Sunteți pe pagina 1din 309

Universitatea Spiru Haret

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

SINTEZE
Anul II Învăţământ la distanţă

Autori: Prof. univ. dr. Ion Tudosescu


Prof. univ. dr. Acsinte Dobre Lector
univ. drd. Loredana Boşca Prof.
univ. dr. Ioan N. Roşca Prof. univ.
dr. Cornel Popa
Prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu
Prof. univ. dr. Mihai Golu Conf. univ. dr.
Valeriu Râpeanu Lector univ. Mihai
Cernat Lector univ. drd. Sofia Georgescu

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003


ISBN 973-582-744-1 general 973-
582-745-X an II

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


Filosofie şi Jurnalism: sinteze anul II – învăţământ la distanţă. –
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003 Bibliogr.
284 p.; 20,5 cm
ISBN 973-582-744-1 general
9 73- 58 2- 74 5-X an II
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

SINTEZE
Anul II
Învăţământ la distanţă
9 9

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2003

Redactor: Octavian CHEŢAN


Tehnoredactor: Brînduşa DINESCU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 21.07.2003. Coli de tipar: 17,75
Format: 16/61x86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83 Tel.:
410.43.80, Fax: 410.51.62; www.SpiruHaret.ro
CUPRINS

Cuvânt înainte …………………………………………………………..

11
ONTOLOGIE
Prof. univ. dr. Ion Tudosescu

Semestrul I
TEORIA FIINŢEI
Obiective ………………………………………………………………. 13
Tematica şi problematica cursului ………………………………
…….. 13
I. Obiectul, problematica şi rostul ontologiei …………………………. 13
II. Modele ontologice principale în istoria filosofiei ………………….. 17
III. Încercare a unui model ontologic contemporan …………………….
17 1. Fiinţa şi esenţa …………………………………………………
… 18 2. Existenţa ………………………………………………………
… 21 3. Imanentul şi transcendentul ……………………………
………… 24 4. Devenirea ……………...……………………………
……………. 26 5. Omul şi condiţia umană ………………………
………………….. 27 6. Dumnezeu ……………………………………
…………………... 29 7. Unu şi multiplu ……………………………
……………………... 31
Bibliografie selectivă ………………………………………………
…... 34
Semestrul II
TEORIA EXISTENŢEI
Obiective ……………………………………………………………….. 35
Tematica şi problematica cursului ………………………………
…….. 36
I. Existenţă şi materie ………………………………………………….
36 II. Modurile existenţei …………………………………………………. 39 III.
Devenire şi structură ……………………………………………….. 41 IV.
Determinism şi indeterminism ……………………………………... 42
V. Omul, libertatea şi condiţia umană …………………………………. 45
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 47

EPISTEMOLOGIE
Prof. univ. dr. Acsinte Dobre

Semestrul I
Obiective ………………………………………………………………. 48
I. Obiectul şi problematica epistemologiei …………………………… 50 II.
Conceptul de metodă în ştiinţă şi în filozofie ………………………. 51 III.
Forme şi metode ale cunoaşterii ştiinţifice …………………………. 58 IV.
Teoria ştiinţifică ……………………………………………………. 62 V. Model
şi modelare în cunoaşterea ştiinţifică ……………………….. 65 VI. Conceptul
epistemologic de adevăr ………………………………... 67 Bibliografie selectivă …
………………………………………………... 77

Semestrul II
Obiective ……………………………………………………………….. 78
I. Problema ştiinţifică şi problematizarea în ştiinţă …………………… 79 1.
Geneza şi statutul epistemologic al problemei …………………... 79 2.
Structura problemei şi principalele tipuri de probleme ………….. 81 3.
Rolul propulsor al problemelor în cunoaştere …………………… 83 4.
Rolul şi evoluţia pseudoproblemelor în ştiinţă ………………….. 85 5. Etape
ale dinamicii problemelor ştiinţifice ……………………… 86
II. Unele caracteristici generale ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane … 89
III. Impactul dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii
şi a mediului ambiant ………………………………………………. 90 1.
Abordări metodologice şi istorice preliminare ………………….. 90 2. Indicatori
generali ai calităţii ştiinţei şi impactul lor tehnologic
şi social ………………………………………………………….. 92 3.
Conceptul de risc tehnologic ……………………………………. 95 4. Ştiinţa
contemporană şi geneza unei „noi alianţe” prin amplifica
rea raporturilor om – natură – societate …………………………. 99
Bibliografie selectivă ………………………………………………….. 103

FILOSOFIE MEDIEVALĂ
Lector univ. drd. Loredana Boşca
Obiective ………………………………………………………………..104 I. Periodizare
………………………………………………………… 104
II. Despre filosofia creştină ………………………………………
…... 105
III. Patristică şi apologetică ……………………………………………
106
IV. Raportul raţiune-credinţă ………………………………………….
107
V. Raţiunea şi principiile raţionale …………………………………
… 108 VI. Raportul natural-supranatural …………………………
………….. 108 VII. Teodiceea …………………………………………
………………. 111 VIII. Argumentele raţionale ale
existenţei lui Dumnezeu ……………... 113
IX. Atributele lui Dumnezeu în teologia naturală ………………
…….. 116
X. Despre natura lui Dumnezeu ………………………………………
117 XI. Scolastica ………………………………………………………
…. 117 XII. Cearta universaliilor …………………………………………
…… 120 XIII. Raportul teologiei scolastice cu teologia
răsăriteană …………….. 123 Bibliografie selectivă ………………
…………………………………... 124

FILOSOFIE MODERNĂ
Prof. univ. dr. Ioan N. Roşca
Semestrul I
Obiective ………………………………………………………………..
125
I. Introducere …………………………………………………………..
126 II. Substanţa supremă ………………………………………………
….. 127 III. Trecerea de la natură la societate: drept
natural şi drept pozitiv …… 130 IV. Cunoaştere şi metodă
………………………………………………. 133 V. Omul natural şi
omul culturii ………………………………………. 139 Bibliografie
selectivă …………………………………………………... 141

Semestrul II
Obiective ………………………………………………………………..
142
I. Introducere ………………………………………………………….
142 II. Substanţa lumii ……………………………………………………..
143 III. Stat şi istorie ……………………………………………………
…... 148 IV. Posibilitatea cunoaşterii ………………………………
……………. 160 V. Omul social şi caracterul său
contradictoriu ………………….….… 163 Bibliografie
selectivă …………………………………………………... 166

SISTEME LOGICE
Prof. univ. dr. Cornel Popa
Semestrul I
Obiective ………………………………………………………………..
167
I. Schema cursului ……………………………………………….……... 167 1. Obiectul logicii.
Definiţiile logicii ………………………………. 167 2. Caracteristici ale logicii ……
…………………………………….. 168 3. Locul logicii. Relaţiile ei cu ştiinţele şi
actele umane …………… 168 4. Limbajul logicii propoziţiilor. Sintaxa ……
……………………... 168 5. Limbajul logicii propoziţiilor. Semantica ………
……………….. 169 6. Validitate şi consecinţă logică semantică ……………
………….. 169 7. Principalele conective logice sau definirea operaţiilor
logice …… 169 8. Principii şi reguli de bază ………………………………………...
170 9. Decizia matricială ………………………………………………... 170 10. Decizia
prin arbori ……………………………………………… 171 11. Metoda lui W.O.
Quine ………………………………………… 172 12. Axiomatizarea logicii
propoziţiilor …………………………….. 173 13. Logica predicatelor. Sintaxa
sau limbajul formal ………………. 178 14. Semantica logicii predicatelor
…………………………………. 179
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 182

Semestrul II
15. Axiomatizarea logicii predicatelor ……………………………... 183
16. Logica predicatelor şi Teoriile definiţiei ……………………….. 187
17. Logica predicatelor şi Teoria clasificării ……………………….. 190
18. Logica modală ………………………………………………….. 193
18.1. Sistemul modal K …………………………………………. 194
18.2. Sistemul modal T …………………………………………. 196
18.3. Sistemul modal S4 ………………………………………... 197
18.4. Sistemul modal S5 ………………………………………... 197
18.5. Semantica logicii modale …………………………………. 198
18.6. Grafuri şi sisteme logice modale …………………………. 199
18.7. Semantici de lumi posibile pentru logicile modale ………. 199
18.8. Decizia prin diagrame semantice …………………………. 199
18.9. Regulile diagramelor semantice ………………………….. 200
18.10. Diagrame S4 …………………………………………….. 200
18.11. Diagrame S5 …………………………………………….. 201
18.12. Un exemplu de T-diagramă ……………………………... 201
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 202

SOCIOLOGIE GENERALĂ
Prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu
Preambul ……………………………………………………………….. 203
I. Geneza social-istorică şi spirituală a sociologiei şi finalitatea ei
terapeutică …………………………………………………………. 203 II.
Obiectul şi domeniile de referinţă ale sociologiei ………………….. 204
III. Cultura şi sistemul culturii naţionale ……………………………….. 211
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 212

PSIHOLOGIE GENERALĂ
Prof. univ. dr. Mihai Golu
I. Obiectul psihologiei ………………………………………………… 213 II.
Specificul cunoaşterii psihologice. Metodele psihologiei …………..
214 III. Principiile metodologice ale psihologiei …………………………
… 215 IV. Psihicul uman ……………………………………………………
…. 218 V. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor …………
………. 221 VI. Procesele de energizare, potenţare, direcţionare a
comportamentului …227 Bibliografie selectivă ……………………………
……………………... 232

STILISTICA PRESEI ROMÂNE


Conf. univ. dr. Valeriu Râpeanu
Obiective ……………………………………………………………….. 233
I. Stilul …………………………………………………………………. 233
II. Conţinutul cursului ………………………………………………...
236
1. Titu Maiorescu …………………………………………………… 236
2. Mihail Eminescu …………………………………………………. 237
3. I.L. Caragiale …………………………………………………….. 238
4. Nicolae Iorga …………………………………………………….. 240
5. Tudor Arghezi …………………………………………………… 242
6. Ziaristica interbelică ……………………………………………... 242
7. Pamfil Şeicaru …………………………………………………… 242
8. Nae Ionescu ……………………………………………………… 243
9. Tudor Teodorescu-Branişte ……………………………………… 243
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 244

CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI


Lector Mihai Cernat
Obiective ……………………………………………………………….. 245 I.
Structuri organizatorice, ierarhii şi atribuţii profesionale …………….
245
1. Secretariatul de redacţie – departamentul sinteză al
presei scrise.
Discursul secretarial ……………………………………………...
249
2. Redactorul Şef ……………………………………………………
255 II. Program şi politică editorială ………………………………………..
257 III. Şedinţă de sumar …………………………………………………… 258
IV. Machetarea ……………………….………………………………… 264
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 273
PUBLICISTICĂ RADIO
Lector univ. drd. Sofia Georgescu
Obiective ……………………………………………………………….. 274
Conţinutul cursului … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …. . 274
I. Delimitarea obiectului de studiu al publicisticii ……………………. 274 II.
Principalele etape în apariţia şi dezvoltarea radioului ……………… 275 III. Structura
unui post şi a unui program de radio …………………….. 276
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 284
Cuvânt înainte

Volumul de faţă cuprinde disciplinele anului al II-lea de studiu, cu


excepţia celor facultative.
Deoarece Planul de învăţământ este conceput în sistemul creditelor,
care se obţin semestrial în urma examenelor şi colocviilor susţinute,
programele disciplinelor şi, corespunzător, sintezele au fost elaborate
pentru fiecare semestru în parte. În situaţia în care o disciplină se
desfăşoară de-a lungul a două semestre, au fost realizate sinteze
distincte, câte una pentru fiecare perioadă.
Atragem atenţia că sintezele nu au rolul de a înlocui cursul/ manualul
fiecărei discipline în parte, ci reprezintă numai o introducere (sistematizată şi
orientativă) în problematica deosebit de complexă a domeniului studiat.
Prin urmare, Sinteza nu suplineşte câtuşi de puţin existenţa manualului şi
nu-i dispensează pe studenţi de lectura metodică, atentă, răbdătoare a
acestuia şi nu numai.
Considerând că, astfel, sintezele pot fi extrem de folositoare, le
dorim tuturor studenţilor o lectură cât mai eficientă şi stimulatoare pentru
orizontul preocupării lor.

Coordonatori:
Prof. univ. dr. Acsinte DOBRE
Conf. univ. dr. Lucian CHIŞU
ONTOLOGIE

TEORIA FIINŢEI

Prof. univ. dr. ION TUDOSESCU

Semestrul I

Obiective
1. Însuşirea problematicii disciplinei şi, corespunzător, deprinderea
capacităţii de a aprecia o construcţie ontologică practicată atât de filosofie,
cât şi de alte forme ale culturii (religie, mit, artă, morală);
2. Cunoaşterea principalelor concepţii ontologice din antichitate,
epoca medie şi, mai ales, modernă şi contemporană. Un loc aparte este
rezervat în această privinţă specificului proiectării ontologice româneşti –
cu prioritate din perioada contemporană (interbelică);
3. Obişnuirea studenţilor cu procedeele fenomenologice de percepere a
transcendentului şi a nevoii de transcendent în sistemele actuale de valori,
concepută ca nevoie de sacru (laic, şi nu numai religios) şi, deopotrivă, ca
nevoie de mit, de artă, de apreciere morală;
4. Înţelegerea faptului că în cultura contemporană, deşi funcţio-
nează activ două modalităţi principale de practicare a discursului filosofic
(cea existenţialistă şi spiritualistă şi cea pozitiv-analitică), acestea nu se pot
dispensa de operaţia transcenderii, diferenţierea ontologică dintre individual
şi general sau dintre existenţă şi fiinţă fiind, de altfel, un procedeu general
al cunoaşterii şi reflecţiei cu deschidere filosofică;
5. Argumentarea nevoii de toleranţă şi de dialog între culturi şi
civilizaţii, între opţiuni şi semnificări diverse ale sacrului (laic sau religios),
din perspectivă monistă, având importanţă nu conotaţia diferită a sacrului,
ci trăirea în deschidere spre sacru – la acest nivel situându-se modelul uman,
fiinţa umană generică. Aceasta şi pentru că s-a dovedit că în absenţa
sacrului (a transcendentului) în sistemele de valori, omul decade axiologic,
îşi alterează condiţia sa specifică (umană).
Tematica şi problematica cursului
I. Obiectul, problematica şi rostul ontologiei
În prima parte a cursului se încearcă definirea obiectului, pro-
blematicii şi rostului ontologiei în structurarea unei concepţii filosofice şi în
fundamentarea sistemelor de valori, desprinzându-se domeniile ontologiei
şi mecanismele procesului de proiectare ontologică.
Semnificată în sens restrâns, ontologia este concepută ca teorie a
fiinţei – având ca obiectiv cercetarea tuturor temeiurilor şi mecanis-
melor psihologice şi logice de plăsmuire de către om a universalului (din
nevoia acestuia de a-şi dezvălui sinele şi de a-şi edifica o condiţie existenţială
specifică în univers). În acelaşi timp, în sensul ei mai larg cuprinde şi
teoria existenţei (în totalitatea ei) în devenire – respectiv, metateoria ştiinţei
generale despre univers (a cosmologiei). Datorită cărui fapt se poate vorbi
de ontologie primă (teorie a fiinţei) şi de ontologie secundă (teorie a
existenţei ca existenţă). Astfel, în preocupările ontologiei se cuprind atât
ştiinţa despre universal, cât şi ştiinţa despre univers – într-un anume fel,
obiectul ei fiind atât unul, cât şi multiplul – respectiv, ontologicul şi
onticul. Şi întrucât omul – ca entitate a universului – proiectează
ontologic universalul, pentru a se situa pe sine centric în individual, în
abordarea problemei ontologice şi a celei cosmologice privită metafizic
intervine şi o problemă antropologică. Din care motiv, ontologia are ca
preocupare principală (direct sau indirect) omul şi condiţia lui (umană) –
deoarece omul este nu numai instanţă existenţială (din intramundan),
întrebătoare de fiinţă (în extramundan), ci şi fiinţă (instanţă) cunoscătoare
de existenţă pentru a se situa pe sine preferenţial în structurarea (pe verticală) a
acesteia.
Ontologia poate fi înţeleasă, aşadar, ca teorie a fiinţei, a existenţei
în devenire şi a condiţiei umane, în cuprinsul căreia se includ şi se
corelează unitar problema ontologică propriu-zisă (ca ontologie primă) şi
problema cosmologică privită metafizic (ca ontologie secundă), prin prisma
cărora poate fi abordată, în dubla sa ipostază (cosmologic-metafizică şi
ontologică), şi problema antropologică.
Privită din perspectiva dimensionării socio-umane a existenţei, în
relaţie cu fiinţa, ontologia poate fi abordată nu numai ca ontologie
fundamentală (teorie generală a fiinţei şi existenţei înnobilată de fiinţă), ci şi
ca ontologie regională (teorie a existenţei sociale şi umane).
De asemenea, ontologia socială şi ontologia umanului (în care se include
şi ontologia valorilor), alături de cosmologie concepută meta-
fizic (şi nu din perspectiva exclusivă a abordării ştiinţifice), alcătuiesc, după
părerea noastră, aria de cuprindere a ceea ce s-a numit generic domeniul
complex al ontologiei secunde.
Pentru a fi înţeleasă o atare problematică ontologică, în toată
complexitatea ei, în cuprinsul primei părţi a cursului se precizează sensurile
conceptualizărilor ei principale, practicate şi resemnificate de-a lungul
întregii istorii a filosofiei, din antichitate şi până astăzi. Respectiv:
universal (fiinţa în sine, esenţă pură) şi individual (existenţa în
multitudinea ipostazelor ei în structurarea universului), unu şi multiplu,
generalul din lucruri (ca fiinţă sau esenţă determinată), devenire (în dubla
sa semnificare: ca proprietate fundamentală şi mod de a fi al existenţei sau
cale de ridicare sau pătrundere fenomenologică dinspre individual a
universalului), lume (conotată antropologic). În legătură cu acest din urmă
concept, sunt precizate sensurile termenilor de transcendent şi imanent, de
diferenţă ontologică (şi în relaţie cu această operaţie a proiectării lumii „de
dincolo” de existent, semnificările acordate termenilor de ontic şi
ontologic), de lume de „dincolo” sau principiu (primordiu, conceput ca
Început ontologic sau temei, în relaţie cu lumea „de aici”, întemeiată –
ambele ipostaze ale conceptului de lume, fiind conotate din inspiraţie
platoniană ca lume a ideilor (Eidos) şi aflată în opoziţie, dar şi corelată cu
lumea lucrurilor (sau, mai nou, lumea materială).
În opoziţie cu termenul de , fiinţă, funcţionează, în problematizarea
ontologică, termenii de nefiinţă sau neant (în concepţia heideggeriană se
propune şi termenul de nimic – cu aceeaşi semnificaţie ce i se acordă
nefiinţei, dar utilizat pentru a se delimita domeniile existenţei şi fiinţei).
Neantului i se asociază, la Hegel (în filosofia modernă târzie) şi la Sartre
(în filosofia contemporană) şi sensul de nonexistenţă.
Mai nou, îndeosebi în ontologia contemporană, se operează şi cu termenii
de fiinţă în sine (Heidegger) şi fiinţă pentru sine (Sartre) sau cu termenii de
devenire a fiinţei în existenţă şi devenire conştientă întru fiinţă (Noica), din
corelarea cărora se structurează cercul devenirii (respectiv, al dialecticii).
Menţionăm şi conceptualizarea pe care Noica o realizează prin termenii de
fiinţă de primă instanţă şi fiinţă de a doua instanţă, la urma urmelor de
inspiraţie hegeliană (fiinţa pură şi fiinţa determinată) şi aceasta la rândul ei
de inspiraţie tomistă – universalia in re.
Un concept central în orice tip de proiectare ontologică este cel de
om – conceput ca instanţă existenţială întrebătoare de fiinţă şi dezvăluitoare
(prin mijloace cognitive) de existenţă, deci, ca existenţă deschisă spre fiinţă
sau metafizatoare şi răspunzătoare de fiinţă.
În decursul istoriei soluţionărilor pe care diverşi gânditori au oferit-o
problematicii ontologice, teologii şi filosofii creştini au semnificat
transcendentul ca sacru, iar sacrul ca Dumnezeu.
De aceea, din perspectivă ontologică se poate conchide, în general,
că fiinţa aparţine lumii care nu este (nu există), dar întemeiază pe e s t e
(ceea ce există), atributul existenţialităţii conferindu-i-se fiinţei numai de
către cei care se situează în spaţiul credinţei în Dumnezeu şi în mântuirea
prin el.

*
Din trecerea în revistă a marilor edificii ontologice care au marcat
hotărâtor istoria filosofiei şi a culturii în general, întemeind schimbările de
ordin paradigmatic care s-au succedat în evoluţia spiritualităţii umane, se
desprinde cel puţin o concluzie fundamentală. Şi anume, aceea că la
problema ontologică se poate oferi o singură soluţionare de principiu.
Menţinerea omului într-o condiţie culturală presupune o soluţionare
idealistă a acestei probleme. În ontologie, pentru a o putea întemeia şi
întreţine este necesară situarea temeiului în transcendent, într-un domeniu
de spiritualitate pe care omul şi-l plăsmuieşte pentru a se ridica din
condiţia sa genetică de animalitate. Fie că este numit ca idee – lume a
ideilor în sens platonian –, fie ca f i i n ţ ă (în sens heideggerian, moştenit de
la greci), ca substanţă (în sens aristotelian), fie ca D u m n e z e u (în sens
augustinian), transcendentul este universalul, absolutul, nedeterminatul,
mijlocitul gândirii, plăsmuit de om din nevoia de temei a aprecierii lui de
sine şi de altul. În acest sens era considerat de grecii antici ca întreg,
principiu ordonator al universului şi, în primul rând, al lumii lor umane.
Prin urmare, trăirea în cultură, într-un mediu existenţial înnobilat
axiologic, reclamă convingerea că idealismul ontologic este soluţia la
problema ontologică, astfel încât omul să vieţuiască într-o condiţie
existenţială specifică lui. Din această cauză, idealismul şi numai idealismul
implică o inserţie antropologică în soluţionarea problemei ontologice.
Soluţionarea materialistă a problemei ontologice echivalează cu
eliminarea ei şi, ca urmare, cu rămânerea omului în precaritate onto-
logică, cu ieşirea din cultură. Din acest punct de vedere, materialismul este din
principiu antiontologic (dar nu antimetafizic). În schimb, dacă plasăm
problema ontologică în spaţiul cosmologiei, atunci, din punctul de vedere
al ştiinţei despre univers nu are sens decât o soluţionare ontologică (de
fapt, ontică) materialistă. În acest caz, ideea nu este semnificată ca principiu
(eidos), ci ca produs al activităţii conştiente de gândire şi cunoaştere a
omului. Şi, sub acest aspect, ea are ca premisă materia, datorită devenirii
căreia în istoria ei ireversibilă a apărut instanţa existenţială care
gândeşte şi proiectează valoric şi noologic. Prin urmare, primordială
este materia în raport cu conştiinţa din exercitarea căreia sunt generate idei
şi valori.
Rezultă că metafizica (teorie a existenţei ca existenţă), ce se
prelungeşte prin demersuri ontologice, se învecinează cu religia şi mitul în
rezolvarea problemei ontologice a raportului dintre individual şi
universal, iar metafizica (ce se dispensează de teoria fiinţei, de
ontologie) se învecinează cu ştiinţa în rezolvarea problemei ontice (nu
ontologice) a raportului dintre general şi individual. Ceea ce înseamnă că
materialismul şi idealismul nu se opun în explicaţia filosofică asupra
lumii, ci se împletesc, materialismul fiind consecinţa unei explicaţii
ştiinţifice asupra universului, iar idealismul o consecinţă a unei explicaţii
ontologice asupra universalului (universul este, iar universalul nu este, e o
plăsmuire a omului din necesitatea instituirii şi menţinerii lui într-o condiţie
specifică, umană).
II. Modele ontologice principale în istoria filosofiei
În a doua parte a cursului, se tratează o suită de prelegeri având ca
obiect modelele ontologice principale în istoria filosofiei. Dintre acestea se
reţin: modele de proiectare ontologică în filosofia greacă (Pitagora şi
Parmenide, Socrate, Platon, Aristotel, Plotin); problema ontologică în
filosofia medievală (îndeosebi Augustin şi Toma D’Aquino); problema
ontologică în filosofia modernă (Descartes, Spinoza, Leibnitz, D’Holbach,
Conta, Kant, Hegel, Marx şi Engels); construcţii ontologice în filosofia
contemporană (Russell, Wittgenstein, Carnap; Heidegger, Jaspers, Sarte;
Hartmann, Popper); construcţii ontologice originale în filosofia
românească (Blaga, Noica).
III. Încercare a unui model ontologic contemporan
În a treia parte a suitei de prelegeri prevăzute a acoperi tematica
programei analitice a cursului de teorie a fiinţei (ontologia primă) are
ca preocupare o încercare de expunere sistematică a unui model ontologic
contemporan, conceput atât ca o sinteză a evoluţiei principalelor momente ale
evoluţiei gândului ontologic în cultura europeană, cât şi ca o soluţionare a
unei problematizări filosofice actuale.
Asupra nevoii omului dintotdeauna şi mai ales a celui contemporan
de a proiecta ontologic pentru a-şi putea întemeia propria lui condiţie
existenţială nu consider că mai trebuie insistat. Cel mult am putea reţine
precizarea unor Heidegger sau Noica potrivit cărora menţinerea civilizaţiei
contemporane în umanism reclamă deschiderea permanentă spre fiinţă,
respectiv, menţinerea omului în sacru, indiferent de conotarea religioasă
sau laică a acestuia – după cum se exprima Mircea Eliade.
Pentru a întreţine în cultura contemporană nevoia de situare în sacru
şi, corespunzător, de centrare a sistemului de valori pe valorile
transcendente sunt necesare, în prealabil, de operat resemnificări sau de
reamintit unele semnificări ale termenilor cu care operează gândirea în
proiectarea (plăsmuirea) transcendentului, deja bine şi potrivit realizate de
peste douăzeci şi cinci de veacuri. Între aceste valori ontologice şi termeni cu
care sunt desemnate acestea în lumea de azi vom reţine pe cele mai
importante.
1. Fiinţa şi esenţa
Fiinţa desemnează universalul, absolutul, transcendentul în ipostaza
sa de temei al individualului şi imanentului. Principiul sau primordiul
ontologic al grecilor antici (Parmenide, Platon, Aristotel), nu are
determinări şi istoricitate, început şi sfârşit, e situat la nivel inteligibil,
dincolo de aparenţă şi relativitate. Nu face parte din existenţă, fiind doar o
plăsmuire a gândirii, dar e sediul modelului uman proiectat de om dincolo
de el. Într-un anume fel, fiinţa, ca universal, este locul de situare a fiinţării
umane generice, a omului integrat social şi disponibilizat pentru trăire
liberă şi responsabilă de sine şi de altul, de condiţia lui specifică, umană.
Ca universal şi model al omului în absolut, fiinţa nu rămâne dincolo
de om şi condiţia lui, înnobilează imanentul şi îi oferă „mântuirea”
(salvare de sine) celui care o proiectează şi şi-o instituie ca temei al
aprecierii de sine. În acest fel, pentru cel care crede în rostul ei umanizator
şi realizator, fiinţa intră în existenţă, mai bine zis dobândeşte atributul
existenţialităţii. Cu alte cuvinte, deşi nu este, ea poate fi
(în măsura în care omul şi-o apropie, acordându-i funcţia de reper valoric
al instituirii şi propulsării condiţiei lui existenţiale).
Acordându-i posibilitatea de a coborî în imanent (după cum se
exprimă Blaga), deci de a dobândi existenţialitate, respectiv de a i se
conferi determinaţii şi a intra în devenire prin mijlocirea existenţei pe care
o pătrunde, fiinţa poate fi abordată în două ipostaze: ca fiinţă în sine,
nedeterminată, de a doua instanţă (cum aprecia Noica în secolul trecut şi
în prima jumătate a secolului al XIX-lea Hegel) sau ca fiinţă determinată,
de primă instanţă (în opinia acestora). În prima sa ipostază (cea de fiinţă în
sine), fiinţa este generalul ultim (cel de dincolo de limita existenţei), la
care gândirea ajunge pe cale fenomenologică, prin salt al gândirii
(printr-o gândire esenţială după cum sugera Kant). În cea de a doua
ipostază (cea determinată), fiinţa este generalul din lucruri, corelat
organic individualului la care gândirea ajunge prin abstractizare.
Postularea fenomenologică a primei ipostaze a fiinţei este practicată în
soluţionările ontologice transcendentiste (de genul celor avansate de
Platon, Hegel, Heidegger), iar inducerea logică a celei de a doua ipostaze a
fiinţei este utilizată în soluţionările imanentiste (de genul celor sugerate de
Aristotel, concepute panteist de Plotin, propuse de Toma D’Aquino – în
limitele considerării ei ca esenţă, ca universal – şi cel mai potrivit de
Noica).
Apreciem ca cea mai avantajoasă soluţie la problema ontologică pe
cea imanentistă, în contextul actual de scientizare a conştiinţei sociale şi a
culturii, deoarece căutarea fiinţei de dincolo de existenţă pierde din
plauzibilitate şi, în consecinţă, are loc o inevitabilă secularizare a sa-
crului. Situând-o în imanent, fiinţa dobândeşte rezistenţă în
conservarea ei, fie şi pentru faptul că nu se mai pune problema
posibilităţii perceperii ei aievea sau a nevoii de cenzură a transcendentului (pe
care o postula Blaga). Mai ales pentru că fiinţa este prezentă în integrali-
tatea existenţei, întru lucruri (potrivit aprecierii lui Noica), nu este
localizabilă preferenţial sau din indicaţie suverană (nu aparţine cuiva sau
unei entităţi privilegiate).
Ca fiinţă determinată, fiinţa înnobilează, pentru om, întreaga
existenţă, fiind accesibilă creatorilor de excepţie, instituitorilor de existenţă
de interes comunitar şi societar, respectiv acelora care, prin creaţie
valorică şi existenţială, se universalizează, contribuie la construirea
patrimoniului cultural (valoric) al popoarelor, al omenirii în
întregul ei. Indiferent de felul cum este ea conotată: laic sau religios şi
mitic.
Nuanţăm faptul că ideea de fiinţă nu comportă materialitate chiar
dacă este concepută în lucruri, perceperea ei este totdeauna realizabilă cu
„ochii minţii”, instituirea ei se produce prin gândire (nu logică, ci
fenomenologică), are cauzalitate şi provine din iraţional şi nu din raţional –
sau, mai bine-zis, devine accesibilă raţional dacă este acceptată ca esenţă,
ca general şi nu ca universal. Proba veridică a accesului la fiinţă este
trăirea în spaţiul libertăţii autentice, corelată cu responsabilitatea, cu
atitudinea în cunoştinţă de cauză şi de temei valoric al oricărei
constrângeri, cu conştiinţa necesităţii şi normativităţii. Cu alte cuvinte,
vecinătatea fiinţei îi insuflă omului deschis spre proiectare ontologică
nevoia de nonconformism, a unuia însă nu necondiţionat, ci condiţionat de
măsura în care normele au acoperire sau nu au acoperire valorică – respectiv,
dacă normativitatea contribuie la realizarea condiţiei umane.
Trăirea în ontologic (în deschidere spre fiinţă) şi nu numai în ontic
nu se declamă, nu se mărturiseşte în exterior, ci se înfăptuieşte prin
interiorizare valorică şi comportament conform cu regulile de conduită
şi acţiune pe care le implică nemijlocit prezenţa fiinţei, funcţionarea
ei ca temei (axiologic).
Esenţa, asemănător fiinţei, poate fi conotată atât ca esenţă pură, cât
şi ca esenţă determinată. Cu particularitatea că, dacă fiinţa este temei
pentru om sau loc al situării modelului său generic în transcendent, esenţa
este temei pentru orice individual sau formă a esenţei determinate. Ca
general în lucruri, fiinţa poate fi accesibilă nemijlocit, prin salt
fenomenologic sau prin revelaţie, iar esenţa este accesibilă totdeauna
mijlocit, prin gândire abstractă. La esenţe ajunge orice demers
ştiinţific, esenţa fiind ţelul oricărei propoziţii teoretice. Astfel încât nu
numai ontologia propriu-zisă operează prin diferenţiere ontologică, ci şi
ştiinţa – în măsura în care scontează dezvăluirea esenţei din lucruri. De
altfel, aceasta este şi raţiunea oricărui demers ştiinţific (empiric sau
teoretic).
Numai esenţa pură este de nepătruns pentru ştiinţă, accesul la o
atare esenţă este mijlocit numai de discursuri fenomenologice. Întrucât
esenţa pură este totuna cu fiinţa în sine.
Pentru a înlătura orice confuzie sau ambiguitate, considerăm că
demersurile ontologice actuale ne obligă la nuanţarea distincţiilor
dintre fiinţă şi esenţă şi chiar la circumscrierea exactă a problemei
temeiului (ontologic). Doar fiinţa în sine este temei (ontologic funda-
mental) pentru om, esenţa nu are aceeaşi funcţionalitate – cel mult, doar în
ipostaza ei de esenţă determinată ar putea fi percepută şi dintr-o perspectivă
ontică în caracterizarea omului. Respectiv, dacă omul este abordat doar ca
natură, ca entitate fizică – dar şi atunci trebuie procedat cu multă
circumspecţie, deoarece omul trăieşte nu numai în raţional, ci şi în
iraţional, este nu numai obiect de investigare ştiinţifică, ci şi subiect de
competenţa unor demersuri psihologice şi antropologice de factură
fenomenologică.
2. Existenţa
Existenţa, ca domeniu al individualului, ca lume a lucrurilor (după
cum era ea conotată ontologic încă de Platon), ca fiinţare aici (cum o
apreciază lato-sensu şi Heidegger prin utilizarea termenului de fiinţare), în
esenţa ei este de natură materială (Hegel), în practica metafizică obişnuită
are sensul de tot ceea ce este în univers.
Ca şi universul (care o acoperă integral), existenţa are atributul
infinităţii structurale şi spaţio-temporale. Totdeauna e în devenire şi
determinare, comportă istoricitate şi multiplicitate. Individualităţile care
o structurează infinit de variat calitativ şi cantitativ au caracter relativ (se
nasc şi pier sau, mai bine zis, se transformă structural şi calitativ). Deşi nu-
i totuna cu universalul (fiind doar universul), existenţa include universalul
numai în condiţiile în care în devenirea ei se ivesc entităţi existenţiale
înzestrate cu gândire abstractă şi limbaj articulat care să-l plăsmuiască
(instituie).
În afara omului, universalul rămâne în univers doar ca potenţă.
Altfel, ca fiinţă sau Dumnezeu, universalul nu este o existenţă reală. Fără
fiinţarea (existenţă privilegiată) care să o lumineze cognitiv, existenţa
(ca univers) nu se deschide, rămâne opacă, fiinţează în ea însăşi şi rămâne
neconceptualizată, nefăcând parte din imanent.
Existenţa sau mai bine zis termenul de existenţă, este semnificabil în
două sensuri: existenţa lato-sensu şi existenţa stricto-sensu. Lato-sensu are
încărcătura de sensuri cu care s-a operat mai sus – ca lume a
individualului, ca multiplu în raport cu unu (care este fiinţa), fiind – după
cum am precizat – totuna (ca sens) cu universul aflat, prin individualităţile
sale, în devenire şi infinitate.
Din perspectivă dialectică (comportând devenire şi infinitate)
existenţa (ca univers) este stratificată pe domenii ontice şi niveluri de
organizare structural-sistemică. În structura ei, la nivelul actual al
cunoaşterii ştiinţifice şi puterii de pătrundere prin mijlocire tehnică şi
tehnologică (şi nu numai teoretică), cuprinde: nivelul subcuantic, aflat
dincolo de dimensiunile particulei elementare, respectiv începând de la
dimensiuni de ordinul a 10-13 cm, presupunându-se şi existenţa unei stări de
vid, subiacent domeniului subcuantic, corespunzând unei arhitecturări
fizice a ceea ce am numi fondul primitiv al universului în care particulele
şi undele nu sunt diferenţiate (aşa-numite „protomaterii” de care amintea
Heisenberg); nivelul cuantic (ce formează obiectul de referinţă al mecanicii
cuantice, cunoscută ca teorie a particulelor elementare); nivelul atomic (nivel
de organizare de competenţa chimiei – concepută pe bună dreptate ca o
disciplină subordonată fizicii, mai ales pentru că interacţiunile atomice au
ca sursă interacţiuni la nivel cuantic); nivelul molecular (de care se ocupă
fizica moleculară şi, în particular, termodinamica); nivelul macrofizic (al
corpurilor fizice de dimensiuni macroscopice), în studiul căruia are
competenţă mecanica clasică (a macrocorpurilor), o ştiinţă care dezvăluie
interacţiunile de ordin cantitativ dintre corpuri, abordate ca puncte de univers şi
nu ca structuri); nivelul megafizic (al interacţiunilor dintre corpuri fizice de
dimensiuni cosmice – de la nivel planetar până la nivel stelar, al unor
roiuri de stele şi de galaxii, având ca limită metagalaxia noastră, cu o rază
aproximativ de 1028 cm, respectiv, de ordinul a aproximativ 15 milioane
de ani lumină). De acest complex de niveluri fizice (stelar, galactic şi
metagalactic) se ocupă astrofizica şi cosmologia.
Ştiinţa nu-şi limitează competenţa numai la abordarea domeniului
fizic al universului – prin biologie, sociologie, antropologie, psihologie,
logică şi axiologie se angajează şi în surprinderea structurii pe verticală a
universului. Astfel, în procesul devenirii sale, universul fizic – în limitele
metagalaxiei noastre şi mai precis ale planetei pământ în sistemul solar – este
dublat de un univers al materiei vii, iar acesta, în devenirea sa, condiţionează
genetic structurarea unui univers al „materiei inteligente” (omul). La
rândul său, omul, prin mijlocirea gândirii, instituie, din nevoia edificării
unui mediu propriu de existenţă, universul raporturilor sociale – domeniu
social de existenţă în structura căruia se etajează şi universul ideilor şi al
valorilor.
Aşadar, universul se structurează complex din fiziosferă, biosferă,
antroposferă şi sociosferă, noosferă şi axiosferă. Particularitatea constă în
faptul că, dacă fiziosfera şi biosfera structurează datul preexistent şi
existent independent de om, restul structurilor universului sunt constructe
ale omului. O dată instituit, prin om, constructul do-
bândeşte obiectivitate şi existenţialitate. Deci, omul este creator, nu numai
de sine (antroposferă şi sociosferă) – fiind în acest sens potenţat
condiţional nu numai de devenirea existenţei, ci şi de altceva (de universul
ideilor şi al valorilor).
De asemenea, din structura noosferei şi mai ales a axiosferei face
parte, pentru cei care proiectează ontologic pe cale religioasă, şi deosfera
– Dumnezeu sau fiinţa, pe care oamenii o integrează în lumea lor (umană).
Se impune şi precizarea faptului că în lipsa omului, de fapt a
exercitării atributului său de demiurg (creativ existenţial şi valoric),
elementele existenţei instituite de el ies din existenţă, rămânând doar în
stare de potenţă, intrând în act în măsura în care, în alte colţuri de
univers, fiinţează sau se ivesc alte structuri materiale dotate cu inteligenţă,
respectiv cu gândire logică liberă, care să-şi asume atribuţii demiurgice.
Numai abordat din perspectivă demiurgică omul este centrul universului,
poziţia sa centrică fiind situată numai din perspectivă axiologică şi creativă.
Existenţa stricto-sensu, concepută din perspectivă ontologică şi nu
cosmologică, este surprinsă în toate dimensiunile ei de interpretările
existenţialiste şi spiritualiste, în general de cele care operează ontologic din
perspectivă antropologică.
Contribuţia hotărâtoare în această privinţă a avut-o Heidegger, iar în
spaţiul nostru de cultură Noica. Existenţa, la propriu, este omul şi condiţia
lui. În existenţa lui se pune o problemă ontologică, a raportului dintre
universal şi individual – şi numai atunci când el plăsmuieşte (liber dar din
necesitate) un atare universal pentru a-i servi ca temei.
Prin urmare, existenţa este lumea omului, cuprinzând întregul său
mediu existenţial, preponderent axiologic şi noologic dar şi social, la care
se adaugă fragmentul de existenţă naturală pe care îl înnobilează prin
acţiunile lui creatoare pentru a-i servi nevoilor lui de trăire materială şi
spirituală.
Heidegger avea deci toată îndreptăţirea când opera în această privinţă
o distingere între Seiende (lumea individualului, respectiv a fiinţărilor aici)
şi Existenz (care circumscrie omul ca individualitate ce proiectează fiinţa
şi cunoaşte această lume ce structurează universul infinit – multiplul).
Este important de precizat că sfera termenului strict de existenţă
(concepută ontologic) se află în permanentă extensie – pe măsura lăr-
girii sau adâncirii orizontului său de cunoaştere şi de acţiune al omului, ea
îşi măreşte raza de cuprindere pe seama existenţei lato-sensu.
Meditând responsabil şi lucid asupra existenţei, omul se supune
analizei, de fapt, pe el şi vieţuirea lui în relativ. De aceea, îi apar în
toată gravitatea existenţială a conştientizării lui de sine, probleme ca:
moartea, nesiguranţa existenţială determinată de trăirea lui istorică
(trecătoare), nonconformitatea în strânsă legătură cu limitarea inevitabilă a
libertăţii, problematica destinului, dramatismul şi chiar tragismul vieţii şi
realizării lui de sine, păcatul, mântuirea sau salvarea, eşecul, neputinţa
funciară a omului de a cucerii orizontul fericirii, neantul existenţial,
absurdul, angoasa, înstrăinarea – toate aceste trăiri au acoperire şi motivaţie
valorică ţinând de condiţia umană, de existenţă (a lui, individuală şi
colectivă). Asupra acestor trăiri existenţiale meditează nu numai filosofia
ci şi arta, morala, religia, mitosofia şi de ce nu (ar trebui să se concentreze
pe o atare tematică) şi politologia sau dreptul, nemaivorbind de
psihologie şi antropologie (din acest punct de vedere perseverează într-o
abordare existenţială a omului, antropologia culturală).
3. Imanentul şi transcendentul
Imanentul şi transcendentul sunt termeni antropologici în mare parte
implicaţi în desemnarea sensurilor şi a altor termeni ontologici. Astfel,
transcendentul, ca termen, desemnează fiinţa în sine sau esenţa pură,
universalul – care sunt o plăsmuire a oamenilor, motivaţi de nevoia lor de
temei. Fiind conotat fie religios, fie laic. Evoluţia sistemelor actuale de
valori au argumentat nevoia de transcendent – care la urma urmelor
semnifică nevoia de sacru.
Mai poate fi adăugată precizarea că, abordat în sine, transcendentul
nu este, fiind o plăsmuire (Heidegger), gânditul (Platon). El poate fi, şi ca
atare inclus în lumea omului (valorică în substanţa sa), numai pentru cel
ce o proiectează liber dar din necesitatea menţinerii în condiţie specifică –
de homo humanus. Atunci transcendentul intersectează imanentul şi
devine componentă a acestuia (coboară în imanent, după cum se exprimă
Blaga). Dar, nefiind, el întemeiază pe ceea ce este (omul şi condiţia lui),
posedând, astfel, în orice ipostază ar fi conceput, atributul obiectivităţii şi
având funcţie ordonatoare în raport cu trăirea umană în relativ şi istoric.
În ce priveşte imanentul, este absolut necesară precizarea că nu
poate în nici un caz conotat ca existenţă în sens larg – deci, ca univers,
ca lume a multiplului. Imanentul este lumea omului, una în care trans-
cendentul poate „coborî” sau nu (în funcţie de plăsmuirea umană), dar care
este şi pentru cel care nu se manifestă ca fiinţă metafizotoare.
Aşadar, imanentul nu poate fi semnificat ca ceva identic onticului, el
este perceptibil ca având o conotaţie antropologică, cuprinzând doar lumea
omului. Nu poate fi asemănat termenul de imanent nici cu cel de
intramundan. Cu toate că termenul de transcendent se identifică cu cel de
extramundan. Aceşti din urmă termeni (de intramundan şi extramundan)
au în vedere situarea în lumea închisă a universului natural (fizic) sau
în exteriorul ei, echivalând cu termenii de „dincolo” sau „dincoace”, în
lumea universului în care fiinţăm obiectiv natural şi social.
Cu prilejul semnificării termenilor de intramundan şi extramundan
pe care o propunem, desigur nu numai din proprie iniţiativă, ci şi ca
urmare a preluării semnificaţiilor care s-au acordat succesiv acestora de-a
lungul istoriei filosofiei, socotim necesar să lămurim adecvat şi sensul
termenului de lume.
În ontologie acest termen este conotat uneori fără grijă sau rigoare
semiotică. Se vorbeşte de lumea lucrurilor sau lumea ideilor, de lume ca
întregul universului (de asemenea, de concepţie filosofică, religioasă sau
ştiinţifică despre lume, când de fapt, este vorba de concepţie despre
univers sau concepţie despre om în raport cu universul) sau de lume a
unor domenii ale acestuia (a particulelor elementare, a atomilor,
moleculară, stelară, galactică).
Termenul de lume are în vedere, însă, îndeosebi o conotaţie
antropologică, încearcă să surprindă omul, fie considerat în
totalitatea sa „antroposferică”, fie abordat particularizat ca lume
românească, germanică, maghiară, americană etc. etc. (respectiv, ca
urmare a unei decupări din sfera umană, fiecărei specii avându-i-se în
vedere anumite determinări psiho-spirituale, valorice în general). Mai pot fi
operate disocieri fie pe profesii, fie pe diviziuni grupale sau de clasă, pe
stratificări de vârstă, de opţiuni religioase, pe opţiuni politice sau morale,
chiar şi juridice, pe criterii de niveluri şi modalităţi de trăire culturală, în
funcţie de realizare în plan valoric şi spiritual, de grad sau nivel de
personalizare etc.
Din acest punct de vedere (antropologic şi axiologic), fiecare creator
de valori (mai ales în domeniul artei) îşi imaginează o lume a lui, de
regulă posibilă, pe care speră să o transfere într-o lume reală. Heidegger
şi Blaga considerau că filosofii în general îşi imaginează o
lume, o şi creează axiologic prin meditaţii şi instituiri conceptuale de
factură filosofică, la care apoi se raportează în întreaga lor construcţie
metafizică. De aceea, filosofii, ca şi creatorii de artă nu pot fi clasificaţi,
comparaţi unul în raport cu altul. Deoarece fiecare construcţie filosofică
sau creaţie artistică are în vedere o lume aparte şi un mod de a o recepta
sau valoriza diferit, cu mijloace de expresie şi de semnificare absolut
diferite. În aceeaşi măsură, lumea pe care şi-o edifică fiecare creator este
obiect de apreciere critică, mai de grabă decât mijloacele de expresie
(evident, în anumite limite) sau verbiajul pe care-l utilizează creatorii
literari şi filosofii. În acest sens se are în vedere în critica filosofică şi
de artă de un anumit mesaj şi de puterea de transfigurare plastică a ideilor
sau imaginilor în strânsă legătură cu mesajele. De multe ori acest mesaj
nu se bucură numai de apreciere estetică, ci şi de una etică sau chiar
civică nuanţată juridic (de lume mai bună, mai dreaptă, mai umanizatoare şi
raţională), cu rezonanţe de nivel comunitar sau societar. Poate şi din acest
motiv creaţiile valorice nu pot fi apreciate imediat, valorizarea lor vine
cu timpul, după ce receptarea operelor se realizează fără părtinirea celor
contemporani care trăiesc şi judecă într-o lume pe care creatorii de
valori nu o apreciază sau o apreciază totdeauna nonconformist.
4 . Devenirea
Devenirea – un concept cheie în ontologie, atât în cea primă, cât şi
în cea secundă. Termenul, care a avut diverse conotaţii de-a lungul
istoriei filosofiei, semnifică însăşi natura demersului filosofic. Deoarece
atât ontologia, cât şi componentele relativ independente ale discursului
filosofic, îl utilizează dintotdeauna. Înţelegerea dialecticii, îndeosebi ca
teorie a devenirii a însoţit mai toate domeniile demersului filosofoc de la
ontologie, epistemologie şi metodologia ştiinţei, până la estetică şi
teoria valorilor şi, nu mai puţin, la filosofia religiei şi antropologie.
În ontologie, devenirea este interpretată ca: o cale a corelării
fiinţei cu existenţa (a universalului cu individualul; modalitate de a fi a
individualităţilor existenţei; cale a pătrunderii cunoaşterii dinspre
individual spre universal. Semnificările multiple şi mai ales segmente sau
moduri ale ei au fost permanent în preocupare pentru mai toate
orientările filosofice: idealiste, materialiste, dualiste sau, pe alt plan al
situării problemei: existenţialiste, spiritualiste, realiste, reiste şi chiar
(într-o anume accepţie şi măsură) pozitiviste şi analitice.
Din unghiul de vedere pe care îl are în competenţă teoria fiinţei,
devenirea este factorul mediator între fiinţă şi nefiinţă, între nefiinţă şi
existenţă. Este abordată şi ca modalitate (cale) a inserţiei fiinţei în lucruri
( în această privinţă se poate accepta şi devenirea fiinţei ce dobândeşte
determinări în condiţiile ipostazierii ei de primă instanţă – cum se exprima
Noica – sau ca fiinţa determinată – la Hegel). Astfel, devenirea existenţei
este, totodată, şi devenirea fiinţei întru existenţă.
Privită din perspectiva teoriei existenţei ca existenţă, devenirea este
modul de a fi al existenţei, modalitatea prin mijlocirea căreia existenţa se
desfăşoară de la inferior la superior (din punct de vedere structural şi
funcţional). Ea trebuie înţeleasă în acest sens ca ireversibilitate în dinamica
universului, datorită căreia existenţa, în desfăşurarea ei, realizează, în
limita ei de structurare sistemică, trecerea de la natură la cultură, înfăptuită
prin apariţia omului – ca entitate existenţială care conştientizează.
Conştientizarea devenirii, realizată prin mijlocirea gândirii umane, face
posibilă intrarea în act a celui de-al doilea fragment al traiectoriei ei.
Respectiv, se manifestă ca proces înfăşurător, de parcurgere prin gândire şi
drumul cunoaşterii şi plăsmuirii umane, din individual a universului. Dacă
primul segment al traiectorii devenirii este obiect de preocupare discursivă al
ontologiei secunde, sprijinită pe ştiinţă, cel de-al doilea segment este obiect
de preocupare discursivă al ontologiei prime, secondată de teologie.
Aşadar, devenirea şi ştiinţa despre ea (dialectica) este modalitate şi metodă
în travaliul întreprins de gândirea umană de proiectare ontologică. Se
structurează în acest fel cercul devenirii – sugerat de Hegel şi caracterizat
ca obiect al dialecticii. Sub acest aspect, ontologia nu poate fi decât
dialectică – în acest sens a avut în vedere Hegel dialectica atât ca ontologie
(logică obiectivă), cât şi ca gnoseologie (teorie a cunoaşterii), iar Noica o
aprecia a fi însăşi filosofia – în preocuparea ei intrând atât cercetarea
fiinţei în devenire, cât şi a devenirii întru fiinţă. Care ar corespunde
semnificării termenului de participare (propus de Platon) dacă se
realizează conştient şi deliberat – cu alte cuvinte, dacă trece de la potenţă la
act (prin om şi libertatea lui de gândire plăsmuitoare ontologic).
5. Omul şi condiţia umană
Omul este fiinţare deschisă spre fiinţă. Pentru ontologie, omul nu este
luat în consideraţie numai ca entitate fizică superioară la nivelul
evoluţiei materiei vii (ştiinţa naturii are în preocupare o astfel de
dimensionare a umanului). Ea (ontologia) îl situează pe om în ipostază de
instanţă metafizatoare, care proiectează ontologic şi luminează ontic
sub aspect cognitiv. Heidegger îl aborda pe om ca întrebător de fiinţă şi,
de aceea, ca autor al punerii unei probleme ontologice din nevoia realizării
lui de sine. Se motivează, astfel, de ce el, ca de altfel şi Noica, considera
ontologia, filosofia în general, ca ştiinţă (teorie) despre om şi condiţia
umană.
Într-adevăr, filosofia – prin mijlocirea discursului ei ontologic – nu îşi
reduce preocupările la edificarea unei concepţii ştiinţifice de ansamblu
despre lume (în limitele unui Weltbild), ci se ridică la nivelul uneia
raportată la om şi condiţia lui (în aria de semnificare a Weltanschauung-
ului).
Important în definirea omului este surprinderea funcţiei sale
demiurgice în univers şi în instituirea universalului. El este nu numai
fiinţă fizică ci şi „metafizică” (în sensul capacităţii sale de metafizare a
obiectului cunoaşterii şi, respectiv, de valorizare a acestuia până la nivel
de sacru). Această operaţie de transcendare până dincolo de limita existenţei
îi prilejuieşte omului o trăire preponderent spirituală şi responsabilă, îi
mijloceşte personalizarea şi situarea într-o condiţie superioară celei
naturale – din care face parte prin geneză primară şi din punct de vedere
anatomo-fiziologic.
Prin trăirea sa în spirit şi nu numai în materie, omului i se oferă
şansa de a vieţui liber, o libertate asumată şi nu dată de la natură, una care
este potenţată şi stimulată de societate dar care îi aparţine lui ca mod de a
fi şi de a crea realizându-se pe sine şi de a se universaliza – de a-şi afirma
prezenţa în existenţă (ca lume a lui) şi după dispariţia lui fizică (naturală).
E vorba, în acest cadru, de un proiect cultural al nemuririi. Tocmai prin
această „nemurire valorică” omul este diferit de alte vieţuitoare, de
orizontul opac ontologic al lucrurilor – unul din motivele pentru care are o
existenţă singulară în univers.
În măsura în care se deschide spre fiinţa nepieritoare, aceasta îi
serveşte şi şi-o asumă ca temei, simte nevoia trăirii morale şi în veci-
nătatea artei, devine el însuşi instituitor sau apreciator al valorilor estetice,
asimilează valorile cetăţii (politice şi juridice) şi îşi face din toate acestea
mediul său de existenţă, se integrează social şi comunitar, aspiră să se
apropie de fiinţa sa generică, într-un cuvânt, devine homo humanus.
Umanismul devine principiu al trăirii şi acţiunii lui.
Legătura dintre omul umanizat şi condiţia lui umană este intimă.
Dacă sub aspectul esenţei sale omul este o fiinţă socială, definibilă prin
complexul de relaţii sociale care-i configurează mediul de existenţă şi
orânduirea socială în care-şi desfăşoară activitatea şi îl realizează, sub
aspectul condiţiei lui specifice este o fiinţă metafizatoare, calitatea
acestei condiţii fiind dată de nivelul atins în deschiderea spre
transcendent şi trăirea valorică în raport cu acest transcendent care-i
funcţionează ca temei.
În condiţiile desacralizării transcendentului divin, prezent în
conştiinţa omului de la originile sale în procesul evoluţiei, apare nece-
sitatea înlocuirii acestuia cu unul laic, rezistent şi în contextul actual al
accentuării fenomenului de secularizare a religiilor şi miturilor (necesitate
subliniată de Mircea Eliade în legătură cu relaţiile dintre sacru şi profan).
Antropologia culturală şi psihologia socială au evidenţiat pericolul
alterării valorice sau chiar decăderii omului din condiţia sa (axiologică) în
contextul diminuării deschiderii spre transcendent şi, în consecinţă, al
precarizării nevoii de sacru. De aceea, stimularea prin educaţie şi cultură a
prezenţei sacrului (a transcendentului, indiferent de modalitatea laică sau
religioasă în care este conotat) reprezintă factorul hotărâtor al menţinerii
sau readucerii omului în condiţia sa specifică, umană. Altfel, are loc
reîntoarcerea lui de la homo humanus la homo animalis. În acest sens
trebuie înţeles avertismentul lui Andre Malraux că „secolul XXI va fi religios sau
nu va fi deloc”.
6 . Dumnezeu
Dumnezeu sau lumea divină în general sunt termeni în primul rând de
competenţă ontologică (practicată teologic sau filosofic). După cum se
pronunţa Augustin, în tradiţia idealismului ontologic promovat de filosofia
greacă veche (Platon, Aristotel, Plotin), Dumnezeu este însăşi fiinţa – deci,
universalul, proiectat fenomenologic de om pentru a se înnobila pe sine spiritual
şi moral, are rol de temei în judecarea lui de sine şi de altul, în circumscrierea
condiţiei lui specifice în univers.
Având valoare de transcendent, respectiv de valoare centrică în
sistemul lui de valori, credinţa în lumea divină şi speranţa în mântuirea sa
prin mijlocirea unei atare lumi devine necesitate primară pentru om, singurul
sprijin în depăşirea vicisitudinilor trăirii lui istorice.
De aceea, nevoia de credinţă şi de speranţă de realizare şi de
împlinire ca om în condiţiile adesea precare ale vieţuirii lui în relativ
reprezintă o necesitate imperioasă pentru el. Astfel încât, teocentrismul
devine şi funcţionează pentru om ca pivot axiologic nu numai culturalogic
ci şi antropologic.
Având rol ordonator în lumea omului (în imanent) şi de model tel de
emergenţă a conduitei umane înscrisă în coordonatele principiului
umanismului, divinului i se conferă (din necesitatea menţinerii lui într-o
condiţie specifică) de către om atributul demiurgiei, nu numai în raport cu
geneza sa, ci şi cu aceea a întregului univers.
Îndeplinind funcţia de pancreator şi de judecător suprem al conduitei
şi comportamentului acţional al oamenilor, Dumnezeului i se acordă toate
atributele şi dimensionările omului la nivel de excelenţă. Devine model
prototip pentru el, dincolo de orice limită, respectiv, este situat la nivel de
nucleu al sacrului – atribut care nu poate fi perceput raţional ci exclusiv
dintr-o motivaţie iraţională, venită din inconştient. Omul religios crede în
Dumnezeu dincolo de orice discernământ logic şi nu-şi propune să-l
înţeleagă raţional. O asemenea înţelegere echivalează cu profanarea
divinului. Stare de conştiinţă care-l face pe Tertulian să afirme: „cred pentru
că e absurd”.
Apreciind din perspectivă ontologică nevoia de Dumnezeu, într-
adevăr omul s-a născut ca fiinţă religioasă şi se păstrează în condiţia sa
specifică de om numai dacă îşi asumă această condiţie. Se explică, astfel,
de ce comunităţile umane care şi-au alterat opţiunea cultică sau şi-au
schimbat-o au pierit din istorie sau au fost asimilate de alte comunităţi
mai conservatoare cultic.
Dacă privim pe Dumnezeu ca principiu, ca fiinţă în sine, pură, cum
de altfel e, ajungem la concluzia că e o abstracţie, o plăsmuire a gândirii,
o creatură din cele sublime ale omului, datorată satisfacerii nevoii lui
funciare de absolut. A cărui instituire într-o lume supraomenească este un
produs al gândirii esenţiale izvorâte din iraţional întrucât, prin urmare, nu
posedă atributul existenţialităţii. A-i acorda acest atribut echivalează cu a-l
profana, a-l coborî în individual şi relativ, a-i conferi istoricitate. El nu este dar
întemeiază ceea ce este. Şi anume, e o plăsmuire, o imaginare a omului
după chipul şi asemănarea sa. Are funcţie de model uman exemplar,
perfect, absolut, la care el se raportează pe el însuşi (o fiinţare concretă,
imperfectă, totdeauna aflată în, şi marcată de relativitate) pentru a-şi
aprecia şi ţine în ordine propria lui condiţie.
Cu toate că, la propriu, nu este, Dumnezeu face parte din lumea
omului pentru cei ce cred şi, deci, au nevoie de el – pentru aceştia el
este, credincioşii îi atribuie existenţialitate. Ca urmare, nu numai că este
coparticipant omului în structurarea existenţei, dar posedă şi atributul
demiurgiei a toate câte sunt (în univers). S-ar putea deduce concluzia
(deşi pare paradoxală) că, în contextul psihologic şi axiologic al celor
care-l invocă, transcendentul divin face parte din imanent, este component
privilegiat al lumii omului. Este prezent unde este nevoie de el şi este
invocat de credincioşi pentru a se salva şi mântui. El le îndumnezeieşte
existenţa prin prezenţa lui în existenţă, îi menţine în ordine morală şi
socială, le stimulează verticalitatea valorică, simţindu-se prin el ocrotiţi de
sacru şi psihologic ghidaţi spre împăciuire şi toleranţă faţă de semenii lor.
Prin urmare, nevoia de Dumnezeu este totdeauna o cerinţă a vieţuirii
comunitare şi sociale, a menţinerii omului în umanism. Dumnezeul
religiilor nu poate fi dislocat decât numai în măsura în care e înlocuit cu un
„Dumnezeu laic”. Adică, dacă opţiunea cultică este solid înlocuită cu o
opţiune culturală nereligioasă dar oricum ontologic (filosofic, moral,
estetic) de factură laică. Altfel, nu se poate renunţa la Dumnezeul religiilor
fără consecinţe devastatoare valoric pentru condiţia socială, comunitară
specifică a oamenilor. Oamenii fără Dumnezeu sau care şi-l pierd
(indiferent de felul în care îl conotează, religios sau laic) intră în devianţă
valorică şi comportamentală şi, la limită, se animalizează, afectând grav
ordinea societară – care, dacă se generalizează fără a se mijloci înlocuirea
demersului religios cu unul laic are loc intrarea ei în stare de criză.
Evitarea unei asemenea dereglări a mediului axiologic (cu reverberaţii
profunde şi asupra altor domenii ale socialului) reclamă din partea
instituţiilor specializate al sistemului structurilor organizaţionale ale
societăţii preocupări susţinute de natură educaţională şi instrucţională
pentru a se stimula acceptarea de către toţi membrii comunităţii a
transcendentului ca valoare centrică în tabla valorilor, pe cale
religioasă dacă prin mijlociri laice o astfel de acţiune întâmpină dificultăţi.
Dar oricum trebuie atenţionat că educaţia morală, politică şi juridică de
nivel comunitar, educaţia estetică şi nu în ultim rând filosofică provoacă o
mult mai rezistentă menţinere a omului în sacru, o mai afirmată conştien-
tizare de sine colectivă şi nu numai individuală a omului contemporan.
7. Unu ş i multiplu
În încheierea acestui sumar dicţionar de termeni ontologici, prin
intermediul cărora am încercat să schiţăm punerea şi soluţionarea
problemei ontologice astăzi, ne vom referi în treacăt şi asupra perechii de
termeni unu şi multiplu.
Unul, termen la origine parmenideean, desemnează, într-o primă
instanţă, universalul care, nefiind personalizat şi individualizat, nu
comportă pluralitate. Fiinţa este una, indivizibilă, se distribuie fără să
împartă (Noica). Pentru desemnarea acestui universal al fiinţei, grecii
vechi utilizau termenul de on care desemnează principiul, începutul
ontologic.
Întrucât, de la Socrate începând, în cultura europeană, principiul (ca
suflet universal, fiinţă, substanţă, idee etc.) se corelează organic cu individualul,
coexistând cu acesta, unul este semnificat şi ca întreg, după model
socratian (numit şi cuprinzătorul cum propunea inspirat Jaspers, sau
pachetul ontologic sugerat de Noica). Dar, deşi exprimă un compus din
general şi individual, fiind o unitate între materie şi formă, unul defineşte
natura lucrurilor, exprimă esenţa acestora, le conferă calitatea lor
intrinsecă, tocmai pentru că are mai întâi conotaţia de universal.
Din semnificarea ontologică a termenului de unu rezultă că
idealismele ontologice propriu zise nu pot fi decât moniste – nu sunt
dualiste deoarece în corelarea universalului cu individualul universalul
defineşte, după cum menţionam mai sus, natura lucrului, esenţa lui. De
altfel, la Plotin în mod expres unul este identic binelui (suprem) şi lui
Dumnezeu (sugestia în această privinţă vine de la Platon) – idee relevată
şi de multe doctrine ontologice creştine medievale
În ce priveşte semnificarea multiplu lui, în toate construcţiile
ontologice se desemnează prin multiplu individualul, universul fiind în
această perspectivă un orizont al multiplicităţii. Grecii vechi desemnau
multiplul prin pluralul de la on , respectiv termenul onta. S-ar deduce de
aici că teoria despre on este teoria fiinţei (ontologia primă), iar teoria despre
onta este teoria existenţei (ontologia secundă). Obiectul acesteia din urmă
fiind universul multiplu, al individuaţiunilor cum se exprima Blaga. Cu
precizarea că multiplul, ca totalitate de individualităţi cuprinde ca temei
intern al lui fiinţa (ca esenţă, general), deci este înnobilat ontologic (la
Blaga se propune, în această privinţă, prezenţa în fiecare individuaţiune
a diferenţialelor divine).
Aşadar, unitatea dintre unu şi multiplu nu se pune numai în
caracterizarea raportului dintre fiinţă (esenţă) şi existenţă în general, ci şi în
structura fiecărui multiplu (lucru sau individuaţiune). Unul leagă între
ele părţile într-un întreg, le face clasificabile în familii, clase,
genuri, specii, regnuri existenţiale, iar multiplul diferenţiază indivi-
dualităţile în cadrul acestora prin particularizare şi fenomenalizare specifică.
Ceea ce se poate exprima şi prin existenţa unităţii în diversitate.
Dacă despre pluralism ontologic nu se poate vorbi la propriu (deşi
nominalizări de această factură s-au folosit curent în secolul al XX-lea),
având susţinere doar termenul de monism ontologic în această privinţă
dacă operăm corect cu termenii ontologici, se poate şi este efectiv
îndreptăţită logic şi etimologic formularea de pluralism ontic (de fapt
caracteristică desemnării concepţiilor practicate de Nicolai Hartmann, Karl
Popper, Mircea Florian) – obiectul acestui pluralism fiind onticul şi
nicidecum şi ontologicul. Lumile (trei la număr) lui Popper, datul şi
constructul sau obiectele matematice şi obiectele ideale ale lui Hartmann
şi, respectiv, Florian sunt situate în ontic. Ei resping ontologicul (ca
transcendent de factura universalului), limitând abstractul la prezenţa sa ca
esenţă în lucruri şi definind ideile ca produse ale cunoaşterii subiectului şi nu
ca Eidos (Platon), respectiv principiu sau idee absolută (Hegel), fiinţă
(Aristotel, Heidegger, Noica). Sau, dacă se acceptă transcenderea, ea este
limitată la trecerea cunoaşterii de la fenomen la esenţă, de la individual la
general, neavând nici o relevanţă plăsmuirea unui transcendent în
extramundan.
*
Proiectarea ontologică întreprinsă prin semnificarea susmenţionată a
conceptelor ontologiei dobândeşte operaţionalitate în climatul spiritual
contemporan, ea (proiectarea) fiind practicată cu luciditate şi dintr-o
convingere fermă că e necesară pentru a ne menţine condiţia umană ce
ne este specifică, dar care condiţie este tot mai accentuat ameninţată de
precaritate.
Ea (transcenderea ontologică) înlesneşte trăirea demnă, în libertate
autentică şi speranţă, despovărată de ameninţările unor fenomene de
alienare de tot felul sau de vreun fetişism întreţinut de concepţiile
ideologice cu caracter reist ce au înflorit peste măsură într-un secol (trecut)
marcat de pozitivitate şi pragmatism debusolant, ce s-au dovedit a fi potrivnice
destinului uman şi exercitării rostului demiurgic al omului dintotdeauna.
Contracararea spiritului îngust de eficienţă, limitată la luarea „în
stăpânire” a materiei fără grija cuvenită pentru întreţinerea omului în spirit,
solicită menţinerea în exerciţiul intelectual al omului contemporan a unui
anume contemplativism, dorinţa de a persevera în asimilarea şi acumularea
de valori în mediul său existenţial astfel încât el
să pună preţ pe trăirea în orizontul lui a fi nu numai şi
preponderent în cel a lui a avea. Deoarece s-a dovedit cu
prisosinţă în secolul trecut că
averea fără măsură, neînnobilată valoric, alterează
grav condiţia firii omului şi, ca urmare, stimulează
decăderea lui din condiţia sa speci
fică –, nu numai ca om real, concret, ci şi ca fiinţă
generică, dacă nu chiar ca specie în contextul în care
echilibrul dintre el şi natură este
lipsit de control responsabil şi saturat de dezechilibre,
provocate de o nebunească cursă tehnologică şi tehnică
(motivate economic de legea
profitului maxim), acumulată şi utilizată din ce în ce
mai agresiv în detrimentul oricăror deontologii şi
imperative morale.
Sunt, deci, suficiente raţiuni pentru a întreţine viu
atât interesul pentru ontologie în corpul metafizicii, cât şi,
corespunzător, pentru afir
marea nevoii actuale de umanism şi de sacru, respectiv,
nevoia fundamentării ontologice a tuturor demersurilor
practicate de ştiinţele socioumane şi, implicit al celor cu
implicaţie directă în fundamentarea
strategiilor actuale ale dezvoltării sociale şi realizării
condiţiei umane.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Tudosescu, Ion, Tratat de ontologie, vol. I, Fiinţă, Esenţă, Existenţă, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Heidegger, Martin, Repere pe drumul gândirii (îndeosebi capitolele:
Ce este metafizica?; Despre esenţa temeiului; Postfaţă; Introducere la Ce
este metafizica?), Editura Humanitas, 1991.
Noica, Constantin, Tratat de ontologie, Partea I (Introducere la
capitolul I, paragraf 1-7), Partea III, în vol. „Devenirea
întru fiinţă”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981.
Wittgenstein, Ludwig, Tractatus logico-philosophicus (îndeosebi
capitolele: 1, 2, 3 – pag.37-55 şi pag. 62), Editura
Humanitas, Bucureşti, 1991.
Popper, Karl, Epistemologie fără subiect cunoscător, vol. Epistemologie,
orientări contemporane, Editura Politică, Bucureşti, 1974.
Tudosescu, Ion, Lucian Blaga. Concepţia ontologică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 1998.
TEORIA EXISTENŢEI Semestrul II

