, despre care se credea caă au fost
realizate îân secolul al XV-lea, consideraâ ndu-se astfel caă aici trebuie caă utat momentul de îânceput al
limbii noastre literare. Cercetaă rile au demonstrat îânsaă caă manuscrisele maramureşene sunt copii
realizate la mijlocul secolului al XVÎ-lea sau chiar mai taâ rziu dupaă originale care s-au pierdut şi care, îân
consecinţaă , nu pot fi datate.
O concepţie diametral opusaă faţaă de ideile exprimate anterior este susţinutaă de „şcoala
ieşeanaă “. Potrivit acestei opinii, limba romaâ naă literaraă s-a constituit efectiv abia îân a doua jumaă tate a
secolului al XÎX-lea, dupaă Unirea Principatelor. Aspectul cult al limbii romaâ ne, paâ naă la unirea din 1859,
prezenta variante regionale, care aveau originea îân limba vorbitaă de clasele dominante îâncepaâ nd cu
secolul al XV-lea.
Îdeea conform caă reia prima formaă cultivataă a limbii romaâ ne trebuie caă utataă îân vorbirea claselor
staă paâ nitoare din cele trei ţaă ri romaâ ne a fost susţinutaă iniţial de I. Nădejde, preluataă de G. Ibrăileanu,
care, îân cursul saă u, Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Îaşi
îântre anii 1909–1920, a dezvoltat aceastaă teorie; pornind de la observaţia lui D. Cantemir, potrivit
caă reia, pe la 1700, „era o deosebire îântre limba poporului şi cea a celor de sus“ şi bazaâ ndu-se pe
propriile cercetaă ri, criticul concluzioneazaă caă „moldovenii scriau limba vie a claselor de sus îân secolul
al XVÎ-lea, care limbaă vie era o limbaă literaraă , iar îân Muntenia a fost la fel” [Îbraă ileanu, 1979:109].
Acest punct de vedere este reluat, cu o argumentare temeinicaă , de caă tre G. Ivănescu: „Formarea
unei aristocraţii romaâ neşti, distincte de popor, uneori cu origini îân alte regiuni ale ţaă rii, a dus la
formarea unor graiuri specifice ei, deosebite parţial de graiurile populare, şi, îân cele din urmaă , la
formarea unei limbi literare”[Îvaă nescu, 1980:499]. Îniţial, „graiul aristocraţiei va fi numai vorbit, dar, îân
secolele al XV-lea şi al XVÎ-lea el va deveni şi scris. Prin unele particularitaă ţi ale ei, limba literaraă
romaâ neascaă veche îâşi are originea îân graiul acestei aristocraţii” [Îbidem]. ÎÎn ceea ce privesț te romaâ na
literaraă propriu-zisaă , unicaă sț i unitaraă , G.Îvaă nescu sustține caă aceasta îâncepe a se constitui abia pe la

16
sfaâ rsț itul secolului al XVÎÎÎ-lea, dupaă 1780, sț i îân prima jumaă tate a veacului al XÎX-lea [Îvaă nescu,
2012:383].
I. Iordan condiţioneazaă formarea limbii literare de apariţia naţiunii, susţinaâ nd caă „varianta
literaraă a unei limbi se iveşte odataă cu naşterea naţiunii sau, mai precis, îânceputurile limbii literare sunt
legate de îânceputurile transformaă rii poporului îân naţiune”. Astfel, îânaintea secolului al XÎX-lea, noi nu
am avut limbaă literaraă , „ci numai limbaă scrisaă sau, ceea ce e tot una, dialecte literare”. Îdeea de a
condiţiona limba literaraă de constituirea naţiunii respective este discutabilaă , îânsaă putem reţine de aici
importanţa esenţialaă a caracterului unitar al limbii literare (şi acest adevaă r sub rezerva caă , deşi limba
literaraă şi-a fixat normele supradialectale îân secolul XÎX-lea, ea a existat neunificataă şi anterior acestui
secol).
O altaă teorie, respinsaă de majoritatea specialiştilor, susţinutaă îânsaă de lingvişti prestigioşi (L.
Onu, Î. Coteanu, Al. Graur) argumenteazaă caă primele forme de manifestare a limbii romaâ ne literare –
consideraâ nd aspectul „îângrijit“ suficient pentru definirea limbii literare – trebuie caă utate îân literatura
popularaă ; cu alte cuvinte, limba literaraă apare îânaintea scrisului, ca expresie a culturii populare. ÎÎn
aceste condiţii, epoca de formare a romaâ nei literare coboaraă mult îân timp, iar orice îâncercare de datare
devine inutilaă . Î. Gheţie face o sintezaă cuprinzaă toare a contraargumentelor acestei teorii, pe care le
reproducem mai jos:
a) Limba literaraă apare îântr-un anumit moment de dezvoltare culturalaă şi socialaă a unui popor,
atunci caâ nd formarea unui instrument de expresie literaraă devine o necesitate resimţitaă de
comunitatea lingvisticaă . Momentul acesta nu poate fi, îân mod evident, plasat îân epoca îândepaă rtataă
(îânapoiataă cultural), îân care s-au naă scut primele creaţii populare.
b) Formarea unei limbi literare este numai îân parte un proces spontan, el fiind, îântr-o mare
maă suraă , unul dirijat, conştient, selectiv. Acest lucru implicaă voinţa colectivaă pentru stabilirea unor
norme unificate, atitudine de care nu este capabil creatorul popular. Limba literaraă nu poate exista îân
literatura popularaă ca o simplaă stare de fapt.
c) Normele existente îân literatura popularaă sunt norme lingvistice, nu literare; norma literaraă
presupune o stabilire a regulii şi consacrarea ei prin tradiţie sau printr-un „cod“. Figurile stilistice din
folclor (uneori simple clişee) pot fi îâncadrate îân aşa-zisele norme stilistice, nicidecum îân normele
literare.
d) Relaţia dintre limba literaraă şi limba folclorului se stabileşte taâ rziu şi nu implicaă decaâ t stilul
beletristic. Formarea limbii literare şi dezvoltarea limbii folclorului sunt douaă procese independente,
care nu interacţioneazaă decaâ t taâ rziu îân literatura romaâ naă cultaă .
e) Diasistemul stilurilor limbii romaâ ne, aşa cum a fost stabilit de Î. Coteanu, are douaă
subdiviziuni principale: limbaj cultivat şi limbaj popular. Fiecare dintre acestea are îân subordine un
limbaj artistic şi limbaje non-artistice; limba folclorului ţine de aspectul artistic al limbajului popular, îân
timp ce limba literaraă se realizeazaă la nivelul aspectului artistic şi al aspectelor non-artistice ale
limbajului cultural.
N. Iacob consideraă conceptția lui Î. Ghetție suficient de curioasaă , dat fiind caă el fixeazaă , pe de-o
parte, îânceputul limbii literare îân momentul îân care, prin limbaă , se saă vaâ rşeşte un act de culturaă , deci îân
secolul al XVÎ-lea şi chiar mai îânainte. Astfel, îân Baza dialectală a limbii române literare, p. 206, el
afirmaă : „(...) socotim drept epocaă probabilaă de fixare a tradiţiei literare romaâ neşti intervalul 1450-
1520. ÎÎn a doua jumaă tate a secolului al XVÎ-lea, de caâ nd dateazaă textele literare romaâ neşti care au ajuns
paâ naă la noi, tradiţia literaraă romaâ neascaă putea avea deci (cel puţin îân unele regiuni ale ţaă rii) o vechime
de aproximativ 100 de ani.” Pe de altaă parte consideraă îânsaă caă nu avem corespondente vorbite ale limbii
literare decaâ t foarte taâ rziu, îân secolul al XÎX, procesul de formare a limbii literare vorbite fiind plasat de
Gheţie îân urma procesului de fixare a limbii scrise. Concepţia lui se baza pe faptul caă nu

17
admitea, îânainte de secolul al XÎX-lea, existenţa unor deosebiri relevante îântre vorbirea popularaă şi cea
cultaă . Faă caâ nd aceastaă constatare, Gheţie avea probabil îân vedere doar aspectul fonetic. Acesta nu este
îânsaă relevant îân cazul limbii literare vorbite, consideraă N.Îacob, deoarece ar trebui saă acordaă m o
importanţaă egalaă şi celorlalte niveluri ale limbii, nu numai nivelului fonetic. Mai mult, vorbirea unui om
cult se deosebeşte de vorbirea unei persoane nefamiliarizate cu limba literaraă îândeosebi sub aspect
lexical. Limba literaraă vorbitaă nu este niciodataă copia fidelaă a limbii literare scrise, unde norma este
respectataă cu mai multaă rigurozitate. Convinşi de aceastaă distanţaă , credem caă limba literaraă are de la
îânceput douaă aspecte: unul scris, mai îângraă dit de reguli, şi unul vorbit, mai liber. Aceasta îânseamnaă caă
nu trebuie saă vorbim de un raport de anterioritate al limbii scrise faţaă de limba vorbitaă , ci de un raport
de simultaneitate îântre ele.
ÎÎnceputurile vechii romaâ ne literare, îân opinia autoarei, trebuie caă utate îân textele din secolul al
XVÎ-lea. Apariţia acestor texte şi implicit, a limbii literare a fost posibilaă numai printr-un proces
pregaă titor îândelungat. Astfel, îân perioada caâ nd slavona era limba de culturaă , s-a realizat treptat
adaptarea alfabetului chirilic la scrierea limbii romaâ ne şi îâmbogaă ţirea vocabularului de culturaă al
romaâ nilor.
Faă raă a putea vorbi de o limbaă literaraă scrisaă , e sigur caă îân limba romaâ nilor ştiutori de carte şi îân
vorbirea celor cu care ei intrau îân contact, la curte, îân mediul bisericesc sau aristocratic, se fixaseraă
îânainte de secolul al XVÎ-lea unele elemente de culturaă bizantino-slave îân lexic. Nu sunt excluse nici
unele diferenţieri sintactice şi expresive îân limba romaâ naă vorbitaă de cititorii de literaturaă bizantino-
slavaă de la noi faţaă de limba celorlalte paă turi sociale, a ţaă raă nimii îân primul raâ nd. Cei care citeau îân acea
vreme texte celebre, cum ar fi Panegiricul împăraţilor Constantin şi Elena de patriarhul Eftimie din
Taâ rnovo, conservat îân manuscrisul lui Îacov de la Putna (1474) sau Învăţăturile lui Neagoe Basarab
către fiul său Theodosie, puteau prelua o serie de termeni bizantino-slavi, termeni care ulterior vor fi
puşi îân circulaţie de traducerile romaâ neşti ale aceloraşi texte. Astfel de texte de o certaă valoare literaraă
nu puteau saă nu influenţeze vorbirea romaâ nilor din anumite medii caă rturaă reşti îânainte de secolul al
XVÎ- lea. Deci, e aproape sigur caă limba documentelor şi a caă rţii - slavona, influenţataă de greacaă , a
exercitat o îânraâ urire asupra limbii conversaţiei, româna, îâmbogaă ţind-o cu termeni culţi.
Amintim şi teoria lingvistului rus R. A. Budagov, dupaă care romaâ na literaraă se naşte îân secolul al
XVÎÎ-lea, prin contribuţia cronicarilor. Excluzaâ nd textele din secolul al XVÎ-lea pe motiv caă sunt scrise
îântr-o limbaă imperfectaă şi necizelataă , autorul afirmaă caă „primele monumente ale limbii literare apar
numai îân secolul urmaă tor, o dataă cu apariţia cronicarilor şi a legendelor, îân epoca lui M. Costin şi Î.
Neculce” [Budagov, 1967:324-325].
Sț t. Munteanu sț i V.D.Tț aâra consideraă caă la baza acestei mari diversitaă tți de opinii staă modul diferit
de a concepe romaâ na literaraă îân diversele momente ale evolutției ei, dar sț i lipsa unor cercetaă ri detaliate
asupra monumentelor de limbaă cultaă din veacurile anterioare [Munteanu, Tț aâra, 1983:36].
Cei care sustțin îântaâ ietatea tipaă riturilor din veacul al XVÎ-lea îân procesul de formare a limbii
romaâ ne literare pornesc de la ideea caă cele dintaâ i eforturi îândreptate spre cultivarea consț tientaă a limbii
pot fi identificate numai îân scrierile tipaă rite, îântrucaâ t aici gaă sim expresia cea mai îânaltaă a efortului de
selectție a formelor sț i de perfectționare a exprimaă rii. Dar acesț ti cercetaă tori pierd din vedere faptul caă
limba celor dintaâ i caă rtți romaâ nesț ti tipaă rite care ni s-au paă strat este rezultatul unui sț ir de straă danii mai
vechi, despre care maă rturisesc manuscrisele din veacul al XVÎ-lea ajunse paâ naă la noi, precum sț i
mentțiunile privitoare la folosirea limbii romaâ ne îân redactarea unor documente traduse apoi îân slavonaă
sau îân alte limbi. Totodataă , se admite, îân general, caă „activitatea literaraă desfaă sț urataă îân Brasț ov îân a doua
jumaă tate a secolului al XVÎ-lea a constat îân copierea sț i revizuirea unor texte provenind din diverse
regiuni ale tțaării sț i îân primul raâ nd din Banat – Hunedoara sț i Moldova” [Ghetție, 1975:261]. Tipaă rind deci
caă rtți traduse de altții, Coresi s-a straă duit doar saă adapteze limba acestor scrieri la normele variantei

18
literare muntenesț ti, pe care o cunosț tea, probabil, de la curtea domneascaă din Taâ rgovisț te. Dar actțiunea
lui Coresi sț i a colaboratorilor saă i nu se poate imagina faă raă a admite caă îân aceastaă parte a tțaării exista o
traditție literaraă mai veche, singura care putea saă determine impunerea unor norme îân lipsa caă rtților
normative. Prin urmare, cultivarea limbii romaâ ne scrise trebuie saă fi îânceput îânainte de elaborarea
traducerilor cunoscute din veacul al XVÎ-lea, adicaă aproximativ din timpurile caâ nd s-au îântocmit
primele „manuale” bilingve folosite îân sț coli de viitorii preotți sț i dieci, precum sț i de numerosț i
reprezentantți ai claselor staă paâ nitoare.
Dintre teoriile ce sustțin caă romaâ na a fost cultivataă îântaâ i pe cale oralaă , ar putea fi retținutaă doar
aceea care se referaă la limba vorbitaă îân centrele culturale sț i mai ales la curtțile domnesț ti dupaă
îântemeierea statelor romaâ ne. Clasele dominante, caă rora li se alaă turaă sț i o parte a clerului, aveau acces la
culturaă , multți dintre exponentții lor dobaâ ndind variate sț i temeinice cunosț tintțe îân centre culturale
vestite din afara tțaării. ÎÎn mod firesc, vorbirea acestora trebuia saă se diferentțieze de a conatționalilor, mai
cu seamaă îân domeniul structurii sintactice sț i a lexicului.
Îdeea conform caă reia originile romaâ nei literare trebuie caă utate îân limba creatțiilor folclorice nu
poate fi sustținutaă cu argumente convingaă toare. Chiar dacaă intentția unei exprimaă ri îângrijite, care
presupune un efort de selectție a mijloacelor lingvistice, este evidentaă îân aproape îântreaga literaturaă
popularaă , nu se poate ajunge totusț i la concluzia caă îân aceste productții orale gaă sim cea dintaâ i
manifestare a aspectului literar al limbii romaâ ne, pentru caă aici selectția nu se face îân baza unui criteriu
normativ, ci a unui estetic. Limba artisticaă popularaă se subordoneazaă vorbirii populare sț i se realizeazaă ,
mai ales, îân perioada anterioaraă limbii culte, îân limitele structurii graiului din zona îân care au fost
create sau îân care circulaă diverse productții folclorice.
Dacaă fixarea îânceputurilor limbii romaâ ne literare îân varianta artisticaă a vorbirii populare, a
caă rei vechime nu poate fi precizataă , ar îânsemna o evidentaă exagerare, nu s-ar exagera mai putțin
admitțaându-se caă romaâ na literaraă a îânceput saă se constituie abia îân secolul al XVÎÎ-lea, prin contributția
cronicarilor. Chiar dacaă îân acest secol se consemneazaă biruintța limbii romaâ ne asupra celei slavone, nu
poate fi acceptataă paă rerea lui R.Budagov, faă raă a ignora straă daniile unui sț ir îântreg de caă rturari romaâ ni
din secolul al XVÎ-lea (poate chiar al XV-lea), îândreptate spre „lucrarea” sț i îâmbogaă tțirea limbii noastre.
ÎÎn concluzie, se poate afirma caă procesul de formare a limbii romaâ ne prin concursul caă rturarilor
şi al oamenilor instruiţi din cele trei provincii romaâ neşti a îânceput îâncaă din epoca îân care slavona
îândeplinea, la noi, funcţiile limbii de culturaă şi s-a accelerat de prin sec. al XVI-lea, caâ nd romaâ na îâşi
asumaă , treptat, aceste atribuţii.
Dar limba română literară normată, unitară şi stabilă, a îânceput saă se constituie abia după 1780,
dataă la care îâncepe procesul de unificare a variantelor literare româneşti prin intervenţia deliberataă
a caă rturarilor, îân primul raâ nd a filologilor şi scriitorilor. Deplina unificare a normelor limbii romaâ ne
literare se va realiza îânsaă dupaă constituirea statului naţional unitar romaâ n.

1.5. BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE

Un adevaă r general acceptat este acela caă o limbaă literaraă se naşte, de regulaă , pe baza unui
dialect. Condiţii de ordin politic, economic sau cultural, combinate sau nu, fac ca un anumit dialect saă
se impunaă drept limbaă scrisaă , fiind ulterior adoptat ca limbaă unicaă şi de vorbitorii celorlalte dialecte ale
limbii naţionale. De cele mai multe ori, un dialect este recunoscut ca normaă comunaă , dacaă este vorbit îân
regiunea unde se gaă seşte capitala sau un oraş important (aceste centre urbane pot modifica baza
dialectalaă a unei limbi: paâ naă îân secolul al XV-lea, dialectul din Essex a jucat un rol major, fiind apoi
depaă şit îân importanţaă de cel londonez). Limba francezaă literaraă are la bazaă dialectul francien din ÎÎle-de-
France, din zona Parisului, care, devenind principalul centru al vieţii politice şi culturale franceze, a
impus idiomul folosit îân aceastaă regiune şi îân celelalte provincii ale ţaă rii.
19
O situaţie diferitaă prezintaă alte limbi. De exemplu, dialectul toscan s-a impus, îâncepaâ nd cu
secolul al XÎV-lea, ca limbaă literaraă prin prestigiul conferit de operele lui Dante, Petrarca, Boccaccio,
scrise îân acest dialect, iar limba literaraă germanaă s-a constituit pe baza dialectului saxon datoritaă
influenţei exercitate de Biblia lui Luther, redactataă îân acest dialect. ÎÎnsaă limba literaraă nu coincide
niciodataă cu dialectul aflat la baza ei, ea renunţaâ nd la ceea ce acesta are strict particular, acceptaâ nd
totodataă forme şi cuvinte specifice celorlalte dialecte; aceastaă fuziune a formelor şi unificarea
lingvisticaă propriu-zisaă se produce la nivelul variantelor scrise ale dialectelor implicate. Dialectul
dominant îâşi paă streazaă traă saă turile specifice mult timp dupaă ce varianta sa literaraă , devenitaă normaă
comunaă , a renunţat la unele dintre ele. Celelalte dialecte îâşi menţin existenţa de-a lungul timpului, fiind
influenţate şi ele de limba unicaă .
ÎÎn ceea ce priveşte baza dialectalaă a romaâ nei literare, au fost emise paâ naă astaă zi o serie de teorii
divergente, elaborate de pe poziţii teoretice şi metodologice diferite.
1. Teoria cea mai veche şi mai raă spaâ nditaă este aceea care susţine caă la baza limbii romaâ ne
literare staă graiul muntenesc. Prima afirmare a acestui punct de vedere o face B. P. Hasdeu (1879), care
consideraă caă graiul din Muntenia şi sudul Transilvaniei, cu o structuraă mai claraă , a dobaâ ndit îâncaă din
secolul al XVÎ-lea un statut aparte, îântrucaâ t pe el s-a îântemeiat limba tipaă riturilor coresiene, iar mai
taâ rziu s-a impus ca bazaă a limbii romaâ ne literare moderne. Împortanţa textelor coresiene este
remarcataă şi de Al. Lambrior (1881), care a comparat rolul graiului muntenesc îân procesul de formare
a romaâ nei literare cu acţiunea de unificare a dialectului din Paris şi ÎÎle-de-France îân cadrul limbii
franceze. Aceastaă concepţie a fost susţinutaă mai ales de şcoala lingvisticaă bucureşteanaă (O. Densusianu,
P. V. Haneş, Al. Rosetti, J. Byck, Al. Graur, Î. Coteanu ş.a.)
Prima demonstraţie amplaă , cu scopul de a dovedi caracterul muntean al romaâ nei literare, a fost
realizataă de Î. Coteanu. Pentru a araă ta caă „la baza limbii noastre literare staă demult şi a fost tot timpul
dialectul muntean“, lingvistul a comparat traă saă turi ale limbii literare cu elemente corespunzaă toare din
principalele subdialecte dacoromaâ ne. Din punct de vedere sincronic, rezultatele analizei sunt
concludente, îânsaă , dacaă lucrurile sunt abordate diacronic – aşa cum este normal, îântrucaâ t procesul de
cultivare a limbii romaâ ne şi de fixare a normelor îâncepe din secolul al XVÎ-lea sau chiar mai devreme,
iar repartiţia geograficaă a fenomenelor dialectale nu este identicaă cu cea de azi –, atunci concluziile pot
fi diferite. Subdialectul muntenesc a stat la baza variantei literare de tip sudic (paâ naă la formarea
romaâ nei literare moderne), care a contribuit decisiv, dar numai la sfaâ rşitul secolului trecut, la
îântemeierea normelor unice ale romaâ nei culte actuale. ÎÎn concluzie, subdialectul muntenesc se aflaă
indirect, prin intermediul variantei literare munteneşti, la baza limbii romaâ ne literare moderne.
Selecţia normelor unice s-a faă cut pornindu-se de la variantele literare (rar de la graiurile populare din
secolul al XÎX-lea), astfel îâncaâ t se impune comparaţia structurilor vechilor variante literare cu limba
cultaă modernaă , pentru a determina îân ce maă suraă aceasta este influenţataă de diferitele zone lingvistice
romaâ neşti.
2. Dupaă alţi cercetaă tori, la baza limbii romaâ ne literare se aflaă graiul maramureşean. Aceastaă
teorie pleacaă de la premisa larg acceptataă , caă primele manifestaă ri ale romaâ nei literare le îântaâ lnim îân
textele maramureşene, reproduse, cu caâ teva modificaă ri lingvistice îân caă rţile tipaă rite de Coresi. N. Îorga
a fost primul care a susţinut aceastaă opinie, preluataă şi de S. Puşcariu, Al. Procopovici, N. Draă ganu. S.
Puşcariu, care a studiat amaă nunţit problema, consideraă caă romaâ na literaraă s-a naă scut prin adaptarea
limbii textelor maramureşene la graiul din sudul Transilvaniei, foarte asemaă naă tor cu cel din Muntenia.
Adepţii teoriei se limiteazaă la studierea romaâ nei scrise din secolul al XVÎ-lea, ceea ce, desigur, nu este
un argument îân favoarea acestei opinii. Pentru evoluţia ulterioaraă , S. Puşcariu admite o bazaă dialectalaă
dublaă : maramureşeanaă şi munteanaă (transilvaă neanaă de sud), realizataă prin fuziunea principalelor
traă saă turi ale celor douaă graiuri dacoromaâ ne îân caă rţile lui Coresi.

20
3. Concepţia conform caă reia limba romaâ naă literaraă nu are la bazaă un anumit grai, ci este un
compromis îântre toate graiurile dacoromâne a fost exprimataă pentru prima oaraă de A. Philippide
(1894). Lingvistul observaă caă graiul muntenesc a tins spre preponderenţaă , îânsaă influenţa sa a fost
concurataă de activitatea scriitorilor moldoveni. Limba romaâ naă literaraă ar fi îânceput saă se fixeze ca
limbaă comunaă drept „un compromis îântre dialectele diferitelor provincii romaâ neşti.“ Teoria a fost
preluataă de G. Pascu, Î. Îordan, G. Îstrate. Î. Îordan admite caă , de regulaă , la baza limbii literare staă un
singur dialect; îân cazul romaâ nei, se poate vorbi îânsaă de participarea „mai multor variante locale la
constituirea limbii naţionale şi a celei literare...“, limba romaâ naă literaraă modernaă fiind considerataă o
koiné realizataă prin integrarea vechilor variante literare. ÎÎn procesul de formare a limbii literare
comune, Î. Îordan atribuie graiului muntenesc un rol important (îânsaă nu decisiv).
4. O teorie interesantaă a formulat E. Petrovici [Petrovici, 1960:78], care susţine caă norma unicaă
a rezultat, dupaă 1859, prin fuziunea normelor regionale din Bucureşti (varianta munteanaă ) şi Îaşi
(varianta moldoveanaă ). Lingvistul clujean arataă caă integrarea celor douaă variante literare îântr-o singuraă
koiné a condus la eliminarea unor particularitaă ţi dialectale munteneşti şi moldoveneşti; deşi
minimalizataă , contribuţia deosebitaă a filologilor şi a scriitorilor transilvaă neni la stabilirea normelor
limbii romaâ ne literare moderne nu este de ignorat.
5. Împortantaă este şi teoria (susţinutaă de G. Îvaă nescu şi Î. Gheţie) dupaă care nu am avut o limbaă
literaraă unitaraă paâ naă îân secolul al XÎX-lea, ci mai multe variante („dialecte“) literare, întemeiate, fiecare,
pe câte unul din principalele subdialecte dacoromâne. Concepţia lui G. Îvaă nescu este formulataă astfel:
„Dupaă paă rerea mea, a existat... o bazaă dialectalaă munteneascaă oricaâ nd, dar numai pentru Muntenia. Şi a
existat oricaâ nd şi o bazaă dialectalaă maramureşeanaă , caă ci limba literaraă romaâ neascaă de astaă zi tot a mai
paă strat caâ te ceva din vechile maramureşenisme; îântre altele, pronumele acest(a); şi a existat oricaâ nd şi
o bazaă dialectalaă ardeleneascaă , moldoveneascaă şi baă naă ţeanaă ; dar, paâ naă la secolul al XÎX-lea, fiecare din
dialectele pomenite constituia o bazaă numai pentru limba scrisaă îân raza lui; pe caâ nd, îâncepaâ nd din acest
secol, elementele din aceste dialecte, care au paă truns îân limba literaraă unitaraă a romaâ nilor, sunt mai
puţine, dar se utilizeazaă pretutindeni...“. ÎÎn urma unei ample analize, G. Îvaă nescu conchide caă , îâncepaâ nd
cu secolul al XVÎ-lea, se pot identifica cinci „graiuri“ sau „dialecte“ literare: a) cel maramureşean (din
textele rotacizante); b) cel transilvănean (aproape identic cu cel maramureşean, dar faă raă rotacism,
reprezentat prin unele texte de la 1600 scrise îân Transilvania); c) cel din Muntenia şi Transilvania de sus
(regiunea Sibiu–Braşov, atestat îân Scrisoarea lui Neacşu, îân tipaă riturile lui Coresi etc.); d) cel din
Moldova (din textele de pe la mijlocul veacului al XVÎ-lea); e) „dialectul“ literar bănăţean (atestat, din a
doua jumaă tate a secolului al XVÎ-lea, îân textele din Banat, Ţara Haţegului, Oraă ştie).
Observaâ nd caă , îân secolul a XVÎ-lea, cele cinci „dialecte“ literare se aseamaă naă foarte mult, G.
Îvaă nescu nu susţine ferm clasificarea de mai sus; autorul afirmaă caă „s-ar paă rea caă nu existaă , la drept
vorbind, îân cea mai veche limbaă literaraă romaâ neascaă decaâ t douaă mari varietaă ţi: una nordică,
ardeleneascaă , moldoveneascaă şi baă naă ţeanaă îân acelaşi timp, şi alta sudică, munteneascaă şi olteneascaă îân
acelaşi timp... şi caă abia cu secolul al XVÎÎÎ-lea, caâ nd elementele populare paă trund puternic îân limba
scrisaă , se observaă patru dialecte literare bine distincte unul de altul: cel muntenesc, cel moldovenesc,
cel ardelenesc şi cel baă naă ţean” [Îvaă nescu, 2012:91]. Lingvistul nu susţine deci caă îân primele douaă
secole limba romaâ naă literaraă a avut o bazaă exclusiv maramureşeanaă , ci consideraă numai caă varianta
literaraă nordicaă , prin textele rotacizante, care au avantajul îântaâ ietaă ţii cronologice, a influenţat cu
precaă dere limba textelor din secolul al XVÎ-lea (inclusiv pe cele coresiene), a caă rei importanţaă se
diminueazaă îân veacurile urmaă toare, o dataă cu mutarea spre sud a centrelor culturale romaâ neşti.
O concepţie asemaă naă toare prezintaă Î. Gheţie (existenţa mai multor variante literare, realizarea
unificaă rii literare îân a doua jumaă tate a secolului al XÎX-lea, pe baza variantei literare munteneşti, dar şi
prin contribuţia celorlalte variante literare dacoromaâ ne, importanţa textelor coresiene etc.). ÎÎnsaă Î.

21
Gheţie se îândepaă rteazaă de G. Îvaă nescu caâ nd respinge influenţa maramureşeanaă asupra variantelor
literare din primele secole. Observaâ nd caă scrisul literar romaâ nesc apare simultan îân mai multe centre
culturale, Î. Gheţie identificaă , îân secolul al XVÎ-lea, „patru variante literare regionale: munteanaă – sud-
est ardeleanaă , nord-moldoveanaă , baă naă ţeanaă -hunedoreanaă şi nord-ardeleanaă ”[Ghetție, 1975:624]. ÎÎn
intervalul 1588–1656 se consolideazaă trei variante literare: cea moldoveană (a caă rei bazaă dialectalaă
îânregistreazaă o serie de modificaă ri o dataă cu mutarea centrului cultural din Bucovina la Îaşi); cea
muntenească (a caă rei bazaă dialectalaă se schimbaă prin deplasarea centrului cultural din Oltenia la
Taâ rgovişte); cea sud-vest-transilvăneană (care se formeazaă datoritaă mutaă rii centrului cultural din
nordul spre sud-vestul Transilvaniei, la Baă lgrad). ÎÎn principiu, aceste variante se menţin paâ naă îân secolul
al XÎX-lea, caâ nd limba romaâ naă literaraă se unificaă pe baza vechii variante literare munteneşti din anii
1750 (cu modificaă rile aduse de Heliade îân 1829) [Ghetție, 1975:629]. Î. Gheţie distinge trei etape
importante îân procesul de impunere definitivaă a graiului muntenesc ca bazaă a limbii literare: a)
momentul 1750 (caâ nd varianta literaraă munteneascaă s-a generalizat îân tipaă rituri); b) intervalul 1840–
1880 (caâ nd graiul muntenesc este acceptat ca exponent al tradiţiei de unitate a limbii literare); c)
perioada de dupaă 1860–1880 paâ naă prin 1953–1960 (caâ nd muntenizarea limbii literare este confirmataă
de lucraă rile normative ale Academiei) [Ghetție, 1982:112].
Teoria expusaă de G. Îvaă nescu şi, cu unele modificaă ri, de Î. Gheţie, raă maâ ne singura bazataă pe
aprofundarea faptelor de limbaă culese dintr-un numaă r mare de texte literare, oferind soluţii
convingaă toare pentru laă murirea relaţiei complexe dintre limba literaraă şi graiurile dacoromaâ ne.
Aşa cum a rezultat din cele caâ teva din teoriile prezentate supra, îân epoca veche, datoritaă
existenţei mai multor variante literare ale limbii romaâ ne (o variantaă literaraă „este un ansamblu de
norme, avaâ nd o anumitaă coerenţaă şi forţaă coercitivaă , care se aplicaă îântr-o anumitaă zonaă a Dacoromaniei
şi se îântemeiazaă pe norma lingvisticaă a graiului vorbit aici“), diferenţiate îân timp şi spaţiu, este normal
saă caă utaă m mai multe baze dialectale şi nu una singuraă , îân funcţie de numaă rul variantelor literare.
Romaâ na este o limbaă romanicaă mai puţin diversificataă dialectal, iar variantele cultivate ale limbii
romaâ ne vechi prezintaă puţine elemente de diferenţiere majoraă . Explicaţia staă îân relativa unitate a limbii
noastre populare şi a culturii romaâ ne scrise, îân ciuda îândelungatei separaă ri administrative şi politice a
romaâ nilor; caă rţile romaâ neşti, îândeosebi cele religioase, au promovat variante ale limbii romaâ ne care s-
au influenţat reciproc, insuficient pentru constituirea limbii romaâ ne literare unitare, dar suficient
pentru a îântemeia o tradiţie a limbii noastre scrise.
Existaă douaă tipuri principale de variante literare:
a) variantele sudice (mai apropiate îântre ele, se bazeazaă pe graiul muntenesc, inclusiv pe
traă saă turile din sud-estul Transilvaniei);
b) variantele nordice (care se diferenţiazaă mai accentuat îântre ele şi se bazeazaă pe graiurile
transilvaă nene de nord şi sud-vest, pe graiul baă naă ţean şi pe cel din Moldova de nord).
Specialiştii au selectat un numaă r de 21 de traă saă turi fundamentale care prezintaă realizaă ri
diferite pe teritoriul dacoromaâ n. Ele se pot identifica practic îân orice perioadaă şi îân cadrul fiecaă rei
variante regionale, cu precaă dere la nivel fonetic şi morfologic; depistarea unor elemente specifice la
nivel sintactic este dificilaă , iar îân ceea ce priveşte lexicul, stabilirea unui tablou complet al
corespondenţelor lexicale interregionale raă maâ ne o sarcinaă anevoioasaă .
Prezentaă m lista traă saă turilor fundamentale, specifice variantelor sudice vs variantele nordice:
 ă protonic paă strat sau trecut la a: bărbat – barbat;
 e medial aton paă strat sau trecut la i: veni – vini;
 e final aton paă strat sau trecut la i: cade – cadi;
 ḙa accentuatfinal, paă strat sau redus la e: mea – me;
 ia accentuat îân poziţie „tare“ paă strat sau trecut la ie: băiat – băiet;

22
 f (+iod) paă strat sau palatalizat îân stadiul h´: fi – hi;
 labialele p, b, m şi labiodentalele f, v moi sau dure, îân poziţie „tare“ (dupaă care e şi ḙa apar
paă strate sau trecute la ă, a): merg – mărg, tocmeală – tocmală;
 d dur sau moale (dupaă care e şi i se paă streazaă sau trec la ă, î): desface – dăsface, din – dân;
 n (intervocalic, îân elemente de origine latinaă ) paă strat sau trecut la r (nr): bune – bu(n)re;
 ń paă strat sau trecut la i : spuńi – spu i ;
 

 s, dz, z, ţ moi sau dure (dupaă care e, i, ea 


se paă streazaă sau trec la ă, î, a): sec – săc, (d)zice –
(d)zâce, zid – zâd, ţ e apă – ţapă.

 ş, j moi sau dure, de regulaă îân poziţie „tare“ (dupaă care e, i se paă streazaă sau trec la ă, î):
aşe(d)za – aşă(d)za, şir – şâr;
 ş, j moi sau dure, îân poziţie „moale“ (dupaă care elementul vocalic şi-a paă strat articulaţia
palatalaă sau a trecut la a): grijëşte (grijeşte) – grijaşte, şëpte (şepte) – şapte; ulterior, prin velarizarea lui
e (< e a ), raportul îântre fonetisme devine: grijëşte (grijeşte), grijăşte – grijaşte; şëpte (şepte), şăpte –

şapte.
 dz paă strat sau trecut la z: dzice – zice;
 ğ ( +o, u) paă strat sau trecut la j: gioi – joi, giudeca – judeca;
 r moale sau dur, de regulaă îân poziţie „tare“ (dupaă care apar e, i sau ă, î: reu – rău, riu – râu);
 r moale sau dur, îân poziţie „moale“ (dupaă care elementul vocalic şi-a paă strat articulaţia
palatalaă sau a trecut la a): ocărëşte (ocăreşte) – ocăraşte; ulterior, prin velarizarea lui e (< e a), raportul

îântre fonetisme devine: ocărëşte (ocăreşte), ocărăşte – ocăraşte;


 rr paă strat sau trecut la r: urrî – urî;
 articolul posesiv variabil îân funcţie de numaă r sau de gen ori invariabil: al, a, ai, ale – a;
 formele de prezent indicativ şi conjunctiv ale verbelor de conjugarea ÎÎ, ÎÎÎ şi ÎV, cu radical îân
d, n, t, terminate îân -(d)z(ă); -i(u), ie; -t(ă) sau cu dentala refaă cutaă : să au(d)z – să aud, să au(d)ză – să
audă; să rămâi – să rămân, să rămâie – să rămână; să viu – să vin, să vie – să vină; să scoţ – să scot, să
scoaţă – să scoată.
Procesul deliberat de unificare a variantelor literare romaâ neşti îâncepe dupaă 1780, anul îân care
este publicataă prima gramaticaă , prin activitatea laborioasaă a Şcolii Ardelene, şi continuaă îân secolul al
XÎX-lea prin contribuţia unor mari caă rturari. Principalele criterii îân funcţie de care au fost selectate
normele limbii romaâ ne literare moderne sunt cele propuse de Î. Heliade Raă dulescu sț i acceptate de
Academia Romaâ naă : a) criteriul etimologic, b) criteriul regularităţii formelor gramaticale, c) al
răspândirii geografice şi d) al eufoniei sau estetic.
Varianta literaraă munteneascaă prezenta norme care, mai ales la nivel fonetic, erau cele mai
apropiate de aceste condiţii, îânsaă la impunerea ei ca bazaă a limbii romaâ ne literare moderne au
contribuit şi factori extralingvistici (cel mai important fiind, desigur, stabilirea capitalei la Bucureşti).
Spre deosebire de limba unicaă din textele tipaă rite îân jurul anului 1750, romaâ na literaraă modernaă nu
coincide perfect cu varianta munteneascaă . Înfluenţa celorlalte variante literare, mai ales îân ceea ce
priveşte structura morfologicaă şi vocabularul, a fost importantaă , fapt explicabil prin aceea caă normele
actuale ale limbii literare sunt rezultatul unui efort gradual şi comun de selecţie depus, îân secolul al
XÎX-lea, de importanţi caă rturari din toate provinciile romaâ neşti.
ÎÎn concluzie, limba romaâ naă literaraă modernaă se bazeazaă numai indirect pe graiul muntenesc,
îântrucaâ t varianta munteneascaă este îâmbogaă ţitaă cu multe elemente aparţinaâ nd celorlalte variante
literare romaâ neşti.

23
ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR:
1. Conceptul de limbă română literară: definire şi caracteristici.
2. Îstoria limbii romaâ ne literare îân preocupaă rile filologilor romaâ ni.
3. Periodizarea limbii romaâ ne literare.
4. Epoca de formare a limbii romaâ ne literare: teorii şi concepţii.
5. Baza dialectalaă a limbii romaâ ne literare: teorii şi abordaă ri.
6. ÎÎnceputurile scrisului îân limba romaâ naă .

B. APLICAȚII:
1. Indicați exponenții și susținătorii următoarelor teze privind formarea limbii române și
expuneți argumentele (eventual, contraargumentele) lor:

Nr. Teza Exponenții și Argumente / contraargumente


d/o susținătorii
1. ÎÎnceputurile limbii romaâ ne literare au fost
puse de textele coresiene.
2. Momentul de îânceput al limbii romaâ ne
literare trebuie caă utat îân textele
rotacizante.
3. Limba romaâ naă literaraă s-a constituit îân a
doua jumaă tate a sec.al XÎX-lea, dupaă
unirea Principatelor.
4. La originile limbii romaâ ne literare staă
vorbirea claselor dominante.
5. Limba literaraă se formeazaă odataă cu
natțiunea.
6. Limba literaraă apare îânaintea scrisului, îân
creatția popularaă oralaă .
7. Limba romaâ naă se nasț te îân secolul al XVÎÎ-
lea datoritaă cronicarilor.

2. Formulați, într-un enunț, fiecare din teoriile privind baza dialectală a limbii române literare:

Autorul teoriei Teoria Susținători ai acestei


teorii
1. B.P.Hasdeu
2. A.Philippide
3. G.Îvaă nescu
4. Î.Coteanu
5. E.Petrovici

C. REFERATE:
1. Probleme de istorie a limbii romaâ ne îân conceptția lui B.Petriceicu Hasdeu.
2. Îstoria limbii romaâ ne literare îân conceptția lui A.Philippide.
3. Cercetarea diacronicaă a limbii romaâ ne îân opinia lui G.Îvaă nescu.

24
Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA VECHE

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă explice rolul slavonismului cultural îân procesul de formare a limbii romaâ ne literare;
 saă prezinte monumentele de limbaă slavonaă sț i cele bilingve din istoria limbii romaâ ne;
 saă argumenteze cu fapte de ordin lingvistic vechimea scrisului îân limba romaâ naă ;
 saă expunaă principalele teze ale teoriilor privind cauzele aparitției scrisului îân limba romaâ naă ;
 saă caracterizeze principalele traă saă turi lingvistice ale textelor redactate îân epoca veche;
 saă aprecieze eforturile caă rturarilor din epoca veche orientate spre crearea unor norme unice ale
limbii romaâ ne literare.

Prospectul temei:
♦ Începuturile scrisului în limba română. Slavonismul cultural sț i rolul lui îân istoria limbii romaâ ne
literare. Maă rturii despre vechimea scrisului îân limba romaâ naă . ÎÎnceputurile scrierii romaâ nesț ti cu litere
latine. Cauzele introducerii limbii romaâ ne îân scriere.
♦ Dezvoltarea limbii române literare până în prima jumătate a secoluluial XVII-lea. Textele
rotacizante: datare sț i localizare. Cele dintaâ i traduceri religioase îân limba romaâ naă . Primele îâncercaă ri de
normare a limbii romaâ ne.
♦ Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640 – 1780. Caă rturari sț i monumente de
limbaă romaâ naă din aceastaă perioadaă (Varlaam, Dosoftei, Antim Îvireanul). Structura limbii literare.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă ,
Bucuresț ti, 1983, p. 54 -138.
2. GHETț ÎE, Î. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), Bucuresț ti, Editura Academiei
Romaâ ne,1997
3. ROSETTÎ, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă sț i
Enciclopedicaă , 1978.
4. CORLAĂ TEANU, N., PURÎCE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chisț inaă u: Lumina, 1986.
5. COTEANU, Î. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București, Editura Academiei
R.S.R., 1981.
6. ARVÎNTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”,
2004.
7. PANAÎTESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Bucuresț ti, Editura Academiei RSR,
http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat 08.01.2018]
8. CHÎTț ÎMÎA, Î.C., ÎÎnceputurile scrisului îân limba romaâ naă , îân: https://dacoromanica.wordpress.com/studii-
clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]
9. GHETț ÎE, Î., MARESț , AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și lingvistice, Editura
Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , Bucuresț ti, 1985, 463 p.
10. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie sț i antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.
11. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui I. Gheție (1930
– 2004) , ÎÎn: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].
12. STAĂ NCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și diaconul Coresi, ÎÎn:
www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]
13. CHÎVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, ÎÎn Dacoromania, anul XVÎÎ,
2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat
08.01.2018].

25
2.1. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

2.1.1. Slavonismul cultural și rolul lui în istoria limbii române literare

ÎÎn epoca de formare a culturii sț i limbii romaâ ne trebuie delimitate mai multe tipuri de
exprimare lingvisticaă . ÎÎn primul raâ nd, este vorba de texte scrise îân limba slavaă veche de redactție
romaâ neascaă care aveau contținut laic, dar sț i religios. ÎÎn al doilea raâ nd, îân aceastaă perioadaă capaă taă o
raă spaâ ndire importantaă textele religioase traduse din alte limbi, mai ales, din slava veche sau din greaca
bizantinaă , care se caracterizau prin respectarea îântocmai a originalului. ÎÎn al treilea raâ nd, îân epoca
respectivaă , circulau texte religioase alcaă tuite îân spatțiul romaâ nesc, îân care caă rturarii timpului se
orientau spre sursele lingvistice ale vorbirii populare vii.
ÎÎn epoca premergaă toare aparitției scrierilor îân limba romaâ naă sunt atestate urmaă toarele tipuri
de documente:
a) Monumente de limbaă slavonaă de redactție romaâ neascaă (texte religioase, juridice, acte,
scrisori particulare, letopisetțe);
b) Texte bilingve (documente oficiale, cronici etc.).
Una din traă saă turile carcateristice ale literaturii Evului Mediu – ataâ t îân Estul, caâ t sț i îân Vestul
Europei – consta îân faptul caă tot ce apaă rea ideal îân privintța contținutului sț i desaă vaâ rsț it ca formaă nu putea
fi exprimat decaâ t îân caâ teva limbi „alese”, numite „limbi sacre”, ele fiind apreciate ca perfecte din punctul
de vedere al structurii sț i formei, al bogaă tției de lexic, alte limbi fiind considerate inapte a exprima
sublimul, abstractul sț i delicatul. De aceea, îân perioada respectivaă , era inimaginabil ca limba folositaă îân
bisericaă , îân cancelaria statului sau îân operele sț tiintțifice sau literare saă fie alta decaâ t cea „aleasaă ”, chiar
dacaă ea nu era îântțeleasaă de majoritatea locuitorilor din spatțiul geografic dat. ÎÎn calitate de asemenea
„limbaă sacraă ”, la popoarele Europei Occidentale era utilizataă latina, îân Europa de Est, îân acest rol se
folosea limba medio-greacaă (bizantina) sț i limba slavaă veche (slavona). Moldova sț i Tț ara Romaâ neascaă s-
au aflat printre tțaările de culturaă bizantinaă ortodoxaă , unde limba oficialaă era slavona, formataă îân a doua
jumaă tate a secolului al ÎX-lea. Îataă de ce îân calitate de limbaă a bisericii sț i a literaturii religioase, a
cancelariilot domnesț ti din Moldova sț i Muntenia, multaă vreme s-a utilizat limba slavonaă , cu puternice
influentțe slave raă saă ritene (rusesț ti sț i ucrainene).
ÎÎn aceste teritorii, pe laâ ngaă textele religioase de limbaă slavonaă , aduse prin retțeaua bisericeascaă
din centrele de cult din Rusia, dar sț i din Balcani, au fost redactate asemenea texte sț i aici, îân Moldova sț i
Muntenia. Astfel, prin anii 1403-1406, din porunca domnitorului Alexandru cel Bun, cunoscutul
caă rturar Grigore Tț amblak (1364 – 1418) a compus, îân slavonaă , Pătimirea sfântului și slăvitului mucenic
Ioan cel Nou sț i mai multe predici. Gavriil Uricariul, de la maă naă stirea Neamtțu, copiazaă , îân 1435-1436, îân
slavonaă un Evangheliar slavono-grecesc (Tetraevanghelul). ÎÎn 1473, ieromonahul Nicodim copiazaă , din
porunca lui Sț tefan cel Mare, un Tetraevanghel, pe care, îân 1477, Sț tefan cel Mare îâl daă ruiesț te Maă naă stirii
Humorului [Corlaă teanu, Purice, 1986:37].
Slavona îândeplinea sț i functția de limbaă oficialaă a cancelariei domnesț ti, ea fiind folositaă la
redactarea actelor oficiale interne, dar sț i a unora din cele ce se refereau la relatțiile externe. Îataă , spre
exemplu, un document emis de cancelaria lui Sț tefan cel Mare din numele acestuia: «Милостïю
Божïею мы, Стефан воевода, господарь земли молдавскои, знаменито чиним ис сѣмі листомъ
нашим въсѧмь кто или оузрит или его чтᴕчи оуслышит, оже тот истинный слᴕга наш Корлат
слᴕжил нам право и вѣрно. Тѣм мы видѣвше его правою и вѣрною службою до нас, жалѡвали
есмиего особною нашею милостïю и дали есми ему и потвръдили оу нашей земли оу молдавскои
его правую и питомую отнину, село на имя Беркишещïи на Молдавѣ…».
ÎÎntre 1504 – 1511, un protopsalt de la Maă naă stirea Putna, Eustatie, alcaă tuiesț te o carte de
caâ ntece îân limba slavonaă cu notatție muzicalaă greco-bizantinaă .

26
ÎÎn limba slavonaă de redactție romaâ neascaă au fost scrise sț i primele letopisetțe. Pe la 1451 este
alcaă tuitaă Cronica scurtă a Moldovei, care este, de fapt, o formaă primaraă a letopisetțului dinaintea
domniei lui Sț tefan cel Mare, istorisind evenimentele dintre anii 1359 sț i 1451. Diecii din cancelaria lui
Sț tefan cel Mare redacteazaă îân slavonesț te „Letopisetțul de caâ nd s-au îânceput Tț ara Moldovei”, cunoscut
drept Letopisețul de la Bistrița, îân care firul povestirii îâncepea cu domnia lui Dragosț sț i se îâncheia cu
anul 1506, naratțiunea fiind îântemeiataă mai ales pe traditția oralaă . Domnia lui Sț tefan cel Mare este
descrisaă sț i îân Cronica moldo-rusă, care cuprinde o legendaă despre originea moldovenilor sț i duce firul
istorisirilor paâ naă îân anul 1504. ÎÎn Cronica moldo-polonă, redactataă , probabil, de solul polonez Nicolai
Bzž eski, evenimentele sunt descrise paâ naă îân 1564.
Trebuie amintite aici sț i letopisetțele scrise îân limba slavonaă de Macarie, Eftimie sț i Azarie.
Macarie îâsți scrie letopisetțul din îânsaă rcinarea lui Petru Raresț sț i cuprinde îân el evenimentele dintre anii
1504-1542. Eftimie continuaă cronica lui Macarie sț i prezintaă faptele istorice din a doua domnie a lui
Petru Raresț (1541-1546) sț i ale fiilor acestuia (1546-1552), îâncheind cu primii ani ai domniei lui
Alexandru Laă pusț neanul, din a caă rui poruncaă a sț i scris letopisetțul. Azarie urmeazaă istorisirea din 1551
paâ naă îân 1574.
ÎÎn toate aceste texte, dupaă cum era sț i de asț teptat, paă trundeau nume comune sț i proprii, expresii
romaâ nesț ti, care n-au putut fi evitate de cei ce scriau îân slavonaă . Astfel, îân diferite texte au fost atestate
elemente lexicale ca: blidar, bucium, verigă, vulpe, grumaz, jude, cremene, mazăre, mierlă, oțel, palmă,
plăcintă, purcel, secară, strungă, fir, șarpe, știubei, cireș sț .a. Sau: «… а они келтовали… ради своих
комати инше что не имали от них възѣти» (1601); «…ватра села Махаилашѣ… да имаиш
поставити стълп … како бъдет май добре» (1603) sț .a.m.d.
Pe parcursul secolului al XVÎ-lea apar sț i un sț ir de texte bilingve, îân special, lucraă ri cu contținut
religios. Astfel, îân anul 1512, la maă naă stirea Neamtțu este copiataă o Tetraevanghelie, scrisaă îân douaă limbi
– slavonaă sț i romaâ naă . Tot îân slavonaă sț i romaâ naă a fost redactataă sț i Psaltirea Voronețeană, despre care se
va discuta infra.
ÎÎn anul 1581, ritorul Lucaci de la maă naă stirea Putna copiazaă sț i el un text bilingv (slavo-romaâ n) –
asț a-numita Pravilă de ispravă, cunoscutaă ca Pravila ritorului Lucaci, considerat cel mai vechi manuscris
juridic.

2.1.2. Mărturii despre vechimea scrisului în limba română

ÎÎn legaă turaă cu apariţia scrisului îân limba romaâ na şi cu îâmprejuraă rile care au determinat acest
eveniment cultural s-au expus numeroase puncte de vedere.
Vicisitudinile care s-au abaă tut asupra poporului romaâ n au facut ca din numeroasele texte
romaâ neşti scrise îân decursul veacurilor, doar puţine saă ajungaă paâ naă la noi. ÎÎn secolele al XÎV-lea şi al XV-
lea, pe teritoriul romaâ nesc, limba oficialaă a cultului ortodox şi a administraţiei era slavona. Totuşi, se
poate presupune caă şi îân aceastaă perioadaă s-a scris romaâ neşte, deci îânainte de dtata primului document
romaâ nesc paă strat.
Al. Rosetti, bazaâ ndu-se pe caâ teva informaţii, susţine îân acest sens ca „...trebuie saă se fi scris
romaâ neşte îântotdeauna, sporadic şi pentru nevoi particulare. Dar aceste texte s-au pierdut (...) Ataâ t
textele romaâ neşti din secolul al XVÎ-lea, care îântrebuinţeazaă o ortografie tradiţionalaă , adicaă fixataă la o
epocaă anterioaraă , caâ t şi caâ teva ştiri precise, ne arataă caă s-a scris romaâ neşte îân veacul al XV-lea” [Rosetti,
1978:189].
Primul document paă strat scris îân limba romaâ na este Scrisoarea lui Neacsu din Câmpulung
(1521). ÎÎn afara acestui text, s-au atestat dovezi caă au mai existat şi Evanghelia şi Apostolul din 1532,
Catehismul luteran din 1544, pierdute astaă zi, precum şi Evangheliarul slavo-român tipaă rit la Sibiu îântre
1551-1553, acesta fiind cel mai vechi text romaâ nesc tipaă rit din care ni s-a paă strat un fragment.
27
ÎÎnceputul şi sfaâ rşitul lipsesc. E tipaă rit pe 21 de coloane, una mediobulgaraă şi alta romaâ na şi nu poartaă
nici data, nici locul tipaă ririi. Pe marginea unei file se gaă seşte îânsemnarea de maâ naă : „Îon a scris aceasta
îân anii 7198, iar de la naşterea lui Hristos 1640, îân zilele lui Racoţi Ghiorghe”.
ÎÎn ciuda puţinelor maă rturii pe care le avem, este îân general admis faptul caă s-a scris romaâ neşte
şi îânainte de 1500. ÎÎncaă din 1881, Al. Lambrior a susţinut aceastaă idee îântr-un articol apaă rut îân revista
„Convorbiri literare”: „romaâ nii au scris îân toate timpurile îân limba lor”, iar mai taâ rziu, îân 1896, aceeaşi
idee a fost actualizataă de istoricul A. D. Xenopol, îân Istoria românilor din Dacia Traiana, vol V. El afirmaă
caă limba romaâ naă fusese utilizataă din timpuri foarte vechi la scrierea unor acte private.
Afirmaţiile de mai sus sunt susţinute prin argumente furnizate şi de alte lucraă ri de specialitate:
Istoria limbii române literare, St. Munteanu, V. D. Taâ ra; Istoria limbii române, Al. Rosetti; Începuturile
scrisului în limba româna Î. Ghetie; Structura si evolutia limbii române (de la origini pâna la 1860), Î.
Coteanu ş.a.
Specialiştii au grupat maă rturiile prin care se poate susţine aceastaă idee îân trei categorii:
a) informaţii istorice despre folosirea limbii romaâ ne îân scris;
b) unele aspecte ale grafiei romaâ no-chirilice;
c) fragmente de limbaă romaâ neascaă îân textele slave anterioare anului 1500.
a) Din prima categorie de maă rturii face parte o menţiune documentaraă care vorbeşte despre
juraă maâ ntul de fidelitate, depus de Ştefan cel Mare îân 1485, faţaă de regele Cazimir al Poloniei: „hec
inscriptio ex valachico in latinum versa est, sed rex ruthenica lingua scriptam accepit” („aceastaă scrisoare
a fost tradusaă din limba valahaă îân latinaă , dar regele a primit versiunea scrisaă îân limba slavaă bisericeascaă
de tip ucrainean = „ruthenica lingua”). Este clar deci caă versiunea latinaă a acestui act a fost faă cutaă dupaă
una redactataă îân limba romaâ naă . O altaă maă rturie din aceastaă categorie o reprezintaă informaţia îân
legaă turaă cu suma de 1 florin care s-a plaă tit îân 1495 (30 nov.) de caă tre municipalitatea Sibiului unui
preot romaâ n pentru redactarea unor scrisori îân limba romaâ naă .
b) ÎÎn a doua categorie de dovezi intraă discuţiile privind notarea unor sunete romaâ neşti prin
semnele chirilice ius, gi şi î. O amplaă interpretare a aspectelor legate de grafia romaâ no-chirilicaă face
Îon Gheţie îân lucrarea Inceputurile scrisului în limba româna, capitolul Vechimea scrierii chirilice
româneşti. Specialistul bucureştean afirmaă ca iusul (Ѧ) redaă vocala centralaă oralaă ă sau â, faă raă
nazalitate. ÎÎn limba romaâ naă ius nu redaă niciodata pe ăn sau pe în.
Slova gi (џ) nu existaă îân alfabetul chirilic. Paâ naă la îânceputul secolului al XX-lea s-a considerat caă
aceastaă slovaă a fost creataă pe terenul limbii romaâ ne pentru a reprezenta grafic un sunet specific limbii
noastre şi pe care limba slavaă nu-l cunoştea. ÎÎncepaâ nd din 1904, odataă cu lucrarea Fonetica alfabetului
chirilic în textele române din veacul al XVI-lea şi al XVII-lea a lui Îlie Baă rbulescu, s-a impus opinia
potrivit caă reia gi (џ) ar fi o slovaă îâmprumutataă de la saâ rbi, unde se nota (џ). Baă rbulescu îânsaă pierde din
vedere faptul caă atestarea acestei slove îântr-un document saâ rbesc este mai recentaă cu un secol decaâ t
cea mai veche atestare a ei îân documentele romaâ neşti 1. Despre acest lucru vorbeşte Îon Gheţie şi
conchide: „Nu e exclus, teoretic vorbind, ca romaâ nii saă fi creat pe gi (џ) independent de un model
straă in sau cel puţin saă -l fi luat pe gi (notat invers) din caă rţile saâ rbeşti de redacţie bosniacaă (unde avea
valorile [cž ] şi [gă ]) şi saă -l fi inversat (scriindu-l cu cele douaă bare laterale îân sus şi cu bara din mijloc îân
jos) pentru a reda africata ğ. Naă scocitaă de romaâ ni sau îâmprumutataă de ei de la saâ rbi (cu unele
modificaă ri) slova gi a fost îântrebuinţataă din cele mai vechi timpuri pentru a reda îân scris un sunet
specific romaâ nesc” [Ghetție, 1985:17-18].

1Slova gi (џ) apare pentru prima oară în 1415 în Ţara Românească şi în 1454 într-un document provenind din
Moldova (Neamţ). Dar şi după această dată pentru notarea lui gi se mai foloseşte j sau apar în documente combinaţii
de tipul dc, cj, dj, prin care se încerca o redare aproximativa a lui gi. (cf. A. Rosetti, ILR, IV, V, VI, p.154, 176).
28
Acelaşi lingvist este de paă rere caă dacaă romaâ nii au creat o slovaă nouaă ori au îâmprumutat-o din
altaă limbaă , cu unele modificaă ri, aceasta presupune scrierea relativ curentaă a limbii romaâ ne: „Numai
scriind de mii de ori cuvinte cu gi, romaâ nii au putut simţi nevoia de a gaă si un echivalent grafic diferit de
celelalte slove ale alfabetului chirilic. A fost nevoie, deci, de un exerciţiu grafic îândelungat pentru a simţi
insuficienţa notaţiilor curente şi a recurge la îâmprumut sau la crearea unei slove noi. Gi nu putea
apaă rea îân cadrul scrisului slavon cu litere chirilice din ţaă rile romaâ ne, ci numai îân cadrul scrisului
romaâ nesc şi anume îân momentul caâ nd acest scris avea o oarecare vechime, o anumita tradiţie” [Ghetție,
1985:18].
Paâ naă îân 1454, gi apare izolat, dar dupaă 1649 – îân documentele slavo-romaâ ne – aceastaă slovaă se
îântaâ lneşte frecvent. Gheţie plaseazaă cu prudenţaă apariţia ei îân texte îân anii 1450-1480. ÎÎn documentele
slave de pe teritoriul romaâ nesc, g era notat tot prin g sau j deoarece scribii acestor documente erau de
obicei straă ini: saâ rbi, bulgari, ucraineni, iar gi nu aparea, mai ales la îânceput, decaâ t la cei care scriau
romaâ neşte şi care nu puteau fi decaâ t romaâ ni. ÎÎn textele slavo-romaâ ne, notarea lui gi prin j continuaă saă
aparaă paâ naă spre jumaă tatea secolului al XVÎ-lea şi, izolat, şi dupaă aceastaă dataă , dar îân textele romaâ neşti,
îâncepaâ nd cu Scrisoarea lui Neacşu, gi nu va fi notat decaâ t prin gi.
Semnul î folosit îân scrierea limbii romaâ ne cu slove chirilice a rezultat prin modificarea lui ius
(Ѧ). Aceastaă modificare s-a petrecut îân Bulgaria, „obţinaâ ndu-se o slovaă cu o triplaă valoare foneticaă :
 îân primul raâ nd, la iniţialaă , î noteazaă pe î nazal: îpărat (împărat CV, 68,5); aceastaă valoare
foneticaă a lui î se explicaă prin îânsaă şi originea acestei slove, pentru caă îân romaâ naă , ius (Ѧ) nota pe î;

 îân al doilea raâ nd, î noteazaă nazalitatea vocalei care precedaă pe n sau pe m: mîndrie (=
mândrie, CV, 97,13);
 îân sfaâ rşit, îân unele cazuri, î mai noteazaă şi oclusiva nazalaă respectivaă : uîbra (= umbra CV,
113, 7-8; Avram, Graf. chiril., 98-113)” [Rosetti, 1978:153].
Î apare pentru îântaâ ia oaraă îântr-un document slav din 1442, îânsaă acest document reprezintaă o
copie taâ rzie. Acest semn apare îân 1499 îântr-un document al lui Radu cel Mare (Ţara Romaâ neascaă )
pentru Maâ naă stirea Glavacioc (cf. Rosetti, 1978:153).
ÎÎn cea de a treia categorie de maă rturii prin care se susţine faptul caă s-a scris romaâ neşte
îântotdeauna îân mod sporadic şi pentru nevoi particulare se îâncadreazaă cuvintele romaâ neşti, îân special
nume proprii şi frazele ori fragmentele de fraze romaâ neşti care apar îân textele slave şi latine îâncaă
îânainte de secolul al XVÎ-lea.
Maă rturii de acest tip ne oferaă Î. Coteanu îân lucrarea Structura si evoluţia limbii române (de la
origini pâna la 1880), Bucuresti, 1981, îân care selecteazaă fapte de limbaă pentru toate nivelurile.
La nivel fonetic se menţioneazaă urmaă toarele particularitaă ţi care atestaă caă s-a scris romaâ neşte
şi îânainte de secolul al XVÎ-lea:
 scrierea cu un i la plural nearticulat şi cu doi i la pluralul articulat este consecventaă îân textele
tipaă rite îân secolul al XVÎ-lea; draci, pomi, robi se noteazaă astfel caâ nd sunt monosilabice şi au îân
structuraă un [i], dar se noteazaă dracii, pomii, robii atunci caâ nd sunt bisilabice datoritaă celui de al doilea
i. ÎÎntre secolele al XÎÎÎ-lea şi al XV-lea s-a produs diferenţierea dintre cele douaă feluri de i. Acesta putea
fi şoptit sau putea fi plenison. Grafia cu ii, pentru i plenison este foarte îângrijitaă îân primele texte
romaâ neşti, indiferent dacaă sunt manuscrise ori tipaă rituri.
 rotacismul lui n intervocalic este un fenomen regional la data la care poate fi controlat: cinre,
cire/ cine; lunră, lură/ lună; mănre, măre, mânre, mâre/ mâine; Pănre, păre, pânre, pâre/ pâine; venre,
vinre, vire/ vine. Aceste forme sunt atestate îân nordul Moldovei, îân Maramureş, îân vestul şi sud-vestul
ţaă rii îân secolul al XVÎ-lea, dar sunt îân mod sigur şi mai vechi. Fenomenul este regional deoarece îân
dialectul aromaâ n el nu a existat, iar îân dialectul istroromaâ n este general; istroromaâ na s-a despaă rţit de

29
dacoromaâ naă îân perioada secolelor al XÎÎÎ-lea – al XV-lea dintr-o regiune de vest cu -n- >-r-. Fenomenul
îân discuţie lipseşte din graiul muntenesc şi din cel moldovenesc sudic. Vechimea acestui fenomen se
poate judeca, îân opinia lui Î. Coteanu, „dupaă situaţia lui -l- >-r-, prezentaă îân toate cuvintele de origine
latinaă şi îân toate graiurile. Şi -n- trece la -r- numai îân cuvinte de origine latinaă , dar nu îân toate graiurile”
[Coteanu, 1981:85].
La nivel morfosintactic este de reţinut prezenţa, îân scrierile slave şi îân documentele latineşti, a
unui numaă r mic de cuvinte romaâ neşti: substantive, caâ teva adjective, participii, pronume demonstrative
şi adverbe.
ÎÎn documentele cercetate din secolul al XÎÎÎ-lea s-au îânregistrat numai baci, bun, mic, singur, ca
porecle. Pentru secolul urmaă tor se cunosc 12 cuvinte, îântre care poate un verb îân numele propriu
compus Caştevara. Celelalte sunt substantive şi adjective, nume proprii sau entopice. ÎÎn secolul al
XVlea, numaă rul cuvintelor îânregistrate creşte la aproximativ 400.
Substantivele atestate îân secolul al XV-lea au flexiunea foarte asemanatoare cu flexiunea celor
din secolul al XVÎ-lea: femininele au pluralul îân -e şi -i: bârtve/bârfe, Căscioarele, Cetate, Fântâneale,
Fântâniţe, obede, scule, vedre. Plural îân -i au: Arsuri, livedzi, Rupturi. Existaă şi alternanţe la nivelul
radicalului: căscioare, cetate, livedzi; masculinele au pluralul peste tot îân -i: Bărboşi, boieri, Călugări,
Corbi, Curteani, Găinari, marturi, mejiaşi, moldoveni, nastări (nasturi), Pitulaţi, tâlhari, Ulmi, Ursi,
vameşi, vecini; neutrele au pluralul îân –e şi –ure: coşure, mălure (= maluri), cornele, izvo(a)rele, sipote.
Adjectivele atestate îân documente din secolul al XV-lea au particularitaă ţi flexionare pe care le
regaă sim la adjectivele din textele ulterioare acestei perioade: adjectivul repede, faţaă de invariabilele
ferice, mare, tare, face parte din categoria celor variabile cu o terminaţie. Se îântaâ lneşte şi ca nume
propriu Repede îântr-un document slav din secolul al XVÎ-lea. Formarea comparativului de superioritate
cu adverbul mai este atestataă de construcţii mixte ca: mai vâşe (= “mai sus”) sau mai lepşago roditelea
(= „paă rinte mai bun”).
Pronumele personal nu este atestat îân aceastaă perioadaă .
Articolul avea la masculin singular forma -lu, iar la plural -l’i. Femininul avea -a şi -le.
Verbul ridicaă probleme, deoarece sunt puţine forme atestate. E vorba de participii precum:
afumatu, cârpitu, clăditu, deochiatu, giuratu, împuţitu, lăudatu, lepădatu, liubitu, luminatu, pitulatu,
pârlitu, rasu, săpatu, săratu, speriatu, tunsu, urâtu, uscatu, vrâstatu, toate folosite ca porecle sau
entopice, îân afaraă de unele derivate ca arsuri, cursură, care trimit la participiile arsu, cursu. Alte discuţii
referitoare la verb se bazeazaă doar pe presupuneri.
Cercetaâ nd formele din secolul al XVÎ-lea, se poate presupune caă au existat îân limba secolelor al
XÎÎÎ-lea – al XV-lea, paralel cu flexiunea obişnuitaă astaă zi, forme verbale compuse cu a fi: era spusu,
mersu; au fost spusu, mersu; fusese spusu, mersu; va fi spusu, mersu; au fost, era, vor fi spunându,
mergându. Cele doua modalitaă ţi de formare a timpurilor verbale aveau valoare activaă , iar pasivul se
reda, dupaă toate probabilitaă ţile, prin diateza reflexivaă . E posibil, de asemenea, ca îân aceastaă perioadaă saă
se fi continuat fenomenul de scurtare a infinitivului.
O formaă verbalaă care prezintaă interes este cea numitaă condiţional-simplu: să ascultare, să
lăsare. Ea reproducea perfectul conjuncitvului latin cu sens de condiţional prezent. Faptul caă aceastaă
formaă este relativ raraă îân secolul al XVÎ-lea constituie o dovadaă caă era arhaicaă , fiind utilizataă mai
frecvent îântre secolele al XÎÎÎ-lea – al XV-lea.
La perfect simplu şi la mai mult ca perfect lipseşte sufixul flexionar -ră- la primele doua
persoane ale pluralului, ca şi mai taâ rziu.
Sintaxa este foarte slab reprezentataă , unicul fenomen fiind redarea prepoziţiei pre prin
prepoziţia slava po, cu sens local. Este discutabilaă apariţia acesteia şi pe laâ ngaă un acuzativ complement
direct la numele de persoanaă .

30
ÎÎn vocabular intraă cuvinte de origine slavaă , populare: cimbru, coş, cârn, crâng, drag, iaz, izvor, liubit,
moghilă, neamt, nevoie, poiană, răspântie, vrabie etc. sau culte: boier, călugăr, cârjă, cliucer, comis, crai,
(d)vornic, logofăt, monastire, ocină, stolnic, târgoveţ, vistiernic etc. Cuvinte de origine greacaă : fanariu
(„felinar”), pirostrie, părăsi.
Cuvinte de origine turcaă : bogasiu („stofa”), ciorap, dulamă, hamalâc, papuci.
Cuvinte de origine maghiaraă : birău („primar”), chezaş, dijmă, ham, megiaş, nădragi, pârcălab,
pârgar, şoim, uliu, vamă, vameş.
Cuvinte saă seşti: laţ („şipcaă ”), şindrilă etc.
ÎÎn concluzie, aceste dovezi, indiferent de natura lor, atestaă caă s-a scris romaâ neşte şi îânainte de
secolul al XVÎ-lea.
Dispunem astaă zi de informaţii mai exacte referitoare la îânceputurile scrisului îân limba romaâ naă
cu litere latine. Conform acestora, îân Transilvania s-a tipaă rit o Carte de cântece romaâ neascaă , scrisaă cu
litere latine şi cu ortografie maghiaraă . Se pare caă traducerea s-a faă cut dupaă un original maghiar, dar nu
se cunoaşte autorul traducerii, dupaă cum nu se ştiu sigur nici locul tipaă ririi ei şi nici anul apariţiei.
Cercetaă torii au stabilit caă traducaă torul ar fi fost un romaâ n baă naă ţean, datoritaă particularitaă ţilor
baă naă ţene reflectate îân acest text. De asemenea, se mai precizeazaă caă aceastaă traducere s-a realizat dupaă
ce romaâ nii baă naă ţeni şi hunedoreni trecuseraă la protestantism (calvinism). Locul probabil al tipaă ririi
este Clujul, iar perioada îân care s-a realizat este 1560-1570 (1573) 1.
Îon Gheţie analizeazaă fragmentul paă strat din acest text şi consideraă caă unele grafii
demonstreazaă neîândoielnic faptul caă , „scriind unele cuvinte, traducaă torul a avut îânaintea ochilor
etimoanele latineşti corespunzaă toare, stabilind, aşadar, o prealabilaă relaţie de ordin etimologic îântre
termenii îân discuţie” [Ghetție, 1985:25]. Dintre exemplele prezentate de cercetaă torul bucureştean
reţinem: campuluj (= caâ mpului), credintza (= credinţaă ), crestinilor (= creştinilor), hommul (= omul),
kastiga (= caâ ştigaă ), sze laudem (= saă laă udaă m), mane (= maâ naă ), pane (= paâ ine), peccate (= paă cate),
planczem (= plaâ ngem), szuffletul (= sufletul).
Deci traducaă torul Cărţii de cântece cunoştea limba latinaă şi conştientiza originea latinaă a limbii
romaâ ne, punaâ nd cuvintele romaâ neşti alaă turi de etimoanele latineşti corespunzaă toare. Aşa se explicaă de
ce îân cazul unor cuvinte precum hommul, peccate, szuffletul se reflectaă fenomenul reducplicaă rii
consoanelor, iar îân grafiile campuluj, credintza, crestinilor semnul grafic c este folosit îân loc de k, prin
care se reda, dupaă model maghiar, velara surdaă . ÎÎn astfel de grafii Îon Gheţie vede „originile îândepaă rtate
ale etimologismului ortografic romaâ nesc” [Ghetție, 1985:25].
Astfel de grafii etimologice au fost paă strate şi mai taâ rziu îân copiile Cărţii de cântece şi îân alte
lucraă ri apaă rute îân Transilvania.

2.1.3. Cauzele introducerii limbii române în scriere

Chiar dacaă limba literaraă nu trebuie identificataă cu cea scrisaă , totuşi nu putem neglija rolul
fundamental pe care l-au avut textele scrise îân procesul de formare şi, mai ales, de unificare a limbii
romaâ ne literare.
La sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea, odataă cu descoperirea textelor rotacizante, s-a pus problema
cauzelor care au determinat folosirea limbii romaâ ne îân scrierile oficiale şi îân bisericaă . Discuţiile
privitoare la aceastaă problemaă au fost ample şi îânverşunate, îânsaă nici savanţii romaâ ni, nici cei straă ini nu
au ajuns la un consens. ÎÎn prezent, se contureazaă trei poziţii dominante îân interpretarea acestui
subiect. Conform acestor poziţii, îânceputurile scrisului îân limba romaâ naă sunt determinate:

1 Până la descoperirea acestui document, primul document redactat cu litere latine a fost considerat textul
rugaciunii
Tatăl nostru (descoperit de B. Petriceicu Hasdeu), transcris pentru prima dată la noi cu litere latine de Luca Stroici, în
1593, şi inclus în istoria lui Stanislav Sarnicki, apărută în 1597.
31
1) de factori social-politici şi culturali interni;
2) de factori externi, îân special, datoritaă influenţei unor curente culturale straă ine;
3) ataâ t de factori interni, caâ t şi de cei externi.
S-au emis, aşadar, şi s-au susţinut mai multe teorii pe care le prezintaă critic Îon Gheţie
[1985:80-82]: influenţa bogomilică (B.P.Hasdeu, Î.G.Sbierea, Î.Îeşean); influenţa husită (N.Îorga – 1904,
S.Puscariu, N.Draganu, Î.A. Candrea, Al. Procopovici, Î.Bianu); influenţa protestantă – luterană şi calvină
(N.Îorga – 1902, Ov.Densusianu, Î.Balan, Al.Rosetti, N. Draă ganu); influenţa catolică (G.Moldovan, Îlie
Baă rbulescu); influenţa Patriarhiei din Constantinopol (N.Teaciuc-Albu; curentul naţional (A. D. Xenopol,
Î. Bianu, Gh. Ghibaă nescu, Milan Şesan, Şt. Ciobanu, P. P. Panaitescu, J. Smrcž kova); curentul naţional
conjugat cu înrâuriri externe (T.Palade, P. Olteanu, Î. Gheţie).
Teoria imboldului intern sau curentul naţional. Aceastaă teorie a fost enunţataă pentru prima
dataă la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea de caă tre A.D.Xenopol, dar ea şi-a gaă sit adepţi mai ales îân ultimul
timp. Dintre cei care au acceptat punctul de vedere al lui Xenopol putem aminti pe: Îon Bianu,
Gh.Ghibaă nescu, Milan Şesan, Şt.Ciobanu, P.P.Panaitescu, Em.Vaâ rtosu sț i G.Îvanescu. Argumentele pe care
se bazeazaă cei care sustțin teoria imboldului intern sunt mai ales de naturaă istoricaă decaâ t de ordin
lingvistic.
Opinia potrivit caă reia taă lmaă cirea primelor scrieri bisericeşti îân limba romaâ naă s-a faă cut sub
impulsul necesitaă ţii didactico-religioase şi al îâmprejuraă rilor istorico-culturale din Maramureş este
susţinutaă de Ştefan Ciobanu. P.P. Panaitescu pune traducerea primelor texte pe seama factotilor interni
de naturaă social-politicaă şi culturalaă , istoricul fiind convins caă traducerea acestor texte era rezultatul
unei reacţii a anumitor paă turi sociale faţaă de dominaţia culturalaă a slavonei. Unii specialişti leagaă acest
eveniment cultural de lupta bisericii romaâ neşti din Maramureş pentru autonomie la sfaâ rşitul secolului
al XV-lea. Altii (Şt.Munteanu şi V.D.Ţaâ ra) acceptaă îân aceastaă privinţaă punctul de vedere al
academicianului Al.Rosetti, dupaă care o astfel de autonomie era imposibilaă .
Em.Vaâ rtosu susţine ideea impulsului intern, dar se referaă şi la mişcarea europeanaă de
renunţare la vechile limbi de culturaă , îân scopul dezvoltaă rii şi impunerii limbilor naţionale. Dupaă
paă rerea lui, exprimataă îân lucrarea Paleografia româno-chirilică, renunţarea la limbile generale de
culturaă este un fenomen european, fiecare popor avaâ nd s-o punaă îân practicaă mai devreme sau mai
taâ rziu.
ÎÎn concepţia lui G.Îvanescu, la noi, ca şi îân Apus, aristocraţia şi clerul au scris cei dintaâ i îân limba
etnicaă . Aceasta s-a putut îântaâ mpla îânsaă numai îân momentul îân care limba romaâ naă şi-a faurit o variantaă
cultivataă care saă poataă face concurenţaă limbii slavone. Totuşi, „dupaă ce s-a creat limba literaraă
romaâ neascaă , limba slavaă bisericeascaă , ca limbaă oficialaă şi de culturaă , a mai continuat a fi utilizataă ca
limbaă literaraă , dar cu vremea ea a fost îânlaă turataă , îântaâ i de toate pentru motivul caă era mai comod saă se
scrie îân romaâ naă decaâ t îântr-o limbaă straă inaă ” [Îvaă nescu, 1980:510-511]. Îdeea de mai sus este completataă
îân sensul caă nu numai comoditatea a fost cauza introducerii limbii romaâ ne îân scris. Neîândoielnic,
aceasta era o cauzaă obiectivaă , dar ei i s-au alaă turat altele mai îântemeiate, precum pregaă tirea preoţilor şi
exemplul unor popoare vecine (polonii şi cehii). Bazaâ ndu-se pe fapte istorice, G.Îvaă nescu este de paă rere
caă acţiunea de introducere a limbii romaâ ne îân scris a pornit de la Maă naă stirea Peri din Maramureş,
maă naă stire care îâşi dobaâ ndise dreptul de a hirotonisi preoţi şi de a administra biserici. Ca urmare, e
probabil saă fi existat aici şi o şcoalaă de preoţi care îânvaă ţau dupaă texte bilingve slavo-romaâ ne. ÎÎn
concluzie, aici s-a faă cut prima traducere a textelor religioase îân limba romaâ naă .
Teoria influenţelor externe. ÎÎn funcţie de curentul cultural straă in care se presupune caă a
determinat introducerea limbii romaâ ne îân scris, se vorbeşte despre direcţii diferite de influenţaă , trei
dintre acestea fiind mai importante:

32
 Influenţa bogomilică1. Abordaâ nd pentru prima dataă problema cauzelor care au favorizat
introducerea limbii romaâ ne îân scris, B.P.Hasdeu era de paă rere caă mişcarea bogomilicaă a fost aceea care
a influenţat apariţia celor dintaâ i scrieri romaâ neşti. Aceastaă teorie nu a caâ ştigat mulţi adepţi şi nu a fost
nici suficient argumentataă de caă tre susţinaă torii ei.
 Influenţa husită. Î-a avut ca susţinaă tori de prestigiu pe N.Îorga (Istoria literaturii religioase a
românilor până la 1688), Sextil Puşcariu (Istoria literaturii române, vol. I. Epoca veche), N.Draă ganu
(Două manuscripte vechi. Codicele Todorescu şi Codicele Marţian), Î.-A. Candrea (Psaltirea Şcheiană
comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea), Al. Procopovici (Introducere în studiul
literaturii vechi). Aceastaă teorie a fost mai bine argumentataă , dar, cu toate acestea, ea nu a putut
convinge pentru a fi acceptataă . Adepţii acestei teorii sunt convinşi caă romaâ nii puteau abandona limba
slavonaă numai influenţaţi de o mişcare reformatoare din Europa, desfaă şurataă paâ naă îân veacul al XVÎ-lea.
Ei au araă tat caă primele texte religioase s-au tradus îân Maramureş sub presiunea husitismului (Jan
Huss). Mişcarea husita capaă taă proporţii mai mari dupaă moartea lui Huss, ea corespunzaâ nd aspiraţiilor
maselor ţaă raă neşti asuprite de nobili şi de clerul catolic. Din Cehia, aceasta s-a raă spaâ ndit îân Ungaria şi
Polonia, iar din Ungaria, îân Ardeal. N.Îorga era de paă rere caă raă scoala ţaă ranilor ardeleni din 1437
(Bobaâ lna) trebuie pusaă îân legaă turaă cu propaganda husitaă . ÎÎn concepţia lui, din cauza lipsurilor de tot
felul şi faă raă supravegherea preoţilor, romaâ nii trecuseraă îân masaă la husitism.
Aceastaă teorie şi-a gaă sit numeroşi oponenţi care o contraargumenteazaă astfel:
a) Nu avem maă rturii scrise care saă ateste influenţa husitaă îân Maramureş. Totodataă , se ştie caă
romaâ nii nu au aderat niciodataă la husitism, iar cazurile de convertire au fost din raâ ndurile maghiarilor
şi ale germanilor din Transilvania, care erau îânsaă catolici.
b) Deoarece apogeul mişcaă rii husite îân Boemia, regiune apropiataă de Maramureş, l-a constituit
prima jumaă tate a secolului al XV-lea, mişcarea husitaă a scaă zut mult îân intensitate spre sfaâ rşitul
secolului şi, prin urmare, ea nu mai putea exercita nici o influenţaă îân Ţaă rile Romaâ ne dupaă 1500. Dataâ nd
din secolul al XVÎ-lea, textele noastre nu puteau fi rezultatul influenţei husitismului. Trebuie totuşi avut
îân vedere faptul caă textele despre care este vorba sunt toate copii, ceea ce îânseamnaă caă originalele care
au stat la baza lor puteau fi redactate îânainte de 1500.
c) Afirmaâ nd caă husiţii nu s-au ridicat îâmpotriva ortodoxiei şi a limbii slavone, P.P.Panaitescu îâsi
susţinea punctul de vedere prin unirea husiţilor cu biserica ortodoxaă îân urma Sinodului de la
Constantinopol, din 1452. Aceastaă situaţie nu mai poate justifica punctul de vedere al adepţilor teoriei
husite.
d) Primele texte traduse îân romaâ neşte nu cuprind maă rturii ale influenţei concepţiei religioase
husite, ci mai degrabaă atestaă o influenţaă luteranaă .
e) Fiind îântotdeauna prigoniţi îân Transilvania şi îân Ungaria, husiţii nu puteau influenţa
traducerea unui numar ataâ t de mare de scrieri (psaltiri, evangheliare, apostoli, catehisme), acţiune care
trebuia organizataă , care era foarte costisitoare şi trebuia aprobataă de oficialitaă ţi.
 Influenţa protestantă. Cei mai mulţi adversari ai teoriei husite sunt adepţii influenţei
protestante (luterane şi calvine). Dintre aceştia îâi menţionam pe Ov.Densusianu, Î.Balan, Al.Rosetti.
Pentru scurtaă vreme (1902) şi Îorga a fost adeptul acestei influenţe, dar apoi a trecut îân raâ ndul celor
care au susţinut influenţa husitaă . De asemenea, N.Draă ganu a trecut îân raâ ndul adepţilor influenţei
luterane, dupaă ce, la îânceput, susţinuse teoria husitaă .
Adeptii teoriei luterane şi-au argumentat punctul de vedere astfel:
a) ÎÎn Transilvania, traducerea caă rţilor religioase s-a faă cut îântr-o perioadaă îân care se exercita o
puternicaă influenţaă luteranaă şi nu husitaă .