Obiective
1. Asimilarea principalelor teze privitoare la structura şi deve-
nirea universului dintr-o perspectivă ştiinţifică modernă – punerea
studenţilor în cunoştinţă de cauză asupra sensurilor general-umane ale
achiziţiilor mai noi ale ştiinţei, asupra nevoii gândirii omului contemporan de a
înţelege lumea în care trăieşte şi acţionează în vederea realizării
condiţiei sale;
2. Cursul încearcă construirea unei imagini de ansamblu asupra
lumii, la care colaborează întreaga cunoaştere umană şi, pe cât se poate,
eliminarea treptată din paradigma actuală a spiritualităţii umane a ideilor
preconcepute şi a convingerilor neştiinţifice sau manipulate ideologic;
3. Educarea studenţilor pentru a putea desfăşura demersuri analitice
asupra universului, asupra lumii în totalitatea ei şi deprinderea lor de a
judeca critic orice ipoteză sau nouă construcţie – în contextul actual al
avansării multor speculaţii aşa-zis ştiinţifice asupra universului fizic,
asupra originii omului şi a societăţii, asupra destinului şi condiţiei
umane;
4. Cursul îşi propune să introducă pe studenţi într-o arie problematică pe
care o ridică în faţa omului de cultură eforturile de reconstrucţie de
natură paradigmatică pe care ştiinţa se străduieşte să o impună astăzi. În
această direcţie sunt regândite aproape în totalitate, în ultimele decenii
semnificaţiile conceptelor de existenţă, materie, realitate, infinitate,
devenire, determinism şi chiar a conceptelor de om şi condiţie umană;
5. Finalitatea de prim ordin a cursului o reprezintă promovarea
opţiunii pentru o gândire raţională şi o atitudine realistă şi responsabilă în
plan cognitiv, pentru însuşirea unor criterii logice de apreciere a concluziilor
filosofice pe care le avansează, uneori fără cenzură critică, nu numai
reputaţi oameni de cultură sau speculanţi în acest domeniu, ci şi chiar unii
oameni de ştiinţă mai puţin avizaţi în materie de abordare metafizică.
Tematica şi problematica cursului
Concepută ca o a doua secţiune a ontologiei, problematica teoriei
existenţei (ce cuprinde domeniul ontologiei secunde – domeniul ontologiei
prime formând obiectul t e o r i e i fiinţei, respectiv al primei secţiuni a
cursului de ontologie) are în vedere existenţa ca existenţă, respectiv
existenţa în întregul său şi nu domenii diverse ale ştiinţei despre univers
(cosmologiei). Ea tratează la nivel m e t a t e o re t i c problematica acestei
ştiinţe – din punct de vedere metafizic. În cuprinderea ei intră universul,
în general, sub toate modurile şi modalităţile lui generale de organizare –
cuprinde o problematică cu rol hotărâtor în făurirea unei concepţii
filosofice despre lume. Din problematica ontologică specifică teoriei
existenţei (ca existenţă) reţinem câteva teme mai importante care formează
capitole al cursului: existenţă şi materie; modurile existenţei; devenire şi
structuralitate; determinism şi indeterminism; libertatea, omul şi condiţia
umană.
I. Existenţă şi materie
În primul capitol, în perspectiva surprinderii raportului dintre
ontologic şi ontic se analizează relaţia dintre materie şi materialitate,
distingându-se între abordarea filosofică a ideii de materie şi demersurile
ştiinţei asupra structurii şi dinamicii materiei în univers. Cu alte cuvinte,
dintre abordarea ontologică şi cea cosmologică a problemei materialităţii
lumii. În cuprinsul tratării unei asemenea problematici se operează cu
semnificarea lato-sensu a conceptului de existenţă, referenţialul acestuia
fiind universul în totalitatea nivelurilor şi domeniilor sale de organizare
(material şi ideal, dat şi construit). Concluzia ce se desprinde din analiza
viziunii ştiinţifice şi a celei filosofice asupra materiei fiind aceea de
materialitate a universului (lumii).
Între sublinierile ce se propun a fi reţinute în legătură cu ideea
ontologică de materie reţinem îndeosebi următoarele:
– Materia, ca noţiune, este o abstracţie a gândirii, o intuiţie a
intelectului realizată fenomenologic, indusă dinspre individual spre
universal, de tipul celei ce se utilizează în postularea fiinţei. Sub acest
aspect, materia ca atare nu este sau e doar potenţă, predispoziţionată
permanent spre individualizare în materii concrete.
Hegel şi Marx au conceput materia din acest punct de vedere, într-un
anume fel preluând accepţiunea lui Aristotel potrivit căreia fiinţa, ca
substanţă, se structurează unitar din materie şi formă.
– Universul este structurat dintr-o varietate infinită de ipostaze ale
materiei (materii concrete), aflate în permanentă schimbare sau devenire,
fiecare dintre acestea fiind determinate spaţio-temporal, interacţionând unele cu
altele şi determinându-se sau condiţionându-se reciproc. Astfel încât, în
univers, nu există nicăieri nimic altceva decât materie individualizată
printr-o infinitate de forme şi stări. Acestea sunt (constituie suportul fizic
infinit şi primar al universului); comunul acestora, dedus prin gândire (şi
exprimat prin conceptul general de materie), nu este în sine, ci doar prin
intermediul individualităţilor ce îl obiectivează concret.
– Materia individualizată, constituind substanţa universului, prezintă
proprietăţi generale, cum sunt spaţio-temporalitatea, infinitatea, mişcarea,
reflectarea, conexiunea, structuralitatea. Fiecare dintre acestea sunt
abordabile cosmologic, ştiinţa fiind domeniul de discurs căruia îi cade în
competenţă o asemenea problematică.
– Spaţio-temporalitatea este concepută de ştiinţa contemporană ca o
metrică unitară, un continuu cvadridimensional ce se structurează
determinat în funcţie de particularităţile fiecăreia din modalităţile de
organizare a materiei (la nivel fizic, biologic, social). Concepţiile care
domină în ştiinţa contemporană asupra spaţiului şi timpului sunt
deductibile în cea mai mare parte prin mijlocirea teoriei relativităţii,
formulată de Einstein, abordată (în cea mai mare parte) în corelaţie cu
teoria particulelor elementare, scoţându-se în evidenţă dependenţa
proprietăţilor spaţiului şi timpului de variaţia calitativă a concentraţiilor
materiei aflate în mişcare în univers – astfel încât materia şi mişcarea,
spaţiul şi timpul sunt proprietăţi unitare ale fiecăruia din domeniile
acestuia.
Ştiinţa a pus în evidenţă o săgeată a timpului, structurată în relaţie cu
ireversibilitatea proceselor de schimbare care au loc în univers, în raport
cu un ansamblu de criterii de complicare structurală şi omogenizare
organizaţională cu efecte generative şi negentropice ce oferă
istoricitate materiei universului.
– Infinitatea universului material, pusă în evidenţă dintotdeauna în
cunoaştere, se manifestă cantitativ şi calitativ; în principiu, universul, ca
existenţă materială, neavând început şi sfârşit sau vreo limită de organizare
microfizică şi megafizică. Durata şi întinderea, sunt determinate şi
specifice fiecăreia dintre structurile universului, din care cauză ştiinţa are
totdeauna în competenţă universuri cu rază. Cel cu care operează ştiinţa
contemporană este universul metagalactic, cu o
rază situată astăzi aproximativ în limitele unui interval de spaţiu-timp
între 10-13 cm şi 10 28 cm – ceea ce ar corespunde unei întinderi de
aproximativ cincisprezece milioane de ani lumină. Înăuntrul acestui
interval sunt distribuite statistic roiuri de galaxii, fiecare având în
componenţă milioane de stele în care fiinţează corelat formaţiuni
cosmice structurate unitar din câmp şi substanţă. Un atare univers
(metagalactic) apare ca o consecinţă a unui fenomen de expandare din
explozia unor construcţii iniţiale de materie (explozie desemnată prin ceea
ce se numeşte Big-Bang) şi se transformă într-o imensitate de formaţiuni
cosmice formată din câmp şi substanţă, iar după ce expansiunea atinge
anumite limite, exploziei şi expansiunii îi urmează necesarmente fenomenul
imploziei (Big-Crunch), după care substanţa universului trece în vid (şi
acesta fiind un mediu material cu proprietăţi fizice de o anume intensitate,
prevăzut de cosmologia contemporană).
Rezultă că universul mare (infinit) nu se reduce la universul
metagalactic şi, deci, nu poate fi vorba de vreun moment al genezei
(creaţiei) universului sau de vreun sfârşit al acestuia. Rămâne de văzut care
ar fi structura săgeţii timpului după Big-Crunch sau ce criterii vor
funcţiona pentru structurarea ireversibilităţii în noile condiţii (post-
metagalactice). Se face deci o distincţie între timp şi eternitate, asemănătoare
celei dintre universul mic (determinat şi circumscris structural şi spaţio-
temporal) şi universul mare (deschis, infinit, fără rază şi istoricitate).
– Materialitatea universului implică, deci, unitatea sa, faptul că, în
ipostază de modalităţi de organizare structurală (stările lui corpusculare
sau ondulatorii) sau niveluri de organizare (fizică, biologică, socială),
acestea au comun proprietatea de a fi materiale, de a aparţine aceleiaşi
existenţe, obiective şi infinite, necreate şi indestructibile. Oricât a avansat
ştiinţa (sub aspect cosmologic şi microfizic), întotdeauna substructurile sau
suprastructurile dimensiunilor de univers anterior decelate s-au dovedit a fi
materie în mişcare sub firma unor tipuri noi de interacţiuni şi durate sau
lungimi; esenţele, denumite impropriu ca ultime (atomii, particulele,
subparticulele sau microcâmpurile) s-au dovedit a avea structură şi anumite
legi de organizare sistemică – vidul însuşi prezentându-se a avea o asemenea
structură –, precum şi proprietăţi dinamice de regulă deosebit de pronunţate.
Astfel încât, ceea ce Heisenberg şi Pauli au considerat a fi „pro-
tomaterie” (entitate fizică primară a metagalaxiei, de după Big-Bang, în
care substanţa şi câmpul erau corelate unitar într-o anume entitate
nediferenţiată ce a stat la baza tuturor microparticulelor şi microcâm-
purilor actuale ale universului) are la rândul său un subsidiar fizic, într-un
fel de vid premetagalactic, rezervor potenţial al diverselor discontinuităţi şi
continuităţi de univers.
Ideea unităţii materiale a universului nu poate fi concepută panholist,
în afara diversităţii, a multiplicităţii – generate de mişcare şi determinare.
Ceea ce conferă universului aspectul unei complexităţi ireductibile la vreo
uniformitate sau omogenitate absolută, fiecare din unităţile lui individuale,
pe domenii şi niveluri de organizare, manifestându-se ca singularităţi; de o
infinită variabilitate calitativă.
– Pornind de la constatarea ştiinţei că reflectarea este o proprietate
generală a materiei universului, cunoaşterea a dezvăluit că nivelul ei
superior este reflectarea conştientă – specifică psihicului uman. Mijlocită
de gândire, conştiinţa omului, de sine şi de altul, se exercită cognitiv
producând idei şi valori, la rândul lor fiind suporturi ale trăirii spirituale a
omului. Prin mijlocirea acestora, universului entităţilor concrete (ale
materiei) i se adaugă un univers de entităţi abstracte (spirituale), ce se
constituie ca temeiuri ale acţiunii umane eficiente. Conştiinţa individuală
şi colectivă creează omului posibilitatea trăirii într-un domeniu specific de
existenţă – societatea (ca sistem de relaţii şi acţiuni sociale).
II. Modurile existenţei
Al doilea capitol al cursului are în vedere problema modurilor
existenţei – mai concret, modalităţile prin care se manifestă materia
universului. Desprinzându-se în această privinţă raporturile dintre
determinările calitative şi cantitative, dintre posibilitate, realitate, pro-
babilitate, dintre simetrie şi asimetrie organizaţională, dintre entropie şi
negentropie, complementaritate şi recesivitate, relativ şi absolut.
Dintre aceste modalităţi de fiinţare a existenţei, cea mai importantă
prin analiza implicaţiilor pe care le are asupra întregii problematici
ontologice este cea privitoare la relaţia dintre posibil şi real.
Posibilitatea este realitate în curs sau perspectivă de înfăptuire, iar
realitatea este posibilitate înfăptuită. Intervalul temporal al trecerii de la
posibil la real este unul dinamic, în care intervin complexităţi de factori
aleatori ce determină natura realului, chiar dacă acesta a fost cuprins în
genere în stările lui anterioare. De aceea, desfăşurarea existenţei de la
posibil la real este de natură probabilistă şi niciodată lineară.
Materia, ca realitate nemijlocită, în stare de actualitate îşi are
rădăcina în stările ei anterioare – astfel încât există totdeauna un raport de
continuitate între posibilitate şi realitate, raport care se manifestă cauzal şi
statistic.
Relaţia dintre posibil şi real prezintă particularităţi la nivelul
dinamicii specifice vieţii sociale – deoarece în acest domeniu de existenţă
intervine omul ca subiect (spontan sau conştient) în direcţionarea liniei de
evoluţie obiectivă a posibilului. Ceea ce face ca realitatea socială să fie nu
numai dată ci şi construită.
Particularităţi aparte intervin şi în trecerea de la posibil la real în
microcosmos. Deoarece, la acest nivel de organizare a materiei, câmpul
aleator este deosebit de complex – domină în acest domeniu acţiunea legii
hazardului, fapt care face ca unei stări actuale a unui sistem să-i
corespundă o infinitate de stări viitoare posibile. Ceea ce i-a făcut pe
fizicieni să conchidă veridicitatea principiului indeterminismului cuantic.
Avem de-a face, desigur, cu o desfăşurare probabilistă a trecerii
cauzale de la posibil la real, dar realitatea nu poate fi concepută ca
indeterminabilă şi, respectiv, că structurarea ei este determinată subiectiv
(întrucât cercetătorul prin intervenţia lui cognitivă îi imprimă o dinamică
aleatorie). O dată instituită, o atare realitate este obiectivă – doar
explicaţiile noastre asupra genezei ei din stările anterioare au caracter
probabilist accentuat – care nu atestă în nici un caz agnosticismul
principial.
În ce priveşte alte modalităţi de structurare a universului, la diverse
paliere ale lui, reţinem atenţia asupra unităţii dintre simetrie şi asimetrie
organizaţională, asupra relaţiilor de complementaritate, dintre
continuu şi discontinuu în structurarea entităţilor materiale, dintre
aspectele dominante, ascunse, care ţin de esenţa lucrurilor, şi cele re-
cesive cu caracter fenomenal şi observabil la nivelul lor de fenomenalizare.
Dezbateri aprige şi astăzi neîncheiate în filosofie au avut loc în
problema raporturilor dintre calitate şi cantitate. Prima dintre cele două
determinări a fost evidenţiată de timpuriu, iar cealaltă mult mai târziu şi cu
mare dificultate, finalizându-se cu promovarea ideii de măsură – ca limită
fără depăşirea căreia acumulările cantitative nu duc la schimbări calitative.
Descrierea calitativă este realizabilă la nivel sensibil, decelarea
determinării calitative solicitând demersuri ale cunoaşterii la nivel
inteligibil – în general, matematizarea cunoaşterii ştiinţifice este o condiţie
a explicaţiilor în gândirea contemporană marcată de pozitivitate.
În genere, o astfel de matematizare a constituit modalitatea constituirii
demersurilor ştiinţifice şi, în consecinţă, condiţia accesului la esenţă,
formularea de legităţi ale existenţei.
III. Devenire şi structură
Al treilea capitol al cursului încearcă să surprindă devenirea şi
structuralitatea existenţei. Devenirea este expresia ireversibilităţii în
dinamica structurilor de univers, dovedindu-se – expres, începând de la
nivel biochimic – că are loc permanent un proces de disipare structurală,
marcat prin diverse criterii, specific la nivel biochimic şi, respectiv, la
nivel social. Disiparea presupune un anumit dezechilibru între entropie şi
negentropie, între stabilitate şi instabilitate, între organizare (ordine) şi
dezorganizare (dezordine) structurală. Cu particularitatea că negentropia
(ca dezorganizare) nu provoacă sistemului unei structuri revenirea întocmai
la starea anterioară ci depăşirea ei, printr-o restructurare cu disponibilităţi
superioare spre omogenizare şi optimizare funcţională. O atare idee a fost
decelată în biochimie şi s-a evidenţiat în biologie, în viaţa socială
remarcându-se prin excelenţă.
Generalizând această proprietate disipativ-structurală la scara întregii
materii (îndeosebi vii şi inteligente, dar presupus a acţiona şi la nivel
fizic), s-a argumentat ştiinţific universalitatea ireversibilităţii,
deosebit de activ pusă în valoare, în epoca modernă, de Hegel (şi ulterior
de Marx), pentru ca ulterior să fie atestată de întreaga ştiinţă.
Pentru explicarea mecanismului legii ireversibităţii, respectiv a
devenirii existenţei, Hegel a propus câteva legităţi, din care s-au dovedit
general-valabile legea contradicţiei dialectice, legea negării şi legea
negării negaţiei. La acestea, ştiinţa contemporană a adăugat legea disipării
structurale (Prigogine) şi legea selecţiei sistemice (Smuts şi Bertalanffy).
La acestea, Mario Bunge ^adaugă, într-o terminologie proprie, şi legea
emergenţei sistemice. In corelaţie cu toate acestea poate fi amintită şi
legea hazardului (conceput ca parametru aleator intern care provoacă ieşirea
din entropie şi deschiderea spre negentropie – respectiv, după cum se exprima
Prigogine, trecerea de la starea de „aproape de echilibru” la starea
„departe de echilibru” în dinamica sistemelor).
Accentuând asupra faptului că în natură şi societate funcţionează factori
şi criterii specifice ale devenirii, reţinem doar aspectul că în natură
acţionează drept un astfel de criteriu complicarea structurală, căreia îi
corespunde şi o anume optimizare funcţională (ceea ce conduce la
manifestarea devenirii ca evoluţie), iar în societate, creşterea
conţinutului şi nivelului de realizare a condiţiei umane, la rândul ei rezultat
al creşterii randamentului procesului de muncă, căreia îi corespunde şi o
dinamică a orânduirilor sociale şi, respectiv, a civilizaţiilor umane. Din
această perspectivă sunt posibile de desprins şi criteriile progresului
(social).
Din punctul de vedere al modalităţilor de organizare a existenţei, gândirea
contemporană operează cu termenii de structură, sistem, funcţie. Fiecare în
parte semnificat de timpuriu în gândirea ştiinţifică şi filosofică, dar cu o
operaţionalitate sporită în condiţiile desprinderii structuralităţii ca o
proprietate generală a tuturor entităţilor universului. Ceea ce agregă în
structuri cu determinare specifică fenomenele, conferindu-le omogenitate
şi identitate, sunt relaţiile, reţeaua de interacţiuni dintre elementele
componente ce le integrează sistemic. Mobilitatea interacţiunilor cauzează
dinamica determinărilor structurale, variaţia lor calitativă în limite specifice.
Analiza structurală a devenit în epoca contemporană metoda principală de
cercetare în etnologie, lingvistică, psihologie, sociologie, în toate domeniile
vieţii sociale şi umane.
Asemănător s-au petrecut lucrurile cu ideea de sistem, înţeles ca Întreg
caracterizat prin omogenitate, în care părţile sunt integrate organic, astfel încât
calitatea lui este diferită de calitatea individualităţilor ce-i sunt integrate.
Aspectul organizaţional, determinat de dinamica interacţiunilor ce-i
configurează structura, devine definitoriu în caracterizarea esenţei
sale, creşterea capacităţii de organizare, cu efect omogenizant asupra
naturii sale, devenind un criteriu al definirii, al esenţei acestora, inclusiv al
dialecticii şi evoluţiei lor sistemice.
Atât în analiza structurală, cât şi în cercetarea sistemică actuală,
începând din ultimele decenii ale secolului trecut, s-a impus ideea unei
corelări între sincronic şi diacronic, structurile fiind percepute în devenire
şi genetic, iar sistemele într-o dialectică pronunţată şi deschisă. Astfel
încât, omogenizarea sistemică nu trebuie concepută univoc şi simplificat,
ci ca un proces disipativ în permanentă reconstrucţie. Ceea ce întemeiază o
metodologie structural-dialectică de abordare a fenomenelor.
IV. Determinism şi indeterminsm
Al patrulea capitol al cursului, pune în discuţie problema deter-
minismului, a relaţiei dintre determinism şi indeterminism în devenirea
existenţei.
În această perspectivă, sub incidenţa unor reconstrucţii
teoretice şi metodologice de mare anvergură, au suferit resemnificări
cele mai importante concepte cu care operează astăzi teoria filosofică a
determinismului. Respectiv: cauzalitatea, necesitatea, întâmplarea, finalita-
tea, scopul şi chiar conceptul de determinism.
Spre deosebire de semnificarea clasică a conceptului de determinism,
propus în epoca modernă, în care cauzalitatea era concepută mecanicist
(univoc, riguros, liniar), necesitatea era definită în opoziţie cu întâmplarea
(hazardul fiind considerat ca acauzal şi exterior sistemului), finalitatea era
concepută teleologist (ca expresie a unor predeterminări exterioare), iar
determinismul ca opus al indeterminismului, interpretarea actuală a ideii de
determinism este radical schimbată (dialectic).
Cauzalitatea este concepută dialectic, în corelaţie cu probabilitatea,
având caractere neunivoc, fiind mediată de factori aleatori, condiţionali,
astfel încât unei stări actuale a unui sistem îi corespunde o pluralitate de
efecte posibile, astfel încât asupra acestei desfăşurări cauzale îi revin
explicaţii în principiu probabiliste. Stare de fapt pe care o pune în evidenţă
studiul proceselor microfizice şi megafizice şi cu totul accentuat,
cercetarea dinamicii materiei vii şi a vieţii sociale. Ceea ce a impus în
gândirea contemporană propunerea de a concepe relaţia cauzală ca o
cauzalitate statistică.
O altă idee pe care o pune în valoare ştiinţa contemporană este
aceea că relaţia cauzală prezintă două modalităţi neclasificate anterior:
cauzalitate imanentă şi cauzalitate t r a n z i t i v ă . Primul tip de cauzalitate
se produce în diacronia elementelor succesive ale aceluiaşi sistem, iar
cealaltă se realizează prin determinarea unor impulsuri exterioare
sistemului. Rezultă că în procesul devenirii intervin corelat cauze
interne şi cauze externe, rol determinant avându-l cele interne, prin
medierea cărora acţionează şi cele externe. Ceea ce înseamnă că în relaţii
cauzale imanente determinarea este a u t o d e t e r m i n a re .
Din punerea în evidenţă a cauzalităţii statistice, deci a sintezei dintre
cauzalitate şi probabilitate, rezultă o regândire şi a conceptului de hazard.
În primul rând, hazardul este cu preponderenţă imanent dialecticii sistemelor
şi, ca atare, are rol determinant în procesul devenirii şi determinismului. Ceea
ce conduce la ideea că indeterminismul nu este opus determinismului, ci
ne apare ca o componentă a acestuia (concepută dialectic).
Paradigma actuală a ideii de determinism, implică o corelare a
determinismului cu indeterminismul. De aici decurgând şi concluzia că
hazardul este sursa schimbării sistemelor, cauza principală a disipării
acestora, fiind rezultat al negentropiei provocată imanent de procese
aleatorii. Una din concluziile acestui mod de abordare a cauzalităţii, a
raportului dintre entropic şi negentropic în provocarea disipării sistemelor,
fiind inexistenţa creaţiei, a demiurgiei universului.
Din acest punct de vedere sunt necesare de reconstruit şi conceptele
de necesitate şi hazard (întâmplare). Situarea în prim plan a hazardului,
imanent în determinarea sistemelor, pune în discuţie ideea de destin, de
predeterminare absolută şi, implicit, de finitudine a acestuia. Ideea mai veche
că starea primară a universului este haosul şi nu necesitatea se dovedeşte a
conţine mult adevăr – ceea ce realmente pune la îndoială concepţiile
necesitariste (de fapt, finalitatea şi fatalitatea) în ce priveşte dinamica
universului, inclusiv a celui social. Idee pe care a susţinut-o între alţii,
K. Popper – în această privinţă el apreciind ca mecaniciste şi fataliste
concepţiile istoriste de la Platon până la Hegel şi Marx, susţinute în
domeniul filosofiei istoriei. O astfel de interpretare a fost fundată riguros
ştiinţific de biochimie şi genetica moleculară şi, deopotrivă, de ontologia
dialectică în gândirea contemporană.
Cu acest prilej, suportă o radicală semnificare şi conceptul de
finalitate. Semnificată anterior, de aproximativ douăzeci şi trei de veacuri,
ca expresie a unui scop suprem, ca predeterminare, finalitatea a generat
totdeauna mari controverse, finalismul fiind, de regulă asociat fatalismului.
La jumătatea secolului al XX-lea, graţie ciberneticii, prin modelarea
raporturilor de retroacţiune (feed-back), s-a ajuns la interpretarea finalităţii
ca relaţie cauzală imanentă inelară (biunivocă), în care se conservă
necesitatea, exprimând eliminarea la limită a acţiunii factorilor aleatori.
Biochimia accentuează această caracterizare imanent-retroacţională a
raporturilor de finalitate şi sugerează definirea cauzalităţii de raport
(cauzal) inelar, ca tendinţă către echilibru structural al fenomenelor,
corespunzătoare unei constanţe entropice, a unei stări de echilibru. Nu e,
deci, vorba de nici un fel de scop exterior prestabilit, ci de autodirijare şi de
autoconservare sistemică.
Finalismul devine, în această privinţă, o specie de cauzalitate
obiectivă (biunivocă) specifică sistemelor cu autoreglare şi autocontrol –
variantă a determinismului.
O dată cu regândirea sensului conceptului de finalitate s-a impus şi o
resemnificare a conceptului de scop. Comportamentul teleologic este
specific determinismului socio-uman: doar omul îşi propune scopuri
datorită gândirii, conştientizării de sine şi manifestării sale ca subiect. Care-
şi manifestă intenţii, opţiuni valorice, raţiuni, speranţe, aşteptări de
realizare. În măsura în care omul proiectează cognitiv se comportă
intenţional. Scopurile pot fi individuale sau colective, imediate şi de
perspectivă, ele pot fi materiale şi spirituale, morale. Scopul intervine în
procesul muncii, al creaţiei de bunuri şi valori, neavând nimic comun cu
vreo predestinare şi predeterminare obiectivă de factură tranzitivă.
În sfârşit, corecturi au apărut şi în ce priveşte semnificarea
conceptului de lege. Noutatea constă în faptul că legile de probabilitate
(frecvenţiale), specifice proceselor stochastice, se dovedesc a fi legi
obiective asemănător legilor cauzale, ele funcţionând în sistemele complexe,
cu caracter integrativ – legile cauzal-dinamice apărând, astfel, ca modalităţi
limită ale manifestării unor legi de probabilitate (cu care operează nu
numai fizica microcosmosului şi megacosmosului, ci şi totalitatea ştiinţelor
naturii vii şi sociale).
Se conturează, după cum se poate deduce, o nouă paradigmă a ideii
de determinism, conceput, astfel, în corelaţie cu indeterminismul şi
finalismul. Din aceste corelaţii rezultă, în sfârşit, o radicală opoziţie nu
numai între autodeterminarea sistemelor şi predeterminarea lor
absolută, ci şi între determinismul probabilist şi cel mecanicist.
Hazardul devenind astfel conceptul central al teoriei
determinismului şi excluzându-se nevoia apelului la cauzalitatea
tranzitivă în explicarea genezei şi dinamicii universului şi, corespunzător,
contraargumentându-se orice creaţionism.
V. Libertatea, omul şi condiţia umană
Reconsiderări au apărut şi în ce priveşte semnificarea conceptului de
libertate şi, în corelaţie cu aceasta, o mai accentuată inserţie în structurarea
libertăţii autentice, a răspunderii şi responsabilităţii.
Libertatea, ca modalitate specifică a comportamentului
determinat al omului (ca individ şi colectivitate), ca expresie a acţiunii
factorului subiectiv în determinismul obiectiv al vieţii sociale, nu poate fi
concepută nici ca liber arbitru, nici doar ca expresie a cunoaşterii
necesităţii şi normativităţii, ci ca modalitate a omului de a se autode-
termina şi manifesta creator (în cunoştinţă de cauză, dar şi prin asumare de
risc propriu în relaţie cu câmpul normativ al guvernării raporturilor
sociale).
Sunt necesare şi distincţii între libertate şi răspundere, libertate şi
responsabilitate – ceea ce determină caracterul relativ al libertăţii,
corelarea libertăţii cu responsabilitatea. Decurgând, de aici, nevoia
de concepere a libertăţii nu izolat de normativitate, posibilitate, condiţio-
nare, de dinamica interacţiunii factorilor necesari şi întâmplători în
determinarea vieţii sociale. Fiind exclusă din semnificarea libertăţii umane
orice predestinare sau anarhism. Nonconformismul poate astfel fi apreciat
pozitiv, atunci când sistemele normative nu mai au acoperire valorică, sau
negativ, atunci când aceste prescripţii normative au o astfel de acoperire
valorică. Aşadar, libertatea trebuie concepută dialectic, în corelaţie cu
dinamica tablei de valori şi cu restructurările care se produc în dinamica
vieţii sociale.
De fapt, relaţia dintre determinism şi indeterminism este mult mai
pronunţată în viaţa socială – factorii de perturbare a raporturilor cauzale
şi legice fiind nu numai de natură obiectivă, ci şi de natură subiectivă.
Deoarece oamenii nu se mulţumesc cu ceea ce le este dat (obiectiv), ci
acţionează în direcţia menţinerii unor deosebiri între dat şi dorit (voit şi
aşteptat de ei – ca fiinţe raţionale şi demiurgice).
În ultimul capitol al cursului, care deşi nu-şi propune să dezvolte expres o
problematică antropologică, se analizează totuşi semnificaţiile conceptului
de om şi caracterizarea condiţiei umane, insistându-se asupra problematicii
umane, asupra raportului dintre destinare şi autodestinare umană şi asupra
relaţiei dintre înstrăinare şi dezînstrăinare. Iar în final, se încearcă o
caracterizare a principiului actual al umanismului.
Între altele, omul este conceput ca fiinţă raţională, socială, apre-
ciatoare – deci conştientizatoare de sine şi de altul –, ca fiinţă liberă şi
responsabilă, ca fiinţă creatoare şi, din această perspectivă, ca fiinţă care îşi
dramatizează existenţa şi speră la atingerea orizontului fericirii (a uneia reale, nu
concepute abstract şi iluzoriu).
În sfârşit, se evidenţiază faptul că omul este fiinţă metafizatoare –
totdeauna diferenţiază ontologic şi îşi fixează transcendentul ca temei al
aprecierii de sine şi de altul. Din această perspectivă este surprinsă şi
modalitatea principală de realizare a condiţiei (sale) umane, de
accentuare a trăsăturilor care-i asigură singularitatea (sa) în univers.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Tudosescu, Ion, Tratat de ontologie, vol. II, Existenţă, devenire, determinism,
vol. III, 2003, Existenţă socială şi umană – partea a III-a), Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Hawking, Stephen, Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Monod, Jacques, Hazard necesitate (îndeosebi concluziile capitolului 2 , p. 43-46;
concluziile cap. 5, p. 86-89; cap. 7), Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Prigogine, Ilya; Stengers, Isabelle, Noua alianţă. Metamorfoza ştiinţei
(Introducere, cap. IV), Editura Politică, Bucureşti, 1984.
Suppes, Patrick, Metafizica probabilistă, Editura Humanitas, Bucureşti,
1990.
Pârvu Ilie, Infinitatea lumii, Editura Politică, Bucureşti, 1985.
Heidegger, Martin, Scrisoare despre umanism, în vol. Originea operei de artă,
Editura Univers, Bucureşti, 1982.
EPISTEMOLOGIE
Semestrul I

Prof. univ. dr. ACSINTE DOBRE

Obiective
Cursul îşi propune să fie, prin problemele şi finalităţile vizate, o
convingătoare invitaţie pentru studenţi la o călătorie spirituală formativă în
universul cunoaşterii ştiinţifice, cu dimensiunile sale multiple, mereu în
expansiune.
Temele sunt analizate în plan gnoseologic şi metodologic, urmărind
complementaritatea dintre dimensiunea lor logică şi cea istoricevolutivă.
Dintre aceste teme, în ordinea tratării lor, se remarcă: obiectul şi
problematica epistemologiei, metoda în ştiinţă şi în filosofie; problema
fondării cunoaşterii; principalele forme ale cunoaşterii ştiinţifice
(experimentul, ipoteza, modelarea şi variatele ei forme complexe; teoria
şi metateoria; matematizarea şi logicizarea în cadrul aşa-numitei
suprametode a ştiinţei experimentale ş.a.), ce se disting de cele ale cunoaşterii
comune. În cadrul acestor repere tematice, cursul realizează o expunere
argumentată a principalelor orientări – clasice, moderne şi postmoderne –
din epistemologie: empirismul şi raţionalismul în evoluţia lor, criticismul
kantian, realismul, convenţionalismul, falsificaţionismul popperian,
orientarea „istoristă” a lui Th. Kuhn ş.a.. Viziunea sistemică şi contextuală
asupra procesului cunoaşterii permite prelegerilor depăşirea unor
interpretări excesiv mentaliste ale acestuia; de asemenea, sunt evitate unele
pericole de pedanterie barocă, ce ar încărca cu prea multe detalii
contururile de bază ale construcţiei şi înaintării ştiinţelor. Există o
mişcare a cunoaşterii, ce se întrepătrunde cu învăţarea şi cu
descoperirea, pe care unghiul de vedere epistemologic (metateoretic) şi-o
asumă în manieră proprie, cu accent mai mare pe constructivism mental,
dar fără a se identifica cu un mentalism abstract şi pur, aşa cum dovedesc
incursiunile în istoria diferitelor ştiinţe, vizate din perspectivă istorico-
metodologică. În mul-
te din capitolele cursului se accentuează, în perspectiva menţionată, rolul
explicativ al unor interdependenţe şi complementarităţi funcţio-
nale, majore precum: ştiinţă şi acţiune informată, logic şi factualistoric,
algoritmic şi euristic, contextul întemeierii raţionale şi acela al descoperirii
înnoitoare ş. a. În cadrul amplu, al edificării ştiinţelor şi tehnologiilor,
cercetarea adevărului, ca proces deschis, se uneşte cu misterul istoriei (în
sens blagian), mister la rândul său, mereu deschis, non-predeterminat.
Munca ştiinţifică nu este o pură acţiune de dominare a lucrurilor, prin
reprezentarea adevărată a lor; ea implică mereu negocieri între puncte de
vedere umane, în contextul multiplelor constrângeri materiale. Înţelegerea
mai sistematică, viziunea critică asupra cunoaşterii ştiinţifice, realizate şi
prin acest curs, se înscriu în eforturile spirituale actuale pentru a
aprofunda şi ridica la un nou nivel concepţia umanistă deschisă, opusă
dogmatismelor ideologice şi alienărilor scientiste şi tehnocratice.
Asemenea problematizări şi analize critice erau considerate de Lucian
Blaga (în studiul Despre conştiinţa filosofică) „tot atâtea treziri din
somnul infinit în care fiinţa noastră pluteşte”. Dintr-o perspectivă socio-
pragmatică, perspectivă care completează, nu exclude viziunea blagiană, A.
Toffler remarca importanţa crescândă a cunoaşterii despre cunoaştere
şi ştiinţă, deoarece noile căi de organizare şi producere a avuţiei sociale
presupun un câmp imens de cunoştinţe, de date prelucrate, de informaţii
noi şi de comunicaţii. Cu deplin temei s-a putut, astfel, afirma că „eşecul
fundamental al marelui experiment al socialismului etatisttotalitar, din
secolul al douăzecilea rezidă în ideile sale depăşite despre cunoaştere
(ce era privită simplificator, prinsă în blocaje multiple, excesiv controlată şi
birocratizată”). În noile forme organizaţionale ale societăţii secolului al
XXI-lea va creşte şi mai mult rolul cunoaşterii şi al informaţiei, ca sursă
majoră de putere şi de libertate, comparativ cu rolul celorlalte două surse
semnificative ale puterii în comunităţile umane: avuţia materială şi forţa
armată. Aşadar, vom accentua că, în desfăşurarea prelegerilor noastre,
acestea vor analiza multilateral, ştiinţa şi conştiinţa în simbioza lor,
printr-o tratare filosofico-teoretică de nivel superior, ce se constituie ca
un îndreptar metodologic, mereu perfectibil, pentru studenţi, pentru toţi cei
animaţi de năzuinţa unei adânciri a pregătirii lor teoretic-critice şi
umaniste.
I. Obiectul şi problematica epistemologiei.
Orientări principale în analiza filosofică şi
istorică a cunoaşterii
Una dintre dimensiunile fundamentale, care acordă filosofiei
specificitate în raport cu alte forme ale spiritualităţii sociale (artă, morală,
religie) este dimensiunea sa gnoseologică. Ca o concepţie generală
despre lume, filosofia abordează totalitatea realului prin prisma raportului
dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă, fără a se reduce la o ontologie
naturalistă. Ontologia, prezentă în orice sistem filosofic, devine, necesarmente,
o introducere pentru o extindere teoretică asupra subiectivităţii şi a
cunoaşterii.
Studiul sistematic şi critic al cunoaşterii (gnoseologia) şi al
cunoaşterii ştiinţifice în special (epistemologia) a constituit şi constituie o
remarcabilă cucerire culturală şi un stâlp de rezistenţă al formaţiei
umaniste, păstrând mereu spiritul treaz, problematizant, opus
dogmatismelor (uneori mascate sub un limbaj scientist reducţionist, excesiv
şi inadecvat utilizat). Filosofia nu şi-a putut preciza şi adânci decât de o
manieră istorică treptată dimensiunea sa gnoseologică şi epistemologică.
La începuturile sale, de exemplu la gânditorii greci ai şcolii din Milet
(Thales, Anaximandru, Anaximene, în secolele 6-5 î. e. n.), gândirea
filosofică incipientă era centrată mai ales pe probleme ontologice privind
opoziţia dintre cosmos şi haos, natura şi structura cosmosului etc. Există
la primii filosofi greci amintiţi o încredere oarecum naivă în valoarea de
adevăr a cunoaşterii dobândite asupra lumii.
Probleme noi, de natură gnoseologică au apărut mai sistematic când
amintita încredere, aproape naivă, a început să fie zdruncinată.
Concepţiile filosofice s-au înmulţit treptat şi fiecare pretindea a
expune adevărul definitiv despre lume, ceea ce nu putea să nu genereze
îndoială, scepticism şi relativism. Apăreau întrebări tulburătoare despre
natura şi originea cunoaşterii, despre adevăr şi capacitatea omului de a-
l cuceri. De exemplu: cum se explică diversitatea concepţiilor filosofice
despre una şi aceeaşi realitate? Care este criteriul adevărului, criteriu
pe care să-l aplicăm în mod corect, pentru a deosebi adevărul de iluzie
şi eroare? Prin astfel de întrebări reflecţia filosofică a ajuns să delimiteze
unele dintre conceptele de bază ale gnoselogiei, ca de exemplu:
– obiectul cunoaşterii (sau ceea ce este de cunoscut);
– subiectul cunoscător, respectiv omul generic ce întreprinde, în
context social, cunoaşterea;
– cunoaşterea ca relaţie specifică, activă, subiect-obiect;
– cunoştinţa, ca rezultat al activităţii de cunoaştere;
– adevărul sau falsitatea cunoştinţei, ca proprietăţi ale cunoştin
ţelor, ce desemnează concordanţa sau nonconcordanţa lor cu stările de

fapt. Întreaga cunoaştere se edifică în jurul a doi poli: un obiect de


cunoscut şi un subiect cunoscător, ce angajează demersul cognitiv către
adevăr. Noţiunea de obiect se sprijină, mai mult sau mai puţin, pe ideea
de „real în sine”. Ştiinţa este vizată în această perspectivă naiv-realistă, mai
mult ca descoperire decât ca invenţie. În respectiva viziune, prea
simplificată, se uită că spiritul uman face parte din real. Este necesar un
subiect pentru a viza obiectul, dar acest subiect face parte din realul mai
extins. După B. Jarrosson, savantul cunoscător, ca subiect epistemic, ar fi
într-o situaţie analoagă aceleia a unui cartograf ce ar trasa harta camerei în
care se află. Această hartă, conţinându-se pe sine, nu ar putea fi completă.
Dacă am voi s-o facem completă, neam angaja într-o regresie la infinit:
harta primă ar conţine o hartă secundă, care, la rândul ei ar conţine o a
treia hartă ş.a.m.d. În măsura în care explicarea de către subiect a lumii
face parte din lume, nu s-ar putea elabora o explicaţie completă, ultimă a
lumii. Se poate spune că obiectul (fragmente ale naturii, de exemplu)
prescrie legile sale spiritului cunoscător; dar, totodată, şi spiritul prescrie
legile şi structurile sale, obiectului de cunoscut – în sensul revoluţiei
copernicane propusă de criticismul kantian.
II. Conceptul de metodă în ştiinţă şi în filosofie
Urmărind analiza problematicii filosofice şi istorice a cunoaşterii, ne
vom concentra asupra unor gânditori ce au făcut din metodă un centru al
preocupărilor lor ideatico-teoretice, cu vădite intenţii aplicative,
intersubiective. Prin dimensiunea şi funcţia lor cognitivă, filosofia şi
ştiinţa reprezintă o cunoaştere elaborată prin efort teoretic, o
cunoaştere sistematizată şi nu spontană, deosebindu-se pronunţat de
bunul simţ şi de cunoaşterea comună. Sub aspect etimologic, termenul
„metodă” provine de la methodos, din greaca veche, compus la rândul
său, din meta însemnând după şi odos tradus prin cale sau drum. A avea
metodă înseamnă, deci, a proceda după o cale, după jaloanele şi normele
ce trasează respectivul drum. Metoda, specifică pentru conş-
tiinţa umană activă, cunoscătoare va putea fi înţeleasă mai profund dacă o
vom urmări în geneza şi în fundamentul ei. O putem caracteriza ca un sistem
de norme ce organizează mental, în prealabil, demersul de cunoaştere sau
pe cel practic-material; metoda va exprima, astfel, o dedublare specifică
omului, prin care acesta va organiza şi va domina propria sa activitate de
cunoaştere şi de transformare practică a realului. În natura extra-
umană nu se poate vorbi despre metodă (exceptând eventual
înţelegerea teleologică a naturii şi viziunile religioase). Metoda nu poate
fi arbitrară, pur subiectivă, ci în bună măsură, un analog al domeniului vizat
prin respectiva cunoaştere. Deşi nu se suprapun total, latura teoretică şi
cea metodologică ale unei ştiinţe alcătuiesc o strânsă unitate, una
presupunând-o pe cealaltă. Pentru a înţelege cum are loc geneza metodei
ştiinţifice, va trebui să urmărim în cadrul unităţii amintite, pe fondul unui
anumit context de valori deja acceptate, trecerea de la sistemul teoretic
al legilor, la formularea pe aceste baze a unor norme şi principii
metodologice, corelate între ele. Chiar dacă nu fiecare lege descoperită şi
enunţată devine, cvasiautomat un principiu metodologic, totuşi, în
ansamblu, are loc o convertire a domeniului teoretic al legilor în
domeniul metodologic al prescripţiilor şi normelor. Atât prin geneză, cât
şi prin funcţionalitate, metoda vizează mijlocit domeniul cercetat, cu
ajutorul ipotezelor şi teoriilor anterioare pe care, la rândul ei, o dată constituită,
le ordonează şi le orientează. Un specific al metodei, comparativ cu teoria,
se manifestă după cum urmează. Pe când multe idei şi teorii presupun
abstragerea, izolarea unor aspecte ale proceselor reale (de ex. stabilitatea
înaltă, nedeformabilitatea, în mecanica corpului perfect rigid), construcţia
metodei va viza perspectiva procesuală amplă a demersului cognitiv,
mişcarea activă, ordonată a subiectului spre obiect, indicând calea,
jaloanele către cunoştinţe noi, adevărate. Metoda va fi , deci, o
abstracţie a mişcării reale, ample şi nu doar o mişcare a abstracţiei
teoretice, parţiale. În Fenomenologia spiritului, Hegel considera că
expunerea metodei oricărei cunoaşteri aparţine ştiinţei logicii, ca ontologie
spiritualistă, deci ca ştiinţă a devenirii formelor abstracte ale spiritului
activ, omniprezent. În acest sens, după Hegel, metoda ar fi „structura
întregului înfăţişat în pura sa esenţialitate”(Fenomenologia spiritului,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, p. 33).
Dintr-o perspectivă mai nouă, a teoriei generale a sistemelor şi
ierarhiilor de sisteme, vom putea distinge mai multe niveluri ale
metodologiei (ca abordare teoretică a metodei). Mai întâi delimităm nivelul
metodei şi al metodologiei de înaltă generalitate, cuprins în filosofie,
întrucât filosofia, prin dimensiunea şi funcţia sa gnoseologică, se
constituie şi ca o metodă de abordare a lumii în totalitatea ei; urmează
apoi, nivelul metodelor şi al metodologiei aşa-zise „de graniţă”, valabile
pentru mai multe ştiinţe particulare, ele putând fi uşor transferabile între
aceste ştiinţe, după unele adaptări adecvate (de ex. metoda experimentală
sau cea a abordării şi prelucrării statistice); în sfârşit, nivelul metodelor şi
al metodologiei specifice, care vor fi, deci, distincte de la o disciplină la
alta (de ex. metoda introspecţiei, valabilă – limitat – doar în studiul
psihicului uman).
Apariţia preocupărilor sistematice pentru studiul metodei este legată
de apariţia însăşi a filosofiei, ca depăşire a gândirii relativ spontane şi, apoi, de
apariţia şi dezvoltarea diferitelor ştiinţe. Fără a putea urmări bogăţia
imensă a dezbaterilor filosofice cu privire la metodă, vom selecta punctele
de vedere proeminente, de regulă formând dualităţi generatoare de noi idei
şi de noi dispute fecunde.
În antichitatea greacă o asemenea dualitate filosofico-metodologică,
cu mare influenţă peste secole este aceea care opune pe Heraclit lui
Parmenide şi Şcolii sale eleate. Pentru Heraclit (550 – 480 î.e.n.)
schimbarea, curgerea necontenită (dictonul său celebru: Totul curge,
Pantha Rei) reprezintă temeiul lucrurilor supuse schimbării. Există însă,
dincolo de această curgere neîncetată, un principiu de ordine şi de
echilibru: logos-ul, ce s-ar identifica cu un foc originar. În esenţă, Heraclit
(ca viziune metodologică) pune accentul pe multiplu, pe contrarii, pe
schimbare, pe luptă, pe curgere, reglementate însă de logos, ca o „metodă”
universală, ce anticipează, sub aspecte de esenţă, ceea ce Hegel va numi
metodă dialectică.
Dacă gândirea şi viziunea metodologică heracliteană pornea de la
lumea schimbării, accesibilă, fie şi parţial, simţurilor, Parmenide (sec. 5
î.e.n.) se va baza pe gândirea logică pură şi pe legile ei constrângătoare.
Parmenide distingea ferm ştiinţa, ca o cunoaştere adevărată a fiinţei, în
identitatea ei imuabilă (principiul logic al identităţii era ontologizat şi
absolutizat), pe de o parte şi, pe de altă parte, cunoaşterea uzuală despre
lumea în care trăim (cunoaştere superficială, numită doxa, ce nu accede
realmente la adevăr. Pentru Parmenide, adevărul logic şi raţionalitatea au o
preeminenţă categorică asupra experienţei.
Potrivit lui Heraclit, nu putem gândi perfecţiunea decât cu ajutorul
imperfecţiunii. Parmenide tinde, prin opţiunea sa metodologică
oarecum şocantă, să gândească perfecţiunea în sine, să divinizeze oarecum
identitatea de tip logic pur. Poziţia parmenidiană era numită de Blaga
„purism metodologic”. Pentru Parmenide, metodele logice precumpănesc
decisiv asupra cunoaşterii empirice, raţionalitatea primează asupra
experienţei.
Pe aceeaşi direcţie raţionalistă, Platon va promova nu o viziune
puristă, ci o sinteză, o expansiune metodologică. El va îmbina, în
Dialogurile sale, metoda dialectică, intuitiv-vizionară, ca urcuş dificil spre
contemplarea Ideilor perfecte, cu metoda matematică-geometrică, apoi cu
metoda empirică şi cu construcţia originală de mituri. Platonismul
reprezintă „cea mai susţinută încercare de expansiune metodologică a
antichităţii” (L. Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Ed. Facla, Timişoara,
1974, p. 80).
Contribuţiile majore ale lui Aristorel, Logica sa în special, au
îmbogăţit problematica metodologică generală cu noi componente. Logica
aristotelică a reprezentat, totodată, un „organon” (adică instrument, în
greaca veche) metodologic al gândirii ştiinţifice, utilizat curent spre a
cuprinde şi opera cu formele logice vizând generalul (legi,
structuri),imanent lucrurilor particulare.
Metoda la Descartes
Preocupările pentru metode vor lua amploare în filosofia renas-
centistă şi postrenascentistă, sub impulsul unor noi investigaţii ştiinţifice şi
ale unor exigenţe mai extinse ale practicii (navigaţia şi orientarea în
călătoriile pe mare, prelucrarea manufacturieră a mărfurilor etc.). Se
modifică concepţia scolastică, oarecum fixistă, despre ştiinţă, întrucât
succesele ştiinţei nu se mai justificau prin autoritatea anticilor sau prin
dogmele teologice infailibile, ci se căutau noi fundamente metodologice şi
noi criterii de adevăr.
O mare contribuţie la fundamentarea preocupărilor gnoseologice şi
metodologice din ştiinţă a adus-o filosoful şi matematicianul francez R.
Descartes (1596 – 1650). În opoziţie cu empirismul, Descartes pune pe
primul plan adevărurile raţiunii, fie ca evidenţe prime, clare şi distincte, fie
de tipul celor deduse logic din asemenea evidenţe raţionale. Matematica
este domeniul privilegiat de manifestare al unor asemenea adevăruri.
Descartes ca şi alţi savanţi ai vremii sale, considera că în matematică
avem de-a face cu raporturi total transparente pentru intelect, ea singură
putând oferi certitudini. Ştiinţa trebuie, după Descartes, să depăşească
opinia aproximativă şi să se ridice la
claritatea evidenţei. El urmărea a ajunge la o ştiinţă universală pe care o
numea mathesis universalis şi care urma să explice tot ce poate fi cercetat
cu privire la ordine şi măsură. Având o pasiune pentru certitudine,
Descartes nu se mai mulţumeşte în nici un domeniu cu aproximaţia
opiniei. El va pune în lucru o îndoială metodologică radicală, care să-i
permită aflarea certitudinii; ceea ce s-a mai numit şi îndoială hiperbolică,
opusă însă scepticismului sterp. Descartes va exercita îndoiala radicală
până când va întâlni ceva de care să-i fie absolut imposibil să se îndoiască.
Raţionalismul metodologic cartezian este expus în Discurs despre metodă
(1637), în Reguli pentru îndrumarea intelectului şi în Meditaţiile sale.
Promovând îndoiala metodică în căutarea adevărurilor irefutabile,
Descartes ajunge la un model de astfel de adevăr cert, acel cogito ergo
sum (gândesc, deci exist), care urmează evident din dubito ergo cogito (mă
îndoiesc, deci gândesc). Există ceva ce poate să afirme fiind sigur că nu
se înşeală şi anume: „mă îndoiesc”. Cine se îndoieşte, gândeşte, iar cine
gândeşte există. Aşadar: gândesc, deci exist. Introducerea lui „deci”
(ergo) nu semnifică aici o deducţie, pentru că gândirea nu este dedusă din
îndoială, nici existenţa din gândire. Avem de-a face însă cu o evidenţă
imediată a minţii: când spiritul îşi dă seama că se îndoieşte, totodată îşi dă
seama şi că el chiar prin aceasta gândeşte şi există. Altfel spus, rezultatul
îndoielii radicale este o certitudine, anume că subiectul gânditor (cogito)
are certitudinea de sine. Este un rezultat important în filosofie şi
epistemologie legat de numele lui Descartes: afirmarea puternică a lui
Cogito ca subiect generic. Trecerea dificilă de la afirmarea certitu-
dinii de sine a lui Cogito, la cunoaşterea lumii ca alteritate, îl face pe
Descartes să edifice o metodă „pentru îndrumarea gândirii, a raţiunii şi căutarea
adevărului în ştiinţe” (cum spune chiar el, în titlul complet al Discursului
despre metodă). El formulează patru reguli generale ale metodei. În prima
regulă se arată că evidenţa raţională reprezintă criteriul adevărului şi, de
aceea, trebuie „a nu accepta niciodată un lucru ca adevărat, dacă nu l-am
cunoscut în mod evident că este (...) şi de a nu cuprinde în judecăţile mele
nimic mai mult decât ce s-ar înfăţişa minţii mele atât de clar şi de distinct
încât să nu am nici un prilej de a mă îndoi”.
A doua regulă cere de a împărţi fiecare din dificultăţile pe care le
cercetez în atâtea părţi, în câte s-ar putea şi de câte ar fi nevoie,
pentru a le rezolva mai bine; a treia regulă va cere „de a-mi conduce în ordine
gândurile, începând cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de
cunoscut, pentru a mă ridica, puţin câte puţin, ca pe nişte trepte, până la
cunoaşterea celor mai complexe”. În sfârşit, a patra regulă recomandă „de
a face peste tot enumerări atât de complete şi revizuiri atât de generale
încât să fiu sigur că nu am omis nimic”. Respectare cât mai strictă a acestor
reguli permite subiectului gânditor să înainteze pe calea ştiinţei, a cunoaşterii
tot mai certe.
Descartes a sesizat că nu se poate înainta coerent de la certitudinea
subiectului care gândeşte, la aceea a existenţei lumii exterioare. A furnizat
însă o argumentare pentru trecerea de la existenţa subiectului ce gândeşte,
la existenţa lui Dumnezeu. Subiectul dubitativ cuprinde în sine
imperfecţiunea îndoielii, dar şi ideea unei fiinţe absolut perfecte,
Dumnezeu. Cum ideea de perfecţiune nu poate proveni decât de la o fiinţă
„mai perfectă” decât „eu”-ul, rezultă că prezenţa ideii de Dumnezeu în
subiectul care gândeşte implică deja o prezenţă şi o lucrare a lui
Dumnezeu. Faţă de tradiţionalul argument ontologic despre existenţa
divinităţii (Anselm), apar aici unele deschideri noi. Cum arată J. Hersch,
„factorul decisiv aici nu mai este analiza logică a conceptului, ci sursa
conceptului înăuntrul subiectului gânditor, anume evidenţa care-i dă
substanţă şi care vădeşte o contribuţie divină.” (Mirarea filosofică, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 122 ). Există astfel un accent religios al
raţionalismului lui Descartes: veracitatea divină garantează validitatea
ideilor clare şi distincte. Dacă omul totuşi se înşeală şi cade în eroare
adesea, aceasta poate fi explicat, după Descartes, prin tendinţa
subiecţilor – ce ignoră metoda raţională – de a depăşi limitele proprii
intelectului nostru, printr-o voinţă nelimitată.
Ontologia carteziană este dualistă: tot ceea ce există are la bază
două realităţi întemeietoare, ireductibile una la alta: întinderea şi gândirea
(res extensa şi res cogitans). Gândirea este activă, spontană în
automişcarea sa, pe când întinderea este pasivă şi orice mişcare din acest
domeniu se transmite din exterior. Din asemenea postulate ontologice
Descartes a derivat două principii metodologice. Primul cere ca tot ce este
întins (natura, corpul uman etc.) trebuie să fie explicat numai prin
relaţii exterioare, de natură mecanică. Erau respinse astfel,
pseudoexplicaţii de tip medieval, ce făceau apel la calităţi şi forţe oculte.
Al doilea principiu viza gândirea şi impunea ca tot ce este spirit şi
provine de la gândire să însemne activitate şi interioritate pură, un fel
de voluntarism al spiritului. Dualismul marcant între mecanismul
substanţei întinse şi responsabilitatea substanţei
gânditoare îi asigură lui Descartes separarea sufletului de corp şi postularea
nemuririi sufletului; dar cu preţul unei lipse de coerenţă a sistemului
doctrinei sale filosofice. Raţionalismul cartezian a scos cu putere în
evidenţă rolul activ, constructiv al subiectului (cogito-ul) în cunoaştere,
ceea ce va fi aprofundat în criticismul kantian, prin analizarea
subiectului transcendental şi a unităţii transcendentale a conştiinţei.
Accentuând, uneori excesiv, rolul metodei în demersurile raţionale
ale ştiinţei, Descartes arată că aceasta constă în „acele reguli sigure şi
uşoare, graţie cărora, oricine le va urma fără a se abate de la ele, nu va
lua niciodată nimic fals drept adevărat şi (...) va ajunge la cunoaşterea
adevărată pentru care va fi capabil” (Texte filosofice, Ed. ştiinţifică,
Bucureşti, 1952, p. 39.). Vom mai menţiona că acel caracter clar şi distinct
al ideilor adevărate este totuşi un criteriu subiectiv şi deci limitat, pentru
aflarea adevărului în ştiinţă ( ceea ce a semnalat critic şi Leibniz). În ciuda
unor asemenea limite, raţionalismul lui Descartes şi-a pus pecetea pe
ansamblul filosofiei şi metodologiei moderne, încât s-a putut afirma
despre cultura europeană de după secolul al XVII-lea, că este
predominant carteziană. Din perspectivă istorică, putem constata că în
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea mai ales, exista o întrepătrundere
strânsă între filosofie, ştiinţe, arte şi meserii. Mărturii în acest sens
stau proeminentele creaţii ale lui Descartes, Newton, Leibniz, Diderot,
Marea Enciclopedie Franceză, remarcabilele lucrări şi ipoteze ştiinţifice
ale lui Kant sau ale lui Goethe ş. a. Valoarea şi originalitatea creaţiei
cultural-spirituale a acestor iluştri înaintaşi confirmă cu prisosinţă, rolul
propulsor jucat de o „veghe” metodologică atotcuprinzătoare. Cum nota C.
Noica, „peste tot în lumea valorilor şi a culturii (...) poate apărea o bună
infinitate, de vreme ce spiritul se poate însuma cu sine oricât (nu însă şi oricum);
nu există exces de adevăr, de frumuseţe sau de bine” (Spiritul
românesc în cumpătul vremii, Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p.115). Prin
preocupările lor metodologice-filosofice exemplare, marii creatori amintiţi
au arătat cum poate spiritul uman să se ridice la respectiva bună infinitate (şi nu
la una exclusiv cantitativă); de asemenea, cum are loc, sub rigorile şi ele
perfectibile, ale metodei, accesul la general, la legi şi structuri universale.
Cultura metodologică, deschizând noi orizonturi de cunoaştere şi acţiune,
apare, aşadar, ca o componentă fundamentală a ceea ce s-a numit o bună
aşezare metafizică şi practică a omului în lume.
III. Forme şi metode ale cunoaşterii ştiinţifice 1.
Observaţia ştiinţifică yi experimentul
Ca procedeu şi etapă necesară, intervenind în construcţia cunoaşterii
ştiinţifice, observaţia constă în contemplarea metodică, în vederea obţinerii
de informaţii noi, prin intermediul organelor de simţ, a unui obiect sau
proces, de către subiectul cunoscător. Dacă în experiment
cercetătorul controlează şi modifică structura, condiţiile şi cauzele
obiectului studiat, observaţia se realizează prin constatarea faptelor aşa
cum se desfăşoară ele de la sine, cu minimum de intervenţie din partea
subiectului. Deşi presupune desfăşurarea unor serii de percepţii şi
reprezentări, ca acte psihice inerente cunoaşterii empirice, observaţia nu se
reduce doar la aceste activităţi ale subiectului psihologic. Generând
informaţii şi cunoştinţe comunicabile intersubiectiv, observaţia presupune
transformarea unor semnale recepţionate prin analizatorii subiectului
psihologic individual, în semne şi expresii lingvistice (protocol de
observaţie), cu un conţinut larg acceptat, inteligibile de către o clasă de
subiecţi (deci de către subiectul generic). În Critica raţiunii pure, Kant
urmărea îmbinarea observaţiei sensibile cu activitatea intelectului, în
obţinerea cunoaşterii. „Fără sensibilitate – remarca el – nu ne-ar fi dat nici
un obiect, şi fără intelect n-ar fi nici unul gândit. (...) Este deopotrivă
necesar să ne facem conceptele sensibile (să le adăugăm obiectul în
intuiţie), precum şi de a ne face intuiţiile inteligibile ( să le supunem
conceptelor). Ideile fără conţinut intuitiv sunt goale, iar intuiţiile
fără concepte sunt oarbe (...). Numai din faptul că ele se unesc, poate
izvorî cunoaştere” (Op. cit. Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 92). Aşadar,
simplele constatări perceptive nu devin cunoaştere; aceasta din urmă ia, de
regulă, forma înlănţuirilor de idei. Este nevoie de a ajunge la informaţii
prelucrabile, de a extrage şi trata informaţiile (şi cu aparate de investigare şi
măsură ) pentru a le ridica la structuri ideatice (ceea ce implică o abordare
superioară inductivismului naiv, antiempiristă. În cercetarea ştiinţifică se
pune preţ nu atât pe observaţia comună, la îndemâna oricui, ci se
urmăreşte a se observa ceea ce nimeni n-a mai observat înainte. Definind
serendipitatea drept şansa de a observa ce nu a fost observat încă de
nimeni, H. A. Simon adăuga că „ea apare, de obicei, la minţile pregătite,
nu la aceia care s-au gândit un sfert de ceas la problema în cauză” (Să
înţelegem creativitatea, în vol. Copii capabili de performanţe superioare,
Ed. Didactică, Bucureşti, 1981, p. 96 ).
Complexitatea observaţiei ca metodă de cunoaştere impune – în
vederea unei înţelegeri mai aprofundate a ei – un studiu multilateral:
psihologic, semiotic-informaţional ca proces comunicativ), din punct de
vedere al istoriei ştiinţelor, al praxiologiei, al epistemologiei. Fiind
înfăptuită de agenţi umani, ca agenţi cunoscători, observaţia este
dependentă de mai mulţi factori: a) de calitatea şi de performanţele
organelor de simţ ale acestora; b) de sistemul de cunoştinţe prealabile al
lor; c) de sistemul de aparate, ce prelungesc organele de simţ, am-
plificându-le mult performanţele.
Desfăşurându-se în timp, perfecţionându-se de-a lungul istoriei,
observaţia are o dimensiune intrinsec-diacronică şi o geneză istorico-
socială. S-a spus, pe bună dreptate, că formarea simţurilor umane este
opera întregii istorii de până acum şi nu doar un produs al naturii ca
atare.
Potrivit lui Paul Tibbetts, o observaţie este o percepţie dar una care
trebuie planificată şi pregătită; nu o „avem”, ci o „facem”. Observaţia ştiinţifică
este întotdeauna pregătită de către un interes particular, o întrebare sau o
problemă. (Elementul subiectiv în descoperirea ştiinţifică, în vol.
Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p.
363). În procesul observaţiei se achiziţionează (în contexte ştiinţifice
pregătite, nu acelea ale experienţei banale, cotidiene), folosind organele
de simţ şi aparatura adecvată, informaţii empirice relevante, care prin
prelucrare şi structurare teoretică permit reconstrucţia treptată a legilor
şi structurilor cercetate. În ştiinţele experimentale (fizică, chimie,
biologie, cercetare economică şi sociologică concretă), observaţia joacă
un rol esenţial în edificarea şi verificarea sistemelor ştiinţifice
corespunzătoare. Fără a fi infailibilă, verificarea pe calea observaţiilor
repetate este suficient de sigură pentru a distinge cunoaşterea empirică
valabilă din ştiinţe, de himere şi false opinii; dar şi suficient de
deschisă şi relativă, permiţând progresul ştiinţific, pe calea adevărului
obiectiv.
Este cunoscut că în observaţia la nivelul actual al ştiinţelor, aparatura
de observaţie (microscoape electronice, laseri etc.) poate influenţa rezultatul
observaţiei, ca urmare a unei interacţiuni necontrolate cu obiectul de
cercetat (mai ales în microfizică). Este astfel pus în discuţie cadrul
conceptual, metodologic şi filosofic, care postulează polaritatea obiect-
subiect drept fundamentală. N. Bohr şi alţi teoreticieni ai mecanicii
cuantice au subliniat legătura între cadrul conceptual admis şi aranjamentul
observaţional din respectivul domeniu de cercetare. Recunoaşterea faptului
că interacţiunea dintre instrumentele
de măsură şi obiectul microfizic ce trebuie cercetat constituie o parte
integrantă a fenomenelor cuantice a dezvăluit o neaşteptată limitare a
concepţiilor mecaniciste despre natură. „Ea ne-a forţat – sublinia Bohr – ca
în organizarea experienţei să fim deosebit de atenţi la condiţiile de
observare” (Fizica atomică şi cunoaşterea umană, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 98).
Ca metodă de cunoaştere mai complexă decât observaţia, experimentul
constă în reproducerea artificială sau în modificarea intenţionată a unui
proces obiectiv, cu scopul observării lui în condiţii speciale, controlate de
cercetător. Implicând o creştere a rolului activ al subiectului cunoscător,
experimentul – numit uneori, pe scurt, şi observaţie provocată – este o
formă specifică a practicii, ce generează nu atât obiecte utile, ci informaţii şi
cunoştinţe noi. După L. Blaga, a experimenta înseamnă a face din însăşi
intervenţia activă a omului în mersul naturii, un izvor de cunoaştere.
Experimentul se desfăşoară, de regulă, în laboratoare de cercetare (in vitro,
pentru a folosi o expresie latină); totuşi, pentru a evita închideri
simplificatoare în scheme artificiale de laborator, metodologii
recomandă ca, cel puţin, punerea problemelor de bază, ca şi unele
testări să se facă în condiţii cât mai aproape de cele naturale (in vivo).
Elaborat pe baza unei (sau mai multor) ipoteze prealabile, cerute de
contexte problematice noi, experimentul are un rol deosebit de important
în cunoaşterea legilor şi a mecanismelor cauzale ale fenomenelor; el
contribuie la confirmarea (de regulă, parţială) sau la infirmarea ipotezelor,
la constituirea, verificarea şi perfecţionarea teoriilor. Între experiment şi
teorie are loc, continuu, o confruntare şi o legătură necesară, în special în
ştiinţele cu conţinut factual.
Potrivit lui K. Wilkes, în experimentele adecvat desfăşurate,
propoziţiile ce descriu experimentul şi rezultatele sale trebuie să realizeze o
transcendere a contextului particular. „Deşi orice experiment are loc într-o
situaţie particulară – de ex., în acest laborator din Oxford – propoziţiile ce
descriu aparatul, experimentul, observaţiile, mijloacele de control şi
rezultatele trebuie să poată fi înţelese, fără dificultate, de cercetători din
Tokio, Varşovia etc. Aceasta presupune o teorie comună şi un vocabular
comun; mai mult, un vocabular cu un grad minim de vaguitate” (Locul
pragmaticii în ştiinţă şi al teoriei în psihologia simţului comun, în vol.
Metamorfoze în filosofia ştiinţei, Ed. Politică, Buc. 1988. p. 350). Dacă
urmărim a fixa criteriile principale, în lumina cărora se asigură eficienţa
unui experiment ştiinţific, ne putem opri la următoarele:
a) natura (calitatea) conceptelor teoriei şi a ipotezelor admise înainte
şi supuse verificării, prin punerea în lucru a montajului experimental;
b) măsura în care experimentul este reproductibil;
c) forma şi gradul de precizie care asigură controlul parametrilor variabili
şi constanţa anumitor condiţii esenţiale;
d) gradul de inovaţie, în cadrul montajului tehnico-practic;
e) amploarea sferei lui de decidabilitate.
Fiind indispensabil dezvoltării mai ales a ştiinţelor factuale,
experimentul practicat în aceste domenii va avea – potrivit lui M. Bunge
(Scientific Research, II, Springer Verlag, Berlin, New York, 1976, p. 256) –
mai multe etape sistemic corelate:
1) alegerea problemei şi a ipotezei-soluţie, ce necesită (dar şi permite
efectiv) abordarea experimentală; 2) identificarea variabilelor presupuse a
fi relevante (în perspectiva respectivei ipoteze şi a cadrului teoretic
admis), ce necesită a fi supuse controlului; 3) proiectarea tehnică a
experimentului; 4) formarea unui sistem de control (C) şi a sistemului de
experimentare propriu-zisă (E), C şi E putând fi şi acelaşi sistem, în
etape diferite; 5) aplicarea de stimuli supravegheaţi lui E; 6) observarea şi
măsurarea performanţelor lui C şi ale lui E; 7) aprecierea semnificaţiilor
diferenţelor în comportare între C şi E, în lumina ipotezei admise şi a
teoriei considerată ca relevantă (intervenind aici inferenţe inductive şi
deductive şi relaţii adecvate între variabilele independente şi cele
dependente).
În istoria ştiinţelor, un loc important îl ocupă experimentele cruciale,
chemate să decidă între două ipoteze (sau teorii) opuse privind un acelaşi
domeniu de procese încă neexplicate, pentru care ipotezele (teoriile) în
competiţie dau explicaţii contradictorii. Un exemplu ar putea fi
experimentul lui Michelson în favoarea teoriei relativităţii cu privire la
inexistenţa eterului şi la constanţa vitezei luminii în toate direcţiile de
propagare). M. Feher arăta că „metoda experimentului crucial pare să fie
valoroasă în metodologia ştiinţifică, ca şi în ideologia sau retorica ştiinţei,
atunci când se iveşte o teorie nouă, revoluţionară, ce încearcă să lupte
împotriva ...teoriilor şi metodelor anterioare... Consideraţia acordată
metodei scade însă, când o teorie nouă este statornicită şi stabilizată şi
când se constituie o nouă elită ştiinţifică”(Ascensiunea şi decăderea
experimentului crucial, în vol. M et a morfoze actuale în filosofia ştiinţei,
Ed. Politică, 1988, p. 324). Einstein a propus şi aşa-numitul experiment
mental, pentru forme de
experimentare ce ar fi greu de realizat efectiv( presupunând, de ex., că ar
interveni parametri infiniţi). Inserându-se necesarmente în progresul istoric
al cunoaşterii şi practicii umane, experimentul însuşi se
perfecţionează. Prin ipoteze îndrăzneţe şi complexe, prin aparate tot mai
rafinate tehnic, sfera fenomenelor accesibile abordării experimentale se
amplifică (cuprinzând, azi, de ex. şi o parte din spaţiul cosmic), crescând
totodată capacitatea de testare experimentală a unor teorii tot mai
cuprinzătoare şi mai profunde.
IV. Teoria ştiinţifică
Putem defini, sumar, teoria ca o mulţime de propoziţii adevărate,
organizate deductiv-sistemic, ce descriu concentrat şi simbolic, explică şi
prevăd desfăşurarea evenimentelor, într-un domeniu al realului.
Sub aspectul mijloacelor de construcţie şi comunicare, teoria
ştiinţifică apare ca un fragment dintr-o limbă naturală, îmbogăţit cu
termeni ştiinţifici noi şi caracterizat prin anumite proprietăţi restrictive, ca:
a) univocitatea termenilor; b) caracterul simbolic-operaţional; c) coerenţa
logică; d) concizie ş.a. Teoria – arată M. Bunge – „designează un sistem
de ipoteze, între acestea formulele nomologice (legile) fiind elemente
remarcabile ... încât inima unei teorii este un sistem de formule legice
(Teoria ştiinţifică, în vol. Epistemologie. Orientări contemporane, Ed.
Politică, 1974, p. 216.). Dacă în centrul unei teorii se află sistemul
propriu de legi, tot aşa nucleul unei ştiinţe sau alteia îl reprezintă teoriile
pe care a reuşit să le edifice sistematic; ceea ce îl face pe acelaşi Bunge să
susţină că dacă nu există teorie, nu există ştiinţă. Cerinţele fundamentale
satisfăcute de construcţia unei teorii ştiinţifice pot fi sintetizate ca fiind: 1)
a sistematiza cunoaşterea, prin stabilirea de relaţii logice între elementele
anterior necorelate (de ex. a explica generalizări curente, prin derivarea lor
din ipoteze mai generale); 2) a explica fapte cu ajutorul sistemelor de
ipoteze şi legi, care implică deductiv propoziţiile exprimând faptele
considerate; 3) a mări cunoaşterea, prin derivarea de noi propoziţii
(predicţii) din premise generale în conjuncţie cu informaţie (factuală) nouă,
relevantă; 4) a ghida cercetarea, prin punerea sau reformularea de
probleme fertile, sugerând colectarea de noi date (ce ar fi neimaginabile,
fără teorie) sau chir de linii cu totul noi de cercetare; 5) a oferi o
imagine schematică a unui domeniu al realităţii, adică o reprezentare sau
un model simbolic al obiectelor şi relaţiilor reale, ca şi un procedeu de
producere predictivă a altora noi (M. Bunge, Idem, p. 218.). Teoriile
satisfăcând toate aceste cerinţe se înscriu ca realizări majore în istoria
cunoaşterii ştiinţifice. Putem da, ca exemple: mecanica galileo-newtoniană,
teoria evoluţiei a lui Darwin, teoria relativităţii, mecanica cuantică ş.a.
Teoriile cu conţinut factual – cum sunt şi cele amintite mai sus – sunt
reconstrucţii sumare şi simbolice ale sistemelor reale, iar corespondenţa
între asemenea modele teoretice şi referenţii lor nu este punctuală, ci
globală, o corespondenţă de la sistem la sistem.
Pornind de la caracterul sistemic al oricărei teorii, se disting, în
analizele epistemologice (metateoretice) vizând structura teoriilor
ştiinţifice, unitatea lor sintactică (formală) şi cea semantică. Prima
constă în existenţa relaţiilor logice între formulele teoriei, astfel încât nici
o formulă să nu rămână izolată; teoria bine închegată, matură, apare ca un
sistem ipotetico-deductiv, ale cărei părţi sunt ipoteze iniţiale (axiome),
sau consecinţe logice ale acestor prime ipoteze.
Consideraţiile metateoretice, ce exprimă unitatea semantică a
teoriei, respectiv existenţa unui domeniu de referinţă comun tuturor părţilor
ei, sunt, de asemenea, importante, precedând chiar coerenţa formală,
sintactică. Ele se pot rezuma prin cerinţele (M. Bunge, Idem, p. 229-230):
a) o unică mulţime de referinţă (universul de discurs) pentru toate părţile
teoriei; b) predicatele şi mulţimile de formule ale teoriei să fie semantic
omogene (se exclud asemenea enunţuri ca: „electronii sunt încărcaţi
negativ şi se duşmănesc între ei” etc., care combină predicate eterogene);
c) predicatele unei teorii să fie acelea şi numai acelea care apar în ipotezele
iniţiale ale teoriei şi în definiţii clare (condiţia aceasta, numită închidere
semantică previne introducerea unor noi predicate şi ipoteze ad-hoc, o
dată ce teoria a fost formulată, permiţând însă, eventual, difuzia
conceptelor sale fundamentale, pe linia integrării cunoaşterii ştiinţifice; d)
predicatele primitive (nedefinite) ale teoriei trebuie distribuite între
axiome, astfel ca acestea din urmă (axiomele) să se poată corela; altfel
spus, nici un concept primitiv nu apare doar într-o singură axiomă,
permiţându-se îmbinările deductive şi, deci, sistemul teoriei. În legătură cu
această ultimă caracteristică, vom sublinia că fiecare domeniu al
gândirii ştiinţifice dispune de câteva concepte primitive; acestea nu se pot
defini prin alte concepte,, nu pentru că sunt vagi, ci pentru că ele sunt
intuitiv clare şi distincte (în sens cartezian). Definirea lor prin altele mai
clare nu-i posibilă, iar admiterea lor drept concepte iniţiale, primitive evită
regresia la infinit în gândirea ştiinţifică fecundă.
Încununând eforturile de creaţie şi de cunoaştere ale marilor oameni
de ştiinţă, ca şi ale unor grupuri de cercetare, teoriile, odată instituite,
îndeplinesc importante funcţii în raport cu ansamblul cunoaşterii şi cu
societatea. Să prezentăm, pe scurt, principalele asemenea funcţii.
1. Funcţia cognitiv-informaţională. Teoriile oferă cunoştinţe şi
informaţii demne de a fi luate în seamă. Fiind vorba de cunoştinţe
adevărate şi de profunzime asupra existenţei înconjurătoare, ele sunt şi
socialmente utile, răspunzând trebuinţei presante a oamenilor de a se
orienta în mediul înconjurător şi de a-l transforma eficient.
2. Funcţia sintetizatoare şi rezumativă. Aceasta constă în capacitatea de
a sintetiza, condensa, o mulţime potenţial infinită de aserţiuni
informative, într-o formulă unică, operantă (lege). Fizica – prin formularea
matematică a legilor sale fundamentale – oferă exemplul cel mai
remarcabil, în această privinţă.
3. Funcţia predictivă. Teoriile prevăd desfăşurarea viitoare a
proceselor dintr-un domeniu vizat, pe baza cunoaşterii legilor domeniului în
cauză şi a condiţiilor variabile, concrete.
4. Funcţia explicativă. Ea asigură obţinerea de explicaţii raţionale
pentru clase tot mai cuprinzătoare de evenimente. În esenţă, a explica
ştiinţific un fapt (de ex. o eclipsă de lună ) înseamnă a arăta de ce el apare,
subsumându-l unor legi generale, dezvăluite prin teoria domeniului
respectiv (în exemplul luat, eclipsa este corelată necesar cu legile
kepleriene ale mişcării de revoluţie a planetei Pământ, în jurul Soarelui şi
cu poziţia celor trei astre în momentul eclipsei). O treaptă superioară a
explicaţiei vizează însăşi explicarea legii, prin integrarea ei într-o
construcţie teoretică ce conţine legi sau principii cu un grad şi mai înalt de
generalitate. Fizica newtoniană oferă, între altele, următorul exemplu de
explicaţie a unei legi, prin derivare din legi şi mai generale. Din legea F =
m a şi legea atracţiei universale F = k m1 m2/ ~2 r se poate obţine uor legea
galileană a căderii libere a corpurilor pe Pământ: S(t) = ½ gt~ + v0t + So
particularizând m1 şi m2 cu masa Pământului, respectiv aceea a corpului în
cădere liberă, iar acceleraţia a va deveni constanta gravitaţională g 9,81
m/s2 .
Funcţiile explicativă şi predictivă sunt inseparabile, având mecanisme
comune de realizare, ceea ce rezultă din analizele logice ale explicaţiei şi
predicţii ştiinţifice. Amintim în acest sens, modelul explicativ prin legi
datorat lui Hempel şi Oppenheim. Acest model deduce propoziţia factuală
de explicat, din conjuncţia unui set de legi
generale ale unui domeniu, cu descripţii ale unor fapte particulare,
anterioare în timp, din acelaşi domeniu. Dacă vom compara, sub
aspectul forţei explicative, teoria newtoniană cu doctrina vitalistă din
biologie, constatăm că, prima conţine legi proprii, fundamentale, ce
guvernează, de exemplu, forţele gravitaţionale, pe când cea de a doua nu
oferă vreo lege ce ar guverna forţele vitale, rămânând superficial-
explicativă şi incapabilă de predicţii relevante.
Într-o explicaţie genetic-evoluţionistă, se poate pune accentul şi pe
principiul potrivit căruia, o etapă nouă, superioară (de exemplu, anatomia
omului) într-un proces evolutiv, permite să înţelegem mai în profunzime
etapele anterioare ale respectivului proces (anatomia maimuţei, în
acelaşi exemplu). Adesea, demersul explicativ de la anterior către ulterior
(cum propunea modelul laplacean, rigid, de determinism) este prea
reducţionist, cu estomparea emergenţei noului; prea linear, având în el o
anumită monotonie, proprie tautologicului.
5. Funcţia aplicativă, practic-transformatoare; constă în faptul că
teoriile oferă o bază pentru reguli de acţiune (exprimate prin propoziţii
prescriptiv-praxiologice). Amintitele reguli permit intervenţia activă a
omului, controlul treptat de către el al unor evenimente din natură şi
societate, în direcţia afirmării scopurilor şi valorilor umane superioare.
Exercitarea unitară, tot mai amplă a acestor funcţii ale teoriei este calea
principală ce permite ştiinţei să joace cu vigoare, într-o vreme a
schimbărilor rapide de ordin material şi spiritual, rolul de principal vector
al progresului contemporan.
V. Model şi modelare în cunoaşterea ştiinţifică
În ştiinţele formale (logica şi matematica), termenul de „model”
desemnează o interpretare a unui sistem formal, mai precis, o repre
zentare a respectivului sistem într-un alt sistem de obiecte, cu restricţia
de a satisface relaţiile primului sistem. In schimb, în ştiinţele factuale,
acelaşi termen este definit, mai puţin strict, drept o structură utilizată
pentru a da seama de un ansamblu de fenomene care posedă între ele
anumite relaţii. Ştiinţele empirice propun succesiuni de modele (apro
ximative) pentru a explica domeniile cercetate; istoria respectivelor
ştiinţe arată că domeniile vizate sunt mai complexe decât modelele lor.
În ciuda marii lor varietăţi, modelele (al atomului, al celulei, al
evoluţiei biologice etc.) au în comun trăsătura de a fi reprezentări ale
fragmentelor realului, ce se dovedesc fecunde în contexte cognitive şi
practic-aplicative. Ţinând seama de achiziţiile criticismului kantian,
construcţia unor asemenea modele teoretice nu este neutră, pur obiectivă.
Un model este construit de un subiect uman (sau un grup de subiecţi), în
funcţie de structura spiritului său şi a procesului de percepere şi
asimilare a realului. S-ar putea spune mai nuanţat, că modelele nu sunt
reprezentări ale lumii, ci reprezentări ale câmpului nostru de acţiune
posibilă, în cadrul fragmentului de lume, cu care interacţionăm efectiv sau
potenţial. Modelul nefiind o cunoaştere pură, în sine, îşi capătă sensul într-
o anumită reţea, având componente intelectuale şi componente tehnologice-
materiale. Modelele ştiinţifice sunt predominant contingente, legate de
imaginarul cultural şi de proiecte umane. Ele nu mai apar astfel drept nişte
copii rutiniere ale realului, ci nişte invenţii îndrăzneţe, în competiţie,
autentice proiecte înnoitoare, creative, ale cercetătorilor.
Subliniind rolul analogiilor în modelele din ştiinţă, F. Gonseth arăta
că două domenii de realitate sunt puse în corespondenţă analogică prin
faptul de a fi vizate ca două realizări exterioare ale aceleiaşi scheme, cel
mai adesea de tip matematic. Între modelele remarcabile din ştiinţele
experimentale se pot aminti: modelul „planetar” al atomului, elaborat de
Bohr şi Rutherford sau modelul în elice dublă al moleculei de ADN (acid
dezoxiribonucleic) aparţinând lui Wattson şi Crick; de asemenea, modelele
pot deveni fragmente de teorii, prin trecerea unor teste de coerenţă logică
şi de suport experimental amplificat.
În linii mari, modelarea din ştiinţele factuale parcurge următoarele
trei etape: a) construirea inventivă a modelului; b) acţiunea asupra
modelului şi studierea proprietăţilor sale; c) transferul sau extrapolarea
unor concluzii de la model la sistemul original (cel mai adesea mai
complex şi mai greu accesibil, comparativ cu modelul. Modelele vizând cu
precădere scopuri de cercetare (şi nu doar didactic-sistematizatoare)
angajează creativitatea cercetătorilor; pe lângă sinteze de legi din teoriile
deja cunoscute, vor mai fi incluse, în asemenea modele, sugestii ale
activităţii de experimentare ca şi ale experienţei din alte domenii frecventate
de creatori, ceea ce explică, în bună măsură, forţa euristică a modelelor
valoroase. In ciuda unor limite (unele schematizări şi simplificări
excesive, într-un spaţiu mai abstract, faţă de domeniul modelat, sau
transfer de informaţii fără precauţie suficientă, de la model la original, cu
denaturări ale rezultatelor finale ş. a.), metoda modelării realizează,
adesea, o îmbinare fertilă a teoriei cu experimentul şi deschide câmp
creativităţii, inven-
tivităţii cercetătorilor; ceea ce justifică o utilizare cât mai largă a ei, în
multe ştiinţe.
VI. Conceptul epistemologic de ADEVĂR
Problematica vastă privind adevărul, ca scop şi valoare centrală a
cunoaşterii, nu poate fi redusă la o definiţie gnoseologică sumară, dată
dintr-o perspectivă filosofică sau alta, a acestui concept metateoretic.
Cercetarea metateoretică a adevărului se realizează prin discipline cu
puternice implicaţii filosofice precum: logica, metodologia şi
epistemologia.
Ca teorie a structurilor formale ale cunoaşterii, logica oferă ins-
trumente indispensabile pentru a obţine şi a întemeia propoziţii adevărate.
Ea va defini complet adevărul logic, ca structură formală, tautologică şi
va preciza dimensiunile formale ale adevărului factual (din ştiinţele cu
conţinut empiric). Analiza logică a ştiinţelor permite nu numai conturarea
mai precisă a conceptului de adevăr, dar şi clarificarea altor probleme, ca
de exemplu, cele legate de paradoxurile apărute prin folosirea necritică a
acestui concept (în special, paradoxul mincinosului, devenit celebru din
antichitate).
Dezvoltarea cunoaşterii în ştiinţă şi în filosofie s-a produs frecvent,
prin detectarea de paradoxuri sau antinomii şi crearea, apoi, a unui cadru mai
larg, de depăşire a lor, cu apariţia, de regulă, a altor paradoxuri. Astfel,
paradoxuri ale infinitului actual, ce apar la Pitagora şi la eleaţi, au stimulat
elaborarea logicii aristotelice, iar pentru epoca modernă, dificultăţi din
teoria mulţimilor (de diferite puteri sau niveluri) a lui Cantor, au fost sursa
pentru remarcabilele contribuţii ale lui B. Russell, K. Goedel şi ale altor mari
logicieni din secolul al XXlea. Analize epistemologice de adâncime îi
sunt prilejuite lui Russell de milenarul paradox al mincinosului. El va
traduce propoziţia aporetică „Eu mint”, prin „Există o propoziţie pe care o
afirm şi care este falsă”. Apare astfel, mai pregnant, că aici nu se enunţă o
propoziţie definită, cu conţinut informaţional specificat. Sensul noii
propoziţii, ce o traduce pe prima, nu poate fi dat decât prin referire la
totalitatea propoziţiilor. Mai mult, sunt angajate neexplicit trei presupuneri:
a) se dispune de totalitatea propoziţiilor; b) se presupune dată această
totalitate; c) se afirmă că judecata dată în traducerea russelliană este una
din aceste propoziţii.
Dar ceea ce se afirmă despre toate propoziţiile nu este o judecată
de acelaşi tip cu o propoziţie definită. Aplicând teoria sa a tipurilor
ierarhice la paradoxul mincinosului, Russell îl va putea depăşi; aceasta
pentru că paradoxul se reduce la: „Eu afirm că aceasta este o
propoziţie falsă de primul tip”. Acest ultim enunţ afirmat este de al doilea
tip şi presupune totalitatea propoziţiilor de primul tip. Urmează că nu-i
adevărat că „mincinosul” afirmă o propoziţie falsă de primul tip.
Construcţia se dezambiguizează şi rămâne cel mult un sofism.
Cercetarea metodologică (distinctă de cea logică) abordează adevărul
ca valoare ce reglează raportul ipotezelor şi teoriilor cu datele
experimentale corespunzătoare. Vor fi adevărate ipotezele şi teoriile
selectate prin testări repetate şi severe, în experimentări de verificare şi
confirmare (falsificare), de regulă parţiale. Într-un asemenea plan,
metodologic, se poate caracteriza adevărul prin următoarele patru relaţii
(adesea nediferenţiate suficient):
a) corespondenţa cu realul;
b) reprezentarea, de regulă simbolică; c)
referinţa;
d) densitatea informaţională.
Fiecare din cele patru relaţii va avea grade de realizare. Astfel vom
putea caracteriza adevărul drept evaluarea gradului de corespondenţă
dintre mulţimea constructelor teoretice şi mulţimea obiectelor vizate,
corespondenţă dotată cu capacitate reprezentativ-simbolică, cu forţă şi
precizie referenţială şi cu transport de informaţie. (Vezi P. Botezatu,
Dimensiunile adevărului, în vol. Adevăruri despre adevăr, Ed. Junimea,
Iaşi, 1981). Abordarea epistemologică pune accentul pe probleme filosofice
mai generale cu privire la natura şi funcţiile adevărului în ştiinţă şi în
ansamblul cunoaşterii. Iată câteva întrebări epistemologice cu privire la
statutul adevărului:
a) ce gen de obiecte (mentale) sunt purtătorii adevărului?
b) ce gen de „obiect” este adevărul însuşi?
c) ce tipuri de adevăr există şi care sunt relaţiile lor reciproce?
d ) ce raport există între adevăr, semnificaţie şi verificare?
e) oare adevărul este singura valoare a cunoaşterii, şi dacă nu, în ce
raport se află el cu alte valori?
O viziune integratoare, cu valenţe interdisciplinare, asupra ade-
vărului impune o coordonare a unghiurilor de vedere logic, metodologic şi
epistemologic şi totodată, cu demersurile istorice şi critice ale înseşi
ştiinţelor, în evoluţia lor. Perspectiva general-epistemologică va considera
conceptul de adevăr ca având o generalitate indefinită, nelimitată, ca fiind,
aşadar, universal şi polimorf, deosebindu-se de un-
ghiul de vedere logic, constructiv şi univoc. Cele două perspective asupra
adevărului – logică şi epistemologică – sunt complementare, ele
completându-se reciproc.
Teorii asupra semnificaţiei adevărului şi asupra criteriilor
lui
Într-o perspectivă realistă, apropiată simţului comun, Aristotel viza
adevărul ca o corespondenţă şi ca o adecvare între enunţuri şi stările de
lucruri la care acestea se referă. (În latină: veritas est adequtio rei et
intellectus ). Poziţia aristotelică a constituit un reper major pentru
dezvoltările ulterioare ale conceptului de adevăr, vizând atât purtătorii
adevărului, semnificaţia sa şi a relaţiei de adecvare pe care o presupune. Asupra
semnificaţiei şi structurii adevărului s-au constituit ca principale orientări
epistemologice: teoria corespondenţei, teoria coerenţei şi teoria
pragmatic-instrumentalistă. Teoria corespondenţei
Cea mai răspândită doctrină epistemologică despre semnificaţia
adevărului o reprezintă teoria corespondenţei. Conform acestei doctrine,
adevărul desemnează o proprietate a cunoştinţelor, anume acordul,
corespondenţa lor cu realul, cu faptele la care ele se referă. Epistemologiile
realiste tradiţionale, preluând idei aristotelice au promovat o asemenea viziune
asupra naturii adevărului.
Sub multe aspecte, această concepţie a adevărului-corespondenţă este
considerată astăzi prea simplificatoare. Corespondenţa şi acordul între
cunoaştere şi lume nu sunt nemijlocit date, ca într-un fel de armonie
prestabilită, ci se construiesc cu dificultate. Erorile, deformările partizane
şi alte obstacole sunt, la rândul lor, prezente în cunoaştere, în opoziţie cu
adevărul, realizat dificil, în manieră activă, constructivă şi nu pasiv-
contemplativă. Viziunea realistă modernă asupra adevărului a continuat
eforturile anterioare de reconstrucţie a teoriei cunoaşterii (Bacon,
Descartes, Kant mai ales ş.a.). Ea va vedea acordul cu faptele reale prin
prisma procesualităţii complexe a cunoaşterii şi acţiunii umane; nu ca un
dat imobil, ci ca o tendinţă, niciodată definitiv încheiată, de transpunere a
realului în orizontul constructiv, ideal-simbolic al cunoaşterii noastre.
Această viziune despre „adevărul-corespondenţă” asigură nu un concept
închis, ci o idee prealabilă ce poate ghida cercetarea şi elaborarea unor
concepte noi şi a unor criterii specifice, potrivite cu particularităţile
diferitelor ramuri ale cunoaşterii. Amintita viziune nu este pertinentă
pentru logică şi matematică, ca discipline formale. Pentru a depăşi
asemenea dificul-
tăţi s-au propus ( de către Russell, Wittgenstein, Putnam, Searle ş. a.) o
serie de reconstrucţii mai precise ale adevărului-corespondenţă.
În teoriile analitice asupra adevărului s-au propus explicaţii ale
adevărului-corespondenţă în termenii izomorfismului, ca o relaţie biunivocă
între enunţul lingvistic şi faptele desemnate (Schlick, Wittgenstein).
În al său Tractatus logico-philosophicus, Wittgenstein afirma că o
propoziţie reprezintă o imagine a realităţii, iar adevărul ar apărea ca un fel
de relaţie de proiecţie între fapte şi enunţuri. Mario Bunge aduce însă
serioase obiecţii interpretării ce apelează la izomorfism. Cum
izomorfismul nu se poate realiza riguros decât între structuri matematice
bine definite, domeniul faptelor reale nu se prezintă într-o astfel de
structură. Apoi, orice teorie ştiinţifică conţine constructe care nu au
corespondent în realitate, servind de exemplu ca procedee calculatorii;
în plus, orice fragment de realitate sfârşeşte prin a evidenţia caracteristici care
nu au fost reprezentate de nici o teorie.
Adepţii viziunii holiste asupra ştiinţei critică ideea adevărului-
corespondenţă ca fiind artificial-atomistă, în compararea teoriei cu
realitatea. Aşadar, adevărul, pentru holiştii semantici precum W.O. Quine,
ar trebui înţeles nu în sensul corespondenţei elementelor de cunoaştere
(enunţuri) cu realitatea. „Dacă există vreo corespondenţă între teorie şi
fapte, scrie Quine în studiul său Două dogme ale empirismului, ea trebuie
să fie globală şi nu punctuală”. Viziunea modernă a adevărului-
corespondenţă va implica reconstrucţia întregii complexităţi a confruntării
teoriilor ştiinţifice cu realitatea.
Adevărul este centrat, în ştiinţele factuale, pe corespondenţă, dar într-o
manieră globală şi sintetică. Un enunţ teoretic din ştiinţele factuale va fi
declarat adevărat dacă el este armonizat, este în acord cu o mulţime de alte
enunţuri teoretice şi empirice, toate aceste enunţuri având referinţă în plan
factual.
Teoria coerenţei
Conform acestei doctrine, adevărul vizează concordanţa reciprocă a
ideilor, coerenţa lor logică. O asemenea concepţie asupra adevărului a fost
parţial prezentă în raţionalismul cartezian clasic şi mai ales în unele
interpretări comode privind statutul logicii şi matematicii. Sunt puţine
doctrine contemporane care să prezinte adevărul ca reductibil la coerenţă
pură. Numim uneori teorii ale coerenţei pe acelea care doar
supraestimează rolul coerenţei în determinarea efectivă a adevărului
De exemplu, concepţia lui B. Blanshard din lucrarea sa The Nature of
Thought, 1939. Potrivit lui B. Russell,
coerenţa ca definiţie unică a adevărului eşuează, deoarece „nu există nici o
dovadă că poate exista un singur sistem (de convingeri) coerent; apoi coerenţa,
prin care s-ar defini adevărul, presupune deja adevărul legilor logice. Două
propoziţii sunt coerente atunci când amândouă pot fi adevărate şi sunt
incoerente atunci când cel puţin una trebuie să fie falsă. Pentru a şti dacă
două propoziţii pot fi ambele adevărate trebuie să cunoaştem adevăruri
(prealabile), precum legea noncontradicţiei” (Problemele
filosofiei, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 80). Dacă această lege am
presupune că este falsă, nimic nu ar mai fi incoerent, în raport cu orice
altă cunoaştere. Rezultă că legile logicii oferă cadrul, în interiorul căruia se
aplică testul coerenţei, dar ele însele nu pot fi întemeiate pe acest test.
Coerenţa nu poate fi acceptată ca semnificaţie a adevărului, deşi este
o condiţie a adevărului (după ce se cunoaşte un număr anumit de
adevăruri). În cadrul teoriei coerenţei s-a încercat reconstrucţia mai
riguroasă a conceptului de adevăr, mai ales ca derivabilitate logică sau
demonstrabilitate. A. Tarski a precizat teoria adevărului prin coerenţă ca şi
raportul între adevăr şi demonstrabilitate. Importanţa teoriei adevărului-
coerenţă constă în sublinierea caracterului sistemic al cunoaşterii
adevărate, a structurii ei logice. Este imposibil a cunoaşte adevărul de
profunzime al unei propoziţii considerată în totală izolare. Totuşi,
printr-o absolutizare a momentului structurii şi coerenţei se ajunge la
poziţii formaliste, ce minimalizează rolul esenţial pentru adevăr, al
confruntării cu obiectul extern ; se supraestimează, deci, conformitatea cu
elemente interne ale cunoaşterii (axiome, evidenţe certe, structuri necesare
ş.a.)
Teoria pragmatică
Adevărul, ca valoare şi scop al cunoaşterii, a mai fost conceput şi
tratat din perspectiva aşa-numitei doctrine pragmatice (reprezentată
mai ales de gânditori americani: C.S. Peirce, W. James, J. Dewey ş.a.). În acord
cu pragmatismul, adevărul este caracterizat nu atât prin corespondenţă, ce ar
implica pasivitate şi contemplativism, ci prin utilitate şi eficacitate a
cunoaşterii în raport cu lumea, punându-se accentul pe caracterul
instrumental, activ, al ideilor adevărate.
W. James face din problema adevărului şi a semnificaţiei o temă
centrală a gândirii sale, plecând de la concepţia comună a adevărului-
corespondenţă. Pentru el adevărul cunoaşterii reprezintă un proces, nu o
calitate „în sine”, atemporală. Delimitându-se de raţionalismul clasic,
pentru care adevărul apare mai mult ca o abstracţie în sine, prag-
matismul „intenţionează să transforme adevărul într-o valoare efectivă în
cadrul experienţei, să convertească noţiunea absolut vidă a unei soluţii
statice de corespondenţă între minţile noastre şi realitate, în aceea a unei
relaţii bogate şi active între gândurile noastre speciale şi marele univers al
experienţei, în care ele îşi joacă rolul şi sunt utilizate”. (Pragmatism,
Harvard, Mass. 1975, p. 39). Se pune accentul nu pe o corespondenţă statică,
ci pe valoarea instrumentală a ideilor. Adevărul va fi, astfel, „numele
procesului viu prin care ideile sunt asimilate, coroborate, validate şi
verificate. Când o idee devine relevantă pentru unul din aspectele practicii
noastre, putem spune despre ea că este utilă deoarece este adevărată, sau
că este adevărată deoarece este utilă”. (Apud I. Pârvu, Teoria cunoaşterii
ştiinţifice. Conceptul de adevăr, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 395).
Doctrina pragmatică a adevărului a fost supusă criticii de diferiţi filosofi ai
ştiinţei. Cum arăta I. Pârvu, dacă dintre ideile de bază ale pragmatismului
se poate admite aceea că unele concepte sintactice sau semantice
(demonstrabilitate, adevăr, semnificaţie ş.a.) au corespondent pragmatic,
teza lui tare, reducţionistă, după care toate conceptele sintactice şi
semantice trebuie definite în termeni pragmatici este falsă. (Ibidem, p.
396). Doctrina pragmatică a adevărului apare astfel, nu atât o teorie propriu-
zisă despre semnificaţie şi adevăr, cât un demers metodologic general de
aplicare a unor idei teoretice la fapte particulare, sau, cum s-a spus, o
schiţare a unei metodologii a raţiunii practice. Influenţa doctrinei
pragmatice a adevărului este însă considerabilă, mai ales în filosofia
analitică, sau la reprezentanţii şcolii istorice în filosofia ştiinţei (Th.
Kuhn, St. Toulmin).
În lucrări ale altor remarcabili filosofi ai ştiinţei (K. Popper, M.
Bunge) se propune o sinteză între ideea adevărului-corespondenţă şi aceea a
adevărului-coerenţă, când este vorba de adevărul din ştiinţele factuale.
Coerenţa constă în acordul interpropoziţional – în special al propoziţiilor
teoretice cu cele descriptiv-experimentale – iar corespondenţa va pune
accent pe referinţa factuală. Corespondenţa, sau gradul de adecvare este
testat şi prin coerenţă, astfel încât coerenţa oferă un criteriu al adevărului,
dar nu definiţia lui.
Aşa cum ştiinţele factuale integrează matematica şi logica în calitate
de teorii ( logic) anterioare, la fel, conceptul adevărului-corespondenţă
poate integra, ca un moment al său, conceptul adevăruluicoerenţă. Aşadar,
asemenea analize epistemologice permit a constitui şi a aprofunda o
doctrină sintetică asupra adevărului.
Tipuri principale de adevăr
Studiul logic şi epistemologic al ştiinţelor, al cunoaşterii în
ansamblu, permite evidenţierea unor criterii în funcţie de care vom distinge
tipuri variate de adevăr.
În funcţie de modalităţile principale ale activităţilor spiritului uman
vom delimita: adevărul cunoaşterii comune, apoi cel ştiinţific, cel filosofic
sau cel artistic.
În interiorul cunoaşterii ştiinţifice vom putea distinge: a) după
ramurile ştiinţei: adevăr matematic, cel din biologie, cel din fizică etc. b)
după criterii logico-metodologice: adevăruri factuale şi cele logicformale;
sau adevăruri sintetice şi adevăruri analitice.
Adevărul logic-formal îl întâlnim în logică şi matematică, discipline
ale căror teorii abstracte nu au direct referinţă în lumea reală externă. Se pot
distinge, după criterii vizând nivelul de abstracţie al teoriilor logice şi
matematice, un adevăr formal într-o variantă mai abstractă (pentru teorii
formale); apoi varianta mai concretă, pentru teorii logice şi matematice
interpretate. O interpretare (realizare) posibilă M, a teoriei T, în care
toate enunţurile valide logic ale lui T sunt adevărate în M se numeşte
model al lui T. De exemplu, pentru teoria abstractă a logicii
propoziţiilor, cu operatorii: negaţie, conjuncţie, disjuncţie
neexclusivă ş.a. s-a construit modelul tehnic al circuitelor şi contactelor
electrice, cu dispozitive ca: inversor, circuit în serie, circuit în paralel ş.a., ce
„traduc” operatorii logici amintiţi. Adevărul logic abstract: p v Np (legea
terţului exclus) din teoria formală a logicii propoziţiilor, are drept
interpretare, în exemplul dat, un adevăr ceva mai concret (garantat tot
formal), anume: într-un circuit cu două întrerupătoare legate în paralel (ca
interpretare a lui „sau”), dinte care unul este închis (p) şi altul deschis
(Np), curentul electric va putea trece întotdeauna. Definiţia adevărului
formal în teoria modelelor a fost construită de Alfred Tarski şi ea a fost mai
pe larg folosită în studiile de fundamente ale matematicii şi logicii.
Matematica fundamentală, în strânsă unitate cu logica, tratează
structurile posibile, abstracte, ale gândirii. Pe baza acestei caracteristici, M.
Bunge şi alţi epistemologii au considerat că există o „neutralitate”
ontologică a matematicii. Aceasta, nefiind o teorie specială a unui domeniu
determinat al realităţii materiale sau spirituale, se prezintă ca „tehnica
ideală”, un organon universal al cunoaşterii problematizante, cu aplicaţii
în cvasitotalitatea ştiinţelor. Creând aparate
conceptual-structurale tot mai complexe şi mai suple, matematica, în
calitate de tehnică intelectuală, nu se mai evaluează atât ca adevărată sau
falsă, cât ca operantă, productivă sau inoperantă, neproductivă. Adevărul
factual
Problematica adevărului factual este solidară, în primul rând cu
teoria adevărului-corespondenţă, incluzând (ca o componentă) şi aspecte ale
adevărului logic-formal, dominat de coerenţă.
Caracterizând cunoaşterea despre lumea extraconceptuală, adevărul
factual reprezintă o relaţie de adecvare între enunţuri afirmative sau
negative şi referenţii acestora din realitatea externă. Prin aceste enunţuri,
de regulă, sunt vizate domenii limitate ale realului exterior, într-o manieră
aproximativă; astfel, ele sunt numai parţial adevărate, iar atribuirea valorii
de adevăr factual, fundându-se pe experimente şi observaţii, este
contingentă şi nu necesară.
Ţinând seama de infinita diversitate a adevărurilor factuale posibile, nu
există proceduri unice de decizie pentru aflarea şi verificarea acestora, ci
doar criterii specifice empirice pentru a le estima, criterii cu caracter
contingent, neunivoce şi necesare. Adevărul analitic şi adevărul sintetic
Epistemologii raţionalişti clasici, precum Leibnitz şi Kant, au susţinut
ideea unei deosebiri de natură, radicală, între adevărurile analitice (de raţiune)
şi adevărurile sintetice (de fapt).Această demarcaţie strictă a fost reluată
în epistemologia neopozitivistă modernă, cu intenţia de a delimita
principalele tipuri de cunoaştere, cu formele lor diferite de construcţie,
verificare şi validare.
Kant definea propoziţiile analitice (ce exprimă adevăruri analitice), ca
fiind acele care prin predicatul lor logic nu adaugă subiectului ceva nou, ci
explicitează ceea ce era deja cuprins, implicit, în subiectul respectivei
propoziţii. De exemplu: „orice corp este întins” sau „orice plan este
bidimensional”. Când predicatul nu este cuprins în subiect, dar stă în
legătură cu el, propoziţia respectivă este sintetică şi ea extinde
cunoaşterea, adăugând elemente noi. O asemenea propoziţie sintetică din
fizică este: „Toate corpurile sunt grele”.
Ideea că predicatul este conţinut în subiect, prin care Kant defineşte
adevărul analitic, nu este, totuşi, suficient explicitată. S-a încercat o
precizare a ideii kantiene despre analiticitate în teoria modernă a
sensului (intensiunii) termenilor şi propoziţiilor, prin ideea de
sinonimie. Astfel, prin analiză semantică, se defineşte ca adevăr
analitic, acea propoziţie adevărată în virtutea sinonimiei termenilor din
respectiva propoziţie, indiferent de raportarea respectivilor termeni la
evenimente ale lumii externe. De exemplu: „orice celibatar este necă-
sătorit”. Prin definiţii corespunzătoare ale celor doi termeni din exemplul
dat, respectiva propoziţie poate fi redusă, în urma unor substituţii, la legea
logică a identităţii.
Propoziţiile sintetic adevărate nu se reduc la legi logice şi nu pot fi atestate
doar prin demersuri logice. Propoziţia factuală: „În vara asta a plouat
puţin” nu are o bază exclusiv logică, iar adevărul ei sintetic depinde
fundamental de achiziţii perceptive şi măsurători empirice. Quine arată că
suntem tentaţi să presupunem că adevărul unui enunţ este oarecum
analizabil într-o componentă logico-lingvistică şi o componentă factuală;
se admite apoi că, în anumite enunţuri, componenta factuală este nulă şi
acestea ar fi analitic adevărate. Totuşi, o graniţă între enunţurile analitice
şi cele sintetice nu a fost trasată. Admiterea acestei graniţe de către
adepţii neopozitivismului ar fi, după Quine, „o dogmă neempirică a
empiriştilor” (Două dogme ale empirismului, in vol. Epistemologie,
orientări contemporane, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 49). În spiritul
viziunii sale holiste asupra ştiinţei, Quine afirmă că ştiinţa, luată global,
are o dublă dependenţă: de limbaj şi de experienţă; dar această dualitate nu
poate fi trasată semnificativ pentru enunţurile ştiinţei luate unul câte unul.
Pentru a considera mai adecvat problematica adevărului, a bazelor sale
logice şi empirice din ştiinţele factuale, unitatea semnificaţiei empirice
este ştiinţa întreagă şi nu enunţurile separate ale acesteia.
Epistemologii şi oamenii de ştiinţă s-au preocupat cu continuitate nu
numai de natura şi tipologia adevărului, ci şi de precizarea unor criterii
ale adevărului, prin care acesta să poată fi recunoscut şi verificat.
Închiderea într-un univers spiritualist a generat poziţii sceptice, de
negare a adevărului obiectiv, sau viziuni reducţioniste, de identificare a
adevărului cu unele criterii limitate ale acestuia precum: evidenţa raţională,
coerenţa, sau consensul şi utilitatea intersubiectivă. Gânditorii realişti
contemporani au promovat teza că adevărul nu se verifică doar prin
gândirea pură, ci făcând apel la practica umană, ca un criteriu suplu,
evolutiv, al cunoaşterii adevărate. Practica, prin natura ei dublă, obiectivă
şi subiectivă totodată, oferă planul comun de întâlnire a idealului cunoaşterii
cu realul, permiţând confruntarea lor. Prin intermediul acţiunii umane
practice, desfăşurată în afara conştiinţei, în contact direct cu lumea
sensibilă, se pot raporta şi face să
„corespundă” cunoştinţele şi realitatea pe care ele o vizează. Astfel, prin
deschiderea, perfectibilitatea şi relativitatea sa, practica funcţionează ca un
criteriu suplu şi eficace, nepermiţând unilateralităţi precum: absolutismul
dogmatic sau relativismul subiectivist. Practica se poate desfăşura şi
organiza în forme suficient de precise pentru a permite să se distingă
adevărul de falsitate şi de himere. Având şi limite inerente, legate de epoca sa
istorică, practica nu poate însă asigura definitiv o teorie sau alta.
Întrucât definirea adevărului nu ne oferă şi criteriul de verificare
pentru adevăr, devine necesară aflarea unor criterii şi proceduri pentru
recunoaşterea sa, sau a absenţei sale (falsul). Pentru ştiinţele formale
(logica şi matematica fundamentală), demonstraţia este metoda şi
criteriul de bază pentru afirmarea şi verificarea adevărului enunţurilor
(chiar dacă mulţimea enunţurilor adevărate – logice şi matematice – este
mai largă decât mulţimea enunţurilor demonstrabile.) În extinderea
frecventă a enunţurilor demonstrabile, folosim noţiunea epistemologică de
adevăr, ca un ghid indispensabil, admiţând noi axiome şi noi reguli de
demonstraţie, numai când avem temeiul să postulăm că noile axiome sunt
enunţuri adevărate, iar noile reguli nu pot duce, prin aplicarea la enunţuri
adevărate, decât numai la alte enunţuri adevărate. Conceptul mulţimii
enunţurilor adevărate funcţionează ca o idee regulativă, „ca o limită ideală,
care nu poate fi atinsă efectiv, dar către care încercăm să ne apropiem,
prin extinderea succesivă a mulţimii enunţurilor demonstrabile” (A.
Tarski, Adevăr şi demonstrabilitate în Epistemologie, Orientări
contemporane).
Pentru enunţurile din ştiinţele factuale, criteriile de adevăr vor diferi
faţă de cele din ştiinţele formale. Dacă în acestea din urmă, principalele
proceduri şi criterii de verificare a adevărului sunt: demonstraţia,
construcţia unui model (interpretări) sau a unui contraexemplu, în ştiinţele
cu conţinut empiric, verificarea adevărului ipotezelor şi teoriilor presupune
convergenţa mai multor criterii şi demersuri de testare: cele de ordin
logico-conceptual, intrateoretice şi metateoretice, dar mai ales, cele
experimentale.