1 Bogomilii erau o sectă reformistă, care a activat în Bulgaria între anii 950-1396, fiind înființată de un călugăr
Bogomil.
33
b) Caracterul evident organizat al traducerii caă rţilor religioase îân a doua jumatate a secolului al
XVÎ-lea îân sudul Transilvaniei.
c) Desfaă şurarea unor acţiuni conştiente şi premeditate de atragere a romaâ nilor la luteranism de
caă tre saşii din Braşov şi Sibiu. Aceste acţiuni au sporit îân intensitate mai ales dupaă 1560, dupaă ce
Reforma fusese admisaă oficial îân Transilvania.
Argumentele de mai sus sunt respinse punct cu punct de caă tre adversarii acestei teorii. Ei sunt
de paă rere caă :
a) Luteranismul şi calvinismul nu i-au impresionat prea mult pe romaâ ni, care au respins
reforma religioasaă .
b) Catehismul tipaă rit îân 1544 la Sibiu nu a avut ecou îântre romaâ ni. Îon Gheţie este de paă rere caă o
astfel de acţiune era o emenaţie a unor cercuri reformatoare.
c) reforma i-a influenţat pe romaâ nii din sudul Transilvaniei dupaă 1560, iar caă rţile tipaă rite de
Coresi nu sunt straă ine de îâncercarea luteranilor de a-şi gaă si adepţi printre romaâ ni.
Teoria interacţiunii factorilor interni şi externi. Aceastaă teorie este mai recentaă , deşi a fost
formulataă îâncaă de la îânceputul secolului al XX-lea. Susţinaă torii acestei teorii sunt: T.Palade, Şt.Pasț ca,
P.Olteanu, Î.Gheţie.
Adepţii acestei teorii sunt de paă rere caă „folosirea limbii romaâ ne îân scris nu trebuie pusaă numai
pe seama influenţei culturale externe sau numai pe seama condiţiilor interne, deoarece ambii factori
au contribuit la apariţia primelor texte romaâ neşti îân epoci, îân locuri şi îân condiţii diferite” [Munteanu,
Tț aâra, 1983:63]. Sunt situaţii îân care introducerea limbii romaâ ne îân scris nu poate fi pusaă pe seama
factorilor externi: astfel stau lucrurile îân cazul scrierilor private (scrisori, îânsemnaă ri). Scrierile de acest
fel care s-au redactat, probabil, şi îânainte de secolul al XVÎ-lea aveau un caracter ocazional, ele nefiind
destinate posteritaă ţii, aşa cum se îântaâ mpla cu cele redactate îân slavona. Se realizaseraă de asemenea
texte semioficiale îân limba romaâ naă , destinate şcolilor îân care studiau viitorii preoţi şi graă maă tici. Aşa
explicaă Ştefan Paşca apariţia textelor maramureşene.
Î.Gheţie combate paă rerea istoricului P.P.Panaitescu, adept al teoriei imboldului intern, îân
capitolul Textele rotacizante şi originile scrisului literar românesc din lucrarea Începuturile scrisului în
limba română. Î.Gheţie este de paă rere caă Panaitescu „a vaă zut pretutindeni numai factori interni,
neglijaâ nd faptul caă apariţia şi dezvoltarea unui fenomen sau proces social se datoreşte unei interacţiuni
îântre factorii interni şi externi (evident, cu predominarea celor dintaâ i)” [Ghetție, 1985:86]. ÎÎi daă totuşi
dreptate lui Panaitescu saă afirme caă „necesitatea realaă de a comunica îân scris prin intermediul limbii
nationale” ar sta la baza apariţiei scrisului îân limba romaâ naă , dar nu trebuie minimalizataă sau ignorataă
influenţa factorilor externi, îân favoarea celor interni.ÎÎn aceeaşi lucrare, Gheţie conchide: „Ramaâ naâ nd pe
plan teoretic, va trebui saă admitem caă de exemplu, scrierea documentelor, a corespondenţei, a
diverselor notiţe etc. nu se poate îân nici un caz explica prin influenţa factorilor externi, îân timp ce
traducerea unei caă rţi religioase s-ar putea datora, la fel de bine, unei acţiuni interne sau unei influenţe
din afaraă ” [Ghetție, 1985:87]. Aceasta este şi opinia pe care o adoptaă Şt.Munteanu şi V.D.Ţaâ ra: „Romaâ nii
n-au trecut la husitism, luteranism sau calvinism, dar au preluat de la propagatorii acestor curente
religioase ideea folosirii limbii naţionale îân bisericaă , îânscriindu-se astfel îân curentul general european
favorabil acestui act revoluţionar pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu al erei noastre” [Munteanu,
Tț aâra, 1983:64].

34
2.2. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE PÂNĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA

2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limba română?

Atunci caâ nd este vorba despre îânceputurile scrisului îân limba romaâ naă , problemele sunt departe
de a fi clarificate îân toataă îântinderea lor. ÎÎn genere, se consideraă caă Scrisoarea lui Neacşu din Caâ mpulung,
îân fapt o veritabilaă „Notaă informativaă ” adresataă lui Hans Beckner din Braşov, dataâ nd din 1521, este
prima scriere îân limba romaâ naă care ni s-a paă strat, dar acest fapt nu poate exclude presupunerea caă s-ar
fi scris îân limba romaâ naă şi mai îânainte de acest an. ÎÎnsaă şi relativa „maturitate” a limbii din Scrisoarea lui
Neacşu îântaă reşte aceastaă presupunere. Saă urmaă rim un fragment din acest document:
†M(u)drom(u) i plemenitomu i čistitomu i Ḃgo(m) darovannomu župa(n) Hanăș Begner o(t)
Brașov, mno(g)o z(d)ravie o(t) Neacșul o(t) Dlŭgopole 1. I pa(k)2 dau știre domnietale ƺa3 lucrul turcilor,
cum am auzit eu că împăratul au ieșit den Sofiia și amintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre. I pa(k)
să știi Domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut
ceale corabii ce știi și Domniia ta pre Dunăre în sus.
ÎÎn afaraă de aceastaă Scrisoare, care are totusț i un caracter perticular, se emite îân mod curent
afirmaţia caă primele scrieri îân limba romaâ naă , dataâ nd de la îânceputul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele
„texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi caă acestea au fost scrise undeva îântr-o maă naă stire din
Maramureş, faă raă alte precizaă ri.
„Textele rotacizante” sau „maramuresț ene” sunt nisț te texte religioase traduse la îânceputul
secolului al XV-lea (sau chiar îânceputul secolului al XÎV- lea, dupaă Î. C. Chitțimia) din textele liturgice
slavone sț i latine . Momentul traducerii acestor texte, desț i imposibil de stabilit paâ naă azi, va constitui un
punct de referintțaă pentru tot ceea ce va purta numele de literaturaă romaâ naă .
Originalele acestor texte s-au pierdut de-a lungul timpului, ramaâ naâ nd doar copii taâ rzii ale lor,
realizate de caă tre calugaă ri eruditți din Moldova acelor vremi . Denumirea de texte rotacizante se
datoreazaă prezentței, îân cadrul textelor, a unui fenomen fonetic, numit rotacism, specific graiului
maramuresț ean, care constaă îân transformarea unei consoane intervocalice îân „r”, îân cuvintele mosț tenite
din limba latinaă , cum este cazul cuvintelor lumiră, rugaciure, tire, gerure, viru, batriru, margiri.

Cele patru texte sunt: Codicele Voronețean, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Voronețeană sț i
Psaltirea Hurmuzaki .
Codicele Voronețean a fost descoperit de profesorul bucuresț tean Grigore Cretțu, îân 1871, la
Maă naă stirea Voronetț din Bucovina. Despre originalul documentului ne spune Sextil Pusț cariu: „El a fost
rupt de bunaă voie, deoarece un Constantin din Dorna de la maă naă stirea Voronetțului a scris pe el la anul
1733: „Aceastaă carte a fost scrisaă pe rumaâ nie sț i nu-i bunaă de nimic”. Manuscrisul cuprinde un fragment
din Faptele apostolilor sț i alte caâ teva epistole apostolice .
Psaltirea Șcheiană a apartținut lui Gh. Asachi, apoi lui Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, care a
daă ruit-o Academiei Romaâ ne îân 1884 . Contține Psalmii lui David, la care se adaugaă zece caâ ntaă ri
scriptuare (8 caâ ntari ale lui Moise, îân care se cuprind: Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel,
Cântarea lui Isaia proorocul, Rugăciunea lui Iona Proorocul, Cântarea Prea Sfintei de Dumnezeu
Născatoare, dupaă care urmeazaă Rugăciunea proorocului Zaharia) .

1Formulă epistolară introductivă, cu structură specifică pentru scrisorile românești din secolele al XVI-lea – al XVII-
lea; conține adresa și salutul ceremonios, protocolar adresat destinatarului, urmate de numele și adresa emitentului.
Aici formula este redactată în slavonă; în traducere: „Înțeleptului și nobilului și cinstitului și de Dumnezeu dăruitului
jupân Hanăș Begner din Brașov multă sănătate de la Neacșul din Câmpulung”.
2 În slavonă: „și iar”
3 În slavonă: „despre”
35
Psaltirea Voronețeană a fost descoperitaă de Simion Florea Marian, îân 1882, la maă naă stirea
Voronetț , fiind donataă apoi Academiei Romaâ ne de Dimitrie Sturdza . Cuprinde o parte din Psalmii lui
David, sț i , spre deosebire de celelalte Psaltiri vechi, prezintaă mai îântaâ i textul slavon al Psalmilor şi apoi
traducerea lor îân limba romaâ naă , frazele romaâ neşti alternaâ nd cu cele slavone .
Psaltirea Hurmuzaki a fost donataă Academiei Romaâ ne de caă tre istoricul Eudoxiu Hurmuzaki sț i
cuprinde cea mai veche versiune romaâ neascaă a psalmilor, pe primele 125 de file, sț i un tipic al
evangheliilor îân slavonaă , pe ultimele nouaă file . Î.-A. Candrea sustținea, îân 1916, caă Psaltirea Hurmuzaki
nu este copia unui manuscris anterior, ci chiar autograful traducaă torului din slavonaă . Altți lingvisț ti (G.
Pascu, Al. Procopovici, O.Densusianu, Andrei Avram, Îon Ghetție) au demonstrat ulterior caă textul este o
copie executataă dupaă o psaltire slavo-romaâ naă .
ÎÎn ce privesț te locul traducerii „textelor rotacizante”, au aparut, îân timp, numeroase teorii sț i
dispute scolastice. ÎÎn 1904 apaă rea Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, lucrare îân care
N.Îorga susţinea caă textele rotacizante trebuie asociate cu Maramureşul secolului al XV-lea. Aceastaă
opinie, mai mult o ipotezaă la îânceput, a fost reluataă îân 1916 de Îon Aurel Candrea şi a fost argumentataă
din punct de vedere filologic. ÎÎncepaâ nd din acest an, aceastaă teorie a fost acceptataă de cei mai mulţi
cercetaă tori romaâ ni, iar Maramureşul, ca patrie a celor mai vechi traduceri ale scripturii îân limba
romaâ naă , a devenit „leagaă nul scrisului literar romaâ nesc”, graiul de aici a devenit îântr-un fel „toscana”
limbii romaâ ne.
Pentru localizarea textelor rotacizante, Candrea a avut îân vedere un sț ir de particularitaă ţi
lingvistice, bazate pe datele dialectale ale dacoromaâ nei, asț a cum erau ele cunoscute îân primele decenii
ale secolului al XX-lea. Ulterior, argumentele sustținute de Candrea au fost combaă tute de informatțiile
rezultate din cercetarea istoricaă a graiurilor romaâ nesț ti de pe îântregul teritoriu al Romaâ niei. Prezentaă m,
mai jos, argumentele lui Î.-A.Candrea sț i contraargumentele oferite de studiile efectuate mai taâ rziu:

Argumentele lui I.-A.Candrea Contraargumentele teoriei lui


1) rotacismul; 1) rotacismul lui –n-, prezent astaă zi îân Munţii Apuseni şi îân parte îân
caâ teva locuri din jumaă tatea de nord a ţaă rii, se noteazaă îân secolul al
XVÎ-lea îân texte din centrul şi nordul Transilvaniei (Codex
Sturdzanus, Manuscrisul de la Ieud), precum şi din Bucovina (pravila
Ritorului Lucaci);
2) redarea diftongului oa prin o 2) diftongul oa redus la o deschis este prezent şi astaă zi îân Crişana,
(broşte, nopte); Maramureş şi Transilvania, mai puţin îân sud-estul Transilvaniei;
3) ă aton se rosteşte ca a 3) a rezultat dintr-un ă proton (barbat, calare) apare ca fenomen
(barbat, calare); fonetic îân secolul al XVÎ-lea îân Moldova, Banat-Hunedoara,
Transilvania centralaă . Astaă zi fenomenul este, de asemenea, foarte
raă spaâ ndit îân Moldova, Maramureş, Banat-Hunedoara, Munţii
Apuseni, Bihor, Oltenia şi sporadic îân Muntenia. Deci, ca şi celelalte
fenomene, nici acesta nu reprezintaă un argument pentru localizarea
textelor rotacizante îân Maramureş;
4) u final este prezent îân 4) u final este notat îân secolul al XVÎ-lea îân texte care provin din
cuvinte terminate îân consoanaă ; diferite regiuni ale teritoriului dacoromaâ nesc, nu numai din
Maramureş;
5) n paă strat îân puniu, calcaniu; 5) n se paă streazaă îân călcăn, pun nu numai îân textele rotacizante, ci şi
îân scrieri baă naă ţene (Palia –1582, Cartea de cântece – 1570), central-
transilvaă nene (Codex Sturdzanus) şi la Coresi;
6) j + o,u latin > ĝ (ĝuca, ĝude); 6) ĝ – îân cuvinte ca ĝur (şi cele din familia lui), ĝos, ĝupân, ĝumătate

36
– era folosit îân trecut pe o arie mult mai îântinsaă . Dupa Rosetti, îân
secolul al XVÎ-lea, ĝ era raă spaâ ndit îân Banat, nordul Ardealului,
Maramureş şi îântreaga Moldovaă . Concluzia pe care o putem trage
este aidoma celei de mai sus;
7) d + e,i latin > dz (dzilele); 7) dz a fost un sunet raă spaâ ndit, paâ naă dupaă 1650, îân Banat, Crişana,
Maramureş şi îântreaga Moldovaă şi, pornind de aici, traducerea
textelor rotacizante s-ar fi putut face îân oricare dintre regiunile
amintite;
8) formele asimilate gici, gice 8) gice – provenit prin acomodare din dzice – avea o raă spaâ ndire mai
din textele rotacizante sunt mare decaâ t zona Maramureşului şi Oaşului;
prezente azi îân aceleaşi regiuni;
9) pluralul mânuri se paă streazaă 9) forma de plural mânuri nu este îânregistrataă îân Glosarul Psaltirii
paâ naă astaă zi îân Maramureş şi Şcheiene şi al Codicelui Voroneţean; formele de plural ale
Oaş; substantivului mână erau îân secolul al XVÎ-lea mânu (mânule) şi
mâini;
10) construirea genitiv- 10) articolul lu, îân loc de lui, este folosit şi astaă zi îân diferite graiuri;
dativului numelor proprii cu lu
îân loc de lui se paă streazaă şi azi
îân aceleaşi regiuni;
11) imperfectul indicativului, 11) persoana Î singular a imperfectului îân -a (eu făcea) este atestataă
persoana Î singular apare faă raă îân limba actualaă numai îân Maramureş şi Oaş, dar ea a fost generalaă îân
-m îân textele rotacizante şi azi secolul al XVÎ-lea;
îân Maramureş şi Oaş;
12) prezenţa formei şti îân loc 12) şti îân loc de ştie se îântaâ lnea îân secolul al XVÎ-lea îân Textele
de ştie, îân textele rotacizante şi măhăcene, scrise îân regiunea centralaă a Transilvaniei, iar îân secolul
azi îân zonele amintite; al XVÎÎ-lea – îân Cazania lui Varlaam;
13) formele de conjugare sem, 13) formele sem, seţi, îântrebuinţate astaă zi şi îân Banat, nu numai îân
seţi sunt şi azi prezente îân Maramureş şi Oaş, apar şi îân Palia de la Orăştie, Codex Sturdzanus, îân
Maramureş-Oaş; texte din Bucovina şi chiar îân tipaă riturile lui Coresi, şi îân altele decaâ t
cele realizate pe baza textelor rotacizante;
14) imperativul negativ îân 14) imperativul prohibitiv îân –areţi, -ereţi, -ireţi era mai raă spaâ ndit
-areţi, -ereţi, -ireţi din aceste decaâ t îân zona avutaă îân vedere şi a circulat chiar la îânceputul secolului
texte s-a paă strat paâ naă azi îân al XX-lea îân vestul Munteniei, îân Oltenia, Banat, Crişana şi
regiunile amintite; Maramureş;
15) termeni de origine 15) cuvintele maghiare citate de Candrea sunt prezente şi îân alte
maghiaraă care nu se gaă sesc îân texte decaâ t cele rotacizante; cuvintele specifice acestor texte se
alte texte, deoarece nu circulau îântaâ lnesc astaă zi îân diverse regiuni ale Transilvaniei de nord, dar nu şi
decaâ t acolo unde elementul îân Maramureş.
unguresc era preponderent.

Aşadar, pe baza datelor pe care ni le furnizeazaă dialectologia sincronicaă şi istoricaă , se poate


demonstra caă localizarea textelor rotacizante îân Maramureş, localizare avansataă de N.Îorga şi
argumentataă de Î.-A.Candrea, este depaă şitaă . Candrea a localizat textele rotacizante pe baza unor fapte
de limbaă pe care, depistaâ ndu-le îân texte, le-a raportat la situaţia din graiurile vorbite la îânceputul
secolului al XX-lea şi nu la situaţia din graiurile vorbite îân secolul al XVÎ-lea. Se ştie îânsaă caă raă spaâ ndirea

37
unor fenomene lingvistice diferaă de la o perioadaă la alta, aceste fenomene putaâ ndu-se restraâ nge sau
extinde.
Concluzia la care ajunge Îon Ghetie, dupaă ce analizeazaă amaă nunţit faptele de limbaă prezentate
mai sus, este caă „scrierea textelor rotacizante s-a faă cut undeva îântr-o zonaă mult mai îântinsaă , care
cuprinde Crişana, Transilvania de nord, Maramureşul şi, îân unele privinţe, chiar Banatul şi Moldova (cu
alte cuvinte, pe teritoriul unde îân secolul al XVÎ-lea se vorbea subdialectul nordic, delimitat de Al
Rosetti). Prin urmare, Maramureşul devine un loc posibil, dar nu obligatoriu, unde s-a putut face
traducerea textelor rotacizante” [Ghetție, 1985:40].
Nici îân privinţa dataă rii textelor rotacizante nu existaă un punct de vedere unitar. Dupaă opinia
formulataă de Îon Gheţie îân lucrarea citataă , ele dateazaă din secolul al XVÎ-lea, şi nu din secolul al XV-lea.
Mai exact, Psaltirea Şcheiană şi Psaltirea Voroneţeană aparţin celei de a doua jumaă taă ţi a secolului al
XVÎ-lea, îân timp ce despre Psaltirea Hurmuzachi şi Codicele Voroneţean se presupune caă ar fi fost scrise
tot dupaă 1550, ele nefiind datate cu exactitate paâ naă astaă zi. Nu trebuie pierdut din vedere faptul caă este
vorba despre datarea copiilor şi nu a originalelor, despre care nu se ştie nimic.
ÎÎn raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentataă a celor expuse supra îântaâ mpinaă o
serie de reale dificultaă ţi, care nu pot fi ignorate. Anume: (a) Nu se paă streazaă nicaă ieri nicunul dintre
originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetaă rii; (b) Se paă streazaă doar un numaă r
de patru texte, celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeanaă ,
Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea Sț cheianaă ), despre care se ştie cu certitudine doar caă sunt copii faă cute
dupaă manuscrise mai vechi şi se presupune caă procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la
maă naă stirile din Moldova, îân speţaă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost
descoperite îân a doua jumaă tate a sec. al XÎX-lea; (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident din
cuprinsul lor, dar nu existaă nicaă ieri îân aceste texte referiri care saă -l indice pe copist, manuscrisul dupaă
care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea; (d) Nu existaă dovezi directe privind
circulaţia/trecerea textelor rotacizante din Maramureş la Moldova; (e) De ce primele traduceri ale
caă rţilor bisericeşti îân limba romaâ naă se vor fi fost faă cut îân Maramureş, îân secolul al XV-lea, şi nu
altundeva şi altcaâ ndva?
Asț adar, îân privinţa localizaă rii şi a dataă rii textelor rotacizante nu s-a spus îâncaă ultimul cuvaâ nt,
astfel caă drumul raă maâ ne deschis cercetaă rilor care, probabil, vor îânlocui supoziţiile de paâ naă acum cu
dovezi hotaă raâ toare îân aceastaă problemaă ataâ t de controversataă .
Faptul caă nu se mai paă streazaă niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de caă tre
lingvişti nu doar „texte rotacizante”, ci şi „texte maramureşene”(!), nu îânseamnaă nicidecum caă aceste
originale nu ar fi existat. Copiile sunt numite, pe drept, „texte maramureşene” îân virtutea faptului caă
acestea conservaă o particularitate lingvisticaă de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-
dialectului/graiului maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost
semnalat îân performarea curentaă şi nici atestat istoric îân graiul local din zona Moldovei, dar era îâncaă
uzual, era viu îân Maramureş, adicaă era performat natural de caă tre generaţiile vaâ rstnice şi neştiutoare
de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, paâ naă îân urmaă cu douaă -trei decenii. Este
de notorietate publicaă faptul caă îân Maramureş se zicea paâ naă recent (poate se mai pronunţaă şi azi de
caă tre unele persoane mai îânaintate îân vaâ rstaă ): „cer saă rin” îân loc de cer senin, „nimaă rui” îân loc de
nimaă nui, „verin” îân loc de venin, „gerunt’e” îân loc de genunchi ş.a.m.d. Putem, aşadar, considera
rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcaă indelebilaă specificaă
graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcaă proprie textelor originale, dupaă care pot fi
recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, îân îântreg arealul limbii
romaâ ne. Apoi, mai sunt vizibile îân textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare

38
(de exemplu: „gioc” îân loc de joc, „gios” îân loc de jos etc.), influenţe prezente îân graiul maramureşean,
dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita îân Moldova.

2.2.2. Cele dintâi traduceri religioase în limba româna

Multaă vreme, aproape trei sferturi de veac, îâncepaâ nd de la Petru Maior, s-a considerat caă
tipaă riturile coresiene ar reprezenta cele mai vechi monumente de limbaă romaâ neascaă . Odataă cu
descoperirea textelor rotacizante, cercetaă torii au fost aproape unanimi îân a plasa aceste texte, ca dataă a
traducerii lor, îân secolul al XVÎ-lea şi chiar îântr-o perioada mai îândepaă rtataă şi îân a recunoaşte caă
tipaă riturile lui Coresi sunt dependente de textele rotacizante (Al.Rosetti, S.Puscariu, P.P.Panitescu,
Şt.Ciobanu, G.Îvanescu, B.Cazacu, Î.Coteanu).
Trebuie precizat îânsaă caă nu numai textele denumite prin tradiţie maramureşene sau rotacizante
au îântaâ ietate îân ceea ce priveşte introducerea limbii romaâ ne îân scris. Alaă turi de acestea trebuie aşezate
şi caă rţile bisericeşti tipaă rite îân sudul Transilvaniei dupaă 1544, despre care Şt.Munteanu şi V.D.Ţaâ ra
susţin caă „prin limba lor mai claraă şi mai atent prelucrataă , dar, îân special, prin larga circulaţie pe care au
avut-o îântre romaâ ni, […] au jucat un rol mai îânsemnat decaâ t manuscrisele rotacizante îân cultivarea
limbii” [Munteanu, Tț aâra, 1983:67].
ÎÎn secolul al XVÎ-lea, îân Transilvania, se creaseraă condiţii favorabile introducerii limbii romaâ ne
îân scris. Aceasta pentru caă aici slavona, fiind folositaă ca limbaă de cult numai îân bisericile ortodoxe, avea
o poziţie mai slabaă decaâ t îân Principate. Acestei cauze de ordin intern i se asociazaă şi un imbold venit
din afaraă : mişcaă rile de idei favorabile utilizaă rii limbilor naţionale îân bisericaă . Aceste idei şi-au gaă sit mai
uşor ecou îân Transilvania decaâ t îân Ţara Romaâ neascaă sau Moldova, unde îântaâ mpinau opoziţia
oficialitaă ţilor. ÎÎn Ardeal reforma protestantaă fusese admisaă , iar reprezentanţii luteranismului şi
calvinismului caă utau saă facaă prozeliţi îândeosebi îân raâ ndurile romaâ nilor. Aceasta i-a determinat îân multe
raâ nduri saă îâncuviinţeze şi saă sprijine traducerea de caă rţi bisericeşti îân limba romaâ naă .
Cele mai vechi tipărituri1 îân limba romaâ naă îânsaă , despre care avem astaă zi informaţii, au apaă rut la
Sibiu pe la mijlocul secolului al XVÎ-lea. Printre acestea, amintim mai ales: un Catehism luteran, care
ar fi fost scris pe la 1544, dar nu s-a paă strat pîânaă astaă zi niciun exemplar; un Evangheliar slavo-român,
apaă rut îântre anii 1546 şi 1554, care s-a paă strat doar fragmentar. Ambele caă rţi, imprimate de acelaşi
tipograf pe nume Filip Moldoveanul, urmaă reau saă -i atragaă pe romaâ ni la luteranism.
Activitatea tipograficaă este continuataă de caă tre diaconul Coresi “ot Taâ rgovişte”, care tipaă resț te, îân
a doua jumaă tate a secolului al XVÎ-lea la Braşov, 11 caă rtți îân limba romaâ naă . Dupaă Catehismul luteran
românesc, apaă rut la 1559, cunoscut sub numele de Întrebare creştinească, diaconul Coresi şi ucenicii saă i
tipaă resc la Braşov: Evangheliarul (1561), Apostolul (1563), Evangheliarul comentat (Cazania, 1564 şi
1581), Molitvenicul (1564), Liturghierul (1570), Psaltirea (1570), Psaltirea slavo-română (1577), Pravila
(1570-1580).
ÎÎn 1588 apare îâncaă o Psaltire slavo-română, care a fost editataă , probabil, de caă tre Şerban, fiul lui
Coresi; la Oraă ştie, îân partea de sud-vest a Transilvaniei, a apaă rut îân 1582, Palia. Traducerea textului s-a
facut, probabil, dupaă un original maghiar si cuprinde primele doua carti, Facerea si Iesirea, din Vechiul
Testament; la Cluj s-a tipaă rit, prin 1570-1573, Cartea de cântece, cu litere latine şi ortografie maghiaraă ,
lucrare din care s-au paă strat numai opt pagini, iar îân 1582 ies de sub tipar, la Oraă ştie, primele douaă
caă rţi ale Bibliei.
Textele tipaă rite îân a doua jumaă tate a secolului de Coresi şi ucenicii saă i nu cunosc rotacismul. Se
presupune caă diaconul Coresi a avut la îândemaâ naă manuscrisele maramureşene, care au circulat îân
copii. El a tradus doar unele din copiile acestora, supunaâ ndu-le unei serioase revizuiri lingvistice prin

1Textele rotacizante sunt manuscrise.


39
îânlocuirea tuturor elementelor fonetice şi lexicale, care se deosebeau de limba vorbitaă din nordul
Munteniei şi din sud-estul Ardealului.
Astfel, Coresi şi ucenicii saă i, prin munca de revizuire şi muntenizare a textelor maramureşene, a
faă cut ca tipaă riturile sale saă fie îânţelese de un cerc caâ t mai larg de cititori şi saă constituie, totodataă ,
bazele pe care s-a dezvoltat limba literaraă . Dupaă cum conchid mai mulţi cercetaă tori ai limbii romaâ ne, la
baza acesteia staă anume subdialectul din nordul Munteniei şi din sudul Ardealului.
Nu îâncape îândoialaă caă tipaă riturile lui Coresi au paă truns pe îântreg teritoriul romaâ nesc. Astfel,
Evangheliarul din 1561 a fost copiat îân Ţara Romaâ neascaă de Radu din Munceşti (Teleorman) îân 1574.
Caă rţile lui Coresi au paă truns şi îân Moldova, dupaă cum o dovedesc muntenismele din scrierile lui
Varlaam şi Dosoftei. Limba literaraă , cu anumite particularitaă ţi moldovenesț ti, se impune îân Moldova din
secolul al XVÎÎ-lea prin scrierile cronicarilor moldoveni.
La aceste texte se adaugaă caă rţile populare. Deşi îân numaă r mic şi mai ales manuscrise la îânceput,
acestea au avut o largaă circulaţie îân toate regiunile locuite de romaâ ni. Pentru perioada 1532-1600
îânregistraă m, îân categoria textelor populare, textele apocrife (texte apocaliptice: Apocalipsul Sfântului
Pavel, Apocalipsul Maicii Domnului, Legenda lui Avram; legende hagiografice: Legenda Sfântului
Sisinie, Legenda Duminicii, Legenda Sfintei Vineri); textele situate între literatura canonică şi cea
apocrifă: Cugetările în ora morţii; textele laice: Floarea darurilor, Reţete medicale, Începătura de
nuiale – un text de magie popularaă , care foloseşte psalmi şi rugaă ciuni. Aceste lucraă ri, deşi sunt
traduceri, cele mai multe din slavaă şi greacaă , dar şi din maghiaraă , se caracterizeazaă prin simplitatea,
naturaleţea şi cursivitatea stilului. Spre deosebire de textele religioase, unde limba originaluilui îâşi
pune amprenta îân mare maă suraă îândeosebi asupra sintaxei, aici fraza este mai liberaă , mai puţin tributaraă
modelului dupaă care se face traducerea, ca urmare a faptului caă traducerea îânsaă şi este mai liberaă ,
nefiind absolut literalaă , ca îân cazul textelor bisericeşti. Aşa se face caă limba textelor populare, mai
apropiataă de limba vie a poporului, a devenit un model pentru autorii textelor literare din perioada
veche şi de mai taâ rziu.
ÎÎn general îânsaă , privitaă îân ansamblu, limba celor dintaâ i monumente literare romaâ neşti se
prezintaă greoaie şi dificilaă , cu o foneticaă neunitaraă , cu o structuraă morfologicaă arhaicaă şi cu un lexic
nepotrivit cu ambiţiile traducaă torilor. Caă rţile taă lmaă cite ori copiate îân diverse centre culturale îâmbracaă
haina lingvisticaă a zonei îân care apar, ceea ce îânseamnaă caă nici unul din aceste centre n-a dobaâ ndit
autoritatea care saă -i permitaă impunerea unei singure norme îân exprimarea cultaă romaâ neascaă . Deşi, îân
general, limba textelor din secolul al XVÎ-lea e destul de unitaraă , divergenţele dialectale cu valoare de
normaă , semnalate mai sus, ne permit saă vorbim despre existenţa a douaă variante literare fundamentale
îân aceastaă perioadaă : una de tip nordic şi alta de tip sudic.

2.2.3. Primele încercari de a norma limba româna literara scrisa

Dintre toate monumentele de limbaă literaraă amintite, textele rotacizante au reuşit saă se impunaă
mai mult decaâ t celelalte texte traduse, copiate sau tipaă rite îân acelaşi timp. Prin urmare, lor li se acordaă
îântaâ ietate caâ nd e vorba de cercetarea limbii romaâ ne literare din secolul al XVÎ-lea. Prestigiul pe care l-
au dobaâ ndit aceste texte se explicaă şi prin aceea caă cei mai mulţi specialişti au pus vechile traduceri
rotacizante la baza tipaă riturilor realizate de Coresi la Braşov. Particularitaă tțile limbii acestor texte
ilustreazaă efortul traducaă torilor de a se conforma unor norme unice la toate nivelurile limbii.

A. La nivel fonetic. ÎÎn toate variantele literare romaâ nesț ti de paâ naă la mijlocul secolului al XVÎÎ-
lea se mentțin, cu valoare de normă, unele fonetisme arhaice, care mai taâ rziu sț i-au restraâ ns aria de
raă spaâ ndire la anumite zone, devenind astfel caracteristice numai pentru unele variante literare. ÎÎntre
acestea se numaă raă :

40
 paă strarea lui ă îân băsѣrecă, blăstema, fămeie, năsip, rădica, păhar, părete etc. (numai îân textele
coresiene apare sporadic ă trecut la e, i, prin asimilatție, îân besѣrecă, ridica);
 mentținerea lui e nesincopat îân derept, dereptate, derege (apare constant îân toate textele);
 î se mentține îân: împlea, îmbla, îmfla (numai la Coresi a fost notat de douaă ori î tercut la u:
umplut sț i umpluse;
 conservarea lui u îân preut, usteni (formele cu o sunt foarte rare);
 e s-a paă strat îân anumite cuvinte: arepi, ceti, demâneață, lepi, nește, nemeri etc. (paralel, apar
uneori, cu totul rar, sț i formele cu e devenit i);
 ș netrecut la s îân deșchide;
 m paă strat îân rumpe (numai îân textele coresiene alterneazaă formele rumpe – rupe) sț .a.;
ÎÎn afara fonetismelor amintite mai sus, existaă sț i alte norme fonetice comune variantelor
literare din aceastaă perioadaă , care – cel putțin, îân unele cazuri – par a veni îân contradictție cu structura
foneticaă a graiurilor pe care s-au îântemeiat anumite variante literare. De exemplu:
 labialele urmate de iod se paă streazaă intacte (cu exceptția lui f trecut la hʹ, rareori, îân textele din
secolul al XVÎ-lea);
 îân aceeasț i situatție, nu se produce nici palatalizarea dentalelor (îân stadiile ť, ď sau ć, đ);
 mentținerea africatelor č, ğ netrecute la ŝ (ś), ž (ź);
 paă strarea lui e aton (final sau medial) netrecut la i sț i a diftongului ea nedevenit e (ę) îân pozitție
finalaă este larg majoritaraă nu numai îân variantele de tip sudic, ci sț i îân cele nordice.
Alaă turi de fonetismele comune, limba romaâ naă scrisaă din secolul al XVÎ-lea contține sț i destul de
multe forme fonetice divergente. Unele dintre ele diferentțiazaă textele sudice de cele nordice, îân timp ce
altele, mai putțin numeroase, permit delimitaă ri sț i mai stricte îân cadrul celor douaă mari variante ale
limbii scrise.
Astfel, îân toate variantele literare de tip nordic (maramuresț eanaă , baă naă tțeanaă sț i moldoveanaă de
nord) se atestaă :
 paă strarea africatelor dz (< d+e, i latin) sț i ğ (< j +o, u latin, dar sț i îân unele cuvinte de altaă
provenientțaă): dzăcea, dzile, dzise, Domnedzău etc.; agiungă, gios, giumătate, giudețu etc. (fricativele z
pentru dz sț i j pentru ğ apar cu totul sporadic);
 mentținerea formei etimologice, faă raă anticiparea elementului palatal i îân: mâne, pâne, pâre
„paâ ine” etc. (exceptțiile cele mai numeroase se gaă sesc îân Palia de la Orăștie);
 o anumitaă preferintțaă pentru rostirea duraă a consoanelor labiale, a fricativei s sț i a africatelor ț,
dz: iubăsc, ivăsc, mărg, mărgând, potopăsc, trupăsc, asamănă, audzând, să dzâcă, dzâse, puțân etc.
(paă strarea vocalelor anterioare dupaă aceste consoane e destul de frecventaă , mai ales îân varianta
literaraă baă naă tțeanaă );
 r muiat îân sufixele -ar, -tor: agiutoriu, dătătoriu, mărgăritariu, spăsitoriu etc. (exceptțiile sunt
frecvente îân toate scrierile) sț .a.
Dintre fonetismele specifice numai pentru anumite variante literare de tip nordic, remarcaă m:
 trecerea lui n intervocalic la (n)r îân cuvintele mosț tenite din latinaă constituie norma textelor
maramureșene: mârule, punrea, sunrar(ă) etc, dar apare, alternativ cu n paă strat, sț i îân varianta nord-
moldoveană: împreurară, mâra etc.;
 paă strarea lui ń îân cuńele, pustińe etc. e caracteristicaă pentru varianta bănățeană, dar ń apare,
inconsecvent, sț i îân textele rotacizante: călcâńiu, întâńiu etc.;
 labiodentala f (+i, į) alterneazaă cu hˊ îân varianta nord-moldovenească: va fi – va hi, fir – hir etc.,
dar apare sț i îân cea maramureșeană: fi – hi (peste tot îânsaă preferintța se îândreaptaă spre labiala intactaă )
sț .a.
41
Varianta literară de tip sudic (munteneascaă – sud-transilvaă neanaă ) se distinge de cele nordice
tot prin caâ teva norme specifice:
 redarea consecventaă a lui d+e, i latin prin z sț i a lui ğ (< lat. j+o, u) prin j: auzi, jos, ajutoriu etc.;
 anticiparea elementului palatal îân câine, mâine etc. (exceptțiile sunt rare la Coresi);
 de regulaă , fricativele s, z, africata ț sț i labialele nu sunt dure: seară, înțelepciune, Dumnezeu,
iubesc, merg etc. (velarizarea vocalelor anterioare dupaă aceste consoane apare totusț i îân multe cazuri);
 dupaă ș, j, r, diftongul ea se transformaă îân a (caâ nd îân silaba urmaă toare se aflaă e): grijaște,
sfârșaște, șarpe, uraște etc. (fenomenul apare sț i îân textele nordice, dar îân alternantțaă cu rostirea muiataă a
celor trei consoane).
Rezumaâ nd cele expuse mai sus, se impun caâ teva constataă ri:
prezentaâ nd numeroase alternantțe sț i divergentțe dialectale, structura foneticaă a vechii
romaâ neliterare din aceastaă perioadaă e departe de a fi unitaraă ;
unele fonetisme, considerate azi regionale sauarhaice, aveau, îân secolul al XVÎ-lea, valoare
denormaă literaraă pentru exprimarea cultivataă din anumite zone;
multe particularitaă tți fonetice regionale, chiar dacaă apar sporadic îân texte, nu s-au ridicat
larangul de normaă literaraă – fie din cauza aparitției lor mai taâ rzii îân graiuri, fie din pricina unei traditții
literare constituite pe o altaă bazaă dialectalaă decaâ t cea din zona respectivaă ;
îân lipsa unor lucraă ri normative, nici o variantaă literaraă nu prezintaă un sistem unitar de
normefonetice, capabil saă exercite o influentțaă evidentaă asupra celorlalte.

B. La nivel morfologic. Structura morfologicaă prezintaă , îân toate variantele literare, numeroase
forme paralele, dar cuprinde mult mai putține divergentțe dialectale decaâ t fonetica. Consemnaă m unele
particularitaă tți:
 pluralul substantivelor feminine îân -e şi nu îân -i: grădine, rane, talpe, nunte, groape;
 pluralul neutrelor îân -ure este un fenomen specific tuturor textelor: ceriure, chinure, locure etc.
Excepţie face Psaltirea Hurmuzaki, unde apare mult mai frecvent desinenţa de plural -uri;
 utilizarea îân paralel a formelor sintetice de genitiv-dativ îân -eei, -iei: peliţeei, cu cele analitice de
genitiv-dativ, formate cu prepoziţia de sau a: cale de cetate;
 utilizarea vocativului etimologic îân -e: ome, nebune, învățătoare etc.;
 forma de plural a adjectivului gol este goli, prezentaă îân toate textele;
 folosirea articolului hotaă raâ t îân proclizaă , la masculin cu formele lui, lu, iar la feminin cu formele
ei, ii, i: a ei noastre credinţă;
 numeralul colectiv îmbi este folosit îân paralel cu amândoi, iar numeralul cardinal mie este
invariabil;
 relativul care apare articulat, deci variabil la nominativ-acuzativ dupaă gen şi numaă r: carele,
carea, carii;
 sunt frecvente formele pronominale nehotaraâ te arhaice: neştinre „cineva”, cineşi „fiecare”,
neșchit „caâ tva, putțin” etc.;
 îân privinţa verbului, menţionaă m frecvenţa formelor iotacizate: auz, spui, poci; folosirea
auxiliarului a avea la perfect compus îân forma au la persoana a ÎÎÎ-a, singular şi plural; mai mult ca
perfectul apare îân structuraă perifrasticaă : au fost grăit, îân loc de forma sinteticaă grăiseră; imperativul
prohibitiv îân -areţi, -ereţi, -ireţi este îântaâ lnit îân toate textele: nu vă ĝiurareţi , nu iubireţi;
 sunt prezente îân aceste texte adverbe care ulterior vor ieşi din uz: ainte „îânainte”, cătelin „cu
îâncetul”, dănăoară „odata, odinioaraă ”, iuo „unde”;
 prepoziţiile apar îân forme mai apropiate de etimon: pre, suptu.

42
Dintre formele morfologice care diferentțiazaă cele douaă variante literare – de tip nordic sț i de tip
sudic – remarcaă m: pluralul mânule, articolul posesiv invariabil a, forma verbalaă ști sț i adverbul acmu
(amu), care au o raă spaâ ndire mai largaă îân textele nordice, îân timp ce pluralul mâinile, articolul posesiv
variabil al, a, ai, ale, forma știe la indicativ prezent, persoana a ÎÎÎ-a singular sț i adverbul acum sunt
mai raă spaâ ndite îân sud.

C. La nivel sintactic. La acest nivel se impune saă facem îân primul raâ nd precizarea caă textele
rotacizante sunt traduceri dupaă originale straă ine şi, prin urmare, sitaxa traducerii raă maâ ne tributaraă
modelului sintactic dupaă care s-a faă cut traducerea. ÎÎn acest sens se exprima Al. Rosetti: „Straă ine de
spiritul limbii noastre, construcţiile acestea vaă desc nepriceperea primilor traducaă tori şi îâncurcaă tura îân
care se gaă seau de a transpune îântr-o limbaă saă racaă , lipsitaă de termeni abstracţi şi nemlaă diataă printr-o
tradiţie literaraă , subtilitaă ţile textelor biblice. Rezultatul aşteptat a fost, deseori, imitarea servilaă a
frazeologiei originalelor, faă raă consideraţie la ordinea fireascaă a cuvintelor îân romaâ neşte” [Rosetti,
1978:516].
1. La nivelul propoziţiei, semnalaă m caâ teva particularitaă ţi sintactice mai semnificative:
 acordul apoziţiei îân caz cu substantivul determinat: ĝiuraiu-me lu David, şerbului mieu
(PS), sfântulu I[sra]ililui, împăratului nostru (PH), vărsară sângele lu Stefanu, martorului tău
(CV). ÎÎn unele situaţii acordul a fost evitat: svăntul lu Israil, împaratul nostru (PS);
 acordul atributului adjectival îân gen, numaă r şi caz cu substantivul determinat se
realizeazaă uneori: se ispovedescu-se numelui tău marelui (PS); dimpreĝiurul locului aceluia (CV);
 predicatul se acordaă , de regulaă , cu subiectul.
2. La nivelul frazei, coordonarea copulativă se realizeazaă prin de, şi, nece, iar: scoală de te
boteadză (CV); veriţi si vedeţi lucrul dzeului (PS) etc.; coordonarea adversativă se realizeazaă prin: ce,
iară: nu morţii laudă-te … ce noi viii blagoslovim domnul (PS); de multe ori izbăvi ei, iara ei măniară elu
(PS); tu credinţă ai, iara eu lucru amu (CV); construcţiile disjunctive îântrebuinţate îân aceste texte
sunt: sau, sau…sau, seva…seva, oare…oare: nime n-au venritu a afla sau a vesti sau a grai de tinre (CV).
ÎÎn fraza creataă prin subordonare, temporalele se introduc prin: cându, atunce…căndu, căndu… atunce,
cât, ca, de etc.; cauzalele – prin: că, căci, de, derept aceea, derep ce; finalele – prin: ca să (se), cum (se), de
se, de, pentru să (se); completivele – prin: că, cum se, se nu; consecutivele – prin: că, de, iară;
predicativele – prin: cum; subiectivele – prin: să; condiţionalele – prin: de, de se, deca, se.
Propoziţiile interogative sunt introduse prin: au ce, doară, au doară, căce, derepce, dereptu care,
prentru ce, pren ce, să.

D. La nivel lexical. ÎÎn activitatea de traducere a primelor texte îân limba romaâ naă , traducaă torii au
îântaâ mpinat probleme îân primul raâ nd din cauza saă raă ciei vocabularului romaâ nesc. Urmarea a fost
îâmprumutarea unui numaă r mare de cuvinte din limbile îân care erau scrise originalele dupaă care se
realiza traducerea.
Lexicul textelor din secolul al XVÎ-lea, îân general, cuprinde multe cuvinte care circulau îân toate
variantele literare. Aceste elemente lexicale sunt clasificate îân douaă categorii:
a) termeni azi dispaă ruţi sau paă straţi doar izolat îân unele graiuri: agru „ogor”, arină „nisip”,
arbure, auă „strugure”, a cumpli „a sfaâ rşi”, a deşidera „a dori”, a deştinge „a coborîâ”, gintu „neam”, a se
înveşti „a se îâmbraă ca” etc.;
b) cuvinte care s-au paă strat, dar au suferit o evoluţie semanticaă : adunătură „sfat”, bezaconie
„nelegiuire”, a certa „a da sfaturi”, ciuda, ciudesă „minune”, drac „duşman”, greaţă „greutate”, jale, jelanie
„dorinţaă ”, limbă „popor, neam”, mişel „saă rac”, prost „simplu”, a răposa „a se odihni”, silă „putere”, soţie
„tovaraă ş” etc.

43
ÎÎn afara acestor cuvinte, se îântaâ lnesc îân aceste texte derivate precum: mişelame, bogatate,
fericăciune „fericire”, odihneală, oamet „mulţi oameni” etc.
Specifice variantei nordice erau cuvintele: adămană „camaă taă ”, arină „nisip”, alean „dor”, aleaneş
„duşman”, băsău „maâ nie, necaz”, brâncă, bumb, beseadă „discuţie”, a besedui „a discuta”, nea, niştotă
„lipsaă mare”, păcurar, pită, rărunchi etc.
Înfluenţele straă ine sunt din slavonaă şi maghiaraă . Multe dintre îâmprumuturile lexicale din aceste
texte nu au fost asimilate de limba romaâ naă literaraă şi au ieşit din uz îân veacurile urmaă toare.
Comparaâ nd limba tipaă riturilor lui Coresi cu cea a traducerilor maramureşene, se constataă un
progres la Coresi, a caă rui limbaă are un caracter mai puţin arhaic, este mai apropiataă de limba actualaă ,
pentru caă are la bazaă graiul din regiunea Taâ rgovişte - Braşov, care se va impune ca limbaă literaraă îân
Muntenia.
Este îântr-adevaă r un progres de a nu vorbi cu rotacism, de a îântrebuinţa forme mai simple îân
morfologie, de a imita mai puţin frazeologia originalului slavonesc şi a folosi cuvinte cunoscute pe o
razaă teritorialaă mai îântinsaă .
Limba traducerilor maramureşene e mai regionalaă şi mai apropiataă de originalele îân limba
slavonaă .
Să urmărim pentru confirmarea celor spuse două fragmente din textele rotacizante, comparate cu o versiune
contemporană a aceluiași pasaj:
Psaltirea Hurmuzachi Psaltirea Șcheiană Psaltirea contemporană
Ascultaă -te Domnul îân dzi de Audzi-te Domnul îân dzi de Domnul saă te audaă îân ziua de
grije, scu ti-te numele grije, apaă raă te numele restrişte; numele Dumnezeului lui
Domnullui a lui Îacob. Dzeului lui Îacob. Îacob saă te ocroteascaă .
Tremease-ti agiutoriu de la Tremease-ţi agiutoriu de Trimite-ţi ţie ajutor din sfîântul saă u
svîântul de Sion sprejeni-te. sfîântu şi din Sionu apaă raă -te. laă caş şi din Sion saă -ţi fie de sprijin.
Pomenit-au toataă jratva ta şi Pomeneaşte toataă Aducaă -şi aminte de toate prinoasele
toate arsele tale grase-i fie. cumaă ndarea ta şi toate arsele tale şi arderea de tot a ta saă -i fie prea
Daţi-vaă Domnului dupaă îânrima tale grase fie. plaă cutaă , daă ruiascaă -ţi dupaă dorinţa
ta şi tot sfatul taă u îâmplu. Deie-ti Domnul dupaă îânrema inimii tale şi toate caâ te ţi-ai pus îân
Bucuraă mu-ne de ispaă şenia ta ta şi tot sveatul taă u îâmple. minte saă le îâmplineascaă .
şi îân numele Domnului Bucuraă mu-naă de spaă senia Saă tresaă ltaă m de bucurie pentru
ta şi îân numele Domnului ajutorul de care am avut parte şi îântru
Dumnedzeului nostru maă ri- Dumnedzeului nostru maă ri- numele Dumnezeului nostru saă
ne- vom. mu-n . desfaă şuraă m flamura noastraă .
ÎÎmplu Domnului toataă cererea ÎÎmplaă Domnul toataă Domnul saă îâmplineascaă toate
ta. cererea ta. cererile tale.
Acmu cunoscui caă au scos Şi acum cunoscu caă spaă sit- Acum cunosc caă Domnul a izbaă vit pe
Domnulu Hristosulu saă u, audzi- au Domnul Hristosul saă u, unsul saă u şi, din cerurile sale sfinte, i-a
l-va de in ceriu svatul taă u, îân aude el din cer sfaâ ntul saă u raă spuns prin faptele maâ ntuitoare ale
puterea scoateriei dereptaă ţii lui. îântru sie spaă senie dereapta dreptei sale.
Aceste pre caă ruţe, şi aceia pre lui. Unii se bizuiesc pe carele de raă zboi,
cai. Ceşti îân roate, şi ceia caă laă ri. alţii pe caii lor.

ÎÎn ceea ce priveşte fonetica şi morfologia, limba lui Coresi e mai evoluataă . Reproducem un pasaj
din Evangheliar (1560-1561):
„Zise domnul ucenicilor lui: Fulgerul ce iase de la răsărit şi se iveaşte până la apus, aşa va fi şi
întru venitul fiului omenesc. Iuo [=unde] va amu fi trupul, acolo aduna-se-vor vălturii [=vulturii]. Aciiaşi
[=numaidecaâ t] după scîrbitul [=suferinţe] zilelor acelor, soarele va întuneca şi luna nu-ş va da lumina ei,
44
şi stealele vor cădea din ceriu şi atunce se va ivi semnul fiului omenesc în ceriu, şi atunce vor plânge toate
rudele [=generaţiile] pământului şi vor vedea fiul omenesc vii[n]d în nuorii [=norii] ceriului cu silă
[=putere] şi cu slavă multă şi va tremeate îngerii lui cu buciune în glasurile mari, şi se vor aduna aleşii lui
de patru vânture, den capetele ceriului până la sfârşitul lor. De smochin învăţaţi-vă pildă, când amu
steblele [=ramurile] ei vor fi tinereale şi frunza înfrunzeaşte, să ştiţi că aproape iaste de secerat. Aşa şi voi
când veţi vedea acealea toate, să ştiţi că aproape iaste lângă uşi”.
Caâ nd nu este influenţataă de originalul slav, sintaxa lui Coresi este mai liberaă . Îataă un pasaj din
prefaţa la Cazania a II-a (1581):
„Şi cu voia tuturor acestora, şi cu voia mitropolitului, marelui Serafim, noi o deadem [=daă duraă m]
lu Coresi, diaconul, ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o scoase den cartea sârbească
[=slavoneascaă ] pre limba rumânească, împreună cu preoţii de la beseareca Şcheailor, de lângă cetatea
Braşovului. Derept aceaia şi noi, greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii carii ne-am trudit aicea, noi ne rugăm
să ne milcuim [=rugaă m cu umilinţaă ] fiecărora care-i veţi ceti acicea sau veţi propovedui altora, sau veţi
scrie dentru ea ceva, şi unde să [=dacaă ] veţi afla ceva neisprăvit bine sau greşit, iară voi să dereptaţi, să
nu blăstemaţi. Că ne-am nevoit ş-am trudit, iară mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domerit.
C-am avut şi noi minte nedestulă şi întunecată cum doară şi pre voi puteţi socoti, derept ce că şi voi înşivă
sunteţi oameni cu inimă de ţărână, ca şi noi, şi cu fire neprecepătoare de toate”.
Relevaă m îân acest pasaj stilul caă rţilor religioase, cu manifestaă ri de umilinţaă , de micşorare a
personalitaă ţii şi îântrebuinţarea unor expresii consacrate: greşiţii şi nedostoinicii şi ticăloşii, ceva
neisprăvit bine sau greşit; mintea noastră şi firea doară nu se-au de toate domirit; am avut... minte
nedestulă şi întunecată; sunteţi oameni cu inimă de ţărână etc. Fraze stereotipe, dar de alt tip, luate din
formulare, gaă sim îân scrisorile particulare. De exemplu: şi avem nedejde pre domnia voastră să daţi noao
a şti de toate; ce va hi pohta şi treaba domnilor voastre la noi; nevoi vom să facem prentru voia domnilor
voastre; şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de rândul lui Tănase etc.
Faţaă de limba greoaie, cu sintaxa îân parte neromaâ neascaă a traducerilor maramureşene, a
tipaă riturilor de la Sibiu şi, uneori, a tipaă riturilor lui Coresi, limba unor documente sau scrisori
romaâ neşti din secolul al XVÎ-lea este simplaă şi uzualaă . ÎÎn aceste texte, îân afaraă de unele stereotipuri ca
cele de la îânceputul şi sfaâ rşitul Scrisorii lui Neacşu, gaă sim deseori o expunere claraă , îântr-o limbaă
curgaă toare, astfel îâncîât o parte din aceste texte poate fi luataă îân consideraţie pentru studiul limbii
romaâ ne literare din secolul al XVÎ-lea.
ÎÎn confirmarea celor spuse, vom reproduce un pasaj dintr-o scrisoare particularaă , paă strataă îân
arhivele Bistriţei, ce aparţine unui taâ naă r captiv şi trimisaă paă rinţilor saă i din Moldova. Textul scrisorii se
caracterizeazaă printr-o limbaă mult mai inteligibilaă pentru cititorul contemporan.

Scrisoarea captivului Cocrişel părinţilor săi


Scriu închinăciune şi moltă sănătate părinţilor mei Spiridon şi maicei mele Constdandeei, şi dup-
aceea vă dau de ştire că simtul viu până acmu, nu-s pierit, ce amu scăpat de la Bălgrad, când au bătut
Mihai vodă război cu ungorie. Deci m-au prinsu nişte saşi; deci a vrut să mă taie; eu m-am rugatu şi am
spus că simt fecior Mogâldei; de niu m-au pierdut. Deci iu am trimes saşi de m-au cerşit. Ei au cerut 300
taleri, iară Andriiaş m-au scos dereptu 100 taleri şi m-au adus la Bistriţa. Eu am spus că m-au prinsu
Mihai vodă de la Hotin şi m-au dus în Ţara Iungurească. Deci mă rog domnilor vostre ca lui Dumnedzeu
den ceriu să nefoiţi să mă scoteţi în ţară creştină şi să nefoiţi să daţi ştire părintelui miu Mogâldei
vornicoloi că au dzacu în temniţă de mă mănâncă liutul şi păduchie. Şi iu amo spos către Andriiaş că
simtu nepot de frate de soflet giorat în besearecă. Deci iară mă rog domnilor vostre să no mă zăboviţi
părăsit aici, ce să mă scoteţi, măcar numai d-aş presi cu tropul; dacă tropul meu ar putea rezista încă să
ies în ţară că iu mor de dorol vostru. Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă pănă la brâu. Şi să vă afle aiastă
scrisoare a mea sănătoşi pre dumneavoastră, o gospodi, amin.
45
Mai reproducem un pasaj dintr-un alt text cu o mare circulatție îân secolul al XVÎ-lea, publicat de
B.P.Hasdeu sț i datat cu anul 1580 - Legenda Sfintei Vineri:
„Într-acelea zile era un om într-acea cetate creştin dulce şi curat, şi ruga-se întru ascunsu cătră
domnul. E [= şi] cel om chema-l Agaton, e [=şi] boiereasa [= soţia] lui chema-o Polfâia; şi fu viaţa lor
şilăcuiră ei 35 de ai [=ani] fără de feciori. Şi ruga-se ei întru ascunsu în tot ceasul, aşa dzicea: dă mie,
Hristoase împărate, caută şi spre noi, şi dă noao plod să fie şi să se nască dentre noi feciorel sau fecioriţă;
noi da-l am sfinţiei tale cu toată partea ei. Şi venea îngerul Domnului spre ei şi zise lor: auzi şi ascultă
Dumnezeu rugăciunea voastră şi e să nască o feciorea dintre voi; să fie numele ei Sfânta Veneri."
Relevaă m, sț i îân acest text, fraze mai curgaă toare decaâ t îân traducerile maramureşene; imitaţia
sintaxei slave este totuşi vaă ditaă ; astfel, lipsa lui pre pentru construirea acuzativului: e boiereasa lui
chema-o [ =pre boiereasa] lui, encliza pronumelui personal neaccentuat: chema-l, chema-o, da-l-am [=l-
am da]. ÎÎn domeniul morfologiei relevaă m pe sem [=suntem] (pers. 1, pl. ind. prez. a verbului a fi),
pluralele neutre îân - ure: lucrure etc. ÎÎn foneticaă , notarea cu e a lui i+n: Veneri etc.
Limba literaraă din secolul al XVÎ-lea are, asț adar, un aspect diferit. ÎÎn textele traduse, limba este
greoaie, uneori de neîânţeles. Dar chiar îân secolul al XVÎ-lea am constatat progrese, realizate, mai ales, îân
tipaă riturile lui Coresi. Textele netraduse au o limbaă mai apropiataă de cea contemporanaă . Prin urmare,
atunci caâ nd limba literaraă se apropie de cea popularaă , ea face progrese.

2.3. PROBLEMELE ȘI EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN PERIOADA 1640 - 1780

2.3.1. Cărturari și monumente de limbă română din această perioadă

Condiţiile de dezvoltare a societaă ţii romaâ neşti îân diferite provincii îân secolul al XVÎÎ-lea şi la
îânceputul secolului al XVÎÎÎ-lea sunt asemaă naă toare. Ţaă rile romaâ neşti se aflaă îân plin feudalism. ÎÎn
relaţiile culturale cu popoarele vecine, se accentueazaă orientarea culturii romaâ neşti spre Rusia, Polonia
şi Peninsula Balcanicaă . În felul acesta, se exercitaă asupra dezvoltaă rii limbii şi culturii romaâ neşti
influenţele rusaă şi polonaă , prin mijlocirea caă rora paă trunde umanismul latin.
ÎÎn aceastaă epocaă se dezvoltaă şi invaă ţaă maâ ntul. ÎÎn Moldova, caă lugaă rii iezuiţi îânfiinţeazaă primele
şcoli, cu limba de predare latinaă , la Îaşi, Cotnari şi Galaţi. ÎÎn 1641, Vasile Lupu îântemeieazaă colegiul Trei
Ierarhi. ÎÎn Ţara Romaâ neascaă , din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino, ia fiinţaă , îân chiliile maă naă stirii Sfaâ ntul
Sava, Academia domnească. ÎÎn toate aceste şcoli, limbile de predare erau latina, greaca sau
slavona.
ÎÎn general, viaţa culturalaă din Tț aările romaâ neşti se îânvioreazaă . Apar caă rţi îân slavonaă , greacaă şi
romaâ naă . Alaă turi de textele religioase, apar caă rţi populare (Floarea darurilor, Alexandria), precum şi
texte juridice, mai ales, Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab.
Deplina biruinţaă a scrisului îân limba romaâ naă nu s-a produs concomitent cu editarea textelor
bisericeşti din sec.al XVÎ-lea. Caă rţile traduse şi tipaă rite atunci, fiind de inspiraţie calvinaă şi luteranaă , au
fost primite cu unele rezerve de majoritatea romaâ nilor ortodocşi din Transilvania, dar mai ales ele n-au
fost acceptate imediat şi faă raă opoziţie îân Moldova şi Muntenia, unde tradiţia slavonaă era incomparabil
mai puternicaă decaâ t îân Transilvania. De aceea îân ţaă rile romaâ ne traducerea şi tipaă rirea oficialaă a
primelor caă rţi bisericeşti îân limba noastraă îâncepe saă se facaă abia spre mijlocul sec.al XVÎÎ-lea, caâ nd
îânvaă ţaţii mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei, precum şi domnitorii Vasile Lupu şi Matei Basarab,
îâncurajeazaă sau se ocupaă direct de introducerea limbii romaâ ne îân bisericaă şi îân cancelaria domneascaă .

46
Dupaă 1640, numaă rul scrierilor îân limba romaâ naă sporeşte considerabil. Deşi caă rţile bisericeşti,
aproape singurele care beneficiazaă de avantajele tiparului, deţin supremaţia ca numaă r şi ca raă spaâ ndire,
textele laice se impun prin varietate tematicaă şi stilisticaă
Monumentele de limbaă romaâ naă care reprezintaă perioada desemnataă trebuie prezentate nu
doar cronologic, dar şi tematic, o primaă distincţie fiind faă cutaă îântre textele bisericeşti şi cele laice.
Texte religioase. ÎÎntre anii 1640 şi 1660, Transilvania deţine îântaâ ietatea faţaă de Moldova şi
Muntenia, datoritaă caă rţilor tipaă rite la Baă lgrad, unde se traduc şi se imprimaă caă rţi fundamentale, cum
sunt: Noul Testament (Baă lgrad, 1648), scriere legataă de numele mitropolitului Simeon Ştefan, şi
Psaltirea (Baă lgrad, 1651). Treptat, activitatea tipograficaă îâsți deplaseazaă centrul spre Moldova, îân
special, datoritaă celor doi mitropolitți ai Tț aării Moldovei – Varlaam sț i Dosoftei.
Varlaam s-a naă scut îân jurul anului 1580, îântr-o familie de raă zesț i din Bolotesț ti, Putna. Numele
saă u de mirean a fost Vasile Moțoc. ÎÎn timpul mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost ziditaă frumoasa sț i
renumita bisericaă a Maă naă stirii „Sfintții Trei Îerarhi” din Îasț i, ctitoria cea mai cunoscutaă a domnitorului
Vasile Lupu. ÎÎn anul 1641, îân aceastaă bisericaă au fost aduse moasț tele Cuvioasei Sf. Parascheva, daă ruite
domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenicaă din Constantinopol. ÎÎn anul 1640, cu ajutorul
domnitorului Vasile Lupu, reusț esț te saă îântemeieze la Îasț i prima sț coala de grad îânalt din Moldova, dupaă
modelul Academiei Duhovnicesț ti de la Kiev, îânfiintțataă acolo de mitropolitul Petru Movilaă . Sprijinit sț i de
mitropolitul Petru Movilaă al Kievului, Varlaam îânfiintțeazaă prima tipografie romaâ neascaă din Moldova, îân
anul 1640, pe care a instalat-o la Maă naă stirea „Sfintții Trei Îerarhi” din Îasț i. ÎÎn aprilie 1653 s-a retras la
maă naă stirea Secu, unde a decedat îân anul 1657.
Opera:
 Carte românească de învăţătură sau Cazania lui Varlaam este o tipaă ritura de cel mai larg
raă sunet îân viaţa spiritualaă a poporului nostru îân decursul secolelor trecute. Editataă îân 1643, este prima
scriere tipaă ritaă îân limba romaâ naă îân tipografia Trei Îerarhi (Trisvetitele) de la Îaşi, alcaă tuitaă şi îângrijitaă de
Mitropolitul Varlaam îân timpul domniei lui Vasile Lupu.
 Drept reactție la propaganda calvinistaă din Transilvania a redactat cartea Răspunsul împotriva
Catehismului calvinesc, prima scriere romaâ neascaă de polemicaă teologicaă . Opera este un pamflet,
conceput îân scopul de a-i apaă ra pe ardeleni de calvinism sț i de pericolul deznatționalizaă rii. Scrisaă liber
de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub îânvaă luirile cumintți ale frazei.

Mitropolitul Dosoftei, cu numele mirean de Dimitrie Barilă, s-a naă scut îân anul 1624, la Suceava.
A studiat pentru îânceput acasaă , apoi la Îasț i, la Colegiul de la Trei Îerarhi, îânfiintțat îân timpul
domnitorului Vasile Lupu. De aici se îândreaptaă spre Liov, unde va studia la Sț coala Fraă tției Ortodoxe
„Adormirea Maicii Domnului". Aici a îânvaă tțat limba greacaă , latinaă , slavona bisericeascaă sț i polona,
devenind unul dintre poliglotții vremii. ÎÎn anul 1649 s-a calugaă rit la Maă naă stirea Probota, primind
numele Dosoftei. ÎÎn anul 1658 a fost ales sț i hirotonit episcop de Husț i, apoi episcop de Roman, iar îân
1671 a fost ales mitropolit al Moldovei. Datoritaă relatțiilor sale cu patriarhul Moscovei, a adus din Rusia
un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipaă rit la Mitropolia din Îasț i, îân romaâ nesț te, principalele caă rtți
liturgice, unele traduse de el îânsusț i. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii
romaâ ne îân bisericaă . ÎÎn toamna anului 1686, datoritaă evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus
îân Polonia de osț tile regelui Jan Sobieski, unde a raă mas paâ naă la sfaâ rsț itul vietții, decedaâ nd îân 1693.
Opera:
 Psaltirea în versuri, Uniev 1673;
 Dumnezăiasca Liturghie, Îasț i, 1679, (ed. a ÎÎ-a, Îasț i, 1683);
47
 Psaltirea de-nțeles, Îasț i, 1680 (text paralel: slavon sț i romaâ n);
 Molitvănic de-nțeles, Îasț i, 1683, avaâ nd, dupaă prefatțaă, un
 Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
 Parimiile preste an, Îasț i, 1683, avaâ nd tipaă rit din nou Poemul cronologic, cu mici adaosuri sț i
modificaă ri;
 Octoihul, Îasț i 1683;
 Viața și petreaceria sfinților, 4 vol Îasț i, 1682-1686, lucrare de compilatție, dupaă izvoare
bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) sț i slave.

Dupaă luminoasa epocaă a lui Dosoftei urmeazaă o lungaă perioadaă de timp, paâ naă pe la mijlocul
secolului al XVÎÎÎ-lea, îân care activitatea tipograficaă din Moldova se desfaă şoaraă sporadic, numaă rul
caă rţilor bisericeşti tipaă rite aici fiind mult inferior celui din Muntenia. Abia pe la 1750 se îânvioreazaă
activitatea tipografiei ieşene, de unde ies numeroase caă rţi: Liturghierul (1747), Triodul (1747),
Molitvenicul (1749), Octoihul (1749), Ceaslovul (1750), Penticostar (1753), Evanghelia (1762) ş.a.
ÎÎn Muntenia, tipaă rirea caă rţilor bisericeşti traduse îân limba romaâ naă îâncepe tot pe la 1640,
imprimaâ ndu-se cazanii (Evanghelia învăţătoare, Govora, 1642) sau caă rţi de slujbaă cu text slavon şi
tipicul romaâ nesc.
Dupaă 1680, activitatea tipograficaă din Ţara Romaâ neascaă cunoaşte o epocaă de mare îânflorire.
Caă rţile editate de acum îânainte la Bucureşti, Snagov, Taâ rgovişte, Buzaă u şi Raâ mnic, îântrec – cantitativ şi
calitativ – tot ceea ce se realizase paâ naă atunci îân ţaă rile romaâ ne. Acum apar Evanghelia (1682), Apostolul
(1683), celebra Biblie de la Bucureşti (1688), iar îân „epoca lui Antim Ivireanul”, mare caă rturar şi orator,
un adevaă rat ctitor al limbii liturgice romaâ neşti, din tipografiile muntene ies aproape toate caă rţile
necesare oficierii slujbei îân limba romaâ naă : Psaltirea (Bucureşti, 1694), Evanghelia (Snagov, 1697),
Molitvenic (Raâ mnic, 1706), Osmoglasnic (Raâ mnic, 1706), Octoih (Taâ rgovişte, 1712), Liturgier
(Taâ rgovişte, 1713) etc. Din opera lui A.Îvireanul s-au paă strat caâ teva remarcabile predici (Didahii), iar
episcopii Raâ mnicului Damaschin, Chesarie şi Filaret au editat traducerea integralaă a Mineielor (1776-
1780), operaă care marcheazaă biruinţa deplină a limbii române asupra celei slavone în biserica
românească.
Prin cele 63 tipaă rituri, lucrate de el îânsusț i, coordonate sau patronate, îân limbi diferite sț i de o
mare diversitate, prin numerosț ii ucenici pe care i-a format, Antim Îvireanul este considerat - alaă turi de
diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievalaă romaâ neascaă . Desț i romaâ na nu era limba sa
nativaă , a reusț it saă creeze o limbaă liturgicaă romaâ neascaă limpede, care a fost îântțeleasaă de contemporanii
saă i sț i este folositaă paâ naă astaă zi.
Texte laice. ÎÎn epoca veche, scrierile din aceastaă categorie au circulat, cu rare excepţii, îân
manuscris. Scrisorilor şi documentelor particulare sau oficiale redactate îân limba romaâ naă cu un secol
mai îânainte li se alaă turaă , din veacul al XVÎÎ-lea, scrieri istorice, texte juridice, caă rţi populare şi chiar
unele lucraă ri ştiinţifice.
Îstoriografia îân limba romaâ naă s-a dezvoltat aproape exclusiv îân Moldova şi Muntenia. Cele mai
valoroase şi mai cunoscute scrieri istorice din secolul al XVÎÎ-lea aparţin caă rturarilor moldoveni
Gr.Ureche, M.Costin, N.Costin, Î.Neculce şi D.Cantemir, dar şi îân Muntenia s-a desfaă şurat o importantaă
activitate cronicaă reascaă , mai ales îân timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin
Braâ ncoveanu, prin opera caă rturarilor munteni Radu Greceanu, Radu Popescu şi, probabil, stolnicul
C.Cantacuzino.
ÎÎn aceastaă perioadaă se traduc sau se adapteazaă mai multe coduri de legi, unele tipaă rite, printre
acestea sunt Carte românească de învăţătură (Îaşi, 1646) (cunoscutaă sub numele Pravila lui Vasile
48
Lupu) şi Îndreptarea legii (Taâ rgovişte, 1652). Tot acum apar şi primele scrieri beletristice: Viaţa lumii
de M.Costin, Istoria ieroglifică (1705) de D.Cantemir. O largaă circulaţie o au caă rţile populare:
Alexandria, Floarea darurilor, Rujdeniţa, Esopia, Istoria Troadei, romanele Sindipa filozoful şi Varlaam şi
Ioasaf ş.a. Spre sfaâ rşitul sec.al XVÎÎ-lea apar şi scrieri cu tematicaă ştiinţificaă : Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea de D.Cantemir, la Braşov se alcaă tuieşte o Geografie (1700) ş.a.
Contribuţia acestor scrieri se referaă , îân special, la îâmbogaă ţirea vocabularului cu noi cuvinte şi,
uneori, construcţii sintactice, la conturarea limbii romaâ ne literare şi la unificarea ei aportul lor este
mai mic, dat fiind caă fiecare autor şi-a redactat scrierile îân varianta literaraă din zona geograficaă natalaă .

2.3.2. Structura limbii literare

Structura limbii culte din perioada 1640-1780 nu prezintaă modificaă ri esenţiale faţaă de epoca
anterioaraă . Se observaă o influenţaă mai pronunţataă a graiurilor de tip meridional asupra variantelor
literare din Transilvania şi Moldova, consecinţaă fireascaă a mutaă rii centrelor culturale din nordul spre
sudul acestor provincii. Paâ naă la îânceputul sec.al XVÎÎÎ-lea, ataâ t îân scrierile bisericeşti, caâ t şi îân cele laice,
se respectaă , îân ansamblu, aceleaşi norme, caracteristice pentru scrisul literar din provinciile îân care se
redacteazaă . Dupaă 1725, limba caă rţilor bisericeşti tipaă rite pe îântreg teritoriul dacoromaâ n tinde spre o
normaă unicaă , ce se confundaă cu varianta literaraă munteneascaă .
Prezentaă m, îân continuare, caâ teva din traă saă turile romaâ nei literare din aceastaă perioadaă .

Fonetică. Dintre vechile fonetisme comune tuturor variantelor literare din epoca precedentaă se
menţin urmaă toarele:
 paă strarea vocalei ă îân: lăcui, păhar, rădica, răsipi ş.a.;
 conservarea lui e îân: ceti, den, dentre, inemă, neşte, nemeri ş.a.
 grafiile cu ia netrecut la ie: iaste, grăiaşte, înnoiaşte, priiaten etc.;
 trecerea lui î la i, îân paralel cu paă strarea lui: atita, ride, sint, singe, tinăr, dar şi: atîta,
rîde, sînt, sînge, tînăr.
Se constataă acum şi o tendinţaă de individualizare a principalelor variante literare de tip nordic,
îân special, cea moldoveanaă , datoritaă mulţimii şi varietaă ţii scrierilor romaâ neşti apaă rute îân aceastaă
perioadaă . Astfel, la unii caă rturari (Dosoftei, Î.Neculce) se remarcaă un şir de traă saă turi specifice graiului
popular, printre care:
 diftongul ea > è (e deschis): avè, bătè, dzicè, mieluşè;
 ia > iè, mai ales îân poziţie finalaă : abiè, întârdziè, spăriè, tăièt etc.;
 îânchiderea lui e neaccentuat, ataâ t îân poziţie finalaă , caâ t şi îân interiorul cuvaâ ntului:
aproapi, careli, să vinim, piste ş.a.;
La sfaâ rşitul sec. al XVÎÎ-lea, îân varianta literaraă din Muntenia se constataă unele inovaţii:
 sincoparea lui i îân: drept, dreptate;
 durificarea lui d: dă „de”, dăstul, dăparte şi a lui p: pă „pe”;
 trecerea lui î îân u îân: umbla, umfla, umplea.
Se pare îânsaă caă îân aceastaă perioadaă limba scrierilor bisericeşti tipaă rite îân Muntenia a suferit o
influenţaă nordicaă pronunţataă , remarcataă mai ales îân Biblia de la Bucureşti (1688), îânsaă , ulterior, norma
munteanaă este restabilitaă îân caă rţile editate de A.Îvireanul, prin intermediul caă rora varianta literaraă de
tip sudic exercitaă o influenţaă covaâ rşitoare asupra limbii tuturor tipaă riturilor de paâ naă la 1780.
Aşadar, structura foneticaă a romaâ nei din perioada 1640-1780 îâşi menţine caracterul neunitar.
ÎÎn toate variantele literare apar inovaţii, determinate mai ales de influenţa graiurilor populare, ceea ce
duce la creşterea alternanţelor. Normele mai vechi raă maâ n îânsaă dominante.

49
Morfologia. Structura morfologicaă paă streazaă şi îân aceastaă perioadaă numeroase forme vechi şi
populare comune tuturor variantelor literare. Pe laâ ngaă acestea îânsaă apar şi inovaţii, majoritatea de
origine dialectalaă , dintre care unele s-au impus, ulterior, ca norme unice ale exprimaă rii culte romaâ neşti.
Printre fenomenele morfologice mai frecvente se numaă raă :
 pluralul îân –e al unor substantive feminine şi neutre: amăgele, cheltuiele, izbânde, talpe etc.;
 pluralul îân –ure al substantivelor neutre este mai frecvent îân caă rţile populare: lucrure, podure,
glasure;
 vocativul masculin nearticulat: oame, pământe;
 se paă streazaă forma de plural goli pentru gol;
 este frecventaă encliza particulei la pronumele relative: cineşi, careşi; la cele nehotaă raâ te: cevaşi,
carevaşi;
 cu excepţia variantei literare baă naă ţene, îân celelalte continuaă saă se menţinaă formele iotacizate
ale verbelor: auz, văz, spui, sai, poci;
 apar forme de mai mult ca perfect perifrastic: au fost grăit şi de viitor construit cu a avea +
infinitivul (n-are a se duce) şi forme de viitor alcaă tuite din a voi + conjunctivul (va să vie, va să-l
spânzure) etc.;
 imperativul prohibitiv îân –areţi, -ereţi, -ireţi continuaă saă aparaă îân toate scrierile;
 la cronicari se atestaă adesea reflexivul cu valoare de pasiv: s-au osândit (=a fost osaâ ndit), s-au
îngropat (= a fost îângropat) ş.a.
Alaă turi de aceste forme morfologice vechi şi populare, menţinute îân toate variantele literare din
aceastaă perioadaă , stau, aproape îân toate cazurile semnalate mai sus, şi forme noi, care, adesea, le
depaă şesc ca frecvenţaă pe cele arhaice, asiguraâ nd limbii scrise din acea vreme o îânfaă ţişare mai apropiataă
de cea modernaă .

Sintaxa. Structura sintacticaă a textelor din aceastaă perioadaă mai paă streazaă unele traă saă turi
arhaice:
 dativul adnominal: nepot lui Traian;
 acordul îân caz al substantivelor îân genitiv şi dativ cu atributele şi apoziţiile: starea cetăţii
Cameniţâi, un pâlc luo Neagoe nădăjduindu-se spre ruga sfântului Nifon, părintelui său;
 acordul gramatical prin îânţeles: căci neamul turcilor sînt mai înţălepţ;
 folosirea negaţiei simple: dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face ş.a.
ÎÎn structura sintacticaă a textelor laice distingem douaă maniere de exprimare diferite, ataâ t
datoritaă intenţiilor, caâ t şi surselor de la care pornesc autorii acestor scrieri. ÎÎn vreme ce cronicarii
savanţi (M.Costin, N.Costin, stolnicul C.Cantacuzino şi, îân special, D.Cantemir) s-au straă duit saă dea
sintaxei romaâ neşti o îânfaă ţişare particularaă , îân care se pot recunoaşte uneori modele straă ine, sintaxa lor
dobaâ ndind astfel un caracter elaborat, livresc, structura sintacticaă a limbii celorlalţi caă rturari romaâ ni,
mai puţin erudiţi (Gr.Ureche, Î.Neculce, R.Popescu) se identificaă , îân mare maă suraă , cu sintaxa vorbirii
populare.
Principala traă saă turaă a sintaxei cronicarilor savanţi este preferinţa pentru o topicaă aparte,
adesea incompatibilaă cu ordinea cuvintelor din romaâ na popularaă . Cei mai mulţi cercetaă tori au vaă zut îân
construcţiile amplu şi savant alcaă tuite, cu predicatul situat la sfaâ rşitul propoziţiei sau al frazei, ori îân
dislocarea frecventaă a unor paă rţi de propoziţie, imitarea unor modele sintactice latine sau greceşti.
Privitaă îân ansamblu, structura sintacticaă a vechii romaâ ne literare din perioada 1640-1780 ne
apare, îân comparaţie cu cea din secolul al XVÎ-lea, mai complexaă , mai variataă şi, prin apropierea de
sintaxa popularaă , mai limpede, îânsaă greul urcuş spre claritate, concizie şi echilibru abia îâncepuse.