Bibliografie selectivĂ

Acsinte Dobre, Introducere în epistemologie, ediţia a doua, Ed. Fundaţiei


România de Mâine, Bucureşti, 2002.
St. Georgescu, M. Fonta, I. Pârvu, Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Acade
miei, Bucureşti, 1982 (capitolele 2, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, 14 ).
x x x , Epistemologie. Orientări contemporane, Ed. Politică, Bucureşti, 1974. R.
Descartes, Texte fundamentale, Col. Incitatus, Ed. Antet, Bucureşti, 2000
(Discurs asupra metodei, Meditaţia a VI-a, Reguli pentru îndrumarea
spiritului).
I. Kant, Critica raţiunii pure, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 (Prefaţa la ediţia a II-a,
Introducere, Estetica transcendentală). Th. Kuhn, Structura revoluţiilor
ştiinţifice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.
Semestrul II
Obiective
Continuând problematica legată de ştiinţă şi impactul ei major în lumea
contemporană, cursul dezvoltă categorii şi concepte fundamentale ale
epistemologiei, tipuri de cauzalitate şi de construcţie inferenţială în ştiinţe,
problematizarea şi tipologia problemelor şi a soluţiilor; apoi creativitatea
ştiinţifică şi factorii metodologiei stimulatori ai acesteia, riscul ştiinţific şi
tehnologic, interdisciplinaritatea în plan metodologic ş.a. Va fi vizată
explicitarea raporturilor evolutive dintre ştiinţă şi societate, dintre ştiinţă,
tehnologie şi moralitatea vieţii sociale. Eseurile scrise (referate) obligatorii
ale studenţilor, ca şi examenul final vor contribui la formarea gândirii critice
şi a deschiderii spre cercetare şi înnoire a cunoaşterii, la cei interesaţi.
Prezentată mai în detaliu, tematica de curs va consta din urmă-
toarele subteme: geneza şi statutul epistemologic al problemelor; structura
şi tipologia problemelor ştiinţifice; abordarea lor interdisciplinară. Inferenţa
inductivă; tipuri principale şi trăsături caracteristice. Forme ale inferenţei
deductive în ştiinţă; critica aşa-zisului „cerc vicios” al deducţiei. Modele ale
cauzalităţii în filosofie şi ştiinţă; complexitatea cauzalităţii în viaţa socială;
„temele” lui Holton şi rolul lor în evoluţia cercetării ştiinţifice; creaţia şi
creativitatea în ştiinţă, ca problemă epistemologică; structuri logice şi
construcţii metaforice ale limbajului şi rolul lor în creativitatea ştiinţifică;
conceptul de risc în tehnologie şi ştiinţă; interacţiunea dintre morală, ştiinţă
şi tehnologie; probleme de etică a cercetării ştiinţifice.
Vor fi expuse mai pe larg doar o parte dintre aceste teme şi subteme
epistemologice, urmând ca, pentru examen, să se completeze prezenta
sinteză cu studiul sistematic al cursului tipărit (Acsinte Dobre, Introducere în
epistemologie, ediţia a II a, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2002) şi, cel puţin, al bibliografiei obligatorii.
Una din cerinţele importante ale examenului scris este formularea şi
argumentarea succintă a două idei de bază ale referatului
(eseului) propriu, elaborat în scris şi predat în prealabil. La aceasta se
adaugă tratarea a două subteme din cursul tipărit (capitolele 7, 9, 10, 11,
12, 13, 14, 15).
Considerând procesualitatea cunoaşterii ştiinţifice în context socio-
cultural larg, am putea vorbi de o anumită ciclicitate a etapelor sale
principale. Dintre aceste etape menţionăm pe aceea a generării şi
structurării problemelor ştiinţifice – ca una de început relativ, pe de o
parte, şi pe aceea a impactului ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii şi a
mediului ambiant, ca un fel de închidere a unui ciclu, cu generarea de noi
probleme, mai complexe, şi deschiderea unui nou ciclu al cercetării, pe de
altă parte. Aceste două etape vor fi prezentate mai sistematic în
continuare (ele constituie şi capitole ale cursulu i tipărit); pentru o
viziune mai cuprinzătoare – incluzând şi celelalte etape – trimitem, din nou
la întregul nostru curs pentru anul al II-lea şi la bibliografia însoţitoare.
I. Problema ştiinţifică şi problematizarea în ştiinţă 1.
Geneza şi statutul epistemologic al problemei
Investigaţia epistemologică a evidenţiat că activitatea ştiinţifică se
declanşează cu punerea de probleme pentru care se caută soluţii,
respectivele soluţii generând la rândul lor noi probleme. Nivelul atins de
ştiinţă este esenţial corelat cu numărul şi valoarea problemelor
formulate şi soluţionate, cu deschiderile oferite de soluţii, către noi
probleme de profunzime ale cercetării din viitor.
Unei metodologii carteziene prea rigide, G. Deleuze îi reproşa
direcţionarea către probleme simple, presupuse ca date şi nu către do-
meniul invenţiei problematice, al constituirii problemelor însele şi al
punerii şi explicitării întrebărilor subiacente.
O teorie a problemelor şi a întrebărilor nu se deduce dintr-o teorie a
propoziţiilor simple, presupuse ca prealabile (evidenţe). Este cel puţin
simplificator a susţine că problemele sunt date de-a gata şi că ele dispar în
soluţie sau că activitatea de a gândi n-ar începe decât cu căutarea
soluţiilor şi n-ar privi decât soluţiile. C. Noica aprofunda într-un studiu din
19871 statutul întrebărilor şi problemelor, implicând intersecţia necesară a
două unghiuri de vedere: primul este cel al

1
C. Noica, Questioning and beeing, în Questioning Exchange, vol. I, nr.
2.
1987.
subiectului întrebător, iar al doilea constă din perspectiva obiectivă,
solidară cu obiectul vizat prin întrebare. Problema şi întrebările
subiacente implică atât o distanţare provizorie – oarecum analoagă cu
îndoiala carteziană – faţă de realitate aşa cum ea există; ceea ce se
manifestă formal-lingvistic prin inversarea relaţiilor atributive: subiect-
predicat logic, sau prin negarea provizorie a lor.
În măsura în care, din perspectiva subiectului întrebător, întrebarea
implică şi o anumită suspendare a obiectului vizat, ea ne plasează într-un
plan al virtualului, depăşind deci un răspuns încheiat sau altul. Despre o
metaîntrebare de genul: „de unde vin întrebările şi problemele?” am putea
afirma, precum G. Deleuze, că acestea nu exprimă o stare provizorie şi
subiectivă în ştiinţă, ci, au fundament ontologic. Ele introduc în joc atât
pe cel care pune întrebări (natura nu întreabă), cât şi obiectul acestora şi se
supun ele însele chestionării. Se oferă astfel un fel de revelaţie a ontos-ului
în autodevenire, în măsura în care nu se limitează nici numai la obiectul
întrebării, nici la cel ce pune întrebări, ci „îi uneşte în articularea propriei lor
diferenţe”2.
Pe fondul filosofic al analizei problemelor s-au dezvoltat alte unghiuri de
vedere, mai specializate în cercetarea problemelor: cel psihologic, cel pedagogic,
cel logic sau cel lingvistic ş.a.
Problemele apar pe terenul raporturilor complexe dintre subiect şi
obiect, ca expresie a eforturilor de cunoaştere şi acţiune, de asimilare în
plan teoretic şi practic a domeniului obiectiv investigat. Orice problemă
este solidară cu o situaţie problematică ce include obstacole, dificultăţi în calea
cunoaşterii; de asemenea, include trebuinţele şi aspiraţiile umane de a
depăşi respectivele dificultăţi.
Marea varietate a situaţiilor problematice nu poate fi cuprinsă decât
incomplet şi sumar prin exemplificări generale de tipul celor ce urmează:
a) apariţia unei contradicţii între informaţia existentă şi noi fapte (mai
ales de natură experimentală), fapte neintegrabile teoretic în vechile
cunoştinţe;
b) slaba întemeiere de ordin logic sau de ordin factual a unei ipoteze
sau teorii atractive;
c) absenţa sau insuficienţa unor mijloace şi căi de abordare potrivite
unui obiect ce a intrat în sfera de interes practic sau cognitiv;

2
G. Deleuze, Diferenţă şi repetiţie, Ed. Babel, Bucureşti, 1995, p. 300.
d) dificultăţi în extrapolarea anumitor rezultate ale ştiinţei la alte domenii
decât cele unde au fost obţinute şi testate ca valabile ş.a.
Exprimând o nevoie de spor de cunoaştere, problema este şi o
cunoaştere despre necunoaştere; ea exprimă posibilitatea şi necesitatea
mişcării înainte a cunoaşterii, a trecerii de la o etapă la alta, de la „vechi”
la „nou” în cunoaştere.3
2. Structura problemei şi principalele tipuri de probleme
În ştiinţă nu apar probleme strict izolate, ci ele se ivesc şi se dezvoltă
în cadrul unor sisteme de cunoştinţe (teorii sau fragmente de teorii,
paradigme etc.). Cunoaşterea anterioară, numită şi „de fond” stă la baza
formulării noii probleme, apoi a elaborării de ipoteze, ca soluţii parţiale.
Respectivele ipoteze vor fi testate, selectate, unele abandonate, în efortul
de soluţionare propriu-zisă a problemei (efort ce implică punerea în lucru
a cunoaşterii de fond, cu formele ei principale: observaţie, experiment,
ipoteze, teorii şi metateorii, paradigme de cercetare etc.).
Problemele – presupunând o cerere de informaţie nouă, vor conţine,
inevitabil, întrebări solidare cu anumite presupoziţii aparţinând cunoaşterii
de fond.
În structura problemei, o primă articulaţie o constituie adevărul
presupoziţiilor. Fără presupoziţii adevărate ale întrebării şi deci ale
problemei, nu se poate dispune de un răspuns adevărat. Cerinţa adevărului are
însă grade de realizare, întrucât nu dispunem de presupoziţii ultime,
absolute, ci doar relative. Anumite presupoziţii pot fi mai sigure într-un
context, dar mult mai îndoielnice în alte contexte noi.
Problema are, de asemenea, în structura sa, o bază şi un răspuns
(soluţie). Baza va fi acea parte a problemei care expune obiectivul urmărit
şi afectat, în prezent, de interogaţie. În sfârşit, răspunsul (soluţia) se constituie
din acele enunţuri care dacă ar fi adevărate ar satisface cererea de
informaţie prezentă în problemă (prin întrebare).
Studiul epistemologic al problemelor oferă diferite clasificări ale
răspunsurilor şi implicit ale soluţiilor. Putem delimita astfel răspunsurile
parţiale de cele complete, sau răspunsurile directe de cele indirecte (uneori
singurele accesibile).

3
Vezi C. Grecu, Problema ştiinţifică, în vol. Teoria cunoaşterii ştiin
ţifice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 151.
Importanţa unei bune clasificări a problemelor decurge din faptul că
sesizarea adecvată a tipului sau clasei căreia îi aparţine o problemă, va
induce şi un anumit tip de rezolvare mai adecvat.
Între clasele de probleme delimitate nu există bariere rigide, putând
să apară cazuri intermediare. Totuşi, putem distinge, utilizând o anumită
idealizare, mai multe clase sau tipuri de probleme. O primă clasificare
delimitează problemele ştiinţifice de cele practice. Problemele practice au
ca deziderat găsirea unor acţiuni şi tehnici prin care se pot controla sau
transforma fragmente ale naturii sau vieţii sociale, potrivit cu trebuinţe
umane încă neîmplinite, producându-se, prin rezolvare, valorile şi situaţiile
obiective dorite.
Problemele ştiinţifice se caracterizează prin depăşirea unor dificultăţi
de cunoaştere, prin obţinerea de informaţii ştiinţifice noi.
Cele două tipuri amintite nu sunt separate rigid; problemele ştiinţifice se
răsfrâng asupra unor chestiuni anterior puse doar la nivelul practic-empiric. De
exemplu, elaborarea de noi aliaje, utile, de noi medicamente ş.a., prin
intervenţia cercetărilor chimice şi biologice ulterioare.
În sens invers, rezolvarea unor probleme practice (de exemplu, de
alimentaţie, de construcţii ş.a.) pot oferi sugestii de edificare şi soluţionare
a unor probleme ştiinţifice.
O altă clasificare distinge problemele ştiinţifice de cele didactico-
pedagogice. Apărute în comunicarea dintre maestru şi discipol, între
profesor şi elev, problemele didactice se caracterizează prin faptul că
profesorul cunoaşte soluţiile, cel puţin în principiu; soluţinarea acestor
probleme nu sporeşte informaţia cognitivă a profesorului, ci doar pe aceea a
învăţăceilor săi. Spre deosebire de tipul didactic, tipul ştiinţific de problemă
autentică are soluţii ce nu sunt încă cunoscute de nimeni. Ele sporesc
informaţia ştiinţifică existentă până atunci, în domeniul vizat. Deoarece
între învăţământ (mai ales cel de nivel universitar) şi cercetare novatoare
există întrepătrundere, cele două tipuri de probleme nu sunt separate rigid prin
graniţe de netrecut.
În interiorul clasei problemelor ştiinţifice se pot delimita subclasele
formate din: a) problemele teoretice şi b) problemele metateoretice. Clasa
(a) vizează descoperirea de noi fenomene şi proprietăţi, de noi relaţii,
(inclusiv legi), în domeniul unei ştiinţe sau alteia. Clasa (b) este
direcţionată către analiza căilor, a mijloacelor şi modalităţilor de
cunoaştere şi este mai activă, mai densă, în momentele de salt în
dezvoltarea ştiinţelor, când se caută noi metode, chiar noi paradigme de
cercetare (sunt numite şi metaprobleme).
Am exemplificat anterior metaproblema prin metaîntrebarea: de
unde vin întrebările? (G. Deleuze); alt exemplu ar fi: când şi de ce este înlocuită
o paradigmă de cercetare cu alta nouă? (Th. Kuhn).
În viziunea epistemologică istoristă a lui Th. Kuhn, problemele
sunt clasificate în:
– normale – cele constituite în cadrul unei anumite paradigme de
cercetare, fără a pune în discuţie metodele şi teoriile principale exis-
tente;
– anomalii – cele care vizează trecerea la noi teorii şi înlocuirea
vechii paradigme cu o alta nouă, în măsura în care rezolvarea lor introduce
idei radical-noi, mai profunde.
După criterii epistemologice curente, problemele ştiinţifice se
divizează în:
– clasa celor formale, ce aparţin mai ales logicii şi matematicii;
– clasa celor factuale, la rândul lor subdivizate în „empirice” (a
căror rezolvare apelează la metode empirice, la observaţii şi măsurători) şi
în „teoretice” (care se soluţionează prin metode teoretice legate de
formularea şi testarea ipotezelor generale, a teoriilor în lucru, de asigurarea
consistenţei logice a acestora).
După tipul de răspunsuri pe care le generează, problemele ştiinţifice
se mai împart în închise şi deschise. Pentru cele închise mulţimea
răspunsurilor posibile este complet dată sau cel puţin există o metodă,
efectivă, de aflare a tuturor răspunsurilor posibile. În schimb, pentru cele
deschise mulţimea răspunsurilor posibile nu este determinată, nici nu
există o metodă precum aceea amintită mai sus. Probleme ce păreau
închise pot primi noi răspunsuri imprevizibile iniţial şi astfel vor trece în
clasa celor deschise; separarea nu este deci decât relativă.
Lăsând de o parte unele probleme clar soluţionate, cum ar fi
acelea din fizică despre posibilitatea unui perpetuum mobile sau despre
existenţa eterului, cele mai multe probleme ştiinţifice sunt deschise.
3. Rolul propulsor al problemelor în cunoaştere
Problemele bine puse constituie o importantă forţă motrice ima-
nentă, pentru cunoaştere.
Maniera de a le formula, natura şi adâncimea lor îşi pun pecetea
asupra dezvoltării cunoaşterii, asupra valorii şi profunzimii rezultatelor
cognitive obţinute.
Se poate remarca uşor că o bună selectare şi tratare a problemelor
într-un domeniu înseamnă a fixa o linie fecundă de cercetare, o direcţie
majoră a înaintării ştiinţei respective; invers, cantonarea în probleme
neinspirat alese, superficiale, va echivala cu frânarea şi stagnarea
cercetării în respectivul domeniu (aşa a fost, de exemplu, cazul când
ideologia totalitară îşi punea amprenta asupra orientării problemelor de
cercetat în domenii ca biologia, genetica, sociologia ş.a., în ţările foste
comuniste).
Şi atunci când nu sunt rezolvate imediat, problemele de profunzime
sunt factori de mobilizare, de accelerare a cercetării; ele polarizează –
după ce au fost formulate de mari savanţi – eforturile unor grupuri mai
mari de cercetători, inclusiv ale celor dintr-o nouă generaţie, orientându-
se progresul ştiinţei. Exemplare în acest sens sunt problemele formulate de
Newton, în Optica sa şi cele formulate de Hilbert în matematica de la
începutul secolului al XX-lea.
Într-o schemă structurală simplificată a problemei vor apărea
următoarele elemente:
– datele (cunoştinţe şi informaţii ştiute şi admise ca bază de „atac” în
înaintarea cunoaşterii);
– necunoscute, având totuşi un orizont de aşteptare oarecum
cunoscut;
– una sau mai multe corelaţii determinate între date şi necunoscute.
Astfel problema ştiinţifică vizează nu numai o limită a cunoştinţelor
existente, ci şi o conturare, fie şi parţială a „necunoscutelor”, care devin astfel
obiect al mobilizării gândirii ştiinţifice, al interesului viu al cercetărilor.
Mobilizarea cercetărilor prin paradigmă, în sensul lui Kuhn, nu exclude
mobilizarea prin probleme deoarece o componentă centrală a paradigmei
o constituie problemele (cele exemplare, cu precădere).
Capul de pod către necunoscut îl constituie ipoteza ştiinţifică şi
aceasta din urmă este indisolubil legată cu problema de cercetat (ceea ce a
pus în evidenţă explicit F. Gonseth în primele două din cele patru faze ale
metodologiei sale de deschidere la experienţă).
Ipoteza nouă, valoroasă nu apare mecanic, prin simple generalizări
inductive asupra observării faptelor, ci ea va fi o soluţie provizorie a unei
probleme bine formulate. Rezultatele testării sistematice a ipotezei pot adesea
să ducă la restructurarea şi reformularea (uneori radicală) a problemei
însoţitoare.
Prin punerea şi soluţionarea de variate probleme se constituie şi se
dezvoltă noi metode de cercetare în ştiinţă, până la apariţia de noi
paradigme, apariţie corelată cu aşa-numitele probleme-anomalii). Chiar
şi problemele de rutină pot să perfecţioneze unele metode legate de vechea teorie
şi să genereze noi căi metodologice.
O bună analiză şi cunoaştere a problemei va duce la o alegere a
metodelor celor mai potrivite pentru soluţionarea urmărită.
Dinamica problemelor ştiinţifice explicitează şi realizarea funcţiilor
teoriei ştiinţifice (funcţia de explicaţie, de predicţie s.a.). Astfel, o
ipoteză cu rolul de soluţie provizorie este şi o explicaţie pentru latura
necunoscută dintr-o problemă corespunzătoare. Realizarea explicaţiei
ştiinţifice, ca şi a predicţiei sau retrodicţiei, prin teoria ştiinţifică nu se
poate separa de punerea şi rezolvarea de probleme şi întrebări
pertinente (de ce? de când? ş.a.).
4. Rolul şi evoluţia pseudoproblemelor în ştiinţă
Într-o disciplină ştiinţifică sau alta, putem evidenţia câmpuri
problematice generatoare de sens cognitiv. Falsitatea (ca şi adevărul) la
nivelul problemelor diferă de falsitatea (respectiv adevărul) la nivelul
soluţiilor localizate. Falsul la nivelul problemelor se manifestă prin
nonsens, prin contrasens şi caracterizează cea ce numim pseudoproblemă.
În orientarea neopozitivistă din filosofia ştiinţei s-a supraestimat distincţia
dintre problemele ştiinţifice autentice şi pseudoprobleme, blamate ca
purtătoare de iluzii „metafizice”.
Prezenţa pseudoproblemelor (ca probleme defectuoase, aparente) în
ştiinţă este în bună măsură firească, adesea cu rol fertil.
Între sursele generale ale pseudoproblemelor am putea reţine:
a) relativa independenţă a subiectului cunoscător faţă de domeniul
cercetat;
b) caracterul inevitabil limitat al posibilităţilor de cunoaştere ale
subiectului într-un moment sau altul şi complexitatea infinită a
obiectului vizat;
c) alţi factori limitatori de natură psihologică, sociologică, culturală,
dintr-o etapă istorică dată (vizaţi de Fr. Bacon, de exemplu, ca idoli).
Astfel pseudoproblemele nu sunt doar expresii ale ignoranţei şi
arbitrarului subiectului, nici un fel de erori absolute, ce ar putea, prin
precauţie metodologică, să fie înlăturate definitiv din ştiinţă. Ele, prin
origine, sunt înrudite strâns cu problemele reale, având unele surse comune;
mai mult, în anumite condiţii, ele pot trece unele în altele.
O situaţie epistemică generatoare de pseudoprobleme apare când se
descoperă noi fapte, ce depăşesc domeniul teoriei vechi şi, în absenţa
mijloacelor teoretice noi (încă neelaborate), se folosesc mijloace din
vechea teorie pentru a fi abordate (limbaj, metode de rezolvare a
problemei, maniere de interpretare).
De exemplu, localizarea precisă, cu mijloacele mecanicii new-
toniene, a unor microobiecte subatomice; sau a întreba cât flogiston s-a
pierdut într-un proces de ardere, era o problemă în chimia de dinainte de
Lavoisier; după reformularea teoriei arderii de către chimistul francez,
avem de-a face cu o pseudoproblemă. Pseudoproblemele pot fi şi factori
stimulatori ai cunoaşterii. Exemplu: încercările nereuşite din fizică de a
crea un perpetuum mobile au dus la înţelegerea naturii energiei şi a legii
transformării şi conservării acesteia. Un alt exemplu de pseudoproblemă
relativă este demersul alchimiştilor de transformare a unor substanţe
„nenobile” în aur, demers irealizabil la nivelul preistoriei chimiei, dar
realizabil mult mai târziu, prin chimia şi fizica transmutaţiilor atomice, în
laboratoarele de energii înalte.
Amintita pseudoproblemă a alchimiştilor a jucat totuşi un rol
propulsor în istoria ştiinţei. Într-o viziune integratoare, rolul pseudo-
problemelor trebuie admis cu precauţie, fără supraaprecieri ce ar prezenta
rolul lor activ ca fiind cu totul analog rolului problemelor reale.
Chiar dacă contribuie la geneza problemelor reale, la progresul
ştiinţei, pseudoproblemele îşi epuizează acest rol, atunci când noul stadiu al
cunoaşterii ştiinţifice le dezvăluie defectuozitatea, chiar lipsa lor de sens.
Reluarea lor pentru cercetare în noul stadiu al ştiinţei ar însemna eforturi
zadarnice, evident neîntemeiate şi deci o frână serioasă în calea
cunoaşterii.
5. Etape ale dinamicii problemelor ştiinţifice
După punerea (formularea) adecvată a unei probleme ştiinţifice
urmează alte etape semnificative: clarificarea ei, apoi rezolvarea (sau
amânarea rezolvării, cu trecere în latenjăâ sau chiar în uitare). În etapa
clarificării, se realizează prin analiză complexă dezvăluirea tipului
respectivei probleme, a componentelor sale (date, necunoscute) şi a
legăturii între aceste componente. De asemenea, se urmăreşte asigurarea
că dispunem de metode şi mijloace de soluţionare adecvate. Este
cunoscută aprecierea lui J. Dewey potrivit căreia o problemă bine
formulată e pe jumătate rezolvată.
Ca o etapă importantă, clarificarea problemei face să crească
şansele de soluţionare. Precizarea tipului problemei direcţionează alegerea
căilor şi mijloacelor de rezolvare. De exemplu, problemele normale,
oarecum de rutină, se vor aborda într-o manieră (invocând metode deja utilizate
în probleme anterioare analoage), iar problemele radical noi (aşa-numitele
anomalii) vor cere o altă mobilizare şi abordare.
În etapa clarificării se elimină unele presupoziţii, ce apar ca false şi
eventual se introduc altele noi, relevante şi adevărate. Se va analiza, de
asemenea, compatibilitatea problemei date cu problemele anterioare,
generate în domeniul abordat sistematic.
Rezumând exigenţele pentru o corectă formulare şi clarificare a
problemelor, le putem prezenta în următoarea succesiune:
a) problema e bine determinată, în sensul încadrării adecvate într-un
sistem ştiinţific (teorii, legi, date);
b) s-a obţinut asigurarea că presupoziţiile ei sunt adevărate;
c) a fost stabilit tipul soluţiei acceptabile şi căile de verificare a
acestei soluţii.
Etapa rezolvării constă în aflarea răspunsului adevărat şi relevant la
întrebările din problemă, cu sporirea informaţiei disponibile şi depăşirea
dificultăţilor de cunoaştere ivite în domeniul vizat. Este firesc ca
rezolvarea sa să depindă esenţial de punerea şi clarificarea corectă a
aceleiaşi probleme. Datorită varietăţii şi complexităţii problemelor nu se
pot da reguli rigide, universal valabile, de rezolvare. Cel mult, pe baza
experienţei diferitelor comunităţi ştiinţifice, pot fi formulate anumite
strategii euristice mai generale, ce s-au dovedit productive în rezolvările
anterioare. Asemenea strategii conţin indicaţii precum cele enumerate în
continuare4:
1. stabilirea exactă a părţilor componente (cunoscutele şi necu-
noscutele problemei);
2. determinarea tipului căruia aparţine problema;
3. descompunerea ei în probleme mai simple şi ordonarea acestora
după prioritatea logică sau după gradul de dificultate (regulă carteziană);
4. simplificarea unor date şi eliminarea informaţiei redundante; 5.
căutarea unor probleme asemănătoare rezolvate, pentru a
transforma problema dată într-una de rutină;
6. transformarea problemei în una mai simplă, prin schimbarea
4
Vezi idem, p. 162-163.
formulării ei cu privire la constituenţi;

4
Vezi idem, p. 162-163.
7. evidenţierea presupoziţiilor relevante mai importante ale pro-
blemei;
8. verificarea soluţiei propusă provizoriu.
Pentru problemele de rutină din ştiinţele formale există algoritmi de
rezolvare, pentru altele sunt proceduri standard de decizie. O procedură
de decizie (de exemplu, metoda arborilor de decizie în logica simbolică)
este o succesiune riguroasă de operaţii, cu ajutorul cărora se poate stabili, într-
un număr finit de paşi, valoarea de adevăr a soluţiei.
Algoritmul de rezolvare va consta, analog, într-un număr de indicaţii
precise, ce prescriu o serie strictă de operaţii care trebuie efectuate
succesiv, pentru a rezolva problemele de un tip dat (aşa numitele
probleme „calculabile”).
În matematică şi logică sunt şi probleme nealgoritmizate, angajând
creator pe cercetător în căutarea de soluţii pe căi euristice. Pentru unele din
aceste probleme pot să nu existe, în mod teoretic-principial, algoritmi.
În ştiinţă se întâlnesc, de asemenea, probleme insolubile în mod
relativ sau chiar, oarecum, în mod absolut. Cele „absolut” insolubile,
datorită falsităţii uneia sau mai multor presupoziţii, ajung în faza
„disoluţiei” controlate, ceea ce poate reprezenta o contribuţie la dez-
voltarea ştiinţei (de exemplu, aceeaşi căutare a unui perpetuum mobile şi în
fizica actuală).
A ajunge la rezultatul verificat că o problemă e relativ insolubilă e o
realizare ce reorientează cercetarea spre căi şi metode noi, eventual mai
puternice, de abordare şi rezolvare. De exemplu când s-a obţinut
rezultatul geometric că, în ciuda încercărilor, postulatul paralelor nu poate
rezulta din restul axiomelor euclidiene, s-au putut construi geometrii
neeuclidiene, adăugând la restul axiomelor lui Euclid negaţia postulatului în
cauză.
Uneori se află demonstraţii de nesolubilitate a problemei date cu
anumite mijloace. O asemenea demonstraţie este o soluţie pentru
metaproblema care întreabă dacă problema iniţială e rezolvabilă întrun
anumit cadru. În urma unei astfel de demonstraţii alte probleme, ce depind
esenţial de problema dovedită insolubilă, apar la rândul lor ca relativ
insolubile. Şi alte probleme (fie prea banale, fie pseudoprobleme) pot să
nu evolueze spre soluţionare. Altele trec în latenţă sau chiar în uitare, fără
a mai prezenta interes pentru cercetători. Unele probleme sunt trecute în
latenţă pentru că nu se dispune încă de o teorie, dotată cu mijloace pentru
rezolvare. Mai târziu, unele asemenea
probleme aflate în latenţă pot fi reluate, activate şi chiar soluţionate (a se
vedea problema transmutaţiei elementelor chimice, a alchimiştilor, reluată
în chimia şi fizica atomică actuală).
II. Unele caracteristici generale ale cunoaşterii ştiinţifice
contemporane
O primă trăsătură generală, valabilă pentru multe ştiinţe, este
accentuarea unui mod de gândire sintetic-integrativ.
Se urmăresc astfel sistematic concepte şi teorii cu caracter inte-
grator, holist, depăşindu-se etapele anterioare, predominant analitice şi
„atomiste”. Au loc astfel apropieri între disciplinele clasice, cu apariţii ale unor
discipline de graniţă: biofizica, biochimia etc. De asemenea, apar
discipline cu vocaţie integrativă: cibernetica, teoria sistemelor, teoria
informaţiei, semiotica ş.a.
Influenţa reciprocă între discipline s-a amplificat prin întrepă-
trunderea ştiinţelor fundamentale cu cele aplicative, a ştiinţelor teoretice ale
naturii cu ştiinţele tehnice şi cele socio-umane.
O a doua trăsătură constă în integrarea în creaţia şi construcţia
ştiinţifică a perspectivei istorice şi evoluţioniste, marcându-se astfel rolul
factorului timp. Între multe exemplificări vom aminti cercetările noi din
cosmologie, sau cele ale lui I. Prigogine în termodinamica proceselor
ireversibile; de asemenea, poziţia istoristă în filosofia ştiinţei a unor
reprezentanţi ca Th. Kuhn, St. Toulmin, R.N. Hanson ş.a.
Oarecum în opoziţie cu trăsătura de mai sus, întrucât nu accen-
tuează rolul timpului, este caracteristica ştiinţelor mature de a viza cu
precădere aspectele relaţionale, structural-sistemice şi nu atât elemente şi
aspecte substanţialiste.
Este, de asemenea, demnă de remarcat creşterea rolului gândirii
teoretice în construcţia şi înaintarea cunoaşterii. O dată cu utilizarea mai
amplă a idealizărilor şi demersurilor demonstrative, se ridică rolul
matematizării, al metodelor deductiv-riguroase, implicând axiomatizarea şi
formalizarea. Într-o tensiune polarizantă şi fecundă cu trăsătura tocmai
enunţată se află o alta, dată de creşterea ponderii ştiinţelor aplicative în
ansamblul cercetărilor. În contextul sporirii rolului social al ştiinţei, prin
aplicaţiile ei tot mai extinse şi mai indispensabile, al întrepătrunderii ei
strânse cu tehnologia modernă, multe din priorităţile cercetării se
deplasează de la cercetarea „pură” predominant-teoretică spre cea
aplicativă.
În condiţiile noii etape a revoluţiei ştiinţifico-tehnice pe care o
parcurgem, o altă trăsătură remarcabilă a ansamblului cercetării este
creşterea impactului calculatoarelor asupra gândirii ştiinţifice. Noul cuplu
metodologic-creativ format de cercetător cu calculatorul îşi pune
amprenta asupra modului de gândire, a metodelor şi conceptelor generale.
Un accent mai mare este pus pe modul de gândire algoritmic, pe
recursivitate. Concepte clasice, precum: teoremă, demonstraţie ş.a. sunt
regândite, extinse adesea, în urma demonstrării de teoreme cu ajutorul
calculatoarelor. Apar noi praguri, superioare, ale capacităţii de a aborda şi
rezolva noi probleme, prin calcul şi demonstrabilitate logico-matematică, ce
utilizează programe de calculator.
Se instituie, treptat, proiecte pentru o „nouă alianţă”, între om,
tehnologie şi natură, dar şi între ştiinţă, morală şi filosofie.

III. Impactul dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii şi a


mediului ambiant
1. Abordări metodologice şi istorice preliminare
Situate în intersecţia acţiunii legilor fizice, obiective, cu viaţa socială
şi creaţia umană, tehnologia şi activităţile tehnice sunt susceptibile de o
abordare teoretică, sintetizatoare, capabilă să genereze probleme
complexe şi soluţii multidisciplinare. Cunoscutul teoretician al impactului
social produs de ştiinţă, M. Bunge, dădea o accepţie foarte largă termenului
de „tehnologie”, pe care îl distingea de „inginerie”; el aducea în sprijin
argumentul că, dacă am accepta o identificare a lor, „nu vom şti unde să
plasăm tehnologia educaţională şi alte discipline ce nu au de-a face
(direct) cu producţia, nici noile ramuri ale tehnologiilor generate de
ştiinţele sociale”5. O caracterizare extinsă a tehnologiei va pune accentul pe
mijloacele şi scopurile acesteia, în dinamica lor istorică. Astfel, după acelaşi
gânditor, „un sistem de cunoştinţe este o tehnologie dacă şi numai dacă:
a) este compatibil cu ştiinţa şi controlabil cu ajutorul metodei
ştiinţifice; b) poate fi folosit pentru a controla, transforma şi crea lucruri
sau procese naturale sau sociale, cu un oarecare scop practic, considerat
folositor”6. Ca sistem de cunoştinţe fondate ştiinţific, tehnologia are,
aşadar, un specific marcat mai ales prin dimensiunea sa teleologică. Ea

5
M. Bunge, Ştiinţă şi filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 372.
6
Idem.
se înscrie, într-o manieră proprie, în unitatea dialectică, polară, dintre
practică şi teorie.

5
M. Bunge, Ştiinţă şi filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 372.
6
Idem.
Analizând în sens filosofico-metodologic raportul recesiv
dintre acţiune şi cunoaştere, Mircea Florian delimita trei planuri în care
putem explicita conţinutul cunoaşterii, ca şi simbioza ei cu acţiunea:
a) simpla luare de conştiinţă, cuprinzând orice stare de conştiinţă, nu
numai reprezentările complexe (se includ aici afectele, voinţa, scheme
senzorimotorii elementare etc.);
b) luarea de conştiinţă a oricărui obiect, inclusiv a celor estetice,
etice, religioase ş.a.m.d.;
c) luarea de conştiinţă a unor anumite obiecte, în primul rând a
obiectelor reale, studiate de ştiinţele reale (…)7.
Pe când accepţiunile (a) şi (b) ale cunoaşterii sunt sincretice,
resorbind cunoştinţele şi acţiunile umane, accepţiunea (c) este mai
disociativă şi evidenţiază dualitatea reală dintre acţiune şi
cunoaştere. În prelungirea accepţiunii (c) a cunoaşterii (mai ales a celei
ştiinţifice) putem caracteriza tehnica drept ansamblul acţiunilor solidare
cu o cunoaştere şi o metodologie ştiinţifică prealabile, rapid evolutive.
Aşadar, în timpurile moderne, termenul „tehnică” – legat de „tehnologie” –
vizează o punere în practică a ideilor, teoriilor ştiinţifice succesive şi nu
tehnicile ancestrale, închistate, preştiinţifice. Urmărind raportul dintre
subiectul uman, cunoaşterea ştiinţifică obiectivă şi aplicaţiile tehnice
ale acesteia la fragmentele lumii reale se constată o diversitate de maniere
şi metodologii, în concretizarea lor istorică.
Aşa cum criteriile de evaluare a eficienţei cercetării ştiinţifice depind
de contextul social şi valoric – diferit de la o etapă istorică la alta, de la o
cultură naţională la alta – analog şi căile de aplicaţie a respectivei cercetări
şi, implicit, de evoluţie a tehnologiei vor cunoaşte forme variate, direcţii
alternative. Tehnologiile se vor constitui, aşadar, ca instrumente, ca mijloace
purtătoare ale anumitor valori, scopuri şi aspiraţii sociale aparţinând
colectivităţii în cauză, în etapa istorică dată. Studii de natură economică,
sociologică şi antropologică au evidenţiat cum sistemele economice şi
politice imprimă propria lor direcţie, dinamicii tehnologiei. Delimitându-se
de concepţiile tehnocentriste asupra dezvoltării, au apărut şi se dezvoltă
noi teorii sociocentrice, ce se obiectivează treptat în unele opţiuni
strategice din ţările avansate, în vederea remedierii unor deformări produse
de dezvoltarea centrată pe profitul maxim; ca şi în proiecte ale unor ţări
7 M, Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, vol. II, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1987, p. 95.
din lumea a treia, pentru

7 M, Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, vol. II, Editura Eminescu,


Bucureşti, 1987, p. 95.
asanarea sărăciei. Se urmăreşte astfel a se pune bazele unei noi evoluţii
social-tehnologice, centrate pe om, pe trebuinţele sale esenţiale, spirituale
şi materiale. Cum remarca C. Zamfir, „în acelaşi posibil tehnologic,
evoluţiile pot fi diferite, deoarece variaţia mediului social şi cultural va
determina selectarea unor soluţii tehnologice distincte”8.
În sensul ideilor noi, amintite mai sus, a apărut tendinţa de a
organiza producţia, activităţile profesionale, „pornind nu de la principiul
muncii simplificate (ca în viziunea tayloristă), ci de la principiul muncii
îmbogăţite, ca o direcţie organizatorică superioară, de evoluţie a muncii
industriale”9. R. Stanger accentua, în acelaşi sens, asupra următorului
exemplu semnificativ: înlocuirea unei mari linii de producţie tradiţionale
prin echipe relativ mici, ce produc subansamble mai complexe10. Se
asigură astfel sarcini ample de muncă înalt calificată, ca şi asumarea de
răspunderi mai mari, inclusiv participarea la rezolvarea unor probleme de
organizare şi conducere. Va rezulta astfel, în noile condiţii, cerinţa
propulsivă de a imagina, proiecta şi implementa noi tipuri de
tehnologii, care să realizeze performanţe productive sporite, dar nu în
dauna producătorilor angajaţi în aceste performanţe; şi fără a plăti preţul
inacceptabil al devastării resurselor naturale şi echilibrului ecologic, nici
acela al supralicitării producătorilor până la afectarea negativă a sănătăţii lor.
2. Indicatori generali ai calităţii ştiinţei fi impactul lor
tehnologic şi social
Într-un studiu introductiv la o lucrare despre calitatea cercetării
ştiinţifice11, G. Holton sublinia variatele contexte (logic-conceptual, istoric,
economic, practic-etic etc.) în care ştiinţa se plasează şi, de aici, dificultatea
de a găsi indicatori cât mai fideli ai calităţii ştiinţei, ai stării ei de robusteţe. Iar
H. Brooks, referindu-se în aceeaşi lucrare la comensurarea unor asemenea
indicatori – ca de exemplu, puterea de inovare şi de transfer – arată că ea
nu poate să dea rezultate relevante
8
C. Zamfir, Influenţa socialului asupra tehnologiei: căi alternative ale
dezvoltării tehnologiei, în vol. Revoluţia ştiinţifico-tehnică şi aplicaţiile ei în
dezvoltarea socială a României, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 266.
9
Ibidem, p. 269.
10 Vezi R. Stanger, Past and Future of Industrial/Organizational Psy-
cholog1y, în vol. Reading in I/O Psychology, Chicago, 1986, p. 454. 1 Quality
in Science, The M.I.T. Press, Massachusetts, London, 1982.
decât în contextul corelării cu o întreagă mulţime de indicatori economici
şi sociali. În plus, este nevoie de acumulare de informaţii şi de transmitere
a lor prin feedback, la centrele de planificare a cercetării, spre a
modifica şi perfecţiona demersurile ştiinţifice şi tehnologice, ca răspuns
la semnalele de erori, ce ar putea să apară. Evaluarea cercetării (inclusiv
cea fundamentală), ca şi a calităţii ştiinţei în ansamblu, nu se
realizează pe un fel de scală absolută, ci în raport cu ceea ce societatea
speră şi aşteaptă, respectiv în raport cu idealurile şi valorile tipului de
societate în cauză. Pe de altă parte, în măsura în care ţelurile sociale sunt
corelate mai strâns cu priorităţile cercetării, esenţa stabilirii scopului
cercetării constă în problema globală (dificilă) a ajustării mutuale între
ţelurile sociale şi ţelurile de cercetare, spre un set viabil de obiective, ce
nu mai sunt doar pur socio-economice sau pur ştiinţifico-tehnice.
Vom remarca marea actualitate a unor analize despre formele
specifice de conducere democratică şi eficientă în instituţiile de cercetare
ştiinţifică. Prin autoguvernare, ştiinţa trebuie să realizeze (sau cel puţin să
se apropie de) cele mai bune forme de auto-organizare şi dezvoltare,
integrând cerinţele sale interne, oarecum „tehnice”, cu alte valori sociale
recunoscute de ansamblul colectivităţii. Cum nota R. Redfield, există o
morală imanentă ştiinţei, moralitatea laboratorului şi a bibliotecii, ca o
formă de altruism generos, servind adevărul şi comunitatea în ansamblu12.
Deciziile corelate cu calitatea ştiinţei vizează, de exemplu, distribuirea
investiţiilor între ramuri de cercetare sau evaluarea riscurilor şi oportunităţilor.
În mare, ele sunt cel mai bine înfăptuite prin sisteme de autoguvernare ale
oamenilor de ştiinţă. Nu întotdeauna însă astfel de decizii se bucură de un
deplin consens social, pentru a fi îmbrăţişate şi de societate. Se poate
propune, pentru a evita asemenea situaţii, o superioară „alfabetizare”
ştiinţifico-tehnică a publicului. Abilitatea publicului şi a comunităţii
ştiinţifice de a integra aprecierile ce provin şi dintr-o parte şi din cealaltă
depinde de un respect mutual, ce trebuie construit. Aşa-zisa prăpastie dintre
„cele două culturi” constă mai ales în diferenţa de abilităţi tehnice, dar nu
trebuie să ajungă la reprezentări calitative diferite asupra lumii. Altfel
vor apărea disfuncţionalităţi, ca în cazul majorităţii investiţiilor vizând
cercetarea militară; aici se caută securitate, dar prin arme scumpe,

12 Vezi R. Redfield, Human Nature and the Study of Society, vol. I,


Chicago, London, 1966, p. 42.
complexe, supradistructive. Privite într-un context public mai larg,
asemenea arme nu pot furniza totuşi o securitate adevărată.
Autoguvernându-se, comunitatea ştiinţifică trebuie să rămână
deschisă, să integreze şi alte standarde sociale, ca fiind propriile sale
valori, criticând totodată limitele aşa-zisei înţelepciuni comune (ce
caută numai răspunsuri simple şi clare, la probleme care nu au, la mo-
mentul respectiv, soluţii ştiinţifice unice).
Deosebit de semnificativ pentru dinamica şi impactul ştiinţei
moderne – implicit pentru calitatea acesteia – este studiul Secret şi
deschidere în ştiinţă de S. Book13. La o primă abordare, secretul ar
contraveni cerinţelor dezvoltării ştiinţei şi principiilor liberale ale cercetării
(implicând libertatea comunicării intelectuale, schimbul de idei
nerestrictiv). Situându-ne mai în profunzimea reală a demersurilor de
cercetare – prin distincţia între ştiinţa vizând interese de piaţă şi aceea
fundamentală şi academică – se remarcă utilizarea unui anumit secret
pentru protecţia temporară a cercetării în curs de realizare. „Multe procese
de cercetare şi creaţie cer o şansă în vederea maturizării. Există o
tensiune asociată cu caracterul secret al cercetării: simultana cerinţă de
a promova curentul gândirii între unele creiere, împiedicându-l totodată,
între alte creiere”14. Se remarcă marea dificultate a opţiunii fie pentru secret,
fie pentru deschidere, în majoritatea cercetărilor de valoare. Această
dificultate este corelată şi cu incapacitatea noastră de a şti câte lucruri s-ar
schimba dacă coduri perfecte, de nedescifrat, ar fi în uz, nu numai pentru
cercetări militare, ci pentru investigaţia ştiinţifică în ansamblu. Studiul
amintit anticipează că un rezultat al răspândirii utilizării de coduri
infailibile (elaborate de criptologia matematică modernă) ar fi o mai
mare vulnerabilitate a fiinţelor umane, care iniţiază sau primesc mesajele,
datorită unor forme de spionaj industrial şi militar. Calitatea cercetării
ştiinţifice, în cadrul pattern-urilor şi structurilor organizaţionale actuale din
jările industrializate depinde şi de secretul impus cercetărilor. Mulţi
savanţi au făcut declaraţii despre cerinţele supărătoare de a presta repetate
jurăminte de loialitate sau de a fi supus suspectării la orice deplasare (în
străinătate, mai ales). Sunt aici implicate opţiuni valorice importante,
vizând strategiile potrivit cărora cercetătorii îşi direcţionează propriile
vieţi, ca şi raporturile lor cu societatea din care fac parte. Asemenea
orien
13Vezi Quality in Science, M.I.T. Press, 1982. 14
Ibidem, p. 144.
tări etico-valorice – ca programe de viaţă – generează dispute în lumea
ştiinţifică şi diminuează autonomia relativă a profesiunii de cercetător. S.
Book considera că eludarea problemelor legate de caracterul secret al
multor cercetări poate duce la consolidarea „unor noi practici ale secretului
care să afecteze mişcarea şi calitatea activităţilor ştiinţifice şi tehnice,
îndreptându-le pe căi ireversibile”15. Asemenea căi frânează autoguvernarea
democratică a cercetării şi chiar progresul ei în ansamblu.
Considerentele etice şi de valoare vizând ştiinţa sunt corelate cu
nivelul şi tipul de societate în care se desfăşoară cercetarea. Acestea trebuie
să ajute, în ultimă instanţă, la o adecvare, atât cu realitatea internă a
cercetării, cât şi cu viaţa socială înconjurătoare. Indicatorii generali ai
calităţii ştiinţei, în istoricitatea ei (ca, de exemplu, numărul de premii
Nobel, comparativ, între comunităţi naţionale, numărul de citări din
propria literatură ştiinţifică şi tehnică, în aceea din alte ţări, gradul de
inovare etc.), ca şi alţi indicatori ai proceselor umane sunt produse
sociale, care trebuie interpretate şi evaluate într-un context social şi în
perspectiva unor valori umaniste, relativ perene (adevărul, binele,
solidaritatea umană, demnitatea individului uman ş.a.).
3. Conceptul de risc tehnologic
De la termenul mai vag, polimorf, de risc generat de tehnologii şi
de expansiunea lor s-a trecut, sub presiunea noilor realităţi industriale, la
elaborarea unui concept mai riguros de risc tehnologic, în cadrul unei
discipline noi, numită analiza de risc. Conceptul în cauză, deşi mai restrâns,
se dovedeşte a fi, prin excelenţă, unul interdisciplinar. El uneşte în esenţă
două laturi complementare: una ce vizează elemente predominant
întâmplătoare, anume şansele, măsurate prin probabilităţi, de a avea sau
nu loc o defecţiune tehnică distructivă în sistemele tehnologice, de
regulă complexe; a doua latură se constituie ca o estimare anticipativă a
consecinţelor directe, predominant necesare, ce apar când defecţiunea nedorită
a avut totuşi loc. J.P. Signore şi A. Leroy subliniau că, în faţa unor riscuri
tehnologice majore, trist ilustrate de dezastre precum cele de la Cernobâl,
(dar şi la Seveso sau Bohpal) a crescut importanţa socială a analizei de risc
şi implicit a specialiştilor în această nouă disciplină16.

15 Ibidem, p. 146.
16
Vezi „La Recherche”, nr. 183/1986.
Se ştie că, datorită specializării avansate din perioada actuală are loc
construirea modulară a marilor instalaţii şi sisteme tehnologice. Chiar
admiţând că aceste fragmente modulare sunt concepute în modul cel mai
bun posibil, de ingineri specializaţi diferit (de exemplu, în mecanică,
hidraulică, energetică, automatică etc.) pot apărea totuşi dificultăţi mai
greu de anticipat, când se unesc aceste fragmente complexe; de exemplu,
pot apărea combinaţii de defecţiuni, de origini diferite, incluzându-se
aici şi posibila eroare umană (în execuţie, manipulare etc.).
Ca formă de abordare sistemică complexă, analiza de risc diferă de
abordarea clasică inginerească prin teze şi idei sintetizate în principii,
precum:
– riscul „zero” nu există în practică (este doar o limită ideală);
– universul e considerat mai ales din perspectivă aleatorie;
– sistemele supuse analizei nu-s reductibile la juxtapunerea de
fragmente; ele vor fi considerate în integralitatea ce le e specifică.
Pentru acelaşi sistem tehnologic pot apărea riscuri ca: opriri
accidentale, scăderea „fluxurilor” în sistem, cu diminuarea productivităţii sale
ş.a. Prin analiza prealabilă a riscurilor vor putea fi furnizate informaţii
tehnice, economice, ecologice unui organism decident; un asemenea
organism nu trebuie izolat (tehnocratic) de colectivitatea ce va
suporta consecinţele deciziei, ci se impune o largă informare şi cooperare
cu oamenii în cauză.
În analiza de risc, conceptul de fiabilitate ocupă un loc central. El
desemnează probabilitatea pentru un sistem de a asigura, fără defecţiune, o
misiune precisă, într-un interval de timp exact delimitat. Vom remarca
latura contextuală şi teleologică implicată în această caracterizare; sunt
vizate nu sisteme tehnice cu o funcţionare în sine, absolută, ci acelea
reale, corelate cu scopuri bine precizate şi performanţe graduale, relative.
De exemplu, un sistem tehnic de supraveghere a parametrilor, judecat
suficient de fiabil spre a fi instalat pe un automobil, nu va mai fi tot aşa
de fiabil dacă e instalat spre a supraveghea o mare centrală atomo-electrică
sau rachete lansatoare de sateliţi.
Demersurile analiştilor de risc se grupează în jurul a patru momente
sau faze:
1. – definirea precisă a sistemului tehnologic studiat; 2.
– identificarea surselor de risc; 3. – modelarea adecvată
a ansamblului sistemului;
4. – analiza riscurilor pe modelele elaborate în faza precedentă, atât
sub aspect calitativ-structural, prin aşa-zişii arbori ai defecţiunilor, cât şi
cantitativ, prin atribuire de probabilităţi.
Se urmăresc apoi, pe aceleaşi modele, combinaţii ale evenimentelor
primare (numite şi accidente de ordinul unu), ce pot genera defecţiuni
duble sau multiple, respectiv accidente de ordinul doi etc.
Pe aceste baze se prefigurează aşa-numitele drumuri critice ale
sistemului, adică accidentele minimale şi combinaţiile lor, care sunt cele
mai susceptibile de a antrena defecţiuni puternice. Între principiile şi
rezultatele ce orientează analiza de risc menţionăm: a) teorema lui Lusser
(ce afirmă că probabilitatea de succes pentru un lanţ de componente este
egală cu produsul probabilităţilor de succes ale fiecărei componente);
produsul nu poate fi superior probabilităţii componentei celei mai slabe, fiind
vorba de factori subunitari (exprimând probabilităţi); b) principiul
redundanţei, care cere dublarea (cel puţin) a funcţiilor mai critice ale
sistemului; c) principiul modularităţii şi al reparării prin schimbări de
module standardizate. În identificarea riscurilor şi aproximarea
probabilităţii lor se utilizează rezultate de exploatare anterioare, iar în lipsa
lor, se apelează la judecata experţilor, prin metoda Delphi. Ca direcţie de
cercetare aplicativă modernă, analiza de risc contribuie la optimizarea
fiabilităţii şi a costurilor de investiţie şi exploatare, în raport cu beneficiile,
constituindu-se ca o completare, de neînlocuit, a metodelor deja cunoscute,
de concepţie, proiectare şi decizie, mai ales în plan tehnico-economic,
dar şi în cel socio-educaţional şi de conducere. În formarea echipelor de
analişti de risc se va apela la subiecţi pregătiţi adecvat, cu disponibilităţi
psihologice corespunzătoare. Este vorba atât de subiecţi orientaţi cu
precădere spre situaţie, cât şi de cei orientaţi mai mult către acţiune. Cei
orientaţi spre situaţie sunt mai apţi pentru studiul surselor primare şi ale
drumurilor critice potenţiale ale riscului tehnologic; pe de altă parte, cei
orientaţi spre acţiune sunt mai eficienţi în implementarea de planuri de
intervenţie, în cazul nedorit al apariţiei defecţiunii, cu lanţurile ei de
consecinţe necesare, ce trebuie neutralizate sau cel puţin diminuate.
Pentru minimizarea diferitelor riscuri generate de tehnologia modernă
este necesară şi o perspectivă „globalistă” asupra tehnologiilor. Ea are atât
componente ecologice, cât şi altele socio-culturale şi educaţionale, toate
integrate potrivit cu standardele de calitate a vieţii, pe care omul o produce
şi reproduce utilizând, inevitabil, tehnosfera. Esenţa socială şi nu
biologică a crizei ambientale, cu care ne confruntăm în prezent, ar cere –
după B. Commoner – să punem de acord
trăsăturile de ordin social şi global ale tehnosferei şi ecosferei, cu noi
structuri economice de producţie, implicând noi tehnologii, care să
ocrotească viaţa pe planeta Pământ. Ecologul japonez Jun Ui remarca
interesul viu acordat în tara sa, problemelor mediului şi ale garantării
calităţii vieţii, în contextul unei intense industrializări şi urbanizări. În
Japonia s-au angajat în dezbateri şi analize, pe lângă specialişti şi un
număr de voluntari neremuneraţi, din rândul populaţiei direct afectate; de
exemplu, în dezvăluirea cauzelor bolii Minamata, ce se reduceau, în
esenţă, la intoxicarea cu mercur, din reziduuri chimice deversate de
anumite uzine în mare şi preluate de peştii comestibili. Ocupându-se cu
activitatea agenţiilor specializate în protejarea mediului, Jun Ui reproşa
acestora că ele nu atacă direct sursele poluante, ci îşi îndreaptă mai curând
eforturile către măsurători ale concentrărilor de poluanţi în mediu” . Apoi
17

există şi forme de închistare, infatuare şi chiar de corupţie la unii


specialişti ai agenţiilor amintite. Concluzia avertizatoare a amintitului
autor japonez merită a fi reţinută, chiar dacă vizează cu precădere
experienţa ţării sale: „Prea dezvoltată şi prea îngust-specializată,
metodologia analitică a ştiinţei şi tehnicii moderne – notează el – nu poate
permite, în multe cazuri, surprinderea ansamblului problemelor puse de
mediu, chiar dacă grupul de studiul pare organizat în manieră interdisciplinară.
În această privinţă este important că poporul japonez, în efortul mişcărilor
locale contra poluării, a inventat un soi de cercetare mai adecvată (ce
angajează mult mai mulţi din cei
interesaţi)” .
18

Amploarea noilor probleme despre raporturile om – tehnologie – mediu


ambiant, îndreptăţeşte introducerea între obiectivele de bază ale educaţiei, pe
lângă formaţia în planurile intelectual, moral, estetic, fizico-somatic şi
pe cel al formării conştiinţei şi conduitei ecologice. Se impune, astfel,
trecerea de la o iniţiere empirică, la una ştiinţifică şi operaţională, în vederea
asimilării de către tineri şi adulţi a interacţiunilor majore dintre factorii
naturali şi cei urbani, tehnologici, demografici, de habitat şi loisir, de
producţie şi consum, respectându-se un cod raţional şi responsabil-umanist
al ordinii, disciplinei şi autodis
ciplinei sociale .
19

17
Jun Ui, Studiul unor probleme puse de mediul înconjurător, în vol..
Interdisciplinaritatea în ştiinţele sociale, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p.
500.
1 8 Ibidem, p. 512.

19 Vezi I. Neacşu, Educaţie şi acţiune, Editura Ştiinţifică, 1986, p. 142.


Devenit extrem de presant, adesea chiar o ameninţare cu mare forţă
distructivă, riscul tehnologic se impune ca unul din obiectivele prioritare de
cercetare, atât pentru ştiinţele tehnice, cât şi pentru cele social-politice şi
educaţionale. El necesită, în continuare abordări şi evaluări mai
aprofundate, inclusiv pe plan formativ-educaţional; abordări şi evaluări ce nu
pot fi despărţite de o concepţie etică înalt-umanistă.
4 . ,Ştiinţa contemporană şi geneza unei „noi alianţe” prin
amplificarea raporturilor om – natură – societate
Concepţia filosofică predominant mecanicistă asupra naturii, solidară
cu ştiinţa clasică (din secolele XVII-XIX) se centra pe un anumit dualism
simplificator: pe de o parte omul, în calitate de dominator, de stăpân fără
îngrădiri, cu capacităţi nelimitate de cunoaştere şi transformare teleologică,
iar pe de altă parte, natura supusă, „cucerită”, relativ stabilă, care trebuie
să servească omului întotdeauna. Metamorfozele contemporane ale
ştiinţei evidenţiază însă – cum remarcau I. Prigogine şi I. Stengers – un
„respect” al teoriei fizice faţă de natură, faţă de o lume din care „dintr-o
dată au dispărut vechile certitudini (…), în care nici un model nu mai poate
avea pretenţia legitimităţii, nu mai poate fi exclusiv …; pretutindeni în
jurul nostru asistăm la o experimentare multiplă, mai mult sau mai
puţin riscantă”20. Ştiinţa şi tehnologa, fără a se mai supraestima drept
poziţu
..
i
privilegiate, absolute, ale omului faţă de natură, se prezintă ca „proces
deschis de producţie şi inovaţie (teoretico-practică), într-o lume
deschisă, productivă şi inovatoare”21, lume faţă de care se instituie o
„nouă alianţă”.
Explicitarea tendinţelor evolutive, atât ale naturii vii, cât şi ale unor
subsisteme ale societăţii se conturează mai precis, dacă urmărim rolul şi
istoricitatea unor mecanisme fundamentale de transfer şi transformare în
planurile: substanţial, energetic şi informaţional. În stadii mai evoluate ale
materiei vii apar noi forme privind interacţiunea cu mediul extern şi
autoreglarea funcţională, sub cele trei aspecte (energetic, substanţial,
informaţional); aporturile sub cele trei aspecte amintite sunt esenţiale pentru
perfecţionarea raportului organism-mediu, în măsura în care achiziţiile
respective se prelucrează şi se difuzează adecvat în interiorul fiecărui
organism viu. Oarecum analog, în noi
20
I. Prigogine, I. Stengers, Noua alianţă, Editura Politică, Bucureşti, 1984, ~
415.
1 Ibidem, p. 417.
etape de progres ale vieţii socio-umane, se vor folosi noi surse de energie,
de materii prime, ca şi noi metode de transformare, tezaurizare şi transfer
de informaţii.
Astfel, în timp ce prima revoluţie tehnică a înlocuit energia mecanică
(inclusiv cea musculară) prin energie chimică şi electrică, a doua
revoluţie tehnică a înlocuit, în bună măsură, memoria umană şi
activităţile intelectuale mai de rutină, prin calculatoare şi procesoare de
informaţie, trecându-se treptat, la ceea ce s-ar putea numi o societate
informaţională. Se poate remarca faptul următor: cu cât mai diferenţiate
sunt tehnica, formele de energie şi oamenii implicaţi în producţia socială
modernă, cu atât mai multe informaţii sunt angajate în procesele în cauză.
Se accelerează, totodată, pe un plan social mai larg, schimbarea istorică,
tendinţele spre diferenţiere şi diversitate în viaţa socială.
Implicaţiile variate ale tehnologiilor informatizate moderne vizează
nu doar creşterea eficienţei strict economice, ci ansamblul vieţii socio-
organizaţionale a oamenilor. Fără a mai fi aşa de masive şi periculoase
ecologic, noile tehnologii vor apela la surse diversificate de energie, vor
utiliza nu doar informaţii din disciplina în expansiune a fizicii, ci şi din
biologie (inclusiv genetica), din cercetarea cosmosului şi din alte noi
ramuri de cunoaştere. Din cerinţele acestor noi tehnologii va decurge
nevoia de rapidă perfecţionare a muncii de cercetare, a procesului de
învăţământ, ca şi de amplificare a formelor diferenţiate, inovative, de
organizare, planificare şi conducere ale activităţilor economice şi cultural-
spirituale. Prin înfăptuirea acestor noi tehnologii mai „metabolice”, cum le
numea A. Toffler, în sensul de a elimina risipa, poluarea mediului,
producţia ce o vor realiza se va reorienta pentru a cuprinde (inclusiv în
costuri) nu numai efectele centrale şi imediate, ci şi pe cele lateral-
însoţitoare sau la distanţă în timp22. Eficienţa respectivei producţii va viza,
aşadar, nu numai obiectivele economice uzuale, ci şi altele, trans-
economice (ambientale, organizaţionale, morale ş.a.), ceea ce presupune
creşterea responsabilităţii producătorilor – eliberaţi de ignoranţă şi sărăcie
– atât faţă de mediul natural, cât şi faţă de propria lor activitate şi creaţie.
Problematica raporturilor om – tehnologie – mediu ambiant, a
educaţiei şi conduitei ecologice rămâne dificilă prin amploarea şi com-
plexitatea ei. Într-un remarcabil studiu filosofico-juridic, Alain Roger

22 Vezi A. Toffler, Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 320.


propunea o abordare realistă, desacralizată, a acestei problematici 23, fără a
mai personifica natura (ce nu poate deţine, ca subiect, un drept al său).
Fie că este vizată marea, în raporturile acesteia cu marinarii şi navigaţia,
fie munţii, în interacţiune cu păstorii, alpiniştii sau turiştii, contactul
acestora cu natura nu creează, de la sine un contract; iar impactul nu
devine, automat, un pact. Natura neputându-se apăra, nici protesta, revine
tot unor organizaţii şi agenţi umani sarcina de a o reprezenta şi de a
evalua, de exemplu, „mărimea pagubelor suferite, a reparaţiilor ce vor fi
acordate, nu naturii însăşi, ci oamenilor, pe care deteriorările sale i-ar fi
lovit”24. A „repune în drepturi natura” (de exemplu, a restaura pădurile,
litoralul etc.) înseamnă, de fapt, a restabili anumite raporturi între mediu şi
oamenii ce trăiesc în respectiva ambianţă, dintr-o perspectivă largă, de
lung termen, centrată nu doar pe interese economice, ci şi pe cerinţe bio-
psihologice, estetice etc., la fel de importante. S-a introdus, în acest
sens, termenul de interes ecologic (care aparţine, desigur, tot oamenilor,
distingându-se însă de interesele unilaterale şi pe termen scurt). În
explicitarea acestui interes şi în statuarea lui juridică se cere un calcul pe
termen lung, luarea în considerare a numeroşi parametri, ca şi a unor opţiuni
valorice, adesea greu de conciliat. Amintind multiplele controverse ce apar între
statele industrializate şi ţările în curs de dezvoltare, acelaşi A. Roger nota:
„Este clar că ei (cei săraci) refuză a contracta, nu cu „natura”, ci cu noi, că
ei denunţă o ingerinţă, ce ia uneori o turnură juridic-scandaloasă şi refuză
de a se închide într-un sistem de constrângeri considerate aspre şi, cel puţin
pe termen scurt, nefaste economiilor lor”25.
Promovarea, inclusiv în plan juridic şi administrativ, a unui cod
ecologic nu înseamnă a cere respectarea unui aşa-zis drept al naturii, ci a
veghea la aplicarea regulilor pe care oamenii şi le vor fi impus lor înşile,
în interesul lor lărgit la scara planetei şi de lungă durată. Asemenea
decizii majore mai au încă nevoie de o mai larg-acceptată fundare
filosofică, politico-juridică şi educaţională.
În cadrul dezbaterilor vizând o asemenea fundare, F. Guery repune
în discuţie raportul dintre tehnica la scară planetară şi natură,

23 A. Roger, Contribution â la critique d’un pretendu „contrat naturel”, în


vol. Maîtres et protecteurs de la nature, Ed. Champ Vallon, 1991. 24 Ibidem, p.
14.
25 Ibidem, p. 16.
urmărind a arăta că adevărul „naturalului” este spiritualul şi propunând „să
se revină asupra sentimentului răspândit de a percepe peste tot, în mod fals,
rătăcirea fantomei NATURA, sub haina hidoasă a artificiilor umane”26.
Opoziţia natură-om, fără a fi exclusivistă, se „rezolvă” în sinteze noi şi în
simbioze de tipul prezenţei vaselor cu pânze pe mare (ca exemplu de
utilizare, mai veche, a unei surse energetice nepoluante). Ştiinţa şi
tehnologia modernă nu pot face din om, tatăl Naturii, demiurgul
acesteia. Natura apare ca un rezervor colosal de resurse actuale şi
potenţiale, la care ne raportăm în mod necesar, dar şi rezonabil, cu măsură;
un patrimoniu comun, pe care avem obligaţia de a-l proteja contra
numeroaselor noastre înclinaţii spre risipă, agresiune şi consumatorism
distructiv. Raporturile de „nouă alianţă”, de simbioză cu natura impun,
aşadar, nu numai s-o regândim filosofic, dar şi s-o protejăm efectiv, prin
demersuri activepractice (atât demersuri legislative, cât mai ales noi
tehnologii nerisipitoare şi nepoluante, o veghe şi o perseverenţă
educaţională, la nivel individual şi colectiv).
Multiplicarea – adesea inevitabilă – a deşeurilor, canalizările care
mai mult disimulează reziduurile consumului decât le retratează, se cer
corectate printr-o atitudine şi o acţiune mai militant-ecologice. Cum se
remarca avertizator de către Guery, destinul unor locuri ale Terrei pare a fi
pecetluit; dacă ele nu sunt amenajate şi civilizate, vor fi, mai devreme
sau mai târziu, simple pubele, tocmai pentru că, celelalte, deja
amenajate, nu vor putea depune în altă parte, decât la marginile lor,
reziduurile inevitabile ale simbiozei om-natură. Aşadar, fără a se
prosterna în faţa Mamei-Natura, a Sfintei-Vieţi, spiritul şi forţa tehnologică
aparţinând omului sunt constrânse să realizeze că nu mai putem vorbi de
stăpânirea naturii. Vom urmări, astfel ca, cel puţin de acum înainte, să
stăpânim stăpânirea şi risipa noastră, să gospodărim ordonat, rezonabil,
ghidaţi de valori superior-umane, de interesul ecologic global, imensul,
unicul şi iramplasabilul patrimoniu al naturii.

26 F. Guery, Ou bien la nature, ou bien l’esprit, în vol. cit., p. 23.


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. Dobre, Introducere în epistemologie (ediţia a II-a), Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2002.
A. Dobre, Creativitate şi rigoare logică în ştiinţa contemporană, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
Şt. Georgescu, M. Flonta, I. Pârvu, Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura
Academiei, Bucureşti, 1982 (capitolele 13, 15, 16).
K. Popper, Epistemologia fără subiect cunoscător, în vol. Epistemologie –
orientări contemporane, Editura Politică, Bucureşti, 1974.
M. Bunge, Ştiinţă şi filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1984.
K. Popper, Mitul contextului (În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii), Editura
Trei, Bucureşti, 1998.
FI LO SO FI E M EDI EVALĂ

Lector univ. drd. BOŞCA LOREDANA

Obiective
Acest curs se adresează studenţilor ca o prelungire firească a
cursului de filosofie antică. Am luat în discuţie chestiunile esenţiale
pentru înţelegerea profilului spiritual al gânditorului medieval. Ne
propunem să lămurim termenii, conceptele fundamentale, raporturile
dintre ele, domeniile predilecte de cercetare, aspectele metodologice,
precum şi conturarea ideatică a unor aspecte ce vor fi dezvoltate
ulterior de către filosofii moderni.
I. Periodizare

Se consideră că filosofia medievală începe


atunci când se încheie filosofia antică, în 529,
printr-un edict al lui Justinian care pecetluia porţile
Şcolii din Atena. Emile Brehier stabilea începutul
filosofiei medievale în secolul al VIlea, în
prelungirea marilor sinteze neolatonice
păgâne (Plotin, Proclus, Damascius)p dar şi
creştine (Augustin din Hippona, Pseudo
Dionisie Areopaitul). Din acespunct de
vedere, filosofia apoglogeţilor şi a atristicienilor
de început ar rămâne un segmen~ al filosofiei
antice sau nu ar reprezenta o filosofie propriu
zisă. Alţii, precum Karl Vossleraleg ca
moment de debut chiar secolul al V, II-lea, legat
de venirea arabilor în Spania, cultura
occidentală suferind prefaceri serioase şi
marcând astfel sfârşitul culturii antice greco
romane-creştine. De aceeapentru intervalul de
timp dintre secolul al IV-Iea şi al IX-lea vom întâlni
titulatura de Antichitatea târzie sau Pre
Ev Mediu. Cei mai mulţi însăconsiderând că
factorul decisiv pentr'u apar, iţia filosofiei
medievale este naşterea creştinismului, iar prima
sa formă fundamentală fiind filosofia creş-tină,
măresc acest interval: de la secolul I până la
secolul al XV-lea. Atunci perioada dintre
secolul I ~~i secolul al VI-lea este una comună
pentru sfărşitul filosofiei antice i începutul
celei medievale. Jacques Le Goff a devenit
celebru pentru sintagma „Ev Mediu lung, adică
din secolul al IV-lea până în secolul al XIX-lea.
II. Despre filosofia creştină
Ambiguitatea se răsfrâne şi asupra
întrebării dacă există sau nu o firosofie creştină. Prima
reţinere constă în obiectul unei asemenea
filosofii: poate fi credinţa obiectul filosofiei?
Poate exista o sinteză a metafizicii cu teologia fără ca
din înfruntare să rezulte uzurparea uneia
dintre ele? Poate fi ataşamentul reliios o
caracteristică respectabilă pentru filosot sau una
ce tine de obscurantismul intelectual? Termenul

ca atare este de invenţie augustiniană.


În eneral, cei care au acceptat ideea unei filosofg
creştine au circumscris-o raportului dintre raţiune
şi credinţă. Pentru eicre-dinţa reliioasă a ridicat
întrebări cu caracter filosofic:
De ce credem în Dumnezeu? Ce desemnează
exact conceptul de Dumnezeu? Dumnezeu este
cognoscibil sau incognoscibil? Dacă da, care
sunt căile cunoaş-terii lui? Dacă nu, care este
sensul unei asemenea imposibilităţi de progres
în cunoaşterea lui? Care este natura unei
aserţiuni cu conţinut religios? Ce statut logic are
o asemenea aserţiune? Ce distinctli, şi ce puncte
comune există între creştinism şl celelalte
credinţe? Izbuteşte creştinismul să elaboreze o teorie
despre lume în ansamblul ei, în prelungire
sau în concurenţă cu alte teorii?
Cei care nu admit existenţa unei filosofii
creştine o fac din mai multe motive: fie pentru
că nu apreciază o analiză a filosofiei în raport cu
credinţa creştină (filosofia îşi pierde
raţionalitatea şi alunecă în iraţional sau lucrează
cu concepte goale); fie pentru că formula, de
acum celebră, a lui Petrus Damianus:
philosophia ancilla theologiae (filosofia-roaba
teologiei) indică abandonarea chiar de către
medievali a filosofiei creştine în sens taremai ales în
scolastică; fie pentru că nu ar exista nici un etalon exact
între gândirea noastră şi cea a lui
Dumnezeu (caz în care rămânem sistematic la
nivelul presupoziţiilor fără acoperire, fiind
preferată trăirea efectivă a credinţei şi nu înţele
gerea sau justificarea ei).
Sunt şi căi de mijloc: există o filosofie
creştină numai atunci când se întâmplă ca
raţiunea i credinţa să evolueze paralel, nu şi
atunci când fie domină credinţa iar raţiunea este
subordonatăfie inversatunci când raţiunea se
elib, erează de Iutela credinţei.'
De obiceicei care nu admit existenţa unei
astfel de filosofii creştine ajung să nege
existenţa unei gândiri filosofice în Evul Mediu.
Să ne amintim că Petrarca vorbea despre un Ev
Mediu întunecatiraţional şi lipsit de valoare
concepţie încă prezentă în spiritele multor ,
contemporani. Să notăm şi perspectiva
considerării filosofiei creştine ca filosofie
eiaonică, interesată să recupereze
spiritualipttea lumii vechi, dar fără succes sau cu
un succes aparent.
III. Patristică şi apologetică
Necesitatea de a conferi creştinismului o
justificare în plan filosofic a apărut atunci când
s-a încercat convertirea păgânilor culţi. Cum
poate fi transmisă mai bine o învăţătură dacă nu
cu mijloacele de arumentare prorii celui ce
trebuie convins? Filgosofia a constituit, în acest
cazterenul pe care au avut loc toate disputele de
idei în favoarea sau împotriva creştinismului.
Apologeţii sunt cei care au încercat să apere şi
să justifice creştinismul în disputa cu
păgânismul, iar patristicienii sau Sfinţii Părinţi
sunt cei care au construit efectiv pe tărâm
domatic. Evident, orice patristician este şi un
a~pologet, dar nu orice apoloet este patristician.
Oricum, fiecare dintre ei a aaoptat o poziţie faţă
de filosofie. Unii s-au raortat pozitiv şi au
dovedit impor-tanţa exceplională a demersului filosofic
în constituirea doctrinei creş-tine. Alţii
au avut o atitudine negativă, considerând
filosofia sursa tuturor erorilor doctrinare şi a
abaterii de la dreapta credinţă, urmând
înţelegerii ,greşite a îndemnului paulinic , de a
,părăsi 1nţelepciunea „lumii acesteia'~,
lnţelepciune identificată cu filosofia in
ansamblul ei. S-au înregistrat şi poziţii
moderate: a fost decantat ce anume din peri
metrul filosofiei poate folosi creştinismului şi ce
nu. Astfel, s-au înfăptuit departajări nete între
filosofii antici care au avut intuiţia nero-tunjită a
adevărurilor creştine (Parmenide, ,Platon, ~stoicii
ş.a.) şi a celor care au propovădult o învăţătură
falsă (Epicur, scepticii, a~n os-ticii ş.a.)
Teologia avea nevoie de fllosofie în măsura
în care aceasta constituia forma în care trebuia să-şi
lămurească propriile reflecţii conceptuale.
S-a înţeles relativ devreme că filosofia poate
asiura fundamentul structural al teoloiei.
AstTel, problema raportului dintre filosofie şi
teologie a început în clipa ingerinţei
creştinismului în istorie şi continuă încă
întâlnind dificultăţiericole şi paradoxur,i.
Creştinismul a a'vu nevoie mai întâi de
metafizica greacă, confruntare din care s-a
născut modul reflexiv de raportare la credinţă ce
presu-punea gândirea conceptuală. Procedeul
acesta avea să se constituie într-un imperativ al
credinţei: fidens quaerens intellectum (credem
pentru ' că înţeleg,em ce credem) al lui nselm în
opoziţie cu cel al lui Tertullian: credo quia
absurdum (să credem tocmai pentru că este
absurd).
Există un ,itineriu sin, os de la apologeţi la

antierezlarhi, 1 co-llIe teologice din,


Alexandria i Antiohia, la caadocieni şl la
ărinţii mistici lteriori, legade estimarea
înpt e l e p c i i i p r fa n e . P u t e m o s e r- ă d e l a
Aristotel până la Ioan Damaschinuua fifosa
este o cunoa-tere care se ocupă cu arealufil
creaţi i şi u tot şce tine dsfera ,cratului, având
desigur iegătură cu teoiogia. In fond, este o
muncă de sinteză care adună toate cunoştinţele
ştiinţifice din toate domeniile de cunoaş-tere ale
vremii , (din era naturl" şi din cea spiritală).
Fllosofia avea astfel a să ofere întregul său
limbaj şi cadru concep-tual teologieidar ,a
existat o atituine ostilă faţă de filosofie ori de
câte ori aceasta încerca să înlocuiască teologia
harismatică.
IV. Raportul raţiune-credinţă
De fapt, rolul patristicii a fost chiar acela de a stabili un acordaj între
raţiune şi credinţă. Nu a existat în Evul Mediu nici un gânditor important
care să nu fi luat în serios filosofia. În contextul filosofiei creştine,
distingem între raţiune – ca mijloc de cunoaştere naturală, care procedează
logic pentru a formula raţionamente, pentru a înţelege cauzele şi finalitatea
lucrurilor sau relaţiile dintre ele, ca modalitate de a cunoaşte prin intermediul
conceptelor şi de a se exprima prin limbaj – şi credinţă, ca mijloc de
cunoaştere supranaturală, ca atitudine a spiritului sau ca altă raţiune în
cadrul căreia admitem ca adevărat ceea ce numim adevăr revelat.
Pentru filosoful creştin, toate lucrurile îşi au raţiunile lor în Logosul
divin sau în Raţiunea Supremă. Omul, dotat cu raţiune, poate surprinde
raţiunile lucrurilor în sens strict, adică posedă cheia inteligibilităţii acestora.
Pentru patristicieni, există o distincţie clară între sensul unui lucru
(noema) şi raţiunea lui strictă (logos)., adică între
raţiunea obiectivă a lucrurilor şi cunoaşterea lor prin intermediul
raţiunii umane subiective. Înţelegerea sensului unui lucru (noesis) se petrece
într-un act cunoscător mai simbolic şi mai direct: intuiţia.
Gândirea noastră presupune deopotrivă raţiunea, un instrument de
punere în relaţie, mijloc discursiv (dianoia) şi nu de cunoaştere în sine,
precum şi intelectul (nous) care poate „urca” până în proximitatea
divinului prin facultatea de contemplare (theoria). Această distincţie este
clar exprimată de Maxim Mărturisitorul: ceea ce intuiţia intelectuală cunoaşte
nemijlocit, raţiunea structurează şi exprimă prin limbaj. Aşadar, teologia
patristicienilor consideră că intuiţia intelectuală este orientată spre
coincidenţa celor opuse şi duce către unitate şi identitate, în vreme ce
raţiunea sau gândirea discursivă se întemeiază pe legea contradicţiei şi a
identităţii doar formale, ducând către multiplicitate.
V. Raţiunea şi principiile raţionale
Şi în Evul Mediu s-a pus problema originii ideilor şi a valorii lor.
Înainte, Platon stabilise că, independent de simţuri, spiritul uman posedă
idei generale asupra lucrurilor, un fel de norme potrivit cărora el judecă
ceea ce primeşte de la simţuri. Aceste idei ne oferă adevărata ştiinţă pentru că
ele ne prilejuiesc cunoaşterea esenţei însăşi a lucrurilor. Aristotel,
dimpotrivă, considera că ideile vin şi din experienţă, dar nu ni le dau
simţurile şi sunt altceva decât senzaţiile. Ele se nasc dintr-o intuiţie a
spiritului, care, în realitatea particulară, vede esenţa generală. Iar această
putere a spiritului este anterioară experienţei sensibile, cum spunea şi
Platon. Medievalii îşi centrează disputele filosofice asupra întrebărilor:
care este originea ideilor? care este natura şi valoarea lor?
Augustin a elaborat, sub influenţa lui Platon, o teorie a iluminării
intelectuale pentru a explica originea ideilor şi care a influenţat întreaga
filosofie creştină: de câte ori facem o judecată, descoperim o normă care
serveşte acestui scop, o lumină specială prin care însuşi Dumnezeu ne
luminează. Astfel, dacă judecăm valoarea morală a unui act uman, ideea
divină a binelui este cea cu care comparăm acest act şi reuşim să-l apreciem.
Averroes, fidel interpret al lui Aristotel, nu a acordat individului decât
sensibilitate. Inteligenţa este una singură, unică pentru toţi oamenii, este
eternă şi imuabilă, este Dumnezeu însuşi. Astfel, este afirmat caracterul
universal şi necesar al gândirii raţionale.
Toma din Aquino a depăşit aceste două teorii. Normele după care
judecăm lucrurile nu sunt concepute în Dumnezeu. Inteligenţa este cea care
le abstrage din datele experienţei, inteligenţă proprie fiecăruia, ca şi
sensibilitatea.
VI. Raportul natural-supranatural
Metafizica este domeniul filosofic predilect al medievalului, prea
puţin interesat de universul fizic. Ceea ce îl interesează pe gânditorul
medieval este ceea ce se află dincolo de planul fizic, dar aceasta nu înseamnă
că interogaţiile ştiinţifice cu privire la fenomenele naturii lipsesc în totalitate.
Interesul se circumscrie raportului dintre natural şi supranatural.
Creştinismul presupune, filosofic vorbind, o doctrină creaţionistă,
centrată pe lupta între elemente opuse şi diferite: perfect-imperfect, bine-
rău, spirit-materie, inteligibil-sensibil. Acestea din urmă reprezintă două
categorii ale gândirii, dar şi două lumi contrare. În genere, sensibilul, pe
urmele lui Platon, este asimilat materiei efemere, fluide, muabile, aflată în
permanentă devenire. Inteligibilul este asociat informalului sau formalului
inteligibil şi are atributele opuse: stabil, incoruptibil, imuabil, mereu
identic cu sine, nenăscut şi nepieritor. Aşa cum la Pitagora numerele erau
inteligibile, iar la Platon acest statut îl aveau Ideile, în creştinism şi în
filosofia creştină Divinitatea aparţine acestei lumi sau este inteligibilul
însuşi.
Raportul sensibil-inteligibil subîntinde un altul: raportul creat
necreat. Evident, este vorba despre replăsmuirea terminologiei filosofice şi
ajustarea la nivelul semnificaţiei a unor termeni ca generat (geneto) şi
negenerat (ageneto). Lumea fizică este o creaţie care presupune un temei
prim sau ultim: Dumnezeu. Este o lume generată potrivit arhetipurilor
divine cuprinse în ea. Să ne amintim că Ideile sau speciile sau Formele au
avut un rol fundamental în filosofia pitagoreică, platonică şi
aristotelică. Formele ideale, concepute într-o ordine închisă şi articulată,
determinau logic orice devenire a realităţii fizice şi istorice.
Există o dependenţă a creaţiei de Creatorul ei, datorită provenienţei
din neexistenţă a tuturor creaturilor. O asemenea relaţie de dependenţă se
traduce prin manifestarea continuă a principiului – Dumnezeu astfel
încât creaturile multiple să primească de la acesta şi numai de la acesta
fiinţa şi progresul fiinţei.
Realitatea naturală şi cea supranaturală au fost considerate, de către
scolastici mai ales, două niveluri succesive şi autonome. Ele constituie, în
fapt, trepte ale unei realităţi unice în care putem discerne prin exerciţiul
metafizic o treaptă inferioară şi una superioară. Şi pentru teologia
apuseană şi pentru cea răsăriteană, relaţia dintre natural şi supranatural
deghizează legătura funcţională între fizic şi metafizic.
În creştinism întâlnim o cosmologie şi o antropologie sacre: lumea
are o structură simbolizată de anumite elemente(foc, aer, apă, pământ)
ce ne amintesc de principiile lumii ale filosofilor greci. Această structură
este tripartită: angelică, naturală şi umană sau spirituală, subtilă şi
corporală sau informală, formală nevăzută şi văzută. Dumnezeu a
conceput şi format toate creaturile printr-un fiat, prin Logos, prin Cuvânt,
din nimic (ex nihilo), adică din altceva decât din ceea ce erau lucrurile
însele. Oricum, lumea este unică şi unitară prin temeiul ei, chiar dacă este
scena multiplicităţii.
Cosmologia creştină vine în prelungirea tradiţiilor greacă, iudaică
şi romană. Pentru greci, Logosul era Sufletul lumii şi asigura şi coerenţa
interioară a lumii. Pentru creştini, Logosul este criteriul de
inteligibilitate al lumii, dar are şi funcţie soteriologică. Oricum, influ-
enţele filosofiei greceşti sunt evidente. Platon şi Plotin vorbesc despre un
univers unic care cuprinde în sine totalitatea fiinţelor şi în care
funcţionează simpatia universală.
Exegeţii vorbesc astăzi despre un platonism creştin rezultat în
urma întâlnirii dintre creştinism şi platonism în secolul al II-lea. Acest
medio-platonism, cum i se mai spune, presupune o concepţie despre
lume evident religioasă şi teocentrică, centrată pe mistică. El oferea
metodele de urmat pentru căutarea întâlnirii nemijlocite a sufletului cu
Dumnezeu. Plotin şi neoplatonicii, în general, au fost preocupaţi de aceste
probleme şi plecau de la următoarea premisă: sufletul poate participa la
adevărurile eterne, tărâmul divinului prin excelenţă. Noesis-ul antic
sugera posibilitatea înţelegerii aproape intuitive a realităţii adevărate, prin
contemplaţie. Nu desemna neapărat o cunoaştere despre ceva, ci
semnifica mai mult identitatea prin participare la ceea ce este
cunoscut. Aşa participa sufletul la Idei. El este divin în mod natural şi
se întoarce la idei prin actul contemplaţiei Fiinţei, Adevărului,
Frumosului şi Binelui.
În filosofia creştină orice exerciţiu metafizic este asimilabil acestui
urcuş al sufletului spre Idee şi presupune aceleaşi trepte: înţelegerea
diferenţei între planul aparent al lumii şi cel real, paideia
sau orientarea către adevărata realitate, purificarea – ca realizare a sinelui
spiritual – prin practicarea virtuţii şi prin dialectică, adică prin efortul de a
găsi principiile lucrurilor şi principiul cel mai înalt al tuturor.
Există două perspective: fie recunoaştem că Divinitatea este
incognoscibilă, dar avem şansa cunoaşterii prin extaz (apofatismul) fie
acceptăm asemănarea sufletului cu Divinitatea şi reamintirea ne oferă prin
intermediul lucrurilor lumii şansa reapropierii. Deci, putem ajunge la
Dumnezeu şi prin lume, prin lucrurile lumii (catafatismul). Această
perspectivă ultimă apare la Aristotel, la Cicero şi a avut o influenţă decisivă
în intervalul istoric dintre Platon şi începutul erei creştine.
Niciodată metafizicul nu poate fi rupt de gnoseologic. În fond
problema de a şti ce este Dumnezeu o presupune pe cea de a şti cum este
el. Înainte de orice, Dumnezeu este cognoscibil sau incognoscibil?
VII. Teodiceea
A pretinde că Dumnezeu poate fi cunoscut presupune de la început a
accepta existenţa unui ceva deasupra lumii fenomenale, pe care cunoaşterea
prin simţuri nu ni-l dezvăluie. Oare raţiunea ne poate ajuta în acest sens?
Răspunsurile sunt împărţite: unii spun că o asemenea cale raţională este
constitutivă omului şi că prin ea se ajunge la cauza ultimă – Dumnezeu.
Această cunoaştere naturală a lui Dumnezeu presupune acceptarea ideii
că raţiunea umană este limitată şi că, deci, o asemenea metodă este
indirectă, comparativă, şi simbolică. Adică ne referim la Dumnezeu prin
comparaţie sau putem exprima ceva despre el doar prin intermediul
simbolurilor.
Opusă acesteia este cunoaşterea supranaturală, adică acceptarea şi
înţelegerea revelaţiei supranaturale. Este o cunoaştere datorată nu puterii
raţiunii omeneşti, ci, în primul rând, datorată lui Dumnezeu, care se
autorevelează.
Două dintre căile care privesc atât ontologicul cât şi gnoseologicul
sunt calea catafatică şi calea apofatică a cunoaşterii lui Dumnezeu.
Calea catafatică este afirmativă, pozitivă şi atribuie lui Dumnezeu rolul
de spirit absolut, personal, perfect, nemuritor, creator al întregii existenţe,
o realitate imanentă lumii prin energiile sale necreate. Atunci când
pornim de la cele cauzate, create, îi atribuim lui Dumnezeu multe denumiri
– aşa-numitele nume divine prin care afirmăm despre el ceva. Atunci când nu
mai putem spune prin afirmaţii ce
este Dumnezeu, putem să mai spunem totuşi ceva spunând ce nu este el.
Aceasta este calea apofatică, negativă, şi îl are în vedere pe
Dumnezeu ca esenţă divină în raport de diferenţă cu lumea. Apofatismul nu
înseamnă negarea lui Dumnezeu, ci depăşirea căii catafatice în vederea
desăvârşirii cunoaşterii de Dumnezeu. De multe ori trebuie să lăsăm în
spate toate sensurile lumii acesteia pentru a putea înţelege ce este
Dumnezeu. Când trecem de zona numelor divine care ni-l reprezintă
simbolic, ajungem într-o stare totală de iraţionalitate şi nepricepere,
adică la ceea ce este mai presus de înţelegere. Acesta este momentul în
care se trece de la catafatism la apofatism, dar trebuie văzute unul în
prelungirea celuilalt şi nu în opoziţie. Catafatismul singular, fără apofatism, îl
poate transforma pe Dumnezeu în creatură, iar apofatismul extrem, fără
catafatism, conduce la o idolatrie dintre cele mai rafinate.
Uneori sunt confundate apofatismul şi catafatismul patristicienilor
greci cu metodele analoage ale dialecticii occidentale ale teologiei
negative şi pozitive a scolasticilor. Trebuie distins între ele. În primul
rând, la scolastici, identificăm o dialectică unică centrată pe căutarea şi
analiza raţională a conceptelor. Această dialectică utilizează trei căi: via
affirmationis – calea afirmativă, conform căreia teologia îl concepe pe
Dumnezeu noetic, atribuindu-i însuşiri, concepte şi nume, toate desprinse din
realitatea creată (bun, drept, iertător etc.); Via negationis – calea negativă
prin care teologia procedează la desfiinţarea tiparelor acestea şi îi atribuie
lui Dumnezeu conceptele opuse (veşnic, etern, atemporal, ubicuu etc.) şi
via eminentiae – calea superiorităţii prin care teologia atribuie lui
Dumnezeu însuşirile noastre la superlativ (atotputernic, atotştiutor etc.).
Aşadar, dominantă este dialectica sau ridicarea intelectuală către Dumnezeu.
Spre deosebire deci de teologia scolastică, apofatismul grecesc
anulează caracteristicile şi conceptele realităţii create, iar
catafatismul asigură prin simbol ridicarea către inefabil. Scrierile lui
Pseudo Dionisie Areopagitul sunt expresia îmbinării acestor două metode.
Se pare că este vorba totuşi despre o temă proclusiană: ideea neoplatonică
a mişcărilor de procesie, emanaţie sau de conversie. Astfel, catafatismul
ar urma mişcarea procesiei, care face trecerea de la unitate la
multiplicitate, iar apofatismul ar urma mişcarea inversă de trecere de la
multiplicitate la unitate sau cât mai aproape de ea.
Cei care utilizează metoda apofatică preiau fără îndoială multe
elemente platonice şi neoplatonice: folosirea limbajului simbolic
pentru a exprima realităţile imateriale. Platon considera că ne formăm
noţiunile prin abstracţie, îndepărtând prin gândire ceea ce este particular şi
material. Neoplatoniciană în apofatism este şi tema unei scări a fiinţelor:
fiinţele inferioare depind de cele superioare, idee importantă pentru
gnoseologie. Cunoaşterea se revarsă din Dumnezeu de-a lungul acestei
scări şi fiecare fiinţă devine iradiantă, transmiţând lumină fiinţelor
inferioare. Dar spre deosebire de neoplatonici, un filosof creştin poate
explica cum Dumnezeu este şi Fiinţa în sine şi originea fiinţei însăşi,
vorbind despre atributele Unului. Acest Unu este dincolo de determinare sau
atribute. Mintea noastră surprinde mai întâi revelaţia lui Dumnezeu despre
sine însuşi afirmând-o, apoi pătrunde dincolo de cunoaşterea despre
Dumnezeu spre Dumnezeu, negând şi depăşind ceea ce el a descoperit despre
sine.
Singura care poate depăşi cunoaşterea apofatică este cunoaşterea
mistică ce subliniază caracterul transcendent al lui Dumnezeu. Acest tip de
cunoaştere constituie experierea directă a divinului, întâlnirea „faţă către
faţă”, vie, personală cu Dumnezeu. De fapt, este un caz particular al
cunoaşterii intuitive căreia îi este proprie impresia de certitudine, dar se
diferenţiază de intuiţia obişnuită prin obscuritatea definitorie care o
caracterizează. Din adjectivul mistic sunt derivate substantivele
mistică – desemnând ştiinţa ce are ca obiect studiul stărilor mistice, şi
misticism – care desemnează fie teoria potrivit căreia sufletul poate intra
în comunicare directă cu Dumnezeu, fie ansamblul faptelor mistice.
În cadrul cunoaşterii mistice, sufletul trece dincolo de cunoaşterea
discursivă spre o cunoaştere nemijlocită, intuitivă, nediscursivă. Starea
pe care sufletul o trăieşte atunci când devine copleşit de realitatea unirii
sale cu Dumnezeu-Unu este inefabilă, extatică. Orice contact cu Unul este,
de fapt, dincolo de orice rostire. Recunoaştem aici o temă plotiniană
binecunoscută, aceea a receptării mistice a Unului ca prezenţă ce depăşeşte
orice cunoaştere şi orice rostire.
Datorită similitudinilor evidente între teoriile misticilor creştini şi
mistica platoniciană şi neoplatoniciană, anumiţi exegeţi arată că
patristicienii, de pildă, platonizează inevitabil atunci când îşi gândesc
mistica. Cu alte cuvinte, mistica ar fi o trăsătură străină creştinismului
iniţial şi împrumutată din păgânism. Alţii sunt de părere că trebuie să
distingem clar între mistica creştină şi mistica filosofică sau intelectualistă,
care a debutat cu Clement şi Origene şi a continuat până la
Grigorie cel Mare. Această mistică intelectuală sau supraintelectuală
este recuperată de către Lossky pentru Răsărit ca fiind autentica
spiritualitate şi autentica trăire a credinţei.
VIII. Argumentele raţionale ale existenţei lui Dumnezeu
De la Augustin şi Anselm până la Toma din Aquino înregistrăm tot
atâtea tentative de a raporta credinţa creştină la gândirea raţională.
Nicăieri aspectul nu este mai evident decât în încercarea de a dovedi
existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională.
Argumentele ontologice ale existenţei lui Dumnezeu ocupă un loc
aparte: Platon, neoplatonicienii, Augustin sau Anselm recunosc existenţa
unor idei independente de experienţă, cum este şi ideea de Dumnezeu. Ele
utilizează raţionamentele deductive, adică deduc existenţa lui Dumnezeu
din chiar noţiunea de Dumnezeu. Pleacă de la ideea de perfect, de absolut din
intelectul uman, în opoziţie cu întreaga existenţă fenomenală. Argumentul
ontologic al lui Anselm constă în demonstrarea logică a existenţei lui
Dumnezeu ca acel ceva decât care nimic mai mare nu se poate concepe.
Este o încercare de a deduce existenţa lui Dumnezeu din ideea celei mai
perfecte fiinţe. Nu am putea avea ideea unei astfel de fiinţe perfecte dacă
ea nu ar exista întradevăr. Iar dacă am avea ideea unei astfel de fiinţe
perfecte, dar ea nu ar exista, atunci nu ar mai fi fiinţa perfectă întrucât i-ar
lipsi atributul existenţei, deci ar fi imperfectă. Argumentul ontologist al lui
Augustin probează existenţa lui Dumnezeu prin existenţa adevărurilor
eterne şi necesare. Obiectivitatea acestor adevăruri presupune existenţa
unei fiinţe absolute, eterne şi necesare. Apoi, toate judecăţile noastre pre-
supun o normă sau un termen de comparaţie ce constă în a compara
realitatea supusă judecăţii cu un tip general pe care-l realizează.
Plecăm de la individuale şi ne ridicăm la noţiuni din ce în ce mai
generale, până la ideea de Fiinţă. Dar nu am putea extrage, prin
abstractizare, conceptul de fiinţă din multele judecăţi despre fiinţele
particulate, determinate, decât dacă judecata implică deja noţiunea de
fiinţă. De aici poate fi construit un alt argument psihologic, care
pleacă de la prezenţa în noi a unor principii eterne şi necesare, precum
principiul identităţii sau principiul raţiunii suficiente: aceste idei sau
principii universale şi necesare nu pot veni decât de la o fiinţă eternă şi
necesară. Deci, există o fiinţă eternă şi necesară. Augustin – referindu-se
şi la recunoaşterea gradelor de perfecţiune din lucruri –
crede că nu le-am putea stabili pe acestea decât prin raportare la
perfecţiunea absolută. Spunem că un lucru este mai bun decât altul pentru
că avem imprimată în noi noţiunea însăşi a binelui. Argumentul acesta avea să
fie utilizat şi de către Toma. Dacă la Augustin judecata care stabileşte
gradele de perfecţiune în fiinţe presupune cunoaşterea şi indirect existenţa
unei fiinţe supreme, la Toma existenţa gradelor de perfecţiune presupune direct
existenţa fiinţei absolute.
Argumentul cosmologic al existenţei lui Dumnezeu pleacă de la
constatarea că universul material este limitat, determinat, dependent de o
primă cauză veşnică. Toma din Aquino pleacă de la lumea exterioară
pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu şi indică în acest sens cinci căi.
Prima cale este cea a mişcării şi o împrumută de la Aristotel: în lume
există mişcare, ori mişcarea presupune un prim motor, astfel există un prim
motor pe care-l numim Dumnezeu. A doua este a cauzalităţii: constatăm
existenţa cauzelor eficiente, dar orice cauză eficientă presupune o cauză
primă care este Dumnezeu. Argumentul contingenţei, a treia cale, arată că
lucrurile lumii sunt contingente, întâmplătoare, dar fiinţa
contingentă presupune existenţa unei fiinţe necesare, ori această fiinţă
necesară este Dumnezeu. Calea a patra este a gradelor de perfecţiune:
observăm diferite grade de perfecţiune în fiinţele create dar diversitatea
acestor grade presupune existenţa unui grad suprem de perfecţiune. Deci
există o fiinţă care posedă supremul grad al perfecţiunii. Toate aceste patru
argumente derivă din principiul cauzalităţii. Ultimul se bazează pe
principiul finalităţii, derivat din principiul raţiunii suficiente: observăm
că toate fiinţele au un scop precis şi fiecare parte un loc anume în întreg.
Aceasta înseamnă că există scopuri neinstituite de om sau de către lume,
ci de către un organizator inteligent. Aşadar, există o inteligenţă
ordonatoare care este Dumnezeu. Acest argument se mai numeşte şi
argumentul teleologic al existenţei lui Dumnezeu. Lucrurile nu sunt
Absolutul, dar tind spre Absolut. Acest Absolut sau inteligenţă ordonatoare
nu se află în univers, ci este inteligenţa unei existenţe spirituale distincte
de el. Ordinea universului este una intrinsecă şi esenţială, care rezultă din
natura lucrurilor observabile.
Există şi argumente morale ale existenţei lui Dumnezeu care
pleacă de la constatarea ordinii morale în interiorul şi în exteriorul nostru.
Argumentul eudemonologic constă în dorinţa naturală a omului de bine
şi fericire, uneori pentru un bine nelimitat, absolut. Cum nimic nu este
zadarnic, trebuie să existe o cale de a rezolva
dorinţa de fericire a omului. Calea aceasta este apropierea de binele absolut
– Dumnezeu. Argumentul deontologic pleacă de la existenţa legilor morale
şi ajunge la afirmarea existenţei lui Dumnezeu: legea morală a existat
pretutindeni şi aceasta în ciuda faptului că nu slujeşte utilului sau
satisfacţiei, la care se adaugă credinţa în răsplata cuvenită în urma faptelor.
Există şi un argument istoric care deduce existenţa lui Dumnezeu
din universalitatea şi permanenţa ideii de Dumnezeu în spaţiu şi timp, fără
întrerupere.
X. Atributele lui Dumnezeu în teologia naturală
Există două metode prin care putem afla care sunt atributele lui
Dumnezeu: prin deducţie şi prin inducţie. De obicei, metoda
utilizată de către filosofi este cea deductivă, care constă în stabilirea unui
caracter esenţial al unei realităţi postulate prin experienţă şi la
extragerea din el, prin silogism, a tot ceea ce apare ca implicat. Totul lasă
impresia unei deducţii ca în formulele algebrice, când se merge din ecuaţie
în ecuaţie. Toma din Aquino după ce a admis mişcarea şi a demonstrat
existenţa unei fiinţe eterne, a dedus toate celelalte atribute ale lui
Dumnezeu din cel de „etern”.
Oamenilor le stă în obicei să recurgă la metoda inductivă sau
analogică: se pleacă de la perfecţiunile creaturilor pentru a ne ridica la
perfecţiunea creatorului. Există trei modalităţi de a face acest lucru, care
măsoară cognoscibilitatea naturii lui Dumnezeu întrucât posedăm doar un
concept imperfect şi analog despre Dumnezeu. Calea cauzalităţii sau
calea pozitivă: în Dumnezeu, ca primă cauză, trebuie să existe toate
perfecţiunile creaturilor, adică viaţa, inteligenţa, bunătatea, existenţa, iubirea
etc. Calea îndepărtării sau calea negativă: toate aceste perfecţiuni trebuie
să se găsească în Dumnezeu fără imperfecţiuni, cum se întâmplă în cazul
creaturilor. Trebuie să anulăm tot ce este imperfecţiune atunci când
conferim atributul perfecţiunii lui Dumnezeu. Calea superiorităţii sau a
eminenţei este o sinteză a celorlalte două: în Dumnezeu, fiinţă infinită,
perfecţiunile creaturilor trebuie să fie nu numai fără imperfecţiuni, dar şi fără
limite, în mod infinit.
Prin aceste metode ne apropiem de atributele lui Dumnezeu. Prin
deducţie ajungem la atributele lui metafizice, iar prin inducţie sau
analogie ajungem la atributele sale morale. Atributele metafizice sau
naturale ale lui Dumnezeu sunt: aseitatea – nu este cauzat de nimeni şi de
nimic şi posedă în sine însuşi raţiunea şi principiul
propriei existenţe, perfecţiunea, infinitatea, unicitatea sau simplitatea,
atotprezenţa, veşnicia, imutabilitatea sau neschimbabilitatea – în
Dumnezeu nu există schimbare chiar dacă este principiul devenirii şi
schimbării în lumea materială. Atributele intelectuale şi morale sunt:
atotştiinţa – Dumnezeu înţelege şi cunoaşte totul în sine însuşi, în calitatea
sa de cauză a toate, atotînţelepciunea – inteligenţa lui Dumnezeu este
diferită de cea umană, intuitivă şi nu discursivă, dreptatea, mila, sfinţenia,
bunătatea şi iubirea, voinţa – Dumnezeu nu poate dori decât binele de care
este legat prin legături indestructibile.
X. Despre natura lui Dumnezeu
Primul lucru care se poate spune despre natura lui Dumnezeu este
o afirmaţie tautologică: el este ceea ce este. Dumnezeu este ceea ce este ca
Fiinţa în sine, ca origine a fiinţei, ca Fiinţă infinită şi perfectă. Aceste
caracteristici îl fac să fie deosebit în mod infinit de toate lucrurile create.
Toate atributele enumerate mai sus se identifică cu natura sa, fără să ne
imaginăm că Dumnezeu este altceva decât o fiinţă deosebit de simplă. Fiind
unic, ca esenţă, chiar dacă în trei ipostasuri sau persoane, rămâne mereu
identic cu sine şi nu-i este proprie devenirea.
XI. Scolastica
Denumeşte învăţământul teologic şi filosofic din Evul Mediu latin,
dar există şi o scolastică răsăriteană, despre care ştim prea puţin.
Scolastica sau filosofia de şcoală se referă la şcolile medievale de
gândire care se ocupau cu definirea şi sistematizarea concepţiei creştine
asupra realităţii. Este vorba despre raportarea credinţei creştine la
gândirea raţională. Probleme precum: existenţa lui Dumnezeu, spiritualitatea,
nemurirea şi libertatea sufletului sunt analizate şi justificate, prin
filosofie, raţional. Se viza armonizarea într-un sistem organic a adevărurilor
religioase cu cele filosofice. Din secolul al XI-lea până în secolul al XIII-
lea discutăm despre scolastica timpurie, după ce existase şi o pre-
scolastică (secolele IX-X). Este o perioadă pregătitoare, în care se
realizează tentative prea puţin izbutite de armonizare a credinţei cu
raţiunea. Scolastica clasică sau propriu-zisă este a secolului al XIII-lea, când
au loc marile sinteze teologice datorită traducerilor operelor lui Aristotel în
limba latină, precum şi datorită impactului filosofiei arabe asupra
conştiinţei occidentale. După seco-
lul al XVI-lea putem vorbi despre o scolastică prăbuşită, decadentă, dar
scolastica a supravieţuit până astăzi în şcolile catolice.
Scolastica are anumite caracteristici care o fac uşor de recunoscut.
Mai întâi, reprezintă un ansamblu de doctrine argumentate cu rigoare şi
unificate într-un corpus de cunoştinţe unitar. În al doilea rând, metoda
utilizată este metoda scolastică. Scolastica presupune filosofia greacă, în
special filosofia lui Aristotel comentată şi îmbogăţită prin doctrinele
patristicienilor şi traducerile şi analizele arabe, totul unificat într-un mod cât
mai ştiinţific şi riguros cu putinţă, pentru ca adevărata religie şi adevărata
filosofie să afirme un adevăr unic.
Scolasticii disting, ca şi cei dinaintea lor, între adevărul logic,
adevărul ontologic şi adevărul moral. Dacă adevărul logic desemnează
acordul cunoaşterii cu obiectul cunoscut , adevărul ontologic reprezintă
acordul obiectului cu cunoaşterea. În schimb, veracitatea sau adevărul
moral constă în acordul rostirii cu gândirea.
Problema fiinţei se pune în termeni aristotelici, în conformitate
cu doctrina analogiei existenţei. Aristotel s-a detaşat de eleatism şi de
heraclitism în problema unicităţii sau pluralităţii deconcertante a fiinţei,
care conduceau în mod sigur la agnosticism sau scepticism. Pentru Stagirit,
existenţa nu este nici univocă, nici echivocă, adică lucrurile nici nu există
toate în acelaşi mod, dar nici nu există total diferit, chiar dacă sunt diferite
între ele. Între lucruri există o oarecare asemănare, ceea ce înseamnă că
existenţa este analogă, adică există o relaţie de asemănare sau de
cauzalitate etc. între lucruri diferite cu sensuri diferite. Această
relaţionare a lucrurilor pe baza asemănării este una intrinsecă lor, ţine de
esenţa lor. Ceea ce le aduce în raport de asemănare este însăşi noţiunea de
existenţă, care li se aplică tuturor dar prin care şi diferă. Se pleacă de la
premisa că existenţa nu are o natură unitară, omogenă sau simplă din
punct de vedere al elementelor constitutive.
Între existenţă şi nonexistenţă există o treaptă intermediară:
existenţa potenţială. Orice lucru există doar potenţial, doar ca posibilitate
până devine o existenţă în act. Actul reprezintă tocmai determinarea
potenţei, ceva ce completează lucrul şi îl perfecţionează. Potenţa
reprezintă subiectul ce urmează a fi determinat în act. Fiecare lucru
reprezintă o potenţialitate adusă în act, în actualitate.
Devenirea este diversă, ceea ce înseamnă că există o multitudine de
potenţialităţi şi de acte. Un lucru poate deveni, dar îşi poate
păstra identitatea ca substanţă. În acest caz avem de-a face cu o schimbare
accidentală. Atunci când devenirea afectează însăşi substanţa lucrului
vorbim despre o schimbare substanţială. Devenirea sau schimbarea cea
mai radicală se înregistrează atunci când are loc creaţia unui lucru sau
aneantizarea lui – este o modificare care antrenează întreaga existenţă a
lucrului şi chiar esenţa lui. Trebuie distins între existenţa lucrului şi
esenţa lui; numai în Dumnezeu esenţa şi existenţa coincid. Dacă
existenţa lucrurilor ar coincide cu esenţa lor, atunci lucrurile ar exista în
mod necesar. Dar ele sunt contingente, întâmplătoare, aşa cum o dovedesc
apariţia lor printr-un act şi dispariţia lor prin altul.
Pentru ca un lucru să treacă de la simpla potenţialitate la actualitate,
trebuie să existe ceva deja în act, o cauză eficientă care să determine lucrul
să existe. Principiul cauzalităţii deci are legătură cu contingenţa lucrului şi
explică transfuzia de fiinţă de la Fiinţa în sine la lucru.
Scolastica preia şi categoriile existenţei, aşa cum le indicase
Aristotel. Substanţa reprezintă ceea ce stă dedesubt, ceea ce subzistă şi stă
la baza modificărilor. Ea este cea care primeşte accidentele, este subiectul
lor. Substanţa există în sine şi prin sine în vreme ce accidentul există
prin acest suport al lui de manifestare. De aceea spunem că substanţa
stă sub accidente, dar numai în sensul în care distingem pe calea minţii între
ele.
Fiecare lucru este un individual. Planul existenţei este unul al
singularului şi al individualului, substanţa universală fiind doar o
abstracţiune a minţii. Individualul, singularul se numeşte presupus dacă nu
posedă o natură raţională şi persoană dacă posedă o astfel de natură. Dacă
arborele este un presupus, omul sau îngerii sau Dumnezeu sunt persoane,
având o substanţă completă. Există şi substanţe incomplete, care nu sunt
nici presupuse nici persoane, ci doar părţi ale acestora. Dumnezeu este o
singură natură şi trei persoane. Latinescul persona este echivalentul
grecescului hypostasis, după cum substantia este echivalent ousiei
greceşti.
Ceea ce i-a preocupat în mod deosebit a fost problema esenţei
corpurilor. Ce anume constituie esenţa unui corp? De la Aristotel până la
Toma, întreaga scolastică şi nu numai a dezbătut problema
hilemorfismului. Orice corp este alcătuit dintr-un dublu principiu: un
principiu potenţial sau determinabil – materia primă, substrat comun al
tuturor lucrurilor şi unul actual sau deteminabil – care este
forma substanţială a lucrului, prin care acesta este determinat ca esenţă şi
devine deosebit de celelalte lucruri.
În legătură cu forma substanţială sunt afirmate calităţile sensibile,
care reprezintă o modificare accidentală a substanţei în forma sa. Trebuie
distins între substanţă şi calităţi pentru că o aceeaşi substanţă îşi poate
schimba calităţile fără să atragă o modificare a esenţei.
Orice schimbare sau transformare presupune mişcarea, adică
trecerea de la potenţă la act, de la un mod de a fi la altul. Singurul
căruia nu-i este proprie mişcarea este Dumnezeu, care este act pur, act
perfect. Din această cauză, Dumnezeu are atributul nedevenirii, deci al
veşniciei, pentru că este durata existenţei absolut imuabile.
Legat de conceptul de mişcare se află cel de viu. Mişcarea este
specifică fiinţelor vii şi se traduce ca principiu vital. De existenţa
principiului vital ţine întreaga natură a existenţei unei fiinţe, pentru că
dispariţia lui aduce modificări subiectului. Acest principiu este considerat
el însuşi o substanţă, dar una incompletă. De fapt, este vorba despre suflet.
Antropologia scolastică este centrată pe ideea că sufletul este o
substanţă incompletă. Trupul sau materia, tot substanţă incompletă, se va
uni cu sufletul pentru a naşte o substanţă completă, adică omul ca
unitate trup-suflet şi ca persoană. Sufletul poate fi cunoscut doar indirect,
nu prin percepţie, ci analizând faptele spirituale ale persoanei. De aici
postularea naturii spirituale a sufletului, de unde derivă logic şi nemurirea
sa. A afirma că sufletul are atributul spiritualităţii înseamnă a spune că este
imaterial, deci că are un mod de existenţă distinct de al trupului. Moartea
trupului nu atrage după sine şi moartea sufletului, pentru că ieşirea din
existenţă a celui dintâi nu produce modificări în substanţa sau modul de
existenţă al celuilalt.
În scolastică se face distincţie între nemurirea personală sau reală şi
nemurirea metaforică, adică cea oferită de conştiinţele celorlalte fiinţe
vii. Nemurirea reală poate fi esenţială în cazul lui Dumnezeu (fiinţa
necauzată care nu poate pieri dintr-o cauză anume), gratuită printr-un dar
făcut de Dumnezeu unei substanţe incomplete cum este trupul (după
învierea finală) şi naturală, adică intrinsecă unei fiinţe – alta decât
Dumnezeu – care nu posedă în sine posibilitatea de distrugere sau de
aneantizare: sufletul.
De caracterul spiritual al sufletului se leagă şi inteligenţa umană.
Scolasticii dovedesc existenţa inteligenţei prin existenţa anumitor idei care
nu provin din experienţă – ideea de Dumnezeu, de înger sau
de suflet, a altora despre lucruri abstracte – bunătate, omenie etc., a unora
universale – om, entitate etc. sau a unora despre relaţii – de cauzalitate,
asemănare, egalitate etc. O altă dovadă a existenţei inteligenţei o reprezintă
posibilitatea de a avea judecăţi şi de a face raţionamente.
XII. Cearta universaliilor
În Evul Mediu au existat dispute uriaşe de idei privitoare la natura
lucrurilor, dar şi la modalitatea lor de interrelaţionare. Există Platon,
există ca om bun, dar oare bunătatea, ca universal, există în sine,
dincolo de omul Platon şi deasupra existenţei lucrurilor particulare? Sau,
dimpotrivă, ea nu poate exista decât într-un lucru particular? Ori, în fapt,
cuvântul bunătate este o convenţie în interiorul limbajului?
Boethius este cel care, practic, face din această problemă una
fundamentală pentru gânditorii Evului Mediu, astfel încât anumiţi istorici ai
filosofiei ar restrânge bucuroşi întreaga filosofie a vremii la această
„ceartă”. Într-un comentariu la Aristotel – Isagoga – Porfir se întreba dacă
genurile sau speciile sunt abstracţii ale gândirii noastre sau au existenţă
în sine. Cu alte cuvinte, sunt genurile sau speciile realităţi corporale sau
incorporale? Apoi nu cumva – chiar de ar fi corporale – ar fi totuşi
deosebite de sensibil? Occam avea să urmeze aceeaşi schemă. Platon
considera că ele pot fi cunoscute separat de lucrurile sensibile, iar Ideile
chiar există în afara acestora. Aristotel, urmându-i lui Platon, considera şi
el că universaliile pot fi cunoscute în afara lucrurilor, dar ele subzistă în
lucruri (in res).
Aşa a început dificultatea şi cearta propriu-zisă pe marginea
universaliilor. Aristotel, abia intrat în spiritualitatea occidentală prin arabi, în
secolul al XIII-lea, suscită interesul lui Boethius. În chestiunea universaliilor
se dovedeşte incapabil de a-şi stabili opţiunea pentru Platon şi neoplatonici
sau pentru Aristotel şi peripatetici.
Dacă ne raportăm la cele două comentarii la Introducerea în
Categoriile aristotelice, se pare că preia de la acesta mai mult decât de la
Platon şi neoplatonici. În primul rând, sugestia că ideile generale nu pot fi
substanţe, pentru că specia „animal” nu este acelaşi lucru cu animalul în
sens propriu, în individualitatea lui. Apoi, dacă ar fi simple noţiuni
mentale ar decurge logic de aici că nici o idee pe care o posedăm nu
are un corespondent în realitate. Ceea ce este absurd, pentru că noi
gândim iar gândirea trebuie să aibă un obiect. Boethius va concluziona
că este necesar totuşi ca ideile generale sau univer-
saliile să fie în rerum veritate, adică să fie idei ale ceva, să corespundă cu
ceva.
Ideea este mai veche. Alexandru din Afrodisia, comentând şi el pe
Aristotel, observa că ceea ce percepem nedivizat prin simţuri poate fi
totuşi divizat prin exerciţiul gândirii. Ajunge astfel să distingă între
lucruri şi proprietăţile amestecate în ele ale acestora. Genurile şi
speciile sunt tocmai asemenea proprietăţi amestecate discernabile pe calea
gândirii. Boethius adaptează intuiţia lui Alexandru din Afrodisia la
interogaţiile sale. Universaliile sunt gata abstrase dacă vorbim despre fiinţe
intelectibile sau despre fiinţe inteligibile. Este şi forma în care mintea
noastră se foloseşte de ele, adică într-una abstractă. Când însă este vorba
despre corpurile naturale, mintea noastră nu face decât să abstragă
incorporalul din substanţa acestora. Acest incorporal abstras ajunge să fie
ipostaziat ca formă abstractă de asemenea, privată de corporalitate.
Aspectul este important pentru concluziile sale: tot ce ne apare ca
unit în realitate, poate fi distins prin intermediul minţii. Contează mai
puţin, deci, dacă universaliile există sau nu separat de lucruri, dar contează
mult faptul că ele pot fi concepute separat. Se instituia şi distincţia:
universal existent în sensibil şi universal cunoscut în suflet, în minte.
Boethius va da o definiţie universalului-specie: specia este un
concept format pornind de la asemănarea esenţială a unor indivizi diferiţi
în număr. Asemănarea ţine de esenţă, neasemănarea de număr.
Asemănarea după esenţă este, în fapt, o natură formală comună mai
multor individuale. Această natură comună este ea însăşi un universal,
adică o idee generală pe care numai intelectul o poate abstrage după ce o
detectăm la nivelul fiecărui lucru sensibil. Aşadar, ceea ce intuitiv ne apare
unitar, nedivizat, devine disociat şi abstras. O asemenea soluţie devenea şi
mai plină de pericole: un acelaşi subiect poate fi şi singular în lucruri, dar şi
universal în intelect.
În ce priveşte raportul dintre individual şi universal, Boethius
desfăşoară metafizic analiza regimului de a fi al universaliilor. Acestea îi
apar ca subzistente, neputându-le concepe ca substanţe. Tot pe urma lui
Porfir cu a sa ierarhie a predicabilelor, Boethius ezită între noţiunea
aristotelică a substanţei (suportul de care au nevoie accidentele pentru a
fi) şi noţiunea platoniciană a subzistenţei (Ideea nu are nevoie de
accidente pentru a fi, ea este prin sine subzistentă). Din sinteza acestor
două noţiuni, la care ataşează versiunea porfiriană a
predicaţiei, Boethius construieşte o ontologie platoniciană ce nu a lipsit
de pe scena filosofiei medievale până în secolul al XIV-lea. Aceasta constă
în a spune despre universalii că nu sunt substanţe, ci că sunt numai
subzistente. Astfel, lucrurile sensibile, individualele sunt şi subzistente, dar
şi substanţe – suport – substrat pentru accidente.
De la Boethius până la ultimul dintre scolastici, medievalii au dat
răspunsuri foarte diferite cu privire la natura universaliilor. Cei care l-au
urmat pe Platon în susţinerea ideii că universaliile există cu adevărat s-au
numit realişti: Ioan Scotus Eriugena, Remigius din Anxere; William De
Champeaux ş.a. Nominaliştii s-au situat pe o direcţie opusă: au respins
în totalitate ideea universaliilor. Există doar omul Platon bun, nu şi
bunătatea. Cu alte cuvinte, nu există decât lucruri particulare, nu şi
universalii, care nu constituie decât rezultatul unei convenţii de ordin
lingvistic între noi. Această asimilare a universaliilor cu numele a
condus la mari dificultăţi: Occam va radicaliza într-atât nominalismul încât
va duce la negarea dogmei Trinităţii. În plus, era respinsă în totalitate
posibilitatea de a avea o cunoaştere raţională a lui Dumnezeu. Existând
doar lucrurile particulare, singura cale de cunoaştere adecvată rămânea cea
intuitivă.
Conceptualiştii, un fel de realişti moderaţi, au căutat calea de
mijloc. Abelard sau Toma din Aquino au ales perspectiva aristotelică
asupra universaliilor care aparţin sferei gândirii, dar au susţinut şi ideea că
există totuşi ceva efectiv care conferă unitate diversităţii lumii fenomenale.
XIII. Raportul teologiei scolastice cu teologia răsăriteană
Interesant este că distincţiile care se pot face între apologetica şi
patristica greceşti şi apologetica şi patristica latine sunt funcţionale şi
pentru distincţia dintre teologia harismatică răsăriteană şi cea scolastică.
În primul rând, ceea ce a lipsit mai mult patristicii de ramură latină
pare exerciţiul metafizic pur. De vină trebuie să fi fost şi limba latină, una
în care transliterările termenilor greceşti sunt adesea restrictive sau
confuze. Dacă grecii au pus accent mai mult pe mistică, latinii s-au axat
mai mult pe teologia raţională, exersându-se cu mult succes în teodicee.
Nu rezultă de aici că eforturi proprii taberei adverse nu au existat de
ambele părţi. Grecii par mai mult orientaţi către Platon şi neoplatonism,
latinii mai mult către Aristotel şi peripateticii arabi.
În ultimul timp, există confruntări de idei cu privire la opor-
tunitatea de a folosi sau nu o anume metodă atunci când se face teo-
logie. Răsăritenii reproşează scolasticilor că utilizează în teologie aceeaşi
metodă pe care o aplică şi în studiul ştiinţelor profane. Este vorba
despre folosirea metodică a raţiunii şi despre sistematizarea
conţinutului credinţei în grile închise şi aride. Astfel, prima acuză este
aceea de a accepta încă premisa că o bună cunoaştere a conceptelor ne
poate conduce la însăşi esenţa realităţii. Deşi se consideră criticişti,
scolasticii sunt „certaţi” de către răsăriteni pentru dogmatismul dur şi
inuman de care fac uneori dovadă. La rândul lor, scolasticii îi acuză pe răsăriteni
că prin apofatismul extrem pe care-l propun pot ajunge la agnosticism
sau scepticism, argument de care nu se lasă oricum convinşi, pentru că
schimbă oricând exerciţiul dialectic frust cu cel mistic. Dacă teologii
bizantini resping raţionalizarea excesivă a credinţei de către scolastici,
aceştia din urmă resping intuitivismul de factură iraţională al celor dintâi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. Alain de
Libera, Gândirea Evului Mediu, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
Alain de Libera, Cearta Universaliilor. De la Platon la sfârşitul Evului
Mediu, Editura Amarcord, Timişoara, 1998.
Boethius, Scrieri (Articole teologice despre mângâierile filosofiei), Editura
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992.
Anselm de Canterbury, Proslogion, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
FILOSOFIE MODERNĂ
Semestrul I
Prof. univ. dr. IOAN N. ROŞCA

Obiective
Cursul este axat pe cele două mari orientări filosofice din secolul al
XVII-lea, prelungite şi în secolul următor: raţionalismul şi empirismul.
Sinteza este structurată pe temele majore abordate de cele două
orientări şi anume: 1) substanţa supremă şi raportul său cu fenomenele
fizice şi cele psihice; 2) trecerea de la natură la societate (raportul dintre
dreptul natural şi cel pozitiv); 3) originea, veridicitatea şi metoda
cunoaşterii; 4) raportul dintre omul natural şi omul culturii. În cadrul
fiecărei teme sunt relevate şi analizate principalele idei afirmate de
raţionalişti (Descartes, Spinoza, Leibniz) şi de empirişti (Bacon,
Hobbes, Locke, Berkeley, Hume). În acest mod se evidenţiază atât
continuitatea, cât şi diferenţa ideilor de la un gânditor la altul, realizându-
se deopotrivă o imagine de ansamblu asupra gândirii din veacul al XVII-lea
şi asupra concepţiei fiecărui filosof în parte.
Cursul îşi propune asimilarea de către studenţi a problematicii de
bază şi a principalelor concepte ale gândirii filosofice moderne din secolul
al XVII-lea, ca premise pentru înţelegerea gândirii filosofice moderne şi
contemporane şi ca elemente pentru formarea propriei concepţii
filosofice.
Prin aprofundarea problematicii ontologice (privind substanţa
supremă, fenomenele fizice şi cele psihice), studenţii vor realiza core
laţia existentă în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea între perspectiva
filosofică mecanicistă şi cantitativistă asupra naturii şi stadiul dezvol
tării ştiinţelor din acel timp, dominat de modelul disciplinelor mate
matice (ale cantităţii) şi de cel al mecanicii clasice. Totodată, studen
ţii vor realiza atât semnificaţia, cât şi limitele concepţiilor cantitati
viste şi mecaniciste. În particular, vor înţelege că explicarea fenome
nelor psihice necesită un alt fundament decât cel cantitativist şi mecanicist.
Prin aprofundarea problemelor de filosofie socială (privind
raportul dintre natură şi societate, dintre dreptul natural şi dreptul
pozitiv), studenţii vor deprinde modalitatea modernă, esenţialmente laică,
de abordare a problematicii statului şi societăţii, vor căpăta cunoştinţe
viabile despre diferenţa dintre starea de natură şi starea de societate,
precum şi despre semnificaţia statului care corespunde contractului social
(în varianta lui Hobbes sau J. Locke).
Adâncirea problemelor gnoseologice abordate de raţionaliştii şi
empiriştii moderni (originea şi veridicitatea cunoştinţelor, metoda
cunoaşterii) le permite studenţilor să cunoască atât meritele, cât şi limitele
fiecăreia din cele două mari orientări gnoseologice din secolele al
XVII-lea – al XVIII-lea şi anume: importanţa experienţei, dar şi negarea
rolului constructiv al subiectului de către gnoseologia empiristă
şi, respectiv, afirmarea rolului creativ al subiectului, dar şi diminuarea
însemnătăţii experienţei de către gnoseologia raţionalistă.
Prin cunoaşterea problematicii omului aşa cum a fost abordată de
empiriştii şi raţionaliştii moderni, studenţii vor realiza faptul că, deşi a
preluat punctul de vedere substanţialist asupra sufletului uman, filosofia
modernă a înţeles omul ca fiinţă nu doar contemplativă şi morală, ca la
antici şi medievali, ci şi, mai ales, activă şi socială. Prin urmare, în gândirea
modernă s-a susţinut că libertatea umană înseamnă, la rândul ei, nu
numai puterea de a cunoaşte şi a alege între bine şi rău, ci şi acţiune
asupra naturii şi societăţii conform cerinţelor proprii naturii umane. Cât
priveşte raportul dintre individ şi stat, în secolul al XVII-lea deja se
conturează ideea potrivit căreia statul trebuie să respecte drepturile
fundamentale care decurg din natura înnăscută a omului.