50
Lexicul. Cu toate caă şi lexicul limbii romaâ ne din perioada dataă , ca şi celelalte compartimente, a
paă strat multe traă saă turi specifice epocii anterioare, trebuie remarcat caă vocabularul caă rţilor religioase
din aceastaă perioadaă este mai bogat şi mai variat decaâ t cel examinat îânainte. Explicaţia trebuie caă utataă
ataâ t îân cultura traducaă torilor (ne referim la Dosoftei, Varlaam, A.Îvireanul ş.a.), caâ t şi îân progresul
general al limbii romaâ ne literare din acest secol. Cu toate acestea, se mai atestaă numeroase elemente
lexicale vechi: a aulma „a mirosi”, bucin „traâ mbitțaă”, camai „niciodataă ”, a cerși „a cere”, duroare „durere”,
foale „burtaă ”, fur „hotț”, județ „judecataă ”, lucoare „luminaă ”, measer „saă rac”, neștine „cineva”, a prepune „a
baă nui” sț .a., toate mosț tenite din latinaă .
Dintre elementele specifice lexicului din caă rţile bisericeşti se mai paă streazaă unele îâmprumutate
din slavonaă pe cale livrescaă : bdenie „veghe îân rugaă ciuni”, blagocestie „evlavie”, blagocestivie „pioşenie”,
blagoslovi „a binecuvaâ nta”, blagoveştenie „bunaă vestire”, mamon „diavol”, preobrajenie „schimbarea la
faţaă ” ş.a.
Textele laice au un vocabular incomparabil mai bogat şi mai variat decaâ t cele bisericeşti.
Scriitorii savantți (îântre care D. Cantemir s-a distins ca cel mai autorizat reformator al lexicului
romaâ nesc literar) au pus îân circulaţie un numaă r mare de neologisme şi calcuri, pe care s-au straă duit saă
le adapteze la structura foneticaă şi morfologicaă a limbii romaâ ne. Ceilalţi caă rturari, faă raă saă ignoreze
îâmprumuturile externe, s-au maă rginit la moştenirea pe care le-o puneau la îândemaâ naă graiurile
populare din provinciile îân care traă iau. Cu toate caă îân lexicul variantelor literare romaâ neşti paă trund
acum numeroase elemente regionale, puţine dintre acestea au o circulaţie limitataă . Printre ele
menţionaă m: arină, ciobotă, curechi, glod, harbuz, omăt, pântece, a sudui, a şugui, ţinterim, pită ş.a.
ÎÎnlocuind slavona îân funcţiile ei de limbaă a culturii, romaâ na literaraă trebuia saă devinaă un mijloc
de exprimare modern, capabil saă punaă la îândemaâ na vorbitorilor nu numai o structuraă foneticaă şi
gramaticalaă unitaraă , ci şi un fond lexical bogat, care saă poataă asigura exprimarea corectaă a celor mai
îânsemnate idei, sentimente şi noţiuni. Desigur, realizarea acestui deziderat impunea îânfraâ ngerea unor
dificultaă ţi deosebite. ÎÎn primul raâ nd, trebuia acoperit golul ce se crease prin abandonarea
slavonismelor lexicale, considerate la îânceputul secolului al XVÎÎÎ-lea ca arhaice şi nepotrivite pentru
textele cu caracter laic. Se impunea crearea unei terminologii ştiinţifice romaâ neşti, absolut necesaraă
îântr-un moment caâ nd îâncepuseraă a se scrie şi a se traduce, îân limba noastraă , lucraă ri de fizicaă ,
matematicaă , filozofie, logicaă , gramaticaă , medicinaă , agronomie etc. La raâ ndul lor, domniile fanariote au
determinat unele modificaă ri îân structura administrativaă a ţaă rilor romaâ ne, precum şi îân viaţa social-
politicaă şi culturalaă , îân moda şi obiceiurile de la curte, fapt care s-a reflectat şi îân lexicul limbii literare
din aceastaă perioadaă . ÎÎn aceste condiţii, era firesc saă se îâncerce îâmbogaă ţirea vocabularului romaâ nesc
ataâ t prin mijloace interne (derivare, compunere, schimbarea clasei morfologice), caâ t şi prin mijloace
externe (îâmprumuturi din alte limbi). ÎÎntr-o vreme caâ nd asupra vieţii noastre social-politice şi
culturale se exercita o puternicaă influenţaă orientalaă , era normal ca şi vocabularul limbii literare din
ţaă rile romaâ ne saă se îâmbogaă ţeascaă , îân primul raâ nd, cu neologisme de origine greacaă şi turcaă . Paralel îânsaă ,
prin straă dania unor îânvaă ţaţi (C. Cantacuzino, D. Cantemir), au paă truns îân limba romaâ naă şi numeroase
neologisme de origine latinaă şi romanicaă .
Împrumuturile turceşti se referaă aproape exclusiv la viaţa materialaă şi cea socialaă . Cuvintele
turceşti care, îân majoritate, s-au paă strat paâ naă astaă zi, îântrucaâ t au paă truns şi îân graiurile populare, se
referaă la:
 locuinţă: acaret, balama, ceardac, cearşaf, geam;
 comerţ: chilipir, magazie, cântar, raft, teanc, tejghea, muşteriu;
 alimentaţie: baclava, cafea, ciulama, ghiveci, halva, iaurt, pilaf, sarma, şerbet, cazan, tava;
 meserii: boiangiu, cazma, dulgher, duşumea, pingea etc.
 floră: arpagic, bostan, harbuz, dovleac, liliac, pătlăgea;

51
 termeni abstracţi: belea, chef, hal, hatâr, marafet, moft, haz etc.;
 adverbe: abitir, buluc, doldora, taman etc.;
 interjecţii: aman!, bre!, halal!
ÎÎn epoca fanariotaă , limba romaâ naă a îâmprumutat din turcaă numeroşi termeni oficiali, savanţi sau
istorici, care n-au paă truns îân vorbirea popularaă şi au fost abandonaţi îâncaă la îânceputul secolului al XÎX-
lea. Printre aceştia se numaă raă : agă „caă petenie militaraă ”, carvasara „birou vamal”, ciftiric „moşie,
arendaă ”, elciu „ambasador creştin pe laâ ngaă Poartaă ” etc.
Alţi termeni de origine turcaă şi-au schimbat valoarea semanticaă , caă paă taâ nd îân limba literaraă
actualaă îânţelesuri noi, de obicei, ironice sau depreciative: beşleagă (< tc. beşli-aga „caă pitan de beşlii”) -
rom. „baă traâ n ramolit”, pehlivan (< tc. pehlivan „acrobat”) - rom. „şarlatan, escroc”, tertip (< tc. tertip
„plan”) - rom. „şiretlic, truc”, dandana (< tc. tantana „alai militar”) - rom. „belea, îântaâ mplare neplaă cutaă ”.
Odataă cu neologismele turceşti, au paă truns îân limba romaâ naă şi caâ teva sufixe, care s-au îâncadrat
îân sistemul derivativ romaâ nesc, servind la crearea unor cuvinte noi de diferite origini. Astfel, cu
ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au creat substantivele: barcagiu, duelgiu, scandalagiu, barmengiu,
pomanagiu etc., cu sufixul -lîc (-lâc) s-au format caâ teva substantive cu sens ironic: avocatlâc, crailâc,
savantlâc.
Turcismele au fost acceptate numai de munteni şi moldoveni, dar nici ei n-au avut o atitudine
identicaă faţaă de ele, pentru caă , uneori, îân cele douaă provincii, au fost adoptate sinonime turceşti diferite:
bostan (Moldova) - dovleac (Muntenia), haraba (Moldova) - chervan (Muntenia). ÎÎn varianta literaraă din
Transilvania, termenilor de origine turcaă , adoptaţi îân Principate, le corespund elemente lexicale
maghiare sau germane: catifea / barşon, cearşaf / lepedeu, dulap / almar, tutun / duhan.
Înfluenţa turceascaă asupra limbii romaâ ne a fost limitataă îân timp şi spaţiu şi a atins numai
anumite sfere ale vocabularului.
Influenţa neogreacă s-a exercitat, mai ales, îân secolul al XVÎÎÎ-lea, caâ nd a atins apogeul, îân
timpul domniei grecilor fanarioţi. Îataă o serie a cuvintelor greceşti, dintre care multe au fost
abandonate îân secolul urmaă tor:
 ştiinţe şi învăţământ: agramat „ignorant”, vivlion „carte”, vivliotecă „bibliotecaă ”, a spudaxi „a-si
face studiile”;
 artă: melos „caâ ntec”, musicos „muzician”, tragodie „tragedie”;
 politică: aftocrat „autocrat”, eterie „revoluţie”, politie „stat, oraş”;
 familie: babac „tataă ”, ţaţă „maă tuşaă ”, zulie „gelozie”;
 administraţie: anaforă „raport adresat Domnului”, a chivernisi „a guverna, a administra”.
Înfluenţa greacaă s-a produs, iaraă şi, asupra variantelor literare din Moldova şi Muntenia, pentru
caă îân Transilvania îânvaă ţaţii romaâ ni au apelat la o altaă limbaă de culturaă , cea latinaă , pe baza caă reia au
îâncercat, şi de multe ori au reuşit, saă laă rgeascaă şi saă modernizeze vocabularul limbii romaâ ne literare. O
serie de elemente latine şi neoromanice au fost introduse şi de caă rturarii epocii îân discuţie. ÎÎn scrierile
lor, gaă sim o serie de neologisme de tipul: activitas, argument, armistiţie, avocat, calendar, coronaţie,
eclipsă, epidemie, experienţia, metafizică, milă, milion, monetă, paradă, providenţia, senat etc.
ÎÎn a doua jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-lea, precum şi îân veacul urmaă tor, latina şi limbile
romanice, îân primul raâ nd franceza şi italiana, au devenit izvorul cel mai îânsemnat de modernizare a
lexicului romaâ nesc. Fireşte, un rol deosebit de important îân aceastaă privinţaă l-a avut Şcoala Ardeleanaă
şi curentul latinist de mai taâ rziu.
ÎÎn concluzie, desț i sporesc ca numaă r, divergentțele dialectale dintre vechile variante literare se
aflaă îântr-o minoritate evidentaă fatțaă de elementele comune tuturor acestor variante. Asț a se explicaă de ce
scrierile redactate îân orice variantaă literaraă erau primite faă raă rezerve de ceilaltți romaâ ni, iar uneori erau
chiar copiate sau retipaă rite îân alte provincii faă raă a li se modifica prea mult structura lingvisticaă .
52
ACTIVITĂȚI PRACTICE
A. SEMINARUL 1: LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA –ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA
1. Monumentele scrise în limba română în secolul al XVI-lea: caracterizare generală.
2. Textele rotacizante
a) Descriere generalaă ;
b) Particularitaă tți fonetice;
c) Particularitaă tți gramaticale;
d) Particularitaă tți lexicale.
3. Activitatea diaconului Coresi
a) Tipaă riturile diaconului Coresi;
b) Coresi despre necesitatea introducerii limbii romaâ ne îân bisericaă ;
c) Particularitaă tți de limbaă îân tipaă riturile diaconului Coresi;
d) Împortantța tipaă riturilor diaconului Coresi.
4. Palia de la Orăștie – monument de limbă română veche.
a) Motivele traducerii;
b) Contținutul textului;
c) Sursa traducerii;
d) Autorul, data sț i locul tipaă riturii.
5. Biblia de la București (1688) – monument de limbă română veche.
a) Îzvoarele sț i premisele scrierii.
b) Particularitaă tți de limbaă (fonetice, gramaticale, lexicale) îân Biblia de la Bucuresț ti;
c) Împortantța Bibliei de la Bucuresț ti pentru formarea sț i evolutția limbii romaâ ne literare)

SEMINARUL 2: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

1. Contribuția mitropolitului Varlaam la evoluția limbii române literare.


a) Activitatea culturalaă sț i literaraă ;
b) Îzvoarele sț i premisele Cazaniei;
c) Particularitaă tți de limbaă îân Cazania lui Varlaam.

2. Mitropolitul Dosoftei și limba literară din secolul al XVII-lea.


a) Activitatea culturalaă sț i literaraă ;
b)Împortantța scrierilor lui Dosoftei pentru dezvoltarea limbii romaâ ne literare.

3. Contribuția cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii româe literare


a) Particularitaă tți de limbaă (fonetice, gramaticale, lexicale) îân cronica lui Gr.Ureche;
b) Limba scrierilor lui Miron Costin;
c) Particularitaă tți de limbaă (fonetice, gramaticale, lexicale) îân opera lui Î.Neculce.

4. Rolul cărturarilor munteni în evoluția limbii române.


a) Antim Îvireanul sț i activitatea lui editorialaă îân Tț ara Romaâ neascaă ;
b) Contributția cronicarilor munteni (Radu Greceanu, Radu Popescu, C. Cantacuzino) la
dezvoltarea limbii romaâ ne.

53
B. APLICAȚII:
1. Completați tabelul de mai jos cu informațiile referitoare la teoriile despre cauzele introducerii
scrierii în limba română:

Teoria Adepți Argumente Contraargumente


Teoria imboldului intern
Teoria imboldului extern
Teoria interactțiunii
factorilor interni sț i externi

2. Explicați particularitățile fonetice identificate în cuvintele de mai jos (din Codicele


Voronețean):
Rrea, cuvente, leagea, nemicaă , acealea, maâ rule, urii, rreu, dzile, îântaâ ni, farrmaă ce, caă rrtțile, sț i deca
se sfaâ rsț iraă , trezvitți-vaă , vendecaă , laă cuiasț te, rraă sipiriei, praă vindu, rraă dica, faă recarea, nu mentțiretți, rreu,
nece uru, cu menre, derept, demaâ reatța, feate, cetatțile, voao, baă saă dui, caă traă , urul glas.

3. Identificați particularitățile morfologice ale cuvintelor ce urmează și clasificați-le pe categorii


gramaticale (din Codicele Voronețean):
Ucigaâ ndu, era merrsț i, va saă sparrgaă , audzi-veri, araă intra, nu vaă blaă zniretți, fapt-au, nu voroviretți,
prorociia, prin toate dzile, sudorile greatțeei, avea duhure, voi cinre setți, îânvaâ ncu loru, caă rrtțile, veriia, saă
rraă spundzaă gloateei, asț a era dzis, se are puteare fi, acealea naă ravure, se-lu ucigaă , acolo ghice-tți-se-va,
totți oamerii carii vaă dzusț , araă vrea, graă iia, se tremitțaă, ceindu, spuindu, nece urul cuvaâ nt, genrunchiele,
maâ rule, muierile supuindu-se ale lor saă i baă rrbatți, veastea eresului a ei noastre credintțaă, goli, patru mie,
cinci îânturearece, al optul, sț tiu-o, puseraă -naă , pomeni-laă , cu-rusul, acesta chipu, omului acelui, acestuiasț .

4. Faceți analiza fonetică, gramaticală și lexicală a textelor de mai jos:

Textele rotacizante:
Sub denumirea genericaă de texte rotacizante sunt cuprinse patru traduceri religioase: Psaltirea
Hurmuzachi, Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiană. Calificativul „rotacizant” evocaă o
veche particularitate foneticaă , prezentaă îân toate cele patru texte – rotacismul, respectiv trecerea lui n intervocalic
îân r îân cuvintele romaâ neşti de origine latinaă .
Textele s-au transmis sub formaă de manuscrise incomplete, cu file lipsaă la îânceput şi la sfaâ rşit; ele sunt
nedatate şi nelocalizate. Toate sunt copii ale unor originale mai vechi, care s-au pierdut.

a) PSALTIREA HURMUZACHI
(prima jumaă tate a secolului al XVÎ-lea)
Traducerea este intitulată Psaltirea Hurmuzachi după numele donatorului ei Academiei Române,
istoricul şi politicianul Euxodiu Hurmuzachi. Conţine o veche versiune românească a celor 151 de psalmi ai lui David

<Cântecul lui David>

Psaltirea Hurmuzachi Psalmul 100 (versiune modernă)


1. Domnie şi giudecataă caâ ntu ţie, Doamne. 1. Mila şi judecata Ta voi caâ nta Ţie, Doamne.
2. Caâ ntu şi îânţeleg îân caă ile nevinovate. Caâ ndu 2. Caâ nta-voi şi voi merge, cu pricepere, îân cale faă raă
veri venri caă traă menri? prihanaă . Caâ nd vei veni la mine?
3. Trecuiu nu îân rreul îânrimiei meale, îân 3. Umblat-am îântru neraă utatea inimii mele, îân casa
mijloculu caseei meale. mea.
4. Nu adauş îântre ochii miei mai multaă leage 4. N-am pus îânaintea ochilor mei lucru nelegiuit;
caă lcataă , cei ce faă cu caă lcare gilaă luiiu. pe caă lcaă torii de lege i-am uraâ t.
54
5. Nu se lepi mie îânrima hicleanaă ; a se rraă dzima 5. Nu s-a lipit de mine inima îândaă raă tnicaă ; pe cel
de menre cel rreu nu-l cunoscuiu. raă u, care se depaă rta de mine, nu l-am cunoscut.
6. Clevetitoriulu furiş vecinrul saă u, acela scoş. 6. Pe cel ce clevetea îân ascuns pe vecinul saă u, pe
7. Cel cu ochiu trufaş şi cu îânrima nesaă tul, cu acela l-am izgonit.
acela nu maâ ncaiu. 7. Cu cel maâ ndru cu ochiul şi nesaă ţios cu inima, cu
8. Ochii miei pre paă maâ ntul credincioşilor a-i acela n-am maâ ncat.
şedea cu sinre. A îâmbla pre cale 8. Ochii mei sunt peste credincioşii paă maâ ntului,
nevinovatului, acela-mi slujiia. ca saă şadaă ei îâmpreunaă cu mine. Cel ce umbla pe
9. Şi nu via îân mijloc de casa mea cinre face cale faă raă prihanaă , acela îâmi slujea.
trufaă şia; a graă i îân nedreptate nu ispraă via 9. Nu va locui îân casa mea cel maâ ndru; cel ce
îânraintea ochilor miei. graă ieşte nedreptaă ţi nu va sta îânaintea ochilor mei.
10. Demaâ nraţaă ucişi toţi greşnicii paă maâ ntului, 10. ÎÎn dimineţi voi judeca pe toţi paă caă toşii
se pierdzu den cetatea lui Dumnedzeu toţi paă maâ ntului; ca saă nimicesc din cetatea Domnului
faă caă torii faă raă deleage. pe toţi ce lucreazaă faă raă delegea.

b) PSALTIREA VORONEŢEANĂ
(1551-1558)
Textul, descoperit în anul 1882 la Mănăstirea Voroneţ de folcloristul Simion Florea Marian, conţine o
versiune incompletă a psalmilor (din copia manuscrisă lipsesc primele 58 de file.

Cântarea lui Davidu de Aremiia

Psaltirea Voroneţeană Psalmul 136 (versiune modernă)


1. La rraâ ul Vavilonului, acii şedzumu şi 1. La raâ ul Babilonului, acolo am şezut şi am
plaâ nsemu de caâ ndu pomeniiamu noi Sionul. plaâ ns, caâ nd ne-am adus aminte de Sion.
2. ÎÎn salce, prim mijloc de ea, spaâ ndzuraă mu 2. ÎÎn saă lcii, îân mijlocul lor, am ataâ rnat harpele
orrganele noastre, noastre,
3. caă acie îântrebaraă -ne praă daă torii-ne cuvente 3. caă acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut
de caâ ntare şi ducea pre noi îân caâ ntare: nouaă caâ ntare, zicaâ nd: „Caâ ntaţi-ne nouaă din
„Caâ ntaţi noauo de caâ ntecele Sionului”. caâ ntaă rile Sionului!”
4. Cum vrem caâ nta caâ ntarea Domnului îân 4. Cum saă caâ ntaă m caâ ntarea Domnului îân
ţaraă striiraă . paă maâ nt straă in?
5. Se uitare tire, Îerosalime, uitataă fie 5. De te voi uita, Îerusalime, uitataă saă fie
dereapta mea. dreapta mea!
6. Se se lepascaă limba mea de grumadzul 6. Saă se lipeascaă limba mea de grumazul meu,
mieu se nu pomenire tire, se nu ainte de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi
pomeni-voiu Îerosalimul ca îânceputul pune îânainte Îerusalimul, ca îânceput al
veseliei meale. bucuriei mele.
7. Pomeneaşte, Doamne, fiii Edomului îân 7. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom îân
dzua Îerosalimului! Ce dziseraă : „Deşertaţi, ziua daă raâ maă rii Îerusalimului, caâ nd ziceau:
deşertaţi paâ ra la urdziturile lui!” „Stricaţi-l, stricaţi-l paâ naă la temeliile lui!”
8. Featele Vavilonului, maă ratele. Ferice de 8. Fiica Babilonului, ticaă loasa! Fericit este cel
acela ce daă ţie darea ta ce ai dat noauo. ce-ţi va raă splaă ti ţie fapta ta pe care ai faă cut-o
9. Ferice cire prinde şi fraâ nge tirerii taă i de nouaă .
piatraă . 9. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii
taă i de piatraă .

55
c) CODICELE VORONEŢEAN
(1563 – 1583)
Codicele, descoperit în 1871 la Mănăstirea Voroneţ de profesorul G.Creţu, reuneşte fragmente din şi
Faptele Apostolilor, epistola lui Iacob cele două epistole ale lui Petru, în varianta integrală, respectiv
fragmentară.
Iacob, IV - V

Codicele Voroneţean Epistola lui Iacob, versiune actuală


7.Supureţi-vaă amu lu Dumnedzeu şi protiviţi- 7.Supuneţi-vaă deci lui Dumnezeu. Staţi
vaă dracului şi fugi-va de la voi. îâmpotriva diavolului şi el va fugi de la voi
8. Apropiiaţi-vaă lu Dumnedzeu şi apropiia-se- 8. Apropiaţi-vaă de Dumnezeu şi Se va apropia şi
va voao. Curaă ţiţi-vaă maâ nrule, paă caă toşi, şi vaă El de voi. Curaă ţiţi-vaă maâ inile, paă caă toşilor, şi
curaă ţiţi îânremile de doao suflete. sfinţiţi-vaă inimile, voi cei îândoielnici
9. Chenuiţi şi laă craă maţi, plaâ ngeţi. Rrisul vostru 9. Paă trundeţi-vaă de durere. ÎÎntristaţi-vaă şi vaă
îân plaâ ngere se îântoarcaă -se şi bucuriia îântru jeliţi. Raâ sul îântoarcaă -se îân plaâ ns şi bucuria
milcuire. voastraă îân îântristare.
10. Supunreţi-vaă îânraintea Domnului şi 10. Smeriţi-vaă îânaintea Domnului şi El vaă va
rraă dica-vaă -va. îânaă lţa.
11. Nu vaă clevetireţi urul alaltu, fraţi, caă cel ce 11. Nu vaă graă iţi de raă u unul pe altul, fraţilor. Cel
cleveteaşte şi leagea osaâ ndeaşte. Deaci se ce graă ieşte de raă u pe frate, ori judecaă pe fratele
leagea osaâ ndeşti, nu eşti faă caă toriu legiei, ce saă u, graă ieşte de raă u legea şi judecaă legea; iar
giudeţu. dacaă judeci legea nu eşti îâmplinitor al legii, ci
12. Urul iaste leage-daă taă toriu şi giudeţu cel ce judecaă tor.
poate maâ ntui şi piarrde. E tu cinre eşti ce-ţi 12. Unul este Daă taă torul legii şi Judecaă torul: Cel
osaâ ndeşti soţul? ce poate saă maâ ntuiascaă şi saă piardaă . Îar tu cine
13. Amu acmu cinre graă iaşte: astaă dzi şi eşti, care judeci pe aproapele?
demaâ nreaţaă se naă ducemu îân cea cetate şi 13. Veniţi acum cei care ziceţi: Astaă zi sau maâ ine
vremu laă cui acie îântr-un anu şi vremu face vom merge îân cutare cetate, vom sta acolo un
negoţu şi dobaâ ndaă ; an şi vom face negoţ şi vom caâ ştiga,
14. şi nu ştiţi ceaea de maâ nre. Ce va fi viaţa 14. Voi, care nu ştiţi ce se va îântaâ mpla maâ ine, caă
voastraă ? Aburu iaste, cea ce puţine lu iveaşte- ce este viaţa voastraă ? Abur sunteţi, care se
se, dupaă acea piare. arataă o clipaă , apoi piere.
15. ÎÎn locul acela ce araă fi a graă i voao: se-araă 15. ÎÎn loc ca voi saă ziceţi: Dacaă Domnul voieşte,
Domnul vrea şi se viseremu, face-vremu ceasta vom traă i şi vom face aceasta sau aceea.
sau ceaea. 16. Şi acum vaă laă udaţi îân trufia voastraă . Orice
16. Acmu laă udaţi-vaă îântru paâ şeniile voastre; laudaă de acest fel este rea.
toataă lauda ceea ce e aşa rrea iaste. 17. Drept aceea, cine ştie saă facaă ce e bine şi nu
17. C ela ce şti binre a face şi nu face paă catu lui face paă cat are.
iaste.
1. Adicaă amu acmu bogaă ţii, plaâ ngeţi-vaă 1. Veniţi acum, voi bogaţilor, plaâ ngeţi şi vaă
hlipindu de chinurele voastre cealea ce vinru taâ nguiţi de necazurile care vor saă vinaă asupra
spre voi. voastraă .
2. Bogaă tatea voastraă putredi şi veşmintele 2. Bogaă ţia voastraă a putrezit şi hainele voastre
voastre moliile maâ ncaraă -le; le-au maâ ncat moliile.
3. aurul vostru şi arrgintul rruginri şi rrugira 3. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina
loru îântru maă rrturie voao fi-va şi maâ nca-va lor va fi maă rturie asupra voastraă şi ca focul va

56
trupul vostru ca focul. Cel ce cerrşitu mistui trupurile voastre; aţi straâ ns comori îân
îântru dzilele cealea ponile. vremea din urmaă .
4. Adicaă preţurele lucraă torilor celora ce au 4. Dar, iataă , plata lucraă torilor care au secerat
lucratu agrele voastre, laă saţi de voi, strigaă ; şi ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigaă ; şi
strigarea celora ce au seceratu îântru urechile strigaă tele seceraă torilor au intrat îân urechile
Domnului Savaot îântraraă . Domnului Savaot.
5. ÎÎndulcitu-vaă spre paă maâ ntu, uspaă tatu-vaă şi 5. V-aţi desfaă tat pe paă maâ nt şi v-aţi dezmierdat;
îângraă şatu-vaă îânrema voastraă ca îântru dzua hraă nit-aţi inimile voastre îân ziua îânjunghierii.
giunghieriei. 6. Osaâ ndit-aţi, omoraâ t-aţi pe cel drept; el nu vi
6. Osaâ nditu, ucisetu dereptul se nu se se îâmpotriveşte.
potriveascaă voo. 7. Drept aceea, fiţi îândelung-raă bdaă tori, fraţilor,
7. RRebdaţi amu, fraţi, paâ nraă la venritul paâ naă la venirea Domnului. Îataă , plugarul
Domnului. Caă adicaă lucraă toriul aşteaptaă aşteaptaă roada cea scumpaă a paă maâ ntului,
cinstitul rrodu al paă maâ ntului şi lungu- îândelung raă bdaâ nd, paâ naă ce primeşte ploaia
rreabdaă de elu paâ nraă dobaâ ndeaşte ploaie timpurie şi taâ rzie.
timpurie şi taâ rrdzie. 8. Fiţi, dar, şi voi îândelung-raă bdaă tori, îântaă riţi
8. Lungu-rrebdaţi şi voi, îânvaâ rtoşiţi-vaă inimile voastre, caă ci venirea Domnului s-a
îânremile voastre, caă venritul apropiat.
Domnului apropie-se. 9. Nu vaă plaâ ngeţi, fraţilor, unul îâmpotriva
9. Nu suspinareţi urul spre alaltu, fraţi, se nu celuilalt, ca saă nu fiţi judecaţi; iataă
osaâ ndiţi fiţi. Caă adicaă giudeţul îântre uşe staă . judecaă torul staă îânaintea uşilor.

d) PSALTIREA ŞCHEIANĂ

(1573 – 1578)
Psaltirea, cunoscută sub un titlu convenţional, dat după numele donatorului ei – D.C.Sturdza-Şcheianul –
conţine seria celor 151 de psalmi şi prelucrări ale unor părţi din Biblie (Cântarea lui Moise şi a Sfintei Fecioare şi
Rugăciunea Anei).

Şedeare 11. Psalmu 77. Înţelepciurre lui Catisma a XI-a, psalm.77. Un psalm al lui Asaf. Al
Asafu înţelegerii
1.Audziţi, oaminii miei, leagea me, plecaţi 1. Luaţi aminte, poporul meu, la legea mea, plecaţi
ureachile voastre caă traă cuvintele rostului urechile voastre spre graiurile gurii mele.
mieu. 2. Deschide-voi îân pilde gura mea, spune-voi cele
2.Deşchidzu îân price rostul mieu, spuniu ce au fost dintru îânceput,
maă iestriile din ceput, 3. Caâ te am auzit şi am cunoscut şi caâ te paă rinţii
3. caâ te audzim şi le îânţelesem şi paă rinţii noştri ne-au îânvaă ţat.
noştri spuseraă noauo. 4. Nu s-au ascuns de la fiii lor, din neam îân neam,
4. Nu ascunse de fiii lor, îân neamu altu, 5. Vestind laudele Domnului şi puterile Lui şi
5. spunindu laudele Domnului şi vaâ rtute lui minunile pe care le-a faă cut.
şi minuine lui ce face. 6. Şi a ridicat maă rturie îân Îacob şi lege a pus îân
6. Şi rraă dicaă ştirre îân Îacov şi leagea puse îân Îsrael.
Îsrail. 7. Caâ te a poruncit paă rinţilor noştri ca saă le arate
7. Caâ te dzaâ se paă rinţilor noştri se le spunie pe ele fiilor lor, ca saă le cunoascaă neamul ce va saă
fiilor saă i, caă se cunoascaă gintu altu, vinaă ,
8. fiii ce naă scu. Şi scoalaă -se şi spuniu fiilor 8. Fiii ce se vor naşte şi se vor ridica, şi le vor vesti

57
saă i fiilor lor,
9. se punie spre Dzeul upuvaă inţa sa […] 9. Ca saă -şi punaă îân Dumnezeu naă dejdea lor […]
11. şi nu îâncredinţaă cu Dzeul duhul saă u. 11. şi nu şi-a îâncredinţat lui Dumnezeu duhul saă u.
12. Fiii lu Efrem se îântindzaă şi se saă geate 12. Fiii lui Efraim, arcaşi îânarmaţi, îântors-au
cu arce, turnaraă -se, îân dzi de rrozboiu. spatele, îân zi de raă zboi.
13. Nu feriraă dzisa Dzeului şi îân leagea 13. N-au paă zit legaă maâ ntul lui Dumnezeu şi
lui nu vruraă se îâmble. îân legea Lui n-au v rut saă umble.
14. Şi ultarraă binefapta lui şi minuine lui, 14. Şi au uitat facerile Lui de bine şi minunile Lui,
ce ivi lor, pe care le-a araă tat lor,
15. îântre paă rinţii lor ce fece ciudaă , îân ţearra 15. Minunile pe care le-a faă cut îânaintea paă rinţilor lor,
Eghipetului, îân caâ mpul Taneos. îân paă maâ ntul Egiptului, îân caâ mpia Taneos.
16. Deşchise mairre şi trecu ei; puse apele 16. Despicat-a marea şi i-a trecut pe ei; staă tut-au
ca foale; apele ca un zid;
17. şi duse ei cu nuoru îân dzi şi toate 17. Povaă ţuitu-i-a pe ei cu nor ziua şi toataă
noapte cu luminaă de foc. noaptea cu luminaă de foc;
18. Deşchise piatra îân pustinie şi adapaă ei 18. Despicat-a piatraă îân pustie şi i-a adaă pat pe ei
ca îân faă raă -fundu multu. cu bogaă ţie de apaă .
19. Şi scoase apaă din piatraă şi gios scoase 19. Scos-a apaă din piatraă şi au curs apele ca nişte
ca riure ape. raâ uri.
20. Şi adauseraă şi îâncaă se greşascu 20. Dar ei îâncaă au greşit îânaintea Lui, amaă raâ t-au
lui, maâ niaraă De-susul îân faă raă -de-apaă . pe Cel Preaîânalt, îân loc faă raă de apaă .
21. Şi ispitiraă Dzeul îântru îânemile sale, 21. Şi au ispitit pe Dumnezeu îân inimile lor,
se cearre maâ ncare sufletelor sale. ceraâ nd maâ ncare sufletelor lor.
22. Şi clevetiraă spre Dzeul şi dziseraă : „Doare 22. Şi au graă it îâmpotriva lui Dumnezeu şi au zis:
poate Dzeul a gheta masaă îâm pustinie?” "Va putea, oare, Dumnezeu saă gaă teascaă masaă îân
23. Caă deşchise piatraă şi corseraă ape şi pustiu?"
izvoarre îâmplure-se de ape. 23. Pentru caă a lovit piatra şi au curs ape şi
24. „Doare paâ ne poate da, sau se gheteadzaă paâ raiele s-au umplut de apaă .
masa oaminilor saă i?” 24. Oare, va putea da şi paâ ine, sau va putea
25. Derept acea audzi Domnul şi maâ nie-se îântinde masaă poporului Saă u?
şi foc îâncinse-se îân Îacov şi maâ nie sui spre 25. Pentru aceasta a auzit Domnul şi S-a maâ niat şi
Îsrail, foc s-a aprins peste Îacob şi maâ nie s-a suit peste
26. derep ce nu credzuraă Dzeului, Îsrael.
nici upuvaraă îân spaă senia lui. 26. Caă ci n-au crezut îân Dumnezeu, nici n-au
27. Şi dzise nourilor de sus şi uşile naă daă jduit îân izbaă virea Lui.
cerului deşchise. 27. Şi a poruncit norilor de deasupra şi
28.Şi plouo lor manaă se maă naâ nce şi paâ ne uşile cerului le-a deschis.
din ceriu deade lor. 28. Şi a plouat peste ei manaă de maâ ncare şi
paâ ine cereascaă le-a dat lor.

5. Comentați opinia diaconului Coresi despre necesitatea introducerii limbii române în biserică:
a) Cu mila lui Dumnezeu, eu, diacon Coresi, deaca vaă zui caă mai toate limbile au cuvaâ ntul lui
Dumnezeu îân limba, numai noi, rumaâ nii, n-avaă m, sț i Hs zise, Matei 190, cine cetesț te saă îântțeleagaă , sț i Pavel
apsl îâncaă scrie la Corint, 165, caă îântru beseareca mai vaâ rtos cinci cuvinte cu îântțelesul mieu saă graă iesc, ca
sț i alaltți saă îânvaă tț , decaâ t un tunearec de cuvinte neîântțelease îântr-alte limbi. Derept aceea, fratții miei
preutților, scrisu-v-am aceste psaltiri cu otveat, de-am scos de îân psaltirea saâ rbeascaă pre limba

58
rumaâ neascaă , saă vaă fie de îântțelegaă turaă , sț i graă maă ticilor, sț i vaă rog ca, fratții miei, saă cetitți bine saă socotitți caă
vetți vedea îânsț ivaă caă e cu adevaă r [Psaltirea slavo-română, 1577, Epilog].
b) […] Dupaă aceea, nesț te cresț tini buni ocotiraă sț i scoaseraă cartea den limba saă rbeascaă pre limba
rumaâ neascaă , cu sț tirea maă riei lu crai sț i cu sț tirea episcopului Savei, Tț aăraâ iei Unguresț ti. Sț i scoasem Sfaâ nta
evanghelie sț i Zeace cuvinte sț i Tataă l-nostru sț i Credintța apostolilor, saă îântțeleagaă totți oamenii cine-s
rumaâ ni cresț tini, cum graă iasț te sț i sfaâ ntul Pavel apostol caă traă corinteani, 14 capete: „ÎÎn sfaâ nta besearecaă
mai bine e a graă i cinci cuvinte cu îântțaăles, decaâ t zece mie de cuvinte neîântțelease îân limbaă striinaă
[Întrebare creștinească, Brașov, 1559].

6. Comentați particularitățile de limbă (fonetice, gramaticale, lexicale) din tipăriturile lui Coresi:
a) ÎÎntru una de saâ mbete adunaraă -se ucenicii a fraâ nge paâ ine. Pavel graă i caă tr-îânsț ii: vreare-asț saă es
de-demaă neatțaă saă tinz cuvaâ nt 1 paă naă îân miazaă -noapte. Era lumaă naă ri multe îân gornitțaă unde eram adunatți.
Ce sț edea un june îân nume Evtih laâ ngaă ocnaă . Somnuros cu somnu adaâ ncat. Graă ia Pavel de multe, plecaă -se
de somn sț i caă zu de la al treilea acoperimaă nt jos, sț i-l luaraă el mort. Desț tinse 2 Pavel, caă zu sprinsul3 sț i-l
cuprinse el, zise: nu vorovitți caă sufletul lui îântru el iaste. Asț ezaraă -se sț i fraâ nse paă ine sț i-i îâmbucaă paă naă la
destul4, besedui paă naă îân zori. Asț a esț i, aduse feciorul viu sț i maă ngaă iaraă -se nu putțin. E noi vinem 5 îân
corabie vaă nslaă mu-ne îântru Asson, de aciia vru saă ia Pavel asț a amu era zis vrea îânsusț i pedestru a merge.
Ce ca fum îântru As<so>nea luo el vinem îân Mitilin [Lucrul apostolesc, 1563].

b) Rugaă ciunea spre caă dire: „Caă dire aducemu-tți, Hrisoase, Doamne, Domnul nostru, îântru
mirizmaă de bunaă mirosenie ce luom îântru al taă u jaă rtaă vnic, tremeate noauo dulceatța ta preasfintțitului al
Taă u duh”. Diaconul: „Domnului saă ne rugaă m”. Preutul saă caă deascaă steaoa, saă o puie spre sfaâ nta paâ ine,
graă iascaă : „Vine steaoa, staă tu desupra, io era feciorul”. Diaconul: „Domnului saă ne rugaă m”. Popa saă
caă deascaă îântaâ iul pocrov, saă acoapere sfaâ nta paâ ine, graă iascaă : „Domnul îâmpaă raă tți-se sț i îântru fraâ mseatțe se
îânvesț ti”. Paâ naă îân sfaâ rsț it saă zicaă psalomul. [Liturghier, 1570].

6. Comentați textul de mai jos, comparându-l cu versiunea contemporană:

PALIA DE LA ORĂȘTIE (1582)


Tipaă ritura, realizataă la Oraă sț tie, îân 1581-1582, sub titlul de Palia (< gr. παλαιά „veche”), este cea mai veche
versiune romaâ neascaă a primelor douaă caă rtți din Biblie: Bitia (Facerea sau Geneza) sț i Ishodul (Ieșirea sau Exodul).
Consecintțaă a propagandei calvine (care îâncuraja difuzarea caă rtții de cult îân limba maternaă ), traducerea Paliei a fost
realizataă de slujitori îânvaă tțatțiai Bisricii romaâ ne, sub protectția lui Mihail Tordasț i, episcop romaâ n din Ardeal. Unul
dintre tipografi a fost Sț erban Coresi, fiul diaconului Coresi. Traducerea a avut ca model un Pentateuh (primele
cinci caă rtți ale Vechiului Testament) maghiar, combinat cu versiuni slavone sț i latine ale Bibliei. Particularitaă tțile de
limbaă sunt specifice pentru zona Banatului sț i a Transilvaniei de sud-est.
Cap.1

Palia de la Orăștie Versiune contemporană


1. ÎÎnceput faă cu Domnedzeu ceriul sț i 1. La îânceput a faă cut Dumnezeu cerul sț i paă maâ ntul.
paă maâ ntul. 2. Sț i paă maâ ntul era netocmit sț i gol. ÎÎntuneric era
2. E paă maâ ntul era pustiiu sț i îân desț ert. Sț i deasupra adaâ ncului sț i Duhul lui Dumnezeu Se purta
îântunearec era spre adaâ nc sț i duhul Domnului pe deasupra apelor.
se purta spre apaă .

1 să tinz cuvânt = să prelungesc cuvântarea


2 deștinse = coborî
3 sprinsul = peste dânsul; compus din prep.spre + pron.îns
4 pănă la destul = până la săturare
5 vinem = venirăm; forma mai veche de perfect simplu
59
3. Sț i zise Domnedzeu: fie luminaă . Sț i fu luminaă . 3. Sț i a zis Dumnezeu: „Saă fie luminaă ! Sț i a fost luminaă .
4. Sț i vaă zu Domnedzeu c-araă fi bunaă lumina sț i 4. Sț i a vaă zut Dumnezeu caă este bunaă lumina, sț i a
despaă rtți Domnedzeu lumina de la îântunearec. despaă rtțit Dumnezeu lumina de îântuneric.
5. Sț i chemaă lumina dzio sț i 5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuaă , iar îântunericul
îântunearecul noapte. Sț i fu dentru searaă l-a numit noapte. Sț i a fost searaă sț i a fost dimineatțaă:
sț i dentru demaâ neatțaă; zua dentaâ niu. ziua îântSț i.
6. Sț i zise Domnedzeu: fie taă rie îân mijlocul 6. Si a zis Dumnezeu: „Saă fie o taă rie prin mijlocul
apelor, saă despartțaă apele de la ape. apelor sț i saă despartaă ape de ape!” Sț i a fost asț a.
7. Sț i feace Domnedzeu taă rie sț i despaă rtți 7. A faă cut Dumnezeu taă ria sț i a despaă rtțit Dumnezeu
apele ce era de supt taă rie de la cealea ce era apele cele de sub taă rie de apele cele de deasupra
desupra taă riei; sț i fu asț a. taă riei.
8. Sț i chemaă Domnedzeu cea taă rie ceriul. Sț i 8. Taă ria a numit-o Dumnezeu cer. Sț i a vaă zut
fu searaă , sț i fu fu demaâ neatțaă; zua a doa. Dumnezeu caă este bine. Sț i a fost searaă sț i a
fost dimineatțaă: ziua a doua.
9. Sț i zise Dumnezeu: stringaă -se apele de supt 9. Sț i a zis Dumnezeu: „Saă se adune apele cele de sub
ceriu îântr-un loc, saă se vadzaă uscatul; sț i fu asț a. cer la un loc sț i saă se arate uscatul!” Sț i a fost asț a. Sț i
s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor sț i s-
a araă tat uscatul.
10. Sț i chemaă Dumnedzeu uscatul paă maâ nt 10. Uscatul l-a numit Dumnezeu paă maâ nt, iar
sț i strinsul apelor chemaă mare. Sț i vaă zu adunarea apelor a numit-o maă ri. Sț i a vaă zut
Dumnedzeu caă fu bine. Dumnezeu caă este bine.
11. Sț i zise Dumnezeu: rodeascaă paă maâ ntul iarbaă 11. Apoi a zis Dumnezeu: „Saă dea paă maâ ntul din sine
vearde, faă caâ nd saă maâ ntțaă sț i pomi faă caâ nd rodul verdeatțaă: iarbaă , cu saă maâ ntța îântr-îânsa, dupaă felul sț i
saă u, dupaă fealul saă u, care saă maâ ntțaă fie îântru sine
asemanarea ei, sț i pomi roditori, care saă dea rod cu
spre paă maâ nt; sț i fu asț a.
saă maâ ntțaă îân sine, dupaă fel, pe paă maâ nt!” Sț i a fost asț a.
12. Sț i rodi paă maâ ntul iarbaă sț i veardze sț i pomi
12. Paă maâ ntul a dat din sine verdeatțaă: iarbaă , care face
roditori, cine îântru sine rodiia poamele sale,
saă maâ ntțaă, dupaă felul sț i dupaă asemanarea ei, sț i pomi
dupaă a sa fire; sț i vaă zu Dumnezeu caă fu bine.
roditori, cu saă maâ ntțaă, dupaă fel, pe paă maâ nt. Sț i a vaă zut
Dumnezeu caă este bine.
13. Sț i fu searaă sț i demaâ neatțaă a treia zi.
13. Sț i a fost searaă sț i a fost dimineatțaă: ziua a treia.

7. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Cazania lui Varlaam:
Puteare, singe, nemicaă , direptul, giudetț , lumascaă , naă roc, tremisț ii, nesț te zavistnici, saă raă dice,
amente, naă rodul, agiunge, osinda, hiecine, cursaă raă , le-am praă vit, dureare, cu hearaă , rugaă mente,
domenecaă , saă îântoarsaă raă , n-au maă ncat, mai chiar, viind, caă traă , dzice, supt, mene, vaă rtutea, adecaă , partți,
îântru veaci de veaci, mai iusț or, asț ea, vendecaă , noaaă , nice, slaă beasț te, are hi mai bucurosț i, va piarde,
cuventele meale, îântaă iul, saă him, gios, atuncea, mentea, vreame, slaă bascaă , sț iapte, rrea.

8. Comentați particularitățile gramaticale din următoarele forme și îmbinări din Cazania lui
Varlaam, clasificându-le după părți de vorbire:
Saă ne agiutorim, saă scoatțaă, maâ nule, îântr-acela chip, amaă raă ciunea lucrurilor celor bune, o am
luat, saă ai preutți, are amaă gi, piarde-l-va, are hi, saă -l scoatțaă, îân multe paă rtți, îân toate laturile lumiei, gaă tatți,
gaâ ndurile inemiei, veri vedea, are putea, botedza-vaă -vetți, schimbaă toriu, paă indu-i, blematți iaraă , putținaă
minune vrea hi fost, mai bine saă nu hie fost viu pe lume, veri caă uta, moartea fraă tține-saă u, lui Lazaă r, poci
saă îânviu, multțaămescu-tți tție, saă ucigaă , nu o supaă raretți, ce casaă ziditți mie, saă nu him postit, saă se gaă teadze,
chinurile izbaă vitoriului nostru lui Hristos, Sventția Sa paă cat n-au faă cut, ranele lui, eu sîânt acela pre
carele caă otatți, cum vrea scoate omul din blaă staă m, are hi chemat, îânvaă tțaăturaă la îângroparea
60
dumnedzaă iescului trup a Domnului nostru lui Îsus Hristos, veri pesti îân iad, paă satți de straă juitți cum sț titți,
desupra groapiei, doi îângeri carii dziseraă , al patrul raâ nd, lucrure bune, al optul veac, sț eapte veacuri
trecaă toare a lumiei, nu vaă spaă maâ ntaretți, cum au fost graă it mai denainte, saă -l piarzaă , spuind,nu vaă
teameretți, filosofii lumiei acesț tiia, ne lasaă goli, ucig.

9. Caracterizați, în baza exemplelor de mai jos, vocabularul Cazaniei lui Varlaam:


Saă ne spodobeascaă Dumnedzeu, ciudesele lui Hristos, saă vai caă iaste sț i om,am venit pre paă maâ nt
îân zgaă ul preacuratei, ne-am laă sat dragostea sț i liubovul, saă îâmparte svaâ ntul agnetț , saă him lui cetasț i, mai
multaă certare sț i mai mari munci ni saă gaă tiadzaă , credintța hotnogului, graă iia ande sine, sț -au faă cut
spaă senie sț i izbaă vire a tot rodul omenesc, jidovii raă psț tiia asupra lui Moisi, îâmpaă raă tției ceriului simtem
mosț neani, pre eretici saă -i procletțim, maă haă iec cu maâ na, pune maâ na taâ nd îântr-un umaă r, taâ nd îântr-alt
saă vai bogat, o dai misț eilor, din cuconie, mai ocaă itți de noi altul nu poate hi, are alerga vonicii unu la
halcaă , saă vadzaă naă rodul oamenilor, sț edea cu nus, luaraă staă lpaă ri de finic, tținea el chelsț iugul, sț i-i slujesc
îântunearece de îântunearece de îângeri, saă arataă smerin, pobedi sț i oborîâ vraă jmasț i, arme cu palitțe, îân multe
chipuri dosaă dit, plasț caă mohoraâ taă , muiarea Eivva de sț earpe fu prilaă stitaă , saă izbaă vascaă rodul omenesc de
munci, are hi chemat limbile caă traă sine, pizma sț i zavistiia jidovilor saă ostoi, vaă dzu despuitoriul sț i
îânvaă tțaătoriul saă u pre cruce raă stignit, desț chide-tți svaă ntul rost, fraă msetțea featței tale ponegritaă sț i
schimositaă , vedetți pe tvoretțul sț i îâmpaă ratul vostru, trei dzile ce veri pesti îân iad, deci paă satți de straă juitți
cum sț titți, custodiia aceaea, a caă di lui Dumnedzeu.

10. Identificați fenomenele fonetice din următoarele forme din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei:
Praă vesț te, saă giudecatț , direaptaă , saă nu vaă paie, saă lipsascaă , saă praă vascaă , raă dice, caă traă , saă multțascaă ,
nu le-a hi îân veaste, laă cuintța, streinaă , ca nesț te hiare, vineazaă , jeale, îâmpaă rtțascaă , saă -tț trimitaă , dzile,
iusț urind, saă creape, saă aibaă voaie, saă -lu baă mu, puindu-saă -n price, coarde saă vaă rumpe iaste herbinte,
jaă rtvaă , feate, izbascaă , slaă bascaă , saă -i orbascaă , saă desfeteazaă , grije, maă rs, obosascaă , saă crepe, maă feci, saă
piaie, saă topaă sc, de prin gauri, saă -i jaă rtvascaă , saă -sț i ceaie, le tțaâiu minte, m-am saă cat, jeratec, dzuaă , laă craă mi
fierbinte.

11. Identificați particularitățile gramaticale din formele și îmbinările de mai jos, selectate din
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei:
Saă nu vaă paie, saă -i cuprindzaă , beseareca cea svaâ ntaă carea tți-i de slavaă , arcul îâncoardaă , sț i-n voi le-
a slobodzîâ-le, aceste vase toate de moarte gaă tate, l-ai pusu-l mai mare, pre chitții cei mare, pre tot feali
de peasț te, sț i nu va saă cearce, saă ucigaă , sț i cu a ta milaă a saă raă ci saă giudeci, saă saă gete pre cei faă raă vinaă ,
poate fi caă s-au fost caâ ntaâ nd, sț i cu-nsț elaă ciune va de-l paă gubeasț te, saă nu raâ dzaă , gaă tez laă cuintța, mi-ai
cercatu-mi inima, caă -m stau pizmasț ii pregiur suflet, te-oi vedea-te, iubi-te-voi, saă poci caă lca, cu maâ nule
tinse, mi-ai gaă tat, iaraă paă caă tosț ii raă u saă patțaă, muntții cei goli, nu vaă faceretți ca calul faă raă minte, de rane
sîânt putred, maă feciu, rusț ine saă patțaă-n grea ocaraă , n-oi veni saă cei la tine, acesta psalom s-au faptu, sț i
groapa carea-mi gaă teadzaă , pregiur casa lui Davidu, saă nu-i ucidzi, vor saă saă geate cei faă raă vinaă , ce-au
faptu îân lume raă ulu saă -sț i vadzaă , deadese-sț u cuvaâ ntulu, saă îâmpartțaă, nu vaă raă dicaretți, maă feci maâ rsț av,
acolo sț ezumu sț i plaâ nsaă mu laă craă mi herbinte.

12. Comparați cele două fragmente de mai jos – din Pravila lui Vasile Lupu și Pravila luiMatei
Basarab – și relevați diferențele de limbă specifice Moldovei și Munteniei la mijlocul secolului al XVII-lea:

CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ ÎNDREPTAREA LEGII


(Îasț i, 1646) (Taâ rgovisț te, 1652)
Cunoscutaă mai ales sub titlul Pravila lui Cunocutaă îândeosebi sub titlul Pravila lui
Vasile Lupu, acest text juridic este primul codice Matei Basarab, reunesț te legi bisericesț ti sț i laice; sub
61
romaâ nesc oficial de legi laice. Reprezintaă traducerea raport juridic-legislativ, este mai cuprinzaă toare decaâ t
sț i prelucrarea unor legiuiri romano-bizantine. ÎÎn Pravila lui Vasile Lupu, pe care o prelucreazaă partțial,
istoria limbii sț i a scrisului romaâ nesc, marcheazaă completaâ nd-o cu diverse izvoare grecesț ti. Textul
îânceputul formaă rii terminologiei juridice, precum sț i a constituie un document important de limbaă romaâ naă
sintaxei specifice pentru stilul functțional juridico- literaraă veche, îân varianta munteneascaă .
administrativ.
Pravila pentru arsuri și toate fealurile de pojar Aicea scriem pentru arsuri și pentru toate feliurile
Pricina a opta de pârjoale
Vina a opta. Glava 306
De va laă sa nesț tine pojar îân pomaă tul saă u, pentru De va laă sa nesț tine paâ rjol îân pometul lui, ca saă -l
ca saă -l curaă tțascaă , sau îân vie, sau îân faâ natț sț i de va curatțeascaă , sau îân vie, sau îân faâ natțe, sau îân livezi,
saă ri focul d-acolea sț i va arde casa cuiva, sau aria, sț i de va saă ri focul de acolea sț i va arde casa cuiva,
sau viia: nu iaste vinovat, saă n-aibaă certare; sau area, sau viia: acela nu iaste vinovat sț i saă n-
numai caâ nd va vedea caă iaste vaâ nt mare sț i va aibaă certare; faă raă numai caâ nd va vedea caă iaste
laă sa atunce pojar, atunce saă va certa. vaâ nt mare sț i va laă sa atunce paâ rjol, atunce se va
Cela ce va slobodzi pojar îân paă dure streinaă , sț i de certa.
vor arde niscare pomi, pre acesta saă -l Cela ce va slobodzi paâ rjol îân paă dure striinaă sț i de
pecetluiascaă îân maâ naă sț i saă plaă teascaă paguba vor arde niscare pomi, pre acesta saă -l
îândoit. pecetluiascaă îân maâ naă sț i saă plaă teascaă paguba
Cela ce va arde gardul vii, saă -l pecetluiascaă îân îândoitaă .
maâ naă sț i saă -l bataă sț i saă plaă teascaă îândoit pretțul Cela ce va arde gardul viei, pre acela saă -l
gardului. pecetluiascaă îân maâ naă sț i saă -l bataă sț i saă plaă teascaă
Ceia ce vor aprinde casa omului sau aria sau îândoit pretțul gardului.
paâ inea, sau aria cu faâ nul îân pizmaă pentru saă -sț i Ceia ce vor aprinde casa omului sau area cu
raă scumpere despre vreun vraă jmasț , ce-i va fi paâ inea, sau aria cu faâ nul îân pizmaă , pentru saă -sț i
faă cut vreo raă utate; pre unii ca aceia ca saă -i ardzaă raă scumpere daă spre vreun vraă jmasț , ce-i va fi
îân foc. faă cut vreo raă otate; pre unii ca aceia saă -i arzaă îân
Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt loc unde foc.
va sta faâ nul sau paele: acestora saă li se taie Ceia ce vor pune foc la grajd, sau la alt loc unde
maâ nule. va sta faâ nul sau paele: acestora saă li se taie
maâ nile.

C. REFERATE:
1. Vechimea scrisului îân limba romaâ naă îân opinia lui P.P.Panaitescu, Î.C.Chitțimia sț i Î.Ghetție.
2. Rolul lui Coresi sț i a tipaă riturilor lui îân unificarea limbii romaâ ne literare.
3. Biblia de la București (1688) sț i rolul ei îân unificarea normelor lingvistice ale limbii romaâ ne.
4. Contributția lui Varlaam sț i Dosoftei la dezvoltarea limbii romaâ ne literare.
5. Particularitaă tți (fonetice, gramaticale, lexicale) ale limbii cronicarilor moldoveni (Gr.Ureche,
M.Costin, Î.Neculce): studiu comparativ.
6. Probleme de lingvisticaă îân opera lui D. Cantemir (originea limbilor, originea limbii romaâ ne,
originea scrisului, neologismee, sursele de dezvoltare a limbii romaâ ne sț .a.).

62
Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA PREMODERNĂ

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă explice geneza sț i rolul Sț colii Ardelene îân dezvoltarea culturii romaâ ne din Transilvania;
 saă identifice problemele limbii literare dezbaă tute îân cadrul Sț colii Ardelene;
 saă prezinte principalele teze ale filologilor ardeleni privind evolutția limbii romaâ ne literare;
 saă analizeze aspectele pozitive sț i cele negative ale activitaă tții Sț colii Ardelene;
 saă ia atitudine fatțaă de opiniile filologilor ardeleni prin formularea propriului punct de vedere asupra
problemeloe vizate;
 saă argumenteze contributția caă rturarilor din Principate la cultivarea sț i modernizarea limbii romaâ ne
literare;
 saă aprecieze aportul lui Î.Heliade Raă dulescu la unificarea sț i modernizarea normelor limbii romaâ ne
literare.

Prospectul temei:
♦ Școala Ardeleană și problemele limbii române literare. Sț coala Ardeleanaă – expresie a iluminismului
romaâ nesc. Probleme de ortografie sț i ortoepie îân viziunea reprezentantților Sț colii Ardelene. Sț coala
Ardeleanaă sț i problemele de gramaticaă . Preocupaă ri lexicografice ale Sț colii Ardelene. Mijloacele de
îâmbogaă tțire a vocabularului îân viziunea reprezentantților Sț colii Ardelene.
♦ Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române literare.
Simplificarea alfabetului sț i fixarea normelor ortografice. ÎÎncercaă ri de normare a limbii romaâ ne prin
intermediul gramaticii. Contributția lui Î. Heliade-Raă dulescu la unificarea sț i modernizarea normelor
limbii romaâ ne literare. Traă saă turi ale limbii litarare îân epoca premodernaă .

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă , Bucuresț ti, 1983, p.
140 -176.
2. GHETț ÎE, Î. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XXÎ, 1972, nr.2,
p.91-102.
3. NÎCOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă , 1971.
4. LUNGU, Î. Școala Ardeleană, Bucuresț ti, Editura Minerva, 1978.
5. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XXÎX, 1980, nr.6,
p.573-584.
6. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timisț oara, Editura Facla, 1973.
7. CHÎVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. ÎÎn: Analele
Universitaă tții „Al.Î.Cuza” din Îasț i, sectțiunea ÎÎÎe, Lingvisticaă , tomul LVÎÎÎ, 2012, p.45-56;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf [accesat 10.01.2018].
8. NUTț ÎU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Libraria, ÎÎÎ, 2004,
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat 09.01.2018].
9. DRAÎCA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei românești (cu
referire la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XXÎV, 2014, nr. 2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412 [accesat 09.01.2018].
10. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, ÎÎn: Journal of Romanian
Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat 09.01.2018].

63
3.1. ȘCOALA ARDELEANĂ ȘI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

3.1.1. Școala Ardeleană – expresie a iluminismului românesc

Îluminismul caracterizeazaă pe plan ideologic sț i cultural secolul al XVÎÎÎ-lea. Adeptții saă i pun un
accent deosebit pe cunoasț terea sț tiintțificaă , iar misț carea îâsți manifestaă un puternic accent laic,
anticlerical. Îluminismul preconizeazaă emanciparea poporului prin culturaă sț i îâi acordaă o atentție
deosebitaă prin sț coli sț i lucraă ri de popularizare. Se pun îân circulatție concepte ca: egalitatea sț i dreptul
natural, suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin republicaă sț .a.
Spre sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea, sț i îân ţaă rile romaâ ne apar semne ale modernizaă rii vieţii
social-politice şi economice. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) marcheazaă trecerea spre epoca
modernaă a istoriei poporului romaâ n. Se îânmulţesc şcolile cu predare îân limba romaâ naă , se editeazaă
manuale, se traduc lucraă ri din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei, iar prin caâ ţiva poeţi şi scriitori
(Enaă chiţaă Vaă caă rescu, Îancu Vaă caă rescu, Costache Conachi, Dinicu Golescu) îâncepe a se îânchega o
literaturaă cultaă îân limba naţionalaă .
Cel dintaâ i nucleu iluminist din cultura romaâ naă l-a constituit Sț coala Ardeleanaă , mişcare a
intelectualitaă tții din Transilvania de la sfaâ rsț itul secolului al XVÎÎÎ-lea sț i îânceputul secolului al XÎX-lea,
apaă rutaă ca urmare a excluderii romaâ nilor de la viatța social-politicaă conform actului cunoscut sub
numele de Unio trium nationum (1437)1.
Programul politic al misț caă rii este sintetizat îân memoriul din 1791, Supplex libellus valachorum
Transsilvaniae, trimis îâmpaă ratului Leopold ÎÎ, prin care se cerea recunoasț terea romaâ nilor din
Transilvania ca natțiune egalaă îân drepturi cu celelalte popoare ce intrau îân componentța Împeriului
Habsburgic.
Preluaâ nd esentța iluminismului european, reprezentantții Sț colii Ardelene au pus la temelia
programului lor de luptaă principiile de egalitate sț i libertate, de suveranitate a poporului, pe temeiul
ideii dreptului natțional sț i al contractului social. „O etapaă de regenerare îâncepe pentru îântreaga noastraă
intelectualitate, scrie Ovid Densuşianu, caâ nd îânvaă ţaţii transilvaă neni vin saă propage prin scrierile lor
convingerile pe care se îântemeiazaă renaşterea noastraă de la îânceputul secolului trecut. Ceea ce daă
caracter deosebit acestei epoci este faptul caă toţi care au scris îân acest timp au urmaă rit aceleaşi idei şi
au dat un exemplu rar de solidaritate intelectualaă ” [Densusianu, 1925:10].
Actțiunea politicaă sț i culturalaă a Sț colii Ardelene este îândrumataă de operele istorice sț i filologice
ale lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior sț i Ion Budai-Deleanu. Totți patru au faă cut studii
teologice, filozofice sț i de drept canonic la Roma sț i Viena sț i au fost mintți straă lucite, eruditți savantți de
talie europeanaă , poliglotți.
Remarcabilaă prin consecinţele ce le va avea şi asupra dezvoltaă rii limbii literare este tendinţa de
laicizare a îântregii culturi romaâ neşti scrise. ÎÎntre cei dintaâ i şi, totodataă , cei mai de seamaă reprezentanţi
ai curentului novator ce caracterizeazaă aceastaă epocaă se numaă raă toţi acei caă rturari romaâ ni din
Transilvania care, la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea şi îânceputul celui de-al XÎX-lea, s-au straă duit saă
asigure emanciparea culturalaă şi socialaă a romaâ nilor transilvaă neni. Alaă turi de ilustrele nume ale
corifeilor Şcolii Ardelene, ca Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Îon Budai-Deleanu, se cuvine
saă amintim aici şi caâ teva nume mai puţin cunoscute, dar foarte importante pentru istoria culturii
romaâ neşti, cum ar fi: P.Îorgovici, R.Tempea, C.Diaconovici-Loga, V.Colosi, Î.Teodorovici, Î.Corneli s.a.

1 Fraterna Unio, cunoscută sub numele de Unio Trium Nationum („Uniunea celor trei neamuri”), deși părți semnatare au fost
patru (marea nobilime maghiară, clerul catholic, orășenii sași și cei secui), a fost un pact de alianță mutual militară și politică,
încheiat pe parcursul Răscoalei de la Bobâlna, în data de 16 septembrie 1437. Uniunea a stabilit eliminarea completă a iobagilor,
cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din
Transilvania.
64
ÎÎn ansamblu, activitatea Sț colii Ardelene cunoasț te douaă directții fundamentale:
1) prima, socio-culturală, este îân straâ nsaă legaă turaă cu esentța misț caă rii iluministe sț i urmaă rea
emanciparea oamenilor prin educatție sț i culturaă . ÎÎn acest scop, se dezvoltaă sț i se organizeazaă
îânvaă tțaămaâ ntul îân limba romaâ naă . Gheorghe Sț incai, ca director al sț colilor romaâ ne, îânfiintțeazaă 300 de sț coli;
se tipaă resc manuale sț colare, caă rtți de popularizare sț tiintțificaă , calendare sț i caă rtți populare.
2) cealaltaă directție este erudită sț i cuprinde numeroasele tratate de istorie sț i filologie. Cele mai
importante dintre acestea sunt: Istoria și lucrurile și întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica
românilor și a mai multor neamuri de Gheorghe Sț incai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de
Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae de Samuil Micu sț i Gheorghe Sț incai,
Disertație pentru începutul limbii române de Petru Maior sț i Lexiconul de la Buda, primul dictționar
etimologic al limbii romaâ ne.
Studiile de istorie acordaă un interes deosebit mai ales procesului de formare a poporului
romaâ n, contestaâ ndu-se afirmatțiile tendentțioase ale celor care falsificau istoria pentru a justifica
inechitatea care se faă cea romaâ nilor. Reprezentanţii Sț colii Ardelene au adus argumente istorice,
filologice sț i demografice privind originea latinaă a limbii sț i a poporului romaâ n, continuitatea sț i unitatea
sa etnicaă , punaâ ndu-se astfel bazele lingvisticii romaâ nesț ti.
Aportul Sț colii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de pretțios. ÎÎn aceastaă epocaă s-a pus
problema adoptaă rii alfabetului latin îân locul celui chirilic, a fixaă rii normelor gramaticale ale limbii, a
îâmbogaă tțirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.
Reprezentantții Sț colii Ardelene au fost mai ales istorici si filologi, ei nu pot fi îânsaă socotiti
scriitori. Totusț i, Sț coala Ardeleanaă are marele merit de a fi creat un mediu favorabil literaturii, îân
mijlocul caă ruia Îon Budai-Deleanu, cel dintaâ i mare poet romaâ n de talie europeanaă , a creat Țiganiada.
Opera este o sintezaă artisticaă a ideilor iluministe ale epocii sț i reprezintaă prima demonstratție de valoare
a posibilitaă tților poetice ale limbii romaâ ne, fiind sub acest aspect o neasț teptataă capodoperaă .
Îluminismul Sț colii Ardelene reprezintaă prima etapă de modernizare a culturii noastre,
îânscriindu-se îân felul acesta, prin aspectele lui specifice, îân iluminismul european. Data care marcheazaă
punctul iniţial al perioadei moderne a limbi literare române este anul 1780, caâ nd apare la Viena
gramatica lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai Elementa linguae dacoromanae sive valachicae.
Fiind posesori ai unor temeinice cunoştinţe filologice, reprezentanţii Şcolii Ardelene şi-au pus
pentru prima dataă îân mod deliberat problema creaă rii limbii literare. Ei şi-au dat seama de faptul caă
modernizarea limbii romaâ ne literare nu se poate face îân afara contactului cu limba latinaă şi cu limbile
romanice „surori”. Pentru aceasta, trebuia saă se îânlocuiascaă , mai îântaâ i, alfabetul chirilic, „hainaă
îâmprumutataă şi raă u adaptataă limbii romaâ ne” [Rosetti, 1978:415], mai ales caă îân vremea ceea se
foloseau de alfabetul latin majoritatea popoarelor europene, chiar şi cele care nu vorbeau limbi
neolatine.
Aşadar, trebuiau elaborate principiile ortografice, menite saă faciliteze introducerea alfabetului
latin îân scrisul romanesc şi, îân acelaşi timp, saă favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere
fonetic. Este lesne de îânţeles caă nici o limbaă literaraă nu se poate unifica din punct de vedere fonetic
ataâ ta vreme caâ t cei care o vorbesc şi o scriu nu sunt constraâ nşi saă respecte norme ortografice şi
ortoepice precise. Dar unificarea limbii se realizeazaă deplin abia atunci caâ nd vorbitorii respectaă şi un
anumit numaă r de reguli morfologice şi sintactice. Pentru stabilirea acestor reguli, trebuiau scrise
gramatici. Or, una dintre preocupaă rile de caă petenie ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost
alcaă tuirea lucraă rilor de acest fel.
Alaă turi de gramatici, un rol fundamental îân procesul de formare şi de îâmbogaă ţire a limbilor
literare îâl au dicţionarele. Ele pun la îândemaâ na tuturor un material lexical bogat, dau indicaţii cu privire
la scrierea şi pronunţarea cuvintelor îânregistrate, dar mai ales, consemneazaă multiplele sensuri

65
pe care le pot avea termenii respectivi, sinonimele acestora şi cuvintele mai puţin uzuale. Şcolii
Ardelene îâi datoraă m şi elaborarea celor dintaâ i dicţionare romaâ neşti.
Una dintre problemele fundamentale ale oricaă rei limbi literare este îâmbogaă ţirea vocabularului
cu termeni şi sensuri noi. Întroducerea şi adaptarea neologismelor, mai ales îân epoca de formare a
limbii culte, este o muncaă complexaă şi anevoioasaă . ÎÎnvaă ţaţii Şcolii Ardelene au araă tat şi aici drumul pe
care trebuia saă -l straă bataă limba romanaă . Totodataă , ei s-au straă duit saă creeze o terminologie adecvataă
cerinţelor momentului istoric respectiv.
ÎÎn sfaâ rşit, trebuie saă araă taă m caă aceşti pionieri ai culturii romaneşti au avut îân vedere şi aspectul
estetic al limbii. Ei au vaă zut îân limbaă nu numai un instrument de culturaă îân general, ci şi un mijloc al
exprimaă rii artistice. ÎÎncercaă rile unora dintre ei, îân special ale lui Î. Budai-Deleanu, de a crea şi dezvolta
limbajul nostru poetic marcheazaă debuturile îâncununate de succes ale limbii poetice romaâ neşti.
Acţiunea conştientaă îântreprinsaă de filologii Şcolii Ardelene pentru unificarea şi prelucrarea
limbii literare poate fi urmaă ritaă îân cele mai multe dintre scrierile acestora. Astfel, Gh. Şincai, îân prefaţa
primei gramatici romaâ neşti tipaă rite, arataă caă unicul scop al acestei lucraă ri este perfecţionarea limbii
materne: „M-am straă duit caâ t am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocmai romaâ neşti nicicum saă nu
maă abat şi depaă rtez, ci saă le aleg dupaă cum pre unele locuri mai bine vorbesc romaâ neşte decaâ t pre
altele, precum am şi faă cut, nu pentru altaă ceva, faă raă numai ca prin normaă , prin care trebuie saă se
îândrepte toţi oamenii, saă se îândrepte şi saă sporeascaă şi limba noastraă , precum şi a altor oameni.”
Samuil Micu constataă , îân prefaţa Bibliei tipaă rite la Blaj îân 1795, caă Biblia de la Bucureşti (1688)
a fost tipaă ritaă „cu foarte şi îâncurcataă aşezare şi îântocmire a graiului romaâ nesc şi mult osibit de vorba
cea acum obicinuitaă şi mai ales, de graiul şi de stilul cel din caă rţile bisericeşti”. Reiese de aici caă S. Micu
a sesizat evoluţia limbii romaâ ne îân secolul trecut de la tipaă rirea Bibliei de la Bucureşti şi tocmai de
aceea îâşi propune saă dea o nouaă taă lmaă cire textului sacru, îân care saă fixeze noua fizionomie a limbii
culte.
Petru Maior distingea şi el varianta literaraă de cea popularaă a limbii, dar el se referea la limba
latinaă , nu la cea romaâ naă .
Cea mai preţioasaă constatare teoreticaă privitoare la limba literaraă o face îânsaă I. Budai-Deleanu
îân lucrarea sa Dascălul pentru temeiurile gramaticii româneşti. Aici filologul transilvaă nean daă cea dintaâ i
definiţie a limbii literare, afirmaâ nd caă „…vorba sau limba muselor nu este altaă faă raă limba îântru care se
îânvaţaă ştiinţele. Aceastaă limbaă se aflaă la toate neamurile politice [=civilizate] la care folosesc
îânvaă ţaă turile şi este îân sine tot aceeaşi limbaă a norodului de obşte, numai caâ t este mai curataă de toate
smintelile ce se aflaă îân limba laă muritaă şi adusaă la regulile gramaticeşti, apoi şi îânmulţitaă cu cuvinte
obicinuite de îânvaă ţaă turi, care nu se aflaă îân vorba de obşte”.

3.1.2. Probleme de ortografie şi ortoepie în viziunea reprezentanţilor Şcolii Ardelene

Filologi autentici, buni cunoscaă tori ai istoriei limbii romaâ ne, reprezentanţii Şcolii ardelene şi-au
propus saă elaboreze un s i s t e m o r t o g r a f ic b a z a t p e p r i n c i p i u l e t i m o lo g ic .
ÎÎn felul acesta, ei sperau să apropie aproape până la identificare limba română scrisă de
cea latină. Prima îâncercare de a pune îân practicaă acest punct de vedere o gaă sim îân Carte de rogaciuni
pentru evlavia homului creştin, tipaă ritaă cu alfabet latin de Samuil Micu la Viena îân 1779. La sfaâ rşitul
acestei caă rţi, autorul indicaă alfabetul utilizat (identic cu cel latin) şi daă unele explicaţii ortografice.
Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic, dar mai pe larg explicat şi
argumentat, îâl gaă sim îân prima gramaticaă amintitaă mai sus: Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae. Ortografia propusaă de S. Micu şi Gh. Şincai îân aceastaă gramaticaă era menitaă saă asigure o
„hainaă caâ t mai latineascaă ” limbii romaâ ne şi cerea din partea celor ce s-au îâncumetat s-o utilizeze
serioase cunoştinţe de foneticaă istoricaă . Faă raă îândoialaă , caă un astfel de sistem de scriere era aproape
66
impracticabil pentru cei care nu cunoşteau latina. Probabil caă acest lucru a fost sesizat şi de Gh.Şincai,
de vreme ce îân a doua ediţie a gramaticii, pe care o tipaă reşte la Buda îân 1805, faă raă saă indice şi numele
lui S. Micu, se simte obligat saă facaă unele concesii principiului fonetic. Astfel, pentru î se propun
semnele â, î, ȇ (mâna, aşezemênt, rîu). Pentru ş se recomandaă semnul Ϛ: uϛia < lat. ustia > rom. uşă.
Ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au susţinut, de asemenea, ideea îânlocuirii alfabetului
chirilic cu cel latin şi au propagat principiul etimologic îân ortografie. Adoptarea scrierii etimologice ar
mai fi avut o consecinţaă : integrarea mai rapidaă a culturii noastre îân cea romanicaă . Totodataă ,
deprinderea acestui principiu ortografic implicaă o bunaă cunoaştere a limbii latine şi, desigur, a
gramaticii istorice romaâ neşti, ceea ce i-ar fi obligat pe intelectualii noştri saă se orienteze mai grabnic
spre cultura latino-romanicaă . Aşa se face caă aproape toţi lingviştii transilvaă neni au propus şi au
susţinut îân exclusivitate sistemele ortografice mai mult sau mai puţin etimologice. Petru Maior a fost
cel dintaâ i care s-a ocupat îân mod special de ortografie şi a tipaă rit chiar o lucrare îân acest sens:
Ortographia romana sive latino-valachica cum clavi, apaă rutaă la Buda, îân 1819. Aici, cu toate caă propune
o ortografie etimologicaă , P. Maior admite şi alte principii ortografice, adoptaâ nd sistemul italian de
scriere a consoanelor africate (principiul silabic): ci, ci, gi, ge şi utilizaâ nd prima dataă semnele ş şi ţ,
paă strate şi îân ortografia actualaă .
Mai trebuie saă menţionaă m caă , deşi au luptat consecvent pentru îânlocuirea alfabetului chirilic cu
cel latin, primii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene şi-au tipaă rit cele mai importante opere tot cu vechiul
alfabet, pentru caă voiau saă se facaă îânţeleşi de caă tre toţi romaâ nii şi pentru caă şi-au dat seama caă vremea
reformelor ortografice totale nu sosise îâncaă . Totuşi, de la 1800 îâncolo, apar numeroase caă rţi cu alfabet
latin, mai ales, îân Transilvania, prin care ideea abandonaă rii scrierii chirilice îân favoarea celei latine a
caâ ştigat un loc sigur şi definitiv îân conştiinţa intelectualilor romaâ ni.
Nici pentru scrierea cu litere chirilice nu se elaboreazaă , paâ naă la îânceputul secolului al XÎX-lea, o
ortografie ştiinţificaă , bazataă pe principiile morfologic şi fonetic. ÎÎncercarea lui Îenaă chiţaă Vaă caă rescu de a
simplifica alfabetul chirilic şi de a stabili reguli ortografice a raă mas faă raă ecou. ÎÎn plus, la acea dataă nici
tradiţia ortograficaă impusaă prin scrierile romaâ neşti din secolele anterioare nu corespundea realitaă ţii
fonetice. De aceea constataă m şi un anumit haos chiar îân scrierea tradiţionalaă cu litere chirilice.