I. Introducere
Secolul al XVII-lea este cunoscut, în plan filosofic, sub numele de
Secolul metodei, pentru că gânditorii săi cei mai importanţi s-au preocupat
în mod amplu de elaborarea unei noi metode de a cunoaşte, opusă metodei
scolastice. Dar noua metodă n-a fost posibilă fără o nouă viziune despre
lume în general, despre natură şi societate în particular, despre cunoaşterea
lumii şi despre om.
Orientările filosofice care au dominat secolul metodei, prelungindu-
se şi în secolul următor, au fost raţionalismul şi empirismul.
Raţionalismul a fost iniţiat de Rene Descartes (1596-1650) şi
continuat de Benedict Spinoza (1632-1677) şi Gottfried Wilhelm Leibniz
(1646-1716).
Empirismul a fost afirmat de gânditorii englezi Francis Bacon
(1561-1626), Thomas Hobbes (1588-1679), John Locke (16321704),
George Berkeley (1685-1753) şi David Hume (1711-1776).
II. Substanţa supremă
În problema principiului, cu excepţia materialiştilor francezi, ceilalţi
filosofi moderni au continuat să identifice principiul cu divinitatea, dar s-
au dezis de viziunea teologică a unui Dumnezeu biblic, înţelegându-l fie
panteist, fie deist.
Panteismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu
(theos) este răspândit în întreg (pan) universul, fiind imanent acestuia, iar nu
transcendent.
Deismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu a creat
lumea şi (sau numai) i-a imprimat mişcare şi ordine (legi), fără a mai
interveni în evoluţia ei.
Cu excepţia lui Spinoza, care a fost panteist, toţi ceilalţi raţionalişti
moderni şi toţi empiriştii au fost deişti.
Pentru a-l denumi pe Dumnezeu ca principiu al lumii, şi raţionaliştii
(fără excepţie) şi empiriştii au preferat termenul de substanţă supremă,
prin care l-au înţeles pe Dumnezeu ca substrat care există independent de
orice altceva, altfel spus, care există prin sine însuşi, fiindu-şi propria sa
cauză.
Dintre empirişti, Bacon, Hobbes şi Locke au susţinut că Dumnezeu, ca
substanţă supremă, a creat două tipuri de substanţe secunde: materia şi
spiritele umane (care, potrivit lui Hobbes, sunt şi ele corpuri, dar foarte fine).
Ei au conceput materia ca substrat al fenomenelor fizice, iar spiritul uman
– ca substrat al fenomenelor psihice, sufleteşti. Berkeley a considerat că
Dumnezeu a creat ca substanţe secunde numai spiritele umane, în timp ce
lucrurile le-a creat ca fenomene lipsite de orice substrat material. În fine,
Hume s-a îndoit de existenţa unui substrat în ce priveşte atât fenomenele
fizice, cât şi sufletele umane.
Admiţându-l pe Dumnezeu ca substanţă supremă, raţionaliştii şi
empiriştii au explicat lumea lucrurilor fizice şi a fenomenelor psihice fie
direct prin atributele divinităţii, ca în cazul panteismului spinozian, fie prin
substanţele secunde create de Dumnezeu, adică prin atributele (calităţile)
acestora, care sunt, în acelaşi timp, şi calităţi primare (esenţiale) ale lucrurilor,
fie, pur şi simplu, în cazul neadmiterii unor substanţe secunde, prin calităţile
secundare (individuale şi fenomenale) ale lucrurilor.
Concret, Descartes a susţinut că Dumnezeu a creat două tipuri de
substanţe secunde: substanţa întinsă (res extensa) care este unică şi
întemeiază fenomenele fizice şi substanţa cugetătoare (res cogitans), care,
identificată cu sufletul uman, este multiplă şi constituie temeiul
fenomenelor psihice.
Spinoza a considerat întinderea şi gândirea nu ca substanţe, ci ca
atribute ale substanţei supreme (Dumnezeu), pe care se fundamentează
fenomenele fizice şi, respectiv, cele psihice. Potrivit lui, întrucât în
Dumnezeu toate atributele sunt solidare (nici unul din ele neputând fi
detaşat de Divinitate, rezultă că fenomenele fizice întemeiate pe întindere
sunt, concomitent, subîntinse şi de atributul gândirii şi, invers, fenomenele
sufleteşti, care sunt manifestări ale gândirii, sunt, în acelaşi timp, şi
expresii ale întinderii. Cu alte cuvinte, el a susţinut un izomorfism între
întindere şi gândire.
Leibniz a gândit că Dumnezeu a creat nenumărate substanţe
incorporale şi autodinamice numite monade (monas, gr. = unitate) care
sunt de trei tipuri, corespunzătoare celor trei regnuri ale naturii: percepţii –
pentru lucrurile anorganice, suflete – pentru animale şi plante, şi spirite –
specifice oamenilor.
Iniţiatorul empirismului, Bacon, a afirmat că Dumnezeu a creat o
materie determinată, care conţine în sine formele lucrurilor şi care se
caracterizează printr-o serie de calităţi (însuşiri) esenţiale, între care
întinderea şi mişcarea, dar şi altele, la fel de importante, cum ar fi căldura,
lumina, greutatea etc. (însuşiri care există în lucruri şi au caracter general şi
definitoriu).
Ulterior, Hobbes, distingând între calităţi primare şi calităţi
secundare (însuşiri care nu există în lucruri, ci sunt efecte subiective ale
acţiunii acestora asupra simţurilor) a spus că tot ce există este corp şi că
orice corp se defineşte prin două calităţi primare: întindere şi mişcare.
Locke a reluat atât ideea că Dumnezeu a creat două substanţe
secunde, materia şi spiritul, cât şi distincţia dintre calităţile primare şi cele
secundare şi a caracterizat materia printr-un ansamblu de calităţi primare
conexe, şi anume: soliditatea, întinderea, forma (figura), mişcarea, repausul
şi numărul.
Berkeley a fost de părere că Dumnezeu a creat, pe de o parte,
spiritele umane ca substanţe autodinamice, iar pe de altă parte, lucrurile
fizice ca obiecte perceptibile, lipsite de substanţă şi dinamism şi care, în
consecinţă, n-ar prezenta decât calităţi secundare, identice cu senzaţiile
provocate în noi de lucruri.
Hume s-a îndoit de existenţa unei substanţe spirituale, ca şi de
existenţa unei cauzalităţi şi legalităţi obiective, dar a certificat existenţa
unor însuşiri generale şi, totodată, perceptibile ale lucrurilor, cum ar fi
întinderea şi mişcarea.
Aşadar, în exemplificarea raportului dintre substanţă şi lucruri,
raţionaliştii au promovat un substanţialism radical întemeind lucrurile pe
atributele substanţei supreme sau pe cele ale substanţei secunde, iar empiriştii –
fie un substanţialism moderat, tinzând să identifice substanţa secundară
sau cu variatele însuşiri ale lucrurilor (Bacon), sau numai cu cele primare
(Hobbes, Locke), fie o imagine fenomenistă, prin care au desubstanţializat
lumea fizică (Berkley, Hume).
În ce priveşte explicarea lumii fizice prin diferitele calităţi ale
substanţei care întemeiază lucrurile sau prin cele ale lucrurilor, toţi
raţionaliştii şi empiriştii au identificat două calităţi indispensabile:
întindere şi mişcare mecanică.
Bacon, aşa cum am arătat, a adăugat şi alte calităţi, socotite la fel de
importante, între care căldura, lumina şi greutatea. La fel, pe lângă
deplasarea mecanică, a enumerat şi alte forme de mişcare, ireductibile,
concepute ca tendinţe imanente ale lucrurilor. În total, a identificat
nouăsprezece tipuri de mişcare bine distincte, cum ar fi: mişcarea de
rezistenţă (prin care nici o parte a materiei nu se lasă distrusă), de
conexiune, (sau „năzuinţă de contact” sau, cum se exprimau scolasticii,
„oroarea de vid”), de libertate (prin care corpurile se străduiesc să scape
de opresiune) etc.
Leibniz se convinsese, la rândul său, că lucrurile extinse şi an-
clanşate mecanic nu sunt decât manifestări exterioare ale unui substrat
atomic spiritual şi autodinamic.
Aşadar, cu excepţia lui Bacon şi Leibniz, raţionaliştii şi empiriştii au
proiectat asupra lumii fizice o viziune cantitativistă şi mecanicistă.
Cantitativismul a constat în considerarea aspectelor cantitative ale
lucrurilor ca însuşiri fundamentale pe care se înalţă sau la care se reduc
toate celelalte. Potrivit lui Locke, de exemplu, calităţile secundare (de
culoare, gust, miros etc.) n-ar fi decât efecte subiective sau însuşiri
fenomenale derivate din modul în care se combină calităţile primare, care
sunt cantitative.
Cantitativismul se explică prin influenţa exercitată asupra cunoaşterii
de matematică, în special de aritmetică şi geometrie, ca ştiinţe ale cantitativului.
Mecanicismul a constat în susţinerea că orice schimbare a unui corp
ar fi, în cele din urmă, de tip mecanic, adică o modificare a as-
pectelor sale cantitative (întindere, figură, volum etc.) sau o deplasare
dintr-un loc în alt loc sub acţiunea unui alt corp din exterior.
Mecanicismul se explică prin atracţia exercitată în epocă de modelul
fizicii mecanice, care, alături de matematică, era cea mai riguroasă
disciplină din acel timp, pentru că descoperise legile mişcării mecanice.
III. Trecerea de la natură la societate: drept natural şi
drept pozitiv
În esenţă, în filosofia socială modernă s-au realizat următoarele: mai
întâi, în Renaştere, s-a laicizat concepţia despre societate, stat şi drept şi
s-a reafirmat viziunea contractualistă, care se conturase încă din antichitate;
apoi, în secolul al XVII-lea şi parţial, în veacul următor, teoria
contractualistă a fost regândită ca doctrină a monarhiei constituţionale; în
Secolul luminilor, în special prin Rousseau, contractualismul a fost
resemnificat ca proiect al unui stat burghez şi chiar burghezo-democratic; în
fine, în filosofia clasică germană, la Kant şi Hegel, a fost resorbit în ample
sinteze asupra istoriei.
În secolul al XVII-lea, cele mai importante teorii contractualiste au
fost elaborate de empiriştii Th. Hobbes şi J. Locke şi de raţionalistul B.
Spinoza, care au proiectat un stat al drepturilor fundamentale ale omului.
Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, în starea de natură,
între oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra
tuturor (bellum omnium contra omnes), pentru că în natura umană ar exista
trei cauze ale tendinţei spre agresiune: 1) spiritul de concurenţă (care
generează lupta pentru câştig); 2) spiritul de neîncredere (determină
lupta pentru asigurarea propriei securităţi); 3) dorinţa de glorie (provoacă
lupta pentru reputaţie).
Hobbes a considerat că în natura umană există, de asemenea, trei pasiuni
care i-au determinat pe oameni să încheie un contract (pact) de neagresiune şi
să se asocieze, şi anume: 1) teama de moarte, 2) dorinţa de a-şi procura
bunurile necesare pentru a trăi bine şi 3) speranţa de a-şi realiza
bunăstarea prin industrie. Or toate cele trei pasiuni necesitau o asociere
potrivit unui acord de pace.
În consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi legi
naturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane), vor fi
următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii; 2) a doua –
legea libertăţii şi 3) a treia – legea egalităţii.
Prima cere ca fiecare să depună toate eforturile pentru pace, iar dacă
n-o găseşte, să caute toate mijloacele care l-ar avantaja în război.
De aceea, am putea spune (interpretându-l pe Hobbes) că, refe-
rindu-se la încetarea războiului şi instituirea păcii, prima lege statorniceşte
dreptul la viaţă.
A doua reclamă ca fiecare să renunţe la libertatea sa neîngrădită şi să
se mulţumească să aibă faţă de alţii aceeaşi libertate care se acordă şi
altora faţă de sine.
Cu alte cuvinte, a doua lege respectă principiul „Altuia nu face, ce
ţie nu-ţi place”, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, cere ca voinţa ta să
nu stăpânească alte voinţe şi nici să nu fie stăpânită de altele. A doua lege
este mai cuprinzătoare şi include pe prima, căci respectarea libertăţii
fiecăruia înseamnă şi respectarea vieţii fiecăruia.
A treia pretinde că fiecare să recunoască pe celălalt ca fiind egal cu
sine de la natură.
A treia lege le întăreşte pe primele două, care implicau deja un
tratament egal pentru fiecare, dar fără presupoziţia că acest tratament se
întemeiază pe egalitatea de la natură. Or, fără presupoziţia amintită, legile
n-ar fi fost la fel de puternice, omul având şi tentaţia de a le încălca în
virtutea libertăţii sale naturale neîngrădite.
Hobbes afirma că, tot prin contract mutual, oamenii dobândesc şi
proprietate.
Potrivit lui Hobbes, în urma contractului reciproc se constituie statul,
prin care el înţelege, de fapt, societatea, o mulţime de oameni uniţi ca şi
cum ar forma o singură persoană, care, pe baza contractelor mutuale, îşi
foloseşte forţa şi toate mijloacele pentru a asigura pacea şi apărarea tuturor.
Dat fiind că legile contractului ar putea fi încălcate, Hobbes
conchide că este necesar ca statul (mulţimea de oameni) să acorde toată
puterea de a veghea la respectarea lor „unui singur om sau unei adunări
de oameni”. El va numi pe cel sau cei care întruchipează această forţă
suveran, iar pe toţi ceilalţi supuşi. Totodată, va fi de părere ca persoana
sau persoanele delegate pentru rolul de suveran să nu facă parte dintre
contractanţi.
Hobbes acordă suveranului multiple roluri. Şi anume, suveranul
este: 1) garant absolut al contractului, 2) legislator civil (care stabileşte
legile civile privitoare la ceea ce este drept şi nedrept şi la asigurarea păcii
pe baza legilor naturale ale contractului social), 3) legislator moral şi 4)
guvernator atât al statului, cât şi al religiei (pentru ultima funcţie putând să
delege şi un preot suprem).
Raportul dintre stat şi suveran este raportul dintre puterea legislativă
supremă (care stabileşte legile fundamentale, naturale) şi puterea
executivă, care este şi putere legislativă derivată sau secundară, căci
stabileşte legile de drept civil în acord cu cele de drept natural. Statul este cel
care delegă suveranul şi, de aceea, suveranul este reprezentant al statului.
Totuşi, Hobbes acordă atribuţii prea mari suveranului şi, în
consecinţă, tinde să răstoarne raportul dintre puterea legislativă şi puterea
executivă.
În primul rând, Hobbes scoate suveranul de sub autoritatea statului
prin chiar faptul că nu include şi persoana sau persoanele suverane printre
contractanţi. De aceea, deşi afirmă că suveranul este garant absolut al
contractului şi că n-ar putea viola contractul (tocmai pentru că nu e
contractant), totuşi se contrazice, susţinând că supuşii sunt obligaţi să-l
asculte pe suveran atât timp cât acesta le asigură viaţa, deci atât timp cât
suveranul respectă doar prima lege a contractului, nu şi legea libertăţii şi
celelalte.
În al doilea rând, deşi pare că subordonează rolul legislativ al
suveranului faţă de puterea legislativă a statului care stabileşte legile
fundamentale, totuşi Hobbes îi acordă aproape întreaga putere, susţinând
că suveranul hotărăşte întregul drept civil şi că mai este, pe deasupra,
şi legislator moral şi lider religios suprem.
De cea mai mare însemnătate rămâne însă concepţia lui Hobbes
potrivit căreia dreptul civil trebuie să se întemeieze pe cel natural, adică să
respecte drepturile fundamentale ale omului, cum sunt drepturile la
viaţă, libertate, egalitate, proprietate.
Tocmai pentru că sunt fundamentale, avându-şi izvorul în starea
de natură, drepturile, arată Hobbes, sunt inalienabile, absolute şi, practic,
nelimitate (căci omul are dreptul să facă tot ce nu e interzis de lege). În
schimb, obligaţiile (îndatoririle), care apar în societate prin legile pactului
care restrâng anumite drepturi, nu sunt nici inalienabile, nici absolute (căci se
subordonează drepturilor) şi nici nelimitate.
John Locke a reluat şi întrucâtva a modificat contractualismul lui
Hobbes.
Prin contractualismul său, Locke a susţinut, ca şi Hobbes, că
egalitatea de la natură şi dreptul natural trebuie să fie respectate de toate
celelalte legi sociale care alcătuiesc dreptul pozitiv.
Spre deosebire de concepţia lui Hobbes, contractualismul lockean susţine
că pactul social a fost încheiat nu de fiecare om cu fiecare (cu
excepţia suveranului), ci între particulari şi monarh. Astfel conceput,
contractul se pronunţă explicit pentru o monarhie constituţională, care
trebuie să respecte legile, nu ca putere delegată să reprezinte statul, ci în
calitate de parte contractantă.
IV. Cunoaştere şi metodă
În explicarea cunoaşterii, filosofia modernă a fost dominată, mai întâi, de
confruntarea dintre gnoseologia raţionalistă şi gnoseologia empiristă, apoi
de criticismul kantian, ca sinteză a celor două orientări.
Ca teorii ale cunoaşterii, raţionalismul şi empirismul prezintă atât
note comune sau convergente, cât şi particularităţi bine distincte sau chiar
divergente.
În comun, şi raţionaliştii şi empiriştii au împărtăşit credinţa că există
surse ultime ale cunoaşterii şi, în consecinţă, adevăruri definitive.
Totodată, şi unii şi alţii au distins ca principale facultăţi cognitive
simţurile şi intelectul sau raţiunea (mintea, gândirea), ei nediscriminând,
aşa cum va proceda mai târziu Kant, între raţiune şi intelect.
În gnoseologie, raţionaliştii şi empiriştii s-au diferenţiat prin modul în
care au înţeles raportul dintre simţuri şi raţiune.
Raţionaliştii au conceput raţiunea (intelectul) ca facultate cognitivă
primordială, iar cunoştinţele raţionale ca purtătoare de adevăr şi
fundamentale în raport cu cele sensibile. Ei au relevat ca modalităţi
raţionale (intelectuale) ale cunoaşterii intuiţia (act cognitiv prin care
intelectul descoperă adevărul în mod imediat, spontan) şi deducţia.
Totodată, au considerat că simţurile şi cunoştinţele sensibile sunt, de regulă,
eronate, dar pot oferi şi adevărul în măsura în care concordă cu raţiunea şi
adevărurile acesteia.
Teza despre primatul raţiunii în cunoaştere se explică atât prin faptul
că raţionaliştii au fost influenţaţi de modelul cunoaşterii matematice, cât
şi prin postulatul lor ontologic, potrivit căruia însuşirile generale şi
esenţiale ale lucrurilor sunt unite mecanic, prin simpla juxtapunere, cu cele
individuale şi fenomenale.
Empiriştii au afirmat că simţurile (externe şi interne) constituie
facultatea cognitivă fundamentală şi cea mai sigură şi, deci, că id e ile
sensibile sunt cunoştinţele primare şi autentice, chiar dacă nu toate sunt în
mod sigur adevărate. Ei au acordat raţiunii (intelectului) doar rolul de a
combina în diferite chipuri cunoştinţele sensibile şi, deci, au înţeles
cunoştinţele raţionale ca reductibile la cele sensibile.
Accentul pus de empirişti pe importanţa cunoaşterii sensibile se
explică atât prin faptul că ei au fost influenţaţi mai mult de ştiinţele
experimentale, cât şi prin postulatul lor ontologic potrivit căruia ceea ce
este general şi esenţial există numai în şi prin lucrurile individuale,
fenomenale.
Asemănător, dar şi diferit, atât raţionaliştii, cât şi empiriştii au
susţinut că există un izomorfism între structura cantitativ-mecanică a lumii
fizice şi subiectul cognitiv.
Raţionaliştii au gândit că izomorfismul dintre obiect şi subiect se
stabileşte între o structură cantitativ-mecanică, situată la un nivel esenţial,
detaşat de fenomenal, şi structura subiectului logic, dată de legile logice.
În consecinţă, ei au presupus că intelectul poate să cunoască imediat,
fără aportul experienţei, un anumit aspect cantitativ esenţial şi că
poate trece de la o cunoştinţă la alta imediat şi prin respectarea legilor
logice, aşa cum şi aspectele cantitative prezintă o comunitate neîntreruptă
şi se conexează potrivit legilor mecanice care respectă legile logice.
Empiriştii au considerat că izomorfismul dintre obiect şi subiect are
loc între o structură cantitativ-mecanică ancorată în aspectele individuale şi,
totodată, repetitive şi, deci, generale şi structura subiectului perceptiv care îşi
subsumează şi structura subiectului logic. De aceea, ei au conchis că
subiectul trebuie să obţină, mai întâi, prin simţuri, cunoştinţe despre
aspectele individuale şi repetitive şi, apoi, să asambleze prin intelect
ideile sensibile, simple, în variate idei complexe, aşa cum se conexează
mecanic şi însuşirile individuale şi repetabile. De exemplu, ideea
complexă de măr este o combinaţie de idei simple, cum ar fi ideile de
culoare roşie, de formă rotundă, de gust dulce.
În fond, şi raţionaliştii şi empiriştii au presupus că există o
combinare mecanică de idei (fie raţionale, fie sensibile), aşa cum există o
alăturare mecanică de însuşiri (fie inteligibile, fie sensibile).
Descartes, iniţiatorul gnoseologiei raţionaliste, a ajuns la concluzia
că raţiunea (intelectul) este sursa cunoştinţelor adevărate, plecând de la
îndoiala metodologică asupra tuturor cunoştinţelor dobândite anterior, fie
prin simţuri, fie prin raţiune. Îndoiala generalizată l-a condus la cunoştinţa
„Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”, care se impune raţiunii ca
fiind adevărată în mod cert.
Descartes, a distins două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia
şi deducţia.
Intuiţia intelectuală de tip cartezian este un act prin care intelectul
surprinde spontan, printr-o adâncire în sine şi fără referire la lumea
externă, specificul obiectului de cunoscut ca obiect al gândirii, ca obiect
gândit. De aceea, ideile intuitive par a fi înnăscute, dar, cum precizează
însuşi Descartes, înnăscute nu sunt decât facultăţile cognitive, inclusiv
capacitatea de a intui.
Deducţia carteziană depinde de intuiţie şi o completează, derivând
din adevărurile fundamentale intuitive noi şi noi adevăruri. Spre deosebire
de deducţia silogistică, prin care se aplică un adevăr general la un caz
particular, deducţia carteziană are un caracter înnoitor, descoperind
intuitiv noi adevăruri sugerate de adevărurile intuitive iniţiale.
Spinoza a reafirmat, în esenţă, existenţa celor două modalităţi
intelectuale: intuiţia şi deducţia.
Leibniz a susţinut că între raţiune şi simţuri există nu numai o
separaţie, ci şi o strânsă conexiune. El şi-a argumentat amintitul punct de vedere
şi prin distincţia dintre adevărurile raţionale şi adevărurile de fapt.
Adevărurile raţionale, obţinute în exclusivitate prin raţiune, se
întemeiază pe principiul logic al contradicţiei, pentru că ele sunt necesare,
(necesar = care este şi nu poate să nu fie), iar opusul lor este imposibil.
Adevărurile de fapt nu se mai fundamentează pe principiul logic al
contradicţiei, pentru că, fiind contingente, ele admit şi opusul lor
(contingent = care poate să fie sau să nu fie). Temeiul acestor adevăruri îl
constituie principiul logic al raţiunii suficiente, întrucât un fapt este
explicat prin cauza (raţiunea suficientă) în virtutea căreia există. Prin
urmare, ele se obţin atât prin observarea faptelor, a conexiunilor dintre
acestea, cât şi prin intervenţia raţiunii care certifică acordul observaţiilor cu
principiul logic al raţiunii suficiente.
Bacon, iniţiatorul gnoseologiei empiriste, deşi accentua pe
experienţă, se pronunţa totuşi pentru conlucrarea dintre simţuri şi raţiune.
În mod critic el îi aseamănă pe „empirici” cu furnicile, care doar adună
provizii din lumea externă, iar pe „dogmatici” cu păianjenii, care îşi tes
pânza din propria substanţă. Bacon afirma că adevăraţii cercetători sunt ca
albinele, care adună nectarul şi-l preschimbă în miere.
Locke, fondatorul propriu-zis al empirismului, a clasificat ideile în
simple şi complexe, primele fiind cele izvorâte din experienţa
externă sau internă, iar ultimele – cele obţinute de intelect prin combinarea,
compararea sau abstractizarea ideilor simple. Dat fiind că ideile simple, de
experienţă, sunt cele originale, el a respins ineismul (doctrină care afirmă
caracterul înnăscut al celor mai generale idei filosofice, logice, matematice,
religioase, morale etc.( şi a susţinut că, la naştere, mintea este ca o tabula
rasa (tablă nescrisă), pe care primele idei întipărite sunt cele sensibile.
Berkeley va adânci empirismul în sens nominalist, considerând că
termenii generali ar fi simple nume (nomina) care ar desemna lucrurile
individuale de acelaşi fel şi contestând, astfel, ideile abstracte care exprimă
însuşiri generale şi esenţiale, diferite de cele individuale şi fenomenale.
Hume va argumenta că subiectul perceptiv nu poate să descopere
însuşiri şi corelaţii de ordin general şi esenţial, cum ar fi conexiunile cauzale şi
logice.
Aşadar, în timp ce raţionaliştii au justificat ideile universale şi
necesare construite de raţiune, dar au ignorat caracterul autentic şi înnoitor
al experienţei, empiriştii au argumentat veridicitatea şi aportul cognitiv al
ideilor empirice, dar n-au recunoscut sau n-au putut fundamenta teoretic
progresul cognitiv adus de cunoştinţele raţionale. R a ţ i o naliştii au riscat să
susţină o cunoaştere speculativă, ruptă de fapte, iar empiriştii – o
cunoaştere îngust-empirică, ruptă de aspectele mai profunde şi inteligibile ale
faptelor perceptibile.
Sinteza propriu-zisă a celor două orientări gnoseologice va fi
înfăptuite de Kant.
Metodologic, raţionaliştii au preferat deducţia, iar empiriştii
inducţia. Metoda deductivă a fost teoretizată îndeosebi de Descartes, iar cea
inductivă de Bacon.
Descartes a propus o metodă intuitiv-deductivă de tip matematic, pe
care a opus-o deducţiei silogistice, căreia i-a reproşat faptul că nu
descoperă noi cunoştinţe. Într-adevăr, deducţia silogistică (silogismul) este
un raţionament care pleacă de la o idee generală (premisă majoră), valabilă
despre o întreagă clasă, şi, prin intermediul unei idei particulare (premisă
minoră), care afirmă că un obiect aparţine clasei respective, ajunge la o
concluzie particulară prin care aplică adevărul general la obiectul
considerat. Metoda intuitiv-deductivă carteziană presupune că adevărurile
primare se obţin intelectual-intuitiv şi că procesul cunoaşterii avansează nu
prin aplicarea adevărurilor primare unor cazuri particulare, ci într-un mod
intuitiv-deductiv, adică printr-o
succesiune de intuiţii, prin care adevărurile iniţiale sporesc, din aproape în
aproape, cu noi şi noi adevăruri.
Principalele reguli ale metodei intuitiv-deductive carteziene sunt
evidenţa, analiza, sinteza şi enumerarea.
Regula evidenţei cere să nu acceptăm nici o cunoştinţă ca adevărată
dacă nu este clară şi distinctă. Clară este cunoştinţa care ne permite să
recunoaştem obiectul la care se referă, iar distinctă – cea care ne dă
posibilitatea nu numai să-i recunoaştem obiectul, ci şi să-l deosebim de
altele prin note esenţiale, descoperite de raţiune.
La Descartes, evidenţa este o regulă atât a descoperirii spontane, cât
şi a verificării intuitive a adevărului. Acest criteriu este intralogic în
sensul că presupune raportarea unei cunoştinţe la altele, nu şi la realitatea
extralogică. De aceea, este un criteriu necesar pentru delimitarea unei
cunoştinţe, dar nu şi suficient pentru a distinge între o cunoştinţă evidentă
care are un corespondent real şi una lipsită de un asemenea corespondent
(„centaur”, „sirenă” etc.).
Sesizând insuficienţa criteriului evidenţei, Descartes însuşi a adăugat
că ultimul criteriu al adevărului îl constituie Dumnezeu, care, fiind bun, nu
ne lasă să ne înşelăm în privinţa evidenţelor noastre.
Regula analizei prescrie ca o problemă sau o propoziţie complexă să
fie descompusă în părţile lor simple, care pot fi cunoscute aparte.
Sinteza reclamă demersul invers, prin care, pornind de la ideile
simple, putem constitui un complex. Trebuie precizat că, atât în analiză,
cât şi în sinteză, trecerile de la unele idei la altele se realizează în mod
intuitiv.
În fine, enumerarea prevede ca în analizele sau sintezele de mai
mare complexitate să revedem componentele, pentru a fi siguri că nu am
omis nimic.
Propusă ca universală, metoda carteziană este aplicabilă mai ales în
matematică şi în ştiinţele matematizabile, servind mai puţin formelor de
cunoaştere care acordă un loc important libertăţii umane (morala, arta
etc.).
Bacon a formulat metoda inducţiei ştiinţifice, cunoscută şi sub
numele de inducţie incompletă sau amplifiantă, pe care a opus-o metodelor
de până atunci. Pe de altă parte, el a criticat atât deducţia speculativă, care
pleacă de la idei generale preconcepute, cât şi deducţia în genere, pe
motiv că nu oferea noi adevăruri despre cazurile particulare, sau, cum
spunea el, pentru că este prea grosieră în raport cu
fineţea naturii. Pe de altă parte, a supus criticii atât inducţia vulgară,
neştiinţifică, deoarece era lipsită de reguli de observare a faptelor şi
generaliza pripit, cât şi inducţia aristotelică (prin enumerare completă), care
era lipsită de reguli de observare şi, în plus, era greu practicabilă,
întrucât presupunea observarea tuturor cazurilor de acelaşi fel.
Inducţia este raţionament care pleacă de la observaţii individuale,
fiecare valabilă despre un anumit caz, şi, prin abstractizare (prin reţinerea
notelor comune cazurilor observate) şi generalizare (extinderea notelor de
la cazurile observate la cele neobservate), ajunge la o concluzie generală,
valabilă despre toate cazurile de acelaşi fel.
Inducţia baconiană se distinge de modalităţile inductive pe care le
recuză în principal prin două caracteristici: a) presupune reguli de
observare a faptelor; b) generalizează treptat, gradual.
Regulile de observare sunt necesare pentru a distinge între esenţial şi
neesenţial, căci, pentru a generaliza de la unii la toţi, trebuie ca însuşirile
observate la unele cazuri să fie esenţiale, indispensabile, astfel încât să se
regăsească şi la cazurile neobservate. Astfel de reguli reclamă: observarea
mai multor cazuri, iar nu a unuia singur (pentru a se putea compara şi
reţine note comune), observarea lucrurilor nu numai în condiţii
obişnuite, ci şi în împrejurări de excepţie (pentru a constata dacă îşi
menţin însuşirile pe care le prezintă în circumstanţe familiare) etc.
Generalizarea graduală presupune ca, de la observarea unor cazuri
individuale, să se treacă, în ordine, la propoziţii „inferioare” (valabile
despre o clasă restrânsă), apoi la propoziţii „medii” (idei ştiinţifice,
valabile despre un întreg domeniu) şi, în fine, la propoziţii „generale”
(idei filosofice, valabile despre întreaga natură). Altfel, dacă se trece „ca
într-un zbor” de la câteva observaţii individuale la concluzii din cele mai
generale, acestea au toate şansele să fie greşite.
Deşi fusese proiectată ca metodă generală de a cunoaşte, metoda
baconiană nu este nici ea universală, fiind aplicabilă cu succes, în
principal, în ştiinţele bazate pe experienţă, dar nu şi în matematică sau în
ştiinţele care comportă un tratament matematic.
Metoda deductivă şi cea inductivă erau unilaterale, dar comple-
mentare, ca şi poziţiile gnoseologice pe care se înălţaseră, raţionalismul şi,
respectiv, empirismul. Ambele orientări gnoseologice şi metodologice
vor fi depăşite de Imm. Kant.
În teoria modernă a cunoaşterii şi metodei, Kant este un moment de
răscruce prin ideea unei critici a conştiinţei.
V. Omul natural şi omul culturii
Spre deosebire de filosofia medievală, care elogiase liberul arbitru
al omului, dar îl limitase la o afirmare moral-religioasă, filosofia modernă
propune alte modele de om şi afirmare umană, şi anume: omul
renascentist, omul proiectat de raţionalism şi empirism, modelul luminist
şi cel al filosofiei clasice germane.
În „spatele” omului cultural modern se află nu atât divinitatea, cât
natura întruchipată în omul natural însuşi, cu a cărui fire (esenţă) omul
social trebuie să se acorde în obiectivările sale socio-culturale pentru a se
regăsi pe sine, sau, o dată regăsit, pentru a nu se pierde din nou.
În secolul al XVII-lea, în preocupările lor antropologice, şi
raţionaliştii şi empiriştii au definit omul prin suflet, fără a neglija însă
nici importanţa trupului.
Şi unii şi alţii au înţeles sufletul substanţialist, ca substanţă spirituală
creată de Dumnezeu. Şi anume, Dumnezeu ar fi creat atâtea substanţe
spirituale câte suflete individuale există.
Punctul de vedere substanţialist privind sufletul a implicat ideea
nemuririi sufletului, a posibilităţii acestuia de a se detaşa de trupul
pieritor şi de a subzista de sine stătător.
În ce priveşte conţinutul sufletului, laturile lui constitutive, şi
raţionaliştii şi empiriştii au distins ca principale facultăţi sensibilitatea
(perceperea), raţiunea (gândirea, intelectul, mintea), afectivitatea şi
voinţa, alături de care au pus preţ şi pe memorie şi imaginaţie.
Deşi gânditorii din ambele orientări au superiorizat omul prin raţiune,
ei s-au diferenţiat totuşi prin modul în care au înţeles raportul raţiunii cu
celelalte facultăţi sufleteşti.
Raţionaliştii au susţinut, precum se ştie, primatul raţiunii în raport
cu simţurile şi, deci, cu afectivitatea legată de simţiri, sau chiar în raport
cu voinţa.
Empiriştii, dimpotrivă, au susţinut primatul treptei perceptive faţă de
raţiune şi, de aceea, au considerat că şi afectivitatea dependentă de simţiri
şi chiar voinţa sunt, la rândul lor, relativ independente de gândire.
Dintre raţionalişti, Descartes a afirmat un punct de vedere mai
echilibrat privind rolul primordial al raţiunii. Astfel, a gândit că raţiunea
intervine în exerciţiul celorlalte facultăţi sufleteşti, dar fără să le anuleze
specificul sau fără să le suprime. Mai mult, în ce priveşte voinţa, a fost de
părere că aceasta este cea care îşi dă asentimentul la
judecăţile produse de raţiune şi că, uneori, se poate întinde şi dincolo de
marginile gândirii, determinându-l pe om să se pronunţe şi asupra unor
obiecte necunoscute şi conducând la erori.
În schimb, Spinoza a fost de părere că raţiunea este suverană în
raport cu afectele şi voinţa. Clarificându-le, raţiunea ar putea şi să suprime
afectele care nu sunt decât cunoştinţe confuze. Nici voinţa n-ar fi
autonomă faţă de intelect.
Dintre empirişti, Berkeley şi Hume au exprimat cel mai pregnant
relativa autonomie a sentimentelor şi a voinţei în raport cu actele de
gândire.
Definind omul ca fiinţă cugetătoare, filosofii din veacul al XVIIlea, fie
raţionalişti, fie empirişti, nu l-au conceput nu numai ca fiinţă
co n temp l a t ivă , ci l-au înţeles şi ca fiinţă contemplativă şi, totodată,
activă şi socială. Ei au arătat că există o conexiune între dimensiunea
contemplativă a omului şi latura sa activă, deoarece, aşa cum preciza
Hume, activitatea necesită cunoştinţe. La fel, au relevat şi solidaritatea
dintre caracterul activ şi cel social, în sensul că omul este activ în relaţiile
sale cu ceilalţi.
În această privinţă, gânditorii din Secolul Metodei se diferenţiază de
filosofii antici, care puneau preţ pe omul contemplativ, ca şi de
medievalii care accentuau şi ei pe caracterul contemplativ şi, totodată,
moral. Secolul Metodei exprima un alt spirit, o altă epocă, epoca în care
oamenii încep să fie angajaţi tot mai mult în perfecţionarea activităţii lor,
căci spiritul de concurenţă devine tot mai puternic.
Empiriştii şi raţionaliştii au conceput omul şi ca fiinţă morală şi
politică.
În acel timp, omul moral a fost înţeles, în principal ca rezultat al
omului contemplativ. În acest sens, a fost reluată ideea antică, întâlnită şi la
triada Socrate, Platon, Aristotel, potrivit căreia binele este o consecinţă a
adevărului. Tot despre omul moral, în cadrul orientării empiriste s-a
susţinut, mai ales de către Berkeley şi Hume, că moralitatea izvorăşte nu
numai din gândire, ci şi din sentimente. Omul, gândeau cei doi empirişti, se
poate comporta moral atât în urma cunoaşterii, cât şi datorită unor imbolduri
afective. Potrivit gânditorilor amintiţi, cele două surse ale moralei nu sunt
decât relativ autonome, căci sentimentele pot influenţa ideile şi invers, iar
ambele pot mişca voinţa morală.
Cât priveşte omul politic, acesta a fost înţeles ca rezultat al omului
moral şi, mai ales, al caracterului său social.
Omul moral implică omul politic în măsura în care, aşa cum remarca
Hume, atitudinile morale contribuie şi la asigurarea armoniei între oameni
şi a convieţuirii lor sociale.
La rândul său, prin clauzele sale, contractul social îl şi creează pe
om ca membru al cetăţii, ca om politic. În veacul al XVII-lea explicaţia
contractualistă fusese adoptată de filosofi ca Spinoza, Hobbes, Locke,
Hume. Spinoza, de exemplu, argumenta că omul este mai liber în stat
decât în afara acestuia, căci una din legile fundamentale ale pactului
este aceea care prevede că fiecare este liber în măsura în care nu
contravine libertăţii celorlalţi. Alt contractualist, Hobbes, preciza şi dreptul
cetăţenilor de a nu mai respecta pactul social în cazul în care statul nu
mai respectă dreptul oamenilor la pace, adică la viaţă.
În fine, în toate ipostazele sale, fie contemplativă, fie morală, fie
politică, sau de alt gen, omul proiectat de filosofia din Secolul Metodei se
caracterizează şi prin libertate. Spre deosebire de conceptul medieval de
libertate, concepţia modernă nu mai raportează libertatea la autoritatea
supranaturală, ci o defineşte în raport cu necesitatea, cu cerinţele
omului ca fiinţă naturală şi socială. De aceea, libertatea este corelată
voinţei care decide, în principal, potrivit raţiunii, care, la rândul ei, îi
dezvăluie omului necesităţile propriei sale naturi, naturii umane.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Ioan N. Roşca, Filosofia modernă (Empirismul şi raţionalismul), Editura
Fundaţiei România de Mâine, 1999.
Ioan N. Roşca, Introducere în filosofie, Editura Universitară, 2002.
N. Bagdasar ş.a., Antologie filosofică. Filosofi străini, Editura Universal Dalsi,
1995 (sau orice altă ediţie).
FILOSOFIE MODERNĂ