3.1.3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică

Filologii transilvaă neni ne-au laă sat şi caâ teva gramatici. Prima, cea amintitaă mai sus, deşi e scrisaă
îân limba latinaă (doar exemplele sunt romaâ neşti) este deosebit de importantaă pentru caă e cea dintaâ i
gramaticaă romaâ neascaă tipaă ritaă . Dar, aşa cum afirmaă acad. Î. Îordan, „…pe laâ ngaă faptul caă este prima
gramaticaă tipaă ritaă a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor straă ini, cunoscaă tori ai limbii
latine, saă îânveţe romaâ neşte şi, mai ales, saă -şi dea seama de originea latinaă a limbii romaâ ne. Printre
aceştia, unul, şi anume Fridrich Diez, îântemeietorul filologiei romanice ca disciplinaă cu adevaă rat
ştiinţificaă , avea s-o consacre, peste ceva mai mult de jumaă tate de secol (1836), ca un idiom romanic
egal îândreptaă ţit îân ochii specialiştilor cu franceza, spaniola, italiana etc” [Îordan, 1954:451].
Gramatica lui S. Micu şi Gh. Şincai are o importanţaă deosebitaă şi pentru formarea terminologiei
gramaticale romaâ neşti. Utilizaâ nd terminologia şi clasificaă rile gramaticilor latineşti, mai potrivite şi mai
conforme cu structura limbii romaâ ne, cei doi autori au faă cut un îânsemnat pas îânainte faţaă de
predecesorii lor, care folosiseraă o terminologie slavonaă greoaie şi o clasificare complicataă . Lucrarea
cuprinde 4 capitole: 1. Ortografia. 2. Etimologia. 3. Sintaxa. 4. Formarea cuvintelor, iar la sfaâ rşit se daă un
mic glosar romaâ n-latin.
ÎÎn capitolul Î sunt expuse principiile ortografiei etimologice latinizante.
ÎÎn capitolul al ÎÎ-lea Etimologia (Morfologia) se fac numeroase constataă ri juste, cum ar fi cea
privitoare la declinarea cu articol, despre care se spune caă numai articolul, devenit parte integrantaă a
67
cuvaâ ntului, se declinaă . Se adoptaă forma popularaă a indicativului prezent de la verbul a fi: eu sȇnt (sunt),
noi sȇntem (suntem) etc., şi nu forma latinizantaă sunt, suntem. Vraâ nd saă dovedeascaă îânsaă caă structura
gramaticalaă a limbii romaâ ne se confundaă cu cea a limbii latine, ei susţin caă nu avem decaâ t douaă genuri:
feminin şi masculin; nu ţin seamaă de reducerea cazurilor îân limba romanaă , îâncercaâ nd saă gaă seascaă forme
şi pentru Abl., cu toate caă acesta dispaă ruse îâncaă îân latina preromanicaă .
Disting, de asemenea, faă raă temei, forme de viitor pentru modurile imperativ, infinitiv şi chiar
pentru participiu.
La capitolul Sintaxa, foarte redus de altfel, ei identificaă sintaxa verbului romaâ nesc cu cea a
verbului latinesc, ceea ce este, de asemenea, o exagerare. Dar şi aici se dau numeroase reguli
judicioase, cum ar fi: formarea acuzativului cu prepoziţia pre, regimul anumitor verbe, caâ nd şi cum
trebuie folosit articolul etc. Laă saâ nd la o parte greşelile inerente pentru vremea îân care au fost elaborate
regulile şi lucrarea, trebuie saă reţinem caă prima gramaticaă romaâ neascaă tipaă ritaă a adus o contribuţie
realaă la fixarea celor dintaâ i norme ale limbii romaâ ne literare moderne.
R. Tempea publicaă la Sibiu, îân 1797, o Gramatică românească, îân care sesizaă m influenţa lui
Îenaă chiţaă Vaă caă rescu din Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii rumâneşti, apaă rutaă
la Raâ mnic cu zece ani mai îânainte, dar şi influenţa lui S. Micu şi Gh. Şincai. Lucrarea nu are o valoare
deosebitaă , îânsaă autorul ei se dovedeşte a fi unul dintre cei dintaâ i filologi romaâ ni care au îâncercat saă
creeze o terminologie gramaticalaă romaâ neascaă , pornind, mai ales, de la cea latinaă .
ÎÎn 1799, apare la Buda cartea baă naă ţeanului P. Iorgovici, Observaţii de limba rumânească, care
nu este, de fapt, o gramaticaă , deşi are caracter normativ, ci este prima lucrare importantaă de lexicologie
a limbii romaâ ne. Unele dintre afirmaţiile autorului privesc direct limba literaraă şi surprind prin
justeţea lor. Autorul îâşi daă seama caă limba romaâ naă „are lipsaă de îândreptare şi de îânmulţire; aceasta se
poate face de vom aduce-o la regule fixe". El constataă diferenţa dintre vorbirea oamenilor instruiţi şi a
celor neinstruiţi şi îâncuviinţeazaă crearea limbajului savant, îânsaă precizeazaă caă îânvaă ţatul care scrie
pentru publicul larg "trebuie saă îântrebuinţeze aşa cuvintele cu care vorbind saă -l îânţeleagaă aceia pentru
care scrie". Cartea sa cuprinde şi alte idei interesante privitoare la studiul limbii îân general şi a limbii
romaâ ne îân special. El propune caâ teva soluţii judicioase de îâmbogaă ţire a lexicului romaâ nesc prin
mijloace interne, pe care le ilustreazaă cu numeroase exemple, care l-au entuziasmat pe Î.Heliade-
Raă dulescu, faă caâ ndu-l saă exclame îân prefaţa gramaticii sale din 1828: „Vrednice de toataă lauda sunt
sfaturile pentru cum saă îândrepteze limba rumaâ neascaă ale lui P.Îorgovici, tipaă rite la Buda îân veacul
trecut”. ÎÎn semn de omagiu, Î. Heliade retipaă reşte lucrarea lui P.Îorgovici îân Curierul de ambe sexe, din
1838-1840.
Alt baă naă ţean, C.Diaconovici-Loga, tipaă reşte îân 1822, tot la Buda, o Gramatică românească
pentru îndreptarea tinerilor. Dupaă cum se vede din titlu, lucrarea era destinataă mai ales şcolarilor,
pentru caă autorul vedea îân şcoalaă principala instituţie prin intermediul caă reia puteau fi raă spaâ ndite şi
impuse normele rostirii şi scrierii corecte. Cartea cuprinde 5 paă rţi: 1. Ortoepia sau grăirea dreaptă; 2.
Ortografia sau scrierea dreaptă; 3. Etymologia sau deducerea cuvintelor; 4. Sintaxa (Alcătuirea
cuvintelor); 5. Prosodia sau măsura tonului.
Regulile ortoepice şi ortografice, precum şi normele morfologice şi sintactice propuse de
C.Diaconovici-Loga, sunt, îân general, judicioase şi vaă desc orientarea autorului mai ales spre formele ce
s-au impus mai taâ rziu ca norme ale limbii literare moderne. Astfel, îân domeniul foneticii, el propune ca
unicaă forma corectaă cu j îân locul lui gi, îân cuvintele de tipul joc, judeţ etc., dar atrage atenţia asupra
faptului caă îânlocuirea africatei prepalatale cu fricativa corespunzaă toare, conform pronunţiei din graiul
crişean, este incorectaă şi trebuie evitataă . Palatalizarea labialelor este ocolitaă cu grijaă , iar îân locul
africatei dentale sonore dz, obişnuitaă îân limba veche şi îân unele subdialecte dacoromaâ ne, este preferataă
fricativa sonoraă z. Velarizarea vocalelor anterioare e şi i dupaă consoanele dure (ş, j, s, z, ţ, r) este, de

68
asemenea, respinsaă , ba chiar, datoritaă unei tendinţe latinizante, î şi ă sunt uneori îânlocuiţi cu i şi e,
acolo unde limba literaraă îâi paă streazaă : învețetură, chepetenie etc. Totuşi C. Diaconovici-Loga a fost un
latinist moderat, de aceea el n-a îâncercat saă elimine din rostirea literaraă sunetele ă şi î, cu toate caă îân
gramatica sa nu pierde prilejul de a spune despre ele caă „au un ton taâ mp şi nefiresc”. ÎÎn cuvaâ ntul român
şi derivatele sale î este îânlocuit peste tot cu â. ÎÎn general îânsaă , modificaă rile fonetice îân spirit latinist
propuse de C. Diaconovici-Loga sunt rare şi nesupaă raă toare. Fonetismele regionale de tip baă naă ţean sunt
acceptate ca norme de rostire literaraă numai atunci caâ nd lasaă impresia caă se apropie de norma
existentaă îân latinaă , cum ar fi, de pildaă , tinăr, spuni [=spui], petroni [=pietroi] etc.
El mai propune şi numeroase reguli morfologice, menite saă asigure o mai îânaltaă claritate şi
precizie structurii gramaticale romaneşti. Astfel, el adoptaă formele diferenţiale ale articolului genitival
al, a, ai, ale, indicaă formele cazuale exacte ataâ t pentru articolul hotaă raâ t, caâ t şi pentru acuzativul cu pre
(pre pîne, pre răul, pre mine etc.), iar pentru pronumele demonstrativ sunt recomandate mai ales
formele aceasta, acest, acel, cu toate caă sunt îânregistrate şi formele regionale cest, est, ăst. El îâncearcaă saă
impunaă forma cu u la pers. a ÎÎÎ-a pl. a imperfectului indicativ, dar numai pentru verbele auxiliare (el
era – ei erau, el voia – ei voiau), pentru caă la verbele regulate paă streazaă forma nediferenţiataă (el lăuda –
ei lăuda). De asemenea, el recomandaă ca fiind mai corecte formele neiotacizate ale verbelor a auzi, a
vedea etc., care s-au impus îân limba literaraă din Principate abia la sfaâ rşitul secolului trecut. Prepoziţiile
de, din, după apar ca îân limba actualaă , iar referitor la prepoziţia pe constataă m caă , atunci caâ nd intraă îân
componenţa adverbelor, e notataă ca îân exprimarea literaraă de azi: pe aici, pe acolo, pe de alături etc.
Şi îân domeniul morfologiei, formele latinizate sunt sporadice şi nu apar aproape niciodataă
singure, ci sunt îânsoţite de formele populare sau de cele care s-au impus mai taâ rziu îân limba literaraă .
Astfel, C.Diaconovici-Loga îâncearcaă saă stabileascaă forme de ablativ pentru substantive, adjective,
pronume şi articol, nu sesizeazaă existenţa genului neutru, propune formele leau, leai lea pentru iau, iei,
ia, pe care îânsaă nu uitaă saă le punaă alaă turi, îâl recomandaă pe formos îân locul lui frumos şi distinge, dupaă un
model latin, grupul verbelor deponente.
Faptele de limbaă popularaă apar mai frecvent îân gramatica lui C.Diaconovici-Loga, dar acestea se
aflaă îânşirate mai totdeauna dupaă cele care au devenit literare. Cele mai multe particularitaă ţi regionale
pot fi îântaâ lnite îân flexiunea verbalaă . Bunaă oaraă , formele de mai-mult-ca-perfect perifrastic de tipul am
fost auzit „auzisem” stau alaă turi de cele sintetice; verbul auxiliar a fi are forme variabile, dupaă
persoane, la perfectul conjunctivului (să fiu cugetat, să fii cugetat, să fim, să fiţi cugetaţi), iar pentru
condiţionalul trecut se recomandaă şi o formaă alcaă tuitaă din imperfectul verbului a vrea + infinitivul
verbului de conjugat (eu vreau bate = aş fi bătut), ca îân limba veche: şi turcii atunci nu vre scăpa nici
unul.
Dupaă cum se poate vedea din cele expuse mai sus, C.Diaconovici-Loga a anticipat cu caâ ţiva ani
multe dintre formele propuse de Î.Heliade Raă dulescu şi rolul pe care l-a jucat gramatica sa îân procesul
complex de impunere a normelor limbii romane literare moderne îân Transilvania şi Banat este
asemaă naă tor cu cel care l-a avut gramatica lui Heliade-Raă dulescu îân Muntenia şi Moldova. Tipaă ritaă îân
multe exemplare şi îântr-o vreme caâ nd lucraă rile de acest fel, scrise îân limba romaâ naă , erau îâncaă foarte
rare, beneficiind şi de autoritatea ştiinţificaă a autorului ei, cartea lui C.Diaconovici-Loga a fost cititaă şi
îânvaă ţataă de numeroase generaţii de şcolari nu numai îân Transilvania şi Banat, ci şi peste munţi, îân
Moldova şi Bucovina. ÎÎn felul acesta, s-a raă spaâ ndit o concepţie unitaraă despre normele ortoepice,
ortografice şi gramaticale romaâ neşti, concepţie care nu putea saă raă maâ naă faă raă ecou la formarea şi
unificarea limbii romaâ ne literare moderne.
O valoroasaă gramaticaă romaâ neascaă a elaborat şi I.Budai-Deleanu îân jurul anului 1812, cu titlul
Temeiurile gramaticii româneşti. ÎÎn 1812, autorul terminase şi versiunea latineascaă a acestei scrieri:
Fundamenta gramaticae romanicae seu ita dictae valachicae. Gramatica lui Î. Budai-Deleanu este

69
alcaă tuitaă dupaă principiul progresiv al reprezentaă rii cunoştinţelor, de la simplu la complex, de aceea
capitolele mari ale scrierii sale sunt: fonetica, morfologia, sintaxa. Terminologia gramaticalaă folositaă de
el este surprinzaă tor de actualaă : numele, pronumele, verbul, partiţipia, adverbia, prepoziţia, conjuncţia şi
interjecţia; graduri de comparaţie: pozitiv, comparativ şi superlativ etc. Din nefericire, aceastaă operaă a
marelui caă rturar transilvaă nean a raă mas îân manuscris.

3.1.4. Preocupări lexicografice ale cărturarilor Şcolii Ardelene

Alaă turi de gramatici, dicţionarele sunt lucraă ri fundamentale şi indispensabile pentru stabilirea
şi impunerea normelor limbii literare. Contribuţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost hotaă raâ toare
îân acest domeniu.
Paâ naă la apariţia Lexiconului de la Buda, caă rturarii transilvaă neni au elaborat, integral sau parţial,
mai multe lucraă ri lexicografice, care au pregaă tit apariţia acestei opere, tipaă ritaă abia la 1825.
Astfel, îân 1801, S. Micu terminase un Dictionarum valachico-latinum, pe care, îân 1803, îâncearcaă
saă -l transforme îântr-unul îân 4 limbi. ÎÎn 1805, lucrarea era terminataă . Aceasta a fost prima formaă a
Lexiconului budan. Dupaă cum observaă Mircea Seche, „dicţionarul lui Klein (aşa i se mai zicea lui S.Micu)
este cea dintaâ i lucrare lexicograficaă de tip poliglot sau bilingv, îân care se dau, alaă turi de cuvintele-titlu
romaâ neşti mai rare şi definiţii explicative” [Seche, 1968>22].
Şt.Crişan Koö roö si elaborase pentru tipar, îâncaă îân 1802, un Lexicon român-latin-maghiar, iar
P.Îorgovici a redactat un dicţionar poliglot romaâ n-german-francez-latin, care îânsaă nu s-a paă strat nici îân
manuscris.
Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipaă rite raă maâ ne îânsaă Lexiconul românesc-nemţesc,
redactat de I.Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca numaă r de cuvinte cu Lexiconul de la Buda
(cuprinde circa 10 000 de termeni). ÎÎn 1818 era gata pentru tipar, dar, din motive necunoscute, nu a
fost editat. Potrivit aprecierii lui M. Seche, îân prefaţa acestei lucraă ri, gaă sim cea dintaâ i expunere de
motive a unui lexicograf romaâ n asupra concepţiei sale. Pentru prima oaraă îân istoria lingvisticii
romaâ neşti o lucrare lexicograficaă se bazeazaă pe un material obţinut prin despuierea textelor. Ne aflaă m,
de asemenea, îân faţa unui dicţionar îân care se îânregistreazaă ataâ t sensurile de bazaă , caâ t şi sensurile
secundare ale cuvintelor romaâ neşti, ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind îân general cea
istoricaă , etimologicaă . Lexiconul lui Î.Budai-Deleanu este cea dintaâ i lucrare lexicograficaă îân care se dau
sistematic indicaţii asupra accentului cuvaâ ntului-titlu, asupra categoriei gramaticale a genului (la
substantive) şi a diatezei (la verbe), a raă spaâ ndirii geografice a cuvintelor şi, îân sfaâ rşit, asupra valorii lor
stilistice.
ÎÎn 1822, dr.Î.Molnar-Piuariu tipaă reşte la Sibiu un Vocabularum nemţesc şi românesc.
ÎÎn 1825 apare la Buda Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu (quare de mai mulţi
autori, în cursul a trudei şi mai multoru ani s-au lucratu sau Lexicon valachico-latinohungarico-
germanicum quod a pluribus auctoribis decursum triginta et amplius annorum elaboratum est). Se poate
afirma caă , odataă cu apariţia Lexiconului de la Buda, ne aflaă m la îânceputurile lexicografiei romaâ ne;ti
moderne. La redactarea, revizuirea şi desaă vaâ rşirea acestei lucraă ri monumentale au colaborat caâ ţiva
dintre cei mai de seamaă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene: S.Micu, P.Maior, V.Coö loö si, Î.Corneli,
Î.Teodorovici, Al.Teodori. Împortanţa acestei lucraă ri pentru limba romanaă literaraă constaă , mai ales, îân
numaă rul mare de neologisme latineşti şi romanice pe care le îânregistreazaă , multe dintre ele paă straâ ndu-
se cu forma dataă de autori paâ naă azi. Îataă caâ teva exemple: bal, bancă, bibliotecariu, cadavru, chirurgu,
chitară, companie, condiţie, contagios, conversaţie, cortină, epilogu, examen, execuţie, fabulă, familie,
gazetă, generosu, magie, modă, plantă, poesie, proprietate, respiraţie etc.
ÎÎn afaraă de neologisme, îântre care se includ şi numeroşi termeni tehnici, dicţionarul cuprinde
un material lexical de facturaă popularaă sau regionalaă , provenit mai cu seamaă din graiurile
70
transilvaă nene. Dornici saă scoataă îân evidenţaă şi cu acest prilej originea latinaă a limbii noastre, autorii
Lexiconului... îâncearcaă saă stabileascaă numeroase etimologii, dar multe dintre acestea sunt forţate ori
hazardate.
ÎÎn ce priveşte ortografia, Lexiconul de la Buda urmeazaă destul de fidel sistemul de scriere
propus de S.Micu, folosindu-se doar de caâ teva semne deosebite (ţ, ş, aá „aă ”). El constituie un monument
de seamaă îân dezvoltarea limbii şi culturii romaâ neşti. Prin aceastaă scriere se îâncununeazaă straă daniile
promotorilor Şcolii ardelene îân sensul celor mai mari tendinţe ale dezvoltaă rii limbii literare:
îâmbogaă ţirea ei cu elemente noi şi codificarea principalelor norme de vorbire corectaă . Graţie extensiunii
materialului cuprins şi îântocmirii lui judicioase, Lexiconul de la Buda a îânsemnat o etapaă importantaă îân
evoluţia limbii literare şi o temelie trainicaă pentru dezvoltarea ei ulterioaraă .

3.1.5. Surse de îmbogăţire a vocabularului limbii literare în viziunea Şcolii Ardelene

Una din problemele cele mai complexe şi, totodataă , mai importante pe care le ridicaă procesul de
dezvoltare şi modernizare a oricaă rei limbi este crearea unui fond lexical capabil saă asigure exprimarea
tuturor noţiunilor şi ideilor din orice domeniu al vieţii materiale şi spirituale a unui popor. Spre
sfaâ rşitul veacului al XVÎÎÎ-lea, limba romaâ naă se afla îântr-o stare deplorabilaă din acest punct de vedere.
Termenii slavoni, turceşti şi greceşti paă trunşi îân scrierile caă rturarilor din secolele anterioare şi îân limba
de la curtea domnitorului erau puţini şi adesea raă u adaptaţi sistemului morfologic şi fonetic al limbii
romaâ ne.
Meritul de a fi îândreptat limba romaâ neascaă spre izvoarele ei fireşti latino-romanice revine, de
asemenea, reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Îndicaâ nd drept principala sursaă de îâmbogaă ţire cu
neologisme a limbii romaâ ne literare limba latinaă şi limbile neoromanice, filologii transilvaă neni
saă vaâ rşeau un act revoluţionar de importanţaă capitalaă pentru modernizarea limbii noastre culte.
Latina şi limbile romanice apusene au dat romaâ nei, îâncepaâ nd cu preajma anului 1780, un
numaă r important de termeni, dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi asimilaţi. Caă rţile ştiinţifice de
tot felul, elaborate sau traduse de ei, reclamau crearea unei terminologii ştiinţifice adecvate.
Spre deosebire de latiniştii altor secole, corifeii Şcolii ardelene s-au ferit de exageraă ri,
introducaâ nd îân scrierile lor termenii absolut necesari limbii romaâ ne. ÎÎn procesul de îâmbogaă ţire a
lexicului romaâ nesc cu neologisme, ei au acţionat conştient şi moderat. De aceea se pare edificatoare
afirmaţia lui S.Micu: „Pentru aceea vorbim, ca alţii saă îânţeleagaă . Nu se cade saă amestecaă m cuvinte
straă ine îân limba romaâ neascaă , adicaă nemţeşti sau ungureşti cu turceşti sau slavoneşti sau dintr-alte
limbi. Îaraă unde lipseşte îân limba noastraă romaâ neascaă şi nu avem cuvinte cu care saă putem spune unele
lucruri, mai ales pentru îânvaă ţaă turi şi îân ştiinţe, atunci cu socotealaă şi numai caâ t este lipsaă putem saă
luaă m ori din cea greceascaă , ca din cea mai îânvaă ţataă , ori din cea latineascaă , ca de la a noastraă maicaă ,
pentru caă limba noastraă cea romaâ neascaă este naă scutaă din limba cea latineascaă ” [Micu, 1963:57].
La raâ ndul saă u, P.Maior, constataâ nd lacunele din vocabularul ştiinţific romaâ nesc de la îânceputul
veacului trecut, propune: „Unde îântru ştiinţele cele îânalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum
grecilor le iaste slobod îân lipsele sale a se îâmprumuta de la limba elineascaă , şi saâ rbilor şi ruşilor de la
limba sloveneascaă cea din caă rţi, aşa şi noi toataă caă dinţa avem a ne ajuta cu limba latineascaă cea corectaă ,
ba şi cu surorile limbii noastre, cu cea italieneascaă , cu cea fraâ nceascaă şi cu cea spanioleascaă ” [Maior,
1813:183]. Se desprind de aici douaă importante idei:
a) lexicul limbii literare trebuie îântregit prin introducerea neologismelor de origine latinaă şi
romanicaă ;
b) limba romanaă literaraă trebuie ridicataă la nivelul celorlalte limbi de culturaă prin racordarea ei
la necesitaă ţile şi exigenţele ştiinţei moderne.

71
Contribuţia lui Gh.Şincai la crearea terminologiei ştiinţifice romaâ neşti este şi ea remarcabilaă ,
mai ales din punct de vedere practic lingvistul transilvaă nean a pus îân circulaţie numeroşi termeni,
dintre care unii s-au paă strat şi azi îân anumite ramuri ale ştiinţei, cum sunt astronomia, botanica, fizica,
matematica, chimia, agronomia etc.
Latiniştii nu au respins îân totalitate elementele straă ine paă trunse îân ţesaă tura limbii romaâ ne, ci s-
au pronunţat mai ales îâmpotriva acelor termeni care, neintraâ nd îân uzul general, au raă mas adesea
neadaptaţi la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre. De asemenea, ei nu au vaă zut îân latinaă şi îân
limbile romanice singura sursaă de îâmprumut. Astfel, P.Îorgovici şi-a dat seama caă limba romaâ naă poate fi
îâmbogaă ţitaă şi cu elemente lexicale create pe teren propriu, mai ales prin derivare de la raă daă cini
moştenite din latinaă . De cele mai multe ori îânsaă derivatele propuse de el sunt neologisme îâmprumutate
din latinaă sau din limbile romanice. Acest lucru se poate uşor constata citind, de pildaă , termenii incluşi
de P.Îorgovici îân familia substantivului parte: particulare „osebit”, părţire „îâmpaă rţire”, porţie „o parte
maă surataă ”, proporţie „îântre douaă paă rţi asemaă nare”, parţialitate „ţinerea cu o parte” imparţialitate
„neţinerea cu nici unul”.
Prin straă dania oamenilor de culturaă transilvaă neni din aceastaă epocaă , fondul istoric latin al
limbii s-a îâmbogaă ţit cu un mare numaă r de neologisme romanice, raă spaâ ndite apoi şi îân scrierile autorilor
munteni şi moldoveni. ÎÎn felul acesta, grecismele şi turcismele paă trunse îân limba literaraă au putut fi
îânlaă turate îân numai caâ teva decenii.
Privitaă îân ansamblu, contribuţia Şcolii Ardelene la îântemeierea limbii romaâ ne literare moderne
este, faă raă îândoialaă , remarcabilaă , poate nu ataâ t prin rezultatele practice imediate, caâ t, mai ales, prin
ideile judicioase privitoare la cultivarea şi unificarea limbii romane.

3.2. CONTRIBUȚIA CĂRTURARILOR DIN PRINCIPATE LA CULTIVAREA ȘI


MODERNIZAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

3.2.1. Simplificarea alfabetului şi fixarea normelor ortografice

Datoritaă tradiţiei, dar şi din cauza lipsei unor lucraă ri de gramaticaă romaneascaă , menite saă
stabileascaă , îâncaă de la îânceputurile scrisului, normele ortografice şi ortoepice, romaâ nii au menţinut îân
alfabetul chirilic un mare numaă r de slove inutile. Abia îân a doua jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-lea, adicaă
odataă cu apariţia celor dintaâ i gramatici, se îâncearcaă fixarea unor norme de scriere corectaă , avaâ ndu-se îân
vedere, totodataă , şi unele probleme de ortoepie. Bucoavnele (cea mai veche dateazaă din 1699), care
slujeau la deprinderea scrisului, nu cuprind expuneri detaliate asupra vreunui sistem ortografic
romaâ nesc. Acest fapt a faă cut imposibilaă adoptarea unui sistem ortografic unitar pentru toţi romaâ nii şi a
creat mari dificultaă ţi celor care îâncercau saă inveţe a scrie romaâ neşte, iar mai taâ rziu a generat
numeroase confuzii la interpretarea grafiei textelor noastre vechi.
Paâ naă la sfaâ rşitul veacului al XVÎÎÎ-lea, asistaă m doar la îâncercaă ri sporadice şi nesemnificative de
simplificare a alfabetului chirilic. Prima îâncercare „oficialaă ” de reducere a slovelor chirilice o datoraă m
lui Ienăchiţă Văcărescu. ÎÎn Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielelor gramaticii
rumâneşti, tipaă ritaă la Raâ mnic, îân 1787, caă rturarul muntean propune reducerea alfabetului romaâ no-
chirilic la 33 de semne. ÎÎn afaraă de aceasta, Îenaă chiţaă Vaă caă rescu foloseşte numai accentul ascuţit, chiar
şi pe ultima silabaă , renunţaă la titlaă ca semn distinctiv al slovelor-cifre şi propune utilizarea unui ifen 1
dedesubtul diftongilor. Reforma initțiataă de el îânsaă nu a avut ecou îântre contemporani, nici chiar autorul
ei n-a respectat-o integral, pentru caă in scrierile sale folosea 38 de slove îân loc de cele 33, recomandate
de el îânsusț i.

1Un semn asemănător cu un arc de cerc.


72
Societatea literară din Braşov, îântemeiataă îân 1821, cu scopul de a sprijini îânvaă tțaămaâ ntul
romaâ nesc sț i literatura natționalaă , îâşi propunea simplificarea alfabetului chirilic şi adaptarea lui la
sistemul fonetic al limbii romaâ ne. Dupaă reîântoarcerea la Bucureşti, membrii Societăţii şi-au continuat
preocupaă rile de limbaă şi ele au dat rezultatul scontat: a apaă rut Gramatica românească a lui Ion Heliade
Rădulescu, care s-a tipaă rit la Sibiu, îân 1828.
Nemaiţinaâ nd seamaă de tradiţie, Î.Heliade Raă dulescu face o reformaă radicalaă a ortografiei
romaâ neşti cu slove chirilice. Motivaâ ndu-şi acţiunea, el se declaraă partizan al principiului fonetic,
araă taâ nd caă „pentru ce saă nu scrim cum pronunţiem, caâ nd scrim pentru cei care traă esc, iar nu pentru cei
morţi?” [Heliade-Raă dulescu, 1980:17].
Spre deosebire de Î. Vaă caă rescu, Î. Heliade a reuşit saă -şi convingaă contemporanii de inutilitatea
semnelor diacritice (accente, spirite, eric, paeric, titlaă ), precum şi de oportunitatea eliminaă rii din
alfabetul romaâ nesc a slovelor de prisos. Astfel, Heliade a reuşit saă impunaă un alfabet alcaă tuit din 30 de
slove, pe care tot el le-a modificat îâncaă de douaă ori, îân 1836 şi 1844, asiguraâ nd, îân felul acesta,
îânlocuirea treptataă a alfabetului chirilic cu cel latin.
Cu toate caă reforma propusaă de Î.Heliade-Raă dulescu are un caracter revoluţionar, constataă m şi
caâ teva concesii pe care el le-a faă cut tradiţiei. Astfel, îânvaă ţatul muntean acceptaă faă raă justificare slova γ
„i”, semnul scurtaă rii (ež , ий ), precum şi pe u mut la sfaâ rşitul cuvintelor terminate îân consoanaă , notat îânsaă
prin apostrof.
Autoritatea ştiinţificaă şi culturalaă de care se bucura Î.Heliade-Raă dulescu îân prima jumaă tate a
secolului al XÎX-lea, dar mai ales procesul de îânnoire a vieţii economice, politice şi culturale romaâ neşti
au asigurat succesul deplin al acestei îândraă zneţe reforme ortografice, care a avut consecinţe dintre cele
mai bune şi asupra unificaă rii normelor fonetice ale limbii literare.

3.2.2. Încercări de normare a limbii române prin intermediul gramaticii

Cea dintaâ i gramaticaă romaâ neascaă tipaă ritaă , scrisaă îân limba romaâ naă sț i mentționataă mai sus,
aparţine lui Ienăchiţă Văcărescu şi se intituleazaă Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi
orînduelelor gramaticii rumâneşti. Editataă îân acelaşi an (1787) la Raâ mnic şi Viena, aceastaă gramaticaă
era destinataă , îân primul raâ nd, şcolarilor din Ţara Romaâ neascaă şi, eventual, celor din Transilvania.
Caă rturarul muntean intuieşte bine rolul hotaă raâ tor pe care-l au lucraă rile de gramaticaă îân viaţa limbilor
culte, mai cu seamaă îân realizarea unitaă ţii şi stabilitaă ţii lor. Totodataă , el constataă şi importanţa textelor
scrise îân limba romaâ naă pentru fixarea normelor exprimaă rii literare. De aceea el consideraă caă „limba
romaneascaă daă la anul 1688 (caâ nd s-a tipaă rit Biblia de la Bucureşti) s-au îânceput, maă car şi daă era
îânceputaă daă la 105 daă la Hristos, adicaă cu 1583 de ani mai îânainte”. Mai departe îânsaă Vaă caă rescu afirma
caă „limba noastraă au la 1688 au luat îânceputul cel daă al doilea sau acum”, ceea ce ne face saă credem caă
Îenaă chiţaă Vaă caă rescu aprecia ca foarte important rolul gramaticii sale îân procesul de formare a romaâ nei
literare. Cu toate caă adopta numeroase fonetisme şi forme gramaticale munteneşti, pe care îâncerca saă le
impunaă ca norme ale limbii corecte, Îenaă chiţaă Vaă caă rescu ţine seama şi de situaţia existentaă îân celelalte
graiuri dacoromane. Consideraâ nd mai corecte formele moldoveneşti vreau, pot, faţaă de cele munteneşti
voi, poci, el afirma: „Am baă gat de seamaă caă la multe graiuri din obicei moldovenii paă zesc regula
gramaticeascaă mai cu scumpaă tate, nu vreau să merg zic, nu pot să fac şi aşa este regula. A putere trebuie
saă facaă pot, iar daă vom da caă saă schimbaă m t trebuie saă se schimbe îân ţ, saă saă zicaă îâncai pot, la noi îânsaă s-
au obicinuit poci şi nepaă zind nici un canon, raă maâ ne a fi faă raă regulaă ”. El consideraă , de asemenea, mai
corectaă forma transilvaă neanaă eu lucru faţaă de eu lucrez şi apreciazaă respectul transilvaă nenilor pentru
ortografie.
Î. Vaă caă rescu a putut fi obiectiv îân aprecierea faptelor de limbaă , iar aspectul literar al romaâ nei
are îân gramatica sa un caracter mai puţin elaborat, mai puţin savant şi mai apropiat de îânfaă ţişarea pe
73
care o avea limba vorbitaă îân a doua jumaă tate a secolului al XVÎÎÎ-lea. Poate caă datoritaă acestei atitudini,
el admite îân gramatica sa şi unele forme duble, cum ar fi: piste – pîste, dîn – din etc.
Caă rturarul muntean a fost nevoit saă -şi creeze singur terminologia gramaticalaă . Spre deosebire
de D.Eustratievici Braşoveanul, care s-a folosit aproape exclusiv de calcuri dupaă slavaă , greacaă şi latinaă ,
Îenaă chiţaă Vaă caă rescu a utilizat şi numeroşi termeni de origine italianaă : anormal (< it. anormale), cvalita
(< it qualita), cvantita (< quantita), concordanţa (< it. concordanza) etc., care stau alaă turi de cei
latineşti şi slavi. Prin lucrarea sa, Îenaă chiţaă Vaă caă rescu a deschis seria gramaticilor tipaă rite îân limba
romanaă şi a exercitat o importantaă influenţaă asupra celorlalţi invaă ţaţi care au realizat astfel de scrieri
mai tirziu.

3.2.3. Contribuția lui I.Heliade-Rădulescu la unificarea și modernizarea normelor limbii


române literare

Activitatea de lingvist a lui Î.Heliade Raă dulescu a straă baă tut douaă etape.
Prima, predominant pozitivaă , s-a desfaă sț urat îântre anii 1828 – 1840, caracterizaâ ndu-se prin
sustținerea simplificaă rii scrierii chirilice romaâ nesț ti sț i a trecerii la scrierea cu litere latine dupaă
principiul fonetic; prin campania de cultivare a limbii îân directția îâmbogaă tțirii lexicului romaâ nesc
modern cu cuvinte latino-romanice, îân functție de necesitaă tți sț i cu conditția adaptaă rii neologismelor la
structurile limbii romaâ ne sț i a „canonisirii” (normaă rii) gramaticii îân vederea realizaă rii unei limbi literare
unitare pentru romaâ nii de pretutindeni.
A doua etapaă , regresivaă , a durat îântre anii 1840 – 1870, caâ nd atitudinea purist-reformatoare sț i
prescriptivaă îân raport cu problemele limbii se exacerbeazaă paâ naă la îâncrederea îân posibilitatea dirijaă rii
limbii îân vederea construirii a posteriori a unui idiom romaâ no-italian; este asț a-numita etapaă
„italienizantaă ”, soldataă cu „reajustarea” îân aceastaă directție a unei paă rtți din opera sa poeticaă . ÎÎn aceastaă
ultimaă etapaă a activitaă tții sale lingvistice, devenit primul presț edinte al Societății academice române
(1867), urmaâ ndu-sț i propria directție italienizantaă , Heliade avea saă facaă totusț i unele concesii directției
latiniste, prin participarea la elaborarea proiectului de ortografie din 1869.
Cea mai valoroasaă lucrare din aceastaă epocaă , la capitolul Gramatici, raă maâ ne Gramatica
românească (1828) a lui Îon Heliade-Raă dulescu, apreciataă pentru ideile referitoare la ortografie şi la
principalele caă i de modernizare a lexicului. Aceastaă lucrare se distinge, faţaă de scrierile similare
apaă rute paâ naă atunci, printr-o structuraă mai amplaă şi mai adecvataă descrierii sistemului gramatical
romaâ nesc, printr-o terminologie surprinzaă tor de modernaă şi, mai cu seamaă , prin claritatea şi concizia
cu care sunt formulate normele gramaticale.
Reforma chirilicei romaâ nesț ti – profund justificataă – printr-o reducere drasticaă , la 32-34 de
slove, a fost comentataă convingaă tor, dar sț i cu mult haz, de caă tre taâ naă rul autor îân prefatța Gramaticii de la
1828. Se realiza, prin acea reformaă , desț i îân scriere slavaă , principiul fonetic îân ortografia romaâ neascaă ,
desideratul de a avea „pentru fiesț tecare sunet sț i pentru fiesț tecare glas caâ te un semn, adicaă caâ te o slovaă ”
[Heliade-Raă dulescu, 1980:54]. A urmat apoi actțiunea de introducere treptataă a alfabetului latin,
ÎÎncepaâ nd cu anul 1836, prin intermediul alfabetului „civil”, sau „de tranzitție”, cuprinzaâ nd îân parte slove
sț i îân parte litere, paâ naă la 1844, caâ nd numaă rul din noiembrie al „Curierului romaâ nesc” apare tipaă rit
integral îân alfabet latin. Dar Heliade trecuse deja îân a doua etapaă a activitaă tții sale lingvistice sț i paă raă sise
unele dintre principiile juste din tineretțe. Acum, dupaă o conlucrare straâ nsaă cu Al.Roman sț i Î.C.Massim
la proiectul academic de ortografie, care prevedea un sț ir de concesii faă cute etimologismului, el
elaboreazaă propriul sistem ortografic, îân directția italienizantaă de data aceasta, chiar dacaă , ca principiu
teoretic, sustținea: „Orice am hotaă rîâ noi, tot nu s-ar putea impune ca lege, dacaă nu vom consulta firea
limbei noastre; limba saă ne fie nouaă dascaă l, ea saă ne impunaă nouaă ortografia, nu noi ei” [Apud: Macrea,
1978:105].
74
Spre deosebire de predecesori, Heliade îântreprinde o selecţie riguroasaă a formelor, dar se
limiteazaă aproape exclusiv la materialul oferit de varianta literaraă munteneascaă şi de limba veche.
De regulaă , opteazaă pentru o singuraă formaă , dar caâ nd se îântaâ mplaă saă noteze douaă variante, prima
este cea pe care o recomandaă şi o foloseşte îân scrierile sale. Totuşi, îân caâ teva situaţii Heliade oscileazaă
îântre norma propusaă şi o formaă popularaă neconsemnataă îân gramaticaă . Deşi propune o formaă unicaă
pentru sg. a pronumelui relativ care, uneori îântaâ lnim şi forma carele: cel dintâi carele au aflat tiparul. Pe
laâ ngaă numeralul ordinal a doa, îântrebuinţeazaă şi forma veche, paă strataă îân graiuri, femeie de-a doilea.
Deşi propune şi susţine cu convingere diferenţierea auxiliarului a avea la pers. ÎÎÎ-a sg. şi pl. a
perfectului compus, îântaâ lnim şi forma au pentru singular, ca îân limba textelor vechi: fost-au acest Ştefan
vodă….
Heliade confundaă uneori formele pronumelui de îântaă rire (ne-o arată însuşi limba latinească),
deşi precizeazaă corect norma. Pentru prepoziţia pe recomandaă formele pre şi pă, dar îân texte foloseşte
aproape exclusiv varianta cea mai raă spaâ nditaă : pe.
Dintre normele morfologice munteneşti recomandate şi utilizate curent de Heliade, amintim:
 formele pronominale de G.-D. tutulor şi nimului,
 articolul demonstrativ a,
 îâncadrarea verbului a scrie la conjugarea a ÎV-a (a scri),
 prepoziţiile dupe „de pe” şi pintre,
 conjuncţia daca etc.
Heliade preferaă formele mai vechi, considerate de el mai clasice, ale pronumelui demonstrativ:
acest, acel, acei, acele, alaă turi de care citeazaă şi formele munteneşti ăst, ăl, ăi. La fel procedeazaă caâ nd
trebuie saă aleagaă îântre formele devenite literare şi cele populare munteneşti ale auxiliarului a voi: voi –
oi, vei – ei, va- o, vom – om, veţi – eţi, vor – or. Tot sub influenţa vechii romaâ ne literare, Heliade acceptaă
mai-mult-ca-perfectul perifrastic (am fost avut), precum şi formele diferenţiate dupaă persoane ale
auxiliarului la conjunctiv perfect: să fiu fost, să fii fost, să fie fost etc.
Celelalte norme consemnate sau propuse de Heliade îân Gramatica sa sunt îân general identice cu
cele din romaâ na literaraă actualaă . ÎÎn esenţaă , el a raă mas fidel acestor norme, pe care le-a promovat mai
ales îân şcoalaă şi îân presaă , paâ naă caâ nd s-a laă sat cucerit de ideea italienizaă rii limbii noastre culte.
Bazataă aproape integral pe materialul de limbaă oferit de varianta literaraă munteanaă , Gramatica
românească este, de fapt, cea mai izbutitaă lucrare normativaă a exprimaă rii culte din Muntenia. Circulaâ nd
şi îân alte provincii romaneşti şi beneficiind de autoritatea ştiinţificaă a autorului, aceastaă carte a
contribuit decisiv la impunerea bazei munteneşti a limbii romaâ ne literare moderne.
Dacaă filologii şi alţi intelectuali din aceastaă perioadaă au intuit calea teoreticaă a cultivaă rii limbii,
Î.Heliade-Raă dulescu a caă utat saă stabileascaă principiile raţionale şi practice care urmau saă ducaă la
îânfaă ptuirea ei. Rolul saă u îân aceastaă privinţaă este considerabil. De aceea suntem îândreptaă ţiţi saă vorbim,
îântre 1828 şi 1840, de un moment Heliade îân istoria limbii noastre literare.
Împunaâ ndu-se de taâ naă r ca o prestigioasaă personalitate culturalaă , el a reuşit pentru un timp saă -i
adune îân jurul saă u pe cei mai reprezentativi scriitori şi oameni de culturaă din principate, care i-au
îâmpaă rtaă şit ideile clare şi i-au acceptat opiniile judicioase, menite saă îândrepte limba noastraă literaraă pe
calea desaă vaâ rşirii.
Cele mai judicioase opinii ale sale îânsaă nu sunt formulate îân Gramatica românească, cum ne-am
fi aşteptat, ci îân scrisorile sale caă tre C. Negruzzi, Gh. Bariţiu şi P. Poenaru, publicate îân Muzeul naţional
sau îân Curierul românesc.
Cu toate caă se formase şi crescuse îân respectul faţaă de ideologia literaraă clasicaă , Heliade era un
romantic, de aceea el respinge, la îânceputul activitaă ţii sale, îâncercaă rile raţionaliste de a schimba limba
arbitrar. „Vorbele mele, scrie el, n-au fost niciodataă porunci, ci eu m-am supus totdeauna la poruncile şi

75
la glasul limbii, acolo unde am avut putere saă -l inţeleg; şi cine este romaâ n se va supune şi el cu mine”
(Scrisoare către C. Negruzzi). ÎÎn concepţia sa, limba literaraă nu se putea constitui decaâ t printr-un amplu
efort de selecţie din materialul îântregii limbi romaâ neşti. Selecţia normelor unice ale romaâ nei culte
trebuia saă se facaă îân baza a 4 criterii fundamentale: criteriul latinităţii formelor, cel al uzului sau al
circulaţiei acestor forme, al regularităţii gramaticale şi cel al eufoniei. Peste toate trebuia saă domneascaă
îânsaă logica limbii, structura şi tendinţele ei interne, pe care nici un „legiuitor” nu le poate ignora.
ÎÎntemeindu-se pe aceste principii, Heliade propune o serie de norme fonetice şi gramaticale,
menite saă ducaă la unificarea limbii romaâ ne literare, dintre care cele mai multe s-au impus îân a doua
jumaă tate a secolului trecut. Le notaă m pe cele mai importante.
În fonetică, sunt nerecomandabile formele cu e trecut la i îân moldovenismele carile, binile, trii
şi recomandaă carele, binele, trei; tot aşa el vorbeşte, ce, dar nu el vorbeşti, ci; de asemenea, nu înţăleg,
zisă, iubăsc, ci înţeleg, zise, iubesc; saă se scrie şi saă se pronunţe ea îân prea, mea, putea, nu e: pre, me,
pute; dupaă s saă se paă streze diftongul ea: seară, seamănă, nu sară, samănă; se va scrie pîne, mîne, cîne
(dar cu privire la rostire, „pronunţe-l fiecare dupaă obiceiul loculuia”. Se va scrie singur, nu sîngur,
judecă, nu giudecă, dar îân împregiurări, încongiur gi trebuie paă strat, pentru caă aceste derivate provin de
la latinescul gyrus. Faă raă a ţine seama de transformaă rile fonetice specifice unor graiuri, Heliade
recomandaă formele asemaă naă toare cu cele baă naă ţene sciu, nasce, pe care le credea „mai clasice” (lat. scit,
nascit) decit ştiu, naşte din restul graiurilor. Prepoziţiile pe, de se vor scrie aşa, şi nu pă, dă, ca îân graiul
muntean, dar nici pi, di, ca îân Moldova.
În morfologie, Heliade propune saă se formeze superlativul cu adverbele foarte sau prea, ca îân
Muntenia, nu cu moldovenescul tare. Recomandaă formele verbale neiotacizate (să audă), şi nu pe cele
iotacizate (să auză), ca îân Muntenia şi îân limba bisericeascaă ; dar variantele munteneşti ale unor verbe
sunt recomandate îân locul celor moldoveneşti (săvîrşeşte, pîrăşte), care sunt astaă zi corecte; la fel, saă se
scrie e, este, îân loc de mold. îi. la indicativ perf. comp. pers. ÎÎÎ sg. auxiliarul a avea saă se scrie a, ca îân
Muntenia, nu au. Sunt literare formele munteneascaă simte şi moldoveneascaă socot, nu moldovenescul
simţeşte şi muntenescul socoteşte (socoteşte şi socoate sunt lucruri diferite). La indicativ imperfect saă se
îântrebuinţeze forma baă naă ţeanaă cu u (ei cîntau), nu cea veche, faă raă u (ei cînta). Trebuie respinsaă forma
verbalaă moldoveneascaă de hiperreprizaă m-am dusu-m-am, ca şi cea munteneascaă a făcutără. Varianta
conjunctivului la pers. a ÎÎÎ-a să deie saă fie îânlocuitaă cu să dea. Nu sunt recomandabile participiile de
tipul înviet, ci înviat, nici sufixele de tip nordic -ariu, -oriu (moraiu, agiutoriu), ci variantele munteneşti
-ar, -or.
Este lesne de constatat caă aproape toate recomandaă rile faă cute de Heliade au fost acceptate, mai
devreme sau mai taâ rziu, de limba literaraă .
Cunoscaă tor al culturii şi al mai multor limbi straă ine, Heliade porneşte de la exemplul altor
popoare care şi-au creat termenii necesari pentru exprimarea noţiunilor ştiinţifice şi ale
„meşteşugurilor”, îâmprumutaâ ndu-i din altaă parte: grecii de la fenicieni, egiptenii de la asirieni, romanii
de la greci, iar popoarele Europei ‒ de la romani. Drumul acesta este – şi trebuie saă fie – al limbii
noastre, cu deosebire caă „noi nu îâmprumutaă m, ci luaă m cu îândraă znealaă de la maica noastraă moştenire şi
de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”.
Îataă deci un izvor aflat nu numai la îândemaâ naă , ci şi legitim: a lua, şi nu a îâmprumuta din latinaă
îânsemna a intra îân staă paâ nirea unei zestre care zaă cea ascunsaă şi aştepta saă i se dea îântrebuinţare.
Aici îânsaă Heliade recomandaă saă nu se ia decaâ t ceea ce este necesar, de unde trebuie şi îântr-o
formaă care saă nu contrazicaă îân chip flagrant spiritul limbii romane.
Dar limba latinaă nu era unica limbaă chemataă saă furnizeze materialul necesar . Nici greaca nu-şi
pierduse îâncaă prestigiul dobaâ ndit cu milenii îân urmaă şi raă sfraâ nt îân structura latinei clasice şi populare.

76
Numeroase limbi moderne îâmprumutaseraă direct sau indirect termeni greceşti. De aceea era firesc saă
se acorde drept de cetaă ţenie terminologiei ştiinţifice de origine greceascaă , alaă turi de cea latinaă .
Acestea sunt poziţiile principale adoptate acum îân materie de cultivare – prin îâmprumuturi – a
limbii literare. Era o primaă soluţie îân care locul predominant îâl deţinea latina, iar alaă turi de ea, limbile
romanice şi greaca. Adoptarea terminologiei latino-romanice sau greceşti nu oferea îânsaă cheia potrivitaă
saă deschidaă de la sine porţile modernizaă rii unei limbi vechi, care nu trebuia totuşi saă -şi schimbe îân felul
acesta fizionomia cu alta, deosebitaă de îânfaă ţişarea ei moştenitaă de veacuri.
Spre deosebire de latinişti, Heliade îânţelegea adoptarea elementelor de îâmprumuturi ca o
adaptare la specificul limbii noastre: „Vorbele straă ine trebuie saă îânfaă ţoşeze îân haine romaâ neşti şi cu
mascaă de rumaâ n îânaintea noastraă . Deci trebuie saă spunem patriotism, şi nu patriotismos, dacaă luaă m
cuvaâ ntul din greceşte, saă scriem şi saă rostim naţie, ocazie, dacaă îâmprumuturile sunt latineşti, şi tot aşa
coleghiu, privileghiu sau mai bine colegiu, privilegiu, „dupaă genul şi natura limbii”. Trebuie saă
recunoaştem caă formele pentru care optase Heliade sunt şi cele actuale. El merge, îân privinţa aceasta,
pe drumul indicat de tradiţia noastraă mai veche, de la D.Cantemir la Gh.Şincai şi P.Îorgovici. Tipul
ocaziune, impus mai taâ rziu de latinişti, nu s-a dovedit viabil, tendinţa limbii romaâ ne literare mergaâ nd îân
direcţia prevaă zutaă de Heliade (cf. formele simţite azi ca îânvechite: condiţiune, propoziţiune etc.).
Unificarea limbii reclama deci şi acceptarea unor forme, aceleaşi pentru neologismele adoptate
îân limbaă , fiindcaă la un moment dat, datoritaă filierelor prin care paă trunseraă elemente noi, se creaseraă
sisteme flexionare diferite nu numai îân cazul substantivelor, ci şi îân al verbelor. Muntenia prefera
sufixul grecesc -isi, scriind formalisesc, recoandarisesc etc.; transilvaă nenii, bucovinenii şi baă naă ţenii
îântrebuinţau aceleaşi verbe, ataşaâ ndu-le sufixul -ălui: formăluiesc, recomăndăluiesc etc.
Se uitaă , atraă gea atenţia Heliade, paradigma caă reia îâi aparţine verbul: formare, recomandare sunt
de conj. Î, avaâ nd infinitivul a forma, iar „partiţipia trecutaă ” – format. Plecaâ nd de aici, se cuvine saă se
foloseascaă îân conjugare „la îânmulţit” (plural) formăm, iar la „singurit” (singular) – form, formi, formă şi
recomand, recomanzi, recomandă.
Patru ani mai taâ rziu, îân Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor
(1832), Heliade avea saă reia unele din ideile expuse mai îântaâ i, îân prefaţa Gramaticii, trataâ nd cu aceeaşi
vervaă familiaraă şi ironicaă pe „croitorii” de sisteme artificiale, care se silesc saă îâmbrace limba romaâ naă „cu
haine pestriţe prea lungi sau prea scurte, îân orice caz nepotrivite pentru ea”. El porneşte de la o
definiţie a limbii care pune îân evidenţaă deosebirea dintre limbajul popular şi limba literaraă : „Limba
este mijlocul prin care ne araă taă m cunoştinţele şi cugetaă rile noastre, şi, prin urmare, cu caâ t unui om i se
îântind şi i se îânmulţesc cunoştinţele, cu ataâ ta i se îânmulţesc şi zicerile prin care îâşi numeşte ideile sale.
Limba ţaă ranului este, din acest motiv şi îân mod fatal, mai saă racaă , ea fiind limitataă la denumirile date
obiectelor şi acţiunilor din sfera îândeletnicirilor curente ale vieţi rurale. Limba oamenilor instruiţi este
mai bogataă decaâ t cea „de obşte”, deoarece ea cuprinde cuvinte îân plus pentru noţiuni necunoscute
omului simplu. Ce cale trebuie urmataă pentru a-i adaă uga ceea ce-i lipseşte? Saă se porneascaă oare
exclusiv de la limba popularaă , formaâ nd din materialul ei cuvinte noi şi „caâ rpind” cu ajutorul lui pentru
a umplea golurile? Soluţia ar fi neinspirataă şi ar duce la ridicol, caă ci, procedaâ nd astfel, observaă Heliade,
ar trebui saă se spunaă , îân loc de persoană (gramaticalaă ), obraz şi atunci pronumele personale ar fi
numite pronume obraznice, iar personalitatea obrăznicie” [Heliade-Raă dulescu, 1973:87].
Remediul trebuie caă utat tot îân posibilitaă ţile limbii, dar pe altaă cale. Un exemplu îâl oferaă
franceza, care, avaâ nd substantive moştenite ca lieu „loc”, nu a ezitat saă formeze şi altele ca localité şi
local. Nimic nu ne îâmpiedicaă saă facem şi noi de la cuvaâ ntul „primitiv” (moştenit) loc derivatele
localitate şi local, de la înainte, înaintare, de la înapoi, înapoiere. Analizaâ nd lista de derivate propuse îân
Paralelism între limba rumînă şi italiană, Heliade recomandaă folosirea „prepoziţiilor” (prefixelor)
neologice, cu ajutorul caă rora se pot crea numeroase cuvinte noi, necesare limbii culte: cu re- se pot

77
forma de la sare, resare, de la ducere, reducere etc.; cu pref. con- se obţin concetăţean, compatriot,
compătimire etc. Sugestia o gaă sise Heliade la Paul Îorgovici, pe care-l citeazaă elogios, recomandaâ nd „cu
cinste” Observaţiile acestuia din 1799. Cu remarcabilul saă u simţ lingvistic, Heliade pledeazaă pentru
adoptarea formelor de plural jurăminte, morminte, îân loc de jurămînturi, mormînturi, şi, prin analogie
cu acestea, saă se spunaă regulamente etc., nu regulamenturi. Motivul este de ordin „economic”: aceste
forme sunt mai scurte şi deci preferabile.
Pentru aceeaşi raţiune, este de dorit saă spunem politic, diplomatic etc., nu politicesc,
diplomaticesc. ÎÎn schimb, el crede caă e necesaraă forma de gerunziu adjectival murindul, murinda,
răsărinda (lunaă ), care are altaă valoare decaâ t adjectivele îân -tor: muritor etc. El a acordat, cum se ştie, un
loc larg acestei forme şi, dupaă el, alţi scriitori, îân creaţia lor poeticaă . De asemenea, Heliade îânclinaă spre
forma francezaă project îân locul formei proiect, care i se pare nepotrivitaă . ÎÎn sfaâ rşit, faă caâ nd uz de o
explicaţie istoricaă , îân virtutea caă reia lat. exponere a devenit îân romaâ neşte spune(re), Heliade cere saă se
romanizeze neologismele formate cu prefixul ex- dupaă acest model saă se scrie, nu expediţie, excadron
(sic!) etc., ci espediţie, escadron. Un sprijin gaă sise Heliade îân aceastaă privinţaă şi îân forma italianaă a
cuvintelor îân discuţie.
Limba romanaă literaraă n-a paă strat toate formele propuse de Heliade, care era caă laă uzit de
principiul analogiei. ÎÎn virtutea acestuia, ca saă ne limitaă m la un singur exemplu, dacaă de la a cânta avem
cânt, cânţi, cântă, atunci şi de la a forma, crede Heliade (vezi supra), ar trebui saă avem form, formi,
formă, iar de la a lucra – (eu) lucru. ÎÎn aplicarea criteriului logic – şi analogic – Heliade a pierdut îânsaă
din vedere caă unele din verbele romaâ neşti de conjugarea Î, au şi un sufix flexionar -ez: lucrez, veghez
etc. A forma s-a orientat dupaă acest tip – nu îânsaă şi a recomanda.
Heliade priveşte lucrurile dintr-o perspectivaă largaă , îâmbraă ţişaâ nd o îântreagaă realitate filologicaă şi
tinzaâ nd spre realizarea unei unificaă ri a formelor gramaticale. Caă ci noţiunea de limbaă este inseparabil
legataă de ideea de unitate a îântrebuinţaă rii mijloacelor ei, cu ataâ t mai mult îân cazul cuvintelor luate din
alte limbi. Pentru moment, acest lucru trebuia spus raă spicat. „Şansa” limbii noastre literare a fost caă
sensul modernizaă rii şi al integraă rii îâmprumuturilor îân specificul limbii literare, aşa cum a fost îânţeles de
Heliade îânainte de anul 1840, a gaă sit raă sunet larg, direct sau indirect, îân scrisul romaâ nesc al secolului al
XÎX-lea. Este de-ajuns saă -l menţionaă m pe C. Conachi, care, îân Scrisoare către mitropolitul Veniamin
despre învăţăturile în Moldova (1837), vorbind despre „sporirea şi pentru îântocmirea cuvintelor
neapaă rat trebuincioase” îân limba romaâ naă literaraă , invocaă „pruba maicei sale latinei” şi recomandaă
„primirea de cuvinte straă ine”, cu „îântocmirea lor pe teapa (in spiritul) graiului”. Firesc i se pare poetului
moldovean saă zicem filozofiei astfel, faă raă a ne ruşina, dupaă pilda altor limbi, şi nu iubire de înţelepciune,
la fel geometrie, şi nu pământo-măsură. Dacaă autorul scrisorii relua ideile lui Heliade ori se laă sa caă laă uzit
de propriul saă u bun-simţ intereseazaă mai puţin decaâ t faptul caă exista un consens aproape unanim îântre
el şi scriitorul muntean îân ce priveşte programul modernizaă rii limbii, faă raă sacrificarea specificului ei
naţional.
Cultivarea limbii prin completarea şi modernizarea fondului lexical nu era deci singura condiţie
ce se cerea îândeplinitaă îân vederea constituirii unui instrument de comunicare evoluat şi adecvat
necesitaă ţilor vremii. O limbaă literaraă este varianta îângrijitaă şi unitaraă , sub aspectul ei de limbaă comunaă ,
naţionalaă . Acest atribut ea il dobaâ ndeşte dintr-o sintezaă de traă saă turi lingvistice îântemeiataă pe
reflectarea particularitaă ţilor celor mai generale şi specifice comunitaă ţii de vorbitori care utilizeazaă
idiomul îân cauzaă . Discuţiile despre problemele limbii literare nu puteau ocoli, prin urmare, un alt
aspect esenţial care intraă îân definiţia îânsaă şi a conceptului de limbaă literaraă , anume unificarea ei îân
raport cu structura graiurilor. Cum trebuia saă se procedeze pentru a se ajunge la realizarea unitaă ţii ei
prin stabilirea unui corp de norme care saă prezinte şi saă îâmpace toate graiurile (subdialectale)
deosebite îân vorbire, şi nu mai puţin prin sistemele ortografice folosite îân cele trei provincii?

78
Cel care intervine şi de data aceasta, indicaâ nd caă ile posibile pentru îânfaă ptuirea ideii de unitate
lingvisticaă , este tot Î.Heliade-Raă dulescu. Soluţia lui era aceasta: îântoarcerea la limba scrierilor
religioase vechi, singura care putea oferi o bazaă pentru fixarea unor norme comune, datoritaă
caracterului ei mult mai unitar îân comparaţie cu limba vie din secolul al XÎX-lea. Dar Heliade îânţelege
prin limba veche bisericeascaă nu ataâ t limba lui Coresi, cum credea G.Îbraă ileanu, ci limba textelor
bisericeşti de la mijlocul secolului al XVÎÎÎ-lea, care dobaâ ndise un caracter unitar prin generalizarea
variantei literare muntene îân toate caă rţile romaneşti tipaă rite.
Norma limbii vechi bisericeşti a fost invocataă şi de alţi caă rturari din aceastaă vreme. G.Bariţiu, de
pildaă , exclude criteriul regional transilvaă nean („dialectul, scrie el, unde m-am naă scut”) îân alegerea bazei
limbii romane literare. Principiul saă u este de ordin estetic: el îânclinaă spre graiul „care place mai mult
urechilor”, iar acesta se apropie de limba caă rţilor bisericeşti. Îdeea va fi susţinutaă şi de moldoveanul
G.Saă ulescu, iar mai taâ rziu, de T.Cipariu, cel mai consecvent apaă raă tor al limbii vechi, aşezataă de el la
temelia programului de reformare a limbii culte prin „dezgroparea” elementelor uitate îân caă rţile
bisericeşti din secolele trecute. ÎÎn fond, programul astfel conceput – de Heliade şi de alţii – ducea,
implicit, la „muntenizarea” limbii, dacaă avem îân vedere caracterul muntean al limbii textelor lui Coresi
sau cel muntenizat din caă rţile religioase tipaă rite pe la mijlocul secolului al XVÎÎÎ-lea. Aceasta era şi
obiecţia pe care filologul moldovean conservator G.Saă ulescu, i-o aducea lui Heliade.
ÎÎntoarcerea la limba veche îânsemna, îân realitate, repunerea îân circulaţie a cuvintelor de origine
latinaă , dispaă rute cu vremea, ca urmare a procesului de „corupere” la care fusese supus vechiul fond
romanic îân decursul istoriei. Unificarea staă tea, din acest punct de vedere, sub semnul viitor al
purismului, îânţeles şi aplicat îân mod diferit îân a doua jumaă tate a secolului.
Trebuie saă precizaă m caă formula revenirii la limba veche nu era interpretataă – de Heliade acum,
şi nici de T.Cipariu mai taâ rziu – ca o imitaţie servilaă a limbii scrierilor religioase. Se cerea o alegere, o
triere a materialului, pentru a se reţine ceea ce apaă rea drept „clasic” şi pentru a se îândepaă rta tot ceea ce
contrazicea normele unei exprimaă ri corecte sub aspect gramatical.
Principiul selecţiei trebuia saă acţioneze şi îântr-un alt sens, pe care l-am putea numi orizontal,
faţaă de cel istoric, vertical. Heliade nu pretinde ca îân acţiunea de unificare a limbii saă se acorde un loc
privilegiat unui anumit grai, îân speţaă celui muntean. Condus şi de data aceasta de un remarcabil simţ al
realitaă ţii şi lipsit de orice prejudecataă exclusivistaă regionalaă , Heliade recomandaă saă se ţinaă seamaă de
raă spaâ ndirea cuvintelor pe tot cuprinsul teritoriului locuit de romaâ ni, adicaă de caracterul popular,
general, al unuia sau altuia dintre elementele ce trebuiau saă intre îân normele exprimaă rii literare. ÎÎntr-o
scrisoare adresataă îân 1838 lui C.Negruzzi, el ţine saă precizeze acest lucru, araă taâ nd caă este necesar saă
aibaă îân vedere cuvintele cu raă spaâ ndire largaă , precum şi pronunţarea lor de caă tre „cea mai mare parte de
romaâ ni”. ÎÎn 1839, el revine asupra acestei idei, araă taâ nd care sunt condiţiile ce trebuie avute îân vedere
pentru a pune la temelia limbii literare elementele comune, selectate din toate graiurile cu scopul de a
se asigura limbii un caracter unitar, naţional: „Multe au bune moldovenii, multe au bune ungurenii,
baă naă ţenii, bucovinenii, multe au bune macedonenii, multe au bune muntenii; dar multe au toţi şi rele.
Saă lepaă daă m ce-i raă u, saă îâmbraă ţişaă m ce e bun de la toţi şi îântre toţi şi saă primim şi îânnoiturile cele bune.
Un trup saă fim cu toţi, o limbaă saă avem…”.
Exceptaâ nd un numaă r foarte limitat de filologi – îântre care primul loc îâl deţinea acelaşi
G.Saă ulescu –ideile lui Heliade au fost acceptate şi îâmbraă ţişate şi îân Moldova. Heliade este recunoscut
drept „legiuitor” al limbii de caă tre cel care avea saă devinaă peste caâ ţiva ani cel mai reprezentativ
prozator al Moldovei, C. Negruzzi. Lingvistul muntean îântreţine o corespondenţaă publicaă cu C. Negruzzi,
fapt ce trebuie considerat drept un moment esenţial îân procesul fixaă rii regulilor comune cu privire la
unificarea limbii romaâ ne prin recunoaşterea şi acceptarea autoritaă ţii, îân aceastaă materie, a lui Heliade.

79
ÎÎn 1836, C. Negruzzi se adresa lui Heliade, faă caâ ndu-i aceastaă maă rturisire: „Crede, domnul meu,
caă noi, preţuind ostenelile d-tale, ne place a te vedea model îân scrierile şi traducerile noastre şi vaă
aducem laudaă ce se cuvine unui literat reformator şi legiuitor al limbii”. Aceste raâ nduri sunt un
document de îânsemnaă tate capitalaă pentru etapa istoricaă a ideii de limbaă literaraă din preajma anului
1840 şi pentru evoluţia ei ulterioaraă . Moldovenii gaă sesc un model de limbaă literaraă îân scrierile lui
Heliade şi declaraă caă -l vor urma. Deci, continuaă Negruzzi, „va trebui saă se scrie şi îân Moldova - ori, şi nu
-oriu, regulamente, şi nu regulamenturi, z se va pronunţa ca îân Muntenia zi, astăzi etc. De asemenea,
formele de „neam femeiesc” ale unor substantive (la origine neutre) ca privileghia, coleghia (venite
prin filieraă ruseascaă ) vor trebui abandonate îân favoarea celor propuse de Heliade: privilegiu, colegiu
etc”.
Concesiile nu sunt totuşi generale. C. Negruzzi crede caă ar trebui paă strate fonetismele cu gi, ca
îân mold. gios, gioc, giudecată, ca îân italianaă , de unde „derazaă zicerile aceste”: giu, gioco, giudice.
Îtalienizat pe de o parte (îânaintea lui Heliade!), prozatorul moldovean se arataă partizan al
etimologismului, nu al limbii vechi sau al graiului moldovean, caâ nd opteazaă pentru fonetismul cîne,
pîne, mîne. Respingaâ nd variantele munteneşti, el se sprijinaă pe un argument scump latiniştilor: îân latinaă
(şi îân italianaă ) nu se zice painis, cainis, ci pane, cane… îân sfaâ rşit, lui Negruzzi i se pare caă este mai
potrivit saă se pronunţe şi saă se scrie ca îân Moldova: proţes, ţivilizat, nu proces, civilizat cum scrie
Heliade (care urma, de fapt, el, de data aceasta, ortografia italianaă ). Negruzzi nu admite îânsaă , şi pe bunaă
dreptate, nici forma şenă pentru scenă, fiind gata totuşi saă renunţe la grafia şi pronunţia moldoveanaă
sţenă îân favoarea celei care s-a şi impus: scenă. Chiar dacaă n-a fost de acord cu toate propunerile faă cute
de Heliade, C. Negruzzi a avut un rol esenţial îân propagarea ideilor pozitive ale caă rturarului muntean îân
Moldova, susţinaâ ndu-le cu convingere şi dupaă ce autorul lor le-a abandonat.
Cultura vastaă , erudiţia filologicaă şi talentul literar, profunzimea gaâ ndirii, curajul opiniei
personale şi capacitatea de a intui surprinzaă tor esenţa problemelor cercetate i-au permis lui Heliade saă
se manifeste ca un vizionar, ca deschizaă tor de drumuri îân cele mai variate domenii ale culturii
romaâ neşti, el îândeplinind astfel îân Principate un rol similar cu cel pe care l-a avut Şcoala Ardeleanaă îân
Transilvania. Îdeile sale privitoare la modernizarea şi unificarea limbii romaâ ne literare, exprimate paâ naă
la 1840, au fost preluate, dezvoltate şi aplicate de reprezentanţii curentului istoric şi popular, tot aşa
cum latinismul şi, îân general, curentele puriste din secolul trecut au continuat principalele idei ale
Şcolii Ardelene.

3.2.4. Trăsături ale limbii literare din epoca premodernă

ÎÎn lucraă rile filologice scrise de muntenii Îenaă chiţaă Vaă caă rescu şi Îon Heliade Raă dulescu sau de
moldovenii Toader Şcoleriu şi George Saă ulescu, deşi se formeazaă unele paă reri despre unificarea
normelor limbii romane, se pune la contribuţie, îân cazul celor dintaâ i, aproape exclusiv material oferit
de varianta literaraă munteneascaă , iar îân cazul celor din urmaă , de varianta moldoveneascaă .
ÎÎn afara divergenţelor regionale, variantele literare din aceastaă perioadaă prezintaă şi tendinţe
comune, cum sunt: adoptarea unor fonetisme şi forme morfologice noi, care le îânlaă turaă pe cele simţite
ca fiind arhaice, şi mai ales preferinţa tot mai accentuataă pentru îâmprumuturile latinoromanice.
Îataă , pe scurt, principalele traă saă turi ale limbii romane literare îân perioada 1780 – 1840.
Fonetică. Unele fonetisme arhaice, cu o largaă circulaţie îân toate scrierile din perioada
anterioaraă , sunt treptat şi definitiv abandonate. Astfel, e > i (citi, din, dintre etc.), diftongul ia (priiaten,
iaste) este îânlocuit cu ie, slova ђ noteazaă şi îân variantele nordice vocala e îân cuvintele de tipul lege,
greşeşte, u final, deşi este notat frecvent îân Gramatica lui Heliade, este doar un ornament grafic, dupaă
cum precizeazaă îânsuşi autorul caă rţii. Este foarte importantaă îânlocuirea, dupaă 1780, a africatei dentale
dz (audzi, dzise) cu z îân toate variantele literare de tip nordic.
80
Printre alte fonetisme am putea menţiona: paă strarea vocalei ă in păhar, rădica, răsipi etc. şi
îânlocuirea lui i cu î in împle, îmblă, îmflă sau trecerea lui î la i in ride, sint, singe etc. Acestea s-au
menţinut nu numai datoritaă tradiţiei, ci şi îân virtutea aplicaă rii, mai ales de caă tre filologii transilvaă neni, a
principiului ortografic etimologic.
Setea de îântoarcere la un prototip de limbaă i-a determinat pe caă rturarii Şcolii Ardelene saă
apeleze şi la alte fonetisme vechi şi populare, uneori chiar la regionalisme, dacaă acestea puteau sluji
idealului apropierii de modelul latin. Astfel, ei acceptaă ca norme unice j pentru ğ (joc, judeţ) şi z pentru
dz (zic, auzi). Dar ğ e menţinut îân cuvinte ca împregiur, încungiura, unde poate fi recunoscut latinescul
gyrus. Din aceleaşi considerente, ei utilizeazaă formele faă raă i: cîne, mîne, pîne, care, de altfel, se vor
paă stra îân limba cultaă paâ naă la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea. Uzuale sunt şi formele cu e(i) nesincopate:
direg, diregătorie, dirept etc. Din dorinţa de a reduce caâ t mai mult frecvenţa vocalelor „intruse”, faă raă
corespondent îân latinaă (şi îân celelalte limbi romanice) – ă şi î – filologii transilvaă neni acceptaă forme
regionale ca beutură, a crepa, detor, reu, strein, tinăr, a uri etc. Unii dintre ei, îân special baă naă ţenii
P.Îorgovici şi C.Diaconovici-Loga, extind aceastaă pronunţie şi asupra altor cuvinte, scriind adeche
(adicaă ), alchetuiesc (alcaă tuiesc), capetém (caă paă taă m), curend (curind), înveţetură (invaă ţaă turaă ), numer
(numaă r), redecină (raă daă cinaă ) etc. Ei ajung la astfel de forme, îântaâ lnite şi la alţi scriitori romaâ ni 1, nu
numai pentru caă îân graiul baă naă ţean fenomenul îân cauzaă e mai raă spaâ ndit, ci şi datoritaă faptului caă s-au
straă duit saă „corecteze” formele romaâ neşti dupaă modelul latin. Aşa se explicaă şi alte schimbaă ri fonetice
îân spirit latinist, pe care le îântaâ lnim la cei doi filologi. De pildaă , P.Îorgovici scria portem (purtaă m), potere
(putere), sunt (sîânt), scie (ştie) etc., iar la C.Diaconovici-Loga îântaâ lnim constant formele român,
românesc, România, personă, forte, formos etc.
De asemenea, cei doi caă rturari menţin o veche normaă a variantei literare baă naă ţene: n
netransformat in i îân cuvinte ca petroni (pietroi), spuni (spui), ţini (ţii) etc., dar introduc şi altele din
graiul natal, pe care le considerau a fi mai apropiate de cele latineşti: scamn (scaun), teu (taă u) etc.
ÎÎn limba intelectualilor transilvaă neni apar frecvent, îân aceastaă perioadaă , şi alte forme regionale
cu o circulaţie mai largaă îân graiurile din Transilvania, cum sunt: acăţa (agaă ţa), cărindar (calendar),
desvăli (dezveli), holbură (volburaă ), încătrău (incotro), lapădă (leapaă daă ), luom (luaă m), năcăji (necaă ji),
rădite (ridiche) etc. ÎÎn scrierile din Transilvania, e devine ă dupaă grupurile consonantice st şi tr:
blăstăma, dintră, trămura etc., iar a neaccentuat trece la ă îân dător, dătorii, tăbac, zădar etc.
Privit îân ansamblu, aspectul fonetic al limbii reprezentanţilor Şcolii Ardelene nu diferaă totuşi
prea mult de cel al limbii literare moderne. Aceasta se explicaă prin faptul caă , fiind cei dintaâ i îânvaă ţaţi
romaâ ni care au studiat fonetica istoricaă a limbii noastre, ei au putut saă aleagaă – ataâ t din limba romaâ naă
scrisaă îân diferite locuri şi timpuri, caâ t şi din graiurile populare – fonetismele cele mai potrivite pentru
constituirea unui sistem fonetic simplu şi unitar, care saă permitaă o caâ t mai reuşitaă îâncadrare a
neologismelor latine şi romanice îân structura limbii noastre. Prin lucraă rile filologice tipaă rite de ei s-au
raă spaâ ndit şi o seamaă de norme fonetice, care mai taâ rziu au fost acceptate şi de alţi scriitori şi filologi
romaâ ni, îân special de Î.Heliade Raă dulescu, contribuind astfel, îân etapa urmaă toare, la unificarea
normelor limbii romaâ ne literare.
ÎÎn Moldova şi îân Muntenia, limba cultaă prezintaă mai puţine inovaţii fonetice decaâ t îân
Transilvania, îân pofida faptului caă şi aici se produce o „invazie” a fonetismelor populare. Unele
fonetisme specifice, cum este, de pildaă , velarizarea vocalei e dupaă oclusivele d şi p îân cuvinte ca dă (de),
dăşărt (deşert), dăstul (destul), pă (pe) etc., deşi apar mai des, continuaă saă aibaă o frecvenţaă mai redusaă
faţaă de cele care s-au impus îân limba literaraă mai taâ rziu. ÎÎn schimb, sunt generale unele norme mai
vechi ale variantei literare munteneşti: z (zi) şi j (joc, joi, dar şi încongiura), îi (cîine, mîine, pîine), s, j, r
duri îânaintea diftongului ea (covîrşaşte, veştejaşte, hotăraşte).

1De exemplu, la C.Conachi întâlnim formele resboae, resplăteşte, recoreşte, zedar.


81
Varianta literaraă moldoveneascaă , reprezentataă mai ales de limba caă rţilor apaă rute îân Tipografia
Albinei Românești, paă streazaă africata ğ îân gioc, giudecată, formele faă raă i: mîne, pîne, r moale îân sufixele
-ar, -tor: cepariu, ştiutoriu etc., dar şi agiutoriu, ceriu etc. Unele fenomene fonetice de tip nordic au
acum o frecvenţaă mai mare îân limba scrisaă din Moldova, dar nu reuşesc saă se impunaă ca norme. Dintre
acestea fac parte:
 ă protonic trecut la a: capitan;
 îânchiderea lui e medial neaccentuat, mai rar îân poziţie finalaă , îân i: adivărul, binili, ci, pi;
 trecerea lui ea la ie: mîngîiet, spăriet;
 reducerea diftongului ea la e: a ave, făcem, gre;
 rostirea duraă a consoanelor s, z, ţ, ş, j: sară, sângur, ţân, şărpi, păşând, grijă.
Dintre labiale, f se palatalizeazaă sporadic: hiară, hier, iar celelalte variazaă îân diferite regiuni ale
acestui grai. Aceste fonetisme se menţin îân scrierile majoritaă ţii intelectualilor moldoveni paâ naă la 1780,
caâ nd sunt abandonate sub presiunea normelor unitare.
Morfologie. ÎÎn structura morfologicaă a limbii romaâ ne literare nu se produc modificaă ri
importante faţaă de epoca anterioaraă . Majoritatea normelor vechi şi populare specifice limbii culte din
secolul al XVÎÎÎ-lea se paă streazaă şi îân aceastaă perioadaă , îânsaă alaă turi de ele apar, mai frecvent decaâ t îân
scrierile de paâ naă atunci, unele forme noi, care s-au impus îân limba literaraă modernaă .
Reflectaâ nd aceastaă situaţie, scrierile normative, îân special gramaticile, consemneazaă , adesea,
douaă şi chiar trei variante pentru aceeaşi formaă morfologicaă . Doar îân Gramatica românească a lui Î.
Heliade Raă dulescu selecţia e mai riguroasaă , faă raă a fi îânsaă nici aici perfectaă . Menţionaă m, îân continuare,
caâ teva dintre cele mai importante inovaţii morfologice care tind saă se impunaă îân aceastaă perioadaă .
a. ÎÎn scrierile transilvaă nene se constataă tendinţa de îânlocuire a articolului genitival invariabil a
cu formele al, a, ai, ale.
b. Tot la ei, dar şi îân textele moldoveneşti, consemnaă m preferinţa pentru formele verbale cu
dentala refaă cutaă la pers. Î sg. a indicativului prezent: aud, spun, pot (ultima formaă alternaâ nd cu poci. ÎÎn
textele munteneşti îântaâ lnim, aproape faă raă excepţie, formele iotacizate (eu) auz, spui.
c. Se raă spaâ ndesc acum, îân special la filologii baă naă ţeni, formele cu u la imperfect, pers. a ÎÎÎ-a pl:
(ei) erau etc., dar cele identice cu singularul (el, ei) mergea continuaă saă fie majoritare.
d. ÎÎn varianta literaraă munteanaă , se generalizeazaă auxiliarul a la pers. a ÎÎÎ-a sg. a perfectului
compus, îân timp ce moldovenii şi transilvaă nenii paă streazaă îâncaă forma nediferenţiataă au.
e. ÎÎn toate scrierile, conjunctivele neregulate de tipul să deie, să ieie, să steie alterneazaă cu cele
îân -ea (-a).
Toate aceste forme sunt recomandate de Î.Heliade-Raă dulescu, mai cu seamaă dupaă 1836, ca
norme ale limbii romaâ ne literare, cu toate caă , paâ naă la 1840, nici el nu le respectaă decaâ t parţial.
O notaă aparte faţaă de limba cultaă actualaă o dau structurii morfologice din perioada la care ne
referim numeroasele neologisme latino-romanice, care au o altaă îâncadrare morfologicaă decaâ t cea de azi
[Vezi: Îvaă nescu – Leonte, 1956; Ursu, 1963].
Sintaxa. Ca şi morfologia, sintaxa mai paă streazaă îâncaă numeroase elemente vechi şi populare,
specifice limbii caă rţilor bisericeşti din secolul al XVÎÎÎ-lea. Abia spre sfaâ rşitul perioadei de tranziţie,
structura sintacticaă a limbii literare îâncepe saă se clarifice şi saă se modernizeze datoritaă intervenţiei, îân
primul raâ nd, a lui Î. Heliade Raă dulescu, dar, fireşte, şi îân urma influenţei tot mai puternice a sintaxei
populare şi a modelelor romanice, îân special a modelului sintactic francez.
Surprinzaă tor este faptul caă la cei dintii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene nu îântaâ lnim decaâ t rar
construcţii sintactice alcaă tuite dupaă modelul latin.
Lexicul suferaă schimbaă ri esenţiale îân aceastaă perioadaă . ÎÎn Moldova şi Muntenia, influenţele
orientale (greacaă , turcaă , ruseascaă ) fac ca lexicul intelectualilor romani de paâ naă la 1840 saă ne aparaă

82
îânvechit şi relativ saă rac. ÎÎn deceniul al ÎV-lea al secolului al XÎX-lea se amplificaă şi îân ţaă rile romaâ neşti
procesul de modernizare a lexicului literar – proces îânceput îâncaă pe la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea, ca
urmare a laă rgirii influenţelor romanice, îân special a celei italiene şi franceze. ÎÎn scurt timp, vocabularul
romaâ nesc îâşi va schimba radical fizionomia îân Principate. Îar îân Transilvania, unde acţiunea de
„reromanizare” a limbii culte îâncepuse pe la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea, modernizarea s-a produs
mai de timpuriu.
ÎÎntrucit direcţiile principale deschise de Şcoala Ardeleanaă îân aceastaă privinţaă au fost urmate îân
secolul al XÎX-lea de aproape toţi intelectualii romaâ ni, vom insista asupra contribuţiei lor la îânnoirea şi
îâmbogaă ţirea lexicului romaâ nesc. Spirite universale, deschise la tot ceea ce era nou îân cultura europeanaă
din acea epocaă , caă rturarii transilvaă neni şi-au propus, şi îân bunaă maă suraă au reuşit, saă organizeze
dezvoltarea culturii noastre pe o cale nouaă , modernaă . ÎÎn acest sens, ei au iniţiat cea dintii acţiune
organizataă de traducere şi elaborare a numeroase şi variate opere din diverse ramuri ale ştiinţei:
filozofie, logicaă , gramaticaă , matematicaă , fizicaă , medicinaă , agronomie etc. Totodataă , ei n-au îâncetat saă
alcaă tuiascaă opere istorice, saă traducaă lucraă ri religioase şi chiar s-au îâncumetat saă elaboreze unele
scrieri literare. O astfel de acţiune era îânsaă aproape imposibil de îântreprins cu mijloacele de care
dispunea limba romanaă din secolul al XVÎÎÎ-lea. De aceea filologii transilvaă neni s-au straă duit, îânainte de
toate, saă creeze terminologia necesaraă exprimaă rii celor mai importante noţiuni ştiinţifice, dar nu au
neglijat nici îâmbogaă ţirea de ansamblu a lexicului romanesc.
Cum era şi firesc, principalele surse de sporire a vocabularului literar nu puteau fi decaâ t latina
şi limbile romanice, iar dintre acestea, îân primul raâ nd, italiana. Totuşi primii latinişti nu numai caă n-au
abuzat de neologisme, dar s-au straă duit chiar saă romanizeze terminologia filozoficaă curentaă de origine
greacaă sau latinaă . S. Micu aşeza limba romaneascaă alaă turi de toate limbile mari îân care cei mai de seamaă
filozofi ai timpurilor au îâncercat caâ ndva saă -şi exprime gaâ ndurile. El credea despre limba sa maternaă caă
aceasta îântr-adevaă r este o oglindaă a universului pentru cine s-ar fi priceput saă scotoceascaă prin
ungherele şi tainiţele ei. Neologismul e admis de Klain numai „unde graiul nostru s-ar afla îân lipsaă ”. Aşa
se explicaă , pe de o parte, preferinţa manifestataă de caă rturarii transilvaă neni faţaă de termenii calchiaţi
sau traduşi, iar pe de altaă parte, menţinerea aproape integralaă a fondului lexical existent îân vechile
scrieri romaneşti, pe care ei s-au straă duit saă -l completeze cu numeroase cuvinte create prin derivare
sau compunere, dar şi cu unii termeni arhaici sau regionali, mai ales dacaă aceştia erau de origine latinaă .
Aşadar, filologii transilvaă neni n-au manifestat tendinţe puriste, îântrucaâ t ei n-au dorit saă elimine
cuvintele straă ine paă trunse îân ţesaă tura limbii romane de-a lungul timpului, ci s-au îâmpotrivit mai cu
seamaă adoptaă rii neologismelor provenite din altaă sursaă decaâ t cea latinaă sau romanicaă .
Îataă o listaă sumaraă a elementelor lexicale caracteristice pentru limba îânvaă ţaţilor transilvaă neni:
Neologisme latino-romanice: atentat, cauză, condiţie, conferenţie, columnă, constituţie,
director, elocvent, impostor, literă, gen, inscripţie, magistru, memorie, modă, natură, naţioane (naţiuni),
ocasie, omagiu, orator, pedagog, pronunţie, proprietate, presidium, a recomenda, a replica, regulă,
securitate, sistemă, soţietate, sufragiu, ţivilizaţie, urban, virtuos, veneraţie etc.
Termeni ştiinţifici: articul, imperfect, interjecţie, mod, verb, dialect, derivat, compoziţie,
cujugţie, poziţie, contaminat, , lavă, pori, speriinţă, termen etc.
Termeni calchiaţi sau traduşi: chipuri „moduri”, hotărâre „definire”, închipuire peste tot „idee
universalaă ”, închipui „imagina” a împururi „a eterniza”, întregime „integritate”, nestrăbătuincios
„impenetrabil”, putinţă „posibilitate”, singuratec „individual”, spiţă „specie”, stăriîmprejur
„circumstanţe”, temei „subiect”, trup „corp, lucru”, zicere „afirmaţie” etc.
ÎÎnvaă ţaţii transilvaă neni au îâncercat saă completeze, de asemenea, fondul lexical romanesc cu
termeni noi formatți prin derivare şi compunere. Atenţia lor s-a îândreptat, îân primul raâ nd, spre
raă daă cinile moştenite din latinaă . ÎÎn Observaţii de limbă rumânească, Paul Îorgovici propune o listaă foarte

83
bogataă de cuvinte noi, create prin derivare de la elemente lexicale mai vechi, moştenite din latinaă :
advenire „a veni la cineva, a sosi”, convenire, convenciune „îâmpaă care”, devenire „a veni îân jos” (toate de la
verbul venire); iluminare (luminare), imperit „neştiut”, imperiţie „neştiinţaă ”, periculu „cercare cu frica”,
periculos „plin de fricaă ”, prelucire „straă lucire” (de la lucire), prevenire „a ajunge la ceva”, provenire „a
veni din paă maâ nt” (de la venire) etc.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene au preferat mai ales termenii arhaici, regionali şi populari de
origine latinaă , pe care i-au introdus îân scrierile lor cu intenţia de a îântregi fondul latino-romanic al
vocabularului romanesc literar. ÎÎntre aceştia se numaă raă : aorea „odinioaraă ” (lat. ad hora), ai „usturoi”
(lat. alium), a custa „a traă i” (lat. constare), a comânda „a face masa de pomenire pentru omul mort” (lat.
commandare), op „trebuie, este necesar” (lat. opus est), rost „guraă ” (lat. popularaă rostrum) etc.
Frecvente sunt şi regionalismele ardeleneşti de alte origini: armariu „dulap de vase”, cătană
„soldat”, dărăb „bucataă ”, a făgădui „a promite”, a tăgădui „a nu recunoaşte”, tină „noroi”, ghib „cocoşat”,
iosag „avere”, pleşug „chel”, cloambă „ram”, faă rtai „sfert” etc.
O traă saă turaă specificaă a lexicului literar din aceastaă perioadaă este interferenţa elementelor
orientale, provenite din turcaă , greacaă , neogreacaă şi rusaă (îân Moldova şi Muntenia), sau a
îâmprumuturilor din maghiaraă şi germanaă (îân Transilvania), cu tot mai numeroase neologisme latino-
romanice, a caă ror aspect diferaă adesea de cel pe care l-au caă paă tat mai taâ rziu îân romanaă , datoritaă ataâ t
filierei straă ine prin care ne-au venit, caâ t şi modului îân care au fost adaptate la sistemul fonetic şi
morfologic al limbii noastre.
Examinaâ nd structura limbii romaâ ne culte din perioada de tranziţie, constataă m caă , îân ansamblu,
ea mai paă streazaă îâncaă o parte din traă saă turile specifice vechii romane literare. Paralel, putem observa
îânsaă continuarea unor tendinţe inovatoare, ce se vor dezvolta îân urmaă toarele decenii, şi anume:
 abandonarea treptataă a faptelor de limbaă îânvechite;
 modernizarea lexicului prin adoptarea îâmprumuturilor latino-romanice, crearea unei
terminologii ştiinţifice;
 delimitarea, îân linii mari, a principalelor stiluri funcţionale;
 îâncercaă ri de unificare a normelor exprimaă rii culte.
Fireşte caă toate acestea sunt o consecinţaă a procesului de renaştere culturalaă şi social-politicaă ,
ce s-a manifestat îân toate provinciile romaâ neşti, îâncepaâ nd din prima jumaă tate a secolului al XÎX-lea.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINARUL 1: PROBLEME DE LIMBĂ ROMÂNĂ ÎN PREOCUPĂRILE ȘCOLII ARDELENE

1. Contribuția reprezentanților Școlii Ardelene la dezvoltarea culturii și filologiei române


a) Originile Sț colii Ardelene;
b) Sț coala Ardeleanaă sț i cultura;
c) Sț coala Ardeleanaă sț i îânvaă tțaămaâ ntul;
d) Lupta pentru tipaă rirea caă rtților îân limba romaâ naă .
2. Probleme de ortografie și ortoepie în concepția Școlii Ardelene
a) Ortografia ca mijloc important pentru a demonstra originea latinaă a limbii romaâ ne;
b) Corifeii Sț colii Ardelene – adversari ai alfabetului chirilic;
c) Întroducerea alfabetului latin sț i promovarea principiului etimologic îân ortografie;
d) Conceptția ortograficaă a caă rturarilor Sț colii Ardelene.

84
3. Școala Ardeleană și problemele de gramatică
a) Sursele de inspiratție pentru caă rturarii ardeleni îân elaborarea gramaticilor;
b) Rolul gramaticii îân dezvoltarea limbii îân conceptția Sț colii Ardelene;
c) Prezentarea celor mai importante gramatici, elaborate îân cadrul Sț colii Ardelene;
d) Categoriile gramaticale sț i terminologia lor îân gramaticile Sț colii Ardelene.
4. Școala Ardeleană și problemele îmbogățirii vocabularului. Contribuții lexicografice
a) Sursele de îâmbogaă tțire a vocabularului. ÎÎmprumuturile. Neologismele;
b) Demonstrarea latinitaă tții vocabularului romaâ nesc;
c) Principalele realizaă ri lexicografice îân cadrul Sț colii Ardelene: meritele sț i deficientțele
lor.

SEMINARUL 2: I. HELIADE RĂDULESCU ȘI PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE

1. Activitatea filologică a lui I. Heliade Rădulescu: privire generală


a) Î.Heliade Raă dulescu sț i atitudinea lui fatțaă de ideile Sț colii Ardelene
b) Principalele repere îân identificarea conceptției lingvistice a lui Î.Heliade Raă dulescu
(Gramatică românească, 1828; Repede aruncătură de ochi asupra limbii și începutului românilor, 1832;
Corespondența cu C.Negruzzi, 1836, sț .a.).
2. Probleme de ortografie în preocupările lui I.Heliade Rădulescu
a) Reforma chirilicei romaâ nesț ti;
b) Întroducerea alfabetului latin;
c) Heliade – adept al principiului fonetic îân ortografie.
3. Gramatica și cultivarea limbii în viziunea lui I.Heliade Rădulescu
a) Împortantța primordialaă a gramaticii îân opera de cultivare a limbii;
b) Recomandaă ri concrete ale lui Î.Heliade privind cultivarea limbii.
4. I.Heliade Rădulescu și îmbogățirea vocabularului limbii române
a) Probemele vocabularului limbii romaâ ne, sesizate de Heliade;
b) Mijloacele de îâmbogaă tțire a vocabularului: derivarea, compunerea, îâmprumuturile
latino-romanice, îânlocuirea lexicului nelatin;
c) Conceptția privind elaborarea dictționarului limbii romaâ ne .

B. APLICAȚII:

1. Identificați principalele idei ale lui Samuil Micu despre sursele de împrumut lexical pentru
limba română, ce reies din fragmentul citat mai jos:
Fiindcaă pentru aceea vorbim ca altții saă îântțeleagaă . Nu se cade saă amestecaă m cuvinte straă ine îân
limba romaâ neascaă , adicaă nemtțesț ti sau unguresț ti cu turcesț ti sau slavonesț ti sau dintr-alte limbi, mai ales
caâ nd vorbim cu cei prosț ti... Îaraă unde lipsesț te limba noastraă romaâ neascaă sț i nu avem cu care saă putem
spune unele lucruri, mai ales pentru îânvaă tțaături sț i îân sț tiintțe, atunci cu socotealaă sț i numai caâ t iaste de
lipsaă putem saă ne îântindem saă luaă m ori din cea greceascaă , ca din cea mai îânvaă tțataă , ori din cea
latineascaă , ca de la a noastraă maicaă , pentru caă limba noastraă cea romaâ neascaă iaste naă scutaă îân cea
latineascaă ...
(Scurtă cunoștință a istorii românilor)

2. Comentați ideile lui P.Maior referitoare la modelul de ortografie a limbii române:


Sunte treizeci sț i nouaă de ani de caâ nd lingvisț tii romaâ ni dezbat problema ortografiei romaâ ne sau
latino-valahice. Caă ci asț a cum nu numai acesț tia totți sunt de acord saă izgoneascaă din republica literaraă a

85
romaâ nilor alfabetul chirilic care a îânvaă luit limba romaâ naă cu cel mai adaâ nc îântuneric, sț i saă restituie
alfabetul straă mosț esc latin, ci chiar sț i straă inii dornici saă îântretținaă relatții mai apropiate cu romaâ nii îâi
îândeamnaă cu multaă vreme îân acest sens, tot astfel nu s-a putut hotaă rîâ definitiv ce ortografie trebuie
urmataă îân folosirea alfabetului latin.
Caă ci cei care locuiesc îântre unguri, îânvaă tțatți din copilaă rie cu ortografia ungureascaă ,consfintțesc
ortografia ungureascaă . ÎÎnsaă , cei ce sț tiu limba germanaă sț i au legaă turi mai straâ nse cu germanii preferaă saă
urmeze ortografia germanaă . […]
Asț adar, trebuie saă îâmbraă tțisț aăm o atare ortografie latino-valahicaă , potrivitaă cu natura limbii
romaâ ne sț i care saă cuprindaă toate graaiurile acestei limbi, sț i cu ajutorul caă reia pe caâ t este posibil, limba
romaâ naă saă dvinaă deopotrivaă de usț or de îânvaă tțat de caă tre toate popoarele, sț i care îân fine saă facaă mai
desaă vaâ rsț itaă limba romaâ naă .
Pentru obtținerea acestui scop, nici o ortografie nu pare mai potrivitaă decaâ t cea italianaă , nu
numai fiindcaă este cunoscutaă îân îântreaga Europaă , ci îân primul raâ nd fiindcaă aceste douaă limbi, cea
italianaă sț i cea romaâ naă , care au aceeasț i origine, sunt ataâ t de legate îântre ele prin cea mai straâ nsaă
îânrudire, ataâ t îân ceea ce privesț te cuvintele,caâ t sț i pronuntțarea etc., îâncaâ t nimeni din cei care le cunosc pe
amaâ ndouaă , nu poate saă stea la îândoialaă caă odinioaraă nu au fost una sț i aceeasț i limbaă , latina popularaă .
(Ortografia română sau latino-valahică, 1819)

3. Comentați opiniile lui I.Heliade Rădulescu referitoare la unificarea și modernizarea limbii


române literare, în baza fragmentului din Scrisoare către C. Negruzzi, propus mai jos:

Sistema mea a fost ca saă poataă cineva aduce limba îân stare, pe caâ t se poate, a exprima tot ce se
gaâ ndesț te, fie îân materie fizicaă , fie moralaă , politicaă sau religioasaă . Pe drumul acesta am vrut saă am de
povatțaă, de se va putea, dreptul-cuvaâ nt, armonia sț i energia sț i sau pe caâ te trele saă îântrebuintțez deodataă ,
sau, dupaă îântaâ mplaă ri, saă aleg pe acea mai preferabilaă sț i mai potrivitaă cu îântaâ mplarea. Dreptul-cuvaâ nt
maă povaă tțuia ca toate zicerile cele nouaă saă maă silesc a le rumaă ni, dupaă cum le-au grecit, latinit, frantțozit,
italienit grecii, romanii, francezii, italienii. Armonia (pe caâ t a putut saă fie primitoare urechea mea de
armonie, sau dupaă caâ t a mea cresț tere m-a faă cut saă maă deprinz mai mult ori mai putțin cu sonuri mai
blaâ nzi sau mai aspre), armonia, zic, cerea ca îân aceastaă pravilaă de a rumaâ ni saă nu uit sț i drepturile ei ce
îân toate veacurile sț i îân toate locurile le-a avut, de a i se face adicaă totdauna scutire din pravilaă de a
rumaâ ni saă nu uit sț i drepturile ei ce îân toate veacurile sț i îân toate locurile le-a avut, de a i se face adicaă
totdauna scutire din pravilaă caâ nd a ei ureche delicataă este raă nitaă de asprimea îântaâ mpinului celui uraâ t.
[…].
Asț a, am vrut mai îântaâ i saă -mi fac sț i saă -mi hotaă raă sc mie o limbaă prin care saă maă esprim sț i saă
îântțeleg aceea ce gaâ ndesc; am vrut saă -mi fac vocabulerul terminilor tehnici, sț i m-am apucat de traductții;
am îânceput mai îântaâ i gramatica, sț i nu ca saă pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoasț tem, ci ca saă
trec prin tipii limbei sț i ca saă poci pune pe vocabulerul meu terminii cei noi gramaticali sț i saă -mi formez
limba gramaticii.

C. REFERATE:

1. Contributția corifeilor Sț colii Ardelene la modernizarea limbii romaâ ne.

2. Î.Heliade-Raă dulescu sț i unificarea normelor literare.

86
4. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE MODERNE

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă identifice problemele limbii literare din aceastaă perioadaă sț i abordarea lor de caă tre filologii
romaâ ni;
 saă prezinte principalele curente din procesul de evolutție a limbii romaâ ne moderne;
 saă analizeze aspectele pozitive sț i cele negative ale pozitțiilor curentelor respective;
 saă ia atitudine fatțaă de opiniile filologilor din epoca dataă prin formularea propriului punct de vedere
asupra problemeloe vizate;
 saă argumenteze pertinentța tezelor directției natționale îân evolutția limbii romaâ ne;

Prospectul temei:
♦ Direcția latino-romanică în evoluția limbii române literare. Tendintțele de dezvoltare a limbii romaâ ne
literare îân secolul al XÎX-lea. „Relatinizarea” sț i „reromanizarea” limbii romaâ ne.
♦ Curentul latinist. Geneza sț i obiectivele curentului latinist. Principiile lui A.Treboniu Laurian sț i
Î.C.Massim. Preocupaă rile lingvistice ale lui T.Cipariu.
♦ Influența franceză. Premisele istorice ale influentței limbii franceze îân Europa sț i Tț aările Romaâ ne.
Rezultatele acestei influentțe.
♦ Tendința italienizantă (heliadistă). Argumentele lui Î.Heliade-Raă dulescu pentru orientarea limbii
romaâ ne spre modelele italiene. Sustținaă tori sț i oponentți ai acestei pozitții.
♦ Tendința analogistă (pumnistă). Principii sț i solutții de modernizare a limbii romaâ ne îân viziunea lui
A.Pumnul.
♦ Curentul istoric popular. „Sț coala criticaă moldoveanaă ” de la „Dacia literaraă ” sț i lupta ei îâmpotriva
exageraă rilor lui Î.Heliade-Raă dulescu sț i ale Sț colii Ardelene. Preocupaă ri ale junimisț tilor de normarea
limbii romaâ ne literare.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă , Bucuresț ti, 1983, p.
177 -212.
2. Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea, Bucuresț ti,
Editura Academiei Romaâ ne, 2015.
3. MANCASț , M. Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec.al XIX-lea), Bucuresț ti, Tipografia
Universitaă tții Bucuresț ti, 1974.
4. DRAÎCA, D. Aron Pumnul and Romanian Orthography. ÎÎn: The Proceeding of the Înternational Conference
Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section: Language and Discourse, 3, Taâ rgu-
Muresț , 2016, p. 60-71; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3950/pdf [accesat 09.01.2018].
5. MÎREA, G. Junimea și neologismele. ÎÎn: Limbaă sț i literaturaă , 1980, nr.2, p.185-202.
6. PETRESCU, Î. Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul. ÎÎn: Cercetaă ri de Lingvisticaă , XÎ, 1966, nr.2, p.175-183.
7. GRECU, V.V. Timotei Cipariu și latinismul. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎX, 1970, nr.6, p.503-514.
8. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – lingvist și filolog, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2009.
9. PAMFÎL, C.-G. Contribuția lui Timotei Cipariu la cercetarea lexicului limbii române. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă
sț i Îstorie Literaraă , tomul XLÎV-XLVÎ, Bucuresț ti, 2004-2006, p.75-84; http://www.alil.ro/wp-
content/uploads/2012/05/Contribu%C5%A3ia-lui-Timotei-Cipariu-la-cercetarea-lexicului-limbii- rom
%C3%A2ne.pdf [accesat 25.01.2018].
10. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – primul filolog romaâ n. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XVÎÎ, 2008, nr.1-2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=588 [accesat 25.01.2018].

87
4.1. DIRECȚIA LATINO-ROMANICĂ ÎN EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE
Discuţiile despre problemele limbii romaâ ne literare, purtate îân deceniile 4 – 6 ale sec.al XÎX-lea,
sunt reflectate îân numeroase publicaţii ale vremii. ÎÎn esenţaă , toate problemele limbii literare, luate îân
dezbatere, acum sunt subordonate ideii de „cultivare” a limbii, de transformare a ei îântr-un instrument
modern din punctul de vedere al posibilitaă ţilor de exprimare şi unitar sub aspect naţional, care saă
raă spundaă nevoilor unei culturi aflate îân plin progres.
Limba romaâ naă literaraă din secolul al XÎX-lea o continuaă pe cea a veacului anterior, problemele ei
fiind, pe de o parte, cele luate îân discutție la sfaâ rsț itul secolului al XVÎÎÎ-lea sț i, pe de altaă parte, cele
reclamate de conditțiile noi, sociale sț i politice, cu care se confrunta societatea romaâ neascaă îân prima
jumaă tate a secolului al XÎX-lea. Despre stadiul atins de limba romaâ naă îân scrierile din preajma seolului al
XÎX-lea vorbesc lucraă rile îânvaă tțatților transilvaă neni, traducerile din autorii straă ini sț i primele manuale
sț colare.
Asemenea lucraă ri raă spundeau, faă raă îândoialaă , unei necesitaă tți stringente, caă ci erau dictate de
nevoile îânvaă tțaămaâ ntului, ele araă taâ nd calea care trebuia straă baă tutaă , de la o fazaă arhaicaă sț i popularaă a
limbii paâ naă la una modernaă , pentru a se ajunge la crearea sț i perfectționarea unui instrument de
comunicare potrivit cu noile realitaă tți sț i cu progresul ideilor îân toate domeniile de activitate. Trebuie
consemnat caă limba folositaă , îân aceastaă perioadaă , îân Principate cuprindea unele grecisme îân ramurile
vietții intelectuale sț i turcisme – îân sectoarele politic sț i material; îân plus, odataă cu instituirea
Regulamentului organic, îâsți fac intrarea – ce-i drept, pentru timp scurt – sț i elemente rusesț ti, îân special,
îân administratție.
Tț inaâ nd cont de aceste fapte sț i îâmprejuraă ri, directțiile de dezvoltare a limbii romaâ ne îân secolul al
XÎX-lea se vor îândrepta spre:
a) crearea unui instrument de expresie bogat sț i adecvat necesitaă tții de comunicare a realizaă rilor
noi din sț tiintța sț i cultura vremii;
b) adaptarea formelor la specificul sistemului limbii romaâ ne.
Prima tendintțaă implica eliminarea tuturor elementelor paă trunse îân limbaă , care aminteau de
epoci, de influentțe sț i raâ nduieli perimate. Cea de-a doua viza, îândeosebi, materialul lexical al limbii, ale
caă rui forme trebuiau integrate prin asimilarea unor îâmprumuturi faă cute din surse eterogene, mai cu
seamaă latino-romanice.
Drumul dezvoltaă rii sț i perfectționaă rii limbii trebuia saă -sț i gaă seascaă îânsaă un faă gasț croit prin
contributția oamenilor de culturaă – scriitori sț i filologi – sț i consolidat prin consfintțirea uzului.
Dezbaterile referitoare la problemele limbii literare, despre care va fi vorba infra, constituie una din
paginile cele mai instructive sț i mai pasionante ale acestei epoci.
Procesul de îânnoire sț i, îân unele privintțe, chiar de modernizare a limbii noastre literare îâncepe
îâncaă de pe la mijlocul secolului al XVÎÎÎ-lea, adicaă de atunci de caâ nd romaâ na, îânvingaâ nd definitiv
slavona, îâsți asumaă toate rosturile unei limbi oficiale sț i de culturaă . Un rol esentțial îân evolutția exprimaă rii
culte romaâ nesț ti l-a avut îânsaă sț i tendintța de laicizare a culturii noastre din acea epocaă , fapt care a dus
treptat la diversificarea stilisticaă sț i, implicit, la dezvoltare sț i îânnoire lingvisticaă . Dar acest proces se
intensificaă numai dupaă 1780, caâ nd filologii Sț colii Ardelene ridicaă problema cultivaă rii limbii – cel putțin
sub aspect teoretic – la rangul de preocupare sț tiintțificaă sț i socioculturalaă majoraă . Cu toate acestea,
modernizarea propriu-zisaă a limbii romaâ ne literare devine un fapt real, asț a cum sublinia G.Îvaă nescu,
abia de prin 1820 – 1830, caâ nd „îâncepe saă se scrie la noi o limbaă cu adevaă rat nouaă , limba literaraă de azi,
care-sț i are baza îân limba laicaă a epocii precedente, sț i abia atunci limba veche sau, mai bine zis,
bisericeascaă , nu mai e urmataă de nimeni...” [Îvaă nescu, 1980:620].
Examinaâ nd conditțiile socio-culturale care au favorizat tendintțele de modernizare a romaâ nei literare din
aceastaă perioadaă , se poate constata caă ele nu erau identice pe îântregul teritoriu dacoromaâ n.
88
Diferentțierea acestor conditții de la o provincie romaâ neascaă la alta a determinat sț i alegerea unor
directții diferite de modernizare a limbii culte. Astfel, îân vreme ce romaâ na literaraă din Transilvania îâsți
cautaă sursele de îâmprumut îân limbile de culturaă ale Occidentului romanic sț i, uneori, îân germanaă sau
maghiaraă , variantele literare din Principate paă streazaă îâncaă un contact straâ ns cu neogreaca, turca sț i,
spre sfaâ rsț itul perioadei la care ne referim, cu rusa. Abia îân jurul anului 1840, modernizarea îân spirit
latino-romanic a limbii sț i culturii noastre devine un scop dominant al intelectualilor romaâ ni din toate
provinciile. Paâ naă atunci, tendintța de „occidentalizare romanicaă ” a limbii literare se manifestase
succesiv – îân proportții sț i pe caă i diferite – îân toate tțaările romaâ ne.
Cu toate acestea, modernizarea limbii noastre literare îân secolul al XÎX-lea, fiind un proces
foarte complex, cu implicatții îân toate sectoarele romaâ nei culte, nu trebuie considerataă o simplaă
apropiere de limbile romanice apusene, realizataă prin adoptarea unui mare numaă r de neologisme
frantțuzesț ti sț i italiene, ci o îâncercare justificataă sț i bine fundamentataă teoretic de scoatere a romaâ nei
culte de sub influentțele neunitare de tip oriental sț i îândreptarea ei pe un faă gasț latino-romanic, mai
potrivit cu structura sț i originea sa. Acest lucru s-a realizat ataâ t prin mijloace externe, caâ t sț i prin
mijloace interne, manifestaâ ndu-se îân toate compartimentele limbii. Tocmai de aceea, îân literatura de
specialitate, se vorbesț te despre o direcție latino-romanică îân modernizarea limbii noastre literare, care,
îân secolul al XÎX-lea, a dominat cu autoritate procesul de îânnoire sț i de unificare a romaâ nei culte.
Tendinţe de modernizare a limbii romaâ ne îân spirit latino-romanic se resimt îân special îân jurul
anului 1840, caâ nd ea devine o direcţie dominantaă a intelectualilor din toate provinciile romaâ neşti, cu
imense consecinţe teoretice şi, mai ales, practice, pentru îânnoirea şi dezvoltarea romaâ nei literare.
G.Îvaă nescu menţiona, îân acest sens, caă abia de prin 1820-1830, caâ nd „îâncepe saă se scrie la noi o limbaă
cu adevaă rat nouaă , limba literaraă de azi, care-şi are baza îân limba laicaă a epocii precedente, şi abia atunci
limba veche sau, mai bine zis, bisericeascaă , nu mai e urmataă de nimeni...”. ÎÎn mai puţin de un secol,
limba romaâ naă a primit un aspect pronunţat occidental, îân vaă dit contrast cu îânfaă ţişarea ei din veacurile
anterioare. Acest lucru i-a determinat pe cercetaă tori saă vorbeascaă despre „reromanizarea”,
„occidentalizarea romanicaă ” sau „relatinizarea” limbii romaâ ne îân secolul al XÎX-lea.
Termenul „reromanizare” a fost propus de S.Puşcariu îântr-un studiu publicat pe la 1931, pentru
a denumi procesul rapid de îânnoire şi modernizare a lexicului romaâ nesc prin asimilare, numai îân caâ teva
decenii, a unui numaă r mare de îâmprumuturi latino-romanice. Î.Îordan a criticat acest termen, apreciind
caă nu se poate vorbi de o reromanizare îân cazul unei limbi ca romaâ na, care nu şi-a pierdut niciodataă
caracterul romanic. Al.Niculescu a propus îânlocuirea termenului discutat de S.Puşcariu şi Î.Îordan prin
cel de occidentalizare romanică pe care îâl consideraă mai cuprinzaă tor şi, respectiv, mai adecvat pentru a
caracteriza schimbaă rile produse îân vocabularul romaâ nesc din sec.al XÎX-lea. Sț i acest termen este îânsaă
vulnerabil, îântrucaâ t el limiteazaă evoluţia limbii la o influenţaă romanicaă apuseanaă , pe caâ nd procesul dat
a fost mult mai compex. Un caracter mai restrictiv are termenul relatinizare, propus de A.Graur şi
acceptat de mai mulţi lingvişti (V.Tț aâra, Sț t.Munteanu, E.Referovskaia ş.a).
Reromanizarea sau relatinizarea limbii romaâ ne s-a manifestat îân toate compartimentele ei şi
este rodul nu doar al influenţelor externe, ci şi al unor acţiuni deliberate ale intelectualilor romaâ ni,
îâncepaâ nd cu Sț coala Ardeleanaă şi terminaâ nd cu majoritatea caă rturarilor din sec.al XÎX-lea. ÎÎn concepţia
filologilor ardeleni, modernizarea limbii romaâ ne era posibilaă numai prin contactul ei cu latina şi,
eventual, cu italiana, poziţie îâmpaă rtaă şitaă şi de Î.Heliade Raă dulescu, îân timp ce intelectualii din
Principate susţineau apropierea cu franceza, cea mai importantaă limbaă din Europa îân acea epocaă . Paâ naă
la urmaă , cele douaă direcţii au fuzionat, aproape toţi intelectualii pledaâ nd pentru respectarea modelului
latino-romanic îân selectarea normelor unice, îân reîânnoirea sintaxei şi îân îâmbogaă ţirea vocabularului. Se
manifestaă un efort general de adaptare a îâmprumuturilor latino-romanice la structura foneticaă şi
morfologicaă a limbii romaâ ne.

89
Direcţia latino-romanicaă îân evoluţia limbii culte a determinat, îântr-o maă suraă mai mare decaâ t s-a
admis paâ naă acum, fixarea normelor moderne ale romaâ nei literare.
Acceptarea sistemului fonologic al variantei literare muntene ca bazaă pentru structura foneticaă
unitaraă a limbii noastre literare a fost posibilaă şi datoritaă faptului caă acest sistem, avaâ nd mai puţine
inovaţii, se afla mai aproape de modelul latin. Astfel, printre fonetismele cu o circulaţie relativ largaă se
remarcaă forme ca: părete (din lat.paries,-etis), rădica (din lat. eradicare), riu (din lat.rivus), ride (din
lat.ridere), câne (din lat.canis), pâne (din lat.panis) etc., precum şi forma sunt, atestataă îâncaă la P.Îorgovici
şi paă strataă paâ naă îân zilele noastre. Sț i aversiunea unor intelectuali romaâ ni pentru ă şi î poate fi explicataă
tot prin tendinţa de modernizare latino-romanicaă a limbii, sunetele respective neexistaâ nd nici îân latinaă ,
nici îân francezaă , nici îân italianaă .
Direcţia latino-romanicaă îân modernizarea limbii romaâ ne a determinat şi opţiunea pentru alte
norme morfologice, cum sunt: formele verbale cu dentala refaă cutaă : văd, aud, spun, pot etc., îân loc de văz,
auz, spui, poci etc.; abandonarea formelor perifrastice de mai mult ca perfect, includerea perfectului
simplu printre timpurile acceptate îân limba literaraă ş.a. S-a reromanizat şi sitemul de derivare al
romaâ nei: numeroase sufixe şi prefixe de origine latino-romanicaă au devenit foarte productive îân
aceastaă perioadaă : al (din lat.-alis) – săptămânal, vamal; -anţă (din it.anza) – cutezanţă, siguranţă, -bil
(din lat.-bilis) auzibil, locuibil; -ism (din fr.-isme) – românism, boierism etc.
Aşadar, modernizarea limbii romaâ ne literare îân sec.al XÎX-lea nu trebuie considerataă o simplaă
apropiere de limbile romanice apusene, realizataă prin adoptarea unui numaă r mare de neologisme
franţuzeşti şi italiene, ci o îâncercare justificataă şi bine fundamentataă teoretic de scoatere a romaâ nei
culte de sub influenţele neunitare de tip oriental şi îândreptarea ei pe un faă gaş latino-romanic, mai
potrivit cu originea şi structura sa. ÎÎn consens cu aceastaă orientare latino-romanicaă , îân lingvistica
romaâ neascaă din aceastaă epocaă s-au faă cut remarcate un sț ir de curente – mai moderate sau mai
extremiste – care propuneau solutții pentru dezvoltarea sț i modernizarea limbii romaâ ne literare.

4.2. CURENTUL LATINIST


Curentul latinist reprezintaă continuarea şi amplificarea ideilor Sț colii Ardelene îân decursul
secolului al XÎX-lea, misț care ce se desfaă şura îân paralel cu influenţa franceză şi direcţia italienizantă. ÎÎnsaă
latinismul, extins şi îân Principate, se îântemeia pe o altaă tezaă decaâ t cea susţinutaă de S.Micu, Gh.Sț incai şi
P.Îorgovici, potrivit caă reia romaâ na ar fi latina clasicaă coruptaă . Direcţia latinistaă îâşi trage raă daă cinile din
concepţia lui P.Maior, dupaă care „limba romaâ naă toataă e limba romanaă , care fu alcaă tuitaă de latina
poporanaă ”.
Conform acestei teorii, slavonismele, infiltrate ulterior îân romaâ naă , n-ar fi intrat adaâ nc şi n-ar fi
afectat ţesaă tura originaraă , latinaă , a limbii noastre. Refacerea caracterului ei straă vechi, curat latinesc,
este posibilaă , dacaă romaâ nii s-ar îânvoi saă scoataă din limba lor cuvintele slavone şi straă ine, îân general.
Pe la jumaă tatea secolului al XÎX-lea, ideile latiniste îân materie de îâmbogaă ţire a limbii erau
susţinute de un mare numaă r de intelectuali, chiar dacaă ele se deosebeau ca nuanţaă : dacaă argumentele
îâmprumutului din latinaă erau acceptate, îân teorie, faă raă rezerve, îân schimb caă ile ce trebuiau saă ducaă la
acest scop erau diferite, ele situaâ ndu-se îântre formula apelului la „muma” latinaă , îân cazul caâ nd
îâmprumutul era necesar, şi purismul declarat, care cerea relatinizarea limbii prin îândepaă rtarea şi
îânlocuirea cuvintelor de alte origini.
Cea dintaâ i formulare savantaă a ideilor latiniste îân Principate se regaă seşte îân lucrarea eruditului
profesor August Treboniu Laurian, Tentamen criticum (1844), scrisaă îân latineşte şi urmaă rind saă
demonstreze originea latinaă şi structura romanicaă a limbii romaâ ne. Teza principalaă a lucraă rii: limba
romaâ naă şi-a paă strat caracterul latin neîântrerupt, din secolul al XÎÎ-lea, ba chiar din epoca lui Traian,
90
paâ naă azi; ea nu şi-a schimbat îânfaă ţişarea, cu excepţia caâ torva barbarisme, introduse prin contactul cu
popoarele vecine, aceste cuvinte afectaâ nd puritatea limbii noastre. Laurian nu recunoaşte existenţa
sunetelor romaâ neşti ă, î, ţ, z, ş, deoarece nu le regaă sea îân latinaă , toataă ortografia lui reflectaâ nd o
ipoteticaă formaă imaginataă de filolog ca fiind cea „veche”. De exemplu, verbul a avea trebuia ortografiat
la prezent: abiu, abi, abie, abemu, abeţi, abu, dar pronunţat: am, ai, are etc., sau alte exemple: „Una
rondinella nu face primavera”.
A.T.Laurian a fost o personalitate de o vastaă eruditție, opera lui dezvoltaâ nd spiritul initțiat de
Sț coala Ardeleanaă îân cadrele noi ale curentului latinist (1840-1880), îângrosț aând uneori paâ naă la exagerare
principiile latinismului (etimologizarea ortografiei) sț i purismul (eliminarea elementelor nelatine din
lexicul limbii romaâ ne), reflectate sț i îân opera sa de vaâ rf, care constituie momentul culminant al
latinismului purist şi etimologizant, Dicţionarul limbii române (3 volume, 1871-1877), elaborat, ca
proiect, îâmpreunaă cu Ion C.Massim, din îânsaă rcinarea Socetăţii Academice, îân concepţia caă reia lucrarea
trebuia saă fie o „carte a caă rţilor, cuprinzaâ nd materia limbei şi forma ei”, prin care saă se îânalţe
„monumentul cel mai nepieritor ce un popor poate ridica spre eternizarea fiinţei sale”. Autorii
precizeazaă îâncaă îân Prefaţă caă ei sunt caă laă uziţi de un principiu latinist, potrivit caă ruia orice cuvaâ nt sau
formaă „curat romanicaă ” are dreptul, indiferent de raă spaâ ndirea ei, „de a trece îân gura tuturor romaâ nilor”
şi de a figura deci îân dicţionar; restul cuvintelor de origine neromanicaă sau îândoielnicaă , precum şi
neologismele neromanice urmau saă fie trecute îântr-un Glosar, care a apaă rut îân 1877, odataă cu ultimele
fascicule ale Dicţionarului. Dicţionarul adoptaă , îân ortografie, principiul etimologic extrem al Societaă ţii
Academice: cămaşă este scris camesia, pentru a fi mai aproape de lat.camisia, chintesenţă se scria
cintessentia, dispreţ - despretiu ş.a., pe caâ nd cuvinte vechi ca balaur, chip, cireadă, scump, vreme, zăpadă
etc. sunt aruncate îân Glosar.
Concepţia latinistaă pe care se îântemeiazaă autorii nu putea raă spunde cerinţelor aşteptate îân
privinţa îâmbogaă ţirii, perfecţionaă rii şi normaă rii limbii literare, oricine putaâ nd constata caâ t de artificialaă
apaă rea imaginea limbii literare îân concepţia erudiţilor latinişti. Este clar de ce, chiar de la apariţia
primelor fascicule, lucrarea a fost considerataă de caă tre contemporani un esț ec total, fiind criticataă sever
îân „Convorbiri literare” de N.Quintescu, apoi de Al.Odobescu îân şedinţele Societaă ţii Academice.
Principalele obiecţii au fost:
a) autorii au introdus îân dicţionar îân mod arbitrar cuvinte direct din latinaă , faă raă vreo legaă turaă
cu romaâ na vie;
b) cuvintele apar îântr-o formaă care nu are nimic comun cu pronunţarea realaă din limba uzualaă .
Concluzia care se impune este caă lucrarea celor doi latinişti era claă ditaă pe o temele şubredaă ,
inspirataă dintr-o concepţie aflataă îân conflict cu îântreaga dezvoltare istoricaă a limbii. Împresionantul
edificiu era construit de sus îân jos, de la o teorie filologicaă spre realitatea lingvisticaă , realitate ce trebuia
constraâ nsaă saă intre îântr-o formulaă pentru a cuprinde îân ea nu tezaurul autentic al limbii naţionale, ci un
inventar lexical fabricat îân cea mai mare parte cu scopul de a justifica o teorie.
Un alt corifeu şi figuraă proeminentaă a latinismului raă maâ ne, dupaă anii 1850-1860, Timotei
Cipariu, care apartține asț a-numitei a doua generatție a Sț colii Ardelene sț i este primul filolog romaâ n îân
sensul modern al cuvaâ ntului sț i un apaă raă tor consecvent al ideii puritaă ţii latine a limbii romaâ ne. Este
membru fondator al Asociației Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român (ASTRA, 5
noiembrie 1861), care-l alege mai îântaâ i vicepresț edinte sț i apoi presț edinte al ei. ÎÎn 1866, caâ nd se
îânfiintțeazaă Societatea Literaraă , care va deveni, ulterior, Academia Romaâ naă , T.Cipariu, pe atunci cea mai
mare autoritate pe traâ mul filologiei romaâ nesț ti, este ales membru sț i, totodataă , presț edintele ei la
lucraă rile din 1866.
Preocuparea permanentaă care l-a consacrat ca îântemeietor al filologiei sț tiintțifice romaâ nesț ti a
fost studiul limbii române. ÎÎn concepţia sa, limba romaâ naă nu s-a naă scut din amestecul cu alte limbi, iar

91
elementele slave – caă ci ele erau,îân primul raâ nd, ţinta latiniştilor – au fost şi au raă mas un corp straă in, un
produs anormal – „o pecinginaă ”, datoria filologului fiind de a îândepaă rta adaosurile straă ine care tulburaă
puritatea limbii şi-i îântunecaă faţa ei straă veche.
Punctul de vedere al lui T.Cipariu este latinizant şi purist îântr-un alt sens decaâ t al altor latinişti
predecesori şi contemporani lui – el este arhaizant. Savantul de la Blaj crede caă latinizarea limbii
romaâ ne este posibilaă prin recuperarea cuvintelor latineşti vechi ale limbii romaâ ne, ceea ce, teoretic,
îânseamnaă îântoarcerea la starea originaraă a limbii noastre, adicaă la fondul ei straă vechi.
T.Cipariu este exponentul etimologismului moderat. Principalele obiective ale cercetaă rii sale
sunt: cristalizarea gramaticii, curățirea limbii sț i stabilirea ortografiei.
ÎÎn conceptția lui T.Cipariu, limba e considerataă un produs istoric: evolutția limbilor depinde de
conditțiile de viatțaă specifice fiecaă rui popor. Calea de îâmbogaă tțire a unei limbi este uzul, îântțeles, îân primul
raâ nd, ca o cale internaă , dar tot îân numele uzului sunt acceptate sț i îâmprumuturile. Limba se fixeazaă prin
literaturaă , care trebuie saă fie scrisaă , îânsaă scriitorii nu trebuie saă facaă „îânnoituri gramatice faă raă nici un
fundament” [Cipariu, 1987:267], ci trebuie saă se mentținaă îân limitele „spiritului limbii”. ÎÎn ortografie
sustține principiul etimologic, dar nu-l respinge total nici pe cel fonetic. Motiveazaă optțiunea pentru
principiul etimologic prin nevoia de a se realiza unitatea limbii natționale, îântr-un moment caâ nd
niciunul dintre dialectele existente nu se ridicaă la rangul de normaă literaraă unicaă .
O operaă de referinţaă îân curentul latinist este Gramatica limbii române, elaborataă de T.Cipariu şi
acceptataă la concursul instituit de Societatea Academicaă . Cartea este alcaă tuitaă din douaă paă rţi: Analitica
(Fonetica şi Morfologia), apaă rutaă îân 1867, şi Sintetica (Sintaxa), apaă rutaă îân 1877. Ea exprimaă şi aplicaă
de fapt principiile latiniste, promovate de majoritatea membrilor Societaă ţii Academice şi fixate îân
programul de concurs, care recomanda saă se examineze cu atenţie formele cuvaâ ntului din limba
actualaă şi din trecut, saă fie comparate cu formele din limbile romanice, saă se cerceteze excepţiile,
explicaâ ndu-se cauza lor, saă se fixeze regulile gramaticale, faă raă a se aduce prejudiciu uzului limbii
romaâ ne.
Gramatica lui T.Cipariu este, faă raă îândoialaă , opera unui savant şi a unui foarte bun cunoscaă tor al
limbii romaâ ne vechi şi populare, îânsaă ea n-a putut constitui un corp de norme pe baza caă rora saă se
stabileascaă regulile ortografice şi gramaticale, cerute de o exprimare unitaraă , naţionalaă , îântrucaâ t îânsaă şi
ideea de normaă era subordonataă de Cipariu concepţiei sale latiniste şi arhaizante şi prea puţin uzului
general al limbii, aşa cum cerea programul Societaă ţii Academice.
Excesele latinismului au faă cut obiectul unor numeroase atacuri din partea oamenilor de culturaă
din aceastaă vreme şi de mai taâ rziu. V.Alecsandri, „Junimea” şi Î.L.Caragiale îâşi faă cuseraă din combaterea
pe diverse caă i a latinismului un program pe care l-au respectat cu consecvenţaă . Îmaginea ridiculizataă a
latinismului, rezultataă de pe urma acestor poziţii critice şi a atitudinii sairice a unor scriitori a staă ruit
mult timp şi mai staă ruie îâncaă .
Procesul perfecţionaă rii treptate a exprimaă rii cultivate a caâ ştigat îânsaă mai mult indirect de pe
urma valului latinist, care i-a transmis numeroase elemente latino-romanice şi i-a oferit modelul latin
îân pronunţarea şi forma multor cuvinte îâmprumutate din sursaă romanicaă . Cu toate acestea, evoluţia
limbii literare, ţinutaă de latinişti departe de izvoarele reale ale graiului viu, a avut de suferit, cursul ei
fiind oprit o vreme îân loc sau deviat spre alte caă i din cauza exceselor latiniste.

4.3. INFLUENȚA FRANCEZĂ


O îânsemnaă tate fundamentalaă pentru limba romanaă literaraă , sub aspectul desaă vaâ rşirii
caracterului ei modern, a avut-o influenţa franceză. Rolul ei a continuat saă prevaleze pe tot parcursul
secolului al XÎX-lea şi nu a îâncetat dupaă aceea. Paă trunderea elementelor franceze s-a faă cut îân mai multe
etape şi pe mai multe caă i.
92
Contactul cu limba francezaă dateazaă îân Principate dupaă anul 1700, caâ nd îân Muntenia şi Moldova
sunt numiţi domnitori dintre dragomanii de la Poarta Otomanaă . Aceştia erau oameni culţi, cunoscaă tori
ai limbii franceze, limba diplomaticaă a timpului, pe care îânsaă turcii nu o cunoşteau, fiindcaă le era
interzis de Coran saă inveţe limbi straă ine. La venirea îân ţaă rile noastre, noii domnitori işi aduceau sau li
se impuneau secretari francezi.
Franceza era cunoscutaă îântr-un cerc restrins de boieri care aveau legaă turi cu curtea domneascaă .
Fiii lor, care erau pregaă tiţi îân vederea viitoarelor cariere politice, îânvaă ţau franceza.
ÎÎncepuse saă se citeascaă şi saă se traducaă literaturaă francezaă , aceasta contribuind la familiarizarea
cu scrierile apusene ale timpului, dar mai ales la îânsuşirea limbii straă ine şi la prelucrarea limbii romane
prin traduceri şi adaptaă ri din francezaă .
Alaă turi de aceastaă cale, indirectaă , de paă trundere a limbii franceze îân Principate, are loc alta,
directaă , la sfaâ rşitul secolului al XVÎÎÎ-lea, dar mai ales îân a doua jumaă tate a secolului urmaă tor. Ea este
consecinţa evenimentelor politice care s-au petrecut îân Franţa, mai ales consecinţa Revoluţiei de la
1789. ÎÎn urma ei, numeroşi nobili regalişti emigreazaă îân Europa, ajungaâ nd şi la noi şi fiind primiţi cu
bunaă voinţaă , îândeosebi datoritaă prestigiului de care se bucura cultura Franţei, devenitaă familiaraă şi îân
raâ ndurile unui numaă r mare de boieri. O parte din emigranţi se angajeazaă ca dascaă li îân casele boiereşti.
Aceşti intelectuali, printre care se aflau şi unii revoluţionari, au adus cu ei nu numai cultura francezaă , ci
şi interesul pentru ideile politice, filozofice ale secolului raţionalist, care pregaă tise revoluţia francezaă
sub flamura libertaă ţii, egalitaă ţii şi fraternitaă ţii.
Prin Regulamentul organic, franceza intrase sub scutul legii. ÎÎn unele şcoli se predau chiar
cursuri îân francezaă . Unele neologisme franceze şi romanice au paă truns îân romaâ naă prin filiera rusaă ,
bunaă oaraă , substantivele artilerie, infanterie, linie de bătaie etc.
Dupaă 1820-1830, tot mai mulţi tineri sunt trimişi la studii îân Apus, unde îânvaţaă franceza ca
sursaă . M.Kogaă lniceanu, Î.Ghica, V.Alecsandri petrec mai mulţi ani îân Franţa, Al.Russo – îân Elveţia. Mai
taâ rziu, sunt trimişi la Paris D.Bolintineanu, C.Bolliac, N.Baă lcescu. Reîântorşi îân ţaraă , aceşti „bonjurişti”
devin exponenţii influenţei franceze îân ideologia epocii, îân cultura şi limba noastraă .
De ce influenţa francezaă a avut un rol decisiv, alaă turi de curentul latinist, la formarea limbii
romane moderne? G.Îbraă ileanu menţiona caă , dacaă latina era „maica” limbii noastre, franceza era sora ei
mai mare şi mai „norocoasaă ”. La baza influenţei limbii franceze a stat conştiinţa latinistaă a descendenţei
romanice comune a celor douaă limbi şi popoare.
O bunaă parte a îâmprumuturilor franceze şi-au gaă sit, chiar de la îânceputul secolului al XÎX-lea,
forma cu care s-au îâncetaă ţenit îân limba literaraă . O listaă completaă a cuvintelor de acest fel este imposibil
saă se îântocmeascaă , de asemenea, este greu saă stabilim cine le-a folosit prima dataă .
Consemnaă m doar caâ teva fapte din scrierile anilor 1820-1860, unde gaă sim franţuzisme cu forma
actualaă : confuzie, electric, eterogen, opinie (Îancu Vaă caă rescu), infernal, fantomă, reformă (Î.Heliade),
alianţă, ambasadă, disciplină, energie, a reorganiza, rezervă (N. Baă lcescu).
Terminologia francezaă staă la baza mai multor traduceri filozofice. Termenii filozofici (idee,
filozofie, a imagina, logică, sensibilitate, analiză, eroare etc.) au raă mas intacţi îân romana contemporanaă .
Multe franţuzisme îânsaă au trecut prin mai multe faze de adaptare la normele limbii romaâ ne moderne.
De aceea la B. P. Mumuleanu, bunaă oaraă , îântaâ lnim cuvintele spiculaţii, enteres, urmaâ nd chiar o pronunţie
francezaă .
Înstructive sunt mai cu seamaă neologismele la N.Baă lcescu, care nu au reuşit saă se impunaă : a
developa „a dezvolta”, a dispoza „a dispune”, a redija „a redacta”. N.Baă lcescu nu gaă seşte uneori termenul
corespunzaă tor romaâ nesc şi de aceea el scrie reviu şi revistă, punaâ nd alaă turi un echivalent impropriu –
căutare – pentru a exprima ideea de „trecere îân revistaă ”.

93
Înfluenţa francezaă se impune progresiv pe maă suraă ce dispare, treptat, influenţa neogreacaă şi îân
timp ce îâşi face loc, pentru scurtaă vreme, influenţa ruseascaă , îân mod special, terminologia
administrativaă şi militaraă . De aceea e şi firesc saă mai îântaâ lnim unele neologisme ruseşti de tipul epohă,
armie, cinovnic, comandir, polcovnic, caă rora le vor lua locul, dupaă 1850, corespondentele lor franceze
actuale epocă, armată, gardă, funcţionar, comandant, colonel.
Franceza devine acum limba la „modaă ” a protipendadei, îân locul celei greceşti. Cunoaşterea ei
varia îân funcţie de treapta socialaă a claselor avute. Mica boierime naă zuia saă se ţinaă îân pas cu moda
timpului şi simţea necesitatea saă amestece expresii franţuzeşti îân limbajul familiar. Dupaă cum observaă
V. Alecsandri îân Chiriţele… sale, o parte din franţuzisme au devenit jargonisme.

4.4. TENDINȚA ITALIENIZANTĂ (HELIADISTĂ)


ÎÎn acelaşi timp cu influenţa francezaă , romaâ na literaraă a fost supusaă îâncaă unui proces de
„modernizare”, şi anume italienizării, iar aici un rol central îâi revine lui Î.Heliade Raă dulescu.
ÎÎn 1840, distinsul lingvist romaâ n, îân lucrarea sa Paralelism între limba română şi italiană,
observaă caă procesul de cultivare a limbii romaâ ne suferaă de pe urma a numeroase „ciume” literare,
avaâ nd îân vedere germanismele, maghiarismele, turcismele, grecismele şi alte „-isme”. Caă utind o soluţie
pentru remedierea acestei staă ri de lucruri, Heliade construieşte, îân articolul amintit, o îântreagaă teorie
pentru a-şi sprijini pe ea îâncercarea de italienizare a limbii. El porneşte de la premisa caă romaâ na şi
italiana nu sunt limbi deosebite, ci douaă dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi, vorbite iniţial îân Îtalia.
Dacaă ele nu se aseamaă naă îântru totul astaă zi, aceasta se datoreşte faptului caă asupra italienei s-a
exercitat, timp de secole, influenţa culturii, pe caâ nd romana a fost lipsitaă de acest privilegiu. Caă îântr-o
epocaă veche nu existau deosebiri îântre aceste „dialecte” se poate vedea dacaă ne îântoarcem îândaă raă t pe
drumul istoriei limbii italiene. Bunaă oaraă , îântr-o fazaă mai veche a acestei limbi, se pronunţa loco, foco,
omo, deci aproape ca îân limba romaâ naă : loc, foc, om, şi nu luoco, uomo, fuoco. Îar dacaă facem comparaţie
cu dialectele italienei, constataă m caă asemaă narea este şi mai mare: îân multe paă rţi ale Îtaliei se aude
pronunţaâ ndu-se „curat romaâ neşte”. Astfel, fronte, monte, ponte se pronunţaă îân multe graiuri italiene
frunte, munte, punte.
Aşa staâ nd lucrurile, ce trebuie faă cut pentru a se ajunge la unitatea limbii? Raă spunsul lui
Î.Heliade este acesta: saă se restituie limbii romane formele ei vechi, care nu trebuie caă utate îân latina
clasicaă , ci îân limba scrierilor bisericeşti. Avaâ nd exemplul fraţilor italieni, putem lua lucrurile de-a gata
de la ei. Vraâ nd saă readucaă limba la îânfaă ţişarea ei dintr-o perioadaă veche, caâ nd îânrudirea straâ nsaă i se
paă rea evidentaă , el porneşte de la un numaă r de peste 1300 de cuvinte de origine latinaă , care puteau
servi ca punct de plecare pentru formarea de noi familii de cuvinte. Pentru aceasta existaă douaă
mijloace: compoziția (compunerea), unde ne folosim de prepoziţii (prefixe), şi derivația , pentru care
avem la îândeminaă “dupaă poziţii” (sufixe). De la scriere se pot obţine: descriere, proscriere, prescriere etc.
Bineîânţeles, cuvintele noi trebuie astfel formate, îâncaâ t saă semene mai mult cu cele italieneşti. Heliade
daă o listaă de afixe – neologice şi moştenite – precum şi derivatele ce s-ar putea alcaă tui cu ajutorul lor.
Cuvintelor li se dau corespondentele lor din italianaă pentru a se ilustra asemaă narea dintre cele douaă
limbi. Astfel, de la bun avem bunătate, bunică, bunicuţă, bunel, bunic, bunişor etc., de la aceeaşi raă daă cinaă
se poate ajunge la binecuvîntare (it. benedire).
Fiind un purist ca şi latiniştii, Heliade vroia cu tot dinadinsul saă elimine din romanaă toate
slavonismele, turcismele, maghiarismele etc. şi saă le îânlocuiascaă cu elemente de origine latinaă , italianaă
sau „fabricate” de el. Bogat trebuie îânlocuit cu avut, înavuţit; vrednicie se poate îânlocui prin demnitate;
în zadar –prin în darn. Dacaă lipseşte cuvaâ ntul italian, nimic nu ne îâmpiedicaă saă creaă m un cuvaâ nt nou. ÎÎn
loc de turcismul basma se poate spune năsăriu, pentru basma de gât (fular)- strofiu. „Este îân uz şi
batistă pentru basmalele cele albe”, completeazaă Î. Heliade.
94
Dupaă cum se vede, intuiţia lui Heliade coincide de multe ori cu sensul evoluţiei multor cuvinte
analizate mai sus îân romaâ na contemporanaă . Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte numeroase
exemple, unde prejudecata puristaă îâl indeamnaă saă scoataă din limbaă substantivele clopot, mândrie,
oboseală, oglindă îân schimbul unor italienisme, franţuzisme şi latinisme propuse de el: campană,
fiertate, fatică, specol.
Claă dit pe o teorie falsaă , italienismul lui Î. Heliade nu putea duce la altceva decaâ t la consecinţe
grave îân privinţa caracterului italienizant, pe care el vroia saă -l impunaă limbii noastre.

4.5. TENDINȚA ANALOGISTĂ (PUMNISTĂ)


ÎÎn cadrul direcţiilor reformatoare s-a manifestat un timp şi o tendinţaă naă scutaă dintr-o concepţie
aparte, a caă rei teoretician a fost Arom Pumnul – pumnismul. Faţaă de purismul latinist, care dorea saă
dea limbii romaâ ne o îânfaă ţişare identicaă cu a „maicei” sale, faţaă de purismul heliadist, care caă uta salvarea
limbii literare îân italienizare, Aron Pumnul este nu mai puţin purist, dar îân felul saă u.
El vrea saă romanizeze limba, mai cu seamaă neologismele paă trunse îân limba noastraă . Teoria lui
viza ataâ t aspectul fonetic al neologismelor, caâ t şi structura lor ca atare. Aceste idei stau la baza „şcolii
fonetice bucovinene” sau a analogismului pumnist.
Fostul profesor al lui M. Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine, dar
recomandaă şi folosirea unor semne diacritice destul de numeroase. ÎÎncercarea lui de a reforma scrierea
se sprijinaă pe convingerea caă limba romaâ naă trebuie saă -şi redobaâ ndescaă firea, dacaă se vor respecta cu
stricteţe regulile (fixate de el!) „îân deducerea şi straă mutarea cuvintelor”. Este vorba de respectarea
principiului analogiei, potrivit caă ruia, cuvintele noi urmeazaă saă se supunaă legitaă ţilor moştenite ale
limbii. Dacaă , bunaă oaraă , a+n+voc.(cons.) sau a+m+cons.> î (lana > lână, cantat > cântă, campus > câmp),
trebuie saă supunem acestei legitaă ţi toate cuvintele noi care conţin acest fonetism. Prin urmare, îân firea
limbii romaâ ne este saă se scrie şi saă se pronunţe nu plantă, ci plântă, nu germană, ci germână etc.
Deoarece a neaccentuat a dat îân romanaă ă (farina > făină), se va zice nu latină, ci lătină. Tot aşa, fiindcaă
grupul consonantic latinesc ct a evoluat îân romaâ naă îân pt (octo > opt), firesc este saă se asculte de aceste
legitaă ţi la scrierea sau la rostirea altor cuvinte, de pildaă cărăpter „caracter”, subiept „subiect”, leptură
„lecturaă ” etc.
Teoria pumnistaă nu este mai puţin curioasaă şi deşaă nţataă caâ nd are îân vedere romanizarea
lexicului neologic. ÎÎn lucrarea Formăciunea cuvintelor româneşti, el cere, ca şi latiniştii, scoaterea din
limbaă a elementelor nonromanice. Dintre acestea, unele „cuntrazic” şi „stricaă ” natura limbii noastre. De
exemplu, slugă, slujbă, iznoavă. Altele sunt „minciunoase”, precum sunt toţi „ţaă rmurii ştiinţiali”
(=termenii ştiinţifici), ca de exemplu: gramatică, etimologie, filologie, filozofie, carile „curat romaâ neşte”
s-ar zice aşa: limbământ, vorbământ, limbistică, cugetământ. Urmeazaă o îântreagaă listaă de asemenea
„ţaă rmuri ştiinţiali”, îântre care: literemânt „abecedar”, scriemânt „ortografie”, cugetământ „logicaă ”,
simţământ „esteticaă ”, spiritământ „psihologie”, stelemânt „astronomie” etc.
Tot aşa se va proceda şi cu neologismele terminate in -ţie din exemple de tipul naţie, care este o
formaă „foarte tinericaă ”, îân raport cu sufixul mai vechi -ţiune. ÎÎnlocuirea uneia cu cealaltaă ar fi rezultatul
necunoaşterii istoriei limbii. Forma cu -ţie „este o ranaă îânfiptaă îân limbaă de fiii ei cei nepricepuţi”. De
aceea corect şi potrivit cu specificul limbii noastre este saă se spunaă numai năciunal „naţional”,
năciunalitate „naţionalitate” etc., unde fiecare sunet „se poate da cuvaâ nt deplin din legile cele
universale ale limbilor sub carile stau toate cuvintele”.
Evident caă Aron Pumnul interpreteazaă faptele de limbaă îântr-un mod foarte personal, caă ci el are
îân vedere o perioadaă din istoria limbii caâ nd aceste legi erau active, ignoraâ nd caracterul lor limitat îân
timp. Caă ci dacaă latinescul mola a dat îân romanaă moară, iar pavimentum > pământ, conform legitaă ţilor
fonetice de evoluţie normalaă , nu îânseamnaă îânsaă caă şi neologismele, avaâ nd aceeaşi formaă cu cele
95
latineşti, se vor supune vechilor legi. Busolă nu a devenit busoală, nici medicament – medicământ, şi nici
slavonescul rana nu a devenit rână.
Fonetismul pumnist, îântțeles ca o „reactualizare” a legilor fonetice revolute, era completat de
recursul masiv la calcuri (semantice sau de structuraă ) dupaă termeni tehnici îân curs de
internatționalizare îân lexicul literar al multor limbi europene de îândelungataă traditție culturalaă . Astfel,
îântreaga terminologie lingvisticaă propusaă sț i folositaă de acest îânvaă tțat, îân contrast cu tendintța dominantaă
îân epocaă (de îâmprumutare a lexemelor latino-romanice), era formataă din romaâ nizaă ri sț i „neaosț izaă ri” ca:
substățiv „substantiv”, însușițiv „adjectiv”,câtățiv „numeral”, zicământ „verb”, lucrățiv „activ”, pătimițiv
„pasiv”, zăcut „supin”, sângural „singular”, multariu „plural”, foarmă „afix”, sămânță „sens” etc., etc. O
atitudine similaraă , îân aceeasț i epocaă , aveau latinistul romaâ nizant moldovean Gh.Saă ulescu sț i
transilvaă neanul N.Baă laă sț escu. De notat caă sț i B.Petriceicu Hasdeu fusese, îân tineretțe, adept al
„fonetismului” pumnist, pozitție pe care avea s-o paă raă seascaă îânsaă foarte repede.
Nu e de mirare caă „ciunismul”, cum a fost numitaă teoria lui Aron Pumnul, n-a gaă sit raă sunet decaâ t
îân raâ ndul caâ torva elevi de-ai lui Aron Pumnul. El nu s-a bucurat nici maă car de cinstea de a fi combaă tut,
ci a fost ridiculizat de V. Alecsandri şi C. Negruzzi. Eminescu, recunoscaâ nd caă opiniile lui A.Pumnul nu
erau „bune” îân multe privintțe, le gaă sesț te scuzabile îân altele – îân primul raâ nd, ca reactție la adresa
„etimologismului absolut” latinizant.
Nu putem trece cu vederea caă Aron Pumnul a fost totuşi adeptul principiului fonetic îân scrierea
cu litere latine, principiu susţinut şi acceptat de Titu Maiorescu, care i-a dat o fundamentare ştiinţificaă .
ÎÎn concluzie, trebuie mentționat caă , îân pofida exageraă rilor caracteristice curentelor extremiste
opuse, subiective sț i erudite, care au fost etimologismul latinist al lui Laurian, Masiim sț .a. sț i purismul
fonetist al lui A.Pumnul, ele au avut totusț i sț i consecintțe, îândepaă rtate sț i, poate, indirecte, dar pozitive.
Împunerea ortografiei fonetice (respinsaă de latinisț ti, dar sustținutaă , îân felul saă u, de A.Pumnul) sț i
îâmbogaă tțirea lexicului romaâ nesc modern prin îâmprumutarea ca atare a numeroase cuvinte de origine
latinaă (respinsaă de A.Pumnul, dar apaă rataă de latinisț ti).

4.6. CURENTUL ISTORIC POPULAR


ÎÎmpotriva exageraă rilor, nu numai ale lui H. Raă dulescu sț i ale lui A.Pumnul, ci şi ale Şcolii
ardelene, care continua saă exercite o influenţaă asupra spiritului public din toate provinciile, a
reacţionat Şcoala critică moldoveană, cum a denumit G. Îbraă ileanu gruparea de la revista Dacia literară
(1840), alcaă tuitaă din M. Kogaă lniceanu, V. Alecsandri, Alecu Russo şi Costache Negruzzi.
Teoreticianul sus-numitei şcoli a fost mai cu seamaă A. Russo. Îdeile acestui profund gaâ nditor îân
probleme lingvistice sunt: limba este un produs natural, naă scut inconştient îân viaţa oamenilor din
nevoia de a comunica unii cu alţii. De aceea ea nu poate fi modificataă cu voinţaă , aşa caă orice îâncercare îân
acest sens este condamnataă eşecului. Naă scutaă ca un fenomen al naturii, limba va traă i şi va evolua tot ca
un produs natural îân cadrul societaă ţii: « ....limba plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge, în
căutarea stelelor şi a naturii ». ÎÎn ce priveşte elementele straă ine existente îân limba romaâ naă , ele sunt
rezultatul inevitabil al unor amestecuri etnice, impuse de condiţiile istorice. „Limba română e o limbă
deosebită acum şi au fost osăbită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format şi se formează după
regule încă necunoscute, ce îşi au logica în istoria noastră”.
A.Russo se dovedeşte a fi un progresist consecvent îân toate problemele pe care le punea, la noi,
epoca sa, pregaă titoare a Revoluţiei de la 1848. A fost un teoretician îân problemele limbii, un fel de
filozof al limbajului şi un istoric al limbii romaâ ne. ÎÎn aceste douaă calitaă ţi a luptat el contra latiniştilor şi
italieniştilor, consideraţi « stricaă tori » ai limbii noastre.
Vasile Alecsandri a criticat ideea purificaă rii limbii şi ortografia etimologistaă îân Dicţionar
grotesc şi Rusalii; îân Istoria unui galbân îâl ridiculizeazaă pe H. Raă dulescu, devenit italienizant. Îmitarea
96
jargonului grecizant sau a celui franţuzit e utilizataă ca sursaă de umor îân mai multe dintre comediile
scrise de el. Este importantaă contribuţia lui Alecsandri ca scriitor îân sensul etimologic al cuvaâ ntului la
dezvoltarea limbii romaâ ne literare. Bun cunoscaă tor al vorbirii populare, staă paâ neşte desaă vaâ rşit limba sa
maternaă şi devine un adevaă rat model, vrednic de a fi imitat. El cunoaşte şi vorbirea curentaă a diverselor
grupuri sociale cu care a venit îân contact.
Al treilea membru al Școlii critice moldoveneşti este Mihail Kogălniceanu, organizator al luptei
pentru paă strarea şi îâmbogaă ţirea limbii noastre, istoric şi om politic.
Cel care a araă tat concret cum poate fi folositaă , îân opere literare, istoria poporului nostru din
punct de vedere ataâ t al conţinutului, caâ t şi al exprimaă rii, a fost Constantin Negruzzi, îân primul raâ nd, cu
nuvela Alexandru Lăpuşneanul, apaă rutaă îân Dacia literară sț i considerataă paâ naă îân zilele noastre o
capodoperaă a genului. Dupaă ce aceastaă revistaă a fost interzisaă , ca primejdioasaă , ei i-a luat locul
Propăşirea, cu o soartaă identicaă , dar ideea unitaă ţii naţionale a romaâ nilor a persistat, ba chiar s-a
dezvoltat prin apariţia altei publicaţii: România literară, îânfiinţataă de V.Alecsandri (1857),
Un rol important îân promovarea ideilor Sț colii critice moldovene l-a avut societatea Junimea, o
grupare culturalaă , îânfiintțataă la Îasț i îân iarna anului 1864, din initțiativa unor tineri intelectuali (Petre
P.Carp, Vasile Pogor, Teodor Rosetti, Îacob Negruzzi), adunatți îân jurul lui Titu Maiorescu, la putțin timp
de la îântoarcerea lor de la studii din straă inaă tate.
Obiectivele Junimii:
 raă spaâ ndirea spiritului critic;
 îâncurajarea literaturii naţionale;
 neataâ rnarea intelectualaă a poporului romaâ n;
 originalitatea culturii şi a literaturii romaâ ne;
 crearea şi impunerea valorilor naţionale;
 educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor îândreptaâ ndu-se spre
receptarea şi inţelegerea culturii de caă tre popor;
 unificarea limbii romaâ ne literare.
ÎÎn domeniul studiilor lingvistice, T.Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticaâ nd
tendinţele latiniste ale caă rturarilor transilvaă neni, care propuneau „curaă ţarea” limbii romaâ ne de orice
element nelatin. Polemica dintre T.Maiorescu, pe de o parte, şi Timotei Ciparin şi George Baritiu, pe de
altaă parte, a stimulat studiile asupra limbii romaâ ne.
Dupaă unire, dar mai ales dupaă dobaâ ndirea independenţei naţionale, accentul trebuia saă cadaă pe
calitatea artisticaă a literaturii, pe idealul perfecţionaă rii ei interioare. Limba oficialaă , falsa erudiţie şi
lipsa de gust sunt permanent semnalate şi ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii
vor deveni junimişti, vor colabora la revista „Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind
perfect integraţi acestei epoci (V. Alecsandri, Al. Odobescu). Reprezentanţii noii generatii literare, îân
frunte cu Titu Maiorescu, îâncep îânsaă saă domine scena.
Pe de altaă parte, se militeazaă şi pentru promovarea limbajului viu, uzual, ca o contrapondere la
reformele pline de „pedantism“ ale „fabricanţilor de sisteme“, dupaă cum îâi considera Alecu Russo.
Sprijinind şi apaă raâ nd valorile autentice, Maiorescu are şi darul de a descoperi şi a atrage îân
cercul saă u vocile noi. Revista “Convorbiri literare” devine cel mai important periodic literar romaâ nesc.
Aici îâşi publicaă majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Îon Creangaă publicaă primele trei paă rţi din
Amintiri din copilărie şi poveşti, Î.L.Caragiale îâşi citeşte şi publicaă majoritatea comediilor, Îoan Slavici
publica nuvele şi poveşti.
Alţi colaboratori ai revistei sunt George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu,
Î.Al. Braă tescu-Voineşti. Aceşti colaboratori ai revistei vor deveni figuri marcante ale epocii cunoscute ca
„epoca marilor clasici”.
97
Criticismul junimist se manifestaă mai îântaâ i îân domeniul limbii, prin publicarea lucraă rii lui Titu
Maiorescu Despre scrierea limbei române (1866). Contextul publicaă rii este semnificativ, pentru caă
precede îântemeierea instituţiei academice şi porneşte campania noilor forţe culturale îâmpotriva
curentului latinist. Scopul major şi urgent al unei instituţii de tip academic era codificarea limbii:
simplificarea alfabetului latin, elaborarea unei gramatici şi a altor mijloace de normare a limbii literare.
Lucrarea lui Titu Maiorescu formuleazaă prima tezaă a concordanţei îântre formă şi fond,
referindu-se la raportul necesar îântre alfabetul latin şi limba romaâ naă : „ÎÎn momentul îân care romaâ nii s-
au paă truns de adevaă rul caă limba lor este o limbaă romaâ naă , îân acel moment şi forma extraordinaraă sub
care avea saă se prezinte aceasta, adecaă scrierea sau [...] literele trebuiau luate tot de la romani. Şi, astfel,
alfabetul slavon, care îânvaă lea mai mult decaâ t revela limba romaâ naă , şi pe care îâl primisem numai dintr-o
oarbaă îântaâ mplare externaă fu alungat din scrierea noastraă cea nouaă şi fu îânlocuit prin alfabetul latin”
[Maiorescu, 1874:77].
Salutaâ nd adoptarea alfabetului latin îân locul celui chirilic (slavon), Maiorescu îâncepe
combaterea etimologismului promovat de curentul latinist, cu reprezenţanti de mare autoritate îân
epocaă : „Esenţa etimologismului îân ortografie este alta. El cere ca dupaă ce literele s-au stabilit, fie cu
semne, fie faă raă semne, scrierea ortograficaă îânsaă saă nu se îândrepte dupaă vorbirea actualaă , foarte
influenţataă prin legi eufonice, ci dupaă legile derivaţiei cuvintelor de la originea lor, îântrucaâ t aceasta se
poate urmaă ri îân îântreaga tradiţie a limbii. De aceea d. Cipariu scrie cuvaâ ntul „bine” nu cu „i”, cum îâl
pronunţaă m noi, ci cu „e”, adica „bene”, „e” fiind vocala originaraă ” [Maiorescu, 1874:236].
ÎÎn opinia lui Maiorescu, aplicarea etimologismului îân scriere ar fi avut ca efect un regres: limba
ar fi fost „aruncataă ” cu secole îân urmaă . Deşi numit membru al Societăţii Literare (viitoarea Academie), îân
iulie 1867, T.Maiorescu demisioneazaă îân semn de protest faţaă de respingerea proiectului saă u privind
scrierea limbii romaâ ne şi va reveni abia îân 1879, caâ nd Academia îâi acceptaă proiectul, semn al victoriei
îân prima „baă taă lie” culturalaă .
Dezvoltarea limbii literare romaâ neşti şi, implicit, a limbajului artistic din a doua jumaă tate a
secolului al XÎX-lea este legataă cu prioritate de numele lui M. Eminescu, Î.H. Raă dulescu, V. Alecsandri, N.
Baă lcescu, C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu, Î. Creangaă şi alţii.
Literatura secolului nostru a preluat, astfel, un vocabular adaptat cerinţelor epocii (cu
oscilaţiile inerente primenirii) nu numai sub aspectul îâmprumutului lexical propriu-zis, ci şi ca
valorificare a fondului lexical tradiţional.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A. SEMINAR. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE

1. Direcția latino-romanică în procesul de modernizare a limbii române


2. Geneza și obiectivele curentului latinist
a) Preocupaă rile lingvistice ale lui A. Treboniu Laurian;
b) Conceptția lingvisticaă a lui Timotei Cipariu.
3. Curentul analogist și soluțiile lui pentru modernizarea limbii române
a) Contributția lui Aron Pumnul la elaborarea curentului analogist.
b) Ecouri ale curentului latinist îân cultura epocii.

98
B. APLICAȚII:

1. Comentați opinia lui A. Treboniu Laurian referitoare la principiul ortografic recomandat de el:
Caâ nd Societatea academicaă supuse la probele unor nouaă sț i serioase dezbateri chestiunea
ortografiei, ea ajunse a se convinge caă , sub pedeapsa de a îântunereca cu totul gramatica limbii, de a o
lipsi de verice luminaă a filozofiei, de a rupe cele mai pretțioase relatțiuni cu limbile surori, de a scinde
limba romaâ naă , sț i prin aceasta natțiunea, îân ataâ tea limbi aâ te pronuntții variate se aud, nu se putea depaă rta
îân scrierea romaâ naă îân principiu etimologic; caă principiul contrariu, bun poate sț i ratțional pentru o limbaă
primitivaă , nu poate aduce decaâ t confuziune sț i îântunerec îântr-o limbaă derivataă , cum este a noastraă ; caă
etimologia, cu un cuvaâ nt, precum pentru îântțelesul cuvintelor, asț a sț i pentru sunetele care compun
cuvintele sț i traducerea acestora prin semne, poate singuraă produce cuvenita luminaă sț i ordine îân limbaă .
Principiul etimologic odataă pe deplin stabilit ca singur dreptariu bun pentru limba noastraă , ca saă
ajungem la dorita unitate de scriere, nu se cerea decaâ t a formula acest principiu cu claritate sț i
preciziune. Ca saă ne bucuraă m de foloasele unei scrieri dupaă principiul etimologic sț i pentru ca
totdeodataă fiecare romaâ n ce sț i-a faă cut maă car sț coala sa primarie saă poataă scrie cu deplinaă corectțiune îân
ortografia fundataă pe aceastaă normaă , Societatea academicaă formulaă sț i adoptaă cu unanimitatea
membrilor saă i mai putțin unul, principiul ortografic urmaă toriu: Pentru scrierea limbii romaâ ne se va
urma principiul etimologic, îântru caâ t regulele pentru esecutarea lui se pot trage din limba romaâ naă
îânsaă sț i sț i completa prin analogie, îânlaă turaâ ndu-se semnele de prisos cari îâmpiedicaă dezvoltarea ratționalaă
sț i regularea limbii îân gramatica ei.
[Dicționarul limbii române, Prefațiune]

2. Comentați opinia lui T. Cipariu despre sursele de împrumut pentru limba română:
A curaă tți limba semneazaă nu numai a depaă rta dintr-îânsa tot ce se aflaă îân ea straă in, cuvinte, forme,
sintacticaă sț i tot ce se trage din limba de alt caracteriu cu totul divers de al limbelor romane, ci îâncaă sț i
din celeromane a nu cuprinde nemicaă ce ori o strein îântr-îânse, subintrodus de aiurea, ori caracteristic
pentru acele dialecte. Caă ci nici aceste limbe nu au fost apaă rate de influentțaă streinaă , cum nu fu nici a
noastraă .
ÎÎn limba latinaă carea îântru îântaâ i fuse numai limba Latțiului, apoi se fece limba Romei sț i a
Împeriului Roman, intraraă cuvintele tuturor gintților nu numai celor italice, ci sț i a celor barbare
sujugate. ÎÎn limba italicaă , ispanicaă , fraâ ncaă intraraă germanismi, araă pismi, de carii paâ naă azi nu s-au
curaă tțit.
Nu tot, dar ce se aflaă îân dialectele romane e roman, ci multe-s straă ine chiar ca slovenismii,
maghiarismii, neogrecismii nosț tri. Nu toate cuvintele nici toate formele sț i terminatțiunile dintr-aste
sunt de a se baă ga faă raă alegere îân limba romaâ neascaă cum au faă cut multți din cea italianaă sț i mai multți îâncaă
din cea fraâ nceascaă .
Noi nici ce saă aflaă îân limba latinaă nu judecaă m a se putea recepe tot sț i faă raă alegere îân limba
romaâ neascaă , nu din temere de straă inisme, pentru caă pre acesț tia, afaraă de putțini termini umbrici,
etrusci etc., din carii aflaă m apriataă maă rturie la clasici, sț i afaraă de cei îâmprumutatți din limba greceascaă
nici caă -i mai putem recunoasț te, ci numai din acel motiv caă limba romaâ neascaă nu e latinaă , precum nici
italiana, desț i seamaă naă mult sț i îân multe sț i cu una sț i cu alta, iar îân altele multe se distinge de caă traă
amaâ ndouaă .
Din latinaă a îâmprumuta cuvinte acolo unde avem lipsaă se pare cu mult mai iertat decaâ t a
îâmprumuta forme sț i terminatțiuni nouaă , deoarece caă cuvintele latine, daâ ndu-li-se formaă romaâ neascaă , se
pot romaâ ni, iar formele nouaă ce nu-s romaâ nesț ti, cum se vor romaâ ni? Din care cauzaă noi totdeauna
simtțiraă m oarecare antipatie asupra unor forme curat latine sț i curat neromaâ nesț ti, mai ales caâ nd s-au
aplecat la cuvinte romaâ nesț ti.Asț a vaă zuraă m cu greatțaă terminatțiunea latinaă -bilis, nu numai îân abominabil,

99
confortabil, ci îâncaă sț i mai mult îân aflabil, simțibil sț i alte asemenea, cu carele paâ naă astaă zi nu ne-am putut
îâmpaă ca de multți ani. ÎÎn limba romaâ neascaă nu o avem, sț tim caă sț i la latini, îân periodul cel mai curat al
limbei, era ataâ t de raraă , caâ t nici maă car cuvaâ ntul possibilis nu se paă rea demn saă intre îân cuvaâ ntarea
curataă latinaă . Ea se laă tți mai taâ rziu, pre timpul decadentței limbei latine, sț i îân, evul mediu esundaă îân toate
limbile romane din Occident, raă sunaâ nd de pre catedrele doctorilor angelici, subtili carii disputau de
omniscibili. ÎÎn scurt, de forme ni se pare limba romaâ neascaă sț i paâ naă astaă zi ataâ t de avutaă , caâ t nu ar simtți
necesitate de forme sț i terminatțiuni nouaă .
Altaă îântrebare veni la mijloc, caă oare cade-se saă tținem toate formele vechie curat romaâ nesț te, au
saă condemnaă m pre unele dintr-îânsele sț i saă le laă paă daă m îân formarea compusaă lor sț i derivatelor, iar pre
altele saă le prealegem? Cei ce vor a le condemna îâsți iau ratțiunile din usț uraă tatea buzelor sț i plaă cutul
urechilor, cum faă curaă cu forma -ciune, zicaâ nd caă e neplaă cut a zice închinăciune, înțelepciune, rugăciune,
sț i caă ar suna mai bine scurtaâ ndu-le, bunaă -mite, cam: închinație, înțelepție, rugație. Limba latinaă are mii
de cuvinte terminate îân -tione, itala îân -zione, ispana îân -cion, cea fraâ nceascaă îân -tion, faă raă de a le rumpe
limba sau a le îâmpunge urechile caâ t de putțin; sț i limba italaă , cu toate zionele ei, a raă mas cea mai
armonioasaă îântre toate surorile ei romane, cea mai dulce la auz sț i mai usț oaraă pentru buze. Romaâ nii
nosț tri sunt mai delicatți? (Opere, vol.1).

3. Comentați opinia lui T. Cipariu despre alfabetul latin și principiul ortografic al limbii române:
Partea cea mai micaă a romaâ nimei e unitaă – romanaă sț i acesteia-i plaă cu mai mult scriptura sț i
limba latinaă . Cealaltaă parte, mai mare, greco-slavaă , se temea ca nu cumva cu literele latine saă intre sț i
relegiunea catolică-latină. Cei mai cultți precepeau neîândoit caă atare conclusiune sau temere e
nefundataă . Ei sț tiau caă mai toataă Europa scrie litere latine, nescotțaând afaraă nici pre germani, caă ci sț i
alfabetul acestora e latin, numai schimosit, ca o caricaturaă monasticaă din evul mediu, de care totți altții
se miraă cum acesț ti oameni ataâ t de cultți pot saă mai afle gust la litere cu formaă asț a cornurataă sț i bizaraă ; de
aceea îânsaă nu toataă Europa e catolicaă , îâncaă sț i multe natțiuni, care fiind catolice se sț erbeau cu literele
latine, se taă iaraă de caă tre besereca catolicaă latinaă , ci nu saă laă paă daraă de scrisoarea latinaă . Noi nu vom saă
citaă m pre germani de cari atinsem, ci citaă m numai pre angli, olandi, suedi, norvegi sț i unguri, cari cea
mai mare parte sunt calvini sau luterani, ci tot scriu sț i astaă zi cu litere latine.
Totți acesț tia, paâ naă sț i ungurii orientali, sunt de altaă vitțaă, nu romanaă , numai romaâ nul, carele
poartaă acest nume, carele se laudaă cu originetate romanaă sț i are necontrazis cel putțin de jumaă tate
elementul latin îân limbaă , numai el, din toate popoarele romanice, mai scrie cu αӡ ҕɤкϵ! […]
***
Principiul etimologic are ca fundament etimologia sau forma originaraă a cuvaâ ntului, care sț i
etim (έέ τυμον) se numesț te. A scrie dupaă acest principiu îânsemneazaă a observa foarma originaraă a
cuvintelor, presupune dar cunoasț terea acelei forme sț i peste tot cunosț tintța limbei, nu numai din partea
gramatecaă sț i sintacticaă , cu formele sț i legile ei, ci sț i din partea lessicale, la care se cere studiu sț i
esercitțiu, ca la toate sț tiintțele sț i artile pentru care se îânvatțaă îân sț coalele publice sț i private.
Scrierea dupaă acest principiu, dacaă vom saă scriem nu orisț icum, ci bine sț i corecte romaâ nesț te, e
îâmpreunataă cu oarecari greutaă tți, de care, îân adevaă r, fiecare om ar dori saă fie scaă pat, ca îân orice alt
obiect, îânsaă de care nu totdeauna e cu putintțaă a scaă pa, decaâ t dupaă sudoare multaă sț i batere de cap
(Principie de limbă și de scriptură).

4. Explicați principiile de formare a următoarelor cuvinte din arsenalul lui A.Pumnul:


Cugetaâ ntțe, foarme, naă ciunea noastraă , sț tiemaâ nt, cugetaă maâ nt, îânchegaă ciunea „alipirea”,
deducaă ciune „derivare”, demaâ neatța, obserbaă ciune „notaă ”, saă maâ ntța cuvaâ ntului sensul cuvaâ ntului”,
scriemaâ nt „ortografie”, vorbaă maâ nt” „etimologie”, maă suraă maâ nt „geometrie”, subieptul sau obieptul

100
paă timitiv, contrazicaă ciune „contradictție”, saâ ngural, multariu „plural”, zaă cut „supin”, îânsusț itiv „adjectiv”,
cuvinte netțaărmurite „neterminate”, caâ ntaă maâ nt „poeticaă ”, sunetul îânalt „accentul”.