Semestrul II
Obiective
Prin prezentarea pe teme şi gânditori, s-a urmărit să se contureze
atât o structură tematică şi ideatică generală, cât şi specificul fiecărei
mari concepţii filosofice în parte.
Cursul urmăreşte asimilarea de către studenţi a principalelor
probleme şi concepte ale luminismului şi filosofiei clasice germane în
vederea valorizării lor din perspectiva gândirii filosofice contemporane.
Prin abordarea problematicii ontologice privind substanţa lumii şi
modalitatea cunoaşterii acesteia, studenţii vor cunoaşte, pe lângă
perspectiva mecanicistă şi cantitativistă, preluată de luminism din
filosofia anterioară, specifică veacului al XVII-lea, şi modalitatea kantiană
şi cea hegeliană de raportare la natură şi, în genere, la lumea exterioară prin
prisma categoriilor cu care operează conştiinţa umană.
Prin aprofundarea concepţiei despre stat şi societate, studenţii îşi
vor însuşi, pe de o parte, cunoştinţe viabile şi actuale privind statul de tip
constituţional, care presupune separarea puterii legislative de pute-rea
executivă şi asigurarea libertăţii interne şi a celei externe, în relaţiile
dintre state, iar pe de altă parte, principalele interogaţii şi concepte ale
filosofiei istoriei.
Aprofundarea gnoseologiei din perspectiva posibilităţii cunoaşterii
le va permite studenţilor să înţeleagă limitele empirismului şi pe cele ale
raţionalismului excesiv şi să argumenteze importanţa cognitivă a
conlucrării dintre treapta sensibilităţii şi intelect.
Prin cunoştinţele despre omul social şi caracterul său contra-
dictoriu, studenţii se vor familiariza cu o problemă reluată şi dezbătută pe
larg şi în gândirea contemporană, aceea a înstrăinării şi dezinstrăinării
umane.
I. Introducere
Cursul tratează doua mari orientări: luminismul, care a dominat
secolul al XVIII-lea, numit şi Secolul Luminilor şi filosofia clasică
germană, iniţiată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi continuată
în prima jumătate a veacului următor.
Sinteza este structurată pe temele majore abordate de cele două
orientări, şi anume: 1) substanţa lumii şi raportul său cu fenomenele fizice
şi cele psihice; 2) stat şi istorie (statul constituţional, întemeiat
contractualist; legile contractului social şi cele ale relaţiilor dintre state; factorul
determinant al istoriei şi progresul istoric); 3) posibilitatea cunoaşterii; 4)
omul social şi caracterul său contradictoriu.
În cadrul fiecărei teme sunt analizate principalele idei afirmate de
luminiştii francezi, îndeosebi de Jean-Jacques Rousseau (17121778), şi de
filosofii clasici germani Immanuel Kant (1724-1804) şi Georg Wilhelm
Friedrich Hegel (1770-1831).
II. Substanţa lumii
În Secolul luminilor, J.-J. Rousseau reafirmă punctul de vedere
deist şi dualist.
Deist, admite ca substanţă supremă un Dumnezeu spiritual, care, ulterior
creaţiei, se retrage din lumea creată.
Dualist, afirmă că, în afara lui Dumnezeu, există două substanţe
independente, materia şi spiritul, pe care se întemeiază fenomenele fizice
şi, respectiv, cele psihice. Rousseau consideră că materia este increată, fiind
coeternă Divinităţii, şi că numai spiritul a fost creat de Dumnezeu.
În caracterizarea materiei, Rousseau este, de asemenea, cantitativist
şi mecanicist, atribuind materiei ca însuşiri primare întindere şi
divizibilitate, iar ca însuşiri secundare mişcare mecanică şi repaus.
Cantitativismul şi mecanicismul se presupun reciproc: ideea unui corp
doar întins implică ideea că el nu poate fi schimbat decât din exterior (căci
este lipsit de forţă internă), iar teza deplasării exclusiv mecanice a unui corp
trimite la gândul că acel corp este numai întins.
Perspectiva cantitatitivistă şi cea mecanicistă conduc, împreună, la
separarea mişcării de materie (mişcarea devenind însuşire secun-
dară) şi la originarea ei în Dumnezeu: ideea unui corp întins, care se
deplasează sub acţiunea unui al doilea corp întins ş.a.m.d. conduce la
concluzia că prima cauză a mişcării se află în afara materiei, într-un factor
spiritual, adică în Dumnezeu.
Este important faptul că Rousseau a definit materia nu numai prin
prisma reducţionistă a geometriei şi mecanicii, ci şi ca realitate
cognoscibilă (perceptibilă) şi, totodată, obiectivă, care există în afara
subiectului cognitiv. La fel este de reţinut şi faptul că el a susţinut, ca şi
Voltaire, că Dumnezeu a introdus în natură nu numai mişcarea şi legile
mişcării mecanice, ci şi o anumită finalitate. În acest fel, ambii filosofi au
stimulat dezbaterea importantei probleme a raportului dintre cauzalitate şi
finalitate.
În acelaşi timp, materialiştii francezi, negând existenţa lui
Dumnezeu, au identificat substanţa lumii cu materia. Ei au conchis că
izvorul mişcării şi al sufletului se află în materia însăşi.
În explicarea mişcării, cei mai mulţi materialişti francezi au rămas
însă mecanicişti, ceea ce implica ideea unui prim mişcător imaterial. Pentru
a evita consecinţa primului impuls, Diderot şi D’Holbach au susţinut că, pe
lângă mişcarea mecanică, corpurile posedă şi o tensiune internă
indestructibilă.
În explicarea sufletului, cu excepţia lui D’Holbach, materialiştii
francezi au adoptat punctul de vedere hilozoist, care atribuie sensibilitate
întregii naturi (hyle, gr. = materie, zoe, gr. = viaţă), şi au considerat că
sufletul nu este decât o formă evoluată a sensibilităţii universale. Prin
explicaţia dată ei au pus problema reală a reflectivităţii ca proprietate a
oricărui obiect de a reda, într-o formă sau alta (urme, reacţii, imagini),
însuşiri ale unui alt obiect cu care interacţionează.
În cadrul filosofiei clasice germane, Imm. Kant a susţinut că
esenţa lumii rămâne un ce incognoscibil, un „lucru în sine”, căci orice
lucru care intră în sfera cunoaşterii devine obiect, a cărui cunoştinţă poartă
amprenta subiectului cognitiv. El s-a preocupat de formele a priori (independente
de experienţă) prin care subiectul se raportează la lume.
Se poate aprecia că, în măsura în care, la Kant, formele a priori ale
sensibilităţii (intuiţiile de spaţiu şi timp) ordonează afectele (senzaţiile,
impresiile) provocate în noi de lucrul în sine, iar formele a priori ale
intelectului (categoriile privitoare la cantitate, calitate, relaţie şi
modalitate) ordonează fenomenele (reprezentările) obţinute pe treapta
sensibilităţii, aceste forme a priori – intuiţii şi categorii – ordonează şi
construiesc ceea ce, potrivit lui Kant, constituie natura ca obiect al cunoaşterii.
În schimb, G.W.F. Hegel, recuzând agnosticismul kantian, teo-
retizează în mod amplu esenţa lumii de cunoscut.
Hegel, identifică principiul lumii cu raţiunea cosmică, divină, pe care
o numeşte Absolut, Spirit, Idee.
Spiritul însuşi este caracterizat prin două atribute strâns corelate:
simplitate şi libertate. Prin ambele, el este opus materiei, înţeleasă ca
substanţă compusă şi, deci, dependentă de componentele sale sau de alte
substanţe. Or, fiind simplu, lipsit de părţi, spiritul există prin raportare la
sine însuşi şi, deci, liber, independent. În acest sens, Hegel afirmă că „fiinţarea
la sine însuşi” constituie o primă determinaţie a libertăţii, deoarece „liber
sunt când sunt la mine însumi” (Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura
Academiei, 1968, p. 20). În legătură cu raportarea la sine, libertatea
spiritului presupune şi cunoaştere de sine dobândită prin autoraportare,
precum şi obiectivare potrivit cunoaşterii dobândite. În aceste privinţe,
Hegel menţionează că libertatea spiritului înseamnă deopotrivă şi „judecare
asupra propriei sale naturi” şi, totodată, „activitate de a ajunge la sine, şi
astfel de a se crea, de a se face ceva ce este în sine” (ibidem, p. 20-21).
Potrivit lui Hegel, Spiritul sau Raţiunea divină ar fiinţa, mai întâi, în
stare liberă (doar cu structurile şi posibilităţile sale), apoi s-ar încorpora şi
înstrăina în natură şi, în final, s-ar înstrăina şi s-ar regăsi pe sine în om.
Concepţia lui Hegel despre devenirea (metamorfozarea) principiului
(Absolutului) se răsfrânge şi în concepţia sa asupra cunoaşterii principiului.
În Logica sa, Hegel analizează principiul (Absolutului) în sine însuşi,
înfăţişând o serie de categorii prin care acesta se dezvăluie raţiunii umane. El
arată că o primă categorie (teză) implică opusul acesteia (antiteza), iar
ambele – o categorie care le sintetizează pe primele două (sinteza). La
rândul său, sinteza constituie punctul de plecare pentru o nouă serie
triadică ş.a.m.d.
Astfel, Absolutul (principiul) se prezintă în gândirea umană, în ordine,
sub trei mari ipostaze: Fiinţă, Esenţă, Concept.
Pe treapta Fiinţei, principiul se înfăţişează ca fiinţă pură, nimic,
devenire.
Într-adevăr, aşa cum ştim de la Parmenide încoace, Absolutul apare în
plan logic, înainte de toate, ca fiinţă pură, adică nedeterminată, pentru că
noi gândim şi definim principiul ca bine distinct de
toate lucrurile generate, determinate. Dar gândul că principiul este
nedeterminat implică gândul că, neavând determinaţii concrete, principiul
este nimic în raport cu aceste determinaţii. Mai departe, primele două
categorii conduc la gândul că principiul, ca sinteză a acestora, este o
tensiune între fiinţă şi nimic, adică devenire.
În continuare, se argumentează că, presupunând devenirea, principiul
trebuie gândit ca fiind ceva anume care devine, o totalitate distinctă de
însuşiri numită calitate, întrucât nu poate să existe şi nu poate fi gândită o
mişcare pură, lipsită de un anumit suport calitativ care se schimbă.
Gândul despre o calitate supusă schimbării, trecerii de la o stare la alta,
implică gândul că această calitate prezentă un anumit stadiu, un anumit
grad al evoluţiei sale, adică o anumită cantitate. Întrucât ipostaza
calitativă şi cea cantitativă, deşi distincte, se află în unitate, noţiunile lor
implică noţiunea totalizatoare de măsură, care exprimă tocmai unitatea
calitativo-cantitativă.
Pe treapta Esenţei, principiul este gândit ca esenţă, fenomen,
realitate.
Astfel, dat fiind că este măsură, o primă unitate a unor determinări
pozitive, calitativo-cantitative, principiul se înfăţişează şi este gândit şi ca
esenţă, altfel spus, ca fond intern şi stabil, care persistă în cursul evoluţiei
calităţii şi cantităţii sau chiar, întrucâtva, după depăşirea măsurii, în
trecerea de la o calitate la alta. Totodată, esenţa, ca temei interior,
presupune fenomenul, ca ceva întemeiat şi exterior. Dat fiind că cele două
determinaţii – esenţa şi fenomenul – nu apar una fără cealaltă, ele se
înfăţişează şi sunt gândite ca realitate, deci ca unitate între ceea ce este
esenţial şi ceea ce este fenomenal.
Cea de-a treia mare ipostază a principiului, numită Concept, este o
unitate a primelor două, a Fiinţei şi a Esenţei. În această ipostază, în care nu
este nici numai Fiinţă fără Esenţă, nici numai Esenţă fără Fiinţă, principiul
divin, Dumnezeu, apare nu pur şi simplu ca unitate a celor două ipostaze, ci
drept unitate reală, şi anume spirituală, spirit, Concept.
Pe treapta Conceptului, principiul divin apare, în ordine, în ipostaza
de Subiect, Obiect, Idee. Cu alte cuvinte, ca realitate, spiritul divin,
Dumnezeu, este atât subiectul care cunoaşte, atât obiectul de cunoscut, căci
Dumnezeu se autocunoaşte, se raportează cognitiv la sine însuşi, îşi este
propriul său obiect, cât şi, în consecinţă, unitate subiect-obiect, unitate
numită Idee.
Cunoaşterea principiului ca Subiect (Subiectivitate) îl dezvăluie ca
forme logice, subiective, pe care el însuşi le posedă şi sub care poate fi
conceput. Aceste forme sunt noţiunea, judecata (coeziune de noţiuni) şi
raţionamentul (înlănţuire de judecăţi). Evident, prin cele trei forme logice,
principiul divin ca subiect, Dumnezeu ca subiect cunoscător, este conceput
prin analogie cu omul ca subiect.
Cunoaşterea principiului ca Obiect (Obiectivitate) înseamnă înţe-
legerea sa ca multitudine de conţinuturi obiective pe care le prezintă
formele sale logice, subiective. Aceste conţinuturi sunt mecanismul,
chimismul, organicismul (teleologismul). Ele constituie cele trei mari
regnuri ale naturii.
În sfârşit, pe treapta Conceptului, înţelegerea principiului necesită şi
surprinderea unităţii dintre cele două momente ale Conceptului –
subiectivitatea şi obiectivitatea –, unitate denumită Idee. Cu alte cuvinte,
cunoaşterea principiului avansează cu înţelegerea faptului că nu există
numai forme logice pure, lipsite de conţinuturi obiective, nici numai
conţinuturi obiective, care să nu fie surprinse prin intermediul unor forme
logice, ci o unitate a celor două dimensiuni, a ceea ce este subiectiv şi
ceea ce este obiectiv. Potrivit lui Hegel, această unitate apare şi se
surprinde succesiv prin momentele viaţă, cunoaştere, Idee Absolută.
Viaţa în genere prezintă deja o anumită unitate empirică, practică, a
subiectivului şi a obiectivului şi este, potrivit lui Hegel, o întruchipare a
spiritului divin.
Cunoaşterea (în care Hegel include cunoaşterea ştiinţifică) constituie
un moment superior în surprinderea unităţii dintre subiectiv şi obiectiv în
măsura în care îşi dă seama atât de conţinuturile obiective ale realităţii, cât
şi de formele logice prin care sunt cunoscute, fiind înţeleasă, la rândul său, ca
o expresie a divinităţii.
Ideea Absolută reprezintă gradul cel mai înalt sub care se prezintă şi
este cunoscut spiritul divin ca unitate subiectiv-obiectiv.
La rândul său, Ideea Absolută s-ar manifesta şi s-ar dezvălui prin
artă, religie şi filosofie, adică prin formele de cunoaştere totalizatoare, de cea
mai largă generalitate.
Prin concepţia sa despre cunoaşterea principiului, despre deter-
minaţiile sub care se dezvăluie acesta şi care îi pot fi atribuite, Hegel are
nu numai meritul de a realiza o ontologie generală sub forma unui tablou
al categoriilor (al noţiunilor celor mai generale), ci şi, mai ales, pe acela
de a argumenta că gândirea cunoscătoare avansează prin
contrarii şi prin sinteze ale acestora, sinteze care constituie punctul de
plecare al altor perechi de contrarii.
Categoriile care, în plan logic, se prezintă ca succesiuni de serii
triadice, sunt condiţii de inteligibilitate (de conceptualizare) a princi-
piului. Este de observat faptul că gândurile opuse nu contrazic principiile
gândirii, pentru că, de fapt, ele sunt mai curând gânduri distincte, care nu
se exclud, ci se presupun reciproc. O altă remarcă necesară este aceea că,
spre deosebire de Kant, Hegel consideră că determinările opuse aparţin nu
numai gândirii (ca antinomiile kantiene), ci şi realităţii principiului însuşi.
În fine, din faptul că principiul nu poate fi redat decât printr-un întreg sistem
de categorii, rezultă că, potrivit lui Hegel, adevărul este întreg acest sistem
categorial.
În filosofia naturii, considerând natura ca o primă încorporare a
Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a naturii.
Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii, existenţa
schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chimic, precum şi
evoluţia lumii vii.
Viziunea sa asupra dialecticii naturii rămâne însă limitată în măsura
în care Hegel extrapolează asupra naturii dialectica existentă în planul
gândirii şi, de asemenea, prin faptul că nu recunoaşte existenţa unei
evoluţii şi în domeniul lumii nevii.
III. Stat şi istorie
În secolele al XVIII-lea şi la începutul veacului următor, cele mai
importante concepţii despre stat şi istorie vor fi elaborate, în ordine, de
luminiştii Montesquieu şi Rousseau şi de filosofii clasici germani Kant şi
Hegel.
În Secolul Luminilor, Montesquieu (1689-1755) a fost cel dintâi
gânditor care a teoretizat separarea puterilor în stat şi rolul primordial al
puterii legislative.
J.-J. Rousseau (1712-1778) a adâncit teoria supremaţiei puterii
legislative, imaginând cel mai liberal contract social posibil, în care, în
cadrul unei comunităţi, fiecare încheie un acord cu fiecare.
Rousseau precizează că, astfel conceput, pactul social are ca rezultat
un corp colectiv, pe care îl numeşte republică sau corp politic. Acelaşi
corp colectiv este numit şi suveran, când e activ, şi stat, când e pasiv,
precum şi putere, când e comparat cu alte formaţiuni similare. Membrii săi
primesc numele colectiv de popor, iar ca particulari cetă-
ţeni (întrucât participă la autoritatea suverană) şi supuşi (întrucât se supun
legilor statului).
Principalele cauze contractuale consfinţesc libertatea şi
proprietatea şi fiecare din ele asigură egalitatea.
Legea libertăţii prevede ca nici o voinţă să nu fie supusă alteia şi să nu
supună altă voinţă.
Legea proprietăţii asigură fiecăruia proprietatea asupra a ceea ce îi este
necesar şi poate agonisi prin muncă proprie.
Rousseau consideră că ambele legi asigură o egalitate politică şi
economică fără să excludă însă anumite diferenţieri. Egalitatea politică se
realizează prin faptul că fiecare îşi exercită puterea politică potrivit
rangului (postului politic deţinut) şi fără violenţă, iar egalitatea economică –
prin faptul că „nici un cetăţean nu trebuie să fie atât de bogat încât să-l
poată cumpăra pe altul şi nimeni atât de sărac încât să fie silit să se vândă”
(J.-J. Rousseau, Contractul social).
Autorul Contractului social relevă şi existenţa unei conexiuni inverse
prin care egalitatea economică devine o condiţie a libertăţii prin faptul că
inegalitatea materială duce la subordonarea unora faţă de alţii şi, deci, la
pierderea libertăţii.
Pentru ca legile fundamentale să nu fie violate, contractul include şi
o clauză tacită, anume aceea că oricine ar refuza să se supună voinţei
generale, deci legilor generale, va fi constrâns de către întregul corp politic să
le respecte.
Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau
suveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social, ci şi
toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de un
anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin liberul său
sufragiu.
În consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legislativă de
puterea executivă şi raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul (puterea
legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magistratură (ca
putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţinerea legilor,
precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de interes
particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractului social.
Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numit principe
când e activ, şi guvernământ când e pasiv.
Aşadar, puterea legislativă îşi subordonează puterea executivă,
poporul este suveran în raport cu principele. Suveranitatea poporului,
argumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă.
În ce priveşte formele de guvernământ, Rousseau distinge între: 1)
democraţie (unde administraţia este exercitată de întregul popor sau de
majoritate); 2) aristocraţie (la guvernare participă mai puţin de majoritate)
şi 3) monarhie (guvernarea este concentrată în mâinile unei singure
persoane). El consideră că o formă de guvernare sau alta trebuie aleasă în
funcţie de multiple criterii, şi anume: mărimea statului, fertilitatea
pământului, clima, nevoile oamenilor, densitatea populaţiei. Respinge însă
monarhia ereditară ca absurdă şi, în genere, critică orice monarhie pe
motiv că, în timp, se transformă în despotism. Preferinţa sa se îndreaptă
către forma aristocratică, prin care înţelege ceea ce denumim azi
democraţie reprezentativă, căci membrii guvernământului vor fi aleşi nu
doar în funcţie de avere, ci şi de cultură şi alte merite personale.
În timp ce proiectul economic al unei societăţi de mici proprietari
s-a dovedit irealizabil, căci proprietatea privată generează întotdeauna
diferenţieri, idealul politic rousseauist a fost tradus în viaţă prin
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi Constituţia fran-
ceză din 1793, cel mai democratic document al Revoluţiei de la 1789.
În acelaşi Secol al Luminilor, Immanuel Kant a susţinut că, în stare
de natură, omul a fost dominat de instinct şi de o pornire contradictorie,
numită socialitate antisocială pentru că era orientată şi spre relaţii cu
semenii şi spre agresiune.
Potrivit lui Kant, o dată cu trecerea la societate, omul a început să-
şi aleagă un mod de viaţă cognitiv şi moral, independent de instincte, iar genul
uman a început să progreseze, înainte de toate, spiritual şi moral.
Kant susţine că progresul istoric are un dublu temei: natura şi
providenţa.
Natura constituie temeiul progresului istoric întrucât în sânul ei s-a
petrecut un progres fiziologic, care a dus la apariţia raţiunii, şi, de
asemenea, în sensul că este o lege a naturii ca toate dispoziţiile umane
orientate spre exercitarea raţiunii să se dezvolte în întregime în genul
uman (prin transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta) şi nu în
individ, care are o viaţă scurtă.
Providenţa este cauza cea mai înaltă care predetermină mersul lumii
şi, prin înţelepciunea sa adâncă, îndreaptă omenirea spre scopul ei
obiectiv final.
Motorul progresului (la care apelează natura sau/şi providenţa) îl
constituie socialitatea antisocială, care, la omul social, se manifestă
sub forma conflictului dintre atitudinea de a accepta opţiunile altora şi
tendinţa spre gândire proprie.
În consecinţă, mijlocul cel mai important al progresului îl constituie
luminarea. În acest sens, Kant afirma: „Luminarea este ieşirea omului din
minorat a cărui vină o poartă el însuşi. Minoratul este neputinţa omului de
a se servi de inteligenţa sa fără a fi condus de altul. Vinovat se face omul
de această stare, dacă pricina minoratului nu este lipsa inteligenţei, ci
lipsa hotărârii şi curajului de a se servi de ea fără conducerea altuia.
Sapere aude! Îndrăzneşte să te serveşti de inteligenţa ta proprie! aceasta
este lozinca luminării”. (Kant, Ră spuns la întrebarea: Ce este
„luminarea”?).
Kant precizează că luminarea necesită libertatea cea mai inofensivă,
aceea de întrebuinţare a raţiunii proprii, „adică întrebuinţarea ce o face
cineva de ea ca savant înaintea întregului public al cititorilor” (ibid.).
Deci libertatea de cugetare este şi una de exprimare, dar, fapt
important, nu a oricăror idei, ci a celor veridice, ştiinţifice, pe care omul le
posedă în calitate de savant. Pivotul luminării este ştiinţa.
Kant afirmă şi existenţa unei reciprocităţi între luminare şi forma de
stat. Pe de o parte, libertatea de gândire influenţează treptat şi „libertatea
de acţiune” a poporului şi, în cele din urmă, chiar „principiile guvernării”
(ibid.). Pe de altă parte, libera cugetare este, la rândul său, influenţată de
guvernare şi, de aceea, reclamă o anumită formă de stat.
Kant caracterizează un stat fie în funcţie de forma stăpânirii, adică
de numărul de persoane care deţin puterea de stat supremă, fie după
modul de conducere sau forma de guvernare, „care se referă la modul
întemeiat constituţional ... prin care statul îşi foloseşte omnipotenţa” (Kant,
Spre pacea eternă).
După forma stăpânirii, filosoful operează distinct obişnuit între
autocraţie sau puterea princiară (unde unul singur conduce), aristocraţie
sau puterea nobililor (unde unii, cârmuiesc) şi democraţie sau puterea
poporului (unde toţi posedă puterea supremă).
Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarea
libertăţii de gândire este nu forma de conducere, ^ci forma de guvernare.
Aceasta este fie republicană, fie despotică. In explicaţia kantiană,
republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea legislativă,
în timp ce despotismul unifică cele două puteri, statul ratificând autoritar
legile pe care el însuşi le-a dat.
Constituţia republicană, spune Kant, este singura care provine din
ideea contractului originar, o idee ce exprimă nu un fapt istoric, ci unul
fictiv, fiind o idee raţională, regulativă, adică un ideal de urmărit. De aceea,
pentru că se potriveşte contractului social, unui acord ideal între oameni,
constituţia republicană trebuie să constituie temeiul oricărei legislaţii
juridice a unui popor. Ea se întemeiază pe principiile libertăţii membrilor unei
societăţi (ca oameni), ale dependenţei tuturor (ca supuşi) de o singură
legislaţie comună şi ale egalităţii acestora (ca cetăţeni). În cadrul ei,
conducătorul este, la rândul său, membru, iar nu proprietar al statului.
Concret, dezideratul politic kantian este cel al unei monarhii
constituţionale, în care legile ar permite libertatea de gândire şi, deci,
progresul gândirii libere.
Dezvoltarea plenară a dispoziţiilor naturale ale genului uman cere însă
un acord ideal nu numai în interiorul unui stat, ci şi între state, astfel încât să
se elimine războiul şi să se ajungă la o pace eternă.
Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole
preliminare şi trei articole definitive.
Articolele definitive în vederea păcii eterne cer următoarele: 1)
„constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”; 2) „dreptul
internaţional trebuie să fie întemeiat pe un federalism al statelor libere”;
3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile ospitalităţii
universale” (ibid.).
Dintre articolele definitive, primul deschide perspectiva păcii eterne,
pentru că într-o constituţie republicană, declararea unui război nu
depinde de bunul plac al celui aflat la conducere şi nu este decis din cauze
neînsemnate, ci presupune asentimentul cetăţenilor, care, având de purtat
povara războiului, cumpănesc şi decid, opunându-se, se înţelege, unui
conflict care ar periclita genul uman.
Amintitul articol kantian merită să fie actualizat, căci şi azi e nevoie
să se reglementeze şi să se restricţioneze unele din prerogativele
conducătorilor de state, mai ales atunci când e vorba de declanşarea unui
război.
Al doilea articol definitiv este şi el extrem de important pentru
instituirea păcii eterne, căci, aşa cum argumentează şi Kant, o uniune
federativă de state, o societate a naţiunilor care să pună capăt războaielor,
nu admite hegemonia unui stat, ci este o uniune de state libere. Spre
deosebire de alte proiecte similare din acel timp, care considerau că o
uniune a popoarelor este un lucru imediat realizabil, proiectul
kantian este conceput ca o idee regulatoare, realizabilă treptat, într-
un viitor indefinit. Iniţial mai restrânsă, uniunea de state ar urma „să
înglobeze, în cele din urmă, toate popoarele de pe pământ” (ibid.).
Şi acest articol are o deosebită semnificaţie actuală, în condiţiile în
care se pune problema dacă viaţa internaţională trebuie să graviteze în
jurul unui singur pol de putere, sau al mai multor centre, sau, cum
gândea Kant, să permită fiecărui stat să se rotească în jurul axei sale, într-
o societate de state libere.
Al treilea articol definitiv este, la rândul său, valabil, dreptul de
ospitalitate privind dreptul de vizitator (azi fără vize), în virtutea dreptului
de posesiune a suprafeţei pământului ca drept ce aparţine în
comun speciei umane.
În fond, întreaga concepţie kantiană despre progresul istoric rămâne
semnificativă şi instructivă. Aşa cum gândea filosoful de la Konigsberg,
numai cu ajutorul raţiunii popoarele se vor lumina şi vor ajunge să
convieţuiască în frăţie şi pace şi numai o uniune a păcii, de state libere, va
avea ca prim avantaj dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei.
În domeniul filosofiei istoriei, G.W.F. Hegel se ocupă atât de
metodologia cunoaşterii istoriei, cât şi de teoria procesului istoric.
Metoda hegeliană de a trata istoria presupune înţelegerea Spiritului
obiectivat în istorie şi consideră că, în acest scop, cea mai adecvată modalitate
este aceea a perspectivei teoretico-filosofice asupra istoriei.
În teoria sa, Hegel se referă, în principal, la factorul determinant al
istoriei, rolul statului şi progresul istoric.
Potrivit punctului de vedere hegelian, esenţa întregii existenţe ar fi
ideea sau raţiunea cosmică. Aceasta, precizează Hegel, determină istoria,
omenii, nu din exterior, ci numai din interior, prin intermediul spiritului
universal. Acesta, la rândul său, se manifestă prin intermediul spiritului
fiecărui popor, care, de asemenea, se obiectivează în instituţia statului, în
creaţiile spirituale şi în cele materiale ale poporului respectiv.
Spiritul însuşi este caracterizat prin simplitate şi liberta te. Hegel
ajunge, ca şi Leibniz, să definească spiritul prin atributele amintite în
opoziţie cu trăsăturile acordate materiei de materialismul mecanicist.
Şi anume, întrucât era identificată cu o formă concretă de existenţă,
materia era înţeleasă ca substanţă compusă şi, deci, ca entitate dependentă
de componentele sale şi, de asemenea, de alte substanţe. Opus materiei,
lipsit de părţi, spiritul este simplu.
Datorită simplităţii, spiritul nu mai depinde de nici un fel de
ingrediente sau, în genere, de ceva exterior, ci „este în sine şi la sine însuşi”,
ceea ce echivalează cu faptul că este liber. Hegel ajunge astfel la o primă
determinaţie generică a libertăţii, aceea de „fiinţare la sine însuşi”, deoarece
„liber sunt când sunt la mine însumi” (G.F.W. Hegel, Prelegeri de filosofie a
istoriei, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1968, p.20). Strâns legată de
prima, o altă determinaţie a libertăţii constă în atributul spiritului de a fi nu
numai raportare la sine, ci şi conştiinţă de sine, pentru că existenţa la sine a
spiritului, raportarea la sine, înseamnă conştiinţa de sine sau despre sine. În
fine, „judecare asupra propriei sale naturi”, spiritul este totodată şi „activitate
de a ajunge la sine, şi astfel de a se crea, de a se face ceva ce este în sine”
(ibid., p. 20-21).
Caracterizarea dată de Hegel libertăţii pleacă de la accepţia
spinoziană. Într-adevăr, în sens larg, libertatea înseamnă raportarea omului
la necesitate şi, în primul rând, la sine însuşi, la trebuinţele şi aspiraţiile
autentic umane. Într-un sens mai precis, ea presupune ca o asemenea
afirmare să aibă loc în cunoştinţă de cauză, iar nu spontan, inconştient,
pentru că numai prin cunoaştere, omul, comunitatea pot distinge între
cerinţele autentice şi pseudo-trebuinţe şi, în genere, se pot realiza
armonios, unitar. De remarcat şi faptul că la Hegel libertatea include şi
momentul acţional.
Răsturnând teoretic raportul real dintre lumea spirituală şi cea fizică,
Hegel afirmă că prima „este lumea substanţială, iar cea fizică rămânându-i
subordonată” (ibid., p.22). El consideră că „manifestările spirituale
conţin de pe acum în mod virtual întreaga istorie”, precum sămânţa –
pomul şi fructele sale. Ca urmare, având în vedere şi faptul că spiritul se
raportează la sine însuşi şi se procesualizează, el conclude că istoria
universală „ar fi expunerea spiritului în elaborarea cunoaşterii a ceea ce el
este în sine” (ibid., p. 21). Similar, ajunge şi la concluzia că „istoria
universală este progresul în conştiinţa libertăţii” (ibid., p. 22).
Hegel distinge în istoria omenirii trei mari momente ale progresului
ideii de libertate şi, corespunzător, ale istoriei reale, practice. Orientalii ar
fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii, dar ei au ştiut că doar un
singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care au trăit în cadrul
unor despoţii, al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi. Pe o a doua treaptă sunt
situate popoarele grec şi roman, care au ştiut că numai unii oameni sunt
liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi în stăpâni
şi sclavi, în liberi şi neliberi. În fine, în cadrul creştinismului şi, apoi, al
ideologiei moderne, care au avansat ideea egalităţii tuturor oamenilor,
naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca atare e
liber.
Hegel observă că, dată fiind deosebirea dintre principiu şi trans-
punerea lui în realitate, conştiinţa că omul ca om este liber n-a ajuns
încă să fie materializată, dar filosoful este încredinţat că realitatea istorică
evoluează în acest sens.
Prin complexitatea notelor sale, conceptul de spirit universal
oscilează între idealismul obiectiv şi cel subiectiv în măsura în care Hegel
îl consideră fie o expresie a raţiunii cosmice, divine, fie, respectiv, ca spirit
al omenirii, exprimabil prin spiritul fiecărui popor. Dar, dacă se restrânge
idealismul subiectiv doar la afirmarea primatului conştiinţei individuale,
atunci conceptul de spirit universal rămâne circumscris idealismului
obiectiv, întrucât explică istoria prin spiritul colectiv.
Potrivit lui Plehanov, infirmând „caracterul întâmplător al liberului
arbitru al omului şi al liberei lui voinţe”, Hegel face loc „legităţii, deci şi
necesităţii”, ceea ce constituie „superioritatea neîndoilnică a «idealismului
absolut» faţă de idealismul naiv al luminiştilor francezi” (G.V. Plehanov, La a
şaizecea comemorare a morţii lui Hegel, în Opere filosofice alese, vol. 1,
Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 350).
Desigur, conceptul hegelian de spirit, ca şi cel de raţiune cosmică,
semnifică şi necesitatea (în primul rând, necesitatea spirituală), dar, trebuie
subliniat, şi conştiinţa socială, fie aceasta a fiecărui popor, fie chiar a întregii
umanităţi, ultima neexistând decât în şi prin cele dintâi, precum şi
obiectivările acestei conştiinţe în relaţiile şi activităţile sociale, în creaţiile
spirituale şi în cele materiale. Ca atare, conceptul hegelian de spirit
trimite la o necesitate nu atât exterioară, cât interioară omului şi
umanităţii şi, deci, presupune corelaţia dialectică dintre conştiinţa socială
şi existenţa socială, dintre libertate şi necesitate, dintre posibilităţile şi
realităţile inerente sistemului social.
În cadrul succesiunii hegeliene, dreapta hegeliană a reţinut identificarea
spiritului universal cu raţiunea divină, în timp ce stânga hegeliană a respins
reminiscenţele teologice existente la Hegel.
Precum se ştie, în interiorul orientării de stânga s-au conturat, de
asemenea, două direcţii: una, susţinută de fraţii Edgar şi Bruno Bauer, a
redus conştiinţa istorică la conştiinţele individuale ale personalităţilor
istorice, iar alta, afirmată de Marx şi Engels, a considerat de la
început primatul socialului asupra individualului, ajungând să descopere
dependenţa conştiinţei oamenilor de existenţa lor socială şi, în primul rând,
de viaţa materială.
Afirmând primatul spiritului universal şi, deci, al conştiinţei sociale,
Hegel a luat în considerare şi interacţiunea acesteia cu elementele
materiale, uneori, pentru unele cazuri particulare, acordând chiar
prioritate factorilor materiali, economici.
Înţelegând spiritul ca proces ascendent, Hegel înţelege şi istoria ca
proces orientat, progresiv. În explicarea procesului şi progresului istoric,
Hegel acordă un rol primordial statului.
Prin concepţia sa despre mobilurile acţiunilor umane şi despre
personalităţile istorice, Hegel a argumentat că şi unele şi celelalte unifică
anumite elemente de ordin individual cu altele de nivel general. Potrivit
lui, momentul general al acţiunii indivizilor se exprimă, mai ales, prin
moralitatea şi religiozitatea acestora. Totodată, el consideră că,
participând la scopul „raţiunii”, oamenii sunt şi ei „scopuri în sine”
(Hegel, op. cit., p.36), iar nu mijloace.
Prin concepţia sa despre stat ca expresie a voinţei generale, Hegel
susţine, pe de o parte, specificitatea acestuia în raport cu voinţele
particulare, iar pe de altă parte, raportul invers, dinspre individual spre
general, faptul că statul nu există separat de voinţele particulare.
Specifică, ireductibilă, voinţa statului este situată însă pe o treaptă mai
înaltă decât scopurile, fie ele nobile, ale oamenilor individuali. Întrucât
prin legile sale exprimă generalul, statul ar fi „ideea divină aşa cum se
înfăţişează ea pe pământ” (ibid., p. 41). Dar, nedetaşat de voinţele particulare,
statul, afirmă Hegel, „constituie acordul dintre voinţa generală, esenţială
şi cea subiectivă, acord care este moralitatea” (ibid., p. 40).
Din perspectiva statului ca moment general implicat în voinţele
particulare, filosoful critică, mai întâi, punctul de vedere potrivit căruia
libertatea ar fi un dat natural, independent de legile statului. El conclude
că, dimpotrivă, „numai voinţa care se supune legii este liberă”, că,
„întrucât voinţa subiectivă a omului se supune legilor, dispare contradicţia
dintre libertate şi necesitate”, că, deci, libertatea nu e dat de la natură, ci,
dimpotrivă, ea trebuie dobândită şi câştigată „prin mijlocirea disciplinării
neîncetate a cunoaşterii şi voinţei” (ibid., p. 41-42).
Din aceeaşi perspectivă, supune criticii, în al doilea rând, atât
concepţiile care originau moralitatea statului în starea patriarhală, cât
şi pe cele care concepeau statul ca o sumă a voinţelor (libertăţilor)
individuale. Împotriva ambelor orientări susţine să statul are o indivi-
dualitate proprie, ireductibilă şi că aceasta se exprimă în constituţie.
Împotriva reducerii statului la suma libertăţilor individuale, argumentează
că, la începutul evoluţiei statului, în timpul regalităţii, voinţa generală
s-a impus în raport cu voinţa proprie indivizilor, iar ulterior, în timpul
aristocraţiei şi democraţiei, deşi a căpătat importanţă, voinţa proprie a
continuat să fie subordonată.
Pentru ca libertatea statului să nu vină în contradicţie cu liber-
tatea cetăţenilor, Hegel consideră că legiuirile trebuie să fie restrânse
numericeşte şi să excludă, pe cât posibil, arbitrariul, iar raţiunile pentru
care au fost adoptate să fie hotărâte de popor, de voinţa tuturor sau a celei
mai mari majorităţi.
Potrivit concepţiei hegeliene, constituţiile popoarelor consistă în
principii specifice epocii lor, astfel încât din principiile constituţionale nu
s-ar putea scoate învăţături cu privire la principiul cel mai recent, la
orânduirile timpului nostru. Ele cuprind totuşi unele determinări abs-
tracte comune, dar au un conţinut esenţial diferit.
În viziunea lui Hegel, unificând ideea de libertate ca scop final cu
voinţa subiectivă a indivizilor, statul constituie „temelia, miezul
celorlalte aspecte ale vieţii poporului” (ibid., p. 50), orice activitate
tinzând să unifice individualul cu generalul. Principalele forme prin care
s-ar conştientiza unitatea amintită ar fi cele ale activităţii spirituale, şi
anume: religia, arta, filosofia. În consecinţă, istoria unui popor este
concepută, în primul rând, ca istorie a vieţii sale politice şi spirituale.
Între viaţa politică, pe de o parte, şi celelalte forme ale activităţii spirituale
există o strânsă legătură reciprocă: „constituţia unui popor formează o
substanţă, un spirit cu religia sa, cu arta şi filosofia sau, cel puţin, cu ideile şi
reprezentările sale, cu cultura sa în genere” (ibid., p. 47).
Filosoful german depăşeşte însă punctul de vedere al interacţiunii.
În primul rând, el susţine, aşa cum arătam, că dintre termenii
spirituali corelaţi, statul este cel care constituie „temeiul” sau „miezul” în
jurul căruia pivotează toţi ceilalţi. Ce-i drept, el asertează şi că „statul
îşi găseşte temeiul în religie”, dar, după cum însuşi explicitează,
„aceasta înseamnă deci că principiile statului trebuie să fie considerate
valabile în sine, ceea ce se întâmplă numai întrucât ele sunt recunoscute
ca determinări ale însăşi naturii divine” (ibid., p. 52). În acest sens, care,
după opinia noastră, nu-i contestă rolul de termen central, el afirmă:
„numai cu o anumită religie poate să dureze cutare
formă de stat şi, la fel, în cutare stat numai o anumită filosofie sau artă”
(ibid., p. 54). Faptul că supraetajează statul celorlalte activităţi rezultă şi
din consideraţia lui după care „în istoria universală nu se poate vorbi decât
de acele popoare care au o existenţă statală” (ibid., p. 41).
În al doilea rând, filosoful depăşeşte punctul de vedere al inte-
racţiunii şi prin faptul că, reamintim, pune în dependenţă spiritul
poporului de spiritul universal, primul fiind considerat doar ca o
treaptă în evoluţia celui din urmă.
Concepţia hegeliană asupra statului se recomandă prin nu puţine idei
valoroase, cum sunt cele referitoare la ireductibilitatea spiritului politic şi
îmbinarea sa cu voinţele individuale, la caracterul concretistoric al statului,
la conexiunile acestuia cu arta, cu religia şi filosofia şi la eficienţa sa
hotărâtoare în raport cu acestea.
În ce priveşte progresul istoric, Hegel evidenţiază principalele
particularităţi ale dezvoltării sociale în raport cu dezvoltarea organică.
În primul rând, „numai în preschimbările din domeniul spiritului se
naşte noul” (ibid., p. 55), în timp ce în lumea organică, susţine pre-
formistul Hegel, organismul ar fi preformat în germenele său.
În al doilea rând, în vreme ce în lumea organică germenele se
dezvoltă nemijlocit, fără ceva intermediar şi, totodată, în mod liniştit,
trecerea spiritului „de la destinaţia sa la realizarea sa este mediată prin
conştiinţă şi voinţă” (ibid., p. 56) şi se realizează prin luptă. În această
privinţă, Hegel arată că există o strânsă legătură între caracterul tensionat
al dezvoltării şi caracterul ei conştient, voluntar. Iniţial, conştiinţa şi
voinţa sunt legate de natură, o exteriorizare inconştientă a spiritului. De aceea,
dezvoltarea spiritului se realizează prin confruntarea sa cu voinţa şi
conştiinţa împovărate de natură, cu natura însăşi ca spirit inconştient,
altfel spus, prin lupta spiritului cu sine însuşi.
În al treilea rând, dezvoltarea socială se distinge prin faptul că
presupune „rezolvarea unui scop cu un conţinut determinat”, şi anume:
spiritul conform esenţei sale, conform libertăţii. Aşadar, „istoria universală
înfăţişează treptele evoluţiei principiului ce are drept conţinut conştiinţa
libertăţii” (ibid., p. 57).
În acest context, Hegel evidenţiază şi legătura dintre contradicţia
spiritului cu sine însuşi ca izvor al devenirii istorice şi sensul progresiv al
acesteia. Şi anume, la nivelul fiecărui popor, spiritul colectiv, comunitar,
care se manifestă prin faptele şi prin tendinţele acelui popor, tinde să
se cunoască pe sine, să ajungă la gândirea de sine.
Împlinirea sa înseamnă săvârşirea sa, întrucât îşi satisface voinţa şi
năzuinţele sale, ajungând astfel la lipsa opoziţiei stimulative dintre scopul
sau esenţa sa lăuntrică şi ceea ce el este real, dar şi ivirea unui alt spirit,
mai înalt, în măsura în care se depăşeşte pe sine prin conştiinţă,
parvenind la un nou nivel, mai profund, al raţionalităţii şi libertăţii şi, deci,
la o nouă năzuinţă generală. La acest nou spirit poate să ajungă fie poporul
care s-a realizat pe sine, fie un alt popor. Pentru că această depăşire este
activitate a gândului, ea este „conservare şi transfigurare”. În acest sens,
Hegel susţine că „actuala formă a spiritului cuprinde în sine toate etapele
anterioare” (ibid., p. 79). Acestea s-au dezvoltat succesiv, dar provin din
ceea ce este spiritul în sine, deosebirea dintre ele constând în dezvoltarea
acestui spirit în sine.
Hegel surprinde şi faptul că, dată fiind complexitatea realităţii
istorice, a raporturilor şi opoziţiei spiritului cu materia, cu propriile sale
obiectivări, spiritul nu este întotdeauna victorios, astfel că dezvoltarea
istoriei nu se realizează numai în linie dreaptă, ci poate cuprinde şi unele
momente de stagnare sau chiar de regres.
În evoluţia spiritului, filosoful distinge trei mari etape sau trepte: 1)
spiritul este cufundat în natură; 2) se desparte parţial de natură şi realizează
o libertate particulară; 3) parvine la universalitate, la conştiinţa de sine.
Se pare însă că, întrucât potenţialităţile spiritului sunt inepuizabile,
nici o stare istorică reală nu este, potrivit lui Hegel, desăvârşită. Filosoful
lasă să se înţeleagă că istoria nu prezintă un punct terminus, ci este un
proces deschis, indefinit.
Dintre consideraţiile hegeliene asupra dezvoltării, le reţinem, mai
ales, pe cele corelative privind izvorul şi complexitatea acesteia.
În ce priveşte contradicţia ca izvor al mişcării şi devenirii istorice,
Hegel arată că aceasta se specifică prin faptul că îmbină subiectul cu
obiectul, conştiinţa cu natura, dar, considerând că termenii au aceeaşi esenţă,
a conştiinţei, tinde să dizolve contracţiile sociale în opoziţia permanentă a
conştiinţei cu obiectivările sale şi, deci, cu sine însăşi, sau, în cele din
urmă, în cele ale cunoaşterii. Or, în acest plan, termenii contrari sunt mai
curând deosebiţi, iar opoziţia lor tinde să dispară pe fondul presupunerii
lor spirituale. Ca atare, nici negarea şi dezvoltarea nu mai includ atât o
înlăturare reală a momentelor depăşite, cât o conservare a lor alături de sau
chiar în noul orizont spiritual.
Aşadar, considerată în întreaga ei complexitate, din concepţia
hegeliană se poate desprinde atât o dialectică a contradicţiilor în mă-
sura în care Hegel se referă la raportul dintre latura conştientă şi
obiectivările inconştiente ale spiritului, cât şi o dialectică a distincţiilor,
întrucât filosoful vizează numai sfera cunoaşterii, doar creaţiile propriu-zis
spirituale, iar nu şi pe cele materiale.
Şi teza caracterului conştient al progresului social capătă o
importantă semnificaţie. Desigur, sistemul social nu este asemenea unei
persoane care să se comporte în mod conştient, dar conştiinţa socială – de
clasă, comunitară – a jucat întotdeauna un rol activ în istorie şi, pe măsura
sporirii cunoaşterii, tot mai amplu şi mai eficient.
Sub aspect metodologic, Hegel rămâne teoreticianul necesităţii
perspectivei teoretico-filosofice pentru activitatea istoricului propriu-zis.
În ce priveşte teoria procesului istoric, viziunea monistă hegeliană s-
a opus punctului de vedere al interacţiunii şi concepţiilor eclectice, iar
dialectica – teoriilor anti-istorice, ca şi celor care afirmau simplist o dezvoltare
în linie dreaptă, un evoluţionism liniar.
Caracterul prea speculativ, idealist al propriilor sale
consideraţii despre istorie a făcut ca apelul său la filosofie să nu aibă
asupra istoricilor efectul scontat. Manierei teoretico-filosofice i s-a
opus modalitatea factologică, pozitivistă, teoretizată de Leopold Ranke,
cel care a profesat, imediat după Hegel, la aceeaşi Universitate din Berlin,
şi de alţii.
IV. Posibilitatea cunoaşterii
În teoria cunoaşterii, Secolul luminilor va fi marcat de criticismul
kantian, afirmat ca încercare de sinteză între empirism şi raţionalism.
Immanuel Kant şi-a propus să răstoarne perspectiva anterioară asupra
cunoaşterii, realizând, cum aprecia el însuşi, o „revoluţie copernicană”,
prin analiza critică a conştiinţei cunoscătoare, adică prin cercetarea
posibilităţii conştiinţei de a obţine diferitele tipuri de cunoştinţe. O
asemenea cercetare este numită de Kant transcendentală.
Cunoaşterea transcendentală cercetează nu obiectele, ci modul nostru
de a cunoaşte. Critica (analiza) conştiinţei presupune o definire prealabilă a
cunoştinţelor. Atât prin definirea şi clasificarea cunoştinţelor în empirice şi
apriorice, în analitice şi sintetice, iar a acestora în sintetice empirice şi
sintetice apriorice, cât şi prin critica (analiza) conştiinţei, Kant a urmărit să
explice cunoaşterea ca proces care presupune conjuncţia dintre sensibilitate
şi intelect, dintre datul senzorial provenit din lumea externă şi activitatea
creatoare exercitată de subiect prin formele sale constitutive apriorice.
În explicarea mecanicismului cunoaşterii, în Critica raţiunii pure, Kant
distinge trei trepte ale conştiinţei ca subiect cunoscător: sensibilitatea,
intelectul şi raţiunea şi susţine că fiecare treaptă prezintă formele
(structurile) sale a priori (forme constitutive subiectului, independent de
experienţă), cu ajutorul cărora se realizează procesul cognitiv. Formele a
priori ale sensibilităţii sunt numite intuiţii, Kant identificând două
asemenea forme: intuiţia de spaţiu şi intuiţia de timp. Formele a priori ale
intelectului sunt numite categorii şi sunt clasificate în patru grupe, a trei
categorii fiecare, în funcţie de clasificarea judecăţilor din logica formală:
1) după cantitate; 2) după calitate; 3) după relaţie; 4) după modalitate,
astfel încât intelectul posedă douăsprezece categorii. Formele a priori ale
raţiunii sunt numite idei, acestea fiind: ideea de suflet, ideea de cosmos şi
ideea de Dumnezeu.
Pe treapta sensibilităţii, cunoştinţele se formează prin afectarea
sensibilităţii de către lucrul exterior, numit lucru în sine. În urma
contactului cu „lucrul în sine”, în subiect se formează o multitudine haotică
de „afecte” (ceea ce numim azi senzaţii şi percepţii) care nu constituie
cunoştinţe propriu-zise. Pentru a deveni cunoştinţe sensibile, afectele sunt
ordonate spaţial şi temporal de către cele două forme a priori ale
sensibilităţii: intuiţia de spaţiu şi, respectiv, intuiţia de timp. Rezultatele
acestei ordonări sunt numite de Kant fenomene, sau reprezentări, sau
intuiţii. Orice fenomen este alcătuit dintr-o „materie” (constituită din
afecte) şi o „formă” (care constă din ordinea imprimată afectelor de către
intuiţiile de spaţiu şi timp). Kant consideră că fenomenele (reprezentările,
intuiţiile) nu reflectă lumea externă, ci exprimă formele a priori ale
sensibilităţii. Deci el susţine un punct de vedere agnosticist, care neagă
posibilitatea cunoaşterii lumii „în sine”, în esenţa ei (a, gr. = fără,
gnosis, gr. = cunoaştere).
Pe treapta intelectului, cunoştinţele se formează prin prelucrarea
(ordonarea) reprezentărilor cu ajutorul uneia sau alteia din categorii.
Rezultatele obţinute sunt numite concepte. Un anumit concept este
rezultatul prelucrării unei mulţimi de reprezentări din perspectiva unei anumite
categorii. Potrivit lui Kant, conceptul este un fel de judecată concentrată,
implicită, nedesfăşurată. Din concepte se formează judecăţi, o judecată
fiind o explicitare a unui concept, un concept explicitat, dezvăluit,
desfăşurat. De aceea, Kant susţine că forma de bază sub care se prezintă
cunoştinţa intelectuală este judecata, iar nu conceptul. În ce priveşte
valoarea de adevăr a cunoştinţelor intelectuale, el afirmă că acestea exprimă
formele a priori ale intelectului
prin care au fost obţinute. Potrivit lui, cunoştinţele intelectuale sunt
aplicabile la fenomene, dar această aplicabilitate nu înseamnă şi o
reflectare a lumii externe.
Pe treapta raţiunii, cunoaşterea se realizează prin prelucrarea
(ordonarea) cunoştinţelor intelectuale cu ajutorul formelor a priori proprii
raţiunii. Cunoştinţele raţionale sunt de mai largă generalitate decât cele
intelectuale, referindu-se fie la subiect ca substrat comun tuturor
fenomenelor psihice, fie la cosmos ca totalitate a fenomenelor fizice, fie la
Dumnezeu ca izvor al tuturor celor existente. Prin generalitatea lor, creaţiile
raţiunii sunt elaborări filosofice (metafizice). În producerea ideilor sale,
raţiunea părăseşte orice experienţă, pentru că ea nu se mai sprijină, ca
intelectul, pe o serie de reprezentări despre lume. Lipsită de controlul
experienţei, prin care să-şi verifice ideile, raţiunea ajunge să justifice
speculativ teze opuse despre obiectele la care se referă. Ea se încurcă în
antinomii, ideii opuse, argumentate speculativ (pur raţional) la fel de
convingător. De exemplu, despre suflet, raţiunea justifică şi teza că
sufletul este muritor şi teza că sufletul este nemuritor; despre cosmos,
argumentează şi ideea că este finit şi ideea că este infinit; despre Dumnezeu,
susţine şi că există şi că nu există. Concluzia lui Kant este că filosofia
(metafizica) nu este posibilă ca ştiinţă.
Prin explicaţia dată cunoaşterii pe treapta sensibilităţii, Kant încearcă
deja o sinteză între empirism şi raţionalism. Din empirism reţine teza
potrivit căreia cunoaşterea începe cu experienţa care presupune raportul
nemijlocit dintre sensibilitate şi lucrul în sine. Din raţionalism reţine teza
despre rolul activ al subiectului, care, în acest caz, se exercită prin intuiţiile
a priori de spaţiu şi timp.
Prin analiza dată cunoaşterii pe treapta intelectului, Kant continuă să
pună de acord punctele de vedere empirist şi raţionalist. Din empirism
păstrează ideea că intelectul se raportează la fenomenele
(reprezentările, intuiţiile) oferite de sensibilitate. Din raţionalism con-
servă principiul privind rolul activ şi constructiv al intelectului, care
ordonează reprezentările prin prisma categoriilor sale.
În pofida efortului său sintetizator, Kant rămâne, finalmente,
raţionalist prin faptul că absolutizează rolul activ al subiectului, exercitat
de acesta prin formele sale a priori. Astfel, el susţine nu numai că
produsele sensibilităţii şi cele ale intelectului exprimă formele a priori prin
care au fost obţinute, ci şi faptul că, pe fiecare din cele două trepte ale
cunoaşterii, există, pe lângă cunoştinţele empirice, şi cunoş-
tinţe a priori, obţinute prin conştientizarea de către subiect a propriilor structuri
constitutive. Cât priveşte antinomiile raţiunii, acestea denotă
ruperea oricărui contact experimental.
Kant şi-a finalizat gnoseologia cu unele concluzii care anunţă deja
filosofia sa a culturii. Prin distincţia dintre intelect şi raţiune, el a
discriminat net cele două forme ale cunoaşterii teoretice: ştiinţa şi filosofia.
Despre ştiinţă a conchis că intelectul este cel care, prin rolul său
constructiv, conferă cunoştinţelor aplicabile experienţei statutul lor ştiinţific
(caracterul universal şi necesar). În privinţa filosofiei, deşi a conchis că
aceasta nu este posibilă ca ştiinţă, căci raţiunea detaşată de experienţă se
încurcă în antinomii, el n-a negat tendinţa irepresibilă a raţiunii umane de a
elabora o metafizică (filosofie). El va argumenta însă că metafizica e
posibilă nu prin raţiunea pură teoretică, prin care se construieşte ştiinţa, ci
prin raţiunea pură practică, prin care se edifică morala şi care propune
omului nu principii ştiinţifice, ci idealuri morale.
V. Omul social şi caracterul său contradictoriu
În secolul al XVIII-lea, şi luminismul şi filosofia clasică germană
iniţiată de Kant proiectează un om centrat pe raţiune şi pe „luminile” ei,
adică pe variata gamă a creaţiilor spirituale luminate de raţiune, care să
corespundă naturii umane şi, în primul rând, tendinţei spre libertate.
Dar, aşa cum au remarcat gânditorii din acel timp, prin rezultatele
activităţii sale, omul socio-cultural se poate afla nu numai în armonie, ci şi
în conflict cu trebuinţele naturii umane, cu omul natural.
Rousseau, Kant şi Hegel au analizat atât îndepărtarea de sine a
omului, pierderea sa de sine, cât şi posibilitatea regăsirii, a revenirii la
natura autentic umană. În termeni hegelieni, ei au cercetat atât înstrăinarea
de sine a omului, cât şi dezînstrăinarea acestuia.
J. J. Rousseau a plecat de la ideea că omul natural este, ca şi cel social, o
fiinţă duală, alcătuită din corp şi suflet. El a caracterizat corpul omului
natural prin robusteţe şi trebuinţe vitale elementare, iar sufletul – prin două
sentimente anterioare raţiunii: iubirea de sine şi mila.
Potrivit lui Rousseau, o dată cu trecerea la societate, datorită
comodităţilor traiului în comun, omul a adăugat la trebuinţele vitale de
neocolit o serie de pseudo-trebuinţe, care au contribuit la confortul său, dar
i-au moleşit trupul şi slăbit sufletul.
Totodată, la omul social, din iubirea de sine au provenit nu numai
pasiunile virtuoase, ca prietenia, generozitatea, altruismul, ci şi pasiuni
negative, care i-au diminuat mila şi l-au determinat să fie mai egoist. În
principal, iubirea de sine s-a transformat în amor propriu, în tendinţa de a
se superioriza în raport cu ceilalţi şi de a pretinde ca şi ceilalţi să-l
prefere.
În plus, datorită diviziunii muncii şi schimbului de activităţi, oamenii
au devenit dependenţi unii de alţii, pierzându-şi din libertate.
Rousseau consideră că denaturarea omului social a culminat cu
apariţia proprietăţii private şi a statului aflat în slujba celor bogaţi. Acum
societatea cultivă ştiinţa şi arta împotriva moralei. Ştiinţa e pusă să se ocupe
doar de sporirea confortului şi a luxului, nu şi de perfecţionarea morală.
Arta preţuită este arta preocupată să se individualizeze numai prin formă,
şi care, dezinteresată de conţinut, este amorală sau chiar imorală. În fine,
morala promovată este formalistă, cultivă aparenţele, politeţea
exterioară, fiind lipsită de sinceritate, de autenticitate umană.
Soluţia rousseauistă, aşa-zisa „întoarcere la natură”, a vizat de fapt,
reformarea societăţii, în principalele sale compartimente. Economic, a
propus o generalizare a micii proprietăţi private, adică o societate de mici
agricultori şi mici meşteşugari, proiect irealizabil, căci proprietatea privată
generează întotdeauna diferenţe materiale. Politic, a militat pentru un stat
democratic, ideal realizabil, conform căruia s-a şi edificat statul de drept.
Cultural, a susţinut că ştiinţa şi arta, fără să-şi anuleze specificitatea,
trebuie să capete un conţinut moral, iar normele şi conduitele morale să fie
sincere şi să exprime autenticitatea umană.
În antropologia sa, Immanuel Kant a pornit de la ideea că omul
natural se caracterizează printr-o sociabilitate antisocială, în sensul că e
înclinat nu numai spre relaţii cu semenii săi, ci şi spre agresivitate.
Potrivit lui, omul natural este, cum spusese Rousseau, „un animal
stupid şi mărginit”, căci este lipsit de raţiune şi îmboldit doar de
instincte, ca porniri individualiste, lipsite de orice sentiment al binelui.
Kant a susţinut că, în procesul socializării, omul a parcurs mai mulţi
paşi.
Primul, a constat în apariţia raţiunii care, ajutată şi de imaginaţie, i-a
inculcat omului înclinaţia spre „lux”, spre bunuri independente de
instincte.
Al doilea, a fost acela că omul şi-a ales singur un mod de viaţă,
transformând pofta sexuală în dragoste, sentimentul agreabilului în
gust pentru frumos şi descoperind binele, care constituie adevăratul temei
al relaţiilor dintre oameni.
Al treilea a însemnat faptul că omul şi-a reprezentat viitorul, detaşându-
se de clipa prezentă, dar sporindu-şi grija pentru ce va urma.
Al patrulea şi ultimul pas l-a ridicat pe om la înţelegerea că el este
scopul naturii şi, deci, că celălalt trebuie considerat însuşi ca scop, astfel că
„omul intră într-o egalitate cu toate fiinţele raţionale”. (Kant, Începutul
probabil al istoriei omenirii, în vol. Despre frumos şi bine,
1988, p. 261).
Kant a susţinut, ca şi Rousseau, că perfecţionarea facultăţilor umane,
a raţiunii şi libertăţii, a avut şi unele consecinţe care s-au întors împotriva
omului însuşi, cum au fost în plan moral, viciile, iar sub aspect fizic,
suferinţele provocate de o mulţime de rele ale vieţii. Dar, spre deosebire
de Rousseau, a considerat că numai progresul individului uman e
contradictoriu, în timp ce omenirea, datorită transmiterii cunoştinţelor de
la o generaţie la alta, avansează continuu de la mai rău la mai bine.
G.W.F. Hegel a definit omul ca fiinţă spirituală şi, totodată, concret-
istorică. Fiinţă complexă, naturală, subiectivă şi socială, omul nu este
însă înţeles ca realizându-se în dependenţă strictă de spiritul universal, care,
în filosofia hegeliană, constituie factorul determinant al istoriei.
Hegel arată că activitatea oamenilor izvorăşte, de regulă, direct din
mobilurile lor particulare şi anume, „din necesităţile, din pasiunile, interesele,
caracterele şi talentele lor” şi numai uneori din imbolduri de ordin general,
cum ar fi „voinţa de a face bine, ori nobila iubire de patrie” (Hegel,
Prelegeri de filosofie a istoriei, 1968, p. 23). Mai mult, se observă că
mobilurile particulare şi egoiste sunt mai numeroase şi mai puternice,
învingând, de regulă, pe cele mai generale şi mai generoase, mai
altruiste.
Pe de altă parte, Hegel argumentează însă că în orice activitate
specific umană sunt implicate nu numai motive personale, ci şi cerinţe de
ordin colectiv, nu numai pasiunea (legată de interese şi scopuri
particulare), ci şi înţelegerea (corespunzătoare aspectelor mai generale ale
ceea ce urmează a fi înfăptuit). În „covorul istoriei universale” alcătuit de
activităţile omeneşti, ideea constituie „urzeala”, iar pasiunea – „bătătura”.
De asemenea, se observă că, fie voit, fie inconştient, activităţile omului
satisfac nu numai interese personale, ci şi necesităţi
sociale, sau, în orice caz, prezintă şi efecte neprevăzute, de ordin mai
general.
Aşadar, raportat prin idee la spirit, iar prin pasiuni la condiţia sa
particulară, ireductibilă, „individul ca atare este ceea ce există concret, nu om în
genere (acest fenomen nu există), ci un om determinat” (ibid., p. 26).
Hegel consideră că orice obiectivare a subiectivităţii umane ar
echivala cu o înstrăinare întrucât prin obiectivare şi obiectele rezultate subiectul
şi-ar pierde pura interioritate, punându-şi în faţă o lume străină de sine
însuşi, „impură”, înstrăinată. Dar, dat fiind că lumea obiectelor este pusă
de subiectul însuşi, alienarea capătă forma opoziţiei dintre conştiinţa de
sine a subiectului şi conştiinţa sa despre lume, sau, pe scurt, dintre conştiinţa
de sine şi conştiinţă. Dezalienarea s-ar produce prin faptul că subiectul se
recunoaşte pe sine ca autor al lumii sale, resorbind astfel obiectivitatea
în conştiinţă, în subiectivitate. În esenţă progresul cunoaşterii – susţinea
Hegel – echivalează cu creşterea gradului de emancipare sau, respectiv, de
diminuare a înstrăinării umane.
Definind oamenii ca fiinţe istorice, Hegel îi consideră ca fiind, în
genere, perfectibili. Similar modului în care înţelesese progresul istoric, el
explică perfecţionarea umană tot prin contradicţia spiritului (ideii) cu sine
însuşi (însăşi). În acest caz, contradicţia are loc între conştiinţa de sine
singulară şi ideea ca atare, altfel spus, între conştiinţa finită realizată de
individ şi esenţa spirituală, potenţial infinită, a istoriei. Potrivit lui Hegel,
cel care, în pofida contradicţiei amintite, reuşeşte să-şi creeze soarta
„conform caracterului său propriu, voinţei şi bunului său plac,
bucurându-se astfel de existenţa sa” (ibidem, p. 29), este, în felul lui,
un om fericit. Dar un asemenea om nu mai contribuie la progresul istoric,
pentru că nu mai resimte şi nu mai este stimulat de contradicţia dintre
cerinţele sale şi exigenţele istoriei.
Personalităţile istorice se disting de semenii lor prin faptul că reuşesc
să-şi armonizeze în mai mare măsură interesele personale cu însăşi
cerinţele şi tendinţele dezvoltării istorice, prezente în viaţa poporului
lor, sau chiar a omenirii timpului lor. De aceea, fără a-şi pierde concreteţea
istorică, personalităţile sunt „indivizi croiţi pe măsura istoriei universale”
(ibid., p. 32), „mandatari ai spiritului universal”. Dând expresie universalului
neîmplinit încă, personalităţile se caracterizează şi printr-o inteligenţă şi
voinţă deosebite. Inteligenţe aparte, ele sunt „spirite pătrunzătoare”, care
acced la universal şi de la
care „au învăţat toţi ceilalţi”. Voinţe puternice, îşi canalizează energiile spre
realizarea unor scopuri măreţe şi îi conduce pe semenii lor în aceeaşi direcţie.
Aşadar, prin capacităţile şi acţiunile lor, personalităţile prefigurează
şi creează istoria, dar nu singure, ci în strânsă legătură cu colectivităţile din
care fac parte.
Hegel arată că personalităţile istorice care, după ce îşi realizează
scopul istoric urmărit la un moment dat, nu mai întrevăd şi nu-şi mai
propun noi scopuri generale, părăsesc vrând-nevrând scena istoriei.
Îndemnul hegelian este acela ca omul să depăşească, dacă se poate,
orice concordie relativă şi să tindă permanent la ridicarea de sine şi
propăşirea societăţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Ioan N. Roşca, Introducere în filosofie, Editura Universitară, 2002.
Ioan N. Roşca (coord.), Filosofie modernă (sinteze şi texte alese), Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2003.
SISTEME LOGICE
Semestrul I

Prof. univ. dr. CORNEL POPA

Obiective
Cursul are, deopotrivă, obiective de instrucţie logică modernă, de
cunoaştere a direcţiilor majore din cercetarea logică, în legătură
indisolubilă cu teoria filosofică, cu ceea ce colegii din Facultatea de
Filosofie de la Universitatea Bucureşti numesc „filosofie teoretică”, cum ar
fi epistemologia, filosofia limbajului, teoria sistemului social, dar şi cu
axiologia sau filosofia moralei, cu politologia, cu teoria personalităţii şi a
educaţiei, cu teoria discursului public.
Cursul are, în viziunea noastră, şi un rol intelectual formativ, îl
ajută pe student să definească în termenii logicii predicatelor de ordinul
întâi, modern şi cu posibilităţi de aplicaţie, o clasă largă de concepte de
interes pentru viitoarea sa activitate.
Noţiunile însuşite îi vor putea fi de folos în alcătuirea unor docu-
mentare, în ordonarea şi clasificarea informaţiei, ca şi în organizarea ei în
articolele pe care le va redacta.
I. Schema cursului
În această parte a sintezei noastre dorim să prezentăm iconografic
scheletul conceptual al unor capitole de curs prezentate în cele două
volume. Vom folosi pentru aceasta rezumatele şi schemele incluse,
slaidurile sau diapozitivele pregătite pentru a fi prezentate în Power Point.
O 1. Obiectul logicii. Definiţii ale logicii
•Ştiinţa legilor formale ale gândirii corecte;
• Ştiinţa adevărurilor analitice sau a enunţurilor adevărate în virtutea
formei lor;
•Ştiinţa regulilor gândirii corecte;
•Teoria discursului raţional;
•Teoria inferenţelor valide;
• • Teoria operaţiilor sintactice şi semantice prin care se conservă
validitatea, veridicitatea şi semnificaţia expresiilor;
• O teorie logică este o mulţime de formule care include un set de
axiome şi este închisă faţă de regulile de inferenţă;
• Un sistem logic sau o teorie logică se defineşte printr-un limbaj
formal, o construcţie semantică şi un sistem axiomatic.
O 2 . Caracteristici ale logicii
•disciplină clasică, umanistă;
•disciplină modernă;
• disciplină matematică legată de fundamentele aritmeticii şi ale
teoriei mulţimilor;
• disciplină legată de construirea bazelor de cunoştinţe, a siste-
melor expert şi de inteligenţă artificială;
• disciplină intelectual formativă despre legile gândirii şi schemele
de inferenţe care îl ajută pe tânăr să adopte o atitudine activă faţă de
cunoştinţele pe care le deţine.
O 3. Locul logicii. Relaţiile ei cu ştiinţele şi actele umane
Logica şi limbile naturale Logica şi textele scrise
Logica şi filosofia Logica şi gramatica
Logica şi psihologia Logica şi pedagogia
Logica şi matematica Logica şi actele de înţelegere
Logica şi ştiinţele empirice Logica şi actele intenţionale
Logica şi programarea logică Logica şi planificarea actelor umane
Logica şi actele de vorbire Logica şi relaţia scop-mijloc
Logica şi comunicarea Logica, criteriile şi actele de alegere
O 4. Limbajul logicii propoziţiilor. Sintaxa
Alfabet A=A1vA2 uA3;
A1 = ~ p,q,r,…~; A2 = ~ -, n,v, v 13, ; A3 = (,),[,] R1.
Dacă aE A1, atunci aE L (limbajul logicii propoz.) R2.
Dacă aE A1, atunci - (xE L R3. Dacă (x,(3L, atunci (a n
(3)EL, (a v (3)EL,
(a )(L, (a =- (3)EL.
Def. Numim limbaj al logicii propoziţiilor mulţimea formulelor
scrise în alfabetul A obţinute prin aplicarea de un număr finit a regulilor
R1, R2 şi R3.
• 5. Limbajul logicii propoziţiilor. Semantica
Simbolul „~” se citeşte: „dacă şi numai dacă” şi descrie o echi-
valenţă semantică, adică două expresii ce semnifică acelaşi obiect.
Definim funcţia de valorizare: v: L ->B = ~ 0,1~R1. Dacă (xEA1= ~
p,q,r,..~, atunci v(a) = 1 sau v(a) = 0;

R2. Dacă (x = -(, atunci v(a)=1, dacă v(p) = 0 şi v(a) = 0, dacă


v(p) = 1. Negaţia inversează valoarea propoziţiilor negate. R3.
Dacă (x = (~ny), atunci v(a) =1<~:* v(p) = 1 şi v(y) = 1; R4. Dacă (x
= (~vy), atunci v(a) =1 < v(p) = 1 sau v(y) = 1;
R5. Dacă (x = (~~y), atunci v(a) = 0 < v(p) = 1 şi v(y) = 0;
altfel v(a) = 1;
R6. Dacă (x = (~=-y), atunci v(a) = 1 < v(()=v(y); altfel v(a) = 0.
•6. Validitate yi consecinţă logică semantică
• formulă a este realizabilă, dacă există o valorizare v dată va-
riabilelor propoziţionale astfel ca v(a) = 1;
• formulă a este infirmabilă dacă există o valorizare v dată
variabilelor propoziţionale astfel ca v(a) = 0;
O formulă a este validă dacă a este adevărată în orice valorizare dată
variabilelor propoziţionale, i.e. v(a) = 1 pentru orice model sau
interpretare;
• formulă este irealizabilă, dacă pentru orice valorizare dată
variabilelor propoziţionale v(a) = 0.
• formulă (3 este consecinţă logică semantică din mulţimea de
formule a1, a2,…, an, dacă în orice valorizare sau interpretare v ce face
adevărată pe fiecare dintre formulele din antecedent sau premise cti, n_ i
_1,i.e. v(ci) = 1, vom avea, de asemenea, adevărată formula din
consecvent, v(p) = 1.
•7 . Principalele conective logice sau definirea operaţiilor logice

Negaţia
Negaţia este o operaţie logică monadică care schimbă valoarea
de adevăr a propoziţiei iniţiale cu valoarea opusă acesteia.
Dacă v(p) = 1, atunci v(-p) = 0 şi invers. Dacă v(p) = 0,
atunci v(-p) = 1. Operaţia negaţiei poate prefixa şi o
formulă negată: -(-p) _- p (dublă negaţie).
Negaţia poate viza şi formule compuse cu ajutorul conectivelor
logice: conjuncţie, disjuncţie, implicaţie sau echivalenţă (vezi legile lui De
Morgan şi Tabloul funcţiilor logice din manual).
pq p^q p vq p i) q p =- q

11 1 1 1 1
10 0 1 0 0
01 0 1 1 0
00 0 0 1 1
O 8. Principii şi reguli de bază
R1. Principiul bivalenţei. Orice propoziţie elementară (din A1) ia
valoarea 1 (adevărat) sau 0 (fals).
R2. Negaţia unei propoziţii ia o valoare opusă propoziţiei iniţiale. R3.
Conjuncţia este adevărată, dacă sunt adevărate ambele propoziţii
conectate, altfel este falsă.
R4. Disjuncţia este falsă, dacă sunt false ambele propoziţii co-
nectate; altfel este adevărată.
R5. Implicaţia este falsă dacă antecedentul este adevărat şi con-
secventul este fals; altfel este adevărată.
R6. Echivalenţa este adevărată dacă ambele propoziţii iau aceiaşi
valoare de adevăr; altfel este falsă.
O 9. Decizia matricială
O matrice este un tablou de n linii şi m coloane umplute cu sim-
boluri sau cifre. Pentru înţelegerea metodei matriciale trebuie să cu-
noaştem mai întâi definiţiile operaţiilor logice.
Pentru a decide prin metoda matricială asupra unei formule procedăm
astfel (vezi matricea dată la exemplul de mai jos):
1. Identificăm lista şi numărul n al variabilelor propoziţionale ce
apar în formulă şi identificăm cele 2n atribuiri de valori ;
2 . Plasăm variabilele pe prima linie, în stânga, fiecare variabilă fiind
începutul unei coloane;
3 . Scriem pe linii distincte, sub variabile, cele 2n atribuiri de va-lori, câte
una pe fiecare linie;
4. Identificăm operatorul principal al formulei şi descompunem formula în
subformule, până ce ajungem la literali şi conective logice
elementare (conjuncţii, disjuncţii, etc.) şi scriem aceste subformule
pe prima linie. Calculăm, pe coloane, potrivit atribuirilor de
valori date variabilelor, valorile ce revin fiecărei subformule şi apoi
ascendent, rând pe rând, valorile ce revin formulelor compuse;
5. Coloana de valori ce revine operatorului principal va coincide cu
coloana de valori a formulei testate. Exemplu:
a = ((pi)r) A (qi)r)) i) (( pv q) i) r)
Lista de variabile este p, q, r şi n = 3. Numărul atribuirilor de
valori distincte este 23 = 8. Construim plasând variabilele în stânga, pe
prima linie şi în ordine, pe aceeaşi linie, agregatele propoziţionale în
ordine ascendentă. În continuare, pe liniile 2---9 scriem atribuirile de
valori distincte date variabilelor şi, corespunzător, valorile calculate pentru
subformele.
1 2 3 4 5 6 7 8 9
p q r p>r q>r pvq (pi)r)n (pi)r) (pvq) >r (x
1 1 1 1 1 1 1 1 1
1 1 0 0 0 1 0 0 1
1 0 1 1 1 1 1 1 1
1 0 0 0 1 1 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 1 0 1 0 0 1
0 0 1 1 1 0 1 1 1
0 0 0 1 1 0 1 1 1
Se observă că valorile coloanelor 4 şi 5 s-au obţinut prin implicaţie
între coloanele 1 şi 3 şi 2 şi 3, iar valorile coloanei 7 s-au obţinut prin conjuncţia
dintre valorile coloanelor 4 şi 5, ale coloanei 8 prin implicaţie între 6 şi 3 şi
ale lui a tot prin implicaţie între 7 şi 8.
Şi mai simplu putem să scriem valorile din coloanele 4 şi 5 în
coloana 7, în stânga şi în dreapta lui A, iar valorile lui 6 în coloana 8, în
stânga lui i).
O 10. Decizia prin arbori
Regulile metodei. Analiza sau excluderea conectivelor logice
AB AB A--D B j\

A -A
B A A B -A B B -B

Regulile metodei. Analiza sau excluderea negaţiei conectivelor


logice

-AAB ) -(AB) - (Ai) B)


-A A
-B -B A -A
-A -B B

Exemplul 1
1.-{[(p Aq) v (r 2, s)] 2, (-s i)(-r v q))} 2.
(p nq) v (r i) s)
3.-(-s 2, (-r v q)) } -2, 1
4. -s
5. -(-rq)
-
,3

6. r 7.
-q
-~, 5
8. pq 9. rs v, 2
10. p
11. q 12. -r 13. s
#(11,7) #(12,6) #(13,4)

O 11. Metoda lui W.O. Quine


Identifică în formulă variabila cu cele mai multe apariţii şi rescrie
formula în două versiuni: una înlocuind variabila prin 1; alta înlocuind
variabila prin 0. Prelucrează apoi cele două versiuni după regulile:
Elimină valoarea 1, dacă acesta apare ca element al unei conjuncţii;
Elimină valoarea 0, dacă acesta apare ca element al unei disjuncţii;
Dacă valoarea 1 apare ca element al unei disjuncţii, aceasta se
înlocuieşte cu 1;
Dacă valoarea 0 apare ca element al unei conjuncţii, aceasta se
înlocuieşte cu 0;
Dacă valoarea 1 apare ca antecedent al unei implicaţii se reţine
numai consecventul;
Dacă valoarea 0 apare ca antecedent al unei implicaţii se înlo-
cuieşte valoarea implicaţiei cu 1;
Dacă valoarea 0 apare în consecventul unei implicaţii se reţine
doar negaţia antecedentului.
Se aplică regulile negaţiei.
Putem reformula metoda lui Quine sub forma unor reguli de inferenţă
al căror antecedent conţine valori logice: 1,0:
R1. A; R2. Av0;
R3. Av 1 =1; R4. An0= 0;
R5. 1i)A =>A; R6. A i) 0 = - A
R7. -1=> 0; R8. -0 => 1
Aplicarea metodei lui Quine. Un exemplu
F = ((pvq) i3r) i) (p i3r)
Pas 1. p = 1 Substituim în F variabila p cu 1:
((1vq) i) r) i) (1 i3r) Obţinem: (1 i3r) i) (1
i3r) rr = 1
Pas 2. p = 0
((0v q) i3r) i) (0 i3r)
(qr)11
F = 1. Formula testată este lege logică.
Citiţi despre celelalte metode de decizie în vol. 1. O
12. Axiomatizarea logicii propoziţiilor
Etapele construirii unui sistem axiomatic
Principalele momente ale introducerii unui sistem formal axiomatic
pentru o teorie logică sunt:
TEOREME

l. definirea alfabetului sau a vocabularului limbajului;


2. prezentarea regulilor de formare a formulelor;
3. introducerea definiţiilor sau a regulilor de prescurtare; 4.
enunţarea axiomelor sau a formulelor admise iniţial;
5. prezentarea regulilor de inferenţă sau a regulilor de derivare; 6.
demonstrarea teoremelor.
Limbajul sistemului Hilbert-Ackermann
Alfabetul A = {p, q, r, p1, p2…, -, v, (, )} variabile prop., conec
tive logice, semne de grupare.
Reguli de formare:
Daca a este o variabilă propoziţională, atunci a este o formulă.
Daca a este o formula, atunci -a este şi ea formulă. Daca (x şi (3
sunt formule, atunci (x v (3 va fi formulă.
Axiomele şi definiţiile sistemului
Convenim că: = înseamnă „egal prin definiţie”
3. Definiţii
3.1. pq := - (- p- q)
3.2. p i)q:= = - p v q
3.3. pq := (pq)(qi) p)
4 . Axiome
4.1. (p v p) >p
Ax1
4.2. pi) (pq) Ax2
4.3. (p v q) > (q v p) Ax3
4.4. (pi) q) i) ((rp)i) (rq)) Ax4
5. Regulile de inferenţă
5.l. Regula substituţiei RS. Dacă A este o teoremă din limbajul
sistemului axiomatic în care apare variabila p şi B este o formulă bine
formată în acest limbaj, atunci dacă substituim fiecare apariţie a lui p în
A prin B obţinem o formulă A’, de asemenea teoremă.
5.2. Modus ponens MP. Dacă A > B este teoremă şi A este
teoremă, atunci şi B este teoremă. Simbolic: A > B, A i- B
5.3. Regula substituirii echivalentelor RE. Dacă A este o axiomă în
care apare subformula B şi B - C este o definiţie sau o teoremă anterior
TEOREME

demonstrată, atunci este teoremă formula obţinută din A prin substituirea


lui B prin echivalenta sa C.
Vom numi teoreme formulele bine formate care sunt axiome în
sistem sau sunt obţinute din axiome cu ajutorul regulilor de inferenţă. T1
(pi)q) i) ((r i) p) i) (r i) q))
1. (pq)((- rp)(- rq)) (RS, 4.4., r/ - r)
2. (pi) q) i) (( r i) p) i) (r i) p)) (RE, 1), 3.2)
T2 pp
1) (( pp)p)(( p(pp))(pp)) (RS, T1, p/pp,q/p, r/p)
2) (p(pvp ))(pp ) (MP, 1), 4.1)
3) (p i) (p v p) (RS, 4.2. q/p)
4) p = p (MP, 2),3))
T3 - pp (RE, T2, Def 3.2)
T4 p- p
1) (- p v p) 13 (p v - p) (RS, 4.3.,p/-p, q/p)
2) p v - p (MP, 1), T3)
T5 p- - p
1) – p- - p (RS, T4, p/ - p)
2) p i) - - p (RE, l), 3.2.)
(A se citi din vol. 2, Axiomatizarea logicii propoziţiilor p. 34-77)
Noncontradicţia sistemului Hilbert-Ackermann
Un sistem axiomatic este contradictoriu, dacă şi numai dacă, putem
demonstra în cadrul lui două teze de forma A şi –A.
Un sistem axiomatic este necontradictoriu, dacă şi numai dacă, prin
nici o secvenţă de aplicaţii a regulilor de inferenţă nu se pot produce două
teze de forma A şi –A.
Pentru a demonstra că un sistem axiomatic este necontradictoriu este
suficient să arătăm că:
1) toate axiomele sale sunt formule valide;
2) că validitatea se conservă prin regulile de inferenţă admise.
Propunem ca exerciţii banale testarea prin procedeele de decizie
cunoscute a axiomelor A1-A4.
Un sistem axiomatic este necontradictoriu, dacă şi numai dacă toate
axiomele sale testate prin metode de decizie se dovedesc a fi tautologii sau
legi logice şi apoi putem face proba că prin toate regulile de inferenţă
admise în sistem se conservă de la axiome la teoreme caracterul tautologic
al formulelor derivate.
Testarea prin metoda respingerii rezolutive a axiomei Ax4 (vezi
manualul vol. I, cap. 6).
Obţinem clauzele din negaţia lui Ax4.
Axioma Ax4 sau 4.4 este: (p i) q) i) ((r v p) i) (r v q))
Negaţia ei este: -((p = q) i) ((r v p) i) (r v q)) )
Prin aplicarea de mai multe ori a regulii negării unei implicaţii
ca şi a regulii excluderii implicaţiei obţinem clauzele: 1. -p v q, 2. r v p,
3. -r, 4. -q.
Aplicând la acestea metoda respingerii rezolutive, strategia rezoluţiei
liniare obţinem:
1. -pq 4. -q.

5. -p 2. rp,

6. r 3. -r

7. [ ] (6, 3)

Sugestie. Verificaţi dv. că şi celelalte axiome, axiomele Ax1 – Ax3, sunt


tautologii. Decideţi una prin metoda lui Quine, alta prin metoda matricială şi
ultima prin metoda arborilor de decizie.
Trecem la verificarea celei de a doua cerinţe specificată mai sus. Să
arătăm că fiecare dintre regulile de inferenţă conservă validitatea sau
caracterul tautologic al formulelor derivate.
Regula substituţiei, RS, conservă caracterul tautologic:
Demonstrăm prin reducere la absurd că axiomele cu două variabile
(Ax2 şi Ax3) conservă caracterul tautologic al formulelor derivate prin
substituţie.
1) A(p, q) = tautologie ip.
respectiv că:
2) A (0, 0) = 1
3) A (0, 1) = 1
4) A (1, 0) = 1
5) A (1, 1) = 1
Presupunem că prin substituţia, p/r, q/s, formulele derivate ar putea
deveni infirmabile:
6) A (r, s) = 0 ip.
Dar pentru ca A(r,s) să devină infirmabile trebuie să existe o
atribuire de valori dată variabilelor r, s astfel că formula A(r, s) să ia
valoarea 0.
Dar aceasta înseamnă că:
7) A (0, 0)A (0, 1)A (1, 0)A (1, 1) = 0.
Dar 7 contravine lui 1) şi respectiv lui 2) – 5).
Prin urmare, substituţia uniformă conservă peste tot, în orice atribuire
adevărul şi în consecinţă conservă caracterul tautologic.
Regula modus Ponens, MP, conservă caracterul tautologic:
Admitem, prin absurd, că A şi A i) B sunt formule valide şi că B,
dimpotrivă, este o formulă infirmabilă.
1) A = 1 ip.
2) AB =1 ip.
3) B = 0 ip. dem. indirecte
Substituind în expresia 2) pe A şi pe B prin valorile lor de adevăr
stipulate la 1 şi la 3 obţinem:
4) 10 = 1,
ceea ce contravine definiţiei implicaţiei materiale. În consecinţă, 4) nu
poate fi admisă şi deci nu putem admite că B = 0, când A =1 şi A = B = 1. În
mod necesar, B = 1. Conchidem că regula de inferenţă Modus Ponens,
MP, conservă caracterul tautologic.
Regula substituirii într-o formulă dată a unei subformule printr-o
subformulă echivalentă cu ea, i.e. regula substituirii echivalentelor, RE,
conservă caracterul tautologic.
Într-o echivalenţă termenul din dreapta ia pentru o valorizare dată
aceeaşi valoare ca şi termenul din stânga. Prin urmare, substituirea
termenului din stânga prin cel din dreapta sau invers nu schimbă cu nimic
valoarea formulei în care se face substituţia.
Putem acum conchide că orice teoremă demonstrată este o formulă
identic adevărată, tautologică, căci axiomele sunt toate tautologii, iar
regulile de inferenţă prin care se obţin teoremele conservă adevărul.
Completitudinea sistemului Hilbert-Ackermann
TEOREMĂ. Orice formulă validă în logica propoziţiilor este teoremă
în sistemul axiomatic Hilbert-Ackermann, altfel spus, sistemul este complet.
Demonstraţie. Fie A o formulă validă în logica propoziţiilor. Atunci
A poate fi adusă printr-o serie de transformări echivalente la o formă
normală conjunctivă A’ = A1 A… A An, unde un termen al conjuncţiei Ai, cu
1 <_ i <_ n conţine o pereche complementară de literali 2. v-2, -2. v 2., 2. fiind o
variabila propoziţională. Un termen al conjuncţiei Ai are în mod necesar una
dintre formule, 2. v-2. -2. v2., 2. v-2. v k, k v 2. v-2, k v 2. v-2. v m. Este
uşor de observat că 2. v-2. sau -~ v 2. sunt derivabile din T4 sau T3.
Pe de altă parte, 2. v-2. v k poate fi obţinută ca teorema din T4 şi
axioma 4.2 prin substituţie şi modus ponens. Forma k v 2. v-2. poate fi obţinută
din 2. v-2. vk prin axioma 4.3.
Forma k v -2. v 2. v m poate fi adusă prin axioma 4.3 la -2. v 2. v m
v k, iar aceasta poate fi obţinută printr-o substituţie în axioma 4.2 şi
aplicarea regulii MP.
Pe această cale orice termen al formei normale conjunctive A’ poate
fi demonstrat ca teoremă în sistemul Hilbert – Ackermann. În sfârşit, prin
substituţii în T14 sau prin regula derivată a introducerii conjuncţiei, I&, putem
obţine ca teoremă forma normală conjunctivă A’.
Întrucât A’ este echivalentă cu expresia iniţială A, prin regula ex-
tensionalităţii sau a substituirii echivalentelor putem obţine direct pe A.
Concluzii
1. Orice tautologie este demonstrabilă ca teoremă. Sistemul HA este
complet, lui nu-i scapă nici o formulă validă pe care să nu o poată capta, cu
arcanul, în sistem!
2. Demonstraţia de completitudine ne furnizează şi o tehnică de a
căuta textul demonstrativ pentru o teoremă nedemonstrată de noi, dar
demonstrabilă. Aceasta constă din următorii paşi: a) Aducem formula pe
care vrem să o demonstrăm la F.N.C; b) Dacă aceasta este o tautologie,
atunci demonstrăm, pe rând, fiecare termen al FNC, exact după procedura
descrisă în teorema de completitudine, făcând uz de T3, T4, Ax3, Ax2 şi
Ax4; c) Pentru „asamblarea” termenilor FNC în în FNC, facem uz de T14
p i) (q i) (pnq)); d) Pentru demonstrarea că TFNC este echivalentă cu T iniţial,
folosim regula substituirii echivalentelor, RE.
O 13. Logica predicatelor. Sintaxa sau limbajul formal

Alfabet
ul
Alfabetul logicii predicatelor conţine 8 subalfabete Ac
= a,b,c, a1, a2... constante individuale; Av = x, y, z,
x1,x2...~ variabile individuale; AF = f,g, h, f1f2,..2
simboluri funcţionale; A P =
~ P Q , R . . . s i m b o l u r i p r e d i c a t i v e AI = ~
=,egalitatea
AQ = ~ d, cuantificatori
ACL = -, n, v,~, - conective logice
AG = (, ), [,]~ semne de grupare
2.1. Termenii
Termenii sunt instrumente de desemnare a obiectelor despre care vorbim.
Definim inductiv termenii:
T1.Dacă aEAc, atunci aETerm;
T2. Dacă a E Av, atunci a E Term;
T3. Dacă fEAF şi 8(f) = n şi t1, t2, . . ., tn sunt termeni, atunci
f(t1,t2,. .,tn)~Term
Exemple; a, a1, b, x, z, t, f(x), g(x,y), h(t), f(g(x,y)), g(h(t),f(z)),
f(g(h(t),f(z)))
2.2. Atomii
Atomii sunt cele mai simple formule ce pot exprima propoziţii. Lor
li se pot atribui valori de adevăr, 1,0.Definim atomii:
D1. Dacă P este un simbol predicativ, i.e. PEAP, S(P) = n, (adică P
are n argumente) şi t1,t2,. . .,tn sunt termeni, atunci P(t1, t2,...,tn) este un atom
sau formulă elementară în logica predicatelor.
D2. Dacă t1 şi t2 sunt termeni, atunci t1 = t2 este un atom.
Prin legarea atomilor prin operaţiile logice -,, n,~, =, - formăm
formule compuse în logica predicatelor.
P1.Dacă a este un atom, atunci aEL unde L este limbajul logicii
predicatelor.
P2. Dacă aEL şi xEAv, atunci'x(a(x))~L;
P3. Dacă aEL şi xEAv, atunci 3x(a(x))~L;
P4. Dacă aEL şi „-” este simbolul negaţiei, atunci -a EL;
P5. Dacă a, (3 EL, * este un conectiv logic binar, i.e. n,~,~,~,
atunci a * 5 EL.
Limbajul logicii predicatelor este mulţimea formulelor scrise în
alfabetul A obţinute prin aplicarea finită a regulilor P1-P5.
O 14. Semantica logicii predicatelor
14.1. Conceptul de interpretare. Interpretarea termenilor
Numim interpretare o tripletă v = (D, Ic, Iv), unde Ic este funcţie
care asociază oricărui simbol funcţional din AF o funcţie de aceiaşi aritate
definită pe D (D = domeniu de obiecte) şi oricărui simbol predicativ
din AP mulţimi sau relaţii definite pe D cu valori în 0 şi 1. Similar, Iv
asociază oricărei variabile individuale din Av un obiect din D.
I1. Dacă aEAc (i.e.S(f) = 0), atunci v(a) = dED;
I2. Dacă xEAv, atunci v(x) = Iv(x);
I3. Dacă fEAF, S(f) = n, t1,. .,tn sunt termeni, atunci: v(f(t1,. .,tn )) =
Ic(f)(v(t1),. . .,v(tn))
Conceptul de interpretare. Interpretarea
formulelor
I4. Dacă PEAP sau alfabetului de simboluri predicative, S(P) = m,
t1,t2,….,tm sunt termeni, atunci v(P(t1,t2,…,tm)) = Ic(P) (v(t1), v(t2),…,
v(tm));
I5. Dacă t1 şi t2 sunt termeni, atunci v(t1 = t2) = 1‹:* v(t1) = v(t2) şi v(t1 =
t2) = 0 <* v(t1) :# v(t2);
I6. Dacă a, (3ELProp, atunci operaţiile a, anl3, avl3, (xi)(3 şi a =- (3
se definesc ca în logica propoziţiilor;
I7. Dacă aE AP, xEAv atunci v(fxa(x)) = 1 < v(x/d(a)) = 1
pentru orice d din D;
I8. Dacă aE AP, xEAv atunci v(3xa(x)) = 1 < v(x/d(a)) = 1
pentru cel puţin un d din D.
Conceptul de interpretare. Formule adevărate, realizabile,
infirmabile, valide şi irealizabile
I9. O formulă aELpred este adevărată în interpretarea v < v(a) =
1. Se mai scrie: v - a
I10. O formula a este validă în interpretarea v sau v-validă <* este
adevărată în orice atribuire de valori Iv dată variabilelor din a.
I11. O formula a este realizabilă în interpretarea v sau v-realizabilă
< există în Iv cel puţin o atribuire de valori dată variabilelor din a în care
a devine adevărată. În mod analog, definim infirmabilitatea şi
irealizabilitatea
14.2. Pătratul logic şi relaţiile dintre validitate şi realizabilitate în
logica predicatelor
v-validă(a)

v-irealizabilă(a) v-
v-realizabilă(a)

infirmabilă (a)
Exemplul 1.
Vx(p(x) v q(x)) i) (`dxp(x) v `dxq(x)),
1. - (`dx(p(x) v q(x)) i) (`dx p(x) v `dx q(x))) 2.
{`dx(p(x) v q(x)), -(`dx p(x) v `dx q(x))} 3.
{'dx(p(x) v q(x)), -`dx p(x), -`dxq(x)} 4 .
{`dx(p(x) v q(x)), 3x-p(x), 3x-q(x)} 5. {'dx(p(x)
v q(x)), 3x -p(x), -q(a)} (E3, 4) 6. {'dx(p(x) v
q(x)), -p(b), -q(a)} (E3, 5)
7. {'dx(p(x)vq(x), p(a)vq(a), p(b)vq(b), -p(b), -q(a)} (d, 6)

8. {Vx (p(x)vq(x)), p(a), p(b)vq(b), -p(b), -q(a)} 9.{'dx(p(x)vq(x)), gL),


p(b)vq(b), -p(b), -q(a)}

#. {'dx(p(x)vq(x)), p(a), p(b), -p(b), -q(a)} 11. {dx (p(x)vq(x)), q(b),

-
p(b), -q(a)}
# O
Formula nu este validă, deoarece are un contramodel
CM= {q(b), -p(b), -q(a)}.
Exemplul 2
1. (`dxp(x) i) `dxq(x)) i)`dx(p(x) i) q(x)) 2.
{`dxp(x) i)'dxq(x)), -'dx(p(x) i) q(x))} 3.
{'dxp(x) i) `dxq(x)), 3x -(p(x) i) q(x))} 4.
{Vx p(x) i) 'dx q(x)), 3x (p(x) A -q(x))}
Semestrul II

5. {'dx p(x) i) Vx q(x), (p(a), -q(a)}

6. {-~x p(x), (p(a), -q 7. {'dxq(x), (p(a), -q


(a)} (a)}
8. {3x -p(x), (p(a), -q(a)} 9. {q(a), -(p(a), -q(a)}
10. {-p(b), (p(a), -q(a)}

Formula nu este validă, deoarece are un contramodel.


CM = {-p(b), p(a), -q(a)}.
-p(b) => -fx p(x) => -fx p(x)v Vx q(x) => Vx p(x) i) Vx q(x)
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Cornel Popa, Logică şi metalogică, vol. I, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000.
Cornel Popa, Logică şi metalogică, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2002.
Cornel Popa, Teoria acţiunii şi logica formală, 1984.
Cornel Popa, Logica simbolică şi bazele de cunoştinţe, vol. II, Universitatea
Politehnică Bucureşti, Partea V-a 1998.
Hughes, G.H., Cresswell, M. J., A New Introduction to Modal Logic, Routledge,
London, New-York 1996.
Mircea Dumitru, Modalitate şi incompletitudine. Logica modală ca logică de
Semestrul II

ordin superior, Paideia, 2001.


O 15 . Axiomatizarea logicii predicatelor. Axiome şi definiţii
Presupunem definit limbajul logicii predicatelor
3. Definiţii
D1. pq := - (- p- q) D2. p
i)q:= = - p v q
D3. pq := (pq)(qi) p) D4.
3xP(x) = -d-P(x)
4 . Axiome
Ax1. (pp)p Ax2. p(pq)
Ax3. (p v q) > (q v p)
Ax4. (p > q) > ((r v p) > (r v q))
Ax5. f/xP(x) > P(t) Ax6. P(t) >
3xP(x)
5. Reguli de inferenţă
a. Reguli ale substituţiei
a1. RS variabilelor propoziţionale. Dacă aELpred şi p este o
variabilă propoziţională ce apare în a iar l3ELpred, atunci putem substitui
pe p prin formula (3 în toate apariţiile sale în a, dacă în a şi în (3 nu există
nici o variabilă individuală comună.
a2. RS variabilelor individuale. Dacă aELpred şi în a apare o
variabilă individuală liberă x, atunci x poate fi substituită de orice termen t,
dacă aceasta este operată în toate apariţiile lui x în a şi dacă în termenul t
nu apare nici o variabilă ce apare legată în a.
a3. RS variabilelor predicative. Dacă aELpred şi în a apare o
variabilă predicativă F astfel că S(F) = n, atunci putem substitui pe F
printr-o formulă bine formată (3 cu cel puţin n variabile libere, având
grijă să respectăm următoarele cerinţe: Dacă variabilele libere din
formula substituitoare (3 sunt y1,…,yn+ r, cu r _ 0 şi dintre acestea au fost
selectate un şir y1,…,y n şi dacă F(v1,…, vn) este o apariţie oarecare a lui F
în a, atunci noi vom substitui apariţia F(v1,…, v n) prin
R( v1,…, vn, yn+1. . ., yn+r). Substituţia
trebuie efectuată în toate apariţiile
lui F din a şi numai dacă R şi a nu au nici o variabilă în comun.
b. Reguli ale cuantificatorilor b1.
Ai) B(x) => A i) dyB(y), dacă x este
liber în B şi nu apare în A.
b2. B(x) i) A => 3yB(y) i) A, dacă x este liber în B şi nu apare în A,
şi y nu apare liber deloc în B (Regula cuantificării existenţiale a
antecedentului notată prin 3A) .
b3. Q1xP(x)©Q2xR(x) Q1xP(x)©Q2yR(y),0
unde Q1 şi Q2 sunt metavariabile pentru cuantificatori distincţi iar este o
metavariabilă pentru A sau v. (Regula redenumirii unei variabile care apare
legată de doi cuantificatori diferiţi. O vom prescurta prin RV).
c. Modus ponens, MP, Dacă A i) B este teoremă şi A este teoremă,
atunci şi B este teoremă.
~(AB), A
Prescurtat:
~- B
d. Regula substituirii echivalentelor. Dacă A este o axiomă în care
apare subformula B şi B - C este o definiţie sau o teoremă anterior
demonstrată, atunci este teoremă formula obţinută din A prin substituirea lui
B prin echivalenta sa C.
Regulile de inferenţă din axiomatica logicii predicatelor sunt mai
numeroase şi mai complicate decât cele din axiomatica logicii
propoziţiilor. Logica predicatelor este şi ea, într-un anumit sens, o logică a
propoziţiilor: o logică a propoziţiilor în care apar cuantificatori.
TEOREME
T1. 'dx(P(x) v -P(x))
1. p v - p (vezi T4 în Cap. 2),
2. P(x) v -P(x) (RS, 1), p/ P(x))
3. (p v - p ) F (P(x) v -P(x)) (1, 2)
4. (p v - p) ~(P(x) v -P(x)) (TD, 3)
5. (p v - p) 13 `dx(P(x) v -P(x)) (QC, 4)
6. 'dx(P(x) v -P(x)) (MP, 5, 1)
T2. f/xP(x) i) 3xP(x)
1. f/xP(x) i) P(t) (Ax5)
2. P(t) i) 3xP(x) (Ax6) 3.xP(x) i)
3xP(x) (Tranz, 1, 2)
T3. 'dx(A v P(x)) i) (A v f/xP(x)) (x nu apare în A)
1. `dx(A v P(x)) i)( A v P(t)) (RS a3, P/ Av P(x),)
2. `dx(--A v P(x)) i)( --A v P(t)) 3. (RS, A/--A, 1) (RE,
'dx(-A i) P(x)) i)( -A i) P(t)) 4. D2, 2)
`dx(((-A i) P(x)) A -A) i) P(t)) (Legea importaţiei, 3)
5. 'dx(((-A i) P(x)) A -A) i) 'dtP(t)) 6. (QC, 4)
'dx(((-A i) P(x)) A -A) i) Vx P(x)) 7. (RR, 5)
'dx(((-A i) P(x)) i) (-A i) Vx P(x)) 8. (Leg. exportaţ., 6)
'dx(A v P(x)) i) (A v f/xP(x)) (RE, 7, D2)
Dăm o demonstraţie
alternativă a lui T3. Din ipoteză şi mai intuitivă.
1. `dx(A v P(x)) ip.
2. A v P(a1) (E')
3. A v P(a2) (E')
----------
4. A v P(an) (E')
5. A v P(a1) A A v P(a2)~ …A... nAv P(an) (IA,2-4) 6.
A v (P(a1)nP(a2)n ….P(an)) (leg. distrib, 5) 7. A v
f/xP(x)) ( I `, 6) 8. 'dx(A v P(x)) =>A v 'dxP(x)) (1-
7) 9. e => dx(A v P(x)) i)(A v dxP(x)) (TD, 8)
D5. Un text demonstrativ pentru demonstrarea consecinţei B este un
şir de formule obţinute din axiome sau ipoteze prin aplicarea regulilor de
inferenţă, fiecare aplicare a unei reguli constituind un pas, notat de regulă,
prin numere naturale, de forma 1. sau 1), 2), ultimul pas, să zicem n,
fiind chiar teza de demonstrat: n. B sau n) B.
D6. Fie B o consecinţă dintr-un set de ipoteze I' şi C o ipoteză din
I'. Spunem că derivarea consecinţei B depinde de ipoteza C, dacă
formula C intră în textul demonstrativ prin care se obţine din axiome şi
ipoteze consecinţa B.
D7. Spunem că derivarea consecinţei B este independentă de ipoteza
sau formula C, dacă demonstrarea lui B nu depinde de C, respectiv ipoteza
sau formula C nu intră în textul demonstrativ al lui B.
Teorema deducţiei. Formulare
Formularea F1. Dacă din I', A se deduce B, i.e. I', A => B şi B se
deduce numai din I' sau dacă deducerea lui B depinde şi de A şi
regula introducerii cuantificatorului universal, I`d, nu se aplică asupra
formulelor derivate din A, atunci I' => A i) B.
Formularea F2. Dacă din I', A se deduce B, i.e. I', A => B şi
putem construi un text demonstrativ fără să aplicăm regula introducerii
cuantificatorului universal la variabile libere din formula A, atunci din I'
=>A i) B.
Formularea F3. Dacă formula A este închisă şi din I', A => B, atunci
din I' => A i) B.
Notă: Demonstraţia teoremei, în două variante, poate fi găsită în vol. 2 din
Logică şi metalogică, p. 88-93.

Utilizarea teoremei deducţiei.


Exemple
T13. 'dx(P(x) i) Q(x)) i) (fxP(x) i)`dxQ(x))
'dx(P(x)
13 Q(x)) ip.
'dxP(x) ip.
P(y) 13 Q(y) (Ed, 1)
P(y) (Ed, 2)
Q(y) (MP, 3, 4)
dy Q(y) (Id, 5)
Vx Q(x) (RV, 6) (1-6)
dx(P(x)13 Q(x)), f/xP(x) ~=> Vx Q(x) (TD, 8)
QS => (fx(P(x) i) Q(x)) i) (fxP(x) i)`dx Q(x)) (TD, 9)
(dx(P(x) 13 Q(x)) 13 (dxP(x) 13dx Q(x))
T14. `dx(P(x) i) Q(x)) i) (3xP(x) i) 3xQ(x))
'dx(P(x) 13 Q(x))
3xP(x) ip.
ip.
P(a) (E3, 2)
P(a) i) Q(a) (EV, 1)
Q(a) (MP, 4, 3)
3xQ(x) (I3, 5)
{'dx(P(x) i) Q(x)), 3xP(x)}= ~xQ(x) (1, 2-6)
{'dx(P(x) i) Q(x))} => (3xP(x) i) 3xQ(x) (TD, 7)
QS= x(P(x) i) Q (x )) i) (3xP(x) i) 3xQ(x)) (TD, 8)
10. 'dx(P(x) i) Q(x)) i) (3xP(x) i) 3xQ(x))
O 16. Logica predicatelor şi Teoria definiţiei
16.1. Definiţia aristotelică şi limitele ei
Notă: C1 – C3 enumeră merite şi L1 – L4 enumeră limite.