5. Remarcați, în baza textului de mai jos, în ce se manifestă analogismul lui A.Pumnul 1:

A. Deducăciunea cuvintelor române


I. Deducăciunea substățivelor

a) Foarmele prin carile se deduc substățive de la substățive


1. oi, oaie. Pren astaă foarmaă 2 se deduc toate substaă tțivele cuncrescute3, a caă ror saă maâ ntțaă4 se
poate cugeta îântr-o caâ taă tate 5 cu mult mai mare decaâ t se cugetaă ordenariu 6, de esaâ mplu: om, omoi (om
de tot mare); bărbat, bărbătoi (baă rbat de tot mare) [...]; muiere, muieroaie (muiere de tot mare); fată,
fătoaie (fataă de tot mare) [...] etc. [...]

c) Foarmele pren carile se deduc substățive de la substățive și zicăminte


1. mânt. Astaă foarmaă este cuvaâ ntul minte, sț i îânseamnaă fiintța lucrului îânsaă mnat pren raă daă cina
cuvaâ ntului, sau unealta pren carea lucraâ ntța 7 sau paă timintța8 saă mnataă pren raă daă cina cuvaâ ntului de la
care se deduce. Cu astaă foarmaă se pot deduce cuvinte de la nefinitivul 9 scurtat al tuturor zicaă mintelor
limbei romaâ nesț ti sț i de la unele substaă ntțive: d.e. a jura, jurământ (fiintța juraă rii, sau scrisoarea pren care
se arataă jurarea) [...]; a așeza, așezământ (asț ezaă maâ nt limbaă maâ ntal = sintaxis; sotțial, cetaă tțenesc,
bisericesc, constitutic, institutic; sț tiintțial = systema etc.); [...] a îmbrăca, îmbrăcământ (îmbrăcăminte =
multariu) [...]; a crede, crezământ; [...]; a simți, simțământ [...]; a frânge, frângământ (nu fragment) [...]; a
despărți, despărțământ (departament e zis fraâ ncesț te) [...]; a învăța, învățământ; a eveni10, evenemânt (nu
eveniment, caă -i laă tinesț te); a se tâmpla, tâmplământ11 [...]; a adeveri, adeverământ (syllogismus,
Dosoftei zice «cugetaă tțituraă ») [...]; limbă, limbământ (fiintța, mintea, spiretul limbei); os, osământ
(moaște e cuvaâ nt slaă venesc).
Obsaă rbaă ciunea 1. Cuvintele rugăminte, îmbrăcăminte, îântrebuintțate de unii îân singural, sîânt
smintite12, pentru caă astaă foarmaă e a multariului, iar îân singural sunaă , ca sț i celelalte, îân mânt, d.e.
rugământ.
Obsaă rbaă ciunea 2. Pren astaă foarmaă se pot face îân limba romaâ neascaă totți tțaărmurii sț tiintțiali
(termini technici) cu mult mai bine sț i mai raă spicativ 13 decaâ t îân toate celelalte limbe. Deci noi îânsaă mnaă m
unii, dupaă cari apoi se pot forma sț i ceilaltți faă raă nici o greutate: literământ (abecedariu, bucoavnaă ) [...];
limbământ (gramaticaă ), vorbământ (etimologie); așezământ limbariu (sintacticaă ); scriemânt
(ortografie); rostemânt (prosodie); numerământ, cumputământ (aritmeticaă , algebraă , matematicaă ,
hambac14); măsurământ (geometrie); tâmplământ (istorie); descriemânt pământal (geografie);

1A.Pumnul este primul care s-a ocupat, mai pe larg, de formarea cuvintelor în limba română, într-un studiu rămas
neterminat („Formăciunea cuvintelor românești”), păstrat în manuscris până în 1889, când l-a publicat elevul său,
I.G.Sbiera. A.Pumnul s-a remarcat printr-o poziție extravagantă în problema îmbogățirii vocabularului românesc.
Fonetismul promovat de el a fost cunoscut sub denumirea peiorativă „ciunism”.
2 afix
3 concrete
4 sens
5 cantitate
6 de obicei
7 acțiunea
8 răsfrângerea acțiunii
9 infinitivul
10 a se întâmpla
11 istorie (pumnism)
12 greșite
13 expresiv, clar
14 abac
101
firemânt (fizicaă ); știemânt (filosofie); cugetământ (logicaă ); cunoscământ (metafizicaă ); simțământ
(esteticaă ); pretinzământ (dogmaticaă ); propunământ (metodicaă ); spirământ (psicologie); cântământ
(poeticaă ); cuvântământ (retoricaă ); predicământ (omileticaă ); stelământ (astronomie) etc.1 [Formăciunea
cuvintelor românești]

6. Observați poziția lui I.Heliade Rădulescu în problema împrumuturilor:


Trebuie saă ne îâmpumutaă m, dar trebuie foarte bine saă baă gaă m de seamaă saă nu paă timim ca
negutțaătorii aceia cari nu îâsți iau bine maă surile, sț i raă maâ n bancrutți (mofluzi 2). Trebuie saă luaă m numai
acelea ce ne trebuie sț i de acolo de unde trebuie, sț i cum trebuie. Unii nu voiesc nicidecum saă se
îâmprumute sț i fac vorbe nouaă rumaâ nesț ti: cuvintelnic (dicsioner), cuvintelnică (loghicaă ),
prestentindere (epitas), ascuțitapăsat (oxiton), neîmpărțit (atom, individ), asupragrăit (predicat),
amiazăziesc (meridian) sț .cl.; altții se îâmprumutaă de unde le vine sț i cum le vine: de iau o vorbaă
greceascaă , o pun îântreagaă greceascaă , precum patriotismos, enthusiasmos, cliros sț .cl.; de iau de la
francezi, o pun îântreagaă frantțuzeascaă , precum: națion, ocazion, comision sț .cl.; de iau de a latinesț te, le
pun îântregi latinesț ti, precum: privileghium, collegium, centrum, punctum sț .cl.; de iau de la italieni,
asemenea, precum: soțieta, liberta, cvalita sț .cl.
Vorbele streine trebuie saă se îânfaă tțisț eze îân haine rumaâ nesț ti sț i cu mascaă de rumaâ n îânaintea
noastraă . Romanii, straă mosț ii nosț tri, de au primit vorbe streine, le-au dat tiparul limbii lor; ei nu zic
patriotismos, enthusiasmos, cliros sț .cl., ci patriotismus, entusiasmus, clerus. Francezii, asemenea,
nu zic gheografia, energhia, chentron, ci jeografi, enerji, șantr, precum sț i italienii, geografia,
energia, centro. Asemenea sț i noi, de vom voi saă rumaâ nim zicerile aceste toate de sus, trebuie saă zicem
patriotism, etuziasm, cler, nație, ocazie, comisie, geografie, energie, centru, punt, soțetate,
libertate, calitate, privileghiu, coleghiu, sau mai bine, privilegiu, colegiu, dupaă geniul sț i natura
limbii.
Tot îân materia pentru îâmprumutare intraă sț i acest paradox: noi caâ nd luaă m caâ te un verb din
latinesț te sau de altundeva saă -l conjugaă m, fiesț tecare loc sț i tțaraă are caâ te o stravagantțaă, dupaă vecinii sț i
conlaă cuitorii saă i. Rumaâ nii din Tț ara Rumaâ neascaă , avaâ nd paâ naă acum a face cu grecii, ne-am îânvaă tțat saă
sisiim sț i saă pipirim; rumaâ nii din Transilvania, Baă nat sț i Bucovina, auzind iaraă totdeauna limbi mai tari
sț i mai aspre, s-au îânvaă tțat saă uruiască sț i saă aluiască; adicaă caâ nd luaă m verburile formare,
recomandare, repetire, pretendere, descriere, cei din Tț ara Rumaâ neascaă zicem formalisesc,
recomandarisesc, repetirisesc, pretendirisesc; cei din Transilvania, Baă nat sț i Bucovina, zicem
formăluiesc, recomăndăluiesc, repetiruiesc, pretendăluiesc, describăluiesc sț .cl. Nu baă gaă m seama
saă vedem fiesț tecare verb de ce conjugare este sț i cum se conjugaă ; nu ne citaă m caă verburile formare,
recomandare sunt de Î-a conjugare sț i caă trebuie a se zice asț a: infinitivul a forma, formare, partitțipia
trecutaă , format; pe urmaă prezentul la îânmultțit3, formăm, sț i la singurit4, form, formi, formă;
recomand, recomanzi, recomandă, sau formez, recomandez, dupaă cum avem sț i alte verburi de la Î-a
conjugare, lucrez, înființez sț .cl. Asemenea sț i verbul repetire este de a 2-a conjugare sț i face a repeti sț i
repetire; repetit, repetim, sț i prezentul la singurit repetesc, repetești, repetește, sț i asț a tot dupaă
ratționamentul acesta, pretendere sau pretindere sț i descriere, fac: pretend, pretenzi, pretende, sau
mai rumaâ nesț te pretinz, pretinzi, pretinde; descriu, descrii, descrie sț .cl.
(Gramatică rumânească, 1828)

7. Comentați opiniile lui G.Coșbuc despre problemele limbii române și reformatorii ei, expuse în
articolul „Literatura didactică”:

1 Vezi mai departe: Istoria gândrii lingvistice românești. Texte comentate, vol.1, București, 1987, p.347-352.
2 faliți (falimentari)
3 plural
4 singular
102
La 1854 Nicolae Baă laă sț escu, om cu carte latineascaă sț i bun profesor, a publicat un abecedar îân
care saă straă duia saă -sț i caă paă tuiascaă toate novatțiunile îân limbaă sț i toate buiguielile filologice. Mi-a raă mas îân
minte una din creatțiunile acestea, una care faă cuse mult haz pe vremea de atunci:
inonorabilitudinaționalitate.
Acest hexametru era menit saă îâmbogaă tțeascaă lexiconul romaâ nilor sț i dupaă caâ t îântțeleg eu, avea de
gaâ nd saă îânsemneze lipsa de mândrie națională – îân îântțelesul bun al cuvaâ ntului mândrie. Baă laă sț escu nu
era numai un simplu apucat de nebunia latinizaă rii ca altții multți dupaă daâ nsț ii; boala lui era mai
complicataă : îâi plaă cea felul îân care puteau grecii saă compuie cuvinte îânnodaâ nd caâ te 3-4, cam asț a cum fac
astaă zi limbile germane. Baă laă sț escu nu caă uta vorbe dintr-alte limbi, ca saă le raă saă deascaă îân limba noastraă ,
el crea îânsusț i prin fel de fel de derivaă ri sț i compuneri ciudate. Saă deosebesț te asț adar de adevaă ratții
cultivatori ai neologismelor.
Cam acelasț i lucru îâl îâncerca A. Pumnul, dar pe altaă caă rare. Sț i el crea cuvinte prin derivare, dar
numai unde i se paă rea de neapaă rataă trebuintțaă, sț i numai din material romaâ nesc sț i cu ajutorul sufixelor
vechi ale limbii. Pumnul nu vrea latinizarea sț i îâmprumutarea de cuvinte dintr-alte limbi; iar ca saă s-
ajute unde n-avea vorbe îân limbaă , deriva din cuvinte romaâ nesț ti alte cuvinte. Psihologia devenise
sufletământ, gramatica limbământ, retorica un cuvântământ etc., etc. Chiar dacaă primea îân limbaă vrun
cuvaâ nt latin, îâl supunea tuturor alteraă rilor fonetice, ca sț i caâ nd cuvaâ ntul acela sț i-ar fi traă it traiul prin
veacuri alaă turi cu vorbele mosț tenite ale noastre. Din compasiune faă cea cupășune, din ocaziune, ocășune.
Pumnul voia saă aibaă o limbaă romaâ naă care saă stea pe propriile picioare. Dar a caă zut îân Scylla.
Nu sț tiu cum gaâ ndesc altții, eu îânsaă cred caă gresț ala lui Pumnul nu e vrednicaă de batjocuraă . Nici
astaă zi nu ne-am laă sat noi de gaâ ndul caă limba romaâ neascaă se poate îâmbogaă tți numai prin propriile
mijloace, sț i odataă tot o saă vie vremea caâ nd vom ajunge la acest lucru. Tț inta e aceeasț i, totți o vedem, dar
nu vedem adevaă rata caă rare sț i nu toate caă raă rile duc la Roma.
Cu Pumnul îânsaă avem altaă socotealaă . El îâsți luase voie îân Lepturariul saă u saă schimonoseascaă
limba tuturor scriitorilor din carii reprodusese bucaă tți de citire. El îâsți crease o limbaă proprie, sț i apoi a
tradus limba scriitorilor romaâ ni îân limba sa, astfel caă nu puteai saă vorbesț ti de limba lui Alecsandri, de a
lui Pralea, de-a lui Dosoftei [...], de-a lui Miron Costin sț i de-a lui Gheorghe Taă utul, caă ci totți scriau perfect
îântr-aceeasț i limbaă . D.e.: zicea Alecsandri – „este de laă udat acest lucru”, iar Costin – „de laudaă este acest
lucru”, ori Taă utul –„laă udabil e lucrul acesta”, ori altul altfel cine sț tie cum – la Pumnul totți scriau la fel: „e
laudaver acest lucru”. Uniformarea limbii tuturor scriitorilor era pentru Pumnul un mijloc de a-sț i
raă spaâ ndi limba sa.
ÎÎncercaă rile lui Eliade sț i ale lui Laurian ne sîânt mai îândeobsț te cunoscute. Cresț tinismul saă plaâ ngea
de prigonirile lui Saul, iar Saul deveni la urmaă Paul, îântemeietorul cresț tinismului; Eliade al nostru
tocmai îântors: din Paul, îântemeietorul limbei romaâ ne, ajunsese la urmaă un Saul, caă ruia limba noastraă îâi
striga disperataă : „Saule, Saule, de ce maă persecutți?” Cazul lui Eliade nu e asț a de interesant – o scraâ ntise
omul la baă traâ netțe. Dar cazul lui Laurian e vrednic de mirare. Laurian de cîâte ori tipaă rea ceva cu litere
chirilice – studii, mai ales îân Magazinul istoric – scria îântr-o limbaă frumoasaă , curataă sț i apropiataă de a
cronicarilor. ÎÎtți era mai mare dragul saă -l citesț ti. ÎÎnsaă de caâ te ori tipaă rea cu litere latine, parcaă intra
dracul îân caâ nepaă ; scria îântr-o limbaă paă saă reascaă , îântțeleasaă numai de el sț i de ai lui. Forma literei schimba
cu totul felul de gaâ ndire sț i de vorbire a lui Laurian! Ataâ ta putere are chipul scrisorii. Paă cat caă nu sț i-a
scris îântreg Dicționarul cu litere chirilice! (Cosț buc, Gh., Despre literatură și limbă, Bucuresț ti, 1960).

C. REFERATE:
1. Conceptția lui T.Cipariu privind modernizarea limbii romaâ ne
2. Problemele limbii literare discutate îân corespondentța dintre C. Negruzzi sț i Î.Heliade
Raă dulescu

103
Tema 5. PROCESUL DE UNIFICARE ȘI MODERNIZARE A
NORMELOR LIMBII LITERARE

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă aprecieze rolul marilor clasici ai literaturii romaâ ne îân unificarea sț i modernizarea limbii romaâ ne;
 saă determinee rolul Academiei Romaâ ne îân unificarea normelor limbii romaâ ne literare;
 saă relateze despre contributția lui T. Maiorescu sț i a altor caă rturari din epocaă la stabilirea sț i unificarea
normelor limbii literare;
 saă ia atitudine fatțaă de teoriile cu privire la unificarea normelor limbii romaâ ne literare.

Prospectul temei:
♦ Marii clasici și rolul lor în procesul de unificare a normelor limbii române literare. Îdeile lingvistice
ale lui A. Russo. V. Alecsandri sț i curentul istoric popular. Problemele limbii romaâ ne îân viziunea lui C.
Negruzzi. Al.Odobescu sț i unitatea limbii romaâ ne literare.
♦ Rolul Academiei Române în unificarea normelor limbii literare. Constituirea Academiei Romaâ ne.
Obiectivele sț i preocupaă rile prioritare ale Academiei.
♦ T. Maiorescu și problemele limbii române literare. Contributția lui T. Maiorescu la unificarea
normelor ortografice ale limbii romaâ ne literare. T. Maiorescu sț i problema neologismelor.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă , Bucuresț ti, 1983, p.
213 -240.
2. BRAÎ NCUSț , GR. Titu Maiorescu și problemele limbii. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎÎÎ, 1964, nr.5, p.483-493.
3. TODÎ, A. Contribuția lui T. Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Ovidius University Annals of
Philology, volume XÎV, 2003, p.269-274; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3639/pdf
[accesat 10.01.2018].
4. CHÎRCU, A. Alecu Russo, limba română și ardelenii. ÎÎn: Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica,
15(1), Alba Îulia, 2014, p.335-350.
5. Tț AÎ RA, V. Vasile Alecsandri și limba română. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XÎ, 2001, nr. 4-8;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2992 [accesat 26.01.2018].
6. DRAÎCA, D. Titu Maiorescu and the Romanian language. ÎÎn: The Proceeding of the Înternational
Conference Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section: Language and Discourse,
2, Taâ rgu-Muresț , 2015, p.127-135; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1586/pdf [accesat
10.01.2018].
7. COTELNÎC, T. Mihail Kogălniceanu şi limba literară. ÎÎn: Revistaă de Lingvisticaă sț i Sț tiintțaă Literaraă , 1991, nr. 6.
8. NUTț AĂ, Î. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române. ÎÎn: Revistaă de Lingvisticaă sț i
Sț tiintțaă Literaraă , 1993, nr.1.

9. DRAÎCA, V., DRAÎCA, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în ziarele și revistele
epocii. ÎÎn: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28-30 March, 2013,
Sibiu, volume 2, p.143 - 146; http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf
[accesat 10.01.2018].
10. OPREA, Î. Fenomene caracteristice modernizării limbii române. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă ,
2012, nr.8, p.65-82; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/ÎOAN-OPREA.pdf [accesat
25.01.2018].

104
5.1. MARII CLASICI ȘI ROLUL LOR ÎN PROCESUL DE UNIFICARE A NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE

5.1.1. Ideile lingvistice ale lui Alecu Russo

Rolul lui Alecu Russo îân cultura şi ştiinţa romaâ neascaă poate fi, pe alocuri, subapreciataă sau
schitțataă , eventual, incomplet, dacaă s-ar trece cu vederea peste reflecţiile lui judicioase privind diverse
probleme de limbaă . Deşi nu era un specialist îân materie (drept dovadaă ne poate servi îânsaă şi acţiunea lui
Al. Russo, care nu rezidaă „îântr-o îânfruntare cu adversarii îân termenii şi cu mijloacele ştiinţei limbii”,
totuşi „Cugetaă rile” sale, remarcabile nu prin cantitatea, dar, mai ales, prin substanţa lor, pe marginea
unor chestiuni ataâ t generale (cum ar fi, de exemplu, conceptul de „limbaă îânţeleaptaă ” sau geneza „logicii
limbii”), caâ t şi particulare (cum ar fi, de exemplu, izvoarele de îâmbogaă ţire a limbii literare sau rolul
„straă inismelor”) sunt îân consonanţaă deplinaă cu adevaă rurile ştiinţei despre limbaă .
Al. Russo e unul din puţinii scriitori care a pus îân discuţie raportul dintre obiectul investigat şi
subiectul care cerceteazaă acest obiect. Astfel, dupaă paă rerea lui, filologii nu trebuie „saă prefacaă ”, „saă
reformeze” limba dupaă placul lor, ci trebuie „saă se maă rgineascaă la definiţia raâ nduielilor limbii, la
statornicia sintaxei şi a ortografiei”, iar „o gramaticaă a limbii” trebuie elaborataă „nu dupaă limba ce ar
trebui saă avem, dar dupaă limba ce avem”.
Trebuie saă menţionaă m îân mod special caă valoarea observaţiilor lingvistice ale lui Al. Russo
poate fi just îânţeleasaă şi interpretataă faă raă echivoc, dacaă ele vor fi proiectate pe fundalul intensei agitaţii
îân diverse domenii ale timpului. Cu referire la domeniul lingvisticii, el constataă caă anume îân perioada
respectivaă „unul preface toataă limba îân -iune, altul îân -ţie, altul îân -iu, altul îân -lânt..., de nu ştii cum saă te
îântorci îântre aceste patru puncturi cardinale a gramaticilor” [Russo, 1989:69]. Cu alte cuvinte, anume îân
perioada respectivaă se faă ceau tentative energice din partea reprezentanţilor latinismului exagerat al lui
August Treboniu Laurian, latinismului moderat al lui Timothei Cipariu, italienismului lui Îon Heliade
Raă dulescu, fonetismului lui Aron Pumnul de a îâncorseta limba „îân canoane puriste şi intolerante”, de „a
impune la noi, îântr-un moment de vitalaă şi delicataă articulare a tradiţiei cu nevoia de îânnoire,
exageraţia şi chiar mai mult: aberaţia”. De aceea, îân dorinţa „de a caă lca saă naă tos şi dupaă logicaă ”, Al. Russo
consideraă , pe bunaă dreptate, caă îâncercarea „de a îânturna şi raă sturna o limbaă îâmpotriva trasului (=
traseului) ei” este o „chestie de pedanţi, de neştiutori, de şarlatani sau de mişei”, precum este „o
frazeologie straă lucitoare pentru ochii slabi” intenţia de a aşeza limba, chipurile, „pe nişte baze mai
solide”. Argumentul invocat îâmpotriva unei atare normaă ri a limbii este simplu, dar peremtoriu: „Caâ nd
se naşte o limbaă îân lume, se naşte cu organismul ei, se naşte negreşit pe o bazaă solidaă , pe baza
alteraţiilor sau a decompoziţiei altor limbi, pe condiţiile vieţuirii a poporului ce o îânfie sau care se
naşte cu ea, precum romaâ nii pe condiţiile climei, a vecinaă taă ţii şi a o mie de alte condiţii ce alcaă tuiesc
istoria” [Russo, 1989:112].
Dupaă ferma convingere a lui Al. Russo, puriştii greşesc atunci caâ nd consideraă caă istoria limbii
romaâ ne îâncepe „cu şcoalele Ardealului, şi nu cu şcoala limbei hrisoavelor, limba publicaă , cu şcoala
limbii caâ ntecelor populare, limba inimii neamului; cu şcoala limbii traducaă torilor caă rţilor bisericeşti,
limba credinţei, cu şcoala limbii cronicarilor, limba istoriei, care şcoale îâşi dau maâ na din veac îân veac,
paâ naă la şcoala ardeleneascaă de astaă zi, ce nu seamaă naă nici cu una şi nu se leagaă cu nimicaă cu tradiţiile
scrise şi orale” [Russo, 1989:93].
Analizaâ nd formarea şi dezvoltarea limbii romaâ ne, Al. Russo opineazaă caă la baza ei staă latina
vulgaraă a soldaţilor şi coloniştilor din Dacia. Acest „cel mai de pe urmaă naă scut” dialect (care îâşi are
raă daă cinaă îân Galia, îân Spania, îân Îtalia, îân Grecia mare) era utilizat multaă vreme numai îân viaţa casnicaă şi
îân relaţiile private. Dar, odataă cu îântemeierea domniilor îân Valahia şi îân Moldova, dialectul se îântaă reşte,
se ridicaă şi se impune dregaă torilor, îâncepe a fi folosit îân actele publice, transformaâ ndu-se treptat îân
limbaă . Acest idiom îânsaă nu mai era limba latinaă , precum moldovenii şi valahii nu mai erau vechii
105
romani, ci un popor nou, care s-a format din amestecarea elementului de baştinaă cu alte popoare:
„dovadaă caă limba nu este latinaă stau: ţesaă tura şi cuvintele cele numeroase care lipsesc îân latinaă , dar se
gaă sesc îân limbile noastre, şi tradiţiile ideii naţionale traă itoare la noi ce îâşi au perechea îân unele din
ţaă rile citate” [Russo, 1989:113-114].
Ca şi orice altaă limbaă , romaâ na are un specific al ei – specific determinat de originea ei, de felul
de a fi al poporului care o vorbeşte, de „colaborarea” ei cu alte limbi, de originalitatea ei de a desemna
realitatea etc. ÎÎn legaă turaă cu acest moment, Al. Russo menţiona cu deplinaă îâncredere: „O limbaă , fie ea
turcitaă , grecitaă , franţuzitaă şi slavonitaă , caâ nd vorbeşte de neam şi s-a naă scut cu el, caâ nd spune de trecut,
de patrie, şi îân fiecare cuvaâ nt staă o tradiţie istoricaă , o durere, o falaă sau o simţire, e o limbaă nepieritoare
şi cu anevoie de a o staâ rpi” [Russo, 1989:103]. Acelaşi detaliu aveau saă -l confirme şi interogaţiile
retorice: „Scoate din limba romaâ neascaă ramurile straă ine...Unde e limba...unde e originalitatea ei?”
[Russo, 1989:115].
ÎÎn acelaşi timp, Al. Russo va interveni autoritar îân discuţiile despre utilizarea îâmprumuturilor.
Astfel, el respinge categoric „straă inismele”, ce nu îâmbogaă ţesc cu nimic limba literaraă : „Munceşte-ţi pana
şi pune o zaă balaă straă inismului...[care] îâncepe de o vreme şi subt toate chipurile a ne îânaă duşi”, scria Al.
Russo lui M. Kogaă lniceanu, sfaă tuindu-l ca ziarul „saă scrie pentru obşte, obştea cea nepoliglotaă , nelatinaă ,
nefranţuzcaă , ca saă poataă bieţii oameni avea o legaă turaă , un locuşor pe paă maâ ntul moldovenesc, unde se
vorbeşte moldoveneşte”.
Ca şi ceilalţi scriitori ai timpului, Al. Russo a manifestat un interes constant pentru diverse
aspecte ale limbii romaâ ne literare. El pleda insistent pentru stabilirea unor astfel de norme literare ale
limbii ce ar asigura dezvoltarea ei liberaă şi multilateralaă , democratizarea ei şi, totodataă , ridicarea
nivelului ei de culturaă , de raâ nd cu celelalte limbi de culturaă din Europa. Normele literare ale limbii,
dupaă paă rerea lui Al. Russo, trebuie saă corespundaă îântru totul normelor intrinsece ale limbii, „logicii” ei.
Numai îân felul acesta, vom avea şi o limbaă cu adevaă rat literaraă , şi o literaturaă cu adevaă rat naţionalaă . Şi,
dimpotrivaă , dacaă „vom alerga dupaă visurile pedanţilor, vom raă maâ ne îân patosul unde ne gaă sim (adicaă la
anul 1855)” [Russo, 1989:122]. „Literaturaă a patosului”, astfel numea Al. Russo literatura cosmopolitaă
şi antirealistaă creataă pe la mijlocul secolului al XÎX-lea de caă tre apologeţii sistemelor purist-neologiste,
raă taă ciţi „îân îântreitul pedantism al formei cuvintelor şi momiţaă riei straă inilor” [Russo, 1989:70]. O astfel
de literaturaă , care „îâneacaă şi omoaraă îân ţaă rile romaâ neşti dezvoltarea spiritului şi a îânchipuirii, vine din
pricina neştiinţei limbii şi a tradiţiilor paă rinteşti; literatura aceasta nu are raă daă cinaă , nici daă roadaă ”
[Russo, 1989:67], scria Al. Russo îân manieraă cronicaă reascaă .
Al. Russo era de paă rerea caă stabilirea normelor literare ale limbii trebuie saă se îântemeieze pe
concepţia raţionalaă a dezvoltaă rii ei, pe bunul-simţ, pe dreapta judecataă şi evitarea oricaă ror exageraă ri.
Declaraâ nd o luptaă neîâmpaă cataă pedanţilor neologişti, el araă ta caă principala greşealaă a acestora consta
anume îân faptul caă ei prefaă cuseraă neologizarea îântr-un mijloc de îâmbogaă ţire a limbii, îântr-un scop îân
sine. Departe de a nega necesitatea îân utilizarea neologismelor, Al. Russo privea schimbaă rile îân limbaă
„ca un axiom ce nu are nevoie de demonstrare”, deoarece `nevoile nouaă cer mijloace nouaă , şi ideile
nouaă au nevoie de cuvinte nouaă ” [Russo, 1989:69]. El a relevat marele rol al îâmprumuturilor neologice
îân procesul de îâmbogaă ţire şi de perfecţionare a limbii naţionale literare. ÎÎn plus, spre deosebire de
teoreticienii neologişti-purişti, Al. Russo considera justificat caă îâncetaă ţenirea îân limba romaâ naă a
neologismelor de origine straă inaă presupune adaptarea lor la specificul fonetico-morfologic al limbii
noastre, iar, odataă statornicite, ele se „naţionalizeazaă ”, copiazaă îântru totul limba popularaă , „îâmbraă cîând”
cum zicea el, „caracterul paă maâ ntului”.
Teoreticianul „Romaâ niei literare” era un adversar hotaă raâ t al „artificialitaă ţii de stil”, al stilului
„manierat”, al „pretenţiozitaă ţii”, al literaturii pedante îân „condei”, „îân forme”, „îân idei”, care „din pricina
neştiinţei limbii şi a tradiţiilor paă rinteşti” [Russo, 1989:67], „îâneacaă şi omoaraă îân ţaă rile romaâ ne

106
îânchipuirea sub o r i d i c o l aă i n g e n i o z i t a t e a cuvintelor” [Russo, 1989:47]. Era şi de aşteptat, îân
acest context, ca Al. Russo saă ia atitudine faţaă de creaţia unor confraţi de condei, Astfel, detestaâ nd
verbalismul şi retorismul creaţiilor literare ale lui Î. Heliade Raă dulescu şi ale discipolilor saă i, Al. Russo
scria: „Adevaă rat, filomela este cuvaâ nt poetic, azura îâi frumos, orizonul nu-i slut [ . . . ] . Dar ce folos!
limbajul, geniul, inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plângeferi nu ne îâncaâ ntaă sau pentru caă sunt
straă ine, iar nu romaâ ne, sau pentru caă suntem îâncaă prea barbari şi nedemni de lirele acestor armonioşi,
deşi neinteligibili orfei” [Russo, 1989:48].
ÎÎn acelaşi timp, Al. Russo ironiza şi pe vulgarizatorii limbii, propovaă duitori ai „norodniciei
mojiceşti” false, care se straă duiau saă reducaă limba literaraă , coboraâ nd-o la nivelul intelectual al omului
faă raă culturaă . Ca şi comilitonii saă i, el respingea cu taă rie toate îâncercaă rile acestora de a introduce îân
circulaţia literaraă diferite forme agramate, primitive sau schimonosite ale unor cuvinte şi expresii de
tipul şeapă îân loc de ceapă, hiere pentru fiere, pşene îân loc de pesemne etc. [Russo, 1989:108]. Nu poate
fi acceptataă nici gramatica actualaă , deoarece ea „nu daă extrasul limbii vii, ci produce teorii ingenioase
caâ teodataă , dar totdeauna îâmponcişaă toare [= contrare] realitaă ţii” [Russo, 1989:108].
Viziunea lui Al. Russo referitoare la valorificarea trecutului şi a limbii populare capaă taă o
importanţaă deosebitaă la etapa contemporanaă . Deşi era ferm convins caă acestea sunt izvorul principal
de îâmbogaă ţire a limbii romaâ ne literare, el nu accepta totuşi ca operele scrise saă îâmbrace cu totul
mantaua limbii populare, fapt care trebuie saă fie principiul de caă laă uzaă şi al limbii noastre literare
contemporane, pe care unii o mai confundaă cu graiul.
Fiind conştient, pe de o parte, de misiunea scriitorului îân procesul de dezvoltare a limbii
naţionale şi de faptul caă literatura trebuie saă fie „expresie a neamului”, iar pe de altaă parte, de
consecinţele nefaste ale acţiunilor „pedanţilor” îân acest proces, Al. Russo va consemna programatic:
„Caâ nd romaâ nii vor îântorloca o societate serioasaă , spre aşezarea şi dezbaterea chestiunilor limbii, caâ nd
vor pune pe izvod tot ce au, caâ nd societatea aceea va îâncheia jurnal de toate cuvintele primite,
indigenate, lepaă date, îânnoite sau îânvechite din ţaă rile unde se vorbeşte romaâ neşte, caâ nd se va aşeza
sintaxa şi ortografia nu dupaă placul fieştecaă rui, dar dupaă duhul istoriei şi al originilor neamului, atunci
literatura îâşi va lua zborul şi va fi expresia neamului [ . . . ] ÎÎn acea zi pedanţii se vor şterge ca umbrele,
caă nimica nu omoaraă pedantismul ca o carte frumoasaă , simplaă , de gust şi de idei” [Russo, 1989:116].
Departe de a efectua o „inventariere” exhaustivaă a diversitaă ţii reflecţiilor lingvistice ale lui Al.
Russo, totuşi, sintetizaâ nd cele spuse, existaă tentatția de a afirma caă ostaşul propaă şirii a anticipat, la
multe capitole, starea actualaă de lucruri din domeniul limbii - fapt ce actualizeazaă profeţia
alecsandrianaă : „Numele lui Alecu Russo creşte cu timpul şi va straă luci glorios” [Alecsandri, 1992:411].

5.1.2. Vasile Alecsandri şi curentul istoric popular

Chiar de la îânceputul activitaă ţii sale, V. Alecsandri a stat îân primele raâ nduri ale acelora care
luptau pentru o limbaă literaraă bazataă pe limba vie a poporului. Admiraţia sa faţaă de literatura popularaă ,
exprimataă îân fapt prin publicarea pentru prima oaraă a doinelor şi caâ ntecelor baă traâ neşti a condiţionat şi
admiraţia lui faţaă de limba acestor producţii. „Cine au intrat la vorbaă fraă ţeşte cu locuitorul de la caâ mp şi
nu s-au mirat de ideile, de giudecaă ţile lui şi nu au gaă sit o mare plaă cere a asculta vorba lui îâmpodobitaă cu
figuri originale?”, se îântreabaă V. Alecsandri, daâ nd apoi o serie de exemple din vorbirea popularaă , ca are
maţe pestriţe (pentru un om raă u), e bun ca sânul mamei (pentru un om bun) etc.
Cea dintaâ i victorie de prestigiu a limbii populare şi a creaţiilor populare îân sensul dorit de
Dacia literară se realizeazaă prin opera poeticaă a lui V. Alecsandri. Nu vom staă rui asupra entuziasmului
cu care bardul de la Mirceşti a îântaâ mpinat poezia popularaă şi nici asupra evenimentului pe care l-a
reprezentat pentru literatura romaâ naă publicarea celor douaă volume de Poezii poporale (1852-1853).
Revelaţia folclorului a avut-o poetul prin 1843, cum aflaă m din povestirea O plimbare la munţi (1844).
107
Timp de 10 ani a cules caâ ntece, legende, strigaă turi, care aveau saă intre mai taâ rziu îân culegerile amintite.
Apariţia lor a avut un raă sunet deosebit şi general. ÎÎntaâ lnirea cu folclorul a produs o schimbare şi îân
privinţa gustului literar al poetului, care abandoneazaă genul poeziei romantice la modaă , inclusiv
îâncercaă rile scrise îân limba francezaă . Ne-o spune el îânsuşi mai taâ rziu: „Atunci scrisei sau, mai bine zis,
improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba-Cloanţa, Strunga, Doina, şi-mi faă gaă duii cu tot dinadinsul
saă las la o parte îâncercaă rile mele de versificaţie francezaă şi saă -mi urmez calea ce-mi croisem singur îân
domeniul adevaă ratei poezii romaâ neşti”.
Aşadar, poetul avea conştiinţa caă a descoperi drumul spre poezia romaâ neascaă autenticaă , iar
autenticitatea ei era garantataă de îânsuşirea unei anumite modalitaă ţi de construcţie şi expresie specificaă
poeziei populare [Munteanu, Ţaâ ra, 119-120].
Activitatea lingvisticaă a lui V. Alecsandri se manifestaă direct îân articole speciale, publicate îân
presa timpului, îân scrisori, îân gramatica tipaă ritaă la Paris îân 1863 şi îân discursurile rostite la Academie.
El îânsaă nu a fost un teoretician al limbii literare, ca Î. Heliade Raă dulescu sau Al. Russo, contribuind pe
altaă cale, indirectaă , la promovarea ideii de apaă rare a bazei populare şi de cultivare a limbii prin scrierile
sale, mai ales prin piesele de teatru Rusaliile în satul lui Cremine (1840), Iorgu de la Sadagura (1844),
Chiriţa în Iaşi (1850) ş.a., şi incidental, îân unele scrieri îân prozaă , ca Istoria unui galbăn etc. ÎÎn Dicţionar
grotesc, îân comedii şi vodeviluri, toate curentele filologice – de la heliadism la latinism şi de la
galomanie la „ciunism” – au faă cut obiectul satirei lui. Activitatea lui intensaă pentru perfecţionarea
limbii literare se manifestaă şi prin faptul caă paginile revistei România literară (1855), redactataă de el,
au fost, de fapt, o tribunaă pentru problemele limbii, îân care şi-a expus concepţia progresistaă şi Al.
Russo, tipaă rindu-şi Cugetările.
Preocupaă rile lingvistice ale lui V. Alecsandri privesc trei domenii esenţiale: lexic, gramatică,
ortografie.
Problema perfecţionaă rii lexicului era extrem de acutaă . Dezvoltarea ştiinţei, a feluritor genuri
literare, toataă evoluţia societaă ţii, îân general, cerea îâmbogaă ţirea lexicului cu elemente noi şi
perfecţionarea celor existente. Pornindu-se de la aceastaă premisaă generalaă absolut justaă , izvoraâ taă din
necesitaă ţile istorice ale dezvoltaă rii limbii, s-a ajuns îânsaă la o „babilonie” lexicalaă , cum zicea V.
Alecsandri. Unii caă utau saă ducaă limba spre latinizare, alţii caă utau s-o apropie de limba italianaă , al
treilea naă scocea tot felul de cuvinte „pentru a-i paă stra firea” şi toţi îâmpreunaă contribuiau la stagnarea
limbii, ba o îâmpingeau cu caâ teva secole îânapoi.
ÎÎn aceastaă situaţie, este firesc ca acei literaţi care aveau bunul simţ al limbii, dragoste şi grijaă
pentru soarta ei, chiar faă raă a fi teoreticieni, saă se ridice îâmpotriva exageraă rilor de tot felul. Printre
aceştia a fost şi V. Alecsandri. El a scris caâ teva articole speciale privitoare la lexic, tipaă rite îân revistele
Convorbiri literare, România literară.
Cu multaă vervaă satiricaă îâşi exprimaă el indignarea de faptul publicaă rii dicţionarului lui A. T.
Laurian şi A. Massim, pe care-l numeşte „un dicţionar grotesc”, intitulaâ ndu-şi astfel şi articolul din
Convorbiri literare. Multe cuvinte îânregistrate de dicţionarul lui Laurian şi Massim au fost aruncate, ca
un balast netrebnic, la groapa cu gunoi a istoriei. Astfel este substantivul morb pentru boală, de la care
V. Alecsandri îâncearcaă saă formeze adjectivele respective morbos, morboasă, morboşi, observaâ nd cu
multaă ironie: „Noua boalaă inventataă şi raă spaâ nditaă îântre romaâ ni de acei ce pretind a lucra la îânaintarea
neamului romaâ nesc. Corpul medical a declarat caă aceastaă boalaă este din aceeaşi categorie ca holera-
morbus, ca pedanto-morbus etc.”.
Referitor la cuvaâ ntul resbel pentru război, introdus de latinişti, V. Alecsandri scrie: „Ostaşii lui
Ştefan şi Mihai erau războinici (vezi cronicele vechi), ostaşii de acum cataă saă fie resbelnici dupaă botezul
pedanţilor. Ostaşii vechi se răsboiau ca nişte lei. Ce vor face ostaşii noi, pedanticeşte graă ind? Prin
urmare, baă taă lia de la Raă sboieni ar trebui saă se numeascaă bătălia de la Resbeleni, dacaă ar lua parte la

108
daâ nsa modernii resbelnici, conduşi de resbel pentru a s[... Prob pudor!”1 [Alecsandri, 1992:333].
ÎÎn acelaşi ton ironic, care ajunge uneori la satiraă muşcaă toare, vorbeşte V. Alecsandri şi despre
alte cuvinte introduse îân dicţionar, ca: amoare, animă, beleţă s.a.
Un model de lexic grotesc prezintaă V. Alecsandri îântr-un articol-scrisoare, publicat îân România
literară. Stilul acestei scrisori este numit de poet „balmuş literar”, fiind îâmbuibat cu tot felul de expresii,
ca: infelicitatea m-au vetat de a vă revede, am considerăciune, gata spre serviciune ş.a.m.d. Prin
asemenea scrisoare, zice V. Alecsandri, „autorul a vrut saă zicaă frumoase lucruri şi saă exprime poetice
idei, dar a izbutit numai a naşte o stahie epistolaraă ”.
Dupaă cum observaă m, V. Alecsandri a luptat activ, prin articole lingvistice speciale, pentru o
limbaă literaraă armonioasaă , îâmpotriva tuturor îâncercaă rilor de a o staâ lci prin introducerea a tot felul de
cuvinte naă scocite, faă raă nici o bazaă îân limba poporului şi faă raă nici o trebuinţaă la exprimarea ideilor şi
noţiunilor noi.
Problema lexicului este tratataă de V. Alecsandri şi îân articolul Din albumul unui bibliofil,
prezentaâ nd peste 200 de cuvinte îântaâ lnite îân limba lui Rabelais, dispaă rute apoi din limba francezaă ,
corespondentele lor fiind paă strate îân limba romaâ naă . Prin acest articol, V. Alecsandri pune o problemaă
lexicologicaă mai largaă , care a fost reluataă de filologul A. Cihac. ÎÎntr-un articol Despre câteva cuvinte din
Rabelais, el subliniazaă caă observaţiile lui V. Alecsandri meritaă o cercetare filologicaă . A. Cihac daă o
laă murire justaă existenţei îân limba romaâ naă a unor cuvinte corespunzaă toare celor îântrebuinţate îân
franceza veche, şi anume prin „legaă tura de comunitate a originii limbilor romanice” [Cihac, 1989:19].
Cele mai multe din cuvintele menţionate de V. Alecsandri sunt descrise îân Dicţionarul etimologic al lui
Cihac, îân capitolul Elemente latine, ca: a alinta, care corespunde vechiului francez alinter, îântaâ lnit îâncaă la
Molier, şi care provine din latinescul lenis, lenire, lenitus, lentus; cupa cu corespondentul vechi francez
coupe şi cope, provenit de la latinescul cupa şi multe altele.
Principalul fapt care trebuie subliniat aici este caă V. Alecsandri a pus unele probleme lingvistice
cu referire nu numai la lexicul timpului saă u, la îâmbogaă ţirea lui, dar şi la istoria unor cuvinte existente îân
limbaă , probleme de lingvisticaă comparataă , daâ nd dovadaă de mult spirit de observaţie.
V. Alecsandri nu uitaă niciodataă saă biciuiascaă pe faă uritorii de limbaă artificialaă . ÎÎn Istoria unui
galbân, el îâl atacaă chiar pe Î. Heliade, care îâncepuse, de curaâ nd, saă „plaă nuiascaă ” o nouaă limbaă . Caâ nd
Galbaâ nul vorbeşte de Heliade, el îâl numeşte, îân raâ s, amiratore dela prestidigitazione, la care Paraua
îântreabaă , boldind ochii:
Ce cuvinte sînt acestea?
Galbaâ nul: - Aceste sînt câteva cuvinte dintr-o limbă nouă românească, ce se descopere acum la
Bucureşti...Dar ian întreabă pe croitorii lor (acelor cuvinte) dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram
şi vezi ce ţi-ar răspunde: nu te capisc sau nu te cumprind.
V. Alecsandri a combaă tut franţuzismul, ridiculizaâ ndu-l îân diferite tipuri, prin personaje ca Iorgu
de la Sadagura, Cucoana Chiriţa, Gahiţa Rozmarinovici etc. Se ştie cu caâ taă greutate cuvintele franţuzeşti
au fost „puse pe calupul” limbii romaâ ne. Aşa, pentru verbul publier a existat o ezitare îântre
publicarisesc, publiciuesc, publicăluiesc, publiez, public...Şi desigur, pe laâ ngaă mania celor care vroiau saă
arate îânvaă ţaţi de a îântrebuinţa cuvinte franţuzeşti mai era şi o îântrebuinţare exagerataă , nevinovataă :
„invadarea cuvintelor netrebuitoare pe laâ ngaă cele trebuitoare, intrarea şi faă raă bilet de legitimaţie, graţie
îâmbulzelii. Oricum, Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa criticaă un mare serviciu limbii
romaâ neşti”.
Antipatia lui Alecsandri este mai mare îânsaă pentru latinişti, pe care îâi zugraă veşte cu mai mult
umor. El s-a raă zbunat pe latinişti prin Ianus Galuscus, care exclamaă :
- Domnule, am ascultat toate aberăciunile câte le-ai debitat fraţilor români şi fac aici

1Lat.: Ce rușine!
109
declărăciune că eşti un perturbator.
Acrostihescu, ca scriitor lipsit de talent de la îânceputul literaturii veacului al XÎX-lea, vorbeşte îân
limba croitaă de filologi. De aici bestie incapace, sau ţi s-o înflăcărat imaginaciunea sau emociuni şi alte
expresii.
Cucoana Chiriţa este ridicolaă nu numai îân concepţiile ei, dar şi îân vorbire. Dorind saă îânsuşeascaă
îân grabaă cuvinte, faă raă a cunoaşte noţiunile, ea le schimonoseşte. Neologismele se asociazaă îân mintea ei
cu cuvintele neaoşe din viaţa satului. Loja de la teatru devine pentru ea lozniţă, a se deranjarisi este
îânţeles ca a se rânjarisi (a se raâ nji) ş.a. Chiriţa traduce cuvaâ nt cu cuvaâ nt expresiile idiomatice romaâ neşti
îân francezaă . De exemplu: dobă de carte - tambour d’instruction, de florile cucului - pour les fleurs de
coucou, acestea staâ rnind îân sufletul domnului Charle nu numai amaă raă ciune, dar şi dispreţ.
Paă rerile sale privitoare la lexic V. Alecsandri le-a expus nu numai prin ironizarea cuvintelor
straă ine limbii. El a fixat şi cuvinte pe care le credea necesare limbii romaâ ne, fie ele cuvinte din limba
vorbitaă , fie neologisme. Cuvintele pe care V. Alecsandri le foloseşte personal şi le propune pentru
îântrebuinţare se dau îân Gramatica lui la rubricile Vocabularul şi Dialoguri.
ÎÎn poezia lui V. Alecsandri, luna ianuarie este numitaă ghenar, dar se mai îântrebuinţeazaă şi
ianuar. La cuvaâ ntul baie se daă varianta feredeu, dantele are sinonimele horbote, cordele, panglice. ÎÎn
vocabularul prezentat de Alecsandri, aproape fiecare cuvaâ nt are cel puţin un sinonim: a promite - a
făgădui, a spera - a nădăjdui, a fi biruitor - a fi învingător, a ordona - a porunci, a invita - a pofti, avut -
bogat, culpabil - vinovat, mândru - fudul, ingrat - nerecunoscător etc.
Faptul caă V. Alecsandri prezintaă pentru un cuvaâ nt din limba francezaă mai multe corespondente
romaâ neşti subliniazaă necesitatea alegerii cuvintelor celor mai potrivite, necesitatea selecţionaă rii lor.
Spirit inovator, poetul vedea îânnoirea îân materie de limbaă nu îân moda franţuzitaă a vremii, şi nici
îân reformele radicale care ameninţau saă altereze şi saă falsifice o limbaă ale caă rei energii şi a caă rei
frumuseţe el le descoperise îân caâ ntece vechi. Prin activitatea lui V. Alecsandri, inovaţia pripitaă ,
mondenaă şi excesele celor ce voiau saă îânstraă ineze limba de graiul popular s-au acoperit de ridicol.
Mijloacele lingvistice ale satirei folosite de autorul Chiriţei din Iaşi ne par astaă zi facile şi, deseori, naive.
Ele stau îânsaă sub semnul unei epoci care le-a generat îântr-o vreme caâ nd istoria limbii artistice şi
tradiţia literaturii beletristice numaă rau puţine decenii.

5.1.3. Problemele limbii române în viziunea lui C. Negruzzi

Limba romaâ naă literaraă va merge pe drumul deschis de noua orientare iniţiataă de curentul
istoric-popular, fundamentataă teoretic de Al. Russo şi ilustrataă prin scrisul lor mai îântaâ i de C. Negruzzi
şi V. Alecsandri.
C. Negruzzi şi-a expus paă rerile îân multe articole adunate îân Scrisorile sale. Anume din seria
epistolaraă a lui C. Negruzzi putem cunoaşte ideile sale despre limbaă şi literaturaă . ÎÎn Scrisoarea a XXXII-
a ne spune caă limba, sub domniile straă ine, s-a corupt şi ea: „Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui
Cantemir, nici a caă rţilor bisericeşti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turco-grece etc.”[Negruzzi,
1996:285].
Dar, dupaă ce „lipsiraă zicerile turco-greco-slave, se introduseraă cele latino-franco-italiene”. Îar îân
Scrisoarea a XXV-a îâşi bate joc cu mult spirit de mania latinistaă şi franţuzitaă , caâ nd pune îân gura unui
ţaă ran, care vroia saă -şi dea copilul la şcoalaă , urmaă toarele vorbe pline de îânţeles:
„- Pe unul am să-l dau la şcoală la Iaşi, ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte. - Dar
româneşte nu? - Ba şi româneşte; da, vezi d-ta, că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţelege
româneasca de astăzi. Acum trebuie să ştii multe limbi, ca să înţelegi pre a noastră.”
Aceeaşi atitudine criticaă o are şi faţaă de literatura vremii. El preferaă pe Dosoftei maculaturii

110
literare din timpul saă u (Scrisorile XVII şi XXXII).
ÎÎntreaga sa criticaă lingvisticaă , literaraă şi socialaă a concentrat-o îân Muza de la Burdujăni. „Muza”
aceasta e cucoana Caliopi Busuioc, o fataă baă traâ naă , care face versuri ca acestea:
„Azi cu o petițiune De-a mea tristă pusăciune M-adresai către Amor
Te îndură, zeu de foc! Și-l rugai cu-ncordăciune De nu vrei
protestăciune Să astâmprere-al meu dor. Să întind în orice loc...”
[Negruzzi, 1996:153]

Caliopi Busuioc e o femeie „romanţoasaă ”, care raă spunde baronului Flaimuc, falsului pretendent,
caâ nd acesta îâi spune caă doreşte o femeie „care să facă la mine poezii”, „zi vi der Şiller vi der Ghete”:
„- Ghete! Şiller!. Ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la
aşteptarea dumitale?”
Caliopi Busuioc stricaă limba, fiind influenţataă de toate maniile lingvistice ale vremii (pusăciune,
comprinzi, neînvingibilă, atăşăciune etc.).
Consideraâ ndu-se o femeie modernaă , ea îâl sfaă tuieşte pe baă traâ nul saă u amorez:
„...să te îmbraci după modă. In locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de
glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată, ş-atunci aş putea suferi viderea dumitale,
dar în halul acesta, o, cerule! mă sparii”.
Scopul pentru care a scris C. Negruzzi aceastaă farsaă ni-l spune autorul îânsuşi îântr-o notaă de la
sfaâ rşitul piesei: „Noi am fost zis - nu ne mai aducem aminte unde - caă sunt mulţi care schingiuesc şi
sfaâ şie frumoasa noastraă limbaă şi îân loc de creatori se fac croitori şi croitori raă i. Asta ne-a îândemnat a
compune aceastaă comedie, crezaâ nd caă facem un bine, araă taâ nd ridicolul unor asemine neologişti”
[Negruzzi, 1996:173].
Una din problemele capitale ale limbii îân acea epocaă era cerinţa unificaă rii ei, doritaă îâncaă de pe
vremea lui Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului. Odataă cu acest proces, trebuia urmaă ritaă
simplificarea sistemului gramatical şi ortografic al limbii, faă raă a neglija îâmbogaă ţirea, îânnoirea lexicului,
crearea a ceea ce C. Negruzzi numea un „stil mai potrivit cu civilizaţia veacului nostru”. Acestor
necesitaă ţi le raă spundea, îântr-o bunaă maă suraă , reforma produsaă de Heliade. Un scriitor de talia lui
Negruzzi nu putea ignora importanţa tezelor scriitorului muntean.
ÎÎn nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a ilustrat ataâ t capacitatea expresivaă a limbii
literare, caâ t şi posibilitaă ţile care modeleazaă materialul limbii dupaă cerinţele conţinutului. Din punctul
de vedere al rolului scriitorului îân selectarea şi organizarea elementelor limbii, nuvela Alexandru
Lăpuşneanul e cel mai interesant document literar din prima jumaă tate a secolului al XlX-lea. La
apariţia ei, scriitorii şi, deopotrivaă , cititorii au recunoscut îân autorul ei un prozator de maâ na îântaâ i.
Originalitatea creaţiei lui C. Negruzzi apare aici mai ales îân: a) adaptarea mijloacelor limbii la
specificul mediului, al personajelor, al staă rilor sufleteşti descrise; b) sinteza elementelor expresive şi
dozarea particularitaă ţilor arhaice şi regionale.
Povestirea istoricaă se impune prin dinamism şi concentrarea mijloacelor limbii. Culoarea
localaă şi forţa conflictului dintre eroii epocii sunt sugerate prin cuvinte, expresii şi construcţii luate
din fondul istoric al limbii:
„— Cu voia Măriei tale, zise Stroici, vedem că moşia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea
păgânilor. Când astă negură de turci va prăda şi va pustii ţeara, pe ce vei domni Măria Ta ?
- Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu Măria ta ? adăugi Spancioc
- Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit
vremea să vă mulg şi eu pre voi. Destul, boieri! Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimes să se ferească
să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelor mele.

111
Acţiunea situataă pe la mijlocul veacului al XVÎ-lea trebuie redataă prin mijloace expresive
potrivite; dar straturile lexicale ataâ t de variate îân aceastaă nuvelaă nu staâ njenesc îânţelegerea textului.
Cititorul nu are nevoie de glosar ca saă poataă urmaă ri pe povestitor. ÎÎn pasajul citat: moşie e explicat chiar
de autor (ediţia 1857) prin patrie; de iznoavă îânseamnaă din nou; apoi construcţii vechi (unele paă strate
îân graiul regional de azi): a să cadă = va caă dea; pe ce vei domni = peste ce... ; au venit vremea = a venit
vremea, celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis. Construcţii şi cuvinte amintind de cronicari se pot
îântaâ lni des aici.
ÎÎmbogaă ţirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea neologismelor şi a termenilor vechi îân
procesul zugraă virii artistice a realitaă ţii. Citim astfel de îâmbinaă ri de cuvinte: „Ca saă sece influenţa
boierilor şi saă staâ rpeascaă cuiburile feudalităţii, îâi despuie de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu
chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni şi corumpe pre norod; ţidulă vestitoare greşalei
lui; boierii îânchinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc.
C. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocaă îân
limbaă , îân scopul evocaă rii sugestive, precise şi dinamice a acţiunii, a oamenilor şi mediului prin:
a) aplicarea unui criteriu estetic just de selecţionare şi de organizare a materialului limbii; pe
aceastaă linie analistul modern, psiholog îân adevaă ratul îânţeles al cuvaâ ntului, cenzureazaă regionalismele
şi formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”;
b) îânnoirea continuaă a construcţiei stilistice din rezervorul limbii populare şi din tezaurul
istoric; atribuirea unei funcţii metaforice proverbelor şi zicaă torilor vechi (cum va face mai taâ rziu, îân
mai mare maă suraă , Îon Creangaă ).
Elementele noi îân limbaă se vaă d la Negruzzi îâncaă îân primele lui bucaă ţi cum sunt cele grupate îân
ciclul Amintiri de juneţe. Fraza lui capaă taă originalitate, precizie şi vigoare, stabilind legaă turi interioare
îântre fondul vechi şi noile achiziţii ale limbii, care reflectau noutaă ţile veacului şi influenţa literaturilor
europene clasice.
„Amaă gitaă îân deznădejdea sa, [Zoe] se laă saă la o melancolie ce o faă cu mai interesantă, dar inima ei
ce se hraă nea de dragoste nu putea via faă raă amor...” (1828)
„Ştiu caă duelul este un prejudeţ, raă mas din timpurile barbare. Ştiu caă e o absurditate a se bate
cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi, ori albaştri, şi e o nebunie a caă uta sfezile şi gaâ lcevile; sunt
îânsaă cazuri fatale caâ nd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebuie saă se
facaă ucigaş sau jertfaă , dacaă nu voieşte a lasaă o pataă numelui saă u şi o ruşine familiei sale. Faă ceam aste
reflexii, uitaâ ndu-maă la domnul acest care nu voia saă se bataă şi care aştepta un raă spuns..." (1838)
S-ar putea cita numeroase alte pasaje îân care folosirea neologismelor nu distoneazaă cu tonul
firesc al povestitorului inspirat din realitaă ţile societaă ţii vechi ori moderne, influentțat de felul de a vorbi
nu numai al poporului, dar şi al caă rturarilor vremii sale. Astfel construcţiile de mai sus: „Se lăsa la o
melancolie ce o făcu mai interesantă; duelul este un prejudeţ; simtiment de onor; aste reflexii ” ca altele, îân
acelaşi gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga şi calomnia; pigmei degeneraţi. Şi de unde
se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a
aristocraţiei” etc. îânseamnaă , de fapt, un material nou îân vocabularul limbii literare, care nu micşoreazaă
valoarea vechiului tezaur de forme, expresii şi cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbaă au luat
ceea ce le trebuia ca saă exprime colorat şi plastic o idee. ÎÎn lexemele citate mai sus – melancolie,
absurditate, fatal, reflexie – se conţin nuanţe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda; ea trebuia,
adesea, saă le parafrazeze. ÎÎn acelaşi timp: sfadă - gâlceavă; variantele : fie, ori, sau; ucigaş, jertfă sunt
toate necesare şi scriitorii nu s-au gaâ ndit saă le lepede de dragul noutaă ţilor. Atitudinea pozitivaă faţaă de
neologisme şi faţaă de stilul capodoperelor universale putea staâ rni critici din partea partizanilor
tradiţiei istorice. Acestor conservatori pare saă le raă spundaă scriitorul îân aceste raâ nduri care reflectaă
concepţia autorilor clasici din acea vreme faţaă de problemele îâmbogaă ţirii şi cultivaă rii limbii literare:
112
„Caâ t pentru cuvintele streine ce el (traducaă torul) au îântrebuinţat îân traducere, de îâl vor îântreba de unde
sunt zicerile aceste, va raă spunde ca un literat baă rbat roman, ca „sunt de acolo de unde este toataă limba
noastraă , de unde sunt zicerile: om, cap, ochi, urechi, nas, dinte, limbă, barbă, braţ, mână, apă, vin, făină,
masă, casă ş.a. Va mai adaugaă caă fieştecare limbaă , caâ nd au îânceput a saă cultiva, au avut trebuinţaă de
numiri nouaă sau şi le-a faă cut de sine, sau s-au îâmprumutat de acolo de unde au vaă zut caă este izvorul
ştiinţelor şi a meşteşugurilor. Noi nu ne îâmprumutaă m cu cuvintele ce ne lipsesc, ci le luaă m ca o
moştenire de la maica noastraă (latina) şi, ca o parte ce ni se cuvine, de la surorile noastre” [Negruzzi,
1926:15].
Scrisorile lui Negruzzi oferaă imaginea desfaă şuraă rii mijloacelor lingvistice de care dispunea
scriitorul pentru a reda plastic realitaă ţile vieţii. Ne referim îân special la Scrisoarea a XIX-a - Ochire
retrospectivă şi la Scrisoarea a XXVI-a - Pelerinagiu. Ca îân nuvela care l-a consacrat îân 1840, autorul, îân
aceste scrisori, ilustreazaă principalele tendinţe îân dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului
al XÎX-lea: folosirea materialului limbii vorbite, a limbii scrierilor vechi, îâmbogaă ţirea limbii literare prin
introducerea neologismelor îân legaă turaă directaă cu progresul culturii moderne şi, odataă cu asta, rapida
dispariţie a grecismelor şi a turcismelor. ÎÎn îândreptaă rile pe care le aduce textelor, publicate îân diverse
periodice, atunci caâ nd îântocmeşte volumul din 1857, neologismele, adesea, iau locul cuvintelor
regionale ori vechi: poftit, vreme, cinste, moaşte, văzduh, devin: invitat, timp, onor, relicvie, aer. ÎÎn acelaşi
timp, criteriul estetic se îântaă reşte şi formele neasimilate, greu de îânţeles, sunt corectate: rezoane, să ne
înturnăm devin: cuvinte, să ne întoarcem.
Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum Negruzzi a îânţeles saă contribuie, îân epoca
maturitaă ţii, la evoluţia limbii: „îân acel chiar-obscur priincios ochiului, spune-mi înturnatu-ţi-ai vederea
de pe culmele îânvecinate pline de verdeaţaă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat
de vuiet, culcat pe costişa lui ca saă -şi odihneascaă mădularile cele de granit? Luat-ai seama atunci la o
ceaţaă ce vine şi se îântinde ca un giulgiu mortuar piste vaâ rful turnurilor şi al clopotniţelor, ceaţaă grea ca
somnul traă daă torului şi rece ca maâ na soartei; care uneori, ca un zeu, se îâncolaă ceşte împregiurul oraşului,
sau ca un Briareu îâşi îântinde braţele îân toate paă rţile, îânsemnaâ nd feluri de figuri fantastice, precum un
mare caleidoscop” [Negruzzi, 1996:235].
Reminiscenţele lecturilor din cronicari se îâmpletesc aici cu cele din lectura clasicaă anticaă , lexicul
devine variat, iar metafora îânsufleţitaă : chiar e forma veche a lui clar (din lat. clarum ); priincios ochiului,
mădulari de granit; culoarea localaă apare îân forme ca: piste, împregiur; comparaţii care amintesc de
arsenalul stilistic al romantismului: oraş... beat de vuiet; ceaţa grea ca somnul trădătorului şi rece ca
mîna soartei; ca un Briareu...; precum un mare caleidoscop; inversiuni şi interogaţii retorice: inturnatu-
ţi-ai vederea.; luat-ai seama...Totul e organizat cu o maâ naă de artist experimentat îân fixarea nuanţelor
expresive, care oglindesc o comunicativitate caldaă şi o îânţelegere adîâncaă a omului şi a vieţii.
C. Negruzzi a ilustrat concret, prin creaţia lui artisticaă , modul just de îâmbogaă ţire a limbii
literare, a deschis, odataă cu alţi scriitori ai vremii, largi perspective de folosire artisticaă a tezaurului
limbii vechi şi a limbii populare, faă raă a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori
regional. Scriitorul nu s-a ferit de influenţa neologismelor, a limbilor straă ine. N-a admis îânsaă nicaă ieri
exageraă rile, a combaă tut lipsa criteriului logic şi estetic îân folosirea limbii. Şi cum exageraă rile se
manifestau mai ales îân curentele filologice şi îân activitatea publicisticaă a unor gazetari improvizaţi,
franţuziţi, al caă ror scris a contribuit la staâ lcirea limbii scrise, caâ mpul activitaă ţii critice putea fi laă rgit îân
multe direcţii. Aspectele negative îân maâ nuirea limbii sunt combaă tute cu spirit. Mai devreme decaâ t
oricare scriitor moldovean, C. Negruzzi a renunţat la unele forme arhaice sau regionale şi s-a alaă turat
tendinţei de a fixa reguli gramaticale care saă stea la temelia unui sistem logic, stabil, al limbii literare.
ÎÎnaintea lui Kogaă lniceanu, Alecsandri, Russo, C. Negruzzi (îân epoca maturitaă ţii, dupaă 1840) scria:
„Nenorocitele raă zboaie ale lui Vasile Vodaă slaă biseraă ţara, demoralizaseraă ostile; de la ai saă i nu aşteptaă

113
vreun bine; pentru caă ai saă i totdeauna l-au îâmpilat: proţesele au ajuns, (nu agiuns); acest proiect; acest
drept; mi-ar plăcea; surugii care duceau caii; două luntre; mi-ar face onoare (nu onor, deşi Alecsandri
insistase paâ naă taâ rziu saă se scrie onor, nu onoare). Cu aceeaşi vervaă satiricaă Negruzzi se ridicaă îân ultima
lui Scrisoare, spre sfaâ rşitul activitaă ţii lui literare (Scrisoarea a XXXII-a, 1862) îâmpotriva exageraă rii
influenţelor din afaraă , îân special contra abuzului de neologisme îântr-o epocaă „îân care traducaă torii
caă deau dintr-un exces îân altul; caă ci îân adevaă r lipsiraă zicerile turco- greco-slave, dar se introduseraă cele
latino-franco-italiene. Ne trezim cu poezii de felul acesta: Şarmantă damicelă/ Te am o columbelă / Cu
ochi ca de gazelă,/ Divină şi mult belă...[Negruzzi,1996:287].
Modelul de limbaă literaraă pe care l-a urmaă rit şi realizat îântr-un chip original C. Negruzzi e rodul
unei pasionate munci de cunoaştere, asimilare şi şlefuire a materialului limbii naţionale. Principiul
unitaă ţii limbii scrise şi scopul cultivaă rii ei treptate prin straă dania scriitorilor l-au caă laă uzit îân crearea
unui instrument de comunicare limpede, concentrat, viguros. Stilul lui plastic şi dens, familiar şi nou de
ataâ tea ori, a apaă rut îân urma unei continue selectaă ri a elementelor şi a formelor limbii. Din compararea
variantelor, din cercetarea corecturilor prin care caă uta saă promoveze valorile sugestive ale cuvintelor şi
expresiilor, se poate vedea cum Negruzzi, treptat-treptat, s-a îândepaă rtat de regionalismele abundente
la A. Donici, n-a abuzat nici de neologisme, cum face uneori C. Bolliac. A preluat cu maă suraă elementele
arhaice, pentru a da culoare naraţiunii, iar nu de dragul de a le reda viaţa apusaă , cum îâncerca Ch. Asachi
îântr-o bunaă parte a operei sale.

5.1.4. Al.Odobescu și problemele limbii române literare

O personalitate care reprezintaă cu adevaă rat spiritul critic îân Muntenia este Al. Odobescu, pe
care îâl gaă sim, de la îânceput, de la primii paşi pe care îâi face îân publicisticaă , colaborator al României
literare. E semnificativ faptul caă publicaţia la care se adreseazaă taâ naă rul muntean Odobescu este aceastaă
revistaă criticaă din Îaşi. Şi tot ataâ t de caracteristic e faptul caă , mai taâ rziu, caâ nd are revista sa, Revista
română, el publicaă , îân 1863, urmarea Cugetărilor lui Al. Russo, care nu-şi putuse tipaă ri opera îântreagaă ,
România literară fiind nevoitaă saă -şi suspende apariţia.
ÎÎn iulie 1862, Al. Odobescu ia parte, alaă turi de alţi intelectuali din Principate (C. A. Rosetti, G.
Sion) la serbaă rile de la Braşov ale Astrei, prilejuite de îâmplinirea unui an de la îânfiinţarea Societăţii
Academice Române. ÎÎn cadrul acestei adunaă ri, sunt aprobate regulile ortografice bazate pe principiul
etimologic, propuse de T. Cipariu, care erau impuse ziarelor, caă rţilor şcolare şi îân genere scrisului
romaâ nesc din Transilvania. Adversar al etimologismului îân genere, adept al luptei pentru paă strarea
unitaă ţii de limbaă - şi nu numai de limbaă - a tuturor romaâ nilor, Al. Odobescu e de paă rerea caă o problemaă
ataâ t de importantaă cum era aceea a adoptaă rii unei ortografii oficiale a limbii romaâ ne trebuie dezbaă tutaă
şi hotaă raâ taă nu numai de reprezentanţii unei singure provincii, ci ai tuturor provinciilor locuite de
romaâ ni. Articolul referitor la adunarea Astrei marcheazaă îânceputul polemicii autorului cu latiniştii,
polemicaă reluataă şi dusaă , cu larg ecou îân epocaă , dupaă 1870, îân cadrul Academiei Romaâ ne.
Este cunoscutaă lupta lui Al. Odobescu, îânceputaă îân 1871, îâmpotriva latiniştilor prin repetatele
critici ce aduce, ca membru al Academiei, Dicţionarului lui Laurian şi Massim. Autorii Dicţionarului,
scrie Al. Odobescu, nu pun îân dicţionar limba romaâ neascaă vorbitaă şi scrisaă , nu fac din dicţionar „oglinda
limbii din trecut paâ naă îân prezent”, ci recomandaă crearea unei limbi mai asemaă naă toare cu limba latinaă , o
limbaă cum li se paă rea lor caă trebuie saă se fi vorbit îântr-o epocaă mai veche. Dar, zice Al. Odobescu, noi
scriem pentru cei de azi, şi nu pentru cei din trecut. „Îar ideea caă acel dicţionar ar putea saă paă trundaă îân
tinerime şi caă limba din el ar putea saă devinaă limba urmaşilor îâi provoacaă o adevaă rataă spaimaă ”
[Îbraă ileanu, 1984:150].
Redactat dupaă principii etimologice şi puriste, dicţionarul suscitaă dezbateri aprinse şi îândelungi
îân forul academic. Al. Odobescu criticaă vehement lucrarea, ceraâ nd colegilor s-o respingaă . „D-lui (adicaă
114
Al. Odobescu), consemneazaă procesul-verbal al unei şedinţe a Academiei din 9 septembrie 1871, se
îânspaă imaâ ntaă la ideea caă junele noastre generaţii, luaâ nd un asemenea dicţionar îân maâ naă , vor îânvaă ţa
dintr-îânsul acea limbaă îân care rolul predominator este dat numai cuvintelor şi formelor ce au gaă sit
graţie dinaintea comisiunii (adicaă din partea autorilor dicţionarului) sau pe care daâ nsa le-a îânchipuit.
D-lui crede caă nu este îân dreptul lexicografilor de a modifica paâ naă îântr-acest punct o limbaă , de a
introduce îântr-îânsa un aşa îâmbelşugat material propriu şi de a lepaă da din ea aşa multe forme şi
terminaţiuni îânraă daă cinate îân limbaă , precum sunt, de exemplu, toate cuvintele, chiar de origine latinaă , cu
terminaţiile îân -iaţă, -iţă, -nic etc., pe care d-nii Laurian şi Massim le-au aruncat la gunoiul
Glosariului...D-lui declaraă cu francheţaă caă odataă cu viaţa n-ar voi ca limba dicţionarului d-lor Laurian şi
Massim saă devinaă limba succesorilor noştri” [Paă curariu, 1966:74-75].
De un mare efect, îân combaterea latinismului, staâ rnind haz îân presaă şi îân cercul larg al opiniei
publice, a fost praâ nzul dat de Al. Odobescu îân 1871 membrilor Academiei, praâ nz la care lista de bucate
era îântocmitaă îân spiritul jargonului latinist, îân care Laurian şi Massim redactaseraă atunci primul
dicţionar al limbii romaâ ne. Gluma lui Odobescu a prins, demonstraâ nd la ce aberaţii poate duce
concepţia etimologizantaă a adepţilor latinismului.
Dezbaterile pe marginea dicţionarului purist continuaă şi îân anii urmaă tori îân Academie. ÎÎn 1874,
îânaltul for instituie o comisie care saă revizuiascaă dicţionarul îân discuţie. Comisia, alcaă tuit aă din
Al.Odobescu, G.Bariţiu, N. Îonescu, D. Sturza, V. A. Urechia, prezintaă , peste trei ani, prin Al.Odobescu, un
raport îân care se precizau caâ teva principii de bazaă care trebuiau, dupaă paă rerea raportorilor, saă stea îân
atenţia celor îânsaă rcinaţi cu elaborarea dicţionarului limbii romaâ ne:
a) urmaă rirea cuvintelor îân evoluţia lor istoricaă ;
b) ilustrarea cuvintelor de uz curent prin citate din cei mai importanţi scriitori contemporani;
c) introducerea îân dicţionare a multor elemente „uitate ale limbajului poporan şi ale
idiotismelor locale”, a termenilor tehnici îân meşteşugurile tradiţionale ale poporului romaâ n din toate
provinciile, precum şi a termenilor ştiinţifici.
ÎÎn vederea redactaă rii dicţionarului, erau, de asemenea, necesare caâ teva lucraă ri preliminare:
tipaă rirea, îân ediţii critice („cu glosare speciale şi cu indice şi note lexicografice”) [Paă curariu, 1966:76] a
celor mai importante scrieri îân limba romaâ naă din secolele anterioare (caă rţile lui Coresi, precum şi alte
traduceri tipaă rite îân sec. XVÎÎ-XVÎÎÎ, scrierile lui Varlaam, Dosoftei, Antim Îvireanul, precum şi ale lui Gr.
Ureche, M. Costin, R. Greceanu, D. Cantemir ş.a.), pentru a se putea studia cu îânlesnire limba veche
romaâ neascaă ; de asemenea, o largaă acţiune de culegere a termenilor tehnici privind ocupaţiile şi
meşteşugurile la romaâ ni, desfaă şurataă îân toate provinciile.
Întraâ nd îân detalii, el recomandaă Academiei saă nu fie riguroasaă îân alegerea cuvintelor romaâ neşti
şi îân etimologism şi saă nu fie „prodigaă ” îân neologisme. Saă nu fie riguroasaă îân alegerea cuvintelor, caă ci
slavonismele - mai ales de ele era vorba - sunt justificate prin uz, şi dacaă le-am alunga, „am raă pi
originalitatea limbii romaâ ne, care, spre deosebire de alte limbi romanice (care sunt latine plus
germanice etc.), e alcaă tuitaă din limba latinaă , plus slavona. Slavonismele care trebuiesc alungate, şi nici
ele toate, sunt cele datorite influenţei a douaă slavone, traducerilor bisericeşti, şi îâncaă acele care fac
parte din limba bisericeascaă actualaă nu trebuiesc îânlocuite decaâ t foarte îâncet, pentru caă limba
bisericeascaă are un caracter venerabil, care cu greu poate fi atins” [Paă curariu, 1966:76]. Saă nu fie
„prodigaă ” îân neologisme, caă ci nu sunt necesare decaâ t acele neologisme care denumesc idei ori lucruri
nouaă , pentru care nu existaă cuvinte neaoşe1.

1 Vom observa caă aceastaă idee e similaraă celei a lui T. Maiorescu: „Existaă îâmprumuturi lexicale vechi puternic îânraă daă cinate îân
limbaă şi prin aceasta îân îântreaga viaţaă sufleteascaă a poporului. Sensul lor distinctiv este îântrebuinţarea cuvîântului respectiv îân
toate manifestaă rile generale din viaţa unui popor, de pildaă , îân folclorul literar şi îân literatura cultaă . Ce ar deveni, de exemplu,
limba poeticaă a lui V. Alecsandri, adaugaă T. Maiorescu, dacaă
115
Academia nu trebuie saă fie prea riguroasaă privind etimologia cuvintelor din limba romaâ naă :
forma cuvintelor trebuie saă fie aşa cum e îân limba vie - mine, şi nu mene, caă ci nu scriem pentru trecut, ci
pentru prezent. Al. Odobescu se ridicaă cu putere îâmpotriva ortografiei latinizante îân general şi a celei a
lui T. Cipariu îân special.
Odobescu îâşi daă seama caă e greu saă scaă paă m de aceste „sisteme”, care ne-ar face saă ne pomenim
îân douaă limbi: una îân Ardeal, şi alta de facto. Şi anume: îân Ardeal ar circula o limbaă creataă prin concesii
faă cute arhaismelor, şi altaă limbaă creataă prin concesii faă cute limbilor neolatine moderne. Al. Odobescu
observaă caă din cauza acestor sisteme, la care mai contribuie şi provincialismele, gazetele unei provincii
au ajuns saă nu fie îânţelese îân celelalte provincii.
Saă nu uitaă m îânsaă caă Al. Odobescu e muntean şi, ca atare, n-a putut scaă pa de influenţa
„sistemelor” lingvistice. El era de paă rere caă trebuie saă reîânviem arhaismele pierdute de origine latinaă , -
ceea ce n-ar fi spus-o, de exemplu, Al. Russo, iar îân unele cazuri, îân scrierile sale, el va face unele
concesii principiului etimologic al latiniştilor, scriind, de pildaă , pucin (puţin), veră (vară) etc.
Cum trebuie studiataă limba îântr-o ţaraă ca a noastraă , se îântreabaă Al. Odobescu, unde lipseşte
tradiţia unei mişcaă ri literare bogate, autori „clasici” care saă fi fixat şi perfecţionat instrumentul
lingvistic? ÎÎntr-o epocaă îân care scrierea limbii romaâ ne se aflaă îâncaă sub imperiul arbitrarului, scriitorul,
afirmaă Al. Odobescu, trebuie saă ştie saă ocoleascaă tendinţele latiniste, cele influenţate de sintaxa limbii
franceze, ca şi cele „arhaizate cu iz slavon”, dupaă limba vechilor traduceri de caă rţi bisericeşti
[Paă curariu, 1966:25]. Operele literare trebuie saă fie scrise îântr-o limbaă curataă , limba vorbitaă de popor,
saă valorifice îân acelaşi timp limba veche a cronicilor şi saă îâmbogaă ţeascaă vocabularul, caâ nd e nevoie, cu
elemente noi, luate din altaă limbaă , care îânsaă saă fie adaptate structurii limbii romaâ ne.
Pledaâ nd pentru îâmprumuturi din alte limbi, Al. Odobescu respinge concepţiile puriste, care
preconizau scoaterea din limbaă a cuvintelor de origine nelatinaă . Elemente eterogene existaă îân toate
limbile neolatine, dar nimeni nu s-a gaâ ndit saă le scoataă îân mod arbitrar, pentru caă ele au intrat deja îân
structura organicaă a limbilor respective, conferindu-le acestora caracterul original. Acelaşi lucru se
poate spune îân legaă turaă cu limba romaâ naă . „ÎÎntr-un cuvaâ nt, conchide autorul, ideea noastraă e caă trebuie
saă respectaă m limba care e îân gura poporului nostru, s-o paă straă m îân îântregimea sa, şi caâ t despre
adausele cerute de deosebitele trebuinţi, saă le facem prin îâmprumutaă ri din limba latinaă sau chiar şi din
limbile moderne caâ nd cuvintele trebuincioase îânsemneazaă lucruri locale şi moderne; dar chiar îântre-
aceste vorbe noi saă paă straă m formele gramaticii noastre şi saă ne ferim mai mult decaâ t orice de
neologismele gramaticale, caă ci printr-îânsele se stricaă cu totul fizionomia unei limbi” [Paă curariu,
1966:25-26].
Îdeile acestea nu sunt noi. Le-au exprimat îântr-o formulare foarte apropiataă Î. Heliade
Raă dulescu îân prefaţa Gramaticii sale de la 1828, precum şi Al. Russo îân Cugetări. Ele aparţineau epocii
eroice îân care s-au combaă tut etimologismul şi purismul, pentru fixarea şi permanentizarea jaloanelor
limbii romaâ ne literare.
Deosebit de interesante sunt consideraţiile lui Al. Odobescu privind evoluţia şi structura limbii
romaâ ne, problema îâmbogaă ţirii ei. Autorul constataă o puternicaă influenţaă slavaă , îântr-o epocaă
îândepaă rtataă , influenţaă care nu a schimbat caracterul latin al limbii romaâ ne. Acestei influenţe vechi i s-
au adaă ugat altele, tot slave, de caă tre traducaă torii secolelor XVÎ-XVÎÎ, care nu gaă seau îân limbajul uzual
expresii adecvate pentru a transpune îân romaâ neşte termeni abstracţi pentru interpretarea ideilor
filozofice şi morale, termeni tehnici privind administraţia, viaţa socialaă şi politicaă , şi le luau din limba
oficialaă , care, îân cancelarii şi îân bisericaă , era slavona. La acestea se adaugaă administraţia rusaă , îân
perioadele de ocupaţie a Principatelor, care ne-a laă sat, de asemenea, un numaă r de cuvinte. Aceastaă

am îânlocui expresia neagra veşnicie din vorbirea obişnuitaă prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată,
cum ar dori partizanii neologismului?” [Maiorescu, 1984:350].
116
influenţaă slavonaă , venitaă mai taâ rziu, dispare cu timpul, prin cultivarea cu grijaă a limbii. Cealaltaă , mai
veche, nu poate dispaă rea, pentru caă ea a fost asimilataă organic şi limba romaâ naă nu poate fi conceputaă
faă raă acest element slav. „Saă nu speraă m îânsaă niciodataă , afirmaă Odobescu, îân sensul spuselor lui Heliade
din prefaţa Gramaticii, ale lui Al. Russo şi C. Negruzzi, cu o logicaă şi o argumentare mai savantaă îânsaă , şi
chiar saă nu voim a şterge urmele îânraâ uririi primitive, caă ci atunci putem zice caă , îâmpreunaă cu daâ nsa, va
dispare şi limba romaâ naă cu caracterul saă u propriu şi constitutiv, cu originalitatea sa de limbaă neolatinaă
formataă sub o influenţaă diferitaă de acelea ce au predominat la formarea limbilor neolatine din occident,
surorile ei. Provenţalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii au urmat, îân dezvoltarea limbii lor, caă i
cu totul diferite de aceea îân care, de la îânceput, a fost aruncataă limba latinaă din Dacia. Alte elemente,
alte influenţe au determinat modificaă rile limbei latine la daâ nşii; altele cu totul au fost la noi. Saă nu voim
dar a croi limba noastraă pe tipare neasemuite, saă nu caă taă m a o asimila îân zadar la regulile de dezvoltare
a lor, ci mai bine saă studiem cu atenţie cum s-a strecurat elementul modificator la noi şi, caâ nd voim a ne
curaă ţi limba de straă inisme, saă ne ferim îântotdeauna de a ataca principiile ei constitutive. Scalpelul ce
voieşte a purifica limba nu trebuie saă paă trunzaă mai adaâ nc decaâ t unde este adevaă rata ranaă ” [Paă curariu,
1966:58-59].
Piatra era aruncataă îân graă dina latiniştilor (al caă ror reprezentant era şi T. Cipariu), îâmpotriva
caă rora va porni mai taâ rziu, îân Academie, o acerbaă campanie. Articolul sugereazaă , pentru îâmbogaă ţirea şi
îâmprospaă tarea limbii, ideea reactualizaă rii unei forme vechi, dispaă rute din uz, dar salutaă , îân acelaşi timp,
„formele nimerite şi elegante”, care au fost asimilate îân ultima vreme, adicaă neologismele. E ceea ce va
face el îânsuşi, îân scrierile sale, cu un rar simţ artistic al limbii.
ÎÎn Scene istorice, Al. Odobescu extinde latura istoricaă documentaraă a evocaă rilor şi se complace
îân utilizarea materialului lexical arhaic menit saă sugereze aşa-numita culoare localaă . ÎÎn Pseodo-
kynegetikos, erudiţiei scriitorului îân ramurile diverse ale artei i se adaugaă informaţia filologicaă ,
folcloricaă şi lingvisticaă ; limba popularaă apare îân opera sa ca produs al culturii, îânsuşit de scriitor pe cale
caă rturaă reascaă ; de aici caracterul uşor preţios al stilului şi impresia de limbaă popularaă caă utataă dinadins
sau faă cutaă la masa de scris dupaă modelul limbii vorbite [Munteanu, Tț aâra, 1983:220-221].
Contribuţia lui Al. Odobescu la dezvoltarea culturii romaâ neşti este una dintre cele mai
originale, ea manifestaâ ndu-se îân direcţii multiple. Continuator, îân bunaă parte, a tradiţiei umaniste şi
patriotice a literaturii paşoptiste, el a manifestat permanent o mare preţuire pentru istoria ţaă rii, pentru
ctitorii îânaintaţi ai culturii naţionale, pentru folclor, a luptat pentru apaă rarea limbii, îâmpotriva
denaturaă rilor etimologice, pentru emanciparea culturalaă şi politicaă a poporului romaâ n şi a nutrit
convingerea caă arta trebuie saă exprime naă zuinţele îânalte ale societaă ţii şi poporului caă ruia artistul le
aparţine.