Merite
• C1. Orice definiţie are un termen de definit (definiendum), o
expresie definitoare (Definiens) şi o relaţie de definire ( =df).
•C2. Definiţia trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă specifică.
• C3. Definiţia trebuie să fie adecvată sau caracteristică. Definitorul
(Dfn) trebuie să fie extensional echivalent cu termenul de definit (Dfd).
Limite
• L1. Orice definiţie trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă
specifică.
• L2. Vizează cu prioritate predicate monadice ce descriu proprietăţi
ale unor clase de obiecte şi neglijează relaţiile, funcţiile şi constantele
individuale.
• L3. Nu este elaborată în cadrul unui limbaj logic formal apt de a
descrie exact limbajul unei discipline ştiinţifice. Nu este corelată cu teoria
ştiinţifică.
• L4. Teoria aristotelică nu dă seama de definiţiile recursive, de cele
operaţionale, stipulative, ostensive etc.
16.2. Definiţia unei relaţii
D7. Definirea unei proprietăţi sau relaţii se face prin introducerea
unui simbol predicativ nou, P(x1, x2,…, xn) pe post de definiendum
echivalent cu o formulă bine formată S, pe post de definiens:
P(x1, x2,…, xn) = df S, unde formula definiţională S trebuie să satisfacă
restricţiile:
1. Variabilele x1, x2, …, xn trebuie să fie distincte una de alta;
2. În expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile
libere decât cele care apar în definiendum, i. e. variabilele x1, x2, …, xn;
3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative,
semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca
primitive în alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite
anterioare.
16.3. Definiţia unei operaţii
D8. O echivalenţă D care introduce un nou simbol funcţional este o
definiţie corectă într-o teorie T, dacă şi numai dacă, este de forma:
D = f (x1, x2, . . ., xn) = y = S
df

şi sunt satisfăcute restricţiile:


1. x1, x2, . . ., xn sunt variabile distincte;
2. În expresia definitoare S sau în Dfn nu apar alte variabile libere, decât
cele din definiendum, respectiv, x1, x2, . . ., xn şi y;
3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne
funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca pri-mitive
în alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare;
4. Formula 3!yS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior
introduse în teorie.
16.4. Definiţia unei constante
D9. O echivalenţă D ce introduce o constantă individuală într-o
teorie este o definiţie corectă, dacă şi numai dacă, este de forma:
c=x= Sdf

şi sunt satisfăcute restricţiile:


1. Singura variabilă liberă în S este x;
2. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative,
semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca
primitive în alfabetul teoriei sau introduse prin definiţiile explicite
anterioare;
3. Formula 3 !xS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior
introduse în teorie.
16.5. Definiţia condiţională
D10. O implicaţie C, ce introduce un nou simbol predicativ P,
este o definiţie condiţională într-o teorie, dacă şi numai dacă, C este de forma:
H[ P (x1, x2, . . ., xn)-S ] şi sunt
satisfăcute restricţiile:
1. Variabilele x1, x2, …,xn trebuie să fie distincte una de alta;
2. În expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile libere
decât cele care apar în definiendum, i. e. variabilele x1, …, xn;
3. În expresia definitoare S şi în ipoteza H nu vor apare alte simboluri
predicative, semne funcţionale sau constante individuale decât cele
introduse ca primitive în alfabetul teoriei sau introduse prin defi-niţiile
explicite anterioare;
4. Formula H i) [P(x1, x2, . . ., xn)-S] este derivabilă din axio-mele
teoriei şi din definiţiile şi faptele anterior introduse.
16.6. Teoria ştiinţifică şi definiţia
Termenii definiţi într-o teorie trebuie să satisfacă
proprietăţile: ireflexivitate – def (T, T) fără bucle asimetrie – (def
(T1, T2) A def (T2, T1)) fără cicluri tranzitivitate (def(T1, T2)~ A def
(T2, T3)) i) def (T1, T3)
16.7. Definiţia şi realizabilitatea definitorului
Teorema A. Fie S = P (x1,, . . ., xn) - M o definiţie explicită într-o
teorie ştiinţifică sau într-o bază de cunoştinţe, unde M este expressia definitoare
sau Dfn. Atunci predicatul nou introdus P (x1, . . ., xn) este realizabil, dacă
şi numai dacă, din expresia definitoare M putem construi o mulţime
Hintikka.
16.8. Teoria semiotică a definiţiei
SD = [ h1, h2, Sit, L, At, Lh1, Lh2, Dfd, Dfn, Dom,sem(F),
cun(H, F)] unde:
1. h1, h2 sunt agenţii participanţi la procesul definiţional, h1 fiind
emitentul definiţiei iar h2 adresantul sau receptorul definiţiei;
2. Sit este o situaţie acţională sau discursiv-comunicaţională în care se dă
definiţia;
3. L este limbajul logicii predicatelor de ordinul întâi;
4. At = [A1, A2, …An] este o listă de atomi primitivi ce apar într-o teorie
ştiinţifică sau într-o bază de cunoştinţe, descrisă în lim-bajul
L ;
5. Lh1 şi Lh2 sunt idiolectele sau sublimbajele agentilor h1 şi h2 şi
satisfac condiţiile:
a) (Lh1 v Lh2 ) c L;
b) Lh1 n Lh2 # 4) ;
c) At c ( Lh1 n Lh2);
d) Dfd E Lh1 şi este un atom derivat; e)
Dfd §~ Lh2;
f) Dfn E (Lh1 n Lh2).
Dfd este definiendum-ul definiţiei considerate, iar Dfn este definiens-
ul, iar Dfd =df Dfn este formula F ce descrie enunţul definiţional;
6. Dfd = P(x1, x2, . . ., xn)
7. Dfn = M( A1, …, An, D1, D2,. . . Dm);
8. A1, …, An sunt atomi primitivi, cunoscuţi de h1 şi h2, iar
9. D1, D2,. . . Dm sunt termeni anterior introduşi prin definiţie şi
deci cunoscuţi de h2. Definitorul definiţiei curente este D m+1, i.e.,
10. Dfd = D m+1 = P(x1, x2, . . ., xn)
11. Dom este un domeniu nevid în care sunt interpretate simbo-lurile
predicative şi simbolurile funcţionale, constantele individuale etc.
12. Prin funcţia de interpretare sem i se asociază fiecărui atom din At o
relaţie de aceeaşi aritate definită pe D cu valori în B = [0.1] astfel
că:
a) sem(Dfd) = sem(Dfn)
b) cun(h1, Dfn) A cun(hl,Dfd) c)
cun(h2, Dfn)
O 17. Logica predicatelor şi Teoria clasificării
17.1. Clasificare elementară
Definiţia 1. Numim clasificare elementară sau cu un singur nivel o
structură:
K = ( Mo, C, cl ) unde:
l) Mo este mulţimea de referinţă sau universul discursului, respectiv
obiectele individuale ce trebuie clasificate;
2) C este o mulţime de simboluri predicative ce desemnează criteriile
după care se face clasificarea;
3) cl este o operaţie: cl: 2MoxC_>( 2Mo) n
respectiv:
a) cl(Mo,c) = [M1, M2, ... Mm]
ce satisface condiţiile:
i=m
b) vMi = Mo 1 <_ i <_ m)
i=1
c) MinMj =4) 1<_i, j~ m
d) nr-cl(cl) = card(cls) = m
4) Apartenenţa la o clasă este condiţionată de satisfacerea unei
descripţii specifice;
a) 'dx(Di(x)_>xEMi)
b) Di = fb(A1,A2,...Ak)
c) subcl( Mi,Mo)_>(int(Mi)=int(Mo))
5) Intensiunea clasificandumului este echivalentă cu intersecţia
intensiunii claselor rezultate, iar acestea sunt intensional disjuncte;
i=m
a) int(Mo)= n int(Mi) 1 <_ i <_ m
i=1
b) (descr(Di,Mi)~ A descr(Dj,Mj))_> (Di/Dj)
17.2. Criteriile de clasificare şi operaţionalizarea lor
Numim criteriu un Atribut (Ind,Val) = ( op, S, R) (Cr) unde:
l) Atribut(Ind, Val) este o schemă predicativă pe post de defi-
niendum ce poate genera clase de judecăţi de relaţie de forma tempe-
ratura (X,Y), i.e. "temperatura obiectului X este Y"; unde Y este un
calificativ, "ridicată");
2) op este o operaţie definită pe Mo cu valori în R, ce corespunde
înregistrării rezultatelor măsurătorilor unei proprietăţi cantitative op: Mo ->
R
op (X) = Y se citeşte "obiectul X are valoarea Y", iar R este
mulţimea numerelor reale.
3) Definim codomeniul aplicaţiei; Cop
= {yER: 3 x(xsMnoop(x) = y)}
4) Definim o relaţie de ordine parţială S pe mulţimea valorilor
codomeniului operaţiei op ce descrie intervalul sau spectrul valorilor:
S c Copx Cop
şi satisface condiţiile:
a) 'dxS(x,x)
b) 'dxdy~z[(S(x,y) A S(y,z)) -> S(x,z)]
c) d xdy[(S(x,y) A S(x,y)) -> x = y]
5) Segmentăm intervalul valorilor într-un număr de m puncte şi
obţinem m+1 subintervale ordonate şi disjuncte: I1, I2,...,Im+1.
6) Definim cele m+1 clase rezultate prin operaţia de clasificare în
conformitate cu schema:
Mi = { xEMo: op(x)~Ii } ( l <_ i <_ m+1)
7) Asociem fiecărui subinterval I1,..., Im+l un descriptor specific:
D1, D2, ..., Dm+1
Evident, clasele Mi, 1<_ i <_ m+1 satisfac condiţiile 3a-3d, 4a, 4c, 5a, 5b
stipulate în definiţia l.
17.3. Clasificarea elementară ca relaţie ternară
Definiţia 2. Numim clasificare elementară sau clasificare cu un
singur nivel o relaţie ternară:
Kr c 2 Mo x C x (2Mo) m ( 2.l.)
1. a cărei instanţiere: Kr(Mo,c,[M1,...,Mm]) satisface condiţiile
:
i=m
a) vMi = Mo l<_ i<_ m i = 1
b ) M i n M j =O ij, 1<_ i, j<_ m
2. Pentru orice clasă Mi, lL< i <_ m, există un descriptor Di astfel că: a)
'dx( Di(x) -> xE M)
b) Di = df fb (Al, A2, ..., Ak)
unde fb este o funcţie de adevăr, iar Al, ..., Ak sunt atomi predicativi.
3. Dacă Do este descriptorul lui Mo şi Dl,D2,...,Dm sunt des
criptorii claselor M1, M2,...,Mm, atunci: a)
(Mi c Mo) -> (Di = Do) b) Do =
D1 O+ D2 O+ ,..., O+ Dm
unde (D este simbolul disjuncţiei exclusive:
c) A O+ B = (AvB) A (~Av-,B) = (An-, B) v (-, AA B)
17.4. Clasificare multinivelară
Definiţia 3. Numim clasificare multinivelară o structură: SC
= ( R, R+, niv, sel, T > unde:
0 18. Logica modală

R descrie o clasificare elementară cle


a) R(X,Y) =kr (X,Y)
2) R + este o închidere tranzitivă a lui R
a) R (X,Y) i) R+ (X,Y)
b) (R(X,Y) A R+ (X, Z)) R+ (X,Z))
3) niv este o relaţie ce defineşte nivelele unei clasificării multi
nivelare:
niv : 2Mo _> N
a) niv (Mo, 0)
b) (niv (X, N) A R (X, Y))) i) niv (Y, N+1)
4) sel este funcţia ce selectează criteriul de clasificare pentru
clasele nou obţinute:
sel : cls -> C, unde C este mulţimea criteriilor a)
(sel (x) = ci)) ==\ cj( ( cj < ci)) =(ci :# cj)
T este mulţimea claselor terminale (specii infime)).
a) 'dx(x E T -> R+ (Mo,x)) b)
'dx (card(x) =1 -> x E T )
c) 'dxdy( ( xET A yET A int(x,D) A int(y,E))-> ( D =>-, E)) d)
'dx `dy ((subcl(x, y) A int(x, D) A int(y, E)) -> ( D => E))
e) 'dx `dy (( int(x, D) A int(y,E) A R+ ( x,y)) -> (E => D))
i = card(T)
f) v Xi = Mo i =1
17.5. Tipuri de clasificări multinivelare

Complete
Unicriteriale la un nivel
Clasificări
multinivelare Pluricriteriale la un nivel

Incomplete
Unicriteriale la un nivel
0 18. Logica modală

Pluricriteriale la un nivel
1. Logica modală aletică descrie relaţia de consecinţă logică sin-
tactică. ->
2. Logica modală aletică descrie relaţia de consecinţă logică se-
mantică: =>
3. Logica modală aletică este o teorie despre adevărurile logic
necesare şi despre cele logic posibile.
4. Toate formulele valide sunt logic necesare. De aici şi regula
necesitării propusă de Kurt Godel.
5. Formulele irealizabile sau contradictorii sunt logic imposibile. 6.
Toate formulele realizabile sunt formule logic posibile.
7. Formulele realizabile şi infirmabile (“empirice”) sunt logic
contigente, adică nu sunt nici logic necesare, nici logic imposibile. Ele
au şi modele şi contra-modele.
8. Logica modală presupune logica propoziţiilor sau logica pre-
dicatelor. Este o supraetajare a acestora.
9. Logica modală este o logică filosofică semnificativă pentru teoria
existenţei a devenirii, a posibilului şi a necesarului, dar şi pentru teoria
cunoaşterii, pentru teoriile ştiinţifice empirice dar şi pentru teoriile aplicate
într-un domeniu sau altul al lumii reale.
18.1. Sistemul modal K
Limbajul lui K este limbajul logicii propoziţiilor la care se adaugă
un operator modal primitiv, Lp = “Propoziţia p este logic necesară” şi unii
operatori derivaţi, de exemplu, Mp = “Propoziţia p este logic posibilă”,
precum şi regula necesitării:
Dacă a este o formulă în logica propoziţiilor, atunci La este o
formulă de logică modală.
AXIOME
Axo. Axiomele logicii propoziţiilor
Ax1. L(pi)q) i) (Lpi) Lq) (K, axioma specifică)
Definiţii
D1. Mp =df -L-p

Reguli de
inferenţă
Regula substituţiei, RS: a(p1,…,pn) => a(~1/p1,…, (3n/pn)
Regula modus ponens, MP: (x, a i)(3 => (3
Regula substituirii echivalenţelor, RE: a(….…), (3 =-y => a(…y...)
Lista de teoreme în K

Regula necesitării, Nec.: LP a => [M L~

TEOREME
T1. L(pnq) --D (LpnLq)
1. (p A q) i) q (LP),
2. L((pnq) i) p) (Nec, 1),
3. L((pAq) i) p) i) (L(pAq) i) Lp) (RS, K, pAq /p, p /q)
4. L(pAq) i) Lp (MP, 2, 3.),
5. (pnq) i) q (LP)
6. .L((p A q) = q) (Nec, 5.),
7. L((p A q) i) q) i) (L(pAq) i) Lq)
(RS,6, pAq/ p)
8. L(pLq) i) Lq
(MP, 6. 7.)
9. (p i) q) i) ((p i) r) > (p > (qAr))) (LP)
10. L(pAq) > Lp) > ((L(pAq) > Lq) > (L(pAq)

(LpnLq)))
(RS,9, L(pAq)/p, Lp/q, Lq/r),
11. (L(pAq) > Lq) > (L(pAq)~(Lp A Lq)) (MP, 4.,10.)
12. L(pAq) > (LpnLq) (MP,8.,
11.)

T2. (LpALq) >L(pnq))


1. p> (q> (pnq)) (LP, import.)
2. L( p> (q> (pnq))) (Nec., 1)
3. L (p> (q> (pAq))) > (Lp > L(q> (pAq))) (K, 2, RS).
4. Lp > L(q > (pnq)) (MP, 2,3)
5. L(q > (pnq)) > (Lq > L(pAq)) (RS, Ax K)
6. Lp i) (Lq i) L(pLq)) (Tranz., 4,5)
7. (q> (r > s)) > (qA r) > s)) (LP)
8. Lp> (Lq i) L(pLq)) > (LpnLq) > L(pLq)) (LP, RS, 7)
Lista de teoreme în K

9. (LpnLq) > L(pAq)) (MP, 8, 6)


T3. L(pn q) -=(LpnLq)
1. p>q) > ((q > p) > (p=-q)) (LP)
2. L(pA q)~ > (LpA Lq) (K1)
3. (LpALq) > L(pAq) (K2)
4. L(pA q) - (LpnLq) (RS,1,MP de 2 ori)
K1 L(p n q) > (Lp n Lq)
K2 (LpnLq) i) L(pAq)
K3. L(pA q) - (LpnLq)
a i R => * La = La (DR1)
a =- R =>* La =- La (DR1)
K4. (Lp v Lq) =L(pv q)
K5. Lp- -M-p
K5.1. L-p- -Mp
K5.2. -Lp- M-p
K6 M(pvq) - (MpvMq)
D3. a i) (3 = * Ma = Ma (DR3)
K7. M(p i) q) _- (Lp > Mq)
K8. M(pA q) = (Mp A Mq)
K9. L(pvq) = (Lpv Mq)
18.2. Sistemul modal T
Axiome
Ax0. Axiomele logicii propoziţiilor
Ax1. L(pi)q) --:~(Lp=Lq) (Ax. specifică lui K)
Ax2. Lp = p (Ax. specifică lui T)
Definiţii
D1. Mp =df -L-p
D2. p=q =df L(p=q)
D3. p = q =df p=q n q=p
Reguli:
RS, MP, RE, Nec.
TEOREME
T1. pMp
L-p = -p (RS,Lp = p, -p / p)
p=-L-p (Contrapoz 1.)
p=Mp (RE, 2., Def. 1 Mp = -L-p)
T2. M(p=Lp)
1. Lp>MLp (RS,T1, Lp / p)
2. M(p=Lp) - (Lp>MLp) (RS, K7, Lp/ q)
3. M(p=Lp) (RE, 1., 2., -)
T1 pMp
T2 M(piLp)
T2 M(piLp)
T3. Lp > Mp
T4. p = q >( Lp=Lq) T5. (
p=q) > (piq) T 6 .
( p = q ) ( M p i M q) T7.
(-p=p) _- Lp T8. (p=-p)
_- L-p
T9. (q=p) A (-q=p) =- Lp
T10. (p=q) A (p=-q)=- L-p
T11. Lp>(q=p)
T12. L-p >(p= q)
18.3. Sistemul modal S4

Axiom
e
Ax0. Axiomele logicii propoziţiilor Ax1.
L(p>q) > (Lp>Lq) (K)
Ax2. Lp = p (T)
Ax3 Lp>LLp (S4)
Reguli de inferenţă iniţiale
RS, MP, RE, Nec (vezi sistemul K) Se
menţin definiţiile sistemului T
TEOREME
T1 MMp > Mp 1.
Lp > LLp 2. L-p >
LL-p 3. -Mp >
-MMp 4. MMp >
Mp
T2. Lp -LLp 1
Lpp
2. LLp > Lp (RS, 1) 3. Lp> LLp (Ax S4) 4.
Lp - LLp (LP)
T3. L(p >Mp)
1. L(Lp > p) (Ax3)
2. L(-p > -Lp) (LP, -, contrapoz, 1)
3. L(--p i) -L-p) (RS, 2, p/-p)
4. L( p i) Mp) (RE, 3, LP, D1, D2)
T4. Lp i) LML p 1.
L( p i) Mp) 2. Lp i) (T3)
LMp) 3. LLp i) (R5, 1)
LMLp) 4. Lp i) (RS, 2, p/Lp)
LMLp) (RE, 3, S4.2)
18.4. Sistemul modal S5

Axiom
e
Ax0.Axiomele logicii propoziţiilor
Ax1.L(pi) q) i) (Lp i) Lq) (K)
x2. Lp i) p (T)
Ax4. Mp i) LMp (E Ax. lui S5)
Regul
i
RS, MP,RE, Nec.
S5. 1 MLp i) Lp
1. Mp i) LMp (Ax4)
2. M-pLM-p (RS, p / - / 0)
3. –Lp = -MLp (LMI 2)
4. MLp i) Lp (Lp, contrapoz)
S5.2 Mp =- LMp (de aici R1 din S5)
1. p 13 Mp (teoremă în T)
2. Lp i) MLp (RS, 1, p / Lp)
3. MLp i) Lp (teorema S5.1 de mai sus)
4. Mp =- LMp Regula R1 în S5
18.5. Semantica logicii modale
Fie F E Fmod o formulă de logică modală, sE W o stare sau o
lume posibilă, atunci F este adevărată în starea s în modelul M şi scriem
prescurtat: (M,s) b F. ( Simbolul b ţine locul semnului asertării la Frege t
mare culcat cu linia de sus în stânga).
(M,s) b p <* sE v(p) ( unde v este funcţia de valorizare şi p o
variabilă propoziţională);
(M,s) b T Tautologiile au model în orice stare sau lume
posibilă;
not((M,s) b 1 Contradicţiile nu au model nici într-o stare sau
lume posibilă;
(M,s) b AnB <* (M,s) b A şi (M,s) b B;
(M,s) b AvB <* (M,s) b A sau (M,s) b B; (M,s)
b Ai)B <~:*(M,s) b A implică (M,s) b B; (M,s) b
-A <* nu are loc (M,s) b A
(M,s) b LA < (M,v) b A, pentru orice vE W, astfel că R(s,v);
(M,s) b MA » (M,v) b A, pentru o stare v, astfel că R(s,v);

Formula (M,s) b p < sE v(p) se citeşte: formula p este adevărată


în modelul M în situaţia sau lumea posibilă s, dacă Şi numai dacă
starea s aparţine mulţimii stărilor în care propoziţia p este adevărată.
Putem să ne imaginăm pe v(p), ca în diagramele Euler ca mulţimea
punctelor dintr-un plan ce reprezintă cazurile de adevăr ale propoziţiei p. La fel
despre q. Şi atunci vom înţelege intuitiv când într-o stare s din modelul
M va fi adevărată conjuncţia dintre p Şi q, respectiv dintre AAB.
18.6. Grafuri şi sisteme logice modale
Formula F este validă în graful G, dacă Şi numai dacă –F nu este
realizabilă în graful G.
Spunem pentru un set de formule I' dintr-un limbaj de logică
modală că G este un cadru (şablon) pentru I', dacă toate formulele din I'
sunt valide în G. Scriem: G I T.
.
Despre o formulă F spunem că este I'-realizabilă, dacă Şi numai
dacă, F este realizabilă într-un graf pentru I'.
În lucrarea lui Dov Gabbay se stabileşte o corespondenţă între
limbajele teoriilor logice Şi grafurile sau framele ce le descriu.
Fie C o clasă arbitrară de grafuri ce descriu semantica unor teorii logic
modale. Atunci putem să asociem clasei de grafuri C propria sa logică
după cum urmează:
Log C = {FELModlVVGEC i)G IF}
Logica grupului de grafice C va fi alcătuită din mulţimea formulelor
de logică modală Lmod care sunt valide în grafurile G din C.
18.7. Semantici de lumi posibile pentru logicile modale
Fie G =<W,R>, un graf, R o relaţie de accesibilitate M =
<G,v>, un model
Fie A1 = {p, q, r, p1, p2,. . ., pn} un set de variabile propoziţionale
şi W o mulţime de lumi posibile. Atunci
v: A1 -> 2W astfel că v(p) = {S c 2W: wE S şi p este adevărat în w}. v(p)
= {sEW|s½ p}
Un model M de tip Kripke va fi o pereche M = <G,V>, unde G
este, ca mai sus, o pereche <W,R> iar v este funcţia de evaluare se-
mantică ce asociază unei variabile propoziţionale stările sau lumile în care
aceasta este adevărată.
18.8. Decizia prin diagrame semantice
O formulă modală (x este validă în raport cu un graf G = < W, R> şi o
valorizare V, dacă în orice model M = < W, R, V>, bazat pe graful G dintr-o clasă
de grafuri vom avea V(a, w) = 1 în orice lume w din W.
Fiecare clasă de grafuri C asociată unui sistem are cerinţe proprii în
privinţa relaţiei de accesibilitate R.
În metoda diagramelor o formulă a dintr-un sistem S este validă
dacă negaţia ei nu are model în graful G din clasa C de grafuri asociată
sistemului S, respectiv se ajunge în graf la o contradicţie. S poate fi
K, T, D, S4, S5, B etc.
Redăm o lume posibilă w printr-un dreptunghi în care scriem formule
valorizate. În primul dreptunghi scriem -a.
18.9. Regulile diagramelor semantice

1. Postulăm -a în primul dreptunghi.


2. Derivăm potrivit definiţiilor operaţiilor logice consecinţele ce
rezultă din ipoteza de la 1.

Regulile asteriscurilor
3. Plasăm câte un asterisc deasupra oricărui L pe care l-am valorizat
cu 1 şi deasupra oricărui M pe care l-am valorizat cu 0.
4. Plasăm un asterisc sub orice L valorizat cu 0 şi sub orice M pe care l-am
valorizat cu 1.

Regulile introducerii unor noi lumi


A. Dacă într-o lume w apare o formulă La cu un asterisc sub L,
atunci trebuie să fie sau să apară o lume s accesibilă din w în care să i se
atribuie lui a valoarea 0.
B. Dacă într-o lume w apare o formulă Ma cu un 1 sub M,
atunci trebuie să fie sau să apară o lume s accesibilă din w în care să i se
atribuie lui a valoarea 1.

Regulile scrierii de formule în lumile

nou create
C. Dacă într-o lume w apare un asterisc deasupra lui La, atunci a
trebuie scris în orice lume accesibilă din w.
D. Dacă într-o lume w apare un asterisc deasupra lui Ma, atunci îi
vom atribui lui a valoarea 0 în orice lume s accesibilă din w.
18.10. Diagrame S4
Relaţia de accesibilitate în diagramele S4 este reflexivă şi tran-
zitivă.
Se adaugă regula: Ori de câte ori toate formulele valorizate ale
unei diagrame (sau nod) wj dintr-un drum sunt conţinute într-o diagramă
sau nod anterior wi din acelaşi drum, se taie nodul ultim wj şi se
orientează arcele care duceau spre el spre nodul anterior wi.
Valorizările atribuite unor părţi din subformule sunt contramodele
parţiale ale formulei iniţiale.
Dacă eşuăm, în toate alternativele, să construim un contramodel, atunci
formula testată este validă. Dimpotrivă, dacă reuşim să construim un
contramodel, atunci formula este infirmabilă şi deci invalidă.
Metoda diagramelor este o metodă semantică, întemeiată pe
reducerea la absurd.
18.11. Diagrame S5
Relaţia de accesibilitate în diagramele S5 este reflexivă, tranzitivă
şi simetrică, i.e. o relaţie de echivalenţă. În S5 fiecare nod sau diagramă este
legată de toate celelalte şi invers.
Orice diagramă nou adăugată va fi conectată cu toate celelalte
anterior introduse şi dinspre acestea vom avea drumuri spre noua venită.
Valorizările atribuite unor părţi din subformule sunt contramodele
parţiale ale formulei iniţiale.
Dacă eşuăm, în toate alternativele, să construim un contramodel,
formula testată este validă. Dimpotrivă, dacă reuşim să construim un
contramodel, formula este infirmabilă şi deci invalidă.
Metoda diagramelor este o metodă semantică, întemeiată pe
metoda reducerii la absurd.
18.12. Un exemplu de T-diagramă
Fie formula M(p i) Lp). O scriem într-un dreptunghi reprezentând o
lume posibilă iniţială.

M(p 13 Lp) 0
1 0 01
* w1

O S5 – diagrama pentru L(Lp v q) >


(Lp v Lq)

L(Lp v q) > (Lp v


Lq) 1 0 1 1 0 0 0 0 p 13Lp 1 p 1 0 w2
0 1 !0

Lp v q) p *

00 1 1 0 Lpq q
11 1 0 0

w2 w3
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
C. Popa, Logică şi metalogică, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2002.
C. Popa, Logica simbolică şi bazele de cunoştinţe, vol. II, Univ. Politehnică
Bucureşti, Partea a V-a, 1998.
SOCIOLOGIE GENERALĂ

Prof. univ. dr. VIRGILIU CONSTANTINESCU

PREAMBUL. Sociologia n-a apărut dintr-o simplă curiozitate


intelectuală şi nici n-a fost „un element de decor” destinat unei caste
restrânse de privilegiaţi care s-o transforme într-un „divertisment de
salon”, ci a constituit, încă de la apariţia ei, „o speranţă”, dar şi o
„terapie” cu ajutorul căreia să se redreseze echilibrul societăţii de la
începutul secolului al XIX-lea, grav afectat atât de contradicţiile
„industrialismului” ajuns către apogeu, cât şi de „tulburările sociale”
care au urmat, în Europa, dar mai ales în Franţa, înlăturării lui
Napoleon I Bonaparte de pe arena politică şi revenirii Bourbonilor pe
tronul Franţei. În acest sens, sociologia a fost creaţia unui „etos”
general, având o determinare obiectivă, şi o alta, spiritual-subiectivă.
I. Geneza social-istorică şi spirituală a sociologiei şi
finalitatea ei terapeutică
Există o preistorie a sociologiei, pe care o întâlnim atât în lucrări de
filosofie, cât şi în altele de economie sau politologie. Dar, sub aspect
obiectiv, abia la începutul secolului al XIX-lea Occidentul ajunsese să
generalizeze relaţiile capitaliste şi să impună un anume „spirit ştiinţific” în
organizarea economiei şi a societăţii. Totodată, dezvoltarea
capitalismului, prin asocierea capitalului bancar cu cel industrial, a dus
la acutizarea „contradicţiilor de clasă” şi a generat cunoscutele „mişcări”
ale „ţesătorilor din Lyon” şi cele „chartiste”. Revendicărilor economice li s-
au adăugat tot mai mult „revendicări politice”, iar „doctrinele utopice” au
fost depăşite prin construcţii „social-ştiinţifice”, impunând o viziune
generală asupra societăţii şi accentuând „reflexia de sine” a acesteia. La
cele menţionate anterior, trebuie adăugate convulsiile în plan european
declanşate prin războaiele napoleoniene, precum şi efectele „restauraţiei”
franceze, care au generat dezechilibre în ordinea de stat în special a Franţei
şi au nuanţat cerinţa explicaţiilor cauzale cu privire la originea acestora.
Filosofia istoriei, intrată în criză de doctrină, nu era aptă să explice
determinantele convulsiilor care se desfăşurau în Occident şi nici nu
intuia terapia acestora. Domeniul ei analitic era unul speculativ,
desfăşurându-se unidirecţional, de la abstract la concret, forţând
fenomenele şi procesele societăţii să „intre” în structurile „apriorice”
ale conceptelor. Or, atât conflictele politice apărute la începutul
secolului al XIX-lea, cât şi dezvoltarea industriei impuneau un demers al
gândirii de sens contrar celui desfăşurat de filosofia istoriei şi aveau
nevoie de un alt procedeu metodologic pentru a descoperi cauzele
care au generat dezechilibrele din Occident din primele decenii ale
secolului al XIX-lea. În acest context a fost elaborată sociologia în
Franţa de către Auguste Comte, şi în Anglia, de către Herbert Spencer.
II. Obiectul şi domeniile de referinţă ale sociologiei
Ca disciplină ştiinţifică, sociologia este o ştiinţă de sinteză , ea
studiind societatea în integralitatea părţilor ei componente. Sociologia este
ştiinţa cea mai complexă despre societate, ea cercetând nu doar unele dintre
laturile realităţilor sociale, ci şi ansamblul acestei realităţi, din perspectiva
aspectelor ei esenţiale. De aici decurge şi varietatea definiţiilor care s-au
dat obiectului sociologiei, precum şi multitudinea procedeelor metodologice
propuse spre abordarea socialului de către diferiţii autori. Astfel, H.
Spencer, într-o viziune organicistă, considera că domeniului sociologiei îi
revine „... studiul structurilor şi funcţiilor sociale considerate în originea,
dezvoltarea şi destinul lor” (Introduction â la science sociale, Paris, F. Alean,
1918, p. 62).
La rândul său, Emile Durkheim, continuator al doctrinei pozitiviste
elaborată de către Auguste Comte, şi preocupat de a-i conferi sociologiei
un domeniu al ei ireductibil, înclină să-i acorde ca obiect „studiul
funcţionalităţii instituţiilor şi genezei lor sociale” (Regulile metodei
sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, p. 53).
Max Weber, ca exponent al neokantianismului şi preocupat de a
descoperi raţionalitatea socială, defineşte sociologia în termenii „teoriei
acţiunii”: „Trebuie să se înţeleagă prin sociologie (în sensul acceptat de acest
cuvânt, folosit cu atâtea semnificaţii diferite) o ştiinţă care pretinde că
înţelege şi interpretează acţiunea socială, pentru ca în acest fel să se explice
constant dezvoltarea şi efectele sale” (Economie et Societe, Paris, 1972,
vol. I, p. 34).
G. Gurvitch, în lucrarea sa Dialectique et sociologie precizează că
sociologia are ca obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca
integralitate de raporturi. Urmărind să-l depăşească pe Marx, căruia i se
impută că dialectica sa ar avea un caracter parţial, decurgând dintr-un unic
procedeu operator – acela economic, Gurvitch consideră că sociologia ca
ştiinţă a realităţii sociale studiază „Experienţa directă şi care este
identică mişcării dialectice, fiind efortul oamenilor, al grupurilor, al
claselor şi al societăţilor globale, pentru a se orienta în lume, pentru a se
adapta obstacolelor, pentru a le învinge şi a modifica anturajul său”. În
consecinţă, sociologiei îi rămâne studiul „complexităţii fenomenelor
sociale”, „caracterul contradictoriu al dezvoltării în general”, fiind necesară
„o nouă conceptualizare şi o nouă luare de atitudine din partea oamenilor
de ştiinţă care se ocupă cu studiul realităţii sociale”. În acest context,
precizează Gurvitch, sociologia va trebui să se dezdogmatizeze, să o rupă
cu filosofia socială şi cu problemele metafizicii, precum şi cu filosofia
ordinii şi a progresului şi să se orienteze tot mai mult spre realitatea socială
concretă în metamorfoza ei continuă, pentru a deveni susceptibilă de
aplicaţii practice bogate, vii şi eficace”.
Sociologia studiază „universalul concret” (A. Joja), dar caracte-
ristica „universalului concret” e de a cuprinde şi subsuma diversitatea
particularului şi a singularului, societatea fiind „unitatea diversităţii”.
Dar, atât în viaţa individuală, cât şi în cea colectivă, există forţe care
favorizează ordinea şi stabilitatea şi forţe care generează dezordinea,
conflictul şi distrugerea. Echilibrul între aceste forţe este foarte diferit,
variind de la ţară la ţară şi de la o etapă istorică la alta. O sociologie
completă trebuie să cuprindă în egală măsură ambele categorii de
fenomene, pentru a elabora strategii adecvate actelor decizionale. În felul
acesta, sociologia devine o terapie socială, ea fiind o ştiinţă „a
reconstrucţiei socio-umane” şi „un mijloc” de metodizare a acţiunii
omului, a grupului sau a societăţii însăşi.
Pornind de la studierea societăţii ca „integralitate” şi adoptând o
viziune „holistă”, procedăm la precizarea taxonomiei societăţii, redând
dialectica raportului dintre întreg şi parte şi relevând că întregul nu este o
sumă de părţi şi deci – nu este „un agregat”, ci este unitas multiplex.
Societatea ca sistem. Aproape că nu există disciplină în care să nu
se vorbească despre structură, funcţii, organizare etc. şi să nu se
încerce o abordare sistemic-structurală a domeniului de fenomene
investigate.
Ceea ce este însă mai interesant şi atrage atenţia cercetării de
specialitate este nu numai faptul că „obiectul-sistem” a devenit material de
studiu al ştiinţelor şi deci constituie un referenţial de prim ordin al acestora, ci şi
aceea că însăşi categoria de sistem a devenit obiect de studiu, adică obiectul
unei anumite teorii a sistemelor.
Aşa după cum se ştie, teoria generală a sistemelor a provenit din
domeniul ştiinţelor exacte, precum lingvistica, matematica, fizica şi
biologia, ca apoi, prin adopţiune, să devină reprezentativă pentru
ştiinţele socio-umane, F. de Saussure – în domeniul lingvisticii –, G.
Cantor, în teoria „mulţimilor transfinite” şi L. von Bertalanffy – cu „teoria
sistemelor deschise în biologie” sunt consideraţi ca întemeietori ai acestei
teorii, ca apoi aceasta să se regăsească în sociologie prin Vilfredo Pareto, T.
Parsons, G. Bukley, G. Homans, A. Angyal etc.
Într-o viziune macrosocială, sistemul cuprinde totalitatea elementelor
ce se intercondiţionează într-o etapă istoriceşte determinată.
Privit printr-o perspectivă dinamică, conceptul de sistem poate fi folosit
în analizele previzionale, adică în evidenţierea tendinţelor obiective de
dezvoltare a societăţii pe termen scurt, pe termen mediu, iar apoi, pe
termen lung.
În cercetările previzionale se porneşte de la faptul că legile de
evoluţie a proceselor sociale vor continua să acţioneze într-o evoluţie
inerţială. Pe această bază pot fi efectuate cercetări previzionale pe termen
lung, care se pot sprijini pe un set de anticipări pe termen scurt.
În majoritatea cazurilor, evoluţia inerţială pe termen scurt se bazează
pe faptul că elementele viitorului se constituie parţial, într-o perioadă
trecută.
Actualmente, datorită informatizării societăţii, dar – ca efect – şi
globalizării, teoria generală a sistemelor este tot mai frecvent supusă unor
referinţe critice, iar un grup de cercetători de la Universitatea din
Montppelier propunea înlocuirea ei cu „teoria complexelor”.
Acţiunea socială şi eficienţa ei. O analiză de sine stătătoare a
acţiunii sociale decurge din însăşi taxonomia societăţii gândită ca sistem.
Realitatea socială este structurată din punct de vedere holistic cel puţin
din două niveluri: macro şi microsocial. Or, cercetarea ştiinţifică nu
poate să se contureze la nivel de întreg, încercând să deducă caracteristicile
părţilor din proprietăţile sistemului. Aceasta cu
atât mai mult cu cât însuşiri ale elementelor nu le
întâlnim şi la nivelul
întregului. De aceea, analiza acestui întreg trebuie
dedublată cu
analiza părţilor, unde are loc „producerea de social” şi
unde apar
„actorii sociali”. În felul acesta, analiza se desfăşoară
pe baza
„complementarităţii celor două perspective” şi deci va
beneficia atât
de însemnele sistemului, cât şi de cele ale subsistemelor.
Mai este o motivaţie de ordin practic în cerinţa de investigaţie
a acţiunii umane şi care decurge din cercetarea
„previzională a siste-melor”. Aşa după cum s-a menţionat
în capitolul anterior, evidenţierea tendinţelor obiective
de dezvoltare a societăţii impune cercetarea pre-
vizională, care cuprinde relevarea comportamentelor
sociale, atitudi-nile actorilor sociali, motivaţiile care le
susţin acţiunile etc. Totodată, este necesară cercetarea
scopurilor şi cercetarea mijloacelor care stau la baza
acţiunii, pentru a se anticipa rezultatele de eficienţă,
sau a riscurilor, ceea ce implică – într-un fel – coborârea
analizei la nivel „de bază” şi asocierea ei celei efectuate
la nivel holistic. De aceea, exponenţii curentului
„behaviorist”, iniţiat de J. Watson, au fost preo-cupaţi
de construirea unor „instrumente ştiinţifice”, pentru a
releva raportul dintre „stimul şi răspuns”. Ei considerau că
un comportament poate fi determinat în mod ştiinţific
dacă sunt precizate toate datele referitoare la „stimulul
generator de răspuns”
Din punct de vedere sociologic, teoria acţiunii este o
mediatoare între ontologie şi teoria valorilor. Ea are un
conţinut interdisciplinar, în elaborarea ei fiind antrenate
discipline cu caracter particular, pre-cum econometria,
teoria conducerii, psihologia, teoria deciziei, medi-cina,
pedagogia etc.
Acţiunea reprezintă intervenţia voluntară, de cele
mai multe ori organizată, în vederea modificării mediului
natural şi a celui social, în vederea materializării unui
scop.
Acţiunea include elemente natural-obiective şi
elemente idealsubiective – asociate în vederea unei
finalităţi.
Acţiunea umană presupune un cadru de referinţă în
raport cu care ea se desfăşoară. Acest cadru poate fi
unul formal, de factură instituţională, sau unul informal,
sau ambele împreună.
Instituţiile sociale. Sub aspect etimologic, termenul
de instituţie provine de la latinescul instituto – ere, care
înseamnă „a clădi”, „a întemeia”, „a dura”.
În accepţiunea curentă, înseamnă – aşa cum nota
Eugeniu Sperantia, în a sa Introducerea în sociologie, „legea
fundamentală” ce
stă la baza societăţii. Hegel, în lucrarea sa Principiile filosofiei dreptului,
considera instituţiile ca „bază solidă a statului” şi ca fiind „coloanele care
susţin libertatea publică”. Rolul instituţiilor după Hegel este unul activ, prin
ele realizându-se „spiritul patriotismului în general” şi tot cu ajutorul lor
„raţionalitatea este prezentă în chip real” în actul de trecere „a voinţei în
deprindere”
Sub influenţa lui Hegel şi în intenţia de a opera distincţia dintre
„relaţii” şi instituţii, cunoscutul jurist Maurice Hauriou considera că
„instituţiile se întemeiază pe forţa ideilor”.
Ca sistem organizat al acţiunii umane şi ca for de „legitimare a
autorităţii”, instituţiile se întemeiază – după M. Duverger – pe două
categorii de relaţii şi anume:
– una de factură structurală şi –
alta de esenţă ideală.
Relaţiile structurale privesc reglementările juridice şi modelele
codificate, precum şi organizaţii naţionale şi internaţionale, care, pentru a
funcţiona şi a-şi îndeplini misiunea, trebuie să beneficieze de mijloacele
tehnice necesare activităţi specifice, un personal calificat, edificii
corespunzătoare, precum şi un statut de ordine interioară, care să precizeze
ierarhiile din organigramă şi să indice drepturile şi datoriile personalului
încadrat.
Cea de a doua categorie de relaţii menţionată de către Duverger o
constituie cele de esenţă ideală şi cuprinde reprezentările pe care şi le fac
oameni despre instanţele din sistem, precum şi ideile, credinţele şi
moravurile care stau la baza conduitelor de grup sau individuale.
Fiecare instituţie se referă la un set de valori, vizând concepţia asupra
„binelui” şi asupra „răului”, asupra manifestărilor „permisive” şi asupra celor
„interdictive” etc. La baza lor stau funcţii ale „ordinii” şi „conformităţii”,
care sancţionează devianţa şi reprimă pe cei ce „tulbură ordinea publică”.
De aceea, instituţiile se organizează în jurul „unui centru de putere”
socialmente recunoscut, care are putere de a decide şi posedă mijloacele
de a transforma decizia în acţiune. De aceea, instituţiile au un rol organic,
acela de a itera comportamentul uman în conformitate cu anume norme
socialmente recunoscute şi în baza unor reguli fixe. Finalitatea lor este de a
stabili „legături de forţă” între „activităţi eterogene”, stabilind sancţiuni şi
prevăzând „măsuri premiale” care să prevină anomia şi să asigure
integrarea socială. Şi aici intervine rolul „controlului social”.
Control social şi conduită integrată. Orice societate gândită „ca
o imensă organigramă” conţine o ierarhie de „statusuri” şi de „roluri”
care implică acţiuni desfăşurate în „statusuri” şi în roluri şi care cer
controlarea „corespondenţei” acţiunii actorilor cu cerinţele acestora. În
felul acesta, se impun individului anume coerciţii, dar şi o arie de afirmare
de sine. Prin intermediul său, se urmăreşte să se pună de acord modele de
acţiune cu manifestarea individului particular, în vederea prevenirii
„abaterilor de la normă” şi asigurării continuităţii structurilor sociale. Ed.
Ross consideră că prin control se exprimă ideea de „ordine prestabilită”
şi se atestă opoziţia acesteia în raport cu devianţa. Astfel, finalitatea
controlului este una „corectivă”, vizând estomparea tendinţelor de tip
anomic şi – deci – prevenirea abaterilor posibile de la linia principală a
dezvoltării. Plasat între decizie şi materializarea ei şi operând între
nivelul director şi cel cu funcţii executive, controlul ajustează continuu
reacţiile individului particular la modelele cu valoare generală şi asigură
(prin presiune – dacă situaţia o impune) realizarea scopului anticipat. În
felul acesta, rolul său este unul critic şi coercitiv, atestând autoritatea
instanţelor superioare asupra celor inferioare şi validând ideea de
coordonare, dar şi de consens a părţilor în raport cu întregul care le sub-
sumează.
Prin controlul social se realizează atât învăţarea socială, cât şi
socializarea individului particular.
Învăţare socială şi proces socializator. Învăţarea socială este
condiţia socializării însăşi. Comunicarea interindividuală, precum şi
interacţiunile cu ceilalţi, determină pe individ să asimileze simboluri şi să-şi
însuşească moduri de acţiune şi de comportament, care să-i faciliteze
accesul la anumite statusuri în societate şi să fie recunoscut de către
aceasta. De fapt, societatea este baza de transmitere a unor modele
culturale, a unor cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii dobândesc
cunoaşterea comportamentelor acceptate şi-i fac apţi să acţioneze în
consens cu valori de utilitate generală. Prin învăţare şi prin socializare,
fiinţa biologică se transformă în fiinţă socială.
Importanţa deosebită a acestui proces constă mai ales în produsul său,
adică în personalitatea socială.
Structura socială şi dinamică structurală – mobilitatea socială.
În literatura de specialitate există un spectru larg de analiză a raporturilor
sociale, iar perspectivele de evaluare a criteriilor de clasi-ficare a
grupurilor, a categoriilor şi a păturilor sociale variază de la doctrină la
doctrină şi de la autor la autor. Chiar în cadrul unuia şi aceluiaşi curent, cum
este cazul structuralismului, punctele de vedere sunt extrem de diverse,
vorbindu-se de „structuralisme” şi nu de structuralism. Astfel, Jean Piaget a
dezvoltat „structuralismul genetic”, care, neacceptând „universalele în sine
şi respingând modul rigid de a gândi structurile de către exponenţii
structuralismului „ortodox”, core-lează abstractizările cu mijlocirile concrete
şi califică drept improprie separarea structurii de geneză”.
Analizele continuă cu evaluarea critică a concepţiei structuralist
funcţionaliste a lui T. Parsons, dar şi a lui R. Merton, relevându-li-se
partea de aport la clarificarea unei teme atât de complexe, dar şi
limitele lor de doctrină.
În economia problematicii abordate în curs sunt invocate lucrările unor
personalităţi de prim rang în domeniu, precum Ralf Darhrendorf, Gerhard Lenski,
Stanislav Ossowski, precum şi ale lui Marx, căutându-se a se realiza o
cuprindere obiectivă a doctrinelor care au cercetat acest domeniu şi pentru a i
se releva actualitatea.

Organizarea socială. Acolo unde există oameni, se impune şi


organizarea lor, adică reglementarea comportamentelor individuale, astfel
încât să fie posibilă coexistenţa lor şi cooperarea. Totodată, coprezenţa
unui grup de oameni, precum şi convieţuirea lor implică reguli de
compatibilitate şi de respect reciproc.
Funcţia organizării sociale este tocmai stabilirea unui set de norme şi
valori, reguli şi modele care să influenţeze conduita membrilor din
colectivitate şi care să asigure desfăşurarea normală a vieţii în comun.
Dacă în privinţa sistemelor tehnice şi biologice organizarea este
fixată material, sub forma structurii organismului biologic, în ceea ce
priveşte sistemele sociale, organizarea apare, în general, sub forma unor
scheme, a unor structuri sau proiecte care urmăresc optimizarea
„producţiei sociale” în general.
Organizarea se distinge de „Organizaţie”, aceasta din urmă
însemnând un grup de oameni care acţionează pe o bază relativ stabilă şi în
mod coordonat, în vederea realizării unor scopuri definite. Organizaţiile se
disting de celelalte tipuri de sisteme sociale, impunându-se prin
caracteristici, precum: 1) reprezintă activităţi colective orientate spre
realizarea unor finalităţi explicit formulate, în calitate de scopuri; 2)
activitatea membrilor reprezintă o activitate colectivă organizată şi
condusă unitar – Economia este un sistem organizat;
organizaţii sunt însă întreprinderile. De asemenea,
ştiinţa este un sistem organizat, pe când instituţiile de
cercetare sunt organizaţii.
Informatizarea şi cibernetizarea implică organizarea
ştiinţifică a societăţii şi formarea de agenţi cu
competenţe reale, care să asigure realizarea unui optim
economic şi dezvoltarea plenară a personalităţii umane.
III. Cultura şi sistemul culturii naţionale
Cursul se încheie cu un capitol de sinteză amplă
asupra culturii ca produs social-istoric.
Generic, cultura s-a datorat – cum spunea Arnold
Toynbee – unei
„provocări a mediului de către om”, sau – ceea ce spunea D.
Drăghicescu –
realizării opoziţiei faţă de natură. Max Scheler,
referindu-se la faptul
că „omul nu ascultă numai de un interes vital şi
relevând că acesta
(adică omul) e singura fiinţă care opune o rezistenţă
mediului”, nota
că „acesta este singura fiinţă care ştie să spună «nu!»”.
Într-o atare opoziţie, omul nu se foloseşte numai de corpul
său fizic, care – cum spunea M. Ralea – e debil şi anemic
– şi nu uzează de instincte, care sunt limitate şi se află
încorporate în organismul uman, ci el creează
instrumente, prelungiri puternice şi sigure ale propriilor
lui membre şi manifestând – cum spunea Arnold Gehlen –
atitudini, s-a desprins de natură şi a creat cultura. Un
astfel de act a făcut posibilă înlocuirea „economiei de
pradă”, cu economia de pro-ducţie, iar consumarea
directă a obiectelor din mediu a fost depăşită de
producerea lor. Unealta devenind premisa primordială
a producţiei (cum spuneau Gordon Childe şi Marx), iar
„homo sapiens” devenit „homo faber” (după expresia
lui Benjamin Franklin) au făcut ca „producţia să
corespundă cu adevărat conceptului unei transformări
conştiente a naturii prin muncă omenească (Marx), iar
premisele naturale ale producţiei să se transforme din
elemente naturale în „momente istorice” (Marx). În acel
punct, omul a activat asupra mediului ambiant nu numai
fizic, adică nu numai consumându-l, ci şi ca fiinţă gân-
ditoare, adică – altfel spus – ca fiinţă proiectivă, intrând în
contact nu numai cu natura şi transformând-o nu numai
pe aceasta, ci stabilind relaţii şi cu semenii săi şi
transformându-se şi pe sine. Şi atunci, omul – ca fiinţă
generică – se reproduce în plan istoric într-o triplă
ipostază, şi anume: în obiectele create de către el, în
sistemul de relaţii sociale şi în planul reprezentărilor
ideale, ceea ce a făcut ca evoluţia propriu-zis
istorică să-i afirme specificitatea sa ireductivă în raport cu evoluţia
biologică şi s-o ia înaintea acesteia. Desprinzându-se de sub dominaţia
instinctelor şi devansând natura, omul i-a adăugat cultura.
Producând pentru a-şi satisface anume trebuinţe (fie ele viscerogene
sau culturogene), omul a produs nu numai obiecte ci şi modalităţi de a
produce, creând structuri şi modele „transindividuale” sau „stiluri”, ca
„mănunchi de stigme şi motive” – după expresia lui Lucian Blaga –,
care l-au fixat pe om într-un spaţiu al său antropic şi i-au definit „statusul”
lui de specie generică.
Afirmarea omului într-o ipostază, alta decât cea în serie de „filo-
geneză biologică”, a făcut ca el să existe într-un alt plan de semnificaţie
ontologică şi menit unui alt destin, acela al creaţiei şi al stilizării (Lucian
Blaga).
În etapa actuală s-au dezvoltat trei speţe ale culturii, care formează
subsistemul societăţii integratoare, ele fiind: cultura înaltă, cultura populară
şi mass-media. Acestea sunt unitare atât ca geneză, cât şi ca finalitate,
având un profund impact atât asupra dezvoltării societăţii, cât şi asupra
personalităţii omului. De fapt, însăşi societatea este un produs al culturii,
dar – la rândul ei este producătoare de cultură. De aceea, societatea – prin
focurile ei de resort – nu susţine dezvoltarea oricărei culturi şi nu aprobă
decât acele creaţii care-i sunt ei utile şi care dezvoltă spiritul democratic.
Acest aspect este parte integrantă a funcţiei terapeutice a sociologiei
şi se regăseşte în însăşi esenţa democratică a acesteia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Virgiliu Constantinescu, Paula Stoleru, Pompiliu Grigorescu, Sociologie,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, ediţia a 8-a, 1998.
Petre Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
Eugeniu Sperantia, Introducere în sociologie, vol. I şi II, Editura Casa
şcoalelor, Bucureşti, 1946, 1948.
Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, vol. 1 şi 2, Iaşi, Edi-tura
Universităţii Al.I. Cuza, 1999.
Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1974.
PSIHOLOGIE GENERALĂ

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU I. Obiectul

psihologiei
1. Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu,
„certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea la
Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt, a primului labora
tor bazat pe utilizarea metodei experimentale.
Pentru prima dată fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera
simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul
cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării,
cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.
Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu
definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea
părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic,
logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic – s-a dovedit
că, în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psi-
hicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurat
trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi
care sus-ţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul
conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii
psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte
principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau
psihanaliza elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate
psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii)
la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul psihologiei
trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul
american J. B. Watson, 1912/1913).
2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se
bazau orientările menţionate. Astfel, se admite că sfera noţiunii de
„psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea
incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente: inconşti-
entul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de
studiu al psihologiei.
Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv
(comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai
opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă
unitatea indisociabilă a lor sub egida principiului unităţii „conştiinţă-
activitate”.
Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul
unor metode obiective specifice, organizarea psihocomportamentală sub
aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei,
în plan animal şi uman, în unitatea contradictorie a individualului,
particularului şi generalului, universalului. Această definiţie stabileşte în mod
real sfera de cuprindere a domeniu-lui şi justifică diferenţierile şi delimitările
existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.
Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală, care ne oferă
tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu),
făcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-cultural, ocupaţie (profesie)
etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi
explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea
psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate
profesională, nivel de dezvoltare, natura de-viaţiilor şi tulburărilor patologice:
psihologia genetică şi a dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară,
psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei,
psihologia sportului, psi-hologia comercială şi economică, psihologia socială,
psihologia medi-cală, psihopatologia etc.

II. Specificul cunoaşterii psihologice. Metodele psihologiei


1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al cunoaşterii
ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii clasice formula cerinţa
ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să posede proprietăţi nemijlocit
observabile şi perceptibile, care să poată fi mă-surate şi cuantificate.
Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu are nici
lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura
dimensiune care se recunoştea proceselor şi trăirilor psihice era durata; dar,
numai pe baza ei, nu era posibilă construirea
unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil
matematic.
Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german,
Immanuel Kant pentru a respinge în mod categoric posibilitatea
desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă
independentă.
În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor necesare
descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale conştiinţei) era
considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul ochi interior
spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena conştiinţei şi relatarea
verbală a celor constatate). Psihologia bazată pe utilizarea
exclusivă a acestei metode a primit denumirea de introspecţionistă şi ea
s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale sec. XIX şi în
primele trei decenii ale sec. XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kullpe, Marbe,
Ed. Titchener).
Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behavioris-mul
a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei, reţi-nând ca
obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale su-biectului la
stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa cum se va remarca ulterior,
procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fără suflet”,
o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Ieşi-rea din acest
impas metodologic este posibilă numai în măsura în care se admite că o
cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un caracter nemijlocit, ci şi
unul mijlocit, observarea obiectului realizându-se indirect prin
intermediul unor efecte şi fenomene prin care el se mani-festă şi se
exprimă.
Cunoaşterea psihologică devine prin excelenţă o cunoaştere mij-
locită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şi dina-mica
proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării, înre-gistrării şi
analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în situaţii obiective
concrete.
III. Principiile metodologice ale psihologiei
Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată
de un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele
de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esenţiale
sunt următoarele principii:
a. principiul determinismului (extern);
b. principiul relaţionării neuro-psihice;
c. principiul reflectării şi modelării informaţionale;
d. principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate; e.
principiul genetic şi al istorismului; f. principiul
sistemicităţii.
a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea
analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale
obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor de
simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade
de complexitate.
În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu un
determinism mijlocit. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern
se refractă şi se modifică de stările şi condiţiile interne ale subiectului. Ca
urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de răspuns (R) nu este
de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în
mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de
răspuns, ci numai cu o anumită probabi-litate, existând posibilitatea ca
subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc, în funcţie
de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv. Astfel
conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se
înscriu în sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim
statistic.
Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi
externi, pentru psihicul şi comportamentul uman, rolul principal revine
factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând forma specifică
a principiului condiţionării social-istorice şi istorico-culturale. Aceasta
înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul
socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit
mediu social.
b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca
psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de manifestare –
conştiinţa umană – să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului nervos,
a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de la cel mai
simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de
procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii
şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu generează percepţii,
idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei structuri celulare
interne a lui, ci numai pe baza recep-ţionării, prelucrării şi
interpretării stimulilor din afara sa. Din
princi-piul relaţionării neuro-psihice, derivă mai departe principiul unităţii
dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un
proces psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transfor-
mări şi fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere ge-
netic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul;
psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii,
devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt
aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin
fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe măsură ce structura
psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă
autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă
asupra stării generale a organismului – influenţa psi-hosomatică, care face
posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.
c) Principiul reflectării fi modelării informaţionale stă la baza
înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihi-cului. El ne
răspunde, aşadar, la întrebarea „în ce formă sau modalitate există
psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de
reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală
(nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile
care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele
informaţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şi situaţiilor obiec-
tive externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţio-
nală îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare
la un anumit mediu existenţial mai complex, caracteristic regnului
animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol
reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi
ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi
umane.
d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă
să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comportamental
extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială de mani-festare a
psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a copi-lului cu
obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială,
schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de
descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de asamblare etc.
devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care
IV. Psihicul uman

dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la


suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.
Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale
conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condi-ţionând
calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune
conştiinţă -* acţiune.
e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu
trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca
ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şi diferitele
procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi în
plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi
formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din
obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice. Traiectoria dinami-cii
psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria
dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente:
– segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc
procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;
– segmentul optimumului funcţional, în cadrul căruia toate com-
ponentele sistemului se menţin la valori ridicate;
– şi segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează
efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.
f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul
prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu
trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică
de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale cărui componente
(procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele,
condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de
puternică, încât generează acea calitate emergentă a unită-ţii
supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se imprimă pecetea
întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea
sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul
descompunerii – recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.
1. Noţiunea de psihic. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt
concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel
de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea gândirii
filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor şi
însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur
spirituale, extramateriale, transcendentale.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii
materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se indivi-
dualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele altor
fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări
corelate, şi anume:
a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existen-
ţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară
de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe semnalizare-
designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statu-tul
lui de funcţie specifică a creierului realizată în cadrul comunicării
informaţionale a individului cu lumea externă;
c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului
animal, din care decurge statutul său de formă specifică, calitativ
superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator în
desfăşurarea comportamentului.
2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică,
psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de
trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi
complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus,
care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupăpsihicul
uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică a
psihi-cului uman, constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organi-
zare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul
animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor
informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare, inter-
pretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.), precum şi în
apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai
perfecţionat instrument de
codificare-vehiculare a semnalelor (in-formaţiei). La om, psihicul se
realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a
doi factori esenţiali: a) complecxi-tatea structuralfuncţională extraordinară
a creierului uman şi b) com-plexitatea şi specificul influenţelor mediului
socio-cultural.
3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează
psihicul ca sistem de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura
componentelor sale, este un sistem informaţional-energetic, deci
nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice
(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi probabiliste.
De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu
mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia
psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare),
feedthrought (de mediere şi de transfer), feedbefore (de prospectare-
anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate întro
permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient,
subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul
tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi
legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane,
şi o componentă dobândită, ansamblul experien-ţelor timpurii şi al
preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în
primii cinci ani de viaţă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile
informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în
prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă parte,
amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în
fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în
subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând
să intre în conştiinţă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe
care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa spe-cifică,
numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul diso-cierii, al
analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a scopu-rilor), al
planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii,
percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri
emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri
etc.), ac-ţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le
putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi
actelor conştiente este mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări
mentale succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric,
subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a
psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin
disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă
parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în
succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi gene-raţii,
de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomporta-
mentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie
subsistemul conştient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile
cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale
de transformre a realităţii imediate, de creare a unei rea-lităţi noi – vezi
invenţiile), de planificare şi anticipare-predicţie şi de reglare prin analiză
critică şi comparaţie criterială.
Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul
psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent –
influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât şi în
sens descendent – influenţa conştientului asupra subcon-ştientului şi
inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie
finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă,
inconştientul la momentul dat poate să fie respins de conştient şi
viceversa). De aici, derivă dramatismul şi imprevizibi-litatea
comportamentelor umane.
V. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor
Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un
minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi
situa-ţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţile care le
guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi
utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiu-
nilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La
nivelul omului, această funcţie se va realiza prin
intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia,
percepţia, reprezen-tarea, imaginaţia, gândirea, memoria.
1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare
a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor
externi specifici. La baza ei, stă sensibilitatea – funcţie de recepţie-
semnalizare, care derivă din excitabilitatea sau iritabilitatea primară – şi
se realizează de mecanisme structurale specializate, denumite ana-lizatori.
Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe
care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de moda-
lităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează
informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tac-tile,
senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senza-ţiile
gustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre
poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului
(propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii
despre modificările şi variaţiile mediului intern al organis-mului
(interocepţia).
Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integri-
tatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea stimulului
spe-cific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin egală cu
valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).
Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică evolutivă.
Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale: 1) legi evolutive
(legea diferenţierii, legea specializării, legea complexificării); 2) legi
psihofizice (legea raportului invers proporţional între valoarea pragului
absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I, unde E = nivelul sensibilităţii, I =
intensitatea stimulului, legea raportului constant a pragurilor diferenţiale
dx/x = constant, unde d x = fracţiunea de intensitate a stimulului specific
ce trebuie adăugată la stimulul iniţial pentru a determina o modificare
abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei; legea progresiei: în timp
ce intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică, intensitatea
senzaţiei creşte în progresie aritme-tică E = K log. X + C, unde E =
intensitatea senzaţiei, X = intensitatea stimulului, K şi C = nişte
constante; legile psihofizice prezentate mai sus au fost formulate de
Bouguer (francez), Weber şi Fechner (ger-mani) şi le poartă numele; 3)
legi
psihofiziologice (legea adaptării, legea sensibilizării, legea depresiei,
legea contrastului, legea sineste-ziei); 4) legi socioculturale (legea
învăţării-optimizării, legea este-tizării, legea profesionalizării).
2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al
procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu
obiectul. Ea are la bază senzaţia ş i se constituie prin articularea şi inte-
grarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum susţinea
şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model
informaţional complex, care ne raportează la obiect ca întreg, în iden-
titatea lui individuală sau categorială specifică. A percepe înseamnă a
putea da răspunsuri corecte la întrebarea: „Ce este acesta-
aceasta?”
Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi
pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ
corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului,
care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare, selecţie,
evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei ca reflectare
nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de
operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia
un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţa următoarelor
faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimu-lului şi
încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în
desprinderea stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care
se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al sti-
mulului şi în elaborarea răspunsului: „este x”; d) interpretarea, în
cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în
relaţie cu scopul activităţii subiectului. După conţinut şi mecanism,
distingem: percepţii monomodale (ex. percepţia vizuală, percepţia
auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază
interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează
informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului.
În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:
percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia
timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării
(direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia
muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).
Legile perceptiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt exprimate
de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în următoarele grupe: a) legi
ale asociaţiei (asemănare, contrast, contiguitate spaţiotemporală), care
acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi schemelor
perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legi de structură
(legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei continuităţi, legea
destinului comun, legea unum-duo etc.), care expri-mă funcţionarea
mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea
percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi generale, supraordonate
(legea integralităţii, legea selectivităţii, legea semnificaţiei, legea
constanţei, legea obiectualităţii).
3. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai
complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în
stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului din realitatea
externă.
Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et
nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică,
întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor.
Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale „
obiectului ": foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica
prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului
pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării,
predicţiei, anticipării, teoretizării.
Fiind un proces şi o strucuuaă multidimensională de maximă
complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite:
cognitiv procesual, structural-operaţional, structuralinformagional.
Din punct de vedere cognitiv procesual, gândirea este activitatea
intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor fur-
nizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi
interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a
rezolvării diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării
diferitelor pro-iecte şi planuri de activitate creatoare, a elaborării şi
adoptării deci-ziilor optime de acţiune.
Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem
ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale
*
(A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A ), ce reprezintă un
răspuns, un rezultat sau o soluţie.
În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită
organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri
mari de operaţii: generale şi particulare (specifice).
Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, con-
cretizarea. Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului
în părţi componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea
structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan
mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială
despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate de-veni „obiect”
pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstrac-tizarea rezidă în
selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară
a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a
unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstrac-tizare la toate obiectele
care fac parte din aceeaşi clasă; concretizarea este o operaţie de aplicare
a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea cazurilor şi
situaţiilor particulare.
Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se
utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie,
biologie, psihologie, sociologie etc.
Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor
constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi
reversibil, în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau
opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială.
Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie
definită ca un sistem de noţiuni noi, organizat după criteriile esenţialităţii
şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală a bază a
gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesen-ţiale,
desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi
ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-terii
ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: noţiuni indi-
viduale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni
particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni
generale, categoriale care
cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor
obiectelor (ex. noţiunea de „existenţă”).
Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale
(respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva
despre altceva, suportând testul adevărului. Orice judecată este adevă-rată
sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.
La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se inte-
grează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţiona-
mentelor. În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii, mişca-rea ei
de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final (o
concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.
Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în
care, pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o
concluzie generală; deductivă, în care se porneşte de la general,
particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care se
compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă, asemănările, ceea ce
au în comun.
Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi
informaţional, îmbrăcând mai multe forme: a) în plan operaţional
distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi, de asemenea:
1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă. Gândirea algoritmică se
caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii
(transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică
are un caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare,
succesiunea de operaţii la găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă
porneşte de la un număr mare de elemente, de date pentru a ajunge în final
la un număr mic de ele-mente sau date (ea comprimă câmpul
informaţional); gândirea diver-gentă porneşte de la un număr mic de
elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau
date (ea diversifică şi lăr-geşte câmpul informaţional).
b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitivconcretă
şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-con-cretă se
caracterizează prin predominarea codificării figural-imagis-tice a
conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv;
gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării
informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.
4. Memorie. Memoria este procesul prin care se realizează ges-
tionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engra-
mare, păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă Eului nostru
identitate şi continuitate în timp, şi asigură transformarea necunos-
cutului în cunoscut.
Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după
următorii parametri:
1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu
atât mai bine);
2. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere
(prezentare);
3. Trăinicia păstrării materialului memorat;
4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii; 5.
Completitudinea reproducerii;
6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai
întinsă, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi
(particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi de
factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare, gradul
lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra
acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.
Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate
realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa
intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntară
(absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt,
o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a
scopului); după gradul de înţelegere a celor memorate, se
diferenţiază: 1) memoria mecanică şi 2) memoria logică; după durata
păstrării celor achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă
durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2)
memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării
echivalează cu durata vieţii individului; după conţinut, se delimitează: 1)
memoria informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează
şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşi-
ne, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii
experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în
dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de păs-
trarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite;
4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor
mişcărilor obiectuale şi
instrumentale care alcătuiesc praxia; după ca-nalele senzoriale implicate
în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1) memoria
vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria tactilă,
4)
memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria kinestezică. În
sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în
actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie
admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi
conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se
producă în viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată la om
face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea
comportamentului.
VI. Procesele de energizare, potenţare, direcţionare a
comportamentului
Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să
identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se
întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şi direcţio-
nare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se exprime activ
şi selectiv prin comportamente specifice. În categoria acestor procese
includem motivaţia şi afectivitatea.
1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg
ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi
deficitele care apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului
personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării lor
şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşa-dar,
forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferin-du-ne
caracterul de fiinţe active şi relativ autonome.
Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională,
iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comporta-mentului.
Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta
exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer,
odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc. Nesatisfacerea
îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echili-
brului psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare,
generează cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic,
trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăs-cute
(aici intrând, în primul rând, trebuinţele
biologice şi fiziologice) şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele
de cunoaştere, trebuinţele estetice, trebuinţele religioase, trebuinţele
morale).
Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a
construit „piramida trebuinţelor' , larg acceptată în psihologie. În forma
ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care în ordine, de jos în sus, sunt
următoarele:
I. trebuinţe biologice -* II. trebuinţe de securitate -*
1 111. trebuinţe de afiliere socială -* IVV trebuinţele Eului 1 1 V. trebuinţe de
,

autorealizare 1, VI. trebuinţe de cunoaştere> 1 VII. trebuinţe estetice


1, VIII. trebuinţe de concordanţă.
Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii:
1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu
satisjâcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea
anterioară ei a fost satisjâcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii
cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă
se situează mai aproape de baza piramidei; 4) activarea şi satisfacerea
trebuinţelor se subordonează legii alternanţei - o trebuinţă o dată
satisjâcută se retrage lăsând locul alteia.
Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte
două componente: interesele şi idealurile. Interesele realizează legătura
noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi
domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a
etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot
fi împărţite în pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului
personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de
dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale
tabloului psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri
etc.).
Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o
anumită intensitate optimă - optimum motivaţional. În principiu,
activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă o
motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut reclamă
o stare de motivaţie mai slabă.
2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an-
samblu de structuri specJce, raportul de concordanţă sau discordanţă
din-tre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi
dina-mica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur).
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin
următoarele proprietăţi:
1) polaritatea (semn pozitiv - plăcere, relaxare, satisfacţie, bucu-rie,
sau semn negativ - tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);
2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine
trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare; inten-sitatea
cea mai mare o au afectele);
3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de
durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă);
4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi mo-
difica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în
iubire);
5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include
concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).
Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica,
plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice,
sentimentele morale).
După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (to-nul
emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă
organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile situaţionale cu-
rente, emoţiile integrate activităţii - de joc, de învăţare etc.) şi struc-turile
afective superioare (sentimentele).
Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă,
necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un
caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al organi-zării
afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume, să
stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei
din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără
emoţii, fâră sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul a fi un
simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la sti-mulii
externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la
celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi
dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de
acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem şi ne
autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.
Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi
orientând, ca şi motivaţia, desjâşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afec-
tivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă şi
în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată
introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensi-tatea
pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea
eficientă a activităţii.
De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra
intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezor-ganizeze
gândirea şi acţiunea.
Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu
numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul educa-
ţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din fire, prin
exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă săşi
controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timi-
dităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă,
într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure,
dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea fac-
torilor afectogeni.
Structura psihologică a limbajului include trei componente prin-
cipale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta
semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale
şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi
literele care se pun în corespondenţă sunetelor articulate, obţinându-se
codificarea grafică a mesajelor. În măsura în care limba jul realizează
transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine supor-tul substanţial-
energetic indispensabil de obiectivare şi codicare a lor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi
regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie
inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să poate fi
uşor şi corect decodificată.
Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de
designare dintre cuvinte - ca semne - şi mulţimea obiectelor, lucru-rilor,
fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor, etc. din jurul nostru. Legătura designativă
este mediată de o imagine, o schemă sau un construct con-ceptual şi
formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată.
Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comu-nicării, o
asemenea legătură devine atât de puternică,
încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu
cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei
reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se
pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale sistemului
conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual: a)
zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare,
cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b)
zona secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de
familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul
comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin
cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.
Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură
competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea
sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă, iar
celelalte două - una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă verbală este
mai înalt, şi invers.
Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important
în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii.
În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală
şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de a
două este o capacitate în act. În legătură cu cea dintâi sunt încă dispute
între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de N. Chomsky, şi
reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget. O
soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii
ereditate - mediu şi al dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de
departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi
gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din
afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge
atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se
dobândeşte printr-un act mecanic de implantare, indiferent şi independent
de condiţiile interne ale copilului.
Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de
obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită -
conduita verbală - limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe
forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice,
rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face
după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în
principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul
intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine
însuşi.
O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern),
delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur
sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul, comunicarea
se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi
succesiv locurile.
Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal
îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă
deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în clasificarea
acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi
următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaş-tere
(cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi prelucrare a
informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât
a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a comporta-mentelor
pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu ca-racter
distractiv).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
M. Golu, Fundamentele psihologiei, I, II, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000, 2002.
A. Adler, Cunoaşterea omului, Editura I.R.I., Bucureşti, 1996.
G. Allpert, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. D.P., Bucureşti, 1981.
V. Ceauşu, Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii, Editura
Militară, Bucureşti, 1978.
N. Ey, Conştiinţa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
S. Freud, Introducere în psihanaliză, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978.
M. Golu, Pecepţie şi activitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
M. Golu, Principii de psihologie cibernetică, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, Bucureşti,1975.
M. Golu, Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993. M.
Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
STILISTICA PRESEI ROMÂNE Conf. univ. dr. VALERIU

RÂPEANU

Obiective
Cursul urmăreşte o analiză a procedeelor stilistice ale unora din
ziariştii reprezentativi şi a unora din modalităţile exemplare ale genurilor
publicistice.
Pornind de la modelele fiecărui gen, cursul fine seama de reali-
tăţile stilistice ale presei de astăzi – scrisă, audio, video.
I. Stilul reprezintă expresia unei individualităţi, pecetea personală pe
care un ziarist o realizează în mod deliberat la capătul unui proces de
însuşire a unor procedee lexicale şi gramaticale. Astfel, ziaristul
transformă un mesaj, o informaţie într-o structură personală, pentru a atrage
atenţia unui număr cât mai mare de oameni, pentru a le influenţa convingerile
şi a crea o stare de spirit colectivă. Stilul ziaristului, indiferent de tărâmul
pe care se manifestă, constituie expresia calitativă a prezenţei sale,
finalitatea căutărilor sale de a face ca ceea ce scrie sau spune să aibă o
audienţă cât mai largă, să-i facă pe cei ce îl citesc sau îl ascultă să fie de
partea lui, să le cucerească interesul, săi facă să devină fideli ideilor pe care le
promovează. Dar stilul personal, cel care îl distinge pe ziarist de ceilalţi
confraţi, este determinat şi de constrângeri cantitative: număr de pagini, de
semne, minute etc.
Formarea unui stil propriu, cu o răsfrângere cât mai mare şi de
lungă durată asupra cititorului/ascultătorului nu poate face abstracţie, ci,
dimpotrivă, trebuie să ţină seama de ambianţa culturală, de nivelul
intelectual, niciodată omogen, al celor ce îl citesc şi îl ascultă. Din punct de
vedere stilistic, ziaristul se află în fiecare moment solicitat de două forţe opuse:
una de a se supune nivelului cititorilor/ascultătorilor săi, folosind
procedeele comune, formulele lexicale cele mai răspândite, datorită cărora
mesajul său să poată fi imediat receptat, fie să propună formule stilistice
noi, modalităţi expresive, prin care ceea ce scrie şi spune să aibă o
percutanţă imediată şi să ducă la lărgirea continuă a cercului celor care îl
citesc sau ascultă. După cum există şi cea de-a treia cale, aceea a
violentării obişnuinţelor cititorilor, prin
folosirea unui limbaj cât mai crud, cât mai frust, provenind din zone care
erau considerate a fi la antipodul exprimării ziaristice, cum a fost în
special Tudor Arghezi. După cum există momente istorice care
uniformizează stilul, nu prin încorsetarea expresiei, prin eliminarea a tot
ceea ce este personal şi nivelarea la câteva formule stereotipe, obligatorii,
cum se întâmplă în regimurile dictatoriale, ci prin uniformizarea spontană.
Ceea ce s-a crezut a fi doar o trăsătură a perioadei copilăriei ziaristicii
româneşti, care a coincis cu avântul mişcărilor de eliberare şi unitate
naţională, s-a dovedit a fi o caracteristică a tuturor momentelor cruciale,
fie intrarea în război (1916, 1941), fie răsturnarea unei orânduiri şi
afirmarea unor noi principii de existenţă socială (23 august 1944, 22
decembrie 1989), când, pe de o parte, perspectiva se exprima în termeni
jubilatori, metaforici, aparţinând mai degrabă tărâmului liricii, iar despărţirea
de ceea ce a fost, prin invective.
Stilul – aşa cum vom vedea – este condiţionat şi de structura
psihologică a ziaristului, de temperamentul său, de capacitatea sa de a
reacţiona diferit în faţa unor momente ale vieţii contemporane lui şi ale
istoriei. Pe scurt, afectivitatea celui care scrie/vorbeşte imprimă o
modalitate de expresie, conferă stilului o anumită structură incantatorie sau,
dimpotrivă, mânioasă. Şi chiar la acelaşi ziarist stilul nu este uniform,
deoarece alcătuirea lui sufletească este propice receptării emotive sau,
dimpotrivă, refuzului organic al oricărei influenţe de natură sentimentală.
Ceea ce face ca, atunci când vrea să-şi exprime bucuria, simpatia,
procedeele stilistice să pară false, convenţionale, neconforme cu felul său
de a scrie şi a vorbi.
Vocabularul a fost şi este una din componentele definitorii ale
stilului. Folosirea cuvântului adecvat, a celui expresiv, a celui ce-ţi conferă
cea mai largă audienţă, de natură să atragă un număr cât mai mare de
cititori/ascultători, reprezintă una din problemele cele mai dificile şi
delicate. Pentru că stilistica modernă distinge cuvintele fără frontieră sau
cuvintele călătoare şi cuvintele care mor. Primele vin pe calea
împrumutului, o dată cu mijloacele tehnice, cu produsele de consum şi
folosirea lor se generalizează pe măsură ce aceste produse intră în uzul
cotidian. Alături de ele sunt cuvintele aparţinând vocabularului filosofic,
estetic, economic, literar, numele de curente artistice, care capătă circulaţie
în primul rând printre cei ce profesează aceste discipline, ca şi printre cei
ce le frecventează din pasiune. Dar, în acelaşi timp, cuvintele mor din
pricina dispariţiei obiceiurilor, profesiunilor, regimurilor sociale, politice,
administrative etc. După cum dicţionarele
de specialitate disting patru tipuri de sublexicuri: limbile regionale, limbile
sociale, limbile generaţiilor, limbile tematice. Cele dintâi dispar treptat pe
măsura extinderii învăţământului, a exodului rural, în general a mobilităţii
sociale, a răspândirii presei, a mijloacelor audiovizuale, a turismului.
Folosirea lor conferă o pată de culoare, apasă asupra elementului neaoş, iar
la polul opus întâlnim o notă ironică. Limbile sociale cunosc un
proces de apropiere pe măsura reducerii deosebirilor între clase,
deosebiri care vor rămâne încă un timp indefinit. Gradul de cultură
joacă acelaşi rol în cazul limbilor sociale, ca şi al celor regionale,
apropierile realizându-se, de asemenea, întrun orizont de timp pe
care nu-l putem prevedea. După cum fenomenul de snobism, de
vădire a superiorităţii faţă de marea masă a cititorilor/ascultătorilor
face ca anumite cuvinte şi expresii care îşi au corespondentul în
limba română să fie folosite, chiar cu o anume ostentaţie, în forma
lor împrumutată. În momentul de faţă, putem vorbi de o
subdiviziune a limbajelor sociale, şi anume a ceea ce Iorgu Iordan
numea limbaje speciale sau profesionale, cele dintâi ale
delincvenţilor, marginalilor sociali, cele din a doua categorie
aparţinând lumii sportului şi, în special, a fotbalului, care dau savoare,
conferă atractivitate, pot fi înţelese de foarte mulţi, chiar de cei
lipsiţi de o elementară cultură. Abuzul care se face, mai ales în
titluri, duce, până la urmă, la monotonie şi la impresia inversă
decât cea scontată, şi anume sărăcia stilistică.
Limbajul obiceiurilor, înţelepciunii populare, care nu acoperă decât
parţial limbajul regional, conferă o notă particulară, savuroasă, metaforică,
înbogăţeşte paleta stilistică, după cum, la polul opus, folosirea tipologiilor
livreşti (Harpagon, Tartuffe, Doamna Bovary) cu un special recurs în
materie politică la tipologia lui Caragiale (devenite chiar categorii:
caţavencii, trahanachii etc.) reprezintă, în ultimul caz, o pecete infamantă
spusă în mod figurat. După cum, deşi tendinţa nu este nouă, acum a
devenit dominantă utilizarea prescurtărilor, de la acestea pornindu-se, nu
numai o dată, la formarea numelor unor profesii (setebişti, ceferişti), a
devenit o formulă stilistică uzitată, când nu este de-a dreptul uzată.
Începuturile tardive ale presei româneşti au coincis cu epoca
redeşteptării naţionale, ceea ce a impus o anume structură stilistică marcată
de un caracter pronunţat didactic. Dat fiind că, în acel mo-
ment, genurile nu-şi delimitaseră frontierele, trăsăturile stilistice erau
comune literaturii şi ziaristicii. De aceea, consideraţiile lui Tudor
Vianu din Arta prozatorilor români (capitolul I. Heliade Rădulescu) nu se
referă doar la proza beletristică a reprezentanţilor acestei generaţii (N.
Bălcescu, Alecu Russo, şi i-am adăuga pe Mihail Kogălniceanu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti), ci definesc şi activitatea lor
publicistică: „Prima fază a dezvoltării stilistice care începe în acel moment
(1848 - n.n.) este o fază retorică. Autorii acestei epoce mai mult vorbesc
decât scriu. Chiar când manevrează condeiul, ei rămân oameni publici,
individualităţi avântate în largul vieţii practice şi politice pentru care
doresc noi valori sau doresc s-o îndrumeze către ţeluri necunoscute sau
părăsite de multă vreme. Cuvântul grăit are în aceste condiţii o valoare
superioară expresiei scrise".
Această dominantă stilistică apărea în opera unor scriitoripublicişti de
talent, la oameni de o vastă cultură, unii dintre ei, precum Mihail Kogălniceanu
şi Nicolae Bălcescu, realizând o sinteză între avântul stilului romantic, mai
ales când vorbeau despre patria lor, şi stilul prin care se proba cu argumente
ştiinţifice drepturile naţiunii, ale claselor deposedate.
Dar, în acelaşi timp şi mai ales pe măsură ce publicistica se extindea
prin apariţia unor noi ziare şi reviste, pe măsură ce latinismul cucerea teren
pe plan academic, limba ziarelor devenea din ce în ce mai artificială,
practic de neînţeles, nu o dată ridicolă. Reacţia a venit din două direcţii,
folosind căi de atac diametral opuse.
II. Conţinutul cursului
1. Titu Maiorescu (1840-1917)
Cea dintâi prin articolele lui Titu Maiorescu, în primul rând Limba
română în jurnalele din Austria (1868) şi Beţia de cuvinte în Revista
Contemporană (1873). Din acel moment, ziaristica noastră n-a mai fost
privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care
acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce
denaturau ,spiritul propriu nationaP', care „nu par a avea conştiinţa răului, ci
răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu
armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost
caracteristică profesorului de logică şi, bineînmeles, criticului. Când
devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare" (vezi studiul citat
Beţia de cuvinte în Revista Contemporană),
atacul începe în gama pamfletului, citându-1 pe Darwin, care vorbeşte
despre ,ameteala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu
se abate de la această premisă, urmărind ,simptomele patologice ale
ameţelei produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor", care ,,ni se
înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii".
Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice
laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi a unui pamflet care, prin
comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul
atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să
ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate
polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea
vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un
vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu
Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un
exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de
atunci (1868) şi a rămas până în prezent ,teori fără fond". Expusă în
studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, demonstrarea
teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu
extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare
stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă,
repetiţiile au o valoare stilistică: „ mainte de a avea", „am făcut", ca
apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele
sunt luate din viaţa de fiecare zi, au concreteţe şi accentuările prin
câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie
contestată.
Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a
,be#iei de cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de
expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de
esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic
al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă
covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti.
2. Mihail Eminescu (1850-1889)
Ziaristul Eminescu a trecut în umbra poetului şi a prozatorului. Iar
atunci când a fost citit şi studiat, opiniile sale au fost cele dintâi
receptate, iar valorile stilistice au trecut, de cele mai multe ori, pe un
plan secund. Eminescu nu a fost poetul care a scris şi articole, ci un ziarist
care, de tânăr, stăpânea o gamă bogată de mijloace stilistice, ceea ce îi
permitea să-şi exprime bogăţia de trăiri şi de sentimente într-o limbă
românească armonioasă, pură, vie, de o înaltă intelectualitate. Asupra
stilului său şi-a pus amprenta personalitatea lui tumultoasă, pasionată,
trăind incandescent durerile altora, mereu în ofensivă pentru cauzele înalte,
afirmând cu patetism şi negând cu violenţă. Nu-şi disimulează nici
compasiunea, nici revolta (vezi articolul Dorobanţii), îşi exprimă cu
francheţe admiraţia şi mânia (vezi articolul Bălcescu şi urmaşii său).
Caracteristica stilului ziaristic eminescian o reprezintă simulta-
neitatea contrastelor rezultate din stări sufleteşti diametral opuse, care
se cheamă instantaneu. Le aflăm în acelaşi articol, în aceeaşi frază,
urmându-se cu o logică fară fisură. Ridicând pamfletul până la incan-
descenuă şi elogiul până la vibraţia emotivă, Eminescu este necruţător şi
patetic, în aceeaşi frază, aflând fiecărei stări de spirit mijloacele stilistice
adecvate.
O altă trăsătură o reprezintă expresia conştiinciozităţii sale despre
care au vorbit toţi exegeţii: articolele sale aduc cifre, statistici, probează
ideile sale cu date din domeniile ştiinţelor exacte. Oricare ar fi
dimensiunile şi caracterul textelor - de la o informaţie la consemnarea unui
fapt divers -, Eminescu posedă arta conciziei, trasând un destin sau
definind o mentalitate în câteva fraze, încununate de exprimări aforistice:
Testamentul lui Ioan Oteteleşeanu (1876) şi Eliade Rădulescu, din nota
Monumente (1877).
3. LL. Caragiale (1852-1912)
I.L. Caragiale marchează momente definitorii ale stilisticii presei
româneşti din veacul al XIX-lea şi primul deceniu al secolului al XXlea.
Începându-şi cariera plurivalentă ca ziarist, presărând observaţii psihologice
subtile sub formă de ,mofturi" şi ,gogoşi", ziaristul Caragiale avea să ducă
arta parodiei pe culmi neîntrecute, pornind de la o tradiţie firavă pe acest
tărâm, pe care o putem detecta doar în formă embrionară în revistele
satirice conduse de B.P. Haşdeu, Aghiulă şi Satyrul. Cu o colosală putere
de a sesiza locul comun, distorsiunile gândirii şi ale exprimării, ca şi toate
întruchipările ridicolului în viaţa cotidiană, I.L. Caragiale a aşezat
pecetea comică asupra tuturor domeniilor care au intrat în sfera observaţiei
sale.
Ziaristul Caragiale a dovedit o plurivalenţă stilistică neobişnuită: de
la culmile şi mofturile care definesc o tipologie socială specifică unei lumi
pentru care nimic nu putea să fie luat în serios, până la incendiarul pamflet
(Din primăvară până-n toamnă, 1907), expresia unei patetice solidarităţi
sufleteşti cu o ţărănime împilată şi a unei adversităţi funciare faţă de
oligarhia închisă în cochilia egoismului şi a rapacităţii, de la parodia stilului
epistolar (Telegrame), a tuturor formulelor birocratice (Proces-Yerbal), a
exacerbării sentimentelor nationale (Românii Verzi), până la pateticul
necrolog dedicat prietenului său Eminescu (În Nirvana), portret fizic
redus la esenă, însoţit de portretul moral definit din perechi de atitudini
contrastante, mărturie memorialistică şi rechizitoriu la adresa societăţii
care a privit nepăsătoare mizeria degradantă a vieţii poetului. Toate
procedeele stilistice ale celui căruia lumea i s-a relevat în dimensiunile ei
ridicole - fară să se dovedească insensibil şi la celelalte aspecte ale vieţii -
le aflăm în proza jurnalistică a lui Caragiale.
Am folosit expresia proza jurnalistică deoarece, în afara unor articole
delimitate de apartenenţa lor strictă la genuri precum cronica dramatică,
articolul dedicat cercetării diferitelor domenii ale artei - literatură, teatru,
muzică -, articolelor şi portretelor politice, şi în acestea ironia fiind necontenit
prezentă, ca o premisă, ca o subliniere, ca o concluzie, răsturnând, nu o
dată, cea mai gravă demonstraţie - este practic imposibil să delimităm cu
stricteţe în cazul lui I.L. Caragiale hotarele dintre gazetărie şi literatură.
Acestea nu sunt rigide, ci, dimpotrivă, vădesc supleţe, fiind
întruchipări ale aceleaşi personalităţi, ce ne apar îngemănate, trăind
într-o stare osmotică.
Exemple tipice ale pecetei comice pe care proza jurnalistului
Caragiale a aşezat-o asupra unui eveniment şi asupra unei aşezări umane
ne-o dau două din creaţiile sale. Pentru cea dintâi ipostază avem Republica
din Ploieşti, care a durat câteva ore. Eveniment urmat de un proces înscris
în cadrul luptelor politice de la începutul domniei lui Carol I. Dar, în
imaginarul popular, Republica de la Ploieşti a rămas în dimensiunile
comice aşa cum a înfăţişat-o I.L. Caragiale în Boborul. Datele istorice,
câteva din numele participanţilor - autorul însuşi depune o mărturie
privitoare la implicarea lui în momentele incipiente ale revoluţiei - sunt
reale. De la bun început, asistăm la parodia stilului istoric grandilocvent,
iar desfăşurarea ,actiunii" este redată cu aparenţele unei cât mai mari
exactităţi. Dar fiecare moment ,,eroic" şi ,solemn" are reversul său comic,
mai ales prin alunecarea
permanentă în stări bahice care determină întreaga desfăşurare a
evenimentelor. O cascadă de situaţii groteşti marchează istoria acestor
Republici aşa cum a înfăţişat-o I.L. Caragiale, aşa cum s-a înscris în
memoria celor ce o văd şi astăzi cum a văzut-o cel ce i-a conferit
dimensiunea comică.
În ceea ce priveşte aşezarea urbană, exemplul este Mizilul, care, prin
primarul său Leonida Condeescu - persoana şi numele n-au fost inventate
-, devine expresia unor iluzii grandomane până la absurd, invers
proporţionale cu ceea ce însemna oraşul. De atunci, Mizilul a reprezentat o
referinţă comică, George Ranetti (Romeo şi Julieta la Mizil) sau Geo
Bogza (175 de minute la Mizil) fiind două exemple de scriitori care au
pornit de la această pecete comică aşezată de Caragiale. Ca şi în teatrul său,
în proza jurnalistică I.L. Caragiale a creat
prototipuri utilizând ironia, parodia şi toate speciile satirei, pe
care a dus-o pe culmi încă neatinse de cei ce au venit după el.
4. Nicolae Iorga (1871-1940)
Contemporanii şi urmaşii au fost uimiţi de bogăţia cantitativă a
operei lui N. Iorga, de faptul că numărul lucrărilor sale publicate, în toate
genurile istoriografiei şi literaturii, nu avea termen de comparaţie nici
înainte şi nici după el. Ziaristica - genul în care a debutat în calitate de
cronicar dramatic, continuând câţiva ani pe tărâmul criticii literare, ca
apoi să abordeze toate genurile publicistice - n-a făcut excepţie de la
această abordare cantitativă. Ceea ce a umbrit, într-o oarecare măsură,
relevarea valorilor stilistice care îl situează, pe multe tărâmuri - portret,
articol de atitudine, pamflet -, în prima linie a ziaristicii noastre, scrisul lui
având adeseori valoare de model.
O trăsătură definitorie a stilului ziaristic al lui N. Iorga este
francheţea, lipsa oricărei ambiguităţi. Fraza lui, nevoită să cuprindă
tumultul gândurilor care năvăleau simultan din cele mai diferite surse ale
cunoaşterii, are o amplitudine inimitabilă, desfăşurări maiestoase,
caracterizări în cascadă, nu o dată prin asociaţii şi disocieri, prin
antiteze cu ceea ce fusese înainte şi era în timpul său. De la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în atitudinea şi scrisul lui N. Iorga intervine o nouă
dimensiune: lupta. Ceea ce îşi pune amprenta asupra stilului său prin
vehemenţă, prin rostirea fară nici o reticenţă a ideilor sale, prin afirmări şi
negări care se înlănţuie, contrastele apar simultan, expresia se
esenţializează, formulele sunt memorabile. Fie că priveşte un fenomen
social (Boierimea franceză din România), fie că porneşte de la un
eveniment (Procesul unei răscoale de ţărani), N. Iorga desfăşoară întreaga
gamă a talentului său multiplu de istoric, artist şi ziarist. Trăsătura stilistică
dominantă a lui N. Iorga este simultaneitatea în timp şi în spaţiu.
Spontaneitatea, legendara lui spontaneitate, nu este decât o formă
organizată, corespunzând structurii sale mentale, care pornea de la un fapt,
de la o întâmplare, de la un eveniment, de la ceea ce a spus sau a făcut cineva
ca să ajungă la viziuni totale, grandioase, la definiţii şi caracterizări cu
valoare perenă. Stilul său rezultă din modul arborescent în care el privea
istoria, inclusiv pe cea trăită de el, pe cea din jurul lui.
Reunite sub titlul Oameni cari au fost, aceste portrete, scrise cu
prilejul dispariţiei unui om care i-a fost apropiat sufleteşte sau, dimpotrivă, pe
care 1-a cunoscut mai îndeaproape sau de departe, contemporanul lui sau
un personaj al istoriei despre care doar a citit - sunt concise, vibrante,
refuză tot ce era convenţional, stereotip. Chiar şi formulele rituale se
metamorfozează în caracterizări psihologice, descrieri ale structurii operei,
judecăţi de valoare asupra locului pe care personalitatea respectivă o are în
contextul domeniului ilustrat sau al istoriei nationale (Nicolae Grigorescu).
Vestea tristă, ridicarea unui monument, o dată aniversară declanşează
memoria voluntară. Imagini trăite sau livreşti, fapte văzute sau auzite,
întâmplări la care a participat sau pe care le cunoaşte din ceea ce au spus şi
au scris alţii se succed, conturând portretul omului în epoca sa, în istoria
ţării sale şi a lumii. Nu înseamnă însă că asistăm la o aglomerare de
amănunte nesemnificative. N. Iorga redă numai ceea ce este esenţial.
Gama artistică a portretistului N. Iorga este infinită. Nu există
ipostază a destinului uman pe care să nu o poată reda în culori impre-
sionante: de la triumf (La mormântul lui Kogălniceanu), la destrămarea
fizică (pasajul din portretul În amintirea lui Eminescu, în care elevul de
liceu 1-a întâlnit, „pe stradele Iaşului", „pe cel care fusese Mihail
Eminescu"), de la apoteoza creatoare (La moartea lui Tolstoi), la viaţa
corectă, dar lipsită de strălucire (Grigore Triandafil). N. Iorga posedă arta
de a surprinde şi a reda cu discreţie momente ce evocă un trecut dureros,
contrastul dintre puţinătatea trupească, împovărarea anilor, pe de o
parte, şi luciditatea, judecata riguroasă şi demnă, pe care n-ai fi bănuit-o
(Doamna Elena Cuza). Nu o dată, portretele sale sunt adevărate romane
condensate, urmărind drumul unei vieţi care, cu toate reuşitele sociale, a
reprezentat un eşec din cauza permanentului
contratimp cu cerinţele societăţii (Un orator al generaţiei bătrâne: Nicolae
Ionescu).
5. Tudor Arghezi (1880-1967)
Poezia Testament, profesia de credinţă cu care Tudor Arghezi
deschidea volumul Cuvinte potrivite, moment de răscruce în evoluţia
liricii româneşti, explică, din perspectivă stilistică, structura
ziaristicii sale. Încă din primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi se
remarcă prin violenţa verbală a pamfletului, mai ales că, de la un moment
dat, atacurile sale au fost îndreptate împotriva înaltei ierarhii a Bisericii
Ortodoxe Române, pornind de la scandalurile care se ţineau lanţ.
Noutatea pe care o aduce Tudor Arghezi pe tărâmul pamfletului
românesc este legată de limbaj. Până la el, oricât de dur ar fi fost atacul, nu
se trecea dincolo de o anume limită, care era considerată contrară oricărei
exprimări în scris. Tudor Arghezi nu are limite, utilizând cuvinte care
aparţin scatologicului, fiziologicului, posedând arta combinării lor în
formaţii lexicale nesăbuite. Şi, în acelaşi timp, pamfletarul posedă arta
evidenţierii contrastelor, împreunării a ceea ce este suav şi pur în ceea ce
reprezintă tot ceea ce este urât, respingător. Arta stilistică a lui Tudor Arghezi
reprezintă o sinteză între gingăşie şi sordid, între frumuseţe şi dejecţie.
Totul realizat cu spontaneitate şi cu naturaleţe. Că aici se află
întruchipate înzestrările stilistice ale lui Tudor Arghezi ne atestă
contrariul lor, şi anume faptul că, atunci când părăseşte tărâmul
pamfletului, în care vitriolul cuvântului nu cunoaşte limite, frazele
sale, se înveşmântă în metafore dantelate, sculptate parcă în fildeş. Dar
în care se citeşte nu numai preţuirea şi afecţiunea, ci şi un coeficient de
artificialitate.
6 . Ziaristica interbelică
Din punct de vedere stilistic, ziaristica noastră interbelică avea să
cunoască în toate genurile o explozie calitativă, reprezentând treapta
superioară a afirmării tuturor genurilor. Genurile se diversifică şi, în acelaşi
timp, îşi creează o autonomie, desprinzându-se din blocul cultural care era
specific veacului al XIX-lea şi chiar anilor de până la primul război
mondial.
7. Pamfileicaru (1894-1980)
Ziariştii care imprimau o direcţie prin editorialele şi articolele lor sunt din
ce în ce mai numeroşi. Ca formulă stilistică, Pamfil Şeicaru
cultivă deopotrivă pamfletul, dar şi comentariul. Fraza lui e amplă,
viguroasă. Ziaristul exprimă necontenit o atitudine, indiferent de
natura articolului său. Face dese referiri livreşti şi îşi întemeiqză
necontenit afirmaţiile pe citate destul de largi din operele istoricilor,
gânditorilor politici, memorialiştilor. Stilul lui Pamfil Şeicaru uneşte
vehemenţa cu argumentul de natură istorică, frazele sale se
sprijină nu numai pe fapte, ci pe cele oferite de carte. Dar apelul la
argumentaţie livrescă nu conferea articolelor uscăciune, ci
urmărea să dea suport ideilor şi atitudinilor sale.
8. Nae Ionescu (1890-1940)
Profesorul de filosofie şi-a pus – ca şi în cazul lui Titu Maiorescu – amprenta
asupra ziaristului. Nu în sensul trimiterilor abundente la nume ilustre de
gânditori, de oameni de ştiinţă etc. Ziaristul Nae Ionescu are
voluptatea dezbaterii concrete a faptelor fără să apeleze la
notorietăţi pe care să se sprijine opiniile sale. Esenţială este
înlănţuirea argu-mentelor. Frazele – de obicei – nu au o desfăşurare
amplă. Nu revăr-sarea mâniei sau bucuriei reprezintă caracteristica
stilului său ziaristic. Dimpotrivă, enunţa lapidar tema, starea de
fapt, evenimentul, ca apoi să-l urmărească în toate consecinţele
lui. Stilul lui Nae Ionescu este acela al ziaristului care urmăreşte
logica faptelor sau, dimpotrivă, abaterile de la logică. Aceasta prin
fraze care expun tema însoţite, nu o dată, de întrebări care
cheamă imediat răspunsuri. Toate încununate de concluzii
lapidare. Nu o dată se întreabă, de data aceasta retoric, nu o dată
se arată uimit. Exemplele pe care le aduce – ca şi în cursurile sale
– nu aparţin, de cele mai multe ori, sferei abstracte, ci realităţii
^cotidiene, vieţii obişnuite, adevărurilor la îndemâna oricui.
Infăţişează faptele în nuditatea lor, în paragrafe sau în câteva fraze,
ca apoi să pornească la analiza lor, subliniind, din când în când,
caracterul natural sau nu al desfăşurării lor.
9. Tudor Teodorescu-Branişte (1898-1969)
Pentru Tudor Teodorescu-Branişte ziaristica a fost o misiune. Deoarece în
scrisul său cotidian ceea ce prevala era expunerea clară, fără
ocolişuri, dar şi fără violenţă a opiniei sale. Nu-şi menaja cuvin-tele
când era scandalizat sau iritat, dar păstra o
limită dincolo de care nu trecea niciodată. Stilul
articolelor sale este colocvial, implică citi-torul, îl
ia martor, îi invocă necazurile, suferinţele,
îngrijorările. Ofen-siv în scrisul său cotidian, putând
să dea glas duioşiei, îndurerării, bucuriei, Tudor
Teodorescu-Branişte nu dă niciodată impresia
elabo-rării trudnice, ci a unei comunicări nereticente
cu toată lumea. Tudor Teodorescu-Branişte spune
adevărurilor pe nume, fără ocolişuri. Când vrea să
demonstreze un adevăr, nevinovăţia cuiva,
înfăţişează faptele cu rigoare, căutând şi reuşind
să fie omul faptelor verificate, neata-cabile, ca
după aceea să pună întrebarea pe care partea opusă
nu o poate contrazice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Colecţia Mari ziarişti români: M. Eminescu, N. Iorga, B.P.

Haşdeu, Editura
Fundaţiei România de Mâine.
I.L. Caragiale, Opere II, Opere IV, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă. Tudor Teodorescu-Branişte, Între presă şi
literatură, vol. I, Editura Minerva,
1989.
Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Editura Roza
Vânturilor, 1990. Pamfil Şeicaru, Politica aistorică
a României, Editura Elion. Tudor Arghezi, Pamflete,
Editura Minerva 1979, colecţia Arcade.
CONCEPEREA ŞI ELABORAREA ZIARULUI

Lector MIHAI CERNAT

Obiective
Parcurgerea cursului va contribui la înţelegerea de către studenţi a
principiilor şi modalităţilor pe baza cărora sunt structurate şi organizate
diferite tipuri de publicaţii (diferenţiate atât sub raportul periodicităţii, cât
şi al programului lor editorial: cotidian, săptămânal, lunar, de specialitate
etc.). Cursul urmăreşte, de asemenea, cunoaşterea politicilor informaţionale
ale redacţiilor, precum şi felul în care sunt concepute şi elaborate cele
două sinteze fundamentale – sinteza redacţională şi sinteza secretarială. Vor
fi făcute referiri la concordanţa şi independenţa dintre „arhitectura”
fiecărei pagini a publicaţiilor, structura lor generală grafică şi ideile
publicistice ale ediţiilor curente.
I. Structuri organizatorice, ierarhii şi atribuţii profesionale
Ziarul – şi mai ales ziarul modern – antrenează în activitatea
cotidiană un mare număr de oameni (patroni, gazetari, graficieni, arhitecţi,
ingineri, muncitori, tehnicieni, specialişti în publicitate, în marketing,
operatori calculatoare, economişti etc.) şi, după părerea lui Philippe
Gaillard, ar trebui structurat pentru servicii de bază: 1. Administraţia – aici
se află grupate toate preocupările reclamate de gestionarea publicaţiei, de
la problemele financiare şi comerciale până la cele legate de difuzarea şi
vânzarea; 2. Serviciul de publicitate – sunt cuprinşi cei care
recepţionează publicitatea şi urmăresc, apoi, includerea ei în paginile
ziarului, la data şi în spaţiul convenite cu furnizorul prin contractul de
publicitate. Cei care aparţin acestui compartiment urmăresc dacă
serviciile redacţionale şi cele tehnice ale publicaţiei respectă convenţiile
încheiate în această privinţă; 3. Producţia – sunt incluşi cei care asigură
partea tehnică a editurii ziarului (secretariatele de redacţie, machetatorii şi
reprezentanţii serviciului artistic, serviciul de corectură, de foto şi
tipografia); 4. Documentarea – este indispensabilă unei redacţii bine pusă
la punct, cu pres-
tigiu şi credibilitate, este alcătuită în aşa fel încât să poată răspunde cu
promptitudine, obiectivitate şi corectitudine nevoilor jurnaliştilor legate
de obţinerea unor informaţii suplimentare sau de verificarea altora. Iar
funcţionalizarea acestui serviciu este o necesitate evidentă.
Dincolo de părerile teoreticienilor, practica şi tradiţiile jurnalistice
au consacrat o anumită structură organizatorică a redacţiilor, regăsibilă
aproape în presa de pretutindeni şi care are următoare dispunere:
1. Câmpul publicistic - E constituit din mai multe departamente
(secţii, compartimente) redacţionale luând în consideraţie:
,domeniile societăţii" asupra cărora se focalizează activităţile de presă
ale corpului de ziarişti (economia, politica, socialul, culturalul, sportul,
problemele internaţionale, învăţământul, viaţa mondenă, mass-media,
show-biz-ul etc.); ,genurile publicistice" abordate cu precădere de
publicaţia respectivă (ancheta, ştirile, faptul divers, reportajul ş.a.); ,,zonele
geografice" (ziar local, regional sau international).
Corpului redacţional i se alătură, de regulă, colaboratorii (permanenpi
sau temporari) care vin fie din zona specialiştilor (în economie, fmanţe, cultură,
cercetare ştiinţifică ş. a.), fie din aceea a gazetarilor liberi profesionişti (free-
lancers; pigistes). Şi unii şi alţii sunt nu numai obişnui# ai redacţiilor, ci şi
,parteneri profesionali" necesari. Necesari, mai ales în cazul ,specialiştilor",
pentru sporul de competenjă şi credibilitate pe care-1 aduc prin articolele
semnate de ei, dar sunt necesari şi din raţiuni fmanciare (aceleaşi criterii sunt în
discuţie şi în cazul ziariştilor liberi profesionişti), deoarece redacţiile nu-şi
pot pemiite angajarea unui corp redacţional care să acopere multitudinea
aspectelor unei societăţi moderne şi care se află în orizontul informaţional al
oricărui ziar.
2. Câmpul tehnic - Este zona destinată secretariatului de redacţie, apoi,
serviciilor coordonate de acest departament şi anume: foto, tehnoredactare,
layout, secţia de grafică, cea de corectură şi tipografia.
Cele două câmpuri (publicistic şi tehnic) formează, atât prin felul în
care sunt structurate, cât şi prin atribuţiile profesionale pe care le au, ceea
ce cunoaştem sub denumirea de redacţie, în fond centrul vital al oricărei
instituţii de presă. Concretizarea activităţii redacţionale, adică ajungerea la
beneficiar (la cititor, în cazul presei scrise) a produsului mediatic se
realizează şi datorită existenţei celei de a treia secţiuni a oricărei instituţii de presă
şi pe care o numim:
3. Câmpul economic şi de marketing - Aici sunt grupate serviciile de
publicitate (primirea anunţurilor, dirijarea lor spre secretariatul de
redacţie, programarea publicării lor, urmărirea respectării clauzelor con-
tractuale stabilite în acest domeniu), de difuzare (încheierea contractelor cu
firmele specializate, recuperarea retururilor, adică a publicaţiilor nevândute),
de marketing (analiza pieţii şi a reacţiilor cititorilor, promovarea prin metode
ingenioase şi specifice a publicaţiei, realizarea şi sporirea abonamentelor,
menţinerea şi îmbunătăţirea imaginii instituţiei de presă din perspectivă
financiar-economică, achiziţionarea unor noi echipamente profesionale etc.).
Membrii fiecărui departament (compartiment, secţie) au o organizare
de tip piramidal. Baza o formează „reporterii” (redactorii), care, la rândul lor
sunt ziarişti cu experienţă profesională foarte diferită (de la noi veniţi în redacţie
până la gazetari cu ani buni de activitate). Numărul lor este legat, în primul
rând, de ponderea tematică pe care o are departamentul respectiv în cadrul
structurii redacţionale. Responsabilitatea profesională a reporterilor este dependentă,
pe de o parte, de departamentul în care se află (economic, social, cultură, politică
internă etc.) iar, pe de altă parte, în cadrul departamentului, fiecare reporter are
în responsabilitate o anumită secţiune a problematicii generale (de pildă, la
„cultură” unul se ocupă de carte, edituri, biblioteci, altul de film, un al treilea de
teatru etc.). Faptul respectiv îi impune o atentă şi competentă cunoaştere a problema-
ticii căreia trebuie să-i facă faţă, întocmirea unei „bănci” proprii de date,
stabilirea unor relaţii de colaborare cu cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
domeniului respectiv, relaţii sensibile, dar, cu nici un chip, bazate pe „un joc
al avantajelor reciproce”. În orice caz, legăturile stabilite trebuie să fie de
o asemenea natură încât să-i furnizeze reporterului în permanenţă şi, pe cât
posibil, în exclusivitate, idei şi o documentare pentru viitoare articole şi să-l ajute
să înţeleagă anumite fenomene, să poată interpreta unele evenimente ce
apar şi se succed în perimetul preocupărilor lui.
Însumate, proiectele sau propunerile, legate de viitoare iniţiative
jurnalistice ale membrilor unui departament, alcătuiesc strategia sa tematică
sau, mai exact spus, planificarea viitoarelor acţiuni publicistice (pe
perioade mai lungi sau mai scurte de timp), în concordanţă cu preo-
cupările şi intenţiile generale şi de moment ale publicaţiei. În orice caz,
activitatea oricărui departament din cadrul unui cotidian răspunde şi se
preocupă, cu precădere, de „oglindirea” la zi a realităţii.
Gestionarea profesională şi, într-o bună măsură, şi morală a fiecărui
departament redacţional se află în responsabilitatea unui şef de secţie
(departament, compartiment). El ocupă „vârful piramidei”. Atribuţiile lui sunt
nenumărate: sugerează colaboratorilor (colegilor de secţie) sau celor
din afara redacţiei diferite teme sau atrage atenţia asupra unor evenimente ce
vor avea loc şi care vor interesa redacţia la momentul respectiv, analizează
oferta de „idei jurnalistice” ale aceloraşi colaboratori şi îndeamnă „atacarea”
gazetărească a unora dintre ele, stabilind şi momentul oportun pentru fiecare în
parte, pune la punct, pe baza portofoliului tematic al secţiei, planul (structura),
strategia viitoarelor acţiuni publicistice, precum şi modalităţile concrete prin
care se vor finaliza. Şeful de secţie ştie cu exactitate unde se află pe teren, în
documentare, colaboratorii săi interni (reporterii), legătura cu ei fiind
menţinută în permanenţă. Uneori, pe această cale, se aduc modificări însuşi
„traseului documentar” al ziaristului, amplitudinii investigaţiei sale de presă
sau chiar temei iniţiale. Gazetari, de regulă, experimentaţi, şefii de secţie
constituie, de asemenea, prima verigă a celor care deţin, în cadrul redacţiilor,
statutul de editori şi care au atribuţii legate de eforturile şi preocupările de
concepere a ziarelor (a publicaţiilor, în general). Lor, care se află pe prima
treaptă, de jos, a editorilor, le urmează redactorii şefi adjuncţi, secretarul
general de redacţie, redactorul şef şi directorul, adică toţi cei care, în presa
anglo-saxonă, se numesc gate-keepers (păzitori de porţi).
Şeful de secţie constituie, de asemenea, „primul filtru” prin care
trebuie să treacă orice produs publicistic (de la ştire la anchetă şi de la
interviu la reportaj) elaborat de ziariştii departamentului coordonat de el.
Atribuţiile, pe care le are, permit şefului de secţie să intervină asupra
textelor pe care le primeşte, atunci când consideră că e necesar să o facă,
realizând unele reformulări în vederea sporirii clarităţii mesajului (poate
să o ceară sau o realizează chiar el), ori să renunţe la unele pasaje ale
articolului analizat, în vederea obţinerii conciziei necesare. El poate, de
asemenea, să ceară refacerea unor părţi ale unui articol sau amplificarea
altor paragrafe sau chiar îmbunătăţirea bazei documentare a materialului
discutat, uneori, poate să propună rescrierea întregului text, găsirea
altui titlu, pe care el însuşi, nu de puţine ori, îl schimbă. Sunt şi cazuri
când articolul primit e refuzat în totalitate fiind considerat un „rateu
profesional”.
Redactorul şef adjunct reprezintă, administrativ şi din perspectiva
schemei organizatorice a oricărei redacţii, superiorul şefului de secţie.
Profesional, constituie veriga următoare a factorului editorial. Atribuţiile
lui sunt, cu precădere, legate de procesul de concepere şi elaborare a
publicaţiei. În mod obişnuit, redactorul şef adjunct (indiscutabil, un
gazetar experimentat) coordonează activitatea a două-trei secţii
(apropiate ca sferă tematică, în limita posibilului, sau compatibile cu
pregătirea şi disponibilităţile sale profesionale). El este implicat în
punerea la punct a strategiei tematice şi publicistice a fiecărei secţii,
analizând la rându-i, articolele care vin de la secţii. Este, de asemenea, cel
ce dă a doua „viză” textelor de presă, validate, în felul acesta, din
perspectiva politicii informaţionale şi editoriale a publicaţiei şi, implicit, a
oportunităţii publicării lor.
Secretarul general de redacţie se află, în schema redacţională, la
acelaşi nivel de competenţe cu „un adjunct”. El coordonează, în primul
rând, departamentul secretariatului de redacţie (cu toate componentele sale, în
fapt, serviciile tehnico-artistice), în cadrul cărora se înfăptuieşte, atât
din perspectiva concepţiei publicistice, cât şi a celei grafice, număr de număr,
fiecare ediţie a ziarului. Secretariatul de redacţie reprezintă, aşa cum vom arăta
cu un alt prilej, nu numai „dispeceratul” central al întregii redacţii, ci şi un
adevărat „loc geometric” al eforturilor legate de conceperea şi elaborarea
ziarului, un „centru al creativităţii jurnalistice”, specific şi bine individualizat de
la o publicaţie la alta.
1. Secretariatul de redacţie – departamentul sinteză al presei
scrise. Discursul secretarial
În orice redacţie toate „firele” duc spre zona sau departamentul ce
poartă denumirea de „secretariatul de redacţie”. S-ar putea spune chiar că
aici se află un adevărat „loc geometric” al întregii activităţi publicistice. De
asemenea, aici se întâlnesc şi fuzionează, dând naştere la ceea ce numim
„operă ziaristică”, cele două laturi indispensabile finalizării numărului
„la zi” sau a ediţiilor succesive ale oricărei publicaţii. E vorba, pe de o
parte, de discursul jurnalistic, adică de întreaga producţie realizată de
membrii echipei redacţionale şi, pe de altă parte, de efortul de sinteză
generat de armonizarea elementelor tehnice şi grafice, ce contribuie la
„vizualizarea” textelor, titlurilor, ilustraţiilor (fotografiilor) şi care
determină, în final, personalitatea, originalitatea şi impactul publicaţiei
asupra propriilor cititori.
În jurul secretariatului de redacţie gravitează, aşadar, tot ceea ce
însemnă activitate jurnalistică. Acest departament conduce şi organizează
„la zi” procesul de producţie redacţional. Cei de aici, secretarii de redacţie,
poartă responsabilitatea unui lucru de maximă importanţă, convertirea
mesajului redactat în mesaj imprimat, dând naştere la ceea ce însemnă
discurs secretarial. În felul acesta, prin obligaţiile profesionale pe care le
au membrii acestui departament, secretariatul de redacţie deţine statutul
de organ executiv în cadrul structurii organizatorice a oricărei instituţii de
presă. În esenţă, poate fi considerat elementul motor al unui proces de
creaţie, care trebuie să fie mereu
dinamic, să implice întreaga echipă redacţională şi să se desfăşoare
continuu şi coerent. „Conducerea ostilităţilor” de către secretariatul de
redacţie, adică gestionarea întregului proces de „fabricare” a ziarului sau a
oricărei publicaţii este vitală, altfel, pagina de ziar, bunăoară, ar fi doar o
juxtapunere de elemente disparate (texte, ilustraţii, titluri). Se evidenţiază,
astfel, că operaţiunea de ordonare pe care o exercită secretariatul de
redacţie este, în fapt, o activitate proprie creaţiei de presă, care nu ignoră
aspectul tehnic al activităţii desfăşurate aici, dar îl subordonează punerii
în valoare a ideilor publicistice pe care le au articolele care sunt stocate
(în şpek) în acest departament.
Departamentul de secretariat de redacţie este alcătuit din astfel de
forţe, adică din secretari de redacţie, nişte adevăraţi „oameni sinteză”, care
coordonaţi fiind de un secretar general de redacţie, au menirea de a fi
realizatorii procesului de editare a ziarelor, dar şi de susţinere şi
interpretare a politicii editoriale a publicaţiilor, în calitate de colaboratori
apropiaţi, de „mână dreaptă” a redactorului şef.
Susţin că această „coloană vertebrală” a redacţiei, care este
secretariatul de redacţie, pe lângă faptul că are mari şi importante obligaţii
de natură executivă, este, totodată, şi un organ de legătură, un liant
redacţional:
1. În plan vertical, prin „relaţia” nemijlocită pe care o are cu redactorul şef,
secretariatul (prin oamenii lui, desigur, adică prin secretari) facilitează
relaţia dintre conducerea redacţiei şi membrii colectivului, transmiţându-le
observaţiile, sugestiile, mulţumirile sau îngrijorările factorilor de decizie,
dar, întorcând conducerii şi opiniile jurnaliştilor
2. În plan orizontal, prin legătura foarte strânsă şi dinamică avută cu toate
compartimentele redacţiei, reclamată de gestionarea unei activităţi comune şi
convergente, singura care poate asigura desfăşurarea unui demers
publicistic coerent şi neîntrerupt.
Mecanismul secretarial pus în mişcare, ca o expresie a procesului de
creaţie jurnalistică, are, de regulă, punctul final, în reuşita transformării
producţiei redacţionale într-o publicaţie originală şi cu personalitate, prin
intermediul unei complexe activităţi numite sinteză sau demers
secretarial. Secretariatul de redacţie realizează, de asemenea, legătura
cotidiană (în cazul ziarelor), în calitatea lui de factor activ şi determinant al
procesului de concepere şi elaborare a publicaţiilor, cu instituţiile
tipografice. Un asemenea proces pentru a putea fi dus la bun sfârşit (în
ritm cotidian sau, mai exact, în funcţie de periodicitatea publicaţiei)
presupune ca fiecare secretar de redacţie să dispună de autonomie
profesională, specifică, pusă în evidenţă prin
apelarea la tehnici bine individualizate, care-i obligă pe componenţii
secretariatelor de redacţie să-şi asume un set de mari răspunderi,
conferindu-le în schimb şi o autoritate pe măsură.
Devine evident că travaliul gazetăresc, pe care-l presupune cotidiana
activitate la un ziar, livrează tot felul de materiale de presă secretariatelor
de redacţie. Ele, la rândul lor, potrivit unei concepţii unitare generate de
politica editorială a respectivei publicaţii, creează contexte publicistice, de
fapt, bunuri de folosinţă publică, graţie funcţiei lor integratoare. Pentru a
face faţă unor asemenea obligaţii profesionale, secretariatele de redacţie
trebuie să acţioneze ca un compartiment de comandă al ziarului, mai întâi,
pentru elaborarea numărului la zi al ziarului şi, apoi, pentru activitatea
curentă a redacţiei. Secretariatul de redacţie funcţionează şi ca un
dispecerat. Recepţionează, cum arătam mai sus, întreaga producţie
jurnalistică a redacţiei, care supusă ulterior procesului de prelucrare
specific secretarială, e trimisă, apoi, pentru finalizarea „operei ziaristice”
(adică, pentru obţinerea ziarului ca atare), sub o anumită formă grafică,
tipografiei . De asemenea, acestui compartiment redacţional îi revine
obligaţia de a supraveghea şi de a monitoriza activitatea publicistică a
membrilor colectivului redacţional, de a acoperi întotdeauna aria
geografică în care e răspândit, de obicei, ziarul, precum şi structurarea
publicistică şi grafică pentru fiecare nouă ediţie. Pentru acest fapt,
redactorul şef trebuie să asigure colaboratorilor săi deplina libertate de
a-şi dovedi profesionalitatea şi capacitatea de creaţie jurnalistică.
E limpede, aşadar, că secretarii de redacţie au un rol, determinant în
procesul şi efortul de concepere şi elaborare a publicaţiilor. Publicaţia,
însă, ca produs mediatic finit, este rezultatul unor străduinţe colective, este
expresia creativităţii jurnalistice a tuturor factorilor (ziarişti, editori,
secretari de redacţie, machetatori, fotoreporteri), ceea ce ne îndrituieşte să
considerăm ziarul o operă colectivă.
În toate fazele prin care trece elaborarea publicaţiei, secretarul de
redacţie trebuie să ţină seama de actualitatea, semnificaţia şi interesul
dovedite de fiecare mesaj publicistic în parte şi, în limita posibilului, chiar
şi de impactul (virtual) acestuia asupra cititorului. Cu alte cuvinte, el
trebuie să-şi pună mereu întrebarea dacă ceea ce se va publica va interesa
cititorul, ale cărui preferinţe le cunoaşte deja şi, dacă structura publicistică
a numărului poate răspunde orizontului de aşteptare al aceluiaşi cititor.
Având în vedere aceste elemente, secretarul de redacţie va trece la elaborarea
fiecărei pagini a numărului la zi
urmărind asigurarea unităţii de conţinut al acestuia şi căutând să păstreze
trăsăturile specifice structurii grafice a publicaţiei, ce s-a stabilit, de
regulă, odată cu macheta primului număr, structură care asigură ceea ce se
numeşte „marcă proprie” sau „stilul casei”. În acest mod, toate numerele
unui ziar, care se succed în timp, (uneori de-a lungul anilor), păstrează
aceleaşi trăsături, aceleaşi note distinctive, ce îl fac să se individualizeze
printre celelalte publicaţii şi să fie recunoscut de cititorii lui .
Se înţelege că secretarul de redacţie nu este singurul „actor” al
redacţiei care are menirea să asigure şi să menţină personalitatea unei
publicaţii. El face parte dintr-o echipă redacţională, unită prin concepţii şi
idealuri comune, cu un stil de activitate consacrat atât în rândul cititorilor
cât şi în cel al confraţilor. O adevărată echipă redacţională înseamnă, de
fapt, nu numai acţionarea tuturor în consens cu anumite principii, ci şi,
obţinerea unei structuri profesionale armonioase, ce trebuie constituită,
aproape întotdeauna, din conjuncţia unor personalităţi, de multe ori,
extrem de diferite (multe dintre ele cu trăsături chiar foarte accentuate).
Profilul psiho-profesional al secretarului de redacţie. „Pentru a fi
competent în această meserie – notează englezul J. F. Mansfield – se cere o
minte ordonată, un simţ al proporţiilor, îndemânare de a lucra repede şi
exact, o cultură generală solidă, dar şi capacitate de a apela la decizii
rapide; disponibilităţi pentru travaliul desfăşurat într-o atmosferă de grabă
şi agitaţie fără a fi perturbat sau hărţuit; să ai darul concentrării, o memorie
bună, condiţie fizică şi spirit de echipă”.
Se află în acest citat, în esenţă, notele dominante, trăsăturile
fundamentale ale unui autentic şi performant secretar de redacţie. Lor, li se
mai pot adăuga şi alte câteva calităţi, printre care, manifestarea unui
permanent simţ al responsabilităţii şi al unei obiectivităţi niciodată trădate.
Secretarul de redacţie trebuie să posede, de asemenea, cunoştinţe politice
solide, să se dovedească, în această privinţă, întotdeauna bine informat şi la
zi cu tot ce se petrece în sfera politicului; să nu-i lipsească discernământul,
simţul măsurii, gustul artistic; să fie un om ordonat şi cu multă stăpânire
de sine, dar să se manifeste ca un spirit inventiv şi, nu în ultimul rând, ca
un bun organizator. Secretarului de redacţie, indiferent dacă lucrează în
sistem tradiţional, folosind o tipografie pe plumb (aproape de neimaginat
în cazul unei prese moderne) sau tehnologia computerizată, nu poate să-i
lipsească cunoştinţele specifice în domeniu.
În sfârşit, nu vom trasa cu adevărat „portretul” secretarului de
redacţie, dacă nu vom menţiona şi observaţiile profesorului Louis
Guery care este de părere că un bun secretar de redacţie trebuie să se
dovedească a fi şi un jurnalist complet care să aibă un simţ sigur al
informaţiei, datorită căruia poate aprecia valoarea textelor pe care
lucrează şi pe care trebuie să le dispună în pagini în funcţie de
importanţa lor şi de actualitatea evocată. Secretarul de redacţie trebuie să
facă dovada şi a unei diversificate culturi generale, datorită căreia poate
judeca şi „cântări” fondul articolelor şi, atunci când e cazul, să descopere şi
eventualele erori . Culturii generale i se asociază, de regulă, o bună
stăpânire a limbii, o sensibilitate pentru descoperirea şi eliminarea
pleonasmelor, a barbarismelor, a exceselor neologistice, a greşelilor
ortografice. Cunoştinţele de legislaţie nu trebuie nici ele să lipsească din
„arsenalul teoretic” al unui secretar de redacţie, atent întotdeauna la
afirmaţiile, opiniile, judecăţile de valoare care apar în articolele ce
urmează să vadă lumina tiparului. Orice neglijenţă în această privinţă se
cade semnalată şi, uneori, pe loc eliminată. Datorită faptului că secretarul
de redacţie foloseşte permanent, alături de texte, şi diferite imagini, cu
deosebire, fotografii, el e, absolut necesar, să aibă şi o bună cultură în
această privinţă, pe de o parte, pentru a şti ce să ceară fotoreporterilor iar,
pe de altă parte, pentru a avea capacitatea de a interpreta „virtuţile”
fotografiilor de presă.
Secretarul de redacţie rămâne în permanenţă „omul din umbră”,
gazetarul care îşi desfăşoară activitatea numai în redacţie. De aceea, este
pândit de pericolul de a percepe realitatea numai prin intermediul colegilor
săi (adică, prin prisma articolelor lor) şi prin transmisiile de radio şi tv.
Sunt teoreticieni care recomandă secretarilor de redacţie, ca din când în
când, să apeleze la câte o „cură de realitatea”, adică să preia uneltele
reporterilor. Jurnalist şi tehnician: Secretarul de redacţie a fost obligat să
fie nu numai un om de concepţie, adică un gazetar experimentat, ci şi un
specialist al materializării, cu ajutorul utilajelor tipografice, a structurii
jurnalistice a numărului respectiv. Îndeosebi în cazul tipografiei clasice, a
tipografiei care lucra cu plumb, colaborarea cu specialiştii acesteia, i-a
impus secretarului de redacţie să aibă un limbaj comun cu cei care
lucrau aici, precum şi „ştiinţa” de a rezolva tehnic transpunerea ziarului în
plumb. Noua tehnică a paginării, adică a dispunerii textelor, titlurilor şi
ilustraţiilor cu ajutorul calculatorului pe fiecare pagină în parte, i-a
cerut, de asemenea, secretarului de redacţie să cunoască limbajul şi
„secretele” tehnoredactării.
Deşi activitatea unui secretar de redacţie nu se desfăşoară decât într-
o strânsă colaborare cu factorii de decizie ai publicaţiei, cu ceea ce poartă
denumirea de editori ai acesteia, el păstrează, totuşi, responsabilitatea
orientării întregii ediţii. El îşi poate exercita influenţa în ceea ce priveşte
punerea în valoare a unui articol în defavoarea altuia, în alegerea unui titlu,
a unei ilustraţii, în redactarea unei explicaţii pentru o fotografie, în
amplasarea unui text în zona de maxim interes a paginii (adică în centru
optic) etc. În cazul publicaţiilor periodice, de specialitate, rolul
secretarului de redacţie pare să fie şi mai important. El are nevoie să
cunoască şi domeniul respectiv, cu particularitatea lui, cu limbajul caracteristic
pentru ca orice intervenţie să nu determine distorsionări ale înţelesului
articolelor.
Câţi secretari de redacţie sunt într-o redacţie ?
Cel puţin doi. În cazul unor mari cotidiane se practică sistemul
secretarului de redacţie specializat pe fascicule tematice (economie, cultură,
probleme internaţionale etc.). O menţiune ^specială trebuie făcută pentru
departamentul de „politică externă”. In acest caz, redactorii, adică ziariştii
care formează secţia respectivă şi care lucrează la un ziar ce se tipăreşte
încă într-o tipografie de tip clasic, au obligaţia de a-şi organiza ei singuri
pagina, secretarul având doar un rol strict consultativ.
În cazul cotidianelor occidentale compartimentul de secretariat de
redacţie e condus, spre deosebire de ceea ce există în presa românească,
de un prim secretar de redacţie sau redactor şef tehnic, aşa cum se mai
numeşte. La noi acelaşi rol îl are secretarul general de redacţie. Şi
publicaţiile occidentale au un secretar general de redacţie, care este un
personaj foarte important al redacţiei, o adevărată mână dreaptă a
redactorului şef, menirea lui fiind aceea de a gestiona unele chestiuni
administrativ-economice (supraveghează cheltuielile redacţiei, acordă
concedii etc.).
Aş mai preciza că un secretar de redacţie trebuie să aibă o me-
morie foarte bună şi foarte bine organizată. Tot ce s-a cules, pentru
fiecare pagină, el trebuie să ştie. De asemenea, sunt cazuri când anumite
informaţii furnizate de agenţiile de presă pot să vină în flux, la intervale de
timp destul de mare. Secretarul de redacţie e necesar să urmărească o
asemenea difuzare care, nu de puţine ori, cu ocazia ultimei transmisii se
poate schimba complet sensul celor furnizate anterior.
Discursul secretarial debutează o dată cu activitatea depusă de
secretarul de redacţie (o adevărată eminenţă cenuşie în cadrul colec-
tivului redacţional) pentru strângerea textelor (a articolelor) şi a celorlalte
piese care alcătuiesc, de regulă, fiecare număr al ziarului (publicitatea,
producţia publicistică, materialul ilustrativ). Sinteza sau discursul secretarial
se conturează, apoi, când se întocmeşte mapa numărului „la zi” şi, se
continuă cu structurarea publicaţiei, din perspectiva politicii şi strategiei
editoriale, cu prilejul şedinţei de sumar. În sfârşit, va căpăta, tematic şi grafic,
forma finală, de ziar, cu alte cuvinte, prin travaliul publicistic şi tehnic al
secretarului de redacţie.
Secretarul de redacţie îşi organizează întreaga activitate a zilei în funcţie
de câţiva parametri:
1. periodicitatea publicaţiei;
2. numărul de pagini al acesteia;
3. dinamica personală de lucru; sunt secretari de redacţie care în
funcţie de experienţa profesională pe care o au, ca şi de structura lor
temperamentală, au capacitatea de a desfăşura activităţi secretariale într-un
ritm mult mai susţinut decât alţii;
4. nivelul de calificare şi capacitatea de efort a personalului din
subordine (dactilografe, operatori calculatoare, graficieni, tehnoredactori,
corectori; în cazul tipografiilor clasice mai sunt luate în discuţie şi alte categorii:
linotipiştii, paginatorii, zincografii etc.);
5. performanţa tehnică a utilajului tipografic;
6. programul agenţiilor de presă; ele au o oră limită când închid
emisiunea de ştiri; în funcţie de această oră şi de ultimele informaţii pe care
ziarele le aşteaptă, se finalizează şi numerele la zi; în cazul unui cotidian,
rămân deschise prima şi ultima pagină care, de regulă, sunt dedicate
„actualităţii”.
7. clauzele pe care le conţine contractul încheiat cu tipografia, în
cazul în care ziarul nu are propria lui tipografie; în prima situaţie se fixează
de obicei o anumită oră la care ziarul trebuie livrat pentru tipărire, depăşirea ei
produce perturbări care pot să conducă la întârzierea apariţiei publicaţiei
„vinovate”.
2 . Redactorul şef
În mod obişnuit, şi aş spune şi tradiţional, structura organizatorică a
unei instituţii de presă, de presă scrisă îndeosebi, este condusă de un redactor
şef. După Revoluţie, au apărut şi în această privinţă unele înnoiri, în sensul
că redacţiile au dobândit o conducere bicefală formată dintr-un „director” şi
un „redactor şef”. Teoretic, primului i s-au încredinţat atribuţii de
reprezentare, de conducere şi gestionare mai
mult sub raport administrativ a publicaţiei. Cel de al doilea a rămas cu
vechile responsabilităţi, adică cele legate de conceperea apariţiilor la zi,
de punerea în practică a strategiei publicistice. Până la urmă faptul s-a
dovedit un gen de lux de care, totuşi, presa nu avea neapărat nevoie (în
unele cazuri s-a şi renunţat la funcţia de „redactor şef”), acceptat fiind
însă fie dintr-un fel de reverenţă făcută unor personalităţi publicistice, fie unei
porniri legate de o posibilă sincronizare cu o tradiţie a presei noastre
interbelice ori cu structurile redacţionale occidentale. În prezent e dificil
de precizat ce diferenţe notabile sunt între cei doi „şefi”; şi unul şi altul
îşi asumă, de regulă, preocupări editoriale la zi, şi unul şi altul se ocupă
de politica publicistică a instituţiei de presă pe care o conduc. Indiferent,
însă, de felul cum e structurată redacţia, continui să cred că redactorul şef e
cel care poartă responsabilitatea pentru tot ceea ce ziarul reţine pentru
publicare, pentru modul în care se înfăptuieşte politica editorială a
publicaţiei, pentru felul în care este „interpretată” zilnic realitatea. „La un
mare cotidian din metropolă, redactorul şef este cel care decide, cel care
orientează politica de ştiri; el este un coordonator general” (Nash Roy,
How newspapers work; apud Ziaristica, pag. 14).
Fiecare publicaţie poartă amprenta personalităţii redactorului şef. Fără
a fi un personaj dictatorial (mai sunt şi cazuri de acest fel), redactorul şef nu-
şi poate exercita nici atribuţiile profesionale şi nici influenţa dacă se
dovedeşte un gazetar oscilant, lipsit de fermitate şi de curaj. El reprezintă
patronatul, sub influenţa căruia se află în permanenţă, dar trebuie să fie
profesionistul capabil să interpreteze jurnalistic interesele acestuia. La
curent cu punctele de vedere ale acestuia, redactorul şef trebuie să aibă
abilitatea şi capacitatea necesare pentru a negocia linia editorială a
publicaţiei pe care o conduce, respectând priorităţile şi interesele
segmentului de cititori căruia i se adresează. De aceea, personalitatea
redactorului şef se reflectă şi se impune prin însăşi personalitatea
publicaţiei pe care o conduce. „Măsura în care el controlează pregătirea,
zi de zi, a ziarului său depinde de numărul personalului, dar el răspunde,
în ultimă instanţă, pentru tot ce apare în paginile ziarului sub formă de
informaţii sau opinii. El este ultimul factor care hotărăşte, în cazuri
speciale, dacă un material va apărea sau nu; el este arbitrul suprem în
probleme de apreciere, în privinţa corectitudinii comentariului, în
cumpănirea importanţei relative a unei ştiri sau a alteia; el hotărăşte care
din informaţiile existente va forma „tema zilei” şi el scrie – sau pune pe
cineva să scrie articolul de fond al zilei, care reflectă politica şi părerile
ziarului. La multe
ziare, el este acela care dă, de fapt, forma şi expresia politicii prezentării
ziarului” (Frank Candlin, Ziaristica, vol. 2, p. 19).
II. Program şi politică editorială
Orice nouă apariţie a unei publicaţii, chiar în primul ei număr, conţine
şi dezvăluirea intenţiilor, a preocupărilor, a strategiei care stau la baza
viitoarelor ediţii. Cu alte cuvinte, în semn de respect faţă de potenţialii ei
cititori şi ca un posibil argument în favoarea credibilităţii ei, publicaţia îşi
divulgă, încă de la început, obiectivele generale, de largă perspectivă, pe
care intenţionează să le atingă de-a lungul întregului ei demers publicistic.
Aceste „obiective” se află expuse în ceea ce se numeşte programul maximal
al publicaţiei şi devine cunoscut o dată cu apariţia manifestului redacţional
(articolul program).
Programul maximal cuprinde, în general, scopurile şi obligaţiile
profesionale ale publicaţiei. Cititorul ia cunoştinţă de intenţiile publicistice,
de ideile, care vor sta la baza activităţii redacţionale, de-a lungul timpului,
din „articolul-program”. Aici sunt prezentate sintetic profilul şi
obiectivele publicaţiei. Uneori sunt enunţate şi modalităţile tactice
folosite pentru aproprierea acestor obiective, modalităţi care vor face şi
obiectul activităţii secretariale.
Programul minimal are, de fapt, două componente. Una este
alcătuită din ceea ce îşi propune să înfăptuiască, de la o zi la alta, de la un
interval de timp, de obicei, scurt, la altul, fiecare departament (secţie)
al redacţiei şi, în cadrul lui, ceea ce jurnaliştii au de gând să elaboreze
pentru numărul proxim al publicaţiei. A doua componentă este, de fapt,
sumarul la zi, care se stabileşte în cadrul şedinţei de sumar şi care ia, în
mod obişnuit, în discuţie tocmai produsul jurnalistic al departamentelor
redacţionale.
Există, totuşi, atunci când ne referim, în special, la programul
minimal al departamentelor redacţionale, un gen de diagramă tip care, de
regulă, ar trebui respectată. La baza unei astfel de „diagrame” stau câteva
principii: 1. Cel al cuprinderii teritoriale. Îndeosebi, în cazul publicaţiilor
destinate ariei naţionale, fiecare departament trebuie să urmărească, prin
articolele pe care le produce, acoperirea tuturor zonelor unde se
difuzează ziarul. O asemenea preocupare are influenţe semnificative asupra
gradului de audimat al publicaţiei şi, de asemenea, asupra relaţiei de tip
feed-back cu cititorii. 2. Cel al varietăţii tematice. Diversitate tematică
înseamnă, la urma urmei, pluralitate informaţională şi în consecinţă,
atractivitate sporită pentru public. 3. Cel al diversificării modalităţilor de
expresie, adică a genurilor
publicistice. Se asigură, pe această cale, dinamismul absolut necesar unui
ziar, mai ales, dinamism atent urmărit şi dozat de către echipele de
„scoatere” a publicaţiilor, ceea ce contribuie şi la creşterea cotei de interes
pentru cititori. 4. Cel al ponderii tematice. În economia ziarului, în funcţie
de structura sa tematică, stabilită iniţial, un anumit grup de teme are
preponderenţă (de exemplu, cele economice sau sociale etc.). 5. Cel al
problemelor prioritare. În cadrul fiecărui grup tematic, subiectele sunt
ierarhizate plecând de la importanţa şi oportunitatea tratării lor în
contextul problematicii momentului. 6. Cel al frecvenţei apariţiei unor
producţii jurnalistice legate de problematica prioritară (insistenţa exagerată
asupra unor teme poate duce la banalizarea lor). 7. Cel al diversităţii
semnăturilor. Se urmăreşte ca în fiecare număr de ziar să existe cât mai
mulţi autori, ceea ce asigură varietatea stilistică cerută, de obicei, de
publicaţiile dinamice şi interesante. 8. Cel al raportului dintre semnăturile
personalului redacţional şi cele ale colaboratorilor externi. Balanţa trebuie
să se încline în favoarea jurnaliştilor-angajaţi ai publicaţiei respective. 9.
Cel al respectării datelor, zilelor şi locurilor de apariţie a rubricilor fixe.
Două sunt ţintele de moment ale oricărui cotidian aflat în procesul de
sinteză reclamat de conceperea şi elaborarea lui. Mai întâi, finalizarea unui
demers publicistic destinat satisfacerii nevoii de informaţie a potenţialului
cititor şi, apoi, apariţia ziarului la o anumită oră, mereu aceeaşi, pentru a
putea ajunge la cetăţean. Atingerea unui asemenea scop nu se poate realiza
decât printr-o convergenţă a activităţilor jurnaliştilor, în fond, etape
distincte aflate într-o succesiune logică, obiective cu timpi de execuţie
proprii şi care, la urma urmei, ele însele constituie momente de sinteză, desigur,
de mai mică întindere.
III. Şedinţa de sumar
Pentru a înţelege rostul şi importanţa în economia vieţii şi activităţii
redacţionale, în efortul colectiv şi permanent generat de conceperea şi
elaborarea unei publicaţii (ce poate fi un cotidian, dar tot atât de bine şi un
săptămânal ori un lunar sau chiar o apariţie cu frecvenţă sezonieră: vară-
toamnă, iarnă-primăvară, precum şi cu un specific tematic oscilând între o
informare generală a cititorilor şi o alta de strictă specialitate), se impun
câteva observaţii preliminare legate de
statutul pe care îl are, îndeobşte, ceea ce numim şedinţă de sumar.
Ce este şedinţa de sumar ?
Este reunirea, într-un anumit moment al zilei, a principalilor factori de
decizie din cadrul publicaţiei. Sau, mai plastic spus, aşa cum a gândit-o
teoreticianul englez, W. Roy Nash, convocarea „cabinetului restrâns al
«guvernului» ziarului”. Cu acest prilej „se iau deciziile politice, se
schiţează forma esenţială şi stilul ziarului din fiecare zi”, precizează acelaşi.
Unde are loc întrunirea ?
De regulă, în biroul redactorului şef sau al directorului. Reunirea,
sub conducerea principalului factor de decizie din cadrul publicaţiei,
sub autoritatea conducătorului profesional al redacţiei, dovedeşte din plin
importanţa cu totul specială ce îi este conferită acestui moment în
activitatea curentă a echipei redacţionale. Convocarea acestui summit s-
ar putea spune că reprezintă pentru redacţia unui cotidian, îndeosebi, un
adevărat ritual profesional, pentru care toţi cei care, de drept şi în mod
obişnuit, participă, se pregătesc atent şi, s-ar putea spune, chiar special.
Cine participă ?
Principalii factori de decizie ai publicaţiei: directorul, redactorul şef,
redactorii şefi adjuncţi, secretarul general de redacţie, şefii de
departamente, responsabilul paginii externe la zi, un reprezentant al
fotoreporterilor şi „probabil unul sau doi corespondenţi speciali care au
legătură cu vreunul din marile evenimente anticipate în ziua
respectivă”. (W. Roy, Nash, Ziaristica, vol. 3, pag. 5). Lor li se alătură
alte două „personaje” care au roluri extrem de importante în efortul de
concepere a numărului la care se lucrează. E cazul secretarului de redacţie
(sau a secretarilor de redacţie, acolo unde sunt asemenea situaţii) şi
responsabilului de număr (dacă el nu este cumva unul dintre membrii staff-ului
redacţional). De asemenea, în funcţie de discuţiile care se poartă şi de
cerinţele numărului „la zi”, pe parcursul şedinţei pot fi chemaţi şi
consultaţi diverşi alţi reprezentanţi ai redacţiei.
Trebuie spus că responsabilitatea apariţiei fiecărui număr al unei publicaţii
(cotidian, îndeosebi) aparţine, de regulă, unei echipe de serviciu. Ea este
alcătuită din responsabilul echipei şi secretarul de redacţie (pe care i-am
amintit deja) şi completată cu un membru al echipei redacţionale (prin
rotaţie), care se numeşte acum „cap (minte) limpede” şi care are rolul de
a parcurge cu „ochi” şi „simţ” politic, juridic, logic, deontologic,
lingvistic-gramatical şi, chiar, grafic şi estetic, întreaga publicaţie, înainte de a
fi tipărită. O asemenea lecturăspecializată nu se face, de obicei, doar în faza
finală a ziarului, ci se desfăşoară treptat, pe măsură ce, tehnic vorbind,
procesul de elaborare
a ziarului înaintează. În sfârşit, echipa de serviciu se sprijină şi pe formaţia
de corectori ai publicaţiei, alcătuită din cel puţin doi – patru corectori. O
ultimă precizare: echipa de serviciu îşi desfăşoară activitatea, în paralel cu
fluxul obişnuit redacţional, păstrându-şi un statut de independenţă datorită
obligaţiilor profesionale stricte şi urgente pe care le are de rezolvat.
La ce oră este convocată şedinţa de sumar ?
În funcţie de obiceiul „casei”, o asemenea întâlnire a factorilor de
decizie este fixată, în cele mai multe redacţii, în preajma prânzului (între
orele 12 – 14). Sunt, însă, şi redacţii unde dimineaţa, aproximativ la prima
oră a programului (9,30 – 10), staff-ul e convocat pentru o scurtă discuţie
legată de inventarierea principalelor evenimente ale zilei şi de stabilirea
responsabilităţilor membrilor corpului de ziarişti. Şedinţa din preajma
prânzului, care urmează, definitivează structura ediţiei respective .
Există şi alte situaţii. Şi anume, şedinţa de dimineaţă e urmată „în
jurul orei cinci după-amiază de o a doua, mai rapidă”. Cu acest prilej,
eforturile „se concentrează asupra unor detalii tehnice, foarte precise. Şefii
de sectoare şi-au revizuit planurile şi acum pot raporta cum au pus în
aplicare ideile discutate la şedinţa de dimineaţă” (W. Roy, Nash, op.
cit., p. 8).
Etapele şedinţei de sumar şi conţinutul lor. O asemenea „întâlnire”
a fost omologată de toţi cei care se preocupă de fenomenul presei scrise (în
calitate de teoreticieni sau doar de practicieni) drept un moment de
maximă importanţă în activitatea curentă a oricărei redacţii. De fapt, cu
acest prilej şi în acest cadru se naşte, număr de număr, ziarul, amprenta pe
care o va purta (atât din perspectiva conţinutului cât şi din aceea a
aspectului grafic) fiind pusă şi generată de „clipa de inspiraţie” a factorilor
de decizie chemaţi să-şi dovedească profesionalismul cu un asemenea
prilej.
Şedinţa de sumar se desfăşoară în doi timpi:
– În primul rând, se realizează o „anchetă” a numărului apărut
dimineaţa. Cu acest prilej, se analizează, comparativ cu celelalte publicaţii
(cotidiene) ce informaţii au fost selectate, cum au fost prezentate şi tratate
jurnalistic şi secretarial, cum au fost paginate, sub ce formă grafică au apărut,
ce titluri au avut. Alături de ştirile propriu-zise, se analizează tematica
abordată de întregul număr, spaţiul acordat unora dintre subiecte,
oportunitatea apariţiei lor. Profitând de acest moment, ca şi de întreaga
desfăşurare a întâlnirii, redactorul şef urmă-
reşte ca prin observaţiile făcute, prin aprecierile sau, dimpotrivă, prin
criticile aduse, să impună şi să menţină un anumit stil publicaţiei pe care o
conduce, stil ce urmăreşte să confere unicitate şi personalitate distinctă în
peisajul presei la un moment dat. „Conferinţa redacţională (şedinţa de
sumar, n.n.) este principalul canal prin care directivele şi dorinţele
redactorului şef devin cunoscute. Ea este, cum remarca odată un ziarist, «o
dictatură binevoitoare în acţiune». Sau, având în vedere sensul nedorit al
cuvântului „dictatură”, s-ar putea spune că această conferinţă redacţională
echivalează cu (o) conferinţă ţinută de căpitanul unui vas cu ofiţerii săi”
(W. Roy, Nash, op. cit., p. 6).
– Al doilea timp al şedinţei este dedicat definitivării sumarului şi chiar
schiţării machetei numărului „la zi” (adică a structurii grafice, a
arhitecturii fiecărei pagini în parte şi, totodată, a întregii ediţii la care se
lucrează). Tocmai de aceea, se spune că şedinţa de sumar solicită în cel
mai înalt grad capacitatea de decizie a celor prezenţi, responsabilitatea şi
profesionalismul lor şi, nu în ultimul rând, fantezia şi creativitatea lor
jurnalistică, pentru determinarea fizionomiei numărului la zi. Se poate
afirma, chiar, că având menirea de a stabili modalităţile de ordin tactic ale
viitoarei apariţii, ale felului în care vor fi reflectate evenimentele care
marchează societatea la un moment dat, şedinţa de sumar constituie cel
mai important act al zilei în ceea ce priveşte „creaţia ziaristică”.
De obicei, secretarul de redacţie vine la şedinţa de sumar cu mapa
numărului la zi. Faptul denotă că nici o viitoare apariţie a unei publicaţii
nu „pleacă” şi nu se concepe de la zero. Cu alte cuvinte, sunt luate în calcul,
mai întâi, de către secretarul de redacţie, apoi de ceilalţi factori de
decizie, cel puţin în principiu, şi, într-o primă formă, unele elemente
aflate deja în portofoliul redacţional (rezerva de articole şi alte materiale
publicistice) care pot facilita structurarea noului număr. În acest context, se
poate spune că mapa adusă de secretarul de redacţie conţine: 1.
Materialele de mică şi mare publicitate a căror dispunere în economia
publicaţiei (pe pagini) este cunoscută deja graţie existenţei, în derulare, a
unor contracte încheiate între diferite instituţii, firme, persoane
particulare şi publicaţia respectivă; 2. Informaţii de rutină (programe radio
şi tv, repertoriul şi orele de desfăşurare a unor spectacole: teatru, film,
concerte; orarul magazinelor, anunţuri privind restricţii de circulaţie,
întreruperea furnizării gazelor, a apei calde sau reci etc.; informaţii
financiare şi bursiere, buletinul meteo, numere de telefon de la Poliţie,
Salvare, horoscop etc.); 3. Se are în vedere, apoi, structura fiecărei pagini
în parte, care a
fost stabilită o dată cu apariţia primului număr al publicaţiei în lucru. De
regulă, ziarele de informare generală au, aproape toate, cam aceeaşi sferă
tematică şi, în consecinţă, şi paginile lor sunt structurate cam în acelaşi
fel: politică (internă şi externă), economie, social, cultural,
divertisment etc.
Mapa adusă de secretarul de redacţie la şedinţa de sumar conţine şi alte
elemente importante:
– în cazul în care ziarul a publicat, în numărul precedent, prima
parte a unui articol, a unei anchete, nu trebuie uitată continuarea;
– nu trebuie uitate, de asemenea, replicile sau diversele răspunsuri pe
care ziarul are obligaţia să le dea în urma unor sesizări primite la redacţie
fie din partea unor persoane fizice, fie din partea unor instituţii;
– se va ţine cont de răspunsurile unor instituţii care au receptat
semnalele critice ale ziarului;
– marcarea unor date memorabile ale istoriei culturale (de la
sărbători religioase şi până la aniversarea sau comemorarea unor oameni de
cultură, artă, ştiinţă etc.);
– secretarul de redacţie, ca şi restul participanţilor la şedinţa de
sumar vor lua în calcul şi ceea ce au publicat ziarele concurente, pentru a
evita să ofere cititorilor proprii informaţii învechite sau cunoscute. În
cazul în care sunt reluate informaţii despre evenimente deja cunoscute să
se facă aducându-se date noi menite să întregească înţelegerea celor
semnalate de celelalte publicaţii;
– în sfârşit, secretarul de redacţie aşează, în mapa adusă la şedinţa de
sumar, în funcţie de structura paginilor numărului la zi, unele articole
aflate deja în rezerva de materiale (numită şpek) deţinută de secretariatele
de redacţie. Aici sunt stocate unele articole (anchete, interviuri, dezbateri,
reportaje etc.) care nu-şi pierd importanţa, oportunitatea şi interesul de la
o zi la alta. Cu alte cuvinte, publicistic ele îşi pot menţine prospeţimea un
interval de timp ceva mai îndelungat decât o informaţie „la zi”.
Să mai reţinem două observaţii. Prima. Şpekul trebuie să conţină, în
permanenţă, după ce s-au asigurat materialele care fac parte din numărul la
zi, o recoltă publicistică pentru încă două apariţii succesive ale
publicaţiei respective. A doua. Discuţiile purtate în finalul şedinţei de
sumar, între membrii echipei de conducere, se vor referi şi la menţinerea
sau, dimpotrivă, la renunţarea la unele articole, care deşi
aflate în şpek, dintr-un motiv sau altul, şi-au pierdut importanţa, apariţia
lor ne mai fiind oportună într-unul din numerele viitoare ale ziarului.
Aşadar, mapa adusă de secretarul de redacţie propune staff-ului
redacţional un prim proiect (parţial, însă) al numărului la zi. Urmează ca
cei prezenţi şi care reprezintă toate departamentele (secţiile) redacţiei să
susţină, să completeze şi să amendeze proiectul în cauză.
Un fapt, de asemenea, de o mare importanţă şi care preocupă pe toţi
cei aflaţi la şedinţa de sumar, este alegerea şi stabilirea ilustraţiei (de la
fotografiile pentru prima pagină, la imaginile ce urmează să le conţină
fiecare pagină în parte a ziarului şi până la alegerea diferitelor desene,
scheme, tabele, hărţi etc.), ce, în mod obişnuit, alcătuiesc structura
iconografică a publicaţiei. Realitatea este că mesajul global al unei
publicaţii vine din îmbinarea imaginii (a fotografiei, în special)cu titlurile
articolelor, cu textele publicistice şi cu modul aşezării lor în pagină.
La aceeaşi şedinţă de sumar se stabileşte, de asemenea, tema
editorialului şi, în cazul în care redacţia are mai mulţi editorialişti, se
stabileşte şi care dintre ei va semna în numărul la zi. (ziarul „Adevărul”
practică, în funcţie de specializarea editorialiştilor alegerea temei şi
a autorului ce urmează să semneze asemenea articole . Alte ziare publică
editorialul sub aceeaşi semnătură, a redactorului şef sau a directorului,
indiferent de tema abordată.
Şedinţa de sumar constituie şi prilejul de a se discuta şi de a se
stabili, atunci când evenimentele o cer, ce informaţii urmează să sosească la
redacţie, de la cine şi cam de ce spaţiu vor beneficia.
Odată încheiată şedinţa de sumar, structura numărului la zi
dobândeşte statut definitiv (tematic, în primul rând, şi, într-o bună măsură şi
sub aspect grafic). Secretarul