5.2. ROLUL ACADEMIEI ROMÂNE ÎN UNIFICAREA NORMELOR LIMBII ROMÂNE LITERARE


Îdeea îânfiinţaă rii unei societaă ţi academice sau a unei „academii” a fost susţinutaă de cei mai de
seamaă caă rturari ai vremii, îântre care Îon Heliade-Raă dulescu, Îoan Maiorescu, Îordache Golescu, Timotei
Cipariu, Gheorghe Asachi, George Bariţiu ş.a. Aşa, de pildaă , îân prefaţa la Gramatica românească din
1828, Îon Heliade-Raă dulescu propunea îântemeierea unei „Academii de caâ ţiva baă rbaţi, a caă ror treabaă saă
fie numai literatura romaâ neascaă , cari cu vremea vor pune îân regulaă şi vor desaă vaâ rşi limba prin facerea
unui dicsioner”; la raâ ndul saă u, Îoan Maiorescu milita îân 1860 pentru îânfiinţarea „unei societaă ţi
academice sau literare, destinataă a concentra activitatea erudiţilor romaâ ni […] pentru cultura limbei,
pentru studiul istoriei naţionale”.
Unirea Principatelor, ca şi amplul program de reforme care au urmat actului de la 24 ianuarie
1859 au creat condiţii optime şi pentru punerea îân practicaă a dezideratului îânfiinţaă rii unei academii,
asemeni celor existente deja îân Europa. ÎÎn 1860, G. Sion a îântocmit un proiect de statut pentru
117
îântemeierea unei „academii romaâ ne, formataă din 15 membri, aleşi din toţi romaâ nii, faă raă distincţiune de
provincie sau de protecţiune”, dar „cu oarecari titlu literariu cunoscut”, avaâ nd „îân preocupaă ri probleme
de limbaă , acordarea de premii şi ordonarea documentelor istorice”. La raâ ndul saă u, V. A. Urechia
propunea instituirea unei comisii „de baă rbaţi din toate provinciile romaâ ne” pentru „alcaă tuirea unui
dicţionar şi a unei gramatici”. ÎÎn 1864, un amplu referat îân acest sens era aprobat de Consiliul de
Miniştri, faă raă a primi îânsaă , din cauza situaţiei internaţionale nefavorabile, ratificarea domnitorului.
Cu toate acestea, Alexandru Îoan Cuza a sprijinit îânfiinţarea „academiei”, îân 1863 daă ruind din
lista sa civilaă 5600 de galbeni, din care o mie de galbeni erau destinaţi instituirii unui premiu care ar fi
urmat saă se acorde celei mai valoroase traduceri din limbile clasice. Acest ajutor material substanţial se
alaă tura celui avansat îân 1860 de bogaă taşul bucureştean originar din Epir, dar naturalizat romaâ n,
Evanghelie Zappa, care oferise guvernului 5000 de galbeni pentru alcaă tuirea unui dicţionar romaâ n, a
unei gramatici a limbii romaâ ne şi a unor traduceri din clasicii Antichitaă ţii. Cele douaă fonduri – „Cuza” şi
„Zappa” — au constituit, de altfel, baza materialaă a viitoarei societaă ţi academice.
Prin decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenenţei Domneşti, lua fiinţaă la Bucureşti
Societatea Literară Română, a caă rei principalaă menire era de a alcaă tui dicţionarul şi glosarul limbii
romaâ ne, „acele douaă colonade ale templului saă u literariu”, precum şi de a stabili normele ortografice ale
limbii. Societatea urma saă fie formataă , pentru îânceput, din 21 de membri aleşi din toate provinciile
romaâ neşti (patru din Muntenia, caâ te trei din Moldova, Transilvania şi Basarabia, caâ te doi din Banat,
Maramureş, Bucovina şi Macedonia). Cei dintaâ i 14 membri ai Societăţii Literare Române, numiţi prin
decretul nr. 698 din 22 aprilie/3 mai 1866, erau numai reprezentanţi ai provinciilor romaâ neşti ce se
gaă seau îâncaă sub staă paâ niri straă ine, ceea ce îâl va face mai taâ rziu pe B.P. Hasdeu saă remarce caă îân Academia
Romaâ naă „caâ nd cineva zice romaâ n şterge şi Dunaă rea şi Carpaţii”: din Transilvania — Timotei Cipariu,
George Bariţiu şi Gavriil Munteanu; din Maramureş şi Bihor — Îosif Hodoş şi Alexandru Roman; din
Banat — Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş; din Bucovina — Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu
Dimitrovici, ulterior îânlocuit cu Îon G. Sbiera; din Basarabia — Alexandru Haâ jdeu, Constantin Stamati şi
Îoan Straă jescu; din Macedonia — Îoan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici. Acestora li s-au alaă turat, la
2/14 iunie 1867, reprezentanţii celorlalte douaă provincii romaâ neşti: din Moldova —Vasile Alecsandri,
Constantin Negruzzi şi V. A. Urechia; din Muntenia — Îon Heliade-Raă dulescu, Constantin A. Rosetti, Îon
C. Massimu şi Ştefan Gonata; la 20 iulie/1 august 1867, au mai fost numiţi membri Titu Maiorescu şi
Nicolae Îonescu.
Îzbucnirea unei puternice epidemii de holeraă , ca şi situaţia internaţionalaă neprielnicaă au faă cut
ca inaugurarea Societăţii Literare Române, îânfiinţataă îân 1866, saă nu poataă avea loc decaâ t îân cursul anului
urmaă tor. La 1/13 august 1867, la Bucureşti, îân casele banului Constantin Gr. Ghica de laâ ngaă graă dina
Cişmigiu, s-a desfaă şurat cea dintaâ i şedinţaă a Societăţii Literare Române.
Semnificativ este caă mai mult de jumaă tate dintre membrii fondatori erau scriitori sau filologi.
ÎÎnsemnaă tatea care se acorda limbii romaâ ne a fost evidenţiataă şi cu prilejul inauguraă rii de caă rturarii
veniţi la Bucureşti din toate provinciile romaâ neşti: „Limba ne uneşte, domnilor”, exclama Alexandru
Roman, dupaă cum V. A. Urechia ţinea saă precizeze: „limba îâmparte pururea soarta poporului.” La raâ ndul
saă u, Timotei Cipariu afirma cu aceeaşi ocazie caă noua instituţie „va îângriji pentru conservarea unitaă ţii
limbii romaâ neşti din toate provinciile locuite de romaâ ni. Ea îâi va reda forma curat naţionalaă romaâ naă ,
pentru ca saă figureze cu toataă demnitatea îântre şi laâ ngaă surorile ei de originaă latinaă . Ea va pune
fundamentul pentru o literaturaă adevaă rataă naţionalaă .” Astfel, ziua inauguraă rii Societăţii Literare
Române a caă paă tat valenţele unei adevaă rate serbaă ri a tuturor romaâ nilor, considerataă de contemporani
drept „zi de la care va data renaşterea literaturii şi cultivarea limbii noastre”.
Cel dintaâ i statut, adoptat la 24 august/5 septembrie 1867, a prevaă zut transformarea Societaă ţii
Literare Romaâ ne îân Societatea Academică Română, „cu scopul de a lucra la îânaintarea literelor şi a

118
ştiinţelor îântre romaâ ni”, fiind „un corp independent îân lucraă rile sale de orice naturaă ”. Statutul prevedea
îâmpaă rţirea instituţiei academice îân trei secţiuni: literaraă -filologicaă , istorico-arheologicaă şi de ştiinţe
naturale. Societatea Academică Română era condusaă de un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar,
cea dintaâ i conducere — Îon Heliade-Raă dulescu, preşedinte (demisionat îânsaă îân 1868 „pentru motive
foarte grave relative la numirea noilor trei membri”, dupaă cum se menţioneazaă îân demisia sa, cu
evidentaă trimitere la alegerea lui M. Kogaă lniceanu, G. Sion şi Al. Papiu-Îlarian), Timotei Cipariu,
vicepreşedinte, şi August Treboniu Laurian, secretar – fiind aleasaă la 31 august/12 septembrie 1867.
La 27 martie/ 8 aprilie 1879, prin decretul domnesc nr. 1246, s-a hotaă raâ t transformarea
Societăţii Academice Române îân „institut naţional cu denumirea de Academia Română”, „persoanaă
moralaă şi independentaă îân lucraă rile sale de orice naturaă ”, avaâ nd drept scop „cultura limbei şi istoriei
naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi a frumoaselor arte”. Conform noului statut, adoptat la 21 iunie/3
iulie 1879, instituţia urma saă aibaă tot trei secţiuni: literaraă , istoricaă şi ştiinţificaă , structuraă raă masaă
neschimbataă paâ naă îân 1948. Înstituţia avea saă fie condusaă de un preşedinte, trei vicepreşedinţi
(reprezentanţi ai celor trei secţii), toţi aleşi anual, dar care nu puteau funcţiona mai mult de trei ani
consecutivi, şi un secretar general, ales pe o perioadaă de şapte ani. Cea dintaâ i conducere (Îon Ghica,
preşedinte, G. Sion, D. A. Sturdza, P. S. Aurelian, vicepreşedinţi, A. Î. Odobescu, secretar general) a fost
aleasaă la 2/14 iulie 1879.
ÎÎntr-o perioadaă îân care cultura romaâ neascaă este marcataă de orientaă ri distincte îân ceea ce
priveşte dezvoltarea limbii literare (de tip latinist, inclusiv îân formaă puristaă şi de tip istoric-popular),
programul Academiei Române (1879) îâşi propunea obiective ambiţioase (îân acel timp) pentru soarta
limbii romaâ ne:
 stabilirea unor norme ortografice, îân situaţia îân care alfabetul latin a fost introdus oficial îân
1860;
 elaborarea unei gramatici;
 realizarea unui dicţionar.
Dupaă primele soluţii (din 1867), de naturaă etimologizantaă , preconizate de T. Cipariu, îân 1881 se
confirmaă prin vot academic un nou proiect ortografic, coordonat de G. Bariţiu, avaâ ndu-l ca raportor pe
T. Maiorescu. Cu acest prilej se modificaă şi principiul ortografic (chiar dacaă nu îân totalitate), optaâ ndu-se
pentru principiul fonetic, susţinut îâncaă din 1867, dar faă raă reuşitaă , de Î.G. Sbiera.
T. Maiorescu este nu numai un adept al acestei orientaă ri, dar şi un teoretician îânarmat cu logicaă
şi argumente convingaă toare, studiul saă u Despre scrierea limbei române (1866), prin consistenţa ideilor
asupra grafiei fonetice, îân bunaă maă suraă valabile şi mai taâ rziu, fiind un adevaă rat program bazat pe
principiile „usului“.
Prin chiar actul de constituire, instituţia nou creataă îâşi propunea:
 saă fixeze regulile ortografice ale limbii romaâ ne;
 saă elaboreze gramatica limbii romaâ ne;
 saă îânceapaă şi saă ducaă la bun sfaâ rşit dicţionarul limbii romaâ ne.
Stabilirea regulilor de scriere cu litere latine s-a aflat îân atenţia Academiei Romaâ ne timp de
caâ teva decenii. Normele ortografice propuse îâncaă îân 1867 de Timofei Cipariu sunau astfel:
1. Toate sunetele „primitive" [etimologice] se vor scrie cu literaă corespunzaă toare din alfabetul
latin (literele Q, K, Y sunt considerate straă ine);
2. Toate sunetele derivate (ţ, ş) se vor scrie cu literele sunetelor corespunzaă toare din care
derivaă (t, s).
Acesta este primul sistem ortografic al viitoarei Academii Romaâ ne, îân care triumfa, pentru un
moment, punctul de vedere al latinismului etimologizant. Regulile ortografice speciale şi îân amaă nunt
urmau saă se fixeze de gramaticaă , la capitolul Despre fonetica limbii române.

119
ÎÎn sesiunea din 1869 a Societaă tții Academice s-a adoptat un nou sistem, care s-a menţinut paâ naă
îân 1881. Acesta prevedea:
 literele d, s, t, urmate de i, adicaă z, ş ţ, se scriu faă raă sedilaă ;
 sunetele к', g' se noteazaă ch, gh;
 ţ se noteazaă ci îân cuvintele acia, glacia facia etc.
 z se admite îân cuvintele straă ine (zeamă), dar îân terminaţii se noteazaă di: lucrediu “lucrezu”;
 se introduce accentul grav ( ) şi cel circumflex ( ). Cel grav e notat la infinitivul, indicativul şi la
imperativul verbelor, marcaâ nd diftongii. De exemplu: l{găna (leagaă naă ), mòre (moare). Accentul
grav se mai foloseşte la perfectul simplu al verbelor: tacù, facù, audì (taă cu, faă cu, auzi), precum şi la
forma de plural a substantivelor: părti, cârti, bunetăti (paă rţi, caă rţi, bunaă taă ţi);
 accentul circumflex ( ) se pune la sunetele nazale: atît, întaniu, cuvântu (ataâ t, îântaâ i, cuvaâ nt);
 apostroful ( ) noteazaă forma articulataă a substantivelor feminine, fiind plasat îânaintea finalei a:
mam'a, cas’a, gramatec'a, sor'a, furtun’a etc.
Aşadar, principiul etimologic a îânvins (cel puţin o parte din el) şi îân felul acesta se asiguraă
dezvoltarea ulterioaraă a limbii romaâ ne, realizaâ ndu-se legaă tura ei cu limbile romanice.
ÎÎn 1879, Societatea Academică se transformaă îân Academia Română. Vasile Alescandri şi Titu
Maiorescu, care se retraseraă îântre timp, reintraă îân componenţa Academiei ca membri, iar problemele de
ortografie sunt reluate îân discuţie. ÎÎn 1880, o nouaă comisie, prezidataă de G. Bariţiu, supune dezbaterilor
un proiect de norme, raportor fiind T. Maiorescu. Proiectul este votat îân 1881. Acesta este primul
proiect ortografic definitiv şi oficial al Academiei Române.

5.3. TITU MAIORESCU ȘI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

5.3.1. Contribuția lui Titu Maiorescu la unificarea normelor ortografice ale limbii
române literare

Îstoricul ortografiei noastre trebuie raportat la contribuţia adusaă la dezvoltarea limbii romaâ ne
literare de caă tre Titu Maiorescu. Preocupaă rile sale îân legaă turaă cu problemele scrisului romaâ nesc
dateazaă îâncaă din 1866, caâ nd el publicaă îân Convorbiri literare articolul Despre scrierea limbei române,
chestiune asupra caă reia revine îân aceeaşi revistaă îân 1867 şi îân 1873. ÎÎn studiul lui T. Maiorescu,
problema ortografiei este discutataă concomitent cu critica direcţiei fonetice a lui A. Pumnul şi a celei
etimologice a lui T. Cipariu.
Recunoscaâ nd meritul Academiei Romaâ ne îân caă utarea unor soluţii pentru reglementarea scrierii
cu litere latine, T. Maiorescu ţine saă observe caă proiectele ortografice propuse de Academie nu s-au
bucurat de popularitate şi prin aceasta ea a pierdut din terenul pe care şi-l caâ ştigase iniţial. Conflictul
dintre cele douaă direcţii - fonetismul şi latinismul etimologizant - îânregistreazaă acum o nouaă etapaă .
Pentru îânţelegerea acestui conflict, care avea saă ducaă la îânfraâ ngerea etimologismului şi deci la
caâ ştigarea baă taă liei de caă tre adepţii principiului fonetic, este necesar saă examinaă m contribuţia lui T.
Maiorescu şi concepţia sa expusaă şi discutataă , mai îântaâ i, îân cercul Junimii.
Vom aminti una din tezele adepţilor scrierii etimologice de a paă stra toate semnele alfabetului
latin, fără a introduce nici un semn diacritic pentru notarea sunetelor specifice limbii române (ă, î, ş,
ţ, ch, gh, c, g). Ei făceau deosebire dintre sunetele „primitive”: a din acus, s din stella, şi cele
derivate: ă din casă, î din a neaccentuat - antaneus „întâi”, s din sedet „şede”, z din zic < dico etc.
Literele trebuiau să reflecte natura limbii, iar această „natură” era pentru latinişti forma latinească a

120
cuvântului, adică etimonul lui. După adepţii Şcolii Ardelene, trebuia să se scrie în principiu maná
pentru mână, frundiá pentru frunză, audiu pentru auz „aud”, vedui pentru văz „văd” etc.
T. Maiorescu araă ta caă nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin, deoarece ele sunt prea
numeroase pentru scrierea limbii romaâ ne. Pe de altaă parte, ele sunt insuficiente pentru a nota toate
sunetele specifice limbii noastre.
Faă caâ nd o incursiune îân fonetica istoricaă a limbii romaâ ne şi invocaâ nd autoritatea unor lingvişti
ca F. Diez, H. Schuchardt ş.a., T. Maiorescu prezintaă un tablou al pronunţaă rii sunetelor din latinaă şi al
corespondentelor lor îân romaâ naă . Astfel, pentru sunetele romaâ neşti, aşa-zise derivate (aă , î, ş, ţ),
inexistente îân latinaă şi ortografiate diferit, el cere notarea lor cu semne diacritice, respectiv cu sedile, ca
îân ortografia actualaă . T. Maiorescu nu acceptaă la îânceput îân scriere pe î (aâ ), consideraâ ndu-l o nuanţaă de
„umbrire” a lui ъ slavon, şi deci faă raă funcţie gramaticalaă . ÎÎn Convorbiri literare, î era evitat şi îânlocuit cu
ă. Se scria mănă „maâ naă ”, sau cu i (riu). Ulterior îânsaă , T. Maiorescu a renunţat la aceastaă teorie,
recunoscaâ nd caă î a intrat îân uzul general al limbii romaâ ne şi trebuie notat ca atare.
Care este principiul de bazaă pe care se sprijinaă sistemul fonetic recomandat de Titu Maiorescu?
El îânsuşi l-a definit cu toataă claritatea, afirmaâ nd caă un alfabet nu cuprinde, nu poate şi nici nu e necesar
saă cuprindaă , saă exprime toate sunetele şi nuanţele lor dintr-o limbaă . Dacaă aşa ar sta lucrurile, ortografia
s-ar complica enorm. Împortant este, îân scrierea foneticaă , nu un fonetism absolut, ci o restraâ ngere
maă surataă a numaă rului de semne, care saă facaă posibilaă reproducerea sunetelor importante, ataâ tea caâ te
sunt absolut necesare pentru deosebirea sensurilor cuvintelor şi a formelor flexionare. Literele sunt
semne esenţial logice, şi nu simple semne fonetice. Recunoaştem îân aceste argumente logice un punct
de vedere ştiinţific valabil şi la etapa actualaă , caă ci T. Maiorescu intuieşte deosebirea dintre sunet şi ceea
ce numim noi astaă zi fonem. Sunetele „derivate” raă spund unei funcţii gramaticale de diferenţiere
morfosemanticaă : ă din laudă faţaă de a din lăuda deosebeşte prezentul de imperfect, tot astfel ş din paşi
face distincţie dintre plural şi singular.
Faă caâ nd apel la argumentul dependenţei raţionale a regulii fonetice de principiul logic îân
scrierea limbii, T. Maiorescu a fundamentat, dupaă cum scrie D. Macrea, scrierea foneticaă pe baze
fonologice. ÎÎn ultima parte a studiului, T. Maiorescu supune unei critici severe etimologismul latinist. Şi
de data aceasta expunerea sa se îântemeiazaă pe rezultatele obţinute de ştiinţa despre limbaă îân a doua
jumaă tate a secolului al XÎX-lea, îân speţaă îân direcţia istoricaă şi comparativistaă . ÎÎn esenţaă , constataă el,
limba se aflaă îântr-o permanentaă transformare, adevaă r ignorat de curentul latinist, care se silise saă
restituie foneticii romaâ neşti formele ei vechi, etimologice: saă se „arunce limba cu un secol îânapoi”.
Schimbaă rile considerate de latinişti un rezultat al „corupţiei” de-a lungul secolelor reprezintaă , îân fond,
un stadiu firesc al evoluţiei. Ortografia raă maâ ne îân urma acestei prefaceri, de aceea sistemul ortografic
ce urmeazaă saă fie stabilit acum nu mai corespunde cu exprimarea urmaşilor. Uzul va impune alte
forme, altaă pronunţare, care vor trebui saă se reflecte îân ortografie. Cine pierde din vedere acest lucru
uitaă sau nu vrea saă ţinaă seama de îâmprejurarea caă principiul fonetic reprezintaă îânsaă şi viaţa limbii şi este
o condiţie a îânţelegerii ei de caă tre vorbitori. Dimpotrivaă , principiul etimologic, care contrazice ideea de
evoluţie a limbii, este o piedicaă şi un pericol pentru dezvoltarea intelectualaă a unui popor.
Dezbaterile au fost reluate îân 1880, dupaă ce prealabil se constituise o nouaă comisie. Cu acest
prilej, T. Maiorescu, îân calitate de raportor al comisiei, propuse principiile cuprinse îân studiul pe care l-
am rezumat mai sus. Proiectul saă u, fonetic îân esenţaă , mai menţine îâncaă unele elemente etimologice.
Concesiile faă cute acestui principiu sunt, îântre altele:
 scrierea cu ss a cuvintelor de origine straă ine: rassă, cassă;
 scrierea cu z sau dz, îân funcţie de originea nelatinaă sau latinaă , a cuvintelor: zare < rus. з аря ,
dar dzile < lat. dies;
 redarea grupului şt prin sci: Bucuresci - Bucureşti, scie - ştie.

121
T. Maiorescu ţinuse saă precizeze, îân raportul saă u din 1880, caă propunerile faă cute nu trebuie
considerate definitive, ele urmaâ nd saă fie completate şi îâmbunaă taă ţite prin amaă nunte ulterioare, puse de
acord cu normele stabilite de gramatica şi dicţionarul limbii romaâ ne. Etimologiştii au izbutit totuşi saă
smulgaă şi alte caâ teva concesii faă cute sistemului lor, caâ nd propunerile au fost supuse votului. Ei au
obţinut (cu majoritate de 1 vot!) paă strarea lui u (й) final şi i (îâ) final scurt. Pe laâ ngaă aceasta, regulile
Academiei stabileau ca î saă se scrie din î, e şi â, dupaă cum formele flexionare arataă caă el provine din una
dintre aceste vocale: lăudând, facend, vend, morment, între, rîpă etc. Regula se bazeazaă îânsaă pe o
explicaţie falsaă , îântrucaâ t se considera caă tăcînd ar trebui saă se scrie cu e (< lat. tacere, tacendo). ÎÎn
aceeaşi situaţie sunt verbele vînd şi sfînt, îân care, conform normelor Academiei, ar trebui saă se noteze î
prin i, pentru caă avem logoformele vinzi, sfinţi. Dar vînd şi sfînt nu are nimic comun cu acestea din
urmaă , deoarece î din aceste douaă cuvinte nu este derivat din i, ci reproduce un e latin accentuat (vendo)
şi un Ѧ slavon îâmprumutat şi nazalizat: СВѦТЬ.
Ortografia foneticaă a repurtat o victorie decisivaă abia îân 1904. Din comisie fac parte acum, îân
afaraă de T. Maiorescu, numit din nou raportor, Îacob Negruzzi, Ovid Densusianu, Îon Bianu. Modificaă rile
propuse de astaă dataă şi acceptate de Academie duc la eliminarea unor elemente ale scrierii etimologice,
sistemul adoptat fiind, îân linii generale, cel de azi. Principalele modificaă ri propuse de T. Maiorescu, care
aduce ca argument principal uzul, sunt:
 se suprimaă dz, paă straâ ndu-se numai z, indiferent de originea cuvintelor;
 e şi o marcaâ nd diftongi sunt îânlocuiţi cu ea şi oa;
 grupul sci se îânlocuieşte cu şt: Bucuresci - Bucurerşti;
 se acceptaă scrierea cu î din i, exceptaâ nd cazurile cuvaâ ntului român sț i derivatele lui;
 se suprimaă й şi i din finala cuvintelor.
Dupaă cum e lesne de observat, sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic a îânvins dupaă
lungi şi dificile dezbateri şi reflectaă , îân esenţaă , normele actuale, dupaă ce s-au faă cut unele modificaă ri îân
1932, şi apoi altele, îân 1953, caâ nd au fost îânlaă turate ultimele „resturi” etimologice.; u final mut îân
cuvinte ca unchiu, vechiu, î îân mijloc de cuvaâ nt. Tot atunci, îân 1953, s-a acceptat forma verbalaă sînt îân loc
de sunt, la care s-a revenit, ulterior, îân legaă turaă cu scrierea lui î din a (aâ ).

5.3.2. Titu Maiorescu și problema împrumuturilor

Activitatea lui T. Maiorescu pe taă raâ mul limbii literare nu se limiteazaă numai la contribuţia sa
esenţialaă la stabilirea principiului fonetic îân ortografie. El a mai desfaă şurat şi o activitate intensaă şi
salutaraă îântr-un domeniu numit de noi astaă zi cultivarea limbii. Caă ci limba romaâ naă literaraă era
ameninţataă nu numai de primejdia scolasticismului latinist, ci şi de alte influenţe, care atingeau
specificul ei naţional. Astfel de influenţe se exercitau îân special asupra limbii culte din celelalte
provincii romaâ neşti: Transilvania, Bucovina şi Banatul. Limbajul presei din aceste provincii se afla sub
o vaă ditaă influenţaă a modelelor neromaâ neşti îân lexic, frazeologie şi sintaxaă . ÎÎn studiul Limba română în
jurnalele din Austria, T.Maiorescu constataă caă modul îân care este folositaă limba romaâ naă îân publicaţiile
de „peste munţi” nu mai îângaă duie taă cerea. Obiectul criticii sale îân formeazaă mai ales urmaă toarele
aspecte ale stilului publicistic din periodicele timpului:
 germanismele introduse prin traducerea cuvaâ nt cu cuvaâ nt;
 stilul confuz;
 greşeli de folosire a cuvintelor inspirate din dorinţa de a afişa o falsaă originalitate.
ÎÎntr-un alt studiu, intitulat sugestiv Beţia de cuvinte, Titu Maiorescu îâşi îândreaptaă atacul
îâmpotriva stricaă torilor de limbaă , care folosesc din abundenţaă barbarisme.
T. Maiorescu s-a pronunţat cu aceeaşi autoritate, ca şi îân alte compartimente ale vieţii noastre
culturale, şi îân privinţa neologismelor. Cercul Junimii luase îân dezbatere aceastaă problemaă şi adoptase o
122
poziţie îân mare maă suraă comunaă , adicaă rezervataă , uneori chiar ostilaă , îân ceea ce priveşte îântrebuinţarea
neologismelor. Îacob Negruzzi, de exemplu, se declarase îâmpotriva introducerii unor termeni noi,
consideraţi de el inutili. Paă rerile sale, exprimate îân Scrisori, unde condamnaă îântrebuinţarea unor
neologisme de tipul pantă, incintă sau a unor calcuri, erau, îântr-un fel, justificate, chiar dacaă evoluţia
ulterioaraă a limbii nu i-a dat dreptate. Acelaşi lucru îâl susţine şi T. Maiorescu îân Direcţie nouă în poezia
şi proza română (1872), exprimaâ ndu-şi îângrijorarea faţaă de valul de neologisme care reprezentau
pentru el „o adevaă rataă îâmbolnaă vire literaraă ”. Titlul studiului publicat îân 1881, În contra neologismelor,
arataă limpede care erau convingerile sale îân aceastaă materie. Acelaşi studiu, retipaă rit îân volumul Critice,
se intituleazaă , de data aceasta, Neologismele - dovadaă caă atitudinea lui T. Maiorescu se schimbase cu
timpul, devenind mai flexibilaă . Saă citaă m un pasaj îân care este vorba de un senator pe nume N.
Blarenberg: „De asemenea limbaă raâ d toţi oamenii cu mine şi autorul, dacaă i-am face pe franţuzeşte ceea
ce face d-sa pe romaâ neşte; dacaă i-am zice cu ton serios: ne vous battez la tête avec ses pensées; pas de
livre, pas de part („n-ai carte, n-ai parte”) şi alte asemenea glume”. T. Maiorescu conchide: „Dar trebuie
saă vorbim îân contra acelor neologisme de prisos care se strecoaraă prin scrierile noastre faă raă a bate prea
tare la ochi şi ne îânstraă ineazaă limba din ce îân ce mai mult de la îânţelesul ei popular. Pentru ce saă zicem,
de exemplu, este suficient, cuvaâ nt care nu-l îânţelege nici un ţaă ran romaâ n, şi saă nu zicem este de ajuns,
cuvaâ nt de origine asemenea latinaă , îânsaă îânţeles de toataă lumea? Tot aşa va trebui saă zicem (saă se
observe tonul imperativ al lui T. Maiorescu!) a ajunge la ceva îân loc de a parveni sau, cum scrie dl Î.
Popescu din Sibiu, a parveni la ceva, agerime îân loc de sagacitate, adânc îân loc de aprofundat, dinadins
îân loc de intenţiune, deşertăcuine îân loc da vanitate, a înapoia îân loc de a restitui, aprig îân loc de avid şi
imperios, aspru îân loc de sever, a încredinţa îân loc de a confia, a lua asupra-şi îân loc de a-şi asuma,
îmbunătăţire îân loc de ameliorare şi sute de alte exemple. Suntem îâncredinţaţi, ne asiguraă T. Maiorescu,
caă numai cu puţinaă l u a r e - a m i n t e (nu atenţie!) la aceastaă regulaă stilul multor scriitori de-ai noştri
s-ar îândrepta şi s-ar face adevaă rat romaâ nesc din prea îâmpestriţat şi straă in ce este astaă zi”.
S-ar putea susţine, nu faă raă temei, caă T. Maiorescu ne apare îân acest pasaj, la prima vedere, drept
purist, adicaă adversar al neologismului, dat fiind caă majoritatea termenilor noi proscrişi de el
(exceptaâ nd pe a confia) s-au îâncetaă ţenit îân limba literaraă . Problema este îânsaă alta. T. Maiorescu
porneşte de la principiul evitaă rii îâmprumuturilor faă cute de dragul îâmprumutului, caâ nd îân limba romaâ naă
existaă echivalentele necesare. La 1880, neologismele sancţionate de T. Maiorescu nu-şi faă cuseraă îâncaă
drum baă taă torit. Chiar dacaă şeful Junimii nu credea oportunaă introducerea lor - lucru infirmat de
evoluţia limbii literare - poziţia de apaă raă tor al patrimoniului limbii populare îântr-o avalanşaă neologicaă
este îândreptaă ţitaă şi corespunde, îân genere, momentului cultural al epocii. De altfel, T. Maiorescu
pledeazaă pentru acceptarea termenilor noi caâ nd sunt reclamaţi de introducerea unor noţiuni noi.
Îzvorul principal al modernizaă rii limbii literare este şi pentru el lexicul limbilor romanice. De aceea,
observaă el îân acelaşi articol, trebuie combaă tut termenul amăsurat (care provine din germanaă ) din
ziarele transilvaă nene şi îânlocuit cu conform, care este de origine francezaă .
Faptele reproduse de Maiorescu sunt un exemplu edificator privind stadiul la care limba
romaâ naă literaraă ajunsese spre sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea. Formele nu erau îâncaă îântru totul unificate.
Maiorescu îânsuşi mai scrie stimulant pentru stimulent, tendenţă pentru tendinţă, prelecţie (ca şi M.
Kogaă lniceanu) pentru prelegere, observări „observaţii”, îân locul perifrazei mai vechi băgări de seamă,
produceri pentru producţii şi, de asemenea, academicii, fizicii, matematicii îân locul variantelor
consacrate prin uz, sub influenţa limbii franceze: academicienii etc. Este îânsaă evidentaă tendinţa lui
Maiorescu de a se adresa limbii populare şi, la rigoare, de a calchia cuvintele straă ine, faă caâ ndu-le saă intre
îân tiparul materialului lexical romaâ nesc. De aceea el preferaă saă scrie cugetare, desluşire, însemnătate, a
stărui, a pune în cumpănă etc., sau înrîurire (alaă turi de influenţă), propăşire, simţămînt

123
(şi simţimînt), luare aminte (atenţie), a se mărgini (a se limita) etc. Limba sa este, faă raă îândoialaă , un
model de limbaă literaraă pentru o epocaă de mari prefaceri şi tendinţe filologice divergente, cu toate
rezervele pe care le putem avea faţaă de purismul saă u formulat pe un ton de sentinţaă , faă raă drept de
replicaă , cum realitatea lingvisticaă îâl obliga îân cele mai multe cazuri saă procedeze. De fapt, Maiorescu nu
este un adversar al neologismelor luate „îân sine”, ci al acelora care, indiferent de originea lor, nu sunt
strict necesare limbii romaâ ne. Pe de altaă parte, atitudinea sa izvoraă şte din aceeaşi concepţie a apaă raă rii
culturii naţionale, culturaă care trebuie saă -şi paă streze nealterate raă daă cinile populare.
Care sunt, îân ultimaă instanţaă , criteriile dupaă care pot fi acceptate neologismele? Îataă regulile
indicate de Maiorescu:
 dacaă pe laâ ngaă un cuvaâ nt slavon existaă unul curat romaâ nesc, cuvaâ ntul slavon trebuie îânlaă turat; de
exemplu blagoslovenie trebuie saă cedeze locul lui binecuvântare;
 dacaă existaă îân limbaă un cuvaâ nt de origine latinaă , sinonimul neologic nu este necesar; se va spune
deci împrejurare, şi nu circumstanţă, binecuvântare, şi nu benedicţiune.
Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme paă trunse îân limba romaâ naă - fapt ce are ca
urmare alterarea fondului ei popular - îân necunoaşterea de caă tre scriitori a valorilor şi posibilitaă ţilor
reale ale limbii noastre, conjugataă cu lipsa de ostenealaă îân privinţa cercetaă rii vechilor texte ale
literaturii romaâ ne.
ÎÎn virtutea acestei concepţii, care continua ideile mai vechi ale Daciei literare şi ale lui Alecu
Russo, T. Maiorescu susţine caă eliminarea din limbaă a elementelor vechi, devenite populare, indiferent
de originea lor, este nu numai o eroare, ci şi o acţiune faă raă sorţi de izbaâ ndaă .
Existaă îâmprumuturi lexicale vechi puternic îânraă daă cinate îân limbaă şi, prin aceasta, îân îântreaga
viaţaă sufleteascaă a poporului. Sensul lor distinctiv este îântrebuinţarea cuvaâ ntului respectiv îân toate
manifestaă rile generale din viaţa unui popor, de pildaă îân folclorul literar şi îân literatura cultaă . Ce ar
deveni, de exemplu, limba poeticaă a lui V.Alecsandri, adaugaă T. Maiorescu, dacaă am îânlocui expresia
neagra veşnicie din vorbirea obişnuitaă prin neagra eternitate sau stea iubită prin stea amată, cum ar
dori partizanii neologismului?
Temeiurile invocate de T. Maiorescu sunt, cum se vede, greu de combaă tut, caă ci se situeazaă
constant pe principiile salutare ale tradiţiei populare, caă laă uzit fiind de ideea paă straă rii şi cultivaă rii
specificului naţional al limbii şi culturii noastre.
ÎÎn partea finalaă a studiului Neologismele, T. Maiorescu revine la problemele teoretice ale
discuţiei, anume la caracterul complex al conţinutului semantic al cuvaâ ntului din exprimarea vie, pusaă
îân legaă turaă cu viaţa sufleteascaă a vorbitorului şi a poporului care îântrebuinţeazaă limba şi prin care se
defineşte ca entitate psihicaă şi socialaă : caă ci „cuvaâ ntul numai îân dicţionarele caă rturarilor se îânfaă ţişeazaă
ca o unitate izolataă de caâ teva litere îâmpreunate laolaltaă , care, prin permutaă ri, se pot preface îândataă îân
alte unitaă ţi; îân realitatea vieţii sufleteşti, cuvaâ ntul este un complex de îânţelesuri şi de simţiri care nu
existaă niciodataă singuratice, ci sunt totdeauna legate cu îânţelesurile şi simţirile din alte cuvinte şi
alcaă tuiesc astfel îântre ele ţesaă tura cea trainicaă a personalitaă ţii unui individ, ca şi a unui popor”
[Maiorescu, 1984:356].
Paă rerile lui Maiorescu şi soluţiile respective propuse de el îân privinţa neologismelor nu sunt
lipsite de o anumitaă rigiditate şi de o vizibilaă coloraturaă antilatinistaă 1. Ele îâşi aflaă îânsaă explicaţia îân
peisajul cultural al epocii şi îân literatura de presaă a vremii, care purtau pecetea unei evidente tendinţe
de modernizare pripitaă şi superficialaă a exprimaă rii literare, fapt ce nu putea saă ducaă decaâ t la o realaă

1 „Punctul de vedere al lui Maiorescu, când recomandă neologismul numai în cazul în care nu avem un cuvânt
vechi (de origine latină), spre a exprima aceeaşi idee, era prea de tot utilitarist şi nu ţinea seama de faptul că limba unor
gînditori are nevoie de sinonime, precum omul cu o cultură mai rafinată are nevoie în interiorul său de un covor pe jos,
de tablouri pe pereţi şi de un stil în liniile mobilierului”, scria S. Puşcariu în Limba română, I, p.
390.

124
corupţie, prin pierderea legaă turii cu substanţa veche, popularaă şi naţionalaă a limbii. Întervenţia sa, cu
unele rezerve pe care le putem avea dupaă un secol de evoluţie a limbii literare, a fost mai mult decaâ t
oportunaă . Maiorescu îânsuşi a cedat, cu timpul, îân faţa unor realitaă ţi care infirmau sau corectau teoriile
sale ataâ t îân ortografie, caâ t şi îân privinţa neologismelor. Nu se poate contesta îânsaă caă poziţia sa era,
teoretic, motivataă , iar tezele sale şi-au gaă sit formele unei expuneri sistematice şi ştiinţifice, supuse unei
logici şi unei argumentaă ri bazate pe fapte.
Punaâ ndu-se sub autoritatea uzului şi laă saâ ndu-se condus de geniul limbii, adicaă de spiritul, de
natura ei - îânţeleasaă cu totul altfel decaâ t o faă ceau latiniştii - T. Maiorescu oferaă un exemplu de îânţelegere
ştiinţificaă şi realistaă a promovaă rii limbii cercetate de el îân straâ nsaă dependenţaă de îântregul proces al
formaă rii unei culturi naţionale. Cultivarea limbii, care îânseamnaă paâ naă la el achiziţie numericaă ,
îâmbogaă ţire cu orice preţ a mijloacelor de exprimare, capaă taă , prin Maiorescu, un conţinut nou, îân care
spiritul critic şi ideea de naţionalitate sunt factori suverani. Ca şi ataâ tea alte sectoare ale culturii
noastre, istoria limbii romaâ ne literare îâi datoreazaă lui T. Maiorescu tot ataâ t caâ t datoreazaă critica şi
estetica noastraă literaraă . Stilurile limbii literare - al literaturii, al scrierilor ştiinţifice, al presei, supuse
unei judecaă ţi lucide şi obiective, trebuiau saă iasaă de aici îânainte purificate de zgura influenţelor straă ine
şi de falsa originalitate ocrotitaă de semiculturaă .

ACTIVITĂȚI PRACTICE

A.SEMINAR: CURENTUL ISTORIC ȘI POPULAR: ROLUL LUI ÎN PROCESUL DE MODERNIZARE A LIMBII ROMÂNE
1. Preocupările de limbă literară a lui C.Negruzzi.
2. Concepța lui Alecu Russo despre formarea limbii literare.
3. Titu Maiorescu și problemele limbii române literare:
a) Contributția lui T.Maiorescu la adoptarea alfabetului latin îân scrierea romaâ neascaă sț i a
principiului fonetic îân ortografie;
b) Conceptția lui T.Maiorescu despre neologisme;
c) Preocupaă ri de cultivare a limbii îân activitatea lui T.Maiorescu.

B. APLICAȚII:
1. Citiți cu atenție Scrisoarea a XXXII-a a lui C.Negruzzi și comentați opiniile scriitorului despre:
a) mania imitației în vorbire; b) I.Heliade Rădulescu și alți scriitori; c) „anomaliile” scrisului nostru; d)
„inovațiile nepotrivite” cu natura limbii.

2. Comentați, în baza corespondenței dintre ei, pozițiile lui I.Heliade Rădulescu și a lui C.Negruzzi
în problema modernizării limbii române.

C. REFERATE:
1. Probleme de limbaă romaâ naă literaraă îân viziunea lui M.Kogaă lniceanu
2. V.Alecsandri sț i problemele limbii literare
3. Conceptția lui M.Eminescu despre limba literaraă
4. Probleme de limbaă romaâ naă literaraă îân viziunea lui G.Cosț buc

125
Tema 6. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Obiective:
 saă descrie procesul de evolutție a limbii romaâ ne din aceastaă perioadaă ;
 saă prezinte procesul de desaă vaâ rsț ire a ortografiei romaâ nesț ti îân secolul al XX-lea;
 saă relateze despre situatția lingvisticaă , la îânceputul secolului al XX-lea, îân provinciile romaâ nesț ti;
 saă explice mecanismele de adaptare a neologismelor îân limba romaâ naă ;
 saă ia atitudine fatțaă de procesele dinamice din limba romaâ naă actualaă .

Prospectul temei:
♦ Reformele ortografice din secolul al XX-lea. Reforma ortograficaă din 1904: realizaă ri sț i concesii
curentelor etimologizante. Normele ortografice adoptate îân 1932. Definitivarea ortografiei romaâ nesț ti
îân 1953.
♦ Limba literară din provinciile românești până la unirea din 1918. Limba literaraă din Transilvania,
Banat sț i Bucovina. Limba romaâ naă din Basarabia dupaă anexarea ei la Împeriul Rus.
♦ Procesul de adaptare și integrare a neologismelor în epoca actuală. Rolul neologismelor îân procesul
de îâmbogaă tțire sț i de modernizare a vocabularului. Adaptarea xenismelor (frantțuzisme sț i angricisme)
la sistemul fonetic sț i gramatical al limbii romaâ ne. Utilizarea unor xenisme neadaptate.
♦ Dinamica normelor literare și cultivarea limbii române contemporane. Perspective de abordare a
problemelor limbii romaâ ne literare îân secolul al XX-lea. Factorul politic sț i rolul lui îân tratarea
problemelor de limbaă . Norma literaraă sț i rolul ei îân procesul de cultivare a limbii romaâ ne
contemporane.

Bibliografie:
1. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă , Bucuresț ti, 1983, p.
313 -328.
2. DAVÎD, D. Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920, cu privire specială la Transilvania și
Banat), Timisț oara, 1980.
3. Tț EPELEA, G., BULGAĂ R, GH. Momente din evoluția române literare, Bucuresț ti, 1973, p.322-331
4. COLESNÎC-CODREANCA, L. Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu sociolingvistic pe
baza materialelor de arhivă, Chisț inaă u, Editura Museum, 2003.
5. DRAÎCA, D., DRAÎCA, V. 60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română (1953-2013). ÎÎn: Limba
Romaâ naă , Chisț inaă u, anul XXÎÎÎ, 2013, nr.1-4; http://www.limbaromana.md/index.php?
go=articole&printversion=1&n=2249 [accesat 12.01.2018].
6. GUTț U-ROMALO, V. Evoluția limbii române în Republica Moldova. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎÎÎ,
2003, nr.6-10, p.119-127; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2509 [accesat
12.01.2018].
7. CHÎVU, GH. Limba oficială din Republica Moldova și unitatea culturii românești. ÎÎn: Limba
Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.128-132;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2510 [accesat 12.01.2018].
8. CÎOBANU, A. Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și Bucovina, sec.XIX). ÎÎn:
Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XXÎÎ, 2012, nr.11-12; http://www.limbaromana.md/index.php?
go=articole&n=1739 [accesat 26.01.2018].
9. STOÎCHÎTț OÎU-ÎCHÎM, A. Creativitate lexicală în româna actuală, Bucuresț ti, Editura Universitaă tții Bucuresț ti,
2006.

126
6.1. REFORMELE ORTOGRAFICE DIN SECOLUL AL XX-LEA
Fiecare dintre reformele ortografice îântreprinse de Academia Română era contestataă şi puţin
respectataă îân diverse publicaţii şi tipaă rituri ale vremii. ÎÎncaă de la îânceputul secolului, îântr-o şedinţaă
publicaă , din anul 1901, Vasile Alexandrescu Urechia a adus îân atenţia Academiei anarhia ortograficaă de
la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea; îân aceeaşi şedinţaă publicaă , şi Îon Bianu afirma, printre altele, caă
Academia ar trebui saă aibaă îân vedere publicul, caă ruia i se adreseazaă scriitorii noştri, îân primul raâ nd.

La Îaşi, îân 1903, a avut loc Congresul profesorilor secundari de limba romaâ naă , care cereau
unificarea ortografiei romaâ neşti, pe baza principiului fonetic. Atunci, H. Tiktin condamna ortografia
etimologicaă , „un element vaă taă maă tor şi de respins din punct de vedere pedagogic”, care nu ar mai trebui
impusaă îân şcoli, mulţi profesori de la universitaă ţile din Bucureşti şi Îaşi, printre care Alexandru
Philippide şi Ovid Densusianu fiind adepţii fonetismului.
Reforma ortografică din anul 1904. La insistenţele publicului, ale profesorilor şi îânvaă ţaă torilor
din îânvaă ţaă maâ ntul mediu, îân anul 1904, a fost initțiataă o nouaă reformaă ortograficaă a Academiei Române. S-
a hotaă raâ t crearea unei comisii care saă studieze revizuirea „modului de scriere”, formataă din B.P.Hasdeu
(care nu a participat îânsaă la dezbateri), N.Quintescu (partizan al etimologismului) şi T.Maiorescu, care
faă cuseraă parte şi din comisia de la 1880. Lor li s-au alaă turat C.Negruzzi, O.Densusianu şi Î.Bianu. Titu
Maiorescu era raportorul comisiei şi a propus toate modificaă rile devenite necesare prin practica
scrisului şi a şcolii: saă se suprime dz, menţinaâ ndu-se doar z; saă se elimine scrierea prin é şi ó a
diftongilor -ea şi -oa; saă se adopte scrierea grupurilor şte, şti, ca atare, eliminaâ ndu-se grupurile şce,
şci.
Reforma ortograficaă din 1904 nu a reuşit îânsaă saă îânlaă ture toate inconsecvenţele şi „resturile” de
etimologism, dar a îânsemnat totusț i un real progres îân impunerea principiului fonetic îân scrierea limbii
romaâ ne, un vaă dit progres faţaă de reformele ortografice din anii 1880-1881 şi 1895. Aceastaă reformaă a
introdus scrierea diftongilor -ea şi -oa, aşa cum sunt rostiţi şi astaă zi, scrierea grupului consonantic -şt
(Bucureşti, Ploieşti, înfloreşti, creşti), a suprimat semnul scurtimii de pe semivocalele finale i şi u, l-a
îânlaă turat din ortografie pe dz, generalizaâ ndu-se scrierea cu z. Paâ naă îân 1904 se foloseau trei semne
grafice pentru î: î – la îânceputul şi la sfaâ rşitul cuvintelor, â şi ê – îân interiorul cuvintelor (român, dar
fên); ê este suprimat îân reforma din 1904, raă maâ naâ nd doar î şi â, cei doi paă straâ ndu-se paâ naă îân 1953,
caâ nd scrierea lui î a fost simplificataă la un singur semn – î.
Prin noua reformaă ortograficaă , se dorea impunerea unei scrieri mai simple şi mai uşoare,
principiul fonetic impunaâ ndu-se definitiv îân scrierea limbii romaâ ne. ÎÎn acest fel, Academia a paă raă sit cu
totul principiul etimologic şi a adoptat scrierea îântemeiataă pe principiul fonetic, îânsaă rcinaâ ndu-i pe
Maiorescu, Bianu, Densusianu saă elaboreze şi o broşuraă a noii ortografii. Îon Bianu a fost cel care a
alcaă tuit, paâ naă la urmaă , broşura, care saă cuprindaă explicarea normelor ortografice, adoptate îân 1904, şi a
îântocmit şi un dicţionar ortografic. Lucrarea a fost publicataă , cu titlul Regule ortografice, îân 1904, faă raă
semnaă tura autorului. Glosarul care îânsoţeşte Regulele ortografice cuprinde, pe laâ ngaă formele
considerate corecte ale unor cuvinte, şi unele observaţii şi reguli de normare a scrierii, îân acest fel,
manifestaâ ndu-se o atenţie deosebitaă pentru utilizarea formelor celor mai corecte ale cuvintelor.
Normele ortografice aprobate de Academia Română, îân 1904, au fost primite cu rezerve, criticile
au continuat – şi din partea fonetiştilor, şi din partea etimologiştilor, Academia fiind preocupataă saă facaă
demersurile necesare îân vederea oficializaă rii noii ortografii pentru propriile publicaţii şi pentru
celelalte publicaţii oficiale şi caă rţi şcolare. Publicaţiile vremii foloseau, îâncaă , o ortografie inconsecventaă
şi arbitraraă , îân multe cazuri „anarhia” ortograficaă se datora necunoaşterii normelor de scriere corectaă
şi de pronunţare. Pentru aceasta, Ştefan Pop, bibliotecar al Academiei, a publicat îân 1909 un Dicţionar
ortografic al limbii române, îân care se oprea asupra cuvintelor care
127
prezentau inconsecvenţe îân pronunţare şi scriere. Şi totuşi, ortografia din 1904 a faă cut un pas mare îân
direcţia simplificaă rii scrierii romaâ neşti, aproape ca îân 1881, chiar dacaă nu se va ajunge la o
generalizare.
Reforma ortografică din 1932. Problema revizuirii ortografiei romaâ neşti i-a preocupat îân
continuare pe lingviştii şi filologii romaâ ni, astfel, Sextil Puşcariu, îântr-o scrisoare adresataă preşedintelui
Academiei Romaâ ne, la 20 decembrie 1922, constata persistenţa a numeroase grafii controversate şi
forme gramaticale nesigure, consideraâ nd caă „este nevoie de o revizuire şi, mai ales, de o completare a
principiilor stabilite de Academie îân 1904”. Lingvistul clujean vorbea despre necesitatea revizuirii
ortografiei romaâ neşti, deoarece reforma ortograficaă din 1904 nu izbutise saă se impunaă , iar broşura
publicataă atunci de Academia Română laă sa nerezolvate prea multe probleme de ortografie, care nu mai
sufereau amaâ nare. Puşcariu susţinea şi acum principiul fonetic şi considera caă ortografia trebuie saă
redea îân scris limba vorbitaă , iar reforma ortograficaă invocataă de el acum nu presupunea crearea şi
elaborarea uneia noi, ci doar perfecţionarea, îântr-o caâ t mai mare maă suraă , a celei existente, apelul saă u
fiind primit favorabil, de caă tre unii dintre membrii Academiei. Puşcariu se pronunţa şi pentru
realizarea unui îândreptar ortografic cuprinzaă tor, propunaâ nd îântocmirea unui chestionar şi trimiterea
lui profesorilor, şcolilor, scriitorilor, revistelor, caselor de edituraă . ÎÎn raă spunsul Academiei Române, din
19 ianuarie 1923, semnat de secretarul general, Îacob Negruzzi, se araă ta caă s-a decis ca problema saă fie
studiataă şi hotaă raâ taă de membrii Academiei. Astfel, Congresul Filologilor din 1925, prezidat de O.
Densusianu, „a ales o comisiune compusaă din d-nii Gh. Adamescu, Î. Bianu, O. Densusianu, Al.
Procopovici şi S. Puşcariu, care avea saă pregaă teascaă un proiect de reformaă ortograficaă ”. Ovid
Densusianu a îântocmit raportul asupra lucraă rilor comisiei, ce cuprindea 14 puncte şi care a fost
dezbaă tut la Congresul de la Cluj, din 24-25 aprilie 1926.
Au fost aduse unele modificaă ri ortografiei din 1904, ca de exemplu:
 eliminarea accentului grav, care deosebea omografele, la vocala de la sfaâ rşitul cuvaâ ntului, dacaă
era accentuataă şi nu mai avea un alt semn diacritic;
 renunţarea totalaă la â îân favoarea lui î;
 eliminarea consoanelor duble (casă, rasă, masă), acestea se paă strau atunci caâ nd erau reclamate
de structura morfologicaă a cuvintelor;
 admiterea formelor (veşnic, obişnuit);
 reglementarea utilizaă rii liniuţei şi a apostrofului;
 generalizarea terminaţiei -şi la pronume demonstrative şi adverbe (acelaşi, totuşi);
 paă strarea lui -u, ca semn grafic al singularului dupaă i (a fost eliminat -u din scrierea numelor de
persoane: Mihai, Matei, Andrei, a numelor de locuri: Dorohoi, Vaslui, şi de la unele cuvinte
invariabile);
 orientarea genitiv-dativului singular, la substantivele feminine, dupaă forma de plural (casei,
lumii, Academiei, dar cărţii);
 s intervocalic, îân neologisme, se scrie s (asistent) sau z (aviza), dupaă cum se pronunţaă (se paă stra
scrierea neologismelor cu s-z intervocalic, îân grupuri consonantice sau la finalaă , delimitaâ ndu-se
cuvintele scrise cu s de cele scrise cu z);
 terminaţiile de imperfect – tipurile: auzeam, îndoiam, tânjeam;
 terminaţiile -eală şi -ială;
 scrierea cu sau faă raă i a hiatului vocalaă + e;
 terminaţia adverbialaă -ia (atuncia);
 s sau z îânainte de consoanaă sonoraă ;
 se scriu cu -z, prefixele răz-, iz-, bez-);

128
 scrierea invariabilaă a prefixului des-, indiferent de sunetul care urma (desamăgi, desbina,
deslega, desrădăcina, deschide, desnaţionaliza, desvăţa).
Era pentru prima dataă , caâ nd reforma ortograficaă propusaă reglementa şi scrierea cu majuscule,
îân limba romaâ naă . Astfel, la initțiativa lui S. Puşcariu, hotaă raâ rile Congresului de la Cluj au fost îânaintate,
spre aprobare, Secţiunii literare a Academiei, care le-a acceptat integral, fiind admisaă şi propunerea lui
Sextil Puşcariu ca Secţiunea literaraă „saă dea o expunere generalaă a principiilor, cu ataâ t mai necesaraă , cu
caâ t plenul, abaă taâ ndu-se prin votul saă u de la unele puncte admise de secţiune, a stricat unitatea de
vederi a reformei”.
Problema reformei ortografiei romaâ neşti fusese reluataă şi îân timpul preşedinţiei lui Emil
Racoviţaă , care, îân 1929, amintea caă , de caâ ţiva ani „a fost îân discuţia Academiei chestiunea revizuirii
ortografiei romaâ neşti, ce nu a fost dusaă la bun sfaâ rşit” şi supunea dezbaterilor un proiect de reformaă a
ortografiei romaâ neşti, elaborat de Sextil Puşcariu, care susţinea caă „trebuie evitataă mecanizarea
ortografiei prin reguli rigide”.
Din îânsaă rcinarea Secţiunii literare, Sextil Puşcariu a redactat şi Proiectul de reformă a
ortografiei române, pe care l-a prezentat îân şedinţa din 30 mai 1929, caâ nd preşedintele Academiei, Emil
Racoviţaă , menţiona: „Proiectul propus se prezintaă ca un tot îân care paă rţile se ţin straâ ns legate îântre ele,
astfel caă aducerea de modificaă ri prea numeroase va daă una unitaă ţii lui”.
La 6 februarie 1932, îân plenul Academiei, s-a aprobat noua ortografie, care prevedea la punctul
14: „Se scrie peste tot î, sunetul propriu limbii noastre, paă straâ ndu-se â numai îân cuvaâ ntul român şi îân
derivatele lui”, iar la punctul 15: „Persoana Î singular şi a ÎÎÎ-a plural de la indicativul prezent al
verbului a fi se scrie sînt, nu sunt, deci şi sîntem, sînteţi”, astfel, s-a ajuns, la 25 mai 1932, printr-un nou
vot, la paă strarea normelor din 1904, privitoare la scrierea lui î/â şi la formele sunt, suntem, sunteţi.
Noua reformaă ortograficaă , din 1932, nu a adus decaâ t precizarea caâ torva reguli, faţaă de cea din
1904, urmaă rind simplificarea regulilor din 1904, îân scopul îânlaă turaă rii individualismului excesiv şi a
haosului ortografic, este impropriu a se vorbi despre reforma ortograficaă din 1932, reforma a fost cea
din 1904, care a îânlaă turat scrierea etimologicaă .
Ortografia din 1932 a fost decretataă oficial de Ministerul Înstrucţiunii, ea a fost formulataă şi
explicataă de S. Puşcariu şi T. Naum, îân Îndreptar şi vocabular ortografic. S. Puşcariu afirma îân acest sens:
„La popoare cu o civilizaţie îânaintataă , a face greşeli de gramaticaă sau de ortografie este semnul cel mai
evident al lipsei de culturaă ”.
Din cauza criticilor exprimate la adresa ortografiei din 1932, Buletinul Societaă ţii profesorilor de
limba romaâ naă din Bucureşti publica, îân 1940, un proiect de ortografie ce îâşi propunea simplificarea
acesteia, pe baza principiului fonetic, admiţaâ nd doar unele excepţii (se propunea, printre altele,
eliminarea lui – u şi â, acesta fiind paă strat numai îân român şi îân derivatele lui, impus de tradiţie). Tot îân
anul 1940, Mihail C. Gregorian, Ştefan Pop şi Vasile V. Haneş au publicat un proiect de Ortoepie şi
ortografie românească, discutat anterior îân Societatea profesorilor de limba romaâ naă din Bucureşti, îân
care, la paragraful 10, propuneau saă se redea sunetul [î] doar cu o singuraă literaă , î (îân spiritul rezoluţiei
Congresului filologilor romaâ ni, de la Cluj, din 1926), iar la paragraful 15 susţineau (ca şi îân Ortografia
nouă, votataă de Academia Romaâ naă , la 6 februarie 1932) pronunţarea şi scrierea sînt, sîntem, sînteţi. Mai
importante erau cele trei „principii caă laă uzitoare: a) un sistem fonetic general, aplicat cuvintelor vechi
sau nouaă , faă raă deosebire; b) respectarea cerinţelor morfologiei, dacaă acestea nu se opun principiului
fonetic; c) simplificarea ortografiei, aducaâ nd reguli cu caâ t mai puţine abateri sau excepţii”.
Normele academice sunt tot mai mult neglijate, iar dupaă 1948, sunt contestate, alaă turi de
Academie, cea care le votase şi promovase. Se îâncerca chiar îânlocuirea vechii Academii, iar prin
reorganizarea Academiei Române, transformataă îân Academia RPR, s-au îânfiinţat îân 1949 Înstitutele de
lingvisticaă din Bucureşti, Cluj şi colectivul de lingvisticaă din Îaşi.

129
Reforma ortografică din anul 1953. ÎÎn iulie 1948, Al. Graur şi Î. Îordan, dupaă ce depuseseraă la
Academie un prim proiect de modificare a ortografiei, au prezentat, îân secţia a VÎ-a, (Ştiinţa limbii,
literatură şi artă) o Expunere de motive la proiectul de modificare a ortografiei, îân care, deşi cei doi
susţineau principiul fonetic, îâncaă din perioada interbelicaă , au fost destul de echilibraţi îân privinţa
caracterului fonetic al ortografiei noastre. ÎÎn 1949, Academia RPR a publicat Ortografia limbii române.
Proiect, unde, pe baza a 32 de reguli, se fixa îân scris limba literaraă . ÎÎn sesiunea ştiinţificaă din martie
1951, Academia readucea îân discuţie problema ortografiei, iar sesiunea laă rgitaă a secţiei a VÎ-a, din iulie
1951, a avut îân vedere nu numai o ortografie „justaă ” a limbii romaâ ne, ci şi necesitatea fixaă rii unei
terminologii tehnice unitare şi predarea limbii romaâ ne îân şcoli.
S-a alcaă tuit o comisie, care trebuia saă se ocupe de ortografie, iar pe baza proiectelor ortografice
elaborate de Al.Graur şi E.Petrovici şi publicate îân Cum vorbim, iulie-august 1951, comisia a alcaă tuit un
nou proiect, publicat îân Contemporanul, din 20 iunie 1952, spre a fi supus atenţiei publicului larg. ÎÎn
1953, Consiliul de Miniştri al RPR a adoptat o hotaă raâ re pentru aprobarea acestor norme ortografice ale
limbii romaâ ne, elaborate de Academia RPR, aplicate prin H.C.M., îâncepaâ nd cu 1 aprilie 1954 (pentru
îânvaă ţaă maâ nt, din anul şcolar 1955-1956), valabile paâ naă la sfaâ rsț itul secolului al XX-lea, cu excepţia
scrierii cuvintelor român şi România cu î din a. Normele conţineau 16 puncte, iar primul punct era
urmaă torul: Se suprimaă litera â, îânlocuindu-se, peste tot, cu î (mînă, mîine, cînd, gînd, romîn, Romînia),
era pentru prima dataă caâ nd aceastaă normaă devenea oficialaă , pentru prima oaraă . O atitudine interesantaă
îân rezolvarea problemei lui î – â, a avut Sextil Puşcariu, care, dupaă ce îân 1904 contestase cu vehemenţaă
etimologismul Academiei Române, la discuţiile din 1926, cu Ovid Densusianu, a trebuit saă ajungaă la o
convenţie cu acesta, pentru a se renunţa la â şi s intervocalic.
Celelalte norme:
 se îânlocuieşte apostroful cu linioara, pentru a se masca rostirea îâmpreunaă a douaă sau mai multe
cuvinte (s-a dus, m-a văzut, v-a scris, nu-s, dusu-s-a, într-o zi);
 se suprimaă -u final, dispaă rut din rostire (ochi, unghi, unchi, cui mai, voi, tai, roi);
 dupaă literele ş, j îân raă daă cina cuvaâ ntului se scriu literele -i, -e, -a, nu -î, -ă, -ea (şir, jilţ, şed, jelui,
şase, jar), iar îân afaraă de raă daă cina cuvintelor, îân terminaţii şi sufixe, se scriu literele -î, -ă, -ea pentru a
paă stra identitatea imaginii grafice a terminaţiilor şi sufixelor (uşă, îngraşă, grijă, coajă, înfăţişări,
angajări, furişează, angajează, greşeală, oblojeală, orăşean, clujean);
 dupaă consoane (afaraă de ch, gh) nu se va scrie -ia, ci -ea (deal, meargă, lunea, marţea, ceas, ceai,
geam);
 se scrie diftongul -ia dupaă consoanaă şi îân pronume (aceştia, atâţia);
 dupaă consoane labiale (p, b, f, v, m), acolo unde, de obicei, alterneazaă cu -ie, se va scrie -ia
(biată).

6.2. LIMBA LITERARĂ DIN PROVINCIILE ROMÂNEȘTI PÂNĂ LA UNIREA DIN 1918

6.2.1. Limba literară din Transilvania

La îânceputul secolului al XX-lea, îân Transilvania, aflataă , oarecum, separataă de discutțiile sț i


reformele din Principate, se depun eforturi de integrare îân limba literaraă unicaă , combaă taâ ndu-se
elementele dialectale sț i influentțele limbilor straă ine care paă trunseseraă îân limba romaâ naă scrisaă sț i vorbitaă
de intelectualii ardeleni. Urmele influentțelor mai vechi sț i recente nu se sț terg îânsaă dintr-odataă . Limba
cultaă din Transilvania a stat multaă vreme mai aproape de graiul vorbit îân aceastaă provincie, situatție
similaraă îântrucaâ tva cu cea din Moldova. Dar, spre deosebire de limba literaraă din Moldova, Transilvania
a fost purtaă toarea conceptției Sț colii Ardelene sț i, îân consecintțaă, a raă mas mult timp fidelaă ideilor latiniste.
Pe laâ ngaă aceasta, influentța limbilor oficiale – germana sț i maghiara – nu a raă mas faă raă
130
urmaă ri. De aceea, îân limba scrisaă din publicatțiile sț i lucraă rile transilvaă nenilor de la îânceputul secolului al
XX-lea (paâ naă îân 1918) se mentțin destule „ardelenisme”, care faă ceau parte, îân general, din exprimarea
oamenilor cultți. Sț t.Ciobanu sț i V.Tț aâra confirmaă acest lucru prin analiza caâ torva texte din aceastaă epocaă .
ÎÎn 1903 apare la Blaj lucrarea lui Al.Ciura „Eminescu sț i Cosț buc. Note comparative”, lucrare pe
care autorul o sustține cu un an îânainte, la Budapesta, ca tezaă de doctorat. Mai îântaâ i de toate, A.Ciura îâsți
redacteazaă lucrarea conform principiilor adoptate de Academia Romaâ naă îân 1881, scriind ântêi, limbei,
cari, acésta „aceastaă ”, representare, reservă etc. Lucrul acesta era firesc îân 1903, deci îânainte de
modificaă rile aduse ortografiei îân 1904. Mai important îânsaă este faptul caă autorul apare îân mare parte
îândatorat fonetismului, formelor sț i lexicului transilvaă nean. Altfel nu se poate explica prezentța unor
forme regionale ca feliul, pretin „prieten”, estea „acestea”, nost „nostru”, să-și lapede, se nizuiește, a-și
uita, dejosire „îânjosire” sț .a. Nu sunt mai putțin prezente nici neologismele de facturaă latinistaă : a
conturba, a concrede, resignare, statuă etc., dar sț i frantțuzisme recente, ca: revanche, sau iesț ite din uz îân
celelalte provincii: rezon (a aduce la rezon), sujet. Termenii noi – de origine latinaă sau francezaă – sunt
asimilatți, din punct de vedere fonetic, cu cei populari din graiurile ardelene, astfel îâncaâ t a neaccentuat
se transformaă îân ă: măiestos, înmăgăzinat sț .a., ca sț i îân păhar, zăhar din vorbirea actualaă a locuitorilor
din jurul Blajului. Germanismele din fonetica unor îâmprumuturi (ștrofă) sau din sintaxaă (este a atribui
< germ. ist zu...; nu se dă abatere < germ. es gibt nicht...) nu au dispaă rut cu totul. Oscilatții îântre
variantele unor neologisme, fenomen caracteristic ultimelor decenii ale secolului trecut, se îântaâ lnesc sț i
aici. A.Ciura scrie, ca sț i altți ardeleni, aparința, existința, inteligința etc., dar sț i aparență, influență
[Munteanu, Tț aâra, 1983:314].
Dupaă 1904, deosebirile dintre limba literaraă a Transilvaniei sț i cea din Moldova sț i Muntenia scad
simtțitor. Presa, îânvaă tțaămaâ ntul, apoi contactul tot mai straâ ns al Transilvaniei cu literatura sț i publicatțiile
din Bucuresț ti, unde trecuseraă sț i multți transilvaă neni (Î.Slavici, G.Cosț buc, Î.Ghendi, Sț t.O.Îosif, Î.Bianu,
L.Rebreanu sț .a.), contribuie la atenuarea particularitaă tților dialectale, la eliminarea mosț tenirii latiniste
sț i a influentțelor straă ine. Spre exemplu, V. Onitțiu, fost profesor la Liceul romaâ nesc din Brasț ov, publicaă îân
1912, la Arad, o culegere de articole de istorie sț i de istorie a limbii romaâ ne, intitulataă „Din cele trecute
vremi”. Traă saă turile regionale îân foneticaă se confundaă , de data aceasta, cu cele vechi sț i populare, dacaă
avem îân vedere forme cu o samă, nește „nisț te”, a ceti sț .a. Latinismele sunt mai putțin frapante: opuri, a
succede (part. succes) „a reusț i”, împopulează. Germanismele (aprețiarea „aprecierea”) sț i maghiarismele
(întemeluirea, dar sț i întemeiază) persistaă îâncaă . ÎÎn orice caz, limba îân care scrie intelectualul
transilvaă nean se apropie îântr-o maă suraă mai mare, uneori paâ naă la identificare, de cea scrisaă îân aceastaă
vreme dincolo de muntți [Munteanu,Tț aâra, 1983:315].
Preocuparea pentru cultivarea sț i unificarea limbii constituie obiectul sț i al unor studii
lingvistice, dintre care poate fi amintit cel al lui A. Banciu, un alt profesor de la acelasț i liceu din Brasț ov
sț i autorul brosț urii „Cum vorbim sț i cum trebuie saă vorbim romaâ nesț te (Ardelenisme sț i alte -isme)”. De
data aceasta, este supusaă unei analize critice limba presei transilvaă nene, deosebitaă îân multe privintțe de
cea folositaă îân Principate. Autorul pledeazaă pentru îândepaă rtarea „ardelenismelor” din limba scrisaă sț i
pentru orientarea exprimaă rii dupaă modelul limbii literare a presei din Bucuresț ti. Faptele luate îân
discutție de A.Banciu sunt numeroase, iar ideile autorului coincid, îân cea mai mare parte, cu cele
actuale. El condamnaă mai ales elementele lexicale, frazeologice sț i sintactice neromaâ nesț ti din
publicatțiile transilvaă nene, recomandaâ nd corespondentele, cu unele rezerve, din presa sț i din
exprimarea îângrijitaă a oamenilor instruitți din capitala tțaării. Sunt criticate germanisme de tipul mapă
„hartaă ”, intelighență (germ. Intelligenz) „intelectualitate”, te fac atent (germ. ich mache dich
aufmerksam), nu sunt în clar (germ. ich bin nicht im claren); frantțuzisme din constructții ca nu spune
decât adevărul (fr. il ne dit que la vérité), îân loc de rom. spune numai adevărul, sau latinismele a abzice
„a renuntța”, a capacita „a convinge”, a conturba „a deranja”, a denega „a refuza, a nu admite” etc. Dupaă

131
cum se poate observa, unele germanisme au paă truns prin intelectualii transilvaă neni îân exprimarea
literaraă oralaă (sț i scrisaă ), mentținaâ ndu-se paâ naă azi, ca sț i constructția formataă cu decât, venitaă din francezaă
[Munteanu, Tț aâra, 1983:315].
Evident caă , dintr-o perspectivaă mai generalaă , existaă o tendintțaă mai extinsaă a limbii romaâ ne
literare de a-sț i consolida normele, subordonaâ ndu-le principiilor scrierii fonetice sț i temperaă rii
excesului de îâmprumuturi straă ine, actțiune restrictivaă de pe urma caă reia trebuia saă caâ sț tige utilizarea pe
scaraă mai largaă a posibilitaă tților limbii populare. Odataă cu formarea statului natțional romaâ nesc (1918),
tendintțele de unificare sț i normare a limbii natționale iau un curs nou sț i mai accentuat, ca urmare
fireascaă a existentței aceluiasț i centru administrativ sț i politic pentru totți romaâ nii.

6.2.2. Limba română din Basarabia după anexarea ei la Imperiul Rus

Limba literaraă din Basarabia a straă baă tut, de raâ nd cu romaâ na literaraă din toate regiunile
vorbitoare ale acestei limbi, etape istorice similare de evoluţie şi dezvoltare: fixarea, raă spaâ ndirea sau
promovarea şi gramaticalizarea, îântru unificare şi modernizare. Ea nu este o creaţie proprie a
basarabenilor, ci constituie o lucrare comunaă , expresie a unui efort colectiv al caă rturarilor din toate
cele trei provincii ale Daciei (Muntenia, Moldova şi Transilvania), efort care s-a produs, bineîânţeles, nu
îântr-un singur moment istoric anumit, ci îântr-un raă stimp de caâ teva secole. Actuala limbaă oficialaă de la
Chişinaă u s-a format, aşadar, prin contribuţia tuturor graiurilor dacoromaâ ne şi „desaă vaâ rşirea ei se va
face tot pe aceastaă cale” [Îstrati, 1981:197].
Cultura natționalaă a populatției din teritoriul dintre Prut sț i Nistru, paâ naă la ocupatția ruseascaă din
1812, era parte integrantaă a culturii vechii Moldove. Desț i Biserica continua saă fie principalul factor
culturalizator din societatea basarabeanaă , dezvoltarea culturalaă , chiar dacaă intra treptat îântr-o etapaă de
laicizare, a avut de suferit îân urma izolaă rii politice sț i culturale. Basarabia nu a putut cunoasț te fenomene
de efervescentțaă culturalaă , asemaă naă toare celora din restul Moldovei, care au dat nasț tere presei sț i
teatrului natțional, au impulsionat dezvoltarea literaturii romaâ ne moderne.
Evolutția culturii romaâ nesț ti din Basarabia, pe parcursul dominatției tțariste (1812-1917), a fost
determinataă de un sț ir de conditții nefavorabile. Îzolataă , îân mod artificial, de realitaă tțile de viatțaă de peste
Prut, adicaă de paă maâ ntul din care a fost ruptaă cu brutalitate, provincia a fost transformataă îântr-o colonie
perifericaă sau, dupaă aprecierea istoricului Îon Varta, îântr-o „simplaă gubernie” a Împeriului Rus. Cultura
romaâ neascaă era considerataă o culturaă secundaraă , „aborigenaă ”, care, treptat, trebuia saă se „contopeascaă ”
cu cea ruseascaă sț i saă disparaă . Sfera de utilizare a limbii romaâ ne a fost restraâ nsaă îântr-ataâ t, îâncaâ t, prin
1870, s-a ajuns la interzicerea ei totalaă îân administratție, îânvaă tțaămaâ nt, bisericaă . ÎÎn tținut se promova îân
mod perseverent o politicaă de izolare natțional-culturalaă de romaâ nii de peste Prut.
Urmaă rind destinul limbii romaâ ne din Basarabia ocupataă de rusț i, cercetaă toarea L.Colesnic-
Codreanca delimiteazaă caâ teva etape îân supimarea acesteia din toate sferele vietții sociale, mentționaâ nd
caă „anii 1812 – 1828 reprezintaă perioada bilingvismului neutru sau funcțional, caâ nd alaă turi de limba
romaâ naă îâncepe saă functționeze sț i limba rusaă îân sferele sociale principale: sfera administratției publice, a
îânvaă tțaămaâ ntului sț i a cultului religios (îân pregaă tirea cadrelor); este perioada unei atitudini loiale fatțaă de
limba romaâ naă , fatțaă de traditțiile sț i obiceiurile baă sț tinasț ilor, mai ales îân primii ani de dupaă anexare”
[Colesnic-Codreanca, 2003:41]. Anii 1828 – 1843 constituie perioada bilingvismului diglosic partial;
limba romaâ naă este interzisaă îân sfera administratției prin excluderea ei din codul civil. Regulamentul din
1818 este îânlocuit prin altul la 29 februarie 1828; Așezământul pentru ocârmuirea oblastei Bessarabiei,
care pune capaă t autonomiei juridico-administrative a Basarabiei sț i impune ca limbaă oficialaă limba rusaă ,
iar „dupaă necesitate„ se pot face traduceri sț i îân limba romaâ naă . Anii 1843 – 1871 marcheazaă perioada
bilingvismului de asimilare, caâ nd limba romaâ naă continuaă saă mai functționeze ca obiect de predare îân
îânvaă tțaămaâ nt sț i îân sfera religioasaă , unde, desț i sunt tendintțe de a fi îânlocuitaă cu limba rusaă ,
132
totusț i limba romaâ naă continuaă a fi utilizataă îân oficierea serviciului divin nu numai la sate, ci chiar sț i la
mitropolie. Îar anii 1871 – 1905 reprezintaă perioada monolingvismul oficial: unica limbaă oficialaă
admisaă este limba rusaă ; toate sferele sociale de functționare a limbii sunt dominate de substituția
lingvistică, adicaă limba romaâ naă este substituitaă prin limba rusaă .
Misț carea natționalaă a avut un rol primordial îân edificarea unui sistem de îânvaă tțaămaâ nt îân limba
maternaă , odataă cu avaâ ntul revoltei natționale din 1917, caâ nd guvernul nu se mai putea opune. ÎÎn
Basarabia a îânceput edificarea unui sistem de îânvaă tțaămaâ nt îân limba maternaă , Congresul gubernial al
îânvaă tțaătorilor din 25-28 mai 1917 de la Chisț inaă u ia decizia ca sț colile rusesț ti din satele basarabene „saă se
transforme îân sț coli moldovenesț ti” sț i „saă se deschidaă sț coli moldovenesț ti la orasț e”. La acest congres,
Sț t.Ciobanu a ripostat cu vehementțaă caâ torva îânvaă tțaători care considerau caă limba maternaă e prea saă racaă
sț i nu poate servi ca suport pentru îânvaă tțaămaâ nt: „Este o gresț ealaă saă se creadaă caă noi nu vom putea îâncepe
îânvaă tțaătura îân moldovenesț te din pricina saă raă ciei limbii. Limba noastraă nu este deloc saă racaă . Dimpotrivaă ,
chiar din Basarabia au iesț it multți scrritori romaâ ni mari, care au avut o limbaă bogataă , ca A.Donici,
Î.Saâ rbu, C.Stamati, B.P.Hasdeu sț .a”. La acest congres, poetul Alexei Mateevici, polemizaâ nd cu îânvaă tțaătorii
deznatționalizatți, a rostit celebrele fraze: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, îânsaă facem parte
din marele trup al romaâ nismului, asț ezat prin Romaâ nia, Bucovina sț i Transilvania” sț i: „N-avem douaă
limbi sț i douaă literaturi, ci numai una, aceeasț i cu cea de peste Prut [...]. Noi trebuie saă ajungem de la
limba noastraă proastaă de astaă zi numaidecaâ t la limba literaraă romaâ neascaă ” [Mateevici, 1993:463].
Împortantța primordialaă a acestui congres este caă el a pus bazele conceptului de sț coalaă natționalaă ,
scoalaă de tip nou, democraticaă , ce se deosebea radical de sț coala tțaristaă , care faă cuse ravagii îân
Basarabia.
ÎÎn urma acestei politici educatționale a Rusiei tțariste, nu doar tțaăranii sț i paă turile saă race nu-sț i
cunosț teau limba, dar sț i cei din raâ ndurile intelectualilor sț i functționarilor aveau grave lacune îân
exprimare sț i comunicare. Asț a cum remarca Pantelimon Halippa, un bun cunoscaă tor al situatției din
Basarabia, majoritatea functționarilor basarabeni nici nu erau demni de a purta acest nume: „Pentru cei
mai multți ar fi mai nimerit numele de «patriotți rusț i de origine moldoveneascaă », mentționa el, caă ci cum
i-am putea numi moldoveni, caâ nd daâ nsț ii nu-sț i dau maă car seama de natționalitatea lor, iar îân ce privesț te
limba moldoveneascaă , ei de-abia mai îântțeleg graiul poporului moldovenesc, fiind mai initțiatți doar îân
îânjuraă tura moldoveneascaă . […] ÎÎn masț ina birocratismului rusesc, nenorocitții acesț tia joacaă rolurile de a
doua sau chiar a treia maâ naă , fiind contțopisț ti, pisaă rasț i (scribi) sț i numai rareori ocupaâ nd nisț te posturi
mai îânalte sț i mai importante: mizerabila lor situatție parcaă îântr-adins a luat fiintțaă pentru a-i pedepsi
pentru paă catul inconsț tiintței natționale” [Grossu, 2003:89].
Un rol important îân educarea maselor populare sț i îân trezirea consț tiintței natționale a
basarabenilor îân perioada celor douaă revolutții democratice de la îânceputul secolului al XX-lea l-a avut
presa, ca cel mai eficient mijloc de transmitere a informatției caă tre cititor. ÎÎnaintasț ii culturii natționale
din Basarabia s-au avaâ ntat cu tot elanul îân realizarea unor proiecte de creare a mijloacelor de acces îân
mase. Astfel, Constantin Stere, îâmpreunaă cu altți intelectuali ai epocii, printre care era sț i Alexei
Mateevici, editeazaă , îâncepaâ nd cu 24 mai 1906, la Chisț inaă u, ziarul romaâ nesc cu orientare „natțional-
democraticaă ” Basarabia, care avea drept scop trezirea consț tiintței natționale, reafirmarea unitaă tții de
neam cu romaâ nii de peste Prut. ÎÎn afaraă de articole ce pledau pentru sț coala natționalaă , pentru alte
drepturi ale romaâ nilor basarabeni, ziarul publicaă opere de literaturaă romaâ neascaă sț i informatții despre
viatța din Romaâ nia, fapt ce a provocat nemultțumire administratției tțariste sț i, drept urmare, la 11 aprilie
2007, publicarea acestuia a fost sistataă , drept pretext oficial fiind publicarea, îân numaă rul ce a devenit
ultimul, a imnului natțional Deșteaptă-te, române. La 22 aprilie 1907, apare ziarul Viața Basarabiei, de
aceeasț i orientare ca sț i Basarabia, dar avaâ nd un ton mai moderat sț i tipaă rindu-se sț i cu litere rusesț ti, sț i cu
latine. Dataă fiind îânsaă schimbarea radicalaă a situatției politice din Împeriul Rus sț i trecerea de la

133
liberalism la restaurarea vechiului regim de opresiune, ziarul Viața Basarabiei este îânchis, dupaă numai
sț ase numere apaă rute [Grossu, 2003:86]. Ulterior, a fost editataă revista Cuvânt Moldovenesc, care a
reprezentat cea mai influentaă sț i mai durabilaă publicatție din preajma Primului Raă zboi Mondial. Era o
revistaă „de literaturaă , de gospodaă rie saă teascaă , de cooperatție sț i sț tiintțaă practicaă ”, ce publica tot felul de
informatții de ordin practic, „sfaturi gospodaă resț ti”, noutaă tți, dar sț i lucraă ri reprezentative din literatura
romaâ naă , scrieri ale unor autori basarabeni, ca Alexei Mateevici, Pantelimon Halippa, Gheorghe Madan
sț .a., pledaâ nd pentru introducerea îân administratție, îânvaă tțaămaâ nt sț i bisericaă a limbii romaâ ne sț i a grafiei
latine [Grossu, 2003:96].
E de la sine îântțeles caă , deopotrivaă cu cerintțele insistente ce se faă ceau auzite din partea paă turilor
tot mai largi ale populatției basarabene îân privintța reabilitaă rii limbii romaâ ne sț i folosirii ei îân toate
domeniile de activitate, era îânaintataă sț i revendicarea de a i se îântoarce sț i haina fireascaă – alfabetul latin.
Despre aceasta vorbesc convingaă tor multe documente istorice. Îataă , spre exemplu, ce scrie ziarul
„Bessarabskaia jizni” despre hotaă raâ rea de a trece scrisul nostru la alfabetul latin, adoptataă la Congresul
gubernial al îânvaă tțaătorilor moldoveni din Basarabia din 25-28 mai 1917, dupaă ce îânvaă tțaătorul Îon
Buzdugan a prezentat îân fatța delegatților un raport amplu sț i argumentat la aceastaă temaă : „ÎÎnvaă tțaătorul
Îon Buzdugan a prezentat raportul despre alfabetul limbii moldovenesț ti. Raportorul a argumentat
necesitatea trecerii ei la alfabetul latin, de care moldovenii s-au folosit îâncaă paâ naă la alipirea Basarabiei
la Rusia sț i chiar dupaă alipire, deoarece manualele lui Doncev, folosite îân cadrul gimnaziului nr.1 din
Chisț inaă u pentru predarea limbii moldovenesț ti, erau tipaă rite cu litere latine. Un sț ir de delegatți din
partea tțaăranilor, sț i ai armatei de asemenea, s-au pronuntțat îân favoarea alfabetului latin. [...] Cu
majoritatea de voturi, congresul a adoptat raportul”.
Pentru perioada respectivaă îânsaă , nu se poate vorbi despre o viatțaă literaraă romaâ neascaă îân
Basarabia. Se îânregistreazaă doar tentative raă zletțe de exprimare a unor scriitori talentatți, îânsaă nu putem
discuta despre un fenomen îân sine. Doar dupaă 1905, odataă cu aparitția mai multor poetți sț i scriitori
tineri, se observaă primele semne ale unei misț caă ri literare, ce s-a constituit îân Basarabia dupaă unire.
Multți dintre poetții sț i scriitorii din Basarabia (Alecu Russo, B.Petriceicu Hasdeu, Alexandru Donici,
Dimitrie Moruzi, Zamfir Ralli-Arbore sț .a.), aflaâ ndu-se îân imposibilitatea de a se manifesta ca scriitori de
limbaă romaâ naă îân Basarabia, trec Prutul, stabilindu-se îân cealaltaă parte a Moldovei istorice, unde scriu
opere ce au intrat îân patrimoniul literaturii romaâ ne clasice. Literatura basarabeanaă de limbaă romaâ naă de
dupaă 1900 se distinge îânsaă printr-un limbaj arhaic, printr-un lirism de facturaă folcloricaă , prin angajarea
sa natționalaă sț i socialaă , fiind straâ ns legataă de amplificarea misț caă rii de eliberare natționalaă sț i de aparitția
presei îân limba romaâ naă . Pantelimon Halippa, Alexei Mateevici, Tudose Roman, Îon Buzdugan sunt
nume notorii de poetți, dar sț i de colaboratori ai revistelor sț i ziarelor romaâ nesț ti din acele timpuri.
Aceastaă situatție se explicaă prin degradarea treptataă a limbii romaâ ne din Basarabia, ca rezultat
al politicii de deznatționalizare a acestui spatțiu pruto-nistrean, promovataă intensiv de guvernarea
tțaristaă de aici. ÎÎn termeni de sociolingvisticaă , aceastaă degradare îânseamnaă devierea de la normele
limbii, provocataă de situatția de contact lingvistic sau interferentțaă. Dat fiind caă pe parcursul a 106 ani
limba romaâ naă a functționat îân alte conditții socio-culturale decaâ t limba romaâ naă de peste Prut, aflaâ ndu-se
îân situatția de contact lingvistic cu limba rusaă , functționarea ei a fost dirijataă de glotopolitica de
asimilare sț i rusificare a guvernului tțarist. Drept urmare a acestui contact lingvistic romaâ n-rus a apaă rut
interferentța, care a afectat limba romaâ naă de aici la toate nivelurile: fonetic, lexical, gramatical, chiar sț i
la nivel ortografic, asț a îâncaâ t la îânceputurile secolului al XX-lea se observaă o deviere transț antaă de la
limba romaâ naă vorbitaă îân dreapta Prutului, deviere ce se va aprofunda sț i mai mult dupaă a doua ocupare
a Basarabiei de caă tre rusț i – cea din 1940..

134
V.Gutțu-Romalo preciza, îântr-un studiu consacrat acestor probleme [Gutțu-Romalo, 2003] caă ,
îâncepaâ nd din 1812, comunicarea socialaă pe teritoriul Basarabiei s-a bazat pe douaă limbi: cea romaâ naă ,
vorbitaă de populaţia autohtonaă majoritaraă , şi cea rusaă , limbaă a unei minoritaă ţi, a caă rei pondere a
crescut îân timp, mai ales dupaă 1940. ÎÎn acest lung interval de timp, utilizarea şi dezvoltarea celor douaă
limbi s-au realizat continuu îân condiţiile bilingvismului instituţionalizat, raportul dintre ele
modificaâ ndu-se îân timp ca urmare a evoluţiei istorico-politice a regiunii.
Procesul respectiv îânregistreazaă patru etape, determinate de schimbarea statutului lor:
calitatea de limbaă oficialaă , preluataă îân 1812 de rusaă , revine din 1918 paâ naă îân 1940 limbii romaâ ne; dupaă
1940 şi, mai ales, dupaă 1944, ca urmare a integraă rii Basarabiei îân spaţiul sovietic, hegemonia limbii
ruse, din nou limbaă de stat, se manifestaă îân comunicarea socialaă îân mod agresiv, sprijinitaă de o
complicataă politicaă ideologicaă , culturalaă şi lingvisticaă ; dupaă 1989 raporturile se modificaă de aceastaă
dataă îân favoarea limbii romaâ ne, declarataă prin constituţie limbaă de stat.
Din perspectiva evoluţiei limbii romaâ ne din Republica Moldova, efectul cel mai important al
primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe laâ ngaă influenţele directe exercitate de limba de stat,
mai ales pe cale administrativaă , care au afectat profund componenta colocvialaă a romaâ nei folosite îân
Basarabia, l-a reprezentat participarea limitataă a acesteia la procesul general de constituire şi
consolidare a limbii literare îân ipostaza sa modernaă .
A doua etapaă , îân care statutul de limbaă oficialaă a revenit limbii romaâ ne, a permis refacerea
relaţiilor istorice, reintegrarea romaâ nei din Basarabia îân matca fireascaă de evoluţie lingvisticaă . Prin
instituţii, prin şcoalaă şi bisericaă , funcţionaâ nd – îân concurenţaă cu rusa – îân condiţiile specifice
bilingvismului instituţionalizat, limba romaâ naă îâşi regaă seşte funcţionalitatea comunicativaă îân
integralitatea sa, ceea ce duce la reactivarea şi raă spaâ ndirea variantei literare, ipostazaă îân care fusese
îânlocuitaă îân comunicarea etapei precedente de rusaă ca limbaă de stat.
Cea de a treia etapaă a bilingvismului, etapaă determinataă de includerea teritoriului basarabean
îân organizarea de stat a Uniunii Sovietice, readuce din nou îân prim plan rusa, dar se deosebeşte de cea
anterioaraă (1812-1918). Raporturile dintre cele douaă limbi devin mult mai complicate ca urmare a
modificaă rilor teritoriale (consecinţaă a includerii spaţiului transnistrean), dar şi din pricina unei politici
lingvistice de stat mai elaborate şi, politic şi ideologic, mai subversive.
Situaţia lingvisticaă (şi psihologicaă ) creataă îân aceastaă perioadaă explicaă maă car îân parte linia
sinuoasaă a evoluţiei lingvistice din Republica Moldova dupaă 1989, caâ nd, printr-o hotaă raâ re a Sovietului
Suprem, limba etniei majoritare îâşi recapaă taă – ca rezultat al activitaă ţii susţinute şi curajoase a Mişcaă rii
de Eliberare Naţionalaă – statutul de limbaă oficialaă , de limbaă de stat. Legiferarea (îân august 1989) a
schimbaă rii statutului, asociataă cu adoptarea grafiei latine şi recunoaşterea identitaă ţii cu limba romaâ naă ,
marcheazaă îânceputul celei de a patra etape de evoluţie îân condiţiile comunicaă rii bilingve a limbii
romaâ ne din Republica Moldova.

6.3. PROCESUL DE ADAPTARE ȘI INTEGRARE A NEOLOGISMELOR ÎN EPOCA ACTUALĂ


Înfluentțele straă ine asupra vocabularului romaâ nesc sunt, îân secolul al XX-lea, considerabile, ele
fiind fireşti şi, de multe ori, dovedindu-sț i utilitatea. Transformaă rile de naturaă socialaă , economicaă ,
ştiinţificaă şi tehnicaă , politicaă sau culturalaă din perioada contemporanaă a evolutției limbii romaâ ne
literare au condus la îânregistrarea unui numaă r tot mai mare de îâmprumuturi lexicale care au continuat
procesul de modernizare a limbii romaâ ne.
Sunt deosebit de numeroase mai ales îâmprumuturile din limbile apusene şi din limba latinaă din
epoca modernaă , cu îâncepere din prima jumaă tate a secolului al XÎX-lea (bacalaureat, cartograf, coeziune,
a developa, garderobă, pasaj, pastel, basorelief, campion, glaspapir, laitmotiv, oberliht, conveier,
radiolocaţie, camping), precum şi creaţiile interne de la aceste îâmprumuturi sau din material lingvistic
135
mai vechi, folosind anumite modele straă ine (plasator, a devoala, a demara, a stopa, lacunar, lunar,
bulversat etc.).
ÎÎn linii mari, îân aceastaă perioadaă , se disting douaă tipuri de neologisme: neologisme lexicale şi
neologisme semantice. Neologismele lexicale sunt cuvinte noi care pot fi îâmprumuturi lexicale neologice
sau creaţii neologice. ÎÎn categoria neologismelor semantice intraă noile sensuri ale cuvintelor existente
îân limbaă : oportunitate (folosit cu sensul „ocazie”), a promova („a lansa pe piaţaă , prin acţiuni de
publicitate”). Paâ naă a fi acceptate şi integrate îân limba romaâ naă , cuvintele neologice îâmprumutate din alte
limbi sunt supuse unui proces de adaptare morfologicaă , foneticaă şi graficaă . Adaptarea morfologicaă se
produce mai rapid decaâ t celelalte douaă tipuri de adaptare şi presupune postpunerea articolului hotaă raâ t
la substantive, adaă ugarea sufixului infinitival la verbe, îâncadrarea îântr-un anumit gen sau îântr-o
anumitaă conjugare etc. Adaptarea foneticaă implicaă o modificare a sunetelor inexistente îân limba
romaâ naă şi uneori simplificarea pronunţaă rii. Sub aspectul adaptaă rii grafice, cuvintele îâmprumutate
prezintaă mai multe situaţii. Cuvintele mai vechi au fost transcrise îân conformitate cu pronunţia lor din
limba de origine (angro, gol, fotbal, dribling, ofsaid, lider, meci, şansă). Tot astfel au fost acceptate şi
unele neologisme mai recente (computer, dispecer, interfon, star, stres, a stresa, a viziona). ÎÎn acelasț i
timp, neologismele recente sunt preluate cu ortografia sț i chiar cu pronuntția din limba de origine:
design (pronuntțat: dizain), draw (dro), judo (giudo), pick-up (picap), site (sait), team (tim), weekend
(uichend) sț .a.
Apariţia sț i îâncadrarea neologismelor îân limba romaâ naă a fost determinataă de schimbaă rile survenite îân
viaţa materialaă şi spiritualaă a societaă ţii, ele servind la denumirea noilor obiecte, noţiuni sau realitaă ţi sociale.
Uneori, un cuvaâ nt neologic poate îânlocui un cuvaâ nt mai vechi care iese din uz. ÎÎn acest caz neologismul are
prioritatea de a avea un sens mai precis îân comparaţie cu elementul îânvechit. ÎÎn condiţiile social-economice
actuale, îân limbaă paă trund numeroase cuvinte neologice, aflate îân curs de îâncadrare şi adaptare morfologicaă şi
foneticaă : adidaşi, acciză, bestseller, bluff, consulting, copyright, display, feedback, flash, hamburger, hardware, hit,
hobby, holding, job, juice, ketchup, management, manager, marketing, mass-media, parking, science-fiction, show,
software, sponsor, spot, staff, top, western.
Criteriile îân funcţie de care se disting neologismele ţin de gradul de raă spaâ ndire şi de atitudinea
vorbitorilor (dacaă este simţit ca un cuvaâ nt nou). De fapt, cele mai multe neologisme paă trund, pentru
îânceput, îân stilul ştiinţific (domeniul terminologiilor de specialitate) şi îân cel oficial-administrativ. Rolul
neologismelor îân limbaă este de a contribui la modernizarea lexicului romaâ nesc. Cu timpul îânsaă , o parte
dintre neologisme, care denumesc noţiuni actuale, paă trund îân cercuri din ce îân ce mai largi de vorbitori
şi îâşi pierd caracterul neologic, devenind cuvinte uzuale. ÎÎn prezent, limba romaâ naă se aflaă îântr-un
permanent proces de internaţionalizare, la care sunt supuse, de altfel, toate limbile. Faptul se explicaă
prin aceea caă majoritatea neologismelor, indiferent prin ce sursaă ajung la noi, sunt de origine latinaă .
Un romanist german Alwin Kuhn, pe la jumaă tatea secolului trecut, entuziasmat, afirma caă ,
datoritaă bogaă ţiei, simplitaă ţii şi limpezimii ei structurale, ca şi marile ei posibilitaă ţi de a absorbi noi
termeni, romaâ na ar putea ajunge, „la îântorsaă tura anului 2000”, un instrument de comunicare
internaţionalaă foarte raă spaâ ndit, paâ naă la a o utiliza in raporturile dintre state. Profeţia lui Kuhn nu avea
saă se adevereascaă , dar faptul caă un specialist notoriu a putut ajunge la astfel de afirmaţii a fost de
naturaă saă ia îân seamaă , cu toataă seriozitatea, ataâ t destinul general al limbii noastre, caâ t şi marea ei
capacitate de a incorpora neologismele.
Dacaă e adevaă rat, cum spunea Mihai Eminescu vorbind despre importanţa unui idiom al unui
popor, caă limbajul e „maă surariul civilizaţiunii”, atunci neologismele constituie stratul cel mai nou al
vocabularului nostru de azi, un aspect al îâmbogaă ţirii şi modernizaă rii îân permanenţaă a limbii. Şi romaâ na,
fiind una dintre cele mai ospitaliere limbi, dupaă cum afirma si romanistul suedez Alf. Lombard, a fost
îântotdeauna receptivaă .

136
Pe laâ ngaă vocabularul ştiinţific preluat, romaâ na s-a îâmbogaă ţit şi cu un important numaă r de
neologisme, create prin mijloace interne, îân primul raâ nd, prin derivare şi compunere, din materialul
limbii. Dezvoltarea tehnicii face, pe de o parte, saă aparaă îân fiecare moment noţiuni noi, care vor saă fie
denumite, iar, pe de alta, perfecţionarea mijloacelor de comunicare – cu precaă dere radioul şi
televiziunea, precum şi presa scrisaă – duc la generalizarea imediataă a termenilor noi. Prin cuvinte
tehnice nu se îânţeleg numai cele care se referaă la maşini, ci tehnic este tot ce se referaă la o anumitaă
specialitate, fie ea construcţie de aparate, agriculturaă , medicinaă sau psihologie, istorie.
Neologismele care au paă truns mai de curaâ nd îân limba romaâ naă – multe dintre ele termeni
internatționali – se ortografiazaă etimologic (asț a cum se scriu îân limba de origine) sț i se pronuntțaă tot ca
îân limba de origine: bridge, baby-sitter, bowling, bluegeans (se admite ca fiind corectaă sț i forma blugi),
caw-boy, cocktail, cross, design, copyright, best-seller, spray, summit, supermarket, team, thriller,
weekend, whisky, western etc. Probabil caă , pe maă suraă ce aceste cuvinte vor fi utilizate de tot mai multți
vorbitori, se vor adapta (sț i acestea) la sistemul fonetic sț i morfologic al limbii romane.
Alte neologisme se scriu asț a cum se pronuntțaă, sț i nu cum se scriu îân limba de origine: angro (sț i
nu en gros), ofsaid (nu off-side), meci (nu match), fotbal (nu football), handbal (nu handball), jaz (nu
jazz), schi (nu ski), lider (nu leader) etc.
Unele neologisme utilizate frecvent creeazaă , deseori, sț i unele probleme de ortografiere sau de
pronuntțare, asț a îâncaâ t specialisț tii recomandaă a evita asemenea gresț eli, ca îân situatțiile urmaă toare :
anticameră (din it. anticamera, fr. antichambre) – cameraă de asț teptare (nu antecameră), a asambla (nu
ansambla), bleumarin (nu bleumaren), contor (nu contoar), delincvent (nu delicvent), disident (nu
dizident), a (se) enerva (nu inerva, care are sensul de excitare a unui organ sau tțesut), escala (cu sc, nu
cu x), a escalada (sc), escapadă (sc), a escorta (sc), escroc (sc), fascicul (nu fascicol), ostatic (nu ostatec),
paliativ – medicament care amelioreazaă o durere (nu paleativ), manager (pronuntat cum se scrie, sț i nu
meneger), premisă – afirmatție din care decurge o concluzie, punct de plecare al unei argumentatții (nu
premiză), prerie (nu preerie), proroc (nu prooroc), reziduu/reziduuri (nu reziduri), tobogan (nu
topogan) etc.
Presa perceputaă ca o putere, chiar dacaă e situataă numai pe locul al patrulea îân ierarhia lor,
influenţeazaă comunicaţional „masele”, impunaâ nd un anumit „model” lingvistic, nu îântotdeauna benefic.
Consecinţa acestei mişcaă ri îân dinamica limbii romaâ ne actuale este invazia agresivaă a termenilor straă ini
îâmprumutaţi recent, nu numai îân limbajele de specialitate, ci şi îân lexicul de zi cu zi. ÎÎn presa scrisaă
actualaă , fenomenul are avantajul facilitaă ţii: termenul este preluat ca atare din dorinţa de exprimare mai
„literaraă ”, mai „cultaă ” sau mai „tehnicaă ” ori de recuperare a raă maâ nerii îân urmaă îân diverse planuri. ÎÎnsaă o
privire obiectivaă asupra îâmprumuturilor lexicale implicaă distincţia dintre îâmprumuturi „necesare” şi
îâmprumuturi „de lux”, dihotomie prezentaă la Adriana Stoichiţoiu-Îchim, care analizeazaă aspectele
actuale ale influenţei limbii engleze îân limbajul presei romaâ neşti. Autoarea constataă caă realitatea
lingvisticaă nu permite o delimitare precisaă îântre anglicisme/americanisme (cuvinte îân curs de
asimilare) şi xenisme (cuvinte neadaptate, numite şi barbarisme) [Stoichitțoiu-Îchim, 2006:83], optaâ nd
pentru utilizarea primului termen îântr-o clasificare din perspectivaă normativaă a noilor unitaă ţi lexicale
intrate îân limba romaâ naă îân numaă r ataâ t de mare. Funcţia referenţial-informaţionalaă a limbajului
publicistic impune ca definitorie utilizarea neologismelor care introduc concentraţie maximaă îân textul
jurnalistic, apropiindu-l de stilul ştiinţific.
Categoria îâmprumuturilor denotative – justificataă de nevoia de a desemna un nou referent –
cuprinde, îân general, termeni de specialitate (simpli sau compuşi), preluaţi ca atare, inclusiv cu
pronunţia specificaă , dar adesea „romaâ nizataă ”:
– termeni economico-financiari: „Cardul e trecut îâncaă o dataă prin aparat. Plaă teşti cash”; „Dealeri
de droguri sintetice, prinşi îân Capitalaă ”; „Leasing-ul sporeşte afacerile cu asiguraă ri” ;

137
– termeni tehnici: „Airbag-urile le-au salvat”;
– termeni sportivi: „Trasee de cicloturism şi mountain bike pentru îâncepaă tori şi avansaţi”;
– termeni din domeniul artistic: „Surprizaă de proporţii îân box office-ul american”.
Abordarea îâmprumuturilor din limbajul publicistic sub aspectul normei lingvistice [Stoichitțoiu-
Îchim, 2006] relevaă , dupaă cum s-a putut observa, numeroase fluctuaţii explicabile prin cauze obiective
(caracterul recent şi circulaţia limitataă a îâmprumuturilor) şi subiective (gradul de cunoaştere a limbii
engleze şi/sau romaâ ne, mimetismul şi snobismul lingvistic). Numaă rul anglicismelor – termeni
neadaptaţi sau incomplet adaptaţi la sistemul limbii receptoare – destul de mare îân comparaţie cu
îâmprumuturile din francezaă , italianaă sau germanaă , maă reşte gradul de neologizare a textelor jurnalistice
îân care apar, simultan cu diminuarea lizibilitaă ţii acestora, mai ales îân cazul termenilor de specialitate.
ÎÎmprumuturile cu valoare stilisticaă sunt destul de numeroase îân presa actualaă , fiind motivate de
intenţii ironice, peiorative, de atitudinea de respingere, de starea de spirit (nemulţumire, disconfort,
apreciere).
Prin autoritatea cuvaâ ntului tipaă rit, presa scrisaă contribuie la „educarea lingvisticaă ” a cititorilor,
precum şi la îâmbogaă ţirea, diversificarea şi „europenizarea” lexicului limbii romaâ ne. ÎÎnsaă consecinţa
utilizaă rii îâmprumuturilor faă raă o asimilare corectaă poate bloca, dimpotrivaă , comunicarea, laă saâ ndu-i faă raă
reacţie ataâ t pe emiţaă tori, caâ t şi pe receptori, care acceptaă aceastaă globalizare agresivaă şi intelectualizare
a limbajului jurnalistic actual.
ÎÎn ceea ce priveşte adaptarea morfologicaă a neologismelor-xenisme, cea mai mare parte dintre
ele aparţin clasei substantivelor (pot fi mentționate sț i unele locuţiuni substantivale: deux ex machina,
habeas corpus, mixtum compositum, modus vivendi, restitutio in integrum). Majoritatea sunt de genul
neutru. Cele masculine sunt, îân principal, nume de persoane: outsider, playboy, provider, rapper, rocker,
sir, steward, caă rora li se alaă turaă numele unor unitaă ţi monetare: escudo, penny, peso sau de maă suraă :
baud, bushel, joul, siemens, weber, nume de animale sau rase de animale: chow-chow, cocker, setter şi de
plante: avocado, broccoli, produse alimentare: canelloni, cheesburger, hotdog, ravioli ş.a. Xenismele
feminine denumesc persoane: call-girl, milady, mistress, persona non grata, dansuri: bossa-nova,
malaguena, passacaglia, seguidilla, preparate culinare: mortadella, mozzarella, pizza, sunt termeni
abstracţi: laudatio, pole-position, volta etc.
Formarea pluralului xenismelor-substantive constituie, de multe ori, o dificultate pentru
vorbitorii de limbaă romaâ naă .
O parte dintre ele au, la plural, aceeaşi formaă ca la singular: avocado, cappuccino, cowboy,
dandy, disc-jockey, espresso, gigolo, kiwi, macho, ninja, peso, picaro, piranha, tiramisu. Majoritatea
urmeazaă îânsaă modelele romaâ neşti de formare a pluralului masculin şi feminin, cu desinenţe specifice,
alaă turi de care, suplimentar, se utilizeazaă uneori şi alternanţe fonetice: bodyguarzi, brokeri,
cheeseburgeri, copywriteri, dealeri, driveri, hackeri, hamburgeri, hotdogi, outsideri, pamperşi, pizze,
provideri, rapperi, siemenşi, stewarzi, stripperi, iar la neutre se adaugaă desinenţa -uri (mai rar,
desinenţa -e) legataă direct la cuvintele terminate îân litere din alfabetul limbii romaâ ne pronunţate ca îân
limba romaâ naă : airbaguri, bannere, bestselleruri, boarduri, briefinguri, businessuri, CD-writere,
cocktailuri, computere, digesturi, fast-fooduri, five o’ clockuri, gadgeturi, harduri, jeepuri, laptopuri,
lieduri, living-roomuri, lookuri, outputuri, play-backuri, puburi, ratinguri, staffuri, testere, weekenduri
sau cu cratimaă , îân cazul cuvintelor care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba
romaâ naă sau a caă ror finalaă prezintaă deosebiri îântre scriere şi rostire: body-uri, boogie-woogie-uri, bleu-
uri, cafe-frappe-uri, cha-cha-cha-uri, cherry-uri, kitsch-uri, merlot-uri, party-uri, rendez- vous-uri, scotch-
uri, scrabble-uri, show-uri, site-uri.
Formele de plural din limbile de origine ale unor xenisme sunt preluate uneori îân limba romaâ naă
ca forme de singular: sticks „produs alimentar din paste faă inoase sub formaă de beţişoare

138
crocante”, pluralul romaâ nesc marcaâ ndu-se, îâncaă o dataă , prin mijloace specifice: sticksuri. Substantive
pluralia tantum sunt addenda, corrigenda, marginalia (lat.), graffiti (it.), deseori interpretate greşit, ca
feminine la singular (primele trei) sau neutru singular (ultimul), cu pluralul *graffitiuri. Uzul
îânregistreazaă şi forme îân care se forţeazaă adaptarea unor forme de numaă r, cum ar fi, de pildaă , pluralul
greşit al substantivului invariabil homeless, *homeleşi, sau singularul *paparazz sau chiar *paparate,
reconstituit de la mai des- îântrebuinţatul plural paparazzi, îân locul variantei corecte paparazzo.
Mai puţin numeroase sunt xenismele adjective invariabile: beat „specific beatnicilor”
(pronunţat bit), cash, cool, drive-in, dry, fair, folk, full-time, groggy, hippy, horror, live, O.K./OK, punk,
second-hand, soul, superlong, topless, underground (semnalaă m formele greşite îântaâ lnite uneori de tipul:
ţigară superlongă, ţigări superlongi!).
Unele dintre aceste cuvinte aparţin mai multor clase morfologice: haine cool (adjectiv) şi a se
tunde cool (adverb); emisiune live (adjectiv) şi a cânta live (adverb); mărfuri second-hand (adjectiv) şi a
cumpăra de la second-hand (substantiv); plată cash (adjectiv), a plăti cash (adverb), alaă turi de care se
îânregistreazaă şi substantivul cash - „bani gheaţaă , lichiditaă ţi”, iar altele adaugaă noi sensuri celor cu care
se îântrebuinţeazaă de obicei: groggy (despre un boxer) „ameţit îân urma loviturilor puternice primite” şi,
prin extindere, „luat prin surprindere, care şi-a pierdut cumpaă tul, derutat”, argotic sau familiar e folosit
cu sensul „ameţit de baă uturaă ”. ÎÎn limbajul familiar de la folk, punk s-au format derivatele folkist, folkistă,
respectiv punkist, punkistă.
Consemnaă m, de asemenea, valoarea morfologicaă dublaă a xenismelor: { la carte, { la grecque, { la
longue, de facto, en detail, ex aequo, in memoriam, online/on-line, sine die, summa cum laude, toate
locuţiuni adjectivale şi adverbiale; nota bene, locuţiune verbalaă şi substantiv; glissando, adverb şi
substantiv; sau, mai rar, chiar tripla valoare a altora: all right, locuţiune adjectivalaă , adverbialaă şi
interjecţie, O.K./OK, adjectiv, adverb şi interjecţie.
ÎÎn concluzie, îâmprumutul de neologisme este nu doar un fenomen caracteristic limbii romaâ ne
actuale, ci manifestarea unei tendinţe generale de sincronizare cu limbile de largaă circulaţie, urmaă rind
dezideratul unei exprimaă ri precise, lapidare şi elegante. Pe de altaă parte, se observaă o anumitaă
precipitare îân recursul la neologisme, chiar şi atunci caâ nd resursele sinonimice ale lexicului
fundamental al limbii permit o varietate de opţiuni. Este tot mai pregnantaă dorinţa de imitare a
modelelor straă ine, „manie” veche şi „primejdioasaă ”, conjugataă şi cu îânclinaţia caă tre epatare, îân
construirea discursului public. ÎÎn ceea ce priveşte frecvenţa unor termeni neologici recenţi, uneori îân
contexte improprii, alteori – redundanţi, fenomenul e un reflex de exprimare stereotipaă , un simptom al
comoditaă ţii şi al standardizaă rii excesive a limbii. Dicţionarele explicative sunt devansate permanent de
ritmul de absorbţie a neologismelor, îân cea mai „ospitalieraă ” dintre limbi.

6.4. DINAMICA NORMELOR LITERARE ȘI CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE


Dupaă integrarea Transilvaniei îân statul romaâ n, eveniment istoric interpretat ca act istoric
legitim de realizare a unitaă ţii naţionale, romaâ na a devenit limba oficialaă îântr-un stat care şi-a dublat
aproape suprafaţa, îânglobaâ nd deopotrivaă douaă mari minoritaă ţi naţionale, cea maghiaraă şi cea germanaă
din Transilvania. Problematica identitaă ţii lingvistice devine o preocupare publicaă , istoriografiei şi
lingvisticii romaâ neşti ceraâ ndu-li-se semioficial saă -şi asume sarcina prioritaraă de a legitima prin
discursul ştiinţific „drepturile istorice“ ale romaâ nilor asupra teritoriilor care constituie statul romaâ nesc
modern. Tematica romanitaă ţii romaâ nilor, autohtonismului şi a continuitaă ţii lor îân spaţiul nord-
danubian a devenit o chestiune politicaă şi de stat. Confruntaâ ndu-se cu opiniile şi teoriile îânvaă ţaţilor
germani, maghiari sau bulgari (ele îânsele fundamentate pe raţiuni politice!), care negau continuitatea
romaâ neascaă îân Transilvania, istoricii, lingviştii, ulterior şi arheologii romaâ ni, au renunţat la poziţii
nuanţate privitoare la teritoriul de formare a poporului şi limbii romaâ ne, formulate iniţial de
139
lingvişti precum profesorul ieşean A. Philippide sau cel bucureştean O. Densusianu (care acordau
prioritate zonei sud-danubiene), orientaâ ndu-se spre o tezaă care afirmaă caă „patria primitivaă “ a
romaâ nilor nu poate fi decaâ t vechiul teritoriu al Daciei traiane. Campionul acestei baă taă lii ştiinţifico-
ideologice a fost lingvistul Sextil Puşcariu, primul rector al nou îântemeiatei Universitaă ţi din Cluj.
Beneficiind de un prestigiu ştiinţific recunoscut şi de un talent organizatoric ieşit din comun,
S.Puşcariu a organizat la Cluj Muzeul Limbii Române, primul institut romaâ n specializat îân cercetaă ri
istorico-lingvistice. ÎÎn statutul acestei instituţii se stipulau prevederi exprese de politicaă lingvisticaă ,
îântre care: a) colecţionarea de material lexical din toate regiunile locuite de romaâ ni, b) elaborarea
prescripţiilor şi recomandaă rilor lingvsitice care saă conducaă la definitivarea unificaă rii romaâ nei literare,
c) trezirea şi stimularea interesului pentru problemele limbii naţionale îân paă turile largi ale populaţiei
şi d) pregaă tirea de specialişti romaâ ni îân toate domeniil de cercetare filologicaă . ÎÎn acest cadru şi îân jurul
revistei intitulate simbolic-programatic „Dacoromania“, S.Puşcariu a alcaă tuit un puternic colectiv de
valoroşi cercetaă tori, cu ajutorul caă rora a iniţiat şi realizat (parţial) lucraă ri colective importante îân
domeniile de cercetare reclamate de prioritaă ţile politice: atlasul lingvistic romaâ n, toponimia
romaâ neascaă şi etimologia limbii romaâ ne.
S.Puşcariu este de asemenea cel care îâşi asumaă sarcina definitivaă rii ortografiei. Mai îântaâ i, îântr-
un proiect prezentat Academiei Romaâ ne îân 1929 şi supus dezbaterii publice, apoi îântr-un ÎÎndreptar şi
vocabular ortografic, redactat îân 1932, îâmpreunaă cu clasicistul Th. Naum (ed. a V-a, 1946), S.Puşcariu
impune definitiv principiul fonetic, îâmpreunaă cu concesiiile etimologist-latiniste cele mai importante:
formele sunt, suntem, sunteţi şi generalizarea lui â îân interiorul cuvintelor.
Asumate ulterior şi de „şcolile lingvistice“ de la Bucureşti şi Îaşi, teoria lui S.Puşcariu despre
teritoriul de formare a poporului şi limbii romaâ ne a caă paă tat un caracter oficial. Raă spaâ nditaă prin şcoalaă ,
îânclusiv îân epoca comunistaă , aceastaă teorie este acceptataă azi ca o axiomaă .
ÎÎncepîând mai ales cu 1948, odataă cu cucerirea completaă a puterii politice, noul regim comunist
a transformat, îân parte dupaă model sovietic, problemele limbii îântr-o problemaă a propagandei politice
de stat. Reforma îânvaă ţaă maâ ntului din 1948 a îânsemnat un recul puternic al calitaă ţii îân problemele
culturii, îânsoţit de o ideologizare masivaă . Ca o urgenţaă era prezentataă necesitatea ca limba saă fie
epurataă de amprenta „claselor exploatatoare“ şi transformataă îântr-un „bun al îântregului popor“. S-a
îâncercat chiar o sovietizare a vocabularului (cuvinte precum colhoz, pionier, raion, partid erau puternic
conotate pozitiv).
Reorganizataă şi ea îân 1948 pe principii comuniste şi pusaă „îân slujba clasei muncitoare“,
Academia îâşi asumaă vechile sarcini, urmaă rite de data aceasta sistematic printr-un cadru instituţional
nou, şi anume prin îântemeierea a trei puternice institute de cercetaă ri lingvistice la Bucureşti, Îaşi şi
Cluj. Prin diplomaţie şi cu preţul unor mari comporomisuri politice şi ideologice, perosnalitaă ţi
autoritare ale lingvsticii romaâ neşti (Î. Îordan, Al. Graur, Al. Rosetti), reuşesc saă convingaă autoritaă ţile
comuniste de oportunitatea realizaă rii sub supravegherea şi prin suportul statului a unor proiecte
colective de largaă anverguraă , îântre care realizarea Dicţionarului-tezaur, publicarea Atlasului lingvistic
român şi ulterior a atlaselor regionale, a unui mare Dicţionar toponimic, a unei Istorii academice a
limbii române etc.
Chestiunea ortografiei este reluataă îân 1951 printr-o dezbatere publicaă iniţiataă de Al. Graur şi E.
Petrovici, care argumenteazaă necesitatea simplificaă rii scrierii. Micul dicţionar ortografic din 1953
(retipaă rit ulterior de mai multe ori cu titluri modificate paâ naă la forma devenitaă standard din 1960:
Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie) reprezintaă o consolidare a principiului fonetic,
eliminaâ ndu-se cele mai importante reminiscenţe etimologiste. Legiferat printr-o hotaă raâ re a Consiliului
de Miniştri, noul cod ortografic a fost impus cu rapiditate îân toate domeniile vieţii sociale (şcoalaă ,
presaă , edituri, domeniul public etc.).

140
Prezentataă de iniţiatori şi susţinaă tori ca o victorie a noului, reforma ortograficaă a fost resimţitaă
de mulţi intelectuali şi de o parte a populaţiei ca un atentat la specificul naţional şi o îâncercare de
„rusificare“ sau „slavizare“ a limbii (recte: a grafiei) romaâ neşti. ÎÎn special, eliminarea lui â, îânlocuit îân
toate poziţiile prin î a fost simţitaă (şi conceputaă !) ca o reverenţaă faţaă de vechea grafie chirilicaă (datoritaă
asemaă naă rii cu slovele chirilice corespunzaă toare), ca o îâncercare de anulare a referintței simbolice la
latinitatea limbii romaâ ne şi, implicit la romanitatea romaâ nilor (etnonimul român sț i derivatele sale
urmau saă se scrie romîn, lucru care pentru cei instruiţi îân vechea şcoalaă , de fapt majoritatea populaţiei
adulte, apaă rea ca o adevaă rataă blasfemie). Pe aceastaă bazaă , îân 1965, abia instalat la putere, N. Ceauşescu
îâşi iniţiazaă lunga domnie naţionalist-comunistaă prin „restaurarea“ lui â îân român, printr-un act
legislativ care i-a adus multe simpatii.
Ca o urgenţaă şi o sarcinaă publicaă majoraă este conceputaă şi elaborarea şi publicarea Gramaticii
Academiei, lucrare îân care a fost angrenat un grup extins de tineri cercetaă tori, a caă rei primaă ediţie din
1954 (coord.: Al. Graur, J. Byck, D. Macrea) a fost urmataă îân 1963 de o a doua ediţie (coord.: Al. Graur, M.
Avram, L. Vasiliu). Ambele ediţii au ca referinţaă stadiul contemporan al romaâ nei şi îâmbinaă descrierea
obiectiv-ştiinţificaă cu indicaţii de naturaă prescriptiv-normativaă şi cu recomandaă ri de naturaă stilisticaă . ÎÎn
deceniile care au urmat, studiul sistematic al gramaticii a produs o bogataă pleiadaă de specialişti,
universitari sau cercetaă tori de profesie, care au publicat gramatici mai mult sau mai puţin personale,
multe auto-definite „pentru toţi”, „de bazaă ”, „elementaraă ” etc. O particularitate a îânvaă ţaă maâ ntului
romaâ nesc din epoca comunistaă , menţinutaă şi îân perioada actualaă , este introducerea gramaticii limbii
naţionale ca principal obiect de studiu îân şcoala primaraă şi îân ciclul gimnazial, precum şi ca materie
obligatorie la examenele de maturitate şi de bacalaureat. ÎÎn ultimele decenii ale secolului al XX-lea,
piaţa a fost suprasaturataă de o imensaă cantitate de lucraă ri care se adreseazaă diferitelor paliere ale
tineretului studios, conţinaâ nd explicaţii şi exerciţii gramaticale de diferite tipuri. ÎÎn comparaţie cu alte
ţaă ri, îân Romaâ nia cunoaşterea gramaticii teoretice este larg raă spaâ nditaă , chiar dacaă practica concretaă a
scrisului nu este suficient exersataă îân şcoala de toate nivelurile.
De interesul regimului comunist de a se legitima pe taă raâ mul studiului şi al cercetaă rii limbii
naţionale a profitat din plin lexicografia. ÎÎn cadrul unor colective de lexicografi de la Bucureşti, Îaşi şi
Cluj (aprox. 30 de cercetaă tori), dedicaţi exclusiv acestui proiect, îân 1965 se reiau, sub auspiciile
Academiei, lucraă rile la Dicţionarul tezaur al limbii române (DLR). ÎÎn scopul finalizaă rii îântregii serii, s-a
hotaă raâ t continuarea cu litera M, acolo unde lucrul fusese paă raă sit de echipa lui S. Puşcariu îân 1949, deşi
noua concepţie redacţionalaă prevedea inovaţii precum: o tratare mult mai extinsaă a articolelor
lexicografice, pe baza unui material documentar mult mai vast, acceptarea largaă a neologismelor îân
lista de cuvinte, paă strarea dimensiunii istorice, dar cu un accent pus pe limba contemporanaă ,
consolidarea componentei normative prin includerea de indicaţii ortoepice şi morfologice. Anterior,
din raţiuni ideologice precise ţinaâ nd de cultivarea romaâ nei contemporane, tot sub auspiciile
Academiei, s-a redactat şi publicat un Dicţionar al limbii române literare contemporane (4. vol., 1955-
1957), precum şi un Dicţionar al limbii române moderne (1958), prototip al DEX-ului (Dicţionarul
explicativ al limbii române, 1984; ed. a ÎÎ-a, 1996), cel mai popular dicţionar romaâ nesc.
Principiul normativ dominaă dezbaterile ştiinţifice, cu reverberaţii consistente îân spaţiul public
(radio, presa cotidianaă şi cea periodicaă ). Desemnate prin sintagma genericaă cultivarea limbii,
preocupaă rile pentru „corectitudinea“ exprimaă rii scrise şi orale devin o veritabilaă problemaă de stat,
îâncepaâ nd mai ales din 1958, caâ nd Îorgu Îordan iniţiazaă o amplaă şi sistematicaă campanie publicaă de
conştientizare şi explicare a greşelilor de limbaă frecvente, îân scopul eliminaă rii lor (din 1971 existaă îân
Academia Romaâ naă chiar o „Comisie de cultivare a limbii“). Criteriile de apreciere sunt îân general pur
lingvistice (eufonie, normaă literaraă , uzul general etc.), factorul politic joacaă treptat un rol neglijabil, cu
unele excepţii, ca îân cazul cuvaâ ntului tovarăş, apreciat de unii lingvişti, din oportunism şi lichelism

141
politic, drept „semn al noilor relaţii sociale, fiind pus îân contrast cu domn, semn al vechilor raâ nduieli”
(V. Îancu). La radio (ulterior şi la televiziune), îân presa de specialitate („Limba romaâ naă ”), îân cea literaraă
(„Contemporanul”, „Gazeta literaraă ”, „Romaâ nia literaraă ”, „Luceafaă rul” etc.) şi cea cotidianaă („Scaâ nteia”,
„Romaâ nia liberaă ”), îân numeroase volume cu caracter monografic sau de popularizare, se publicaă din
abundenţaă intervenţii publicistice, articole, studii uneori cu caracter polemic, îân care sunt antrenaţi
aproape toţi lingviştii romaâ ni ai epocii, unii dintre ei consacraâ nd chiar cea mai mare parte a activitaă ţii
lor de cercetare unor chestiuni teoretice sau practice de „cultivare a limbii”.
Preocupaă rile lingvisț tilor – ataâ t din dreapta, caâ t sț i din staâ nga Prutului – de asț a-numita cultivare
a limbii au ca reper norma literaraă a limbii romaâ ne, constituitaă aproape definitiv îân aceastaă perioadaă .
ÎÎn acest sens, M.Avram [Avram, 2003:6] precizeazaă caă îân studierea dinamicii limbii este necesar
a face distincţia îântre uz şi normă, uzul fiind mult mai dinamic - mobil şi variat - decaâ t norma, care se
schimbaă lent îân timp şi admite mai puţine variante. Dinamica normei se studiazaă prin examinarea
indicaţiilor explicite din diverse lucraă ri normative (gramatici, dicţionare, îândreptare ortografice şi
ortoepice); îân maă sura îân care se ia îân considerare şi aplicarea lor îân textul lucraă rilor respective se trece,
de fapt, de la dinamica normei la dinamica uzului normatorilor, operaţia de confruntare a teoriei cu
practica fiind bine venitaă pentru evaluarea eficienţei celei dintaâ i. ÎÎn studierea dinamicii normei este
esenţialaă distincţia îântre norma oficializataă şi diverse propuneri normative „de autor” exprimate îân
diverse perioade. Deşi norma este, prin definiţie, mai puţin dinamicaă , avaâ nd caracter stabil şi unitar,
activitatea de normare poate cunoaşte perioade mai dinamice sau mai puţin dinamice: o perioadaă
dinamicaă , spre exemplu, a existat, mai ales îân domeniul special al propunerilor de sisteme ortografice,
îân secolul al XÎX-lea, cu deosebire îân prima lui jumaă tate, caâ nd contemporanii vorbeau de o „febraă ”
ortograficaă sau chiar îân general lingvisticaă ; mutatis mutandis, o dinamicaă îân domeniul ortografiei s-a
manifestat prin discuţiile din anii 1950-1952 şi, mai de curaâ nd, prin cele din anii 1991-1993,
reactualizate recent.
Limba literaraă , asț adar, e dinamicaă , ea nu respinge inovaţiile pe care le consacraă uzul. De-a
lungul timpului, norma lingvisticaă a evoluat. Multe dintre formele gramaticale, pronunţaă rile sau
construcţiile utilizate de vorbitori au fost iniţial abateri, greşeli, care cu timpul s-au extins, devenind
tendinţe şi, îân cele din urmaă , au fost generalizate prin uzul vorbitorilor, au fost acceptate de normă.
Abaterile de la normaă nu sunt îântaâ mplaă toare. Ele se datoreazaă , cel mai adesea, unei tendinţe fireşti şi
subconştiente a vorbitorilor spre analogie (uniformizare, punere de acord cu structurile mai frecvente,
care prezintaă o regularitate mai accentuataă a paradigmei).
Multaă vreme nu a existat o normaă scrisaă , aşa cum este astaă zi. ÎÎn perioada mai veche a limbii,
norma era consacrataă şi respectataă prin tradiţie. Deşi primele gramatici romaâ neşti au apaă rut prin
secolul al XVÎÎÎ-lea, abia îân secolul al XÎX-lea se poate vorbi despre consolidarea normei literare
romaâ neşti. Îndicaţiile lingvistice au îânceput saă aparaă îân gramatici şi dicţionare, iar îânfiinţarea
Academiei Romaâ ne a conferit legitimitate lucraă rilor normative editate sub egida sa. Nu îântotdeauna
norma se fixeazaă „de sus îân jos”, adicaă prin recomandaă ri provenind de la foruri ştiinţifice (academii),
care fac propuneri şi le dezbat cu argumente istorice şi ştiinţifice. Adesea regula vine „de jos îân sus”,
altfel spus, uzajul lingvistic al vorbitorilor este cel care consacraă o normaă : o formaă utilizataă intens de
vorbitori, chiar incorectaă , are toate şansele de a fi acceptataă îân cele din urmaă ca normaă , îân pofida unei
perioade (uneori intense) de condamnare a ei de caă tre lingvişti. De-a lungul timpului, multe forme
iniţial greşite au ajuns norme.
Îataă caâ teva exemple: verbul a rămâne (moştenit din latinaă ) era, din punct de vedere etimologic,
de conjugarea a ÎÎ-a (a rămânea < lat. remanēre) şi el a fost folosit astfel paâ naă la sfaâ rşitul secolului al
XÎX-lea; astaă zi, toate gramaticile îâl acceptaă ca verb de conjugarea a ÎÎÎ-a (a rămâne); îân aceeaşi situaţie
sunt şi verbe ca a umple (iniţial a umplea < lat. implēre), a ţine (iniţial a ţinea < lat. tenēre). Tendinţa

142
verbelor de conjugarea a ÎÎ-a de a trece la conjugarea a ÎÎÎ-a îâncepe îâncaă din latina popularaă (care staă la
baza limbii romaâ ne) şi ea continuaă şi astaă zi - se cunoaşte tendinţa verbelor a apărea, a părea, a plăcea,
a şedea, a tăcea a zăcea etc. de a fi utilizate la conjugarea a ÎÎÎ-a: a apare (mi-ar apare în cale), a pare
(mi-ar pare bine). Uneori, cei care cunosc acest fenomen fac greşeala opusaă , trecaâ nd verbe de
conjugarea a ÎÎÎ-a (ex. a bate) la conjugarea a ÎÎ-a (imper. nu mă bătea! sau indicativ prezent noi
bătem). Acest tip de greşealaă se numeşte hipercorectitudine (hiperurbanism). Şi unele fenomene de
hipercorectitudine se pot generaliza, la raâ ndul lor, fiind acceptate, îân cele din urmaă , ca norme.
Fluctuaţii importante din punctul de vedere al conjugaă rilor şi al formelor flexionare a
prezentat, de-a lungul timpului, verbul a adăuga. Verbul îân discuţie prezintaă o foarte mare varietate,
ataâ t din punct de vedere fonetic, caâ t şi morfologic, prin deplasarea de la o conjugare la alta şi
îânmulţirea formelor flexionare, îân special la perfectul simplu şi participiu. ÎÎn cele mai multe dicţionare
romaâ neşti, printre care şi DA, cuvaâ ntul a adăuga şi familia lui lexicalaă beneficiazaă de un spaţiu restraâ ns,
dacaă avem îân vedere apartenenţa lui la fondul de bazaă al vocabularului şi frecvenţa relativ mare; mai
multaă atenţie îâi acordaă Bogdan Petriceicu Hasdeu (îân Etimologicum Magnum Romaniae), care
îânregistreazaă contexte, sensuri şi comentarii interesante pe care dicţionarele ulterioare le eludeazaă ; o
abordare aprofundataă a aspectelor fonetice şi morfologice ale acestui verb apare şi îân lucrarea lui Alf.
Lombard despre verbul romaâ nesc [Lombard, 1954-1955:651]. ÎÎn primele texte, forma adauge este
exclusivaă , pentru ca mai taâ rziu, la Dosoftei, saă aparaă frecvent adaoge. Trecerea de la o conjugare la alta
este un fenomen obişnuit ataâ t îân latina vulgaraă , caâ t şi îân romaâ na veche. O urmaă rire a distribuţiei îân timp
şi spaţiu a formelor de diferite conjugaă ri arataă caă forme de conjugarea a ÎV-a se îântaâ lnesc mult mai
taâ rziu; DA le consemneazaă îân graiul moldovean, îân opera lui E. Kogaă lniceanu (prezentul adăogesc).
Muntenia pare saă prezinte preferinţaă pentru formele de conjugarea Î (a adăoga), îânsaă aceasta nu este
exclusivaă ). ÎÎn perioada de dupaă 1880, eliminarea din limbaă a formelor vechi, etimologice, de
conjugarea a ÎÎÎ-a, nu s-a produs simultan îân îântreaga paradigmaă : cercetarea îântreprinsaă de G.Panaă -
Dindelegan asupra dinamicii sistemului verbal dupaă 1880 arataă caă îânlocuirea cu formele noi pare saă se
fi produs mai repede la prezent, formele de conjugarea Î îânregistraâ ndu-se îân paradigma prezentului
îâncaă de la sfaâ rşitul secolului al XÎX-lea; cele mai rezistente au fost formele de conjugarea a ÎÎÎ-a de
perfect simplu şi participiu, iar „urmele participiului de conjugarea a ÎÎÎ-a apar astaă zi numai îân forma
substantivalaă adaos, -uri, care funcţioneazaă ca termen de sinestaă taă tor, pierzaâ ndu-se legaă tura cu baza”
[Panaă -Dindelegan, 1987:67]. Evoluţia foneticaă şi morfologicaă , cu schimbarea conjugaă rii, este discutataă
şi de Alf. Lombard (1955), care arataă trecerea de la adaugăre, adaugeo (îân lat. cl. -gere, -geo), devenite
iniţial adauge, adaug (imperf. adăugea), singurul utilizat. Verbul a adăuga apare îân toate dicţionarele
romaâ neşti; cele explicative prezintaă forme mai numeroase, dintre care unele regionale, populare sau
chiar arhaice. Lucraă rile normative indicaă doar formele acceptate de norma literaraă a limbii romaâ ne
actuale. La Eminescu se îântaâ lnesc formele adăogi, adaogi, adăogă, adaose, am adaos, te-ai adaos,
adaoge, adăugi (DLPE).
Pentru mentținerea unitaă tții de exprimare, limba literaraă nu consfintțesț te de îândataă asemenea
inovatții, ceea ce îânseamnaă caă ea se opune, un anumit timp, uzului, ignoraâ ndu-l. Asț a se explicaă faptul caă ,
desț i normele gramaticale recomandaă saă spunem clasa întâi, majoritatea vorbitorilor folosesc
numeralul ordinal îântaâ i acordaâ ndu-l îân gen cu determinatul feminin: clasa întâia. Explicatția este
simplaă : numeralul cu functție de adjectiv se comportaă ca atare, adicaă primesț te forma de feminin ca sț i îân
celelalte situatții, caâ nd acordul se face îân mod obligatoriu: clasa a doua, a zecea etc. O rezistentțaă similaraă
se observaă sț i îân privintța acordului aceluiasț i numeral, cu valoare de adjectiv, caâ nd apare ca determinant
al substantivelor an sț i secol. Potrivit regulilor strict gramaticale, trebuie saă spunem anul al treilea, anul
al doilea etc., secolul al XV-lea, secolul al XIX-lea. Dar regula aceasta este respectataă

143
preponderent de lingvisț ti sț i mult mai putțin de ceilaltți vorbitori cultți, care folosesc pe laâ ngaă
substantivele mentționate numeralul cardinal: anul doi, secolul 19.
Faptele de genul celor mentționate mai sus demonstreazaă caă limba literaraă este, prin natura ei,
pe de o parte, mai conservatoare, iar pe de altaă parte, ea nu se poate sustrage inovatțiilor – interne sț i
externe – care îâi primenesc sț i îâmbogaă tțesc mijloacele de exprimare, integraâ ndu-le, dupaă o perioadaă mai
lungaă sau mai scurtaă de caă utaă ri, îân norma unicaă sau eliminaâ nd unele forme îân favoarea altora.
Starea limbii romaâ ne din perioada actualaă îân sens restraâ ns este considerataă de mulţi
contemporani alarmantaă şi descrisaă îân termeni dintre cei mai negativi cu putinţaă . M.Avram îânsaă , îân
repetate raâ nduri, sț i-a exprimat paă rerea caă etichetele de genul stricare/urâţire sunt nejustificate şi
lamentaă rile aferente exagerate. ÎÎn prezent, subliniazaă ea, avem a face cu o perioadaă marcataă de
dinamicaă - aşa cum au fost şi alte perioade îân istoria limbii romaâ ne moderne -, iar dinamica îânseamnaă
viaţaă intensaă şi creativitate. ÎÎngrijoraă rile actuale se explicaă prin transparenţa mai mare decaâ t îân trecut a
dinamicii. Chiar dacaă are şi manifestaă ri nedorite, dinamica limbii, ca fenomen natural obiectiv, nu poate
fi straâ nsaă îân chingile unor reglementaă ri de ordin legislativ-administrativ.
ÎÎn condiţiile globalizaă rii pe diverse planuri, prezintaă interes saă se compare dinamica limbii
romaâ ne actuale cu aceea a altor limbi europene, îân special cu aceea a limbilor est-europene, din ţaă ri cu
aceleaşi procese social-politice de tranziţie.

ACTIVITĂȚI PRACTICE

C. REFERATE:
1. Rolul influentței franceze îân modernizarea limbii romaâ ne.
2. Anglicismele îân limba romaâ naă contemporanaă : efect al globalizaă rii.
3. Limba romaâ naă literaraă din Republica Moldova: istorie sț i actualitate.

144
Referințe bibliografice:

Alecsandri, 1992 - ALECSANDRÎ, V. Opere, vol.ÎV, Chisț inaă u, Editura „Hyperion”, 1992.
Avram, 2003 - AVRAM, M., Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală.
ÎÎn: Aspecte ale dinamicii limbii romaâ ne, vol.ÎÎ, Bucuresț ti, 2003, p.4-10;
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/1.pdf
Budagov, 1967 - БУДАГОВ, Р.А., Литературные языки и языковые стили, Москва, 1967.
Cihac, 1989 - CÎHAC, A. Despre câteva cuvinte din Rabelais, ÎÎn: Îstoria gaâ ndirii lingvistice romaâ nesț ti.
Texte comentate, vol.2,Bucuresț ti, 1989, p.18-21.
Cipariu, 1987 - CÎPARÎU, T. Opere, vol.1. Principii de limbaă sț i de scripturaă , Bucuresț ti, 1987 Colesnic-
Codreanca, 2003 - COLESNÎC-CODREANCA, L., Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu
sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chisț inaă u, Editura Museum, 2003.
Corlaă teanu, Purice, 1986 - CORLAĂ TEANU, N., PURÎCE, M., Schițe de istorie a limbii moldovenești literare,
Chisț inaă u: Lumina, 1986.
Coteanu, 1961 - COTEANU, Î. Româna literară și problemele ei actuale, Bucuresț ti, 1961.
Coteanu, 1981 - COTENAU, Î. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), Bucuresț ti,
Editura Academiei R.S.R., 1981.
Densusianu, 1925 - DENSUŞÎANU, OV., Literatura română modernă, vol.Î, Bucureşti, 1925.
Densusianu, 1961 - DENSUSÎANU, OV., Istoria limbii române, vol.ÎÎ, Secolul al XVÎ-lea, Bucuresț ti,
Editura Sț tiintțificaă , 1961.
Diaconescu, 1974 - DÎACONESCU, P., Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea Î.
Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830–1880), Bucureşti, 1974.
Ghetție, 1974 - GHEŢÎE, Î. Începuturile scrisului în limba română, Bucureşti, 1974.
Ghetție, 1975 - GHETț ÎE, Î., Baza dialectală a românei literare, Bucuresț ti, Editura Academiei R.S.R., 1975.
Ghetție, 1982 - GHETț ÎE, Î., Introducere în studiul limbii române literare, Bucuresț ti, 1982.
Ghetție, 1997 - GHETț ÎE, Î., Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), Editura Academiei
Romaâ ne, Bucuresț ti, 1997.
Graur, 1979 - GRAUR, AL. Limba literară, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă sț i Rnciclopedicaă , 1979.
Grossu, 2003 - GROSSU, S., Presa din Basarabia în contextul sociocultural al anilor 1906-1944, Chisț inaă u,
Editura „Tehnica Înfo”, 2003.
Gutțu Romalo, 2003 - GUTț U-ROMALO, V., Evoluția limbii române în Republica Moldova. ÎÎn: Limba Romaâ naă
(Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.119-127.
Hasdeu, 1937 - HASDEU, B.P., Cuvente den bătrâni, ÎÎ, Bucuresț ti, Editura „Cultura natționalaă ”, 1937,
https://archive.org/stream/BogdanPetriceicuHasdeuCuventeDenBtrrni
Heliade-Raă dulescu, 1973 - HELÎADE-RAĂ DULESCU, Î. Scrieri lingvistice, Bucuresț ti, 1973. Heliade-
Raă dulescu, 1980 - HELÎADE-RAĂ DULESCU, Î., Gramatica românească, Bucuresț ti, Editura Eminescu,
1980.
Îacob, 2000 - ÎACOB, N., Istoria limbii române literare, îân: https://dokumen.tips/documents/niculina-iacob-
istoria-limbii-romane-literare-epoca-veche-iii-i.html
Îbraă ileanu, 1979 - ÎBRAĂ ÎLEANU, G. Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi. ÎÎn: Îbraă ileanu, G.
Opere, vol.7, Bucuresț ti, Editura Minerva, 1979, p.103-415.
Îbraă ileanu, 1984 - ÎBRAĂ ÎLEANU, G. Spiritul critic în cultura românească. Note și impresii, Bucuresț ti,
Editura Minerva, 1984.
Îordan, 1954 - ÎORDAN, Î. Limba română contemporană, Bucuresț ti, 1954.
Îordan, 1969 - ÎORDAN, Î., Alexandru I. Philippide, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă , 1969.
Îordan, 1977 - ÎORDAN, Î. Limba literară. Studii și articole, Craiova, Editura „Scrisul romaâ nesc”, 1977.
Îorga, 1925 - ÎORGA, N., Istoria literaturii românești, Î, Bucuresț ti, 1925.
Îstrati, 1981 - ÎSTRATÎ, G., Originile limbii române literare, Îasț i: Junimea, 1981.
Îvaă nescu, 1980 - ÎVAĂ NESCU, G., Istoria limbii române, Îasț i, 1980.
Îvaă nescu, 2012 - ÎVAĂ NESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Îasț i, Editura Universitaă tții
„Al.Î.Cuza”, 2012.
Îvaă nescu, Leonte, 1956 - ÎVAĂ NESCU, G.,LEONTE, L. Fonetica şi morfologia neologismelor româneşti de
origine latină şi romanică. ÎÎn: Studii sț i cercetaă ri lingvistice, VÎÎ, 1956, p.1-24;
Lombard, 1954-55 - LOMBARD, ALF. Le verbe roumain: étude morphologique, Î-ÎÎ, 1954-1955, p.651

145
Macrea, 1978 – MACREA, D. Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, Bucuresț ti, Editura
Sț tiintțificaă sț i Didacticaă , 1978.
Maior, 1813 - MAÎOR, P. Istoria bisericei românilor, Buda, 1813.
Maiorescu, 1874 - MAÎORESCU, T. Despre scrierea limbei române. ÎÎn: Maiorescu, T. Critice, Bucuresț ti,
Editura Libraă riei Socescu & Comp., 1874, p.71-275.
https://archive.org/stream/critice00maio#page/n9/mode/2up
Maiorescu, 1984 - MAÎORESCU, T. Neologismele. ÎÎn: Maiorescu, T. Critice, Bucuresț ti, Editura Minerva,
1984, p.348-367.
Mateevici, 1993 - MATEEVÎCÎ, A., Opere, vol.Î, Chisț inaă u, Editura „Sț tiintța”, 1993.
Micu-Klein, 1963 - MÎCU-KLEÎN, S. Scurtă cunoștință a istoriei românilor, Bucuresț ti, 1963.
Munteanu, Tț aâra, 1983 - MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V., Istoria limbii române literare. Privire generală,
Bucuresț ti, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă , 1983.
Negruzzi, 1996 - NEGRUZZÎ, C., Negru pe alb, Bucuresț ti – Chisț inaă u, Editura Litera Înternatțional, 1996. Panaă -
Dindelegan, 1987 - PANAĂ -DÎNDELEGAN, G. Aspecte ale dinamicii sistemului morfologic verbal
(perioada de după 1880), Bucuresț ti, Tipografia Universitaă tții din Bucuresț ti, 1987.
Paă curariu, 1966 - PAĂ CURARÎU, D. A.I. Odobescu, Bucuresț ti, Editura Tineretului, 1966.
Petrovici, 1960 - PETROVÎCÎ, E. Baza dialectală a limbii noastre naționale. ÎÎn: Limba Romaâ naă , ÎX, 1960,
nr.5, p.60-78.
Rosetti, 1956 - ROSETTÎ, AL., Limba română în sec. XIII-XVI, 1956.
Rosetti, 1978 - ROSETTÎ, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucuresț ti,
Editura Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , 1978.
Rosetti, Cazacu, Onu, 1971 - ROSETTÎ, AL., CAZACU, B., ONU, L., Istoria limbii române literare. Vol. Î. De
la origini până la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a ÎÎ-a, Bucureşti, 1971.
Russo, 1989 - RUSSO, AL., Opere, Chisț inaă u: Literatura artisticaă , 1989.
Seche, 1968 - SECHE, M. Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, Bucureşti, 1968. Stoichitțoiu-
Îchim, 2006 - STOÎCHÎŢOÎU-ÎCHÎM, A., Creativitate lexicală în româna actuală, Bucureşti,
Editura Universitaă ţii din Bucureşti, 2006.
Ursu, 1963 - URSU, D. Încadrarea morfologică a verbelor neologice în limba română din perioada 1760 –
1860. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎV, 1963, nr.3, p.371 – 379.
Vasiliu, 1965 - VASÎLÎU, EM. Fonologia limbii române, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă , 1965

146
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:
1. ARVÎNTE, V. Normele limbii literare în Biblia de la București (1688), Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”,
2004.
2. ARVÎNTE, V. Normele limbii literare în Palia de la Orăștie. ÎÎn: Gafton, A., Arvinte, V. Palia de la Oraă sț tie
(1582), ÎÎ, Studii, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2007.
3. AVRAM, M. 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XXÎX, 1980, nr.6,
p.573-584.
4. BEJAN, D.-M. Contribuția lui A.Niculescu la studiul istoriei limbii și culturii române din perspectivă
europeană. ÎÎn: http:// www.diacronia.ro/indexing/details/V1269/pdf [accesat 2.Î.2018].
5. BOCHMANN K. O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea. ÎÎn: Akademos, nr. 4(15),
decembrie 2009, p. 15-18. http://www.akademos.asm.md/archive [accesat 1.X.2017]
6. BRAÎ NCUŞ G. „Istoria limbii române” în concepţia lui B. P. Hasdeu. ÎÎn: Studii şi Cercetaă ri Lingvistice, LÎX,
2008, nr. 1, p. 31-36.
7. BRAÎ NCUSț , GR. Titu Maiorescu și problemele limbii. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎÎÎ, 1964, nr.5, p.483-493.
8. BRAÎ NCUSț , Gr. Părerile lui Costache Negruzzi despre limbă. ÎÎn: Limba Romaâ naă , V, 1956, nr.4, p.19.
9. BREABAĂ N-CRÎSTACHE, S. Procesul de unificare a limbii în scrierile lui C.Negruzzi. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XVÎÎÎ,
1969, nr.3, p.223.
10. BUTUC, P. Despre noțiunile științifice de limbă literară și română literară. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u),
anul XÎX, 2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=519 [accesat
13.01.2018].
11. CAPÎDAN, TH. Bogdan Petriceicu Hasdeu. ÎÎn: www.unibuc.ro/CLASSÎCA/thcapidan/cap15.pdf [accesat
13.01.2018].
12. CHÎRCU, A. Alecu Russo, limba română și ardelenii. ÎÎn: Annales Universitatis Apulensis, Series Philologica,
15(1), Alba Îulia, 2014, p.335-350.
13. CHÎTț ÎMÎA, Î.C., Începuturile scrisului în limba română, îân: https://dacoromanica.wordpress.com/studii-
clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile-scrisului-in-limba-romana/ [accesat 08.01.2018]
14. CHÎVU, GH. „Dialectele literare” – o „problemă capitală” a vechii romîne literare în concepția lui G.Ivănescu
și I. Gheție. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă , tomul LÎÎÎ, Bucuresț ti, 2013, p.75-83, http://
www.alil.ro/wp-content/uploads/2014/07/Gh.-Chivu_Dialecte-literare.pdf [accesat 2.Î.2018].
15. CHÎVU, GH. Lexiconul de la Buda, primul dicționar modern al limbii române. ÎÎn: Analele
Universitaă tții „Al.Î.Cuza” din Îasț i, sectțiunea ÎÎÎe, Lingvisticaă , tomul LVÎÎÎ, 2012, p.45-56;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1646/pdf [accesat 10.01.2018].
16. CHÎVU, GH. Limba oficială din Republica Moldova și unitatea culturii românești. ÎÎn: Limba
Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎÎÎ, 2003, nr.6-10, p.128-132;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2510 [accesat 12.01.2018].
17. CHÎVU, GH. Scrisul religios – componentă definitorie a culturii vechi românești, ÎÎn Dacoromania, anul XVÎÎ,
2012, nr.1, p.54 – 67; http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2012_1_4.pdf [accesat
08.01.2018].
18. CÎOBANU, A. Privire retrospectivă asupra destinului limbii române (Basarabia și Bucovina, sec.XIX). ÎÎn:
Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XXÎÎ, 2012, nr.11-12; http://www.limbaromana.md/index.php?
go=articole&n=1739 [accesat 26.01.2018].
19. COLESNÎC-CODREANCA, L. Limba română în Basarabia (1812-1918): studiu sociolingvistic pe
baza materialelor de arhivă, Chisț inaă u, Editura Museum, 2003.
20. CORLAĂ TEANU, N. Despre sursele de formare a românei literare, ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎX,
2009, nr.7-8; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=524 [accesat 08.01.2018].
21. CORLAĂ TEANU, N., PURÎCE, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare, Chisț inaă u: Lumina, 1986.
22. COTEANU, Î. Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1880), București, Editura Academiei
R.S.R., 1981.
23. COTELNÎC, T. Mihail Kogălniceanu şi limba literară. ÎÎn: Revistaă de Lingvisticaă sț i Sț tiintțaă Literaraă , 1991, nr. 6.
24. DAVÎD, D. Limbă și cultură (Româna literară între 1880 și 1920, cu privire specială la Transilvania și

147
Banat), Timisț oara, 1980.
25. DRAÎCA, D. Aron Pumnul and Romanian Orthography. ÎÎn: The Proceeding of the Înternational Conference
Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section: Language and Discourse, 3, Taâ rgu-
Muresț , 2016, p. 60-71; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3950/pdf [accesat 09.01.2018].
26. DRAÎCA, D. Școala Ardeleană și lupta pentru unificarea limbii și instituirea ortografiei românești (cu
referire la I. Budai-Deleanu, 1760-1820). ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XXÎV, 2014, nr. 2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2412 [accesat 09.01.2018].
27. DRAÎCA, D. Titu Maiorescu and the Romanian language. ÎÎn: The Proceeding of the Înternational
Conference Globalization, Întercultural Dialogue and National Îdentity. Section: Language and Discourse,
2, Taâ rgu-Muresț , 2015, p.127-135; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1586/pdf [accesat
10.01.2018].
28. DRAÎCA, D., DRAÎCA, V. 60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română (1953-2013). ÎÎn: Limba
Romaâ naă , Chisț inaă u, anul XXÎÎÎ, 2013, nr.1-4; http://www.limbaromana.md/index.php?
go=articole&printversion=1&n=2249 [accesat 12.01.2018].
29. DRAÎCA, V., DRAÎCA, D. Costache Negruzzi (1808-1868) și problemele limbii române în ziarele și revistele
epocii. ÎÎn: Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Seventh Edition, 28-30 March, 2013,
Sibiu, volume 2, p.143 - 146; http://www.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013/Paper/Draica.pdf
[accesat 10.01.2018].
30. GAFTON, A. Palia de la Orăștie ca traducere. ÎÎn: Gafton, A., Arvinte, V. Palia de la Oraă sț tie (1582), ÎÎ, Studii,
Îasț i, Editura Univ. „Al.Î.Cuza”, 2007. http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B29/pdf/2
31. GAFTON, A. Palia de la Orăștie – prima încercare de traducere a textului sacru. ÎÎn: Analele Universitaă tții
„Al.Î.Cuza” din Îasț i, Sectțiunea ÎÎÎe, Lingvisticaă , tomul LÎV, 2008, p.5-11;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2509/pdf
32. GHETț ÎE, Î. (coord.) Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780), Bucuresț ti, Editura Academiei
Romaâ ne,1997
33. GHETț ÎE, Î. Baza dialectală a românei literare, Bucuresț ti, Editura Academiei RSR, 1975.
34. GHETț ÎE, Î. Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XXÎ, 1972, nr.2,
p.91-102.
35. GHETț ÎE, Î., MARESț , AL. Originile scrisului în limba română. Contribuții filologice și lingvistice, Editura
Sț tiintțificaă sț i Enciclopedicaă , Bucuresț ti, 1985, 463 p.
36. GHETț ÎE, Î. Locul Paliei de la Orăștie în dezvoltarea limbii române literare. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XXXÎ, 1982,
nr.6.
37. GRECU, V.V. Timotei Cipariu și latinismul. ÎÎn: Limba Romaâ naă , XÎX, 1970, nr.6, p.503-514.
38. GRECU, V.V. Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Timisț oara, Editura Facla, 1973.
39. GUTț U-ROMALO, V. Evoluția limbii române în Republica Moldova. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), anul XÎÎÎ,
2003, nr.6-10, p.119-127; http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2509 [accesat
12.01.2018].
40. ÎSTRATE, G. Palia de la Orăștie și limba română literară. ÎÎn: Analele Universitaă tții „Al.Î.Cuza” din Îasț i, Sectțiunea ÎÎÎe,
Lingvisticaă , tomul XXXVÎÎ-XXXVÎÎÎ, Omul sț i limbajul saă u. Studia linguistica in honorem
Eugenio Coseriu, 1991-1992, p.229.
41. ÎVAĂ NESCU, G. Problemele capitale ale vechii române literare, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2012,
partea Î, cap. Î – V, p.30 -49.
42. LUNGU, Î. Școala Ardeleană, Bucuresț ti, Editura Minerva, 1978.
43. MANCASț , M. Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec.al XIX-lea), Bucuresț ti, Tipografia
Universitaă tții Bucuresț ti, 1974.
44. MÎREA, G. Junimea și neologismele. ÎÎn: Limbaă sț i literaturaă , 1980, nr.2, p.185-202.
45. MOCANU, A. Contribuția diaconului Coresi la dezvoltarea limbii române literare în opinia lui I. Gheție (1930
– 2004) , ÎÎn: www.diacronia.ro/indexing/details/A8589/pdf [accesat 08.01.2018].
46. MOLDOVANU-CENUSț AĂ , Î. Influența franceză în cadrul arhitecturii limbii române. Teoria „relatinizării” sau
„reromanizării”. ÎÎn: Philologia Jassensia, anul ÎX, nr. 1(17), 2013, p.183-194;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A1113/pdf
148
47. MUNTEANU, Sț T., Tț AÎ RA, V. Istoria limbii române literare, Privire generală, Editura Didacticaă sț i Pedagogicaă ,
Bucuresț ti, 1983.
48. NAPEU, A.-S. Theses and antitheses in the linguistic works of Ion Heliade-Rădulescu, ÎÎn: Journal of Romanian
Litterary Studies, issue no. 6 / 2015, p.1317-1320;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22112/pdf [accesat 09.01.2018].
49. NAPEU, A.-S. Italianizing tendencies in the linguistical view of Ion Heliade Rădulescu. ÎÎn: Journal of
Romanian Litterary Studies, issue no. 7 / 2015, p.1097-1101;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22251/pdf
50. NÎCOLAU C. Principii ale cercetării istoriei limbii la G. Ivănescu. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă şi Îstorie Literaraă .
Tomul LÎÎÎ, 2013, p. 251-255. http://www.alil.ro/?p=2692 [accesat 1.X.2017].
51. NÎCOLESCU, A. Școala Ardeleană și limba română, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă , 1971.
52. NUTț AĂ, Î. Mihail Kogălniceanu şi unele probleme ale limbi române. ÎÎn: Revistaă de Lingvisticaă sț i Sț tiintțaă
Literaraă , 1993, nr.1.
53. NUTț ÎU, F.-E. Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Libraria, ÎÎÎ, 2004,
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A19290/pdf [accesat 09.01.2018].
54. OPREA, Î. Fenomene caracteristice modernizării limbii române. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă sț i Îstorie Literaraă ,
2012, nr.8, p.65-82; http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/ÎOAN-OPREA.pdf [accesat
25.01.2018].
55. PAMFÎL C.-G. „Istoria limbii române” de Alexandru Philippide. ÎÎn: Philologica Jassyensia, ÎV (1), 2008, p.
211-232, http://www.philologica-jassyensia.ro/list_art.php?id_r=7 [accesat 1.X.2017]
56. PAMFÎL, C.-G. Contribuția lui Timotei Cipariu la cercetarea lexicului limbii române. ÎÎn: Anuar de Lingvisticaă
sț i Îstorie Literaraă , tomul XLÎV-XLVÎ, Bucuresț ti, 2004-2006, p.75-84; http://www.alil.ro/wp-
content/uploads/2012/05/Contribu%C5%A3ia-lui-Timotei-Cipariu-la-cercetarea-lexicului-limbii- rom
%C3%A2ne.pdf [accesat 25.01.2018].
57. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – lingvist și filolog, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2009.
58. PAMFÎL, C.-G. Timotei Cipariu – primul filolog român. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XVÎÎ, 2008, nr.1-2;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=588 [accesat 25.01.2018]
59. PANAÎTESCU, P.P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Bucuresț ti, Editura Academiei RSR,
http://ru.calameo.com/read/000827433c08a288f0cb6 [accesat 08.01.2018]
60. PETRESCU, Î. Concepția lingvistică a lui Aron Pumnul. ÎÎn: Cercetaă ri de Lingvisticaă , XÎ, 1966, nr.2, p.175-183.
61. ROSETTÎ, AL. Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucuresț ti, Editura Sț tiintțificaă sț i
Enciclopedicaă , 1978.
62. SARAMANDU, N. Teritoriul și perioada de formare a limbii române. Originea dialectelor românești. ÎÎn:
Foneticaă sț i dialectologie, XXXV, Bucuresț ti, EAR, 2016, p.5-25;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A24888/pdf
63. STAĂ NCULESCU, S. Începuturile scrisului în limba română și diaconul Coresi, ÎÎn:
www.sebastianstanculescu.ro/scrisul-diaconul-coresi [accesat 08.01.2018]
64. STOÎCHÎTț OÎU-ÎCHÎM, A. Creativitate lexicală în româna actuală, Bucuresț ti, Editura Universitaă tții Bucuresț ti,
2006.
65. Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea, Bucuresț ti,
Editura Academiei Romaâ ne, 2015.
66. TCACENCO, P.-D. The creation of a national language in the linguistic works of Ion Heliade Rădulescu. ÎÎn:
The Proceeding of the Înternational Conference Globalization, Întercultural Dialogue and National
Îdentity. Section: Language and Discourse, 2, Taâ rgu-Muresț , 2015, p.597-604;
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1644/pdf
67. TODÎ, A. Contribuția lui T. Maiorescu la dezvoltarea limbii române literare, ÎÎn: Ovidius University Annals of
Philology, volume XÎV, 2003, p.269-274; http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3639/pdf
[accesat 10.01.2018].
68. Tț AÎ RA, V. Vasile Alecsandri și limba română. ÎÎn: Limba Romaâ naă (Chisț inaă u), XÎ, 2001, nr. 4-8;
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2992 [accesat 26.01.2018].
69. Tț EPELEA, G., BULGAĂ R, GH. Momente din evoluția române literare, Bucuresț ti, 1973, p.322-331
149
70. URS, A.-O. Diaconul Coresi. Monografie sț i antologie de texte, Cluj-Napoca, 2009, 363 p.
71. VÎERU, R. Studiu lingvistic asupra Paliei de la Orăștie, Îasț i, Editura Universitaă tții „Al.Î.Cuza”, 2014.

150
CUPRINS

Preliminarii................................................................................................................................................................1

Tema 1. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ: REPERE GENERALE


1.1. Istoria limbii române literare – disciplină a lingvisticii .......................................................3
1.2. Conceptul de „limbă literară” în tradiția românească ...........................................................8
1.3. Periodizarea istoriei limbii române literare...........................................................................11
1.4. Originile limbii române literare....................................................................................................15
1.5. Baza dialectală a limbii române literare....................................................................................19
ACTIVITĂȚI PRACTICE.....................................................................................................................................................24

Tema 2. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA VECHE


2.1. Începuturile scrisului în limba română......................................................................................26
2.1.1. Slavonismul cultural sț i rolul lui îân istoria limbii romaâ ne..........................................26
2.1.2. Maă rturii despre vechimea scrisului îân limba romaâ naă ................................................27
2.1.3. Cauzele introducerii limbii romaâ ne îân scriere.............................................................31
2.2. Dezvoltarea limbii române literare până în prima jumătate a sec.al XVII-lea .............35
2.2.1. Textele rotacizante – primele monumente scrise de limbaă romaâ naă ? .....................35
2.2.2. Cele dintaâ i traduceri religioase îân limba romaâ naă .......................................................37
2.2.3. Primele îâncercaă ri de a norma limba romaâ naă literaraă scrisaă ......................................40
2.3. Problemele și evoluția limbii române literare în perioada 1640-1780 .........................46
2.3.1. Caă rturari sț i monumente de limbaă romaâ naă din aceastaă perioadaă ...........................46
2.3.2. Structura limbii literare....................................................................................................49
ACTIVITĂȚI PRACTICE..................................................................................................................................................53

Tema 3. EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE ÎN EPOCA PREMODERNĂ


3.1. Școala Ardeleană și problemele limbii române literare ......................................................64
3.1.1 Sț coala Ardeleanaă – expresie a iluminismului romaâ nesc..............................................64
3.1.2. Probleme de ortografie sț i ortoepie îân viziunea reprezentantților Sț colii Ardelene 66
3.1.3. Sț coala Ardeleanaă sț i problemele de gramaticaă ...............................................................67
3.1.4. Preocupaă ri lexicografice ale caă rturarilor Sț colii Ardelene...........................................70
3.1.5. Surse de îâmbogaă tțire a vocabularului limbii literare îân viziunea Sț colii Ardelene . .71
3.2. Contribuția cărturarilor din Principate la cultivarea și modernizarea limbii române
literare............................................................................................................................................................72
3.2.1. Simplificarea alfabetului sț i fixarea normelor ortografice .......................................72
3.2.2. ÎÎncercaă ri de normare a limbii prin intermediul gramaticii.....................................73
3.2.3. Contributția lui Î. Heliade Raă dulescu la unificarea sț i modernizarea normelor limbii
romaâ ne literare..............................................................................................................................74
3.2.4. Traă saă turi ale limbii literare din epoca premodernaă ....................................................80
ACTIVITĂȚI PRACTICE.....................................................................................................................................................84

Tema 4. ORIENTĂRI ȘI CURENTE ÎN DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE MODERNE


4.1. Direcția latino-romanică în evoluția limbii române ..............................................................88
4.2. Curentul latinist...................................................................................................................................90
4.3. Influența franceză...............................................................................................................................92
151
4.4. Tendința italienizantă (heliadistă)...............................................................................................93
4.5. Tendința analogistă (pumnistă)....................................................................................................94
4.6. Curentul istoric popular.................................................................................................................96
ACTIVITĂȚI PRACTICE....................................................................................................................................................98

Tema 5. PROCESUL DE UNIFICARE ȘI MODERNIZARE A NORMELOR LIMBII LITERARE


5.1. Marii clasici și rolul lor în procesul de unificare a normelor limbii literare ...........105
5.1.1. Îdeile lingvistice ale lui Alecu Russo .........................................................................105
5.1.2. Vasile Alecsandri sț i curentul istoric popular...........................................................107
5.1.3. Problemele limbii romaâ ne îân viziunea lui C.Negruzzi..........................................110
5.1.4. Al.Odobescu sț i problemele limbii romaâ ne literare...............................................113
5.2. Rolul Academiei Române în unificarea normelor limbii române literare ...............117
5.3. Titu Maiorescu și problemele limbii române literare ........................................................120
5.3.1. Contributția lui Titu Maiorescu la unificarea normelor ortografice ale limbii
romaâ ne iterare..........................................................................................................................120
5.3.2. Titu Maiorescu sț i problema îâmprumuturilor..........................................................122
ACTIVITĂȚI PRACTICE...............................................................................................................................................125

Tema 6. LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ


6.1. Reformele ortografice din secolul al XX-lea...........................................................................127
6.2. Limba literară din provinciile românești până la Unirea din 1918..............................130
6.2.1. Limba literaraă din Transilvania....................................................................................130
6.2.2. Limba romaâ naă din Basarabia dupaă anexarea ei la Împeriul Rus .........................132
6.3. Procesul de adaptare și integrare a neologismelor în epoca actuală ..........................135
6.4. Dinamica normelor literare și cultivarea limbii române contemporane .................139
ACTIVITĂȚI PRACTICE...............................................................................................................................................144

Referințe bibliografice..........................................................................................................................................145
Bibliografie recomandată....................................................................................................................................147

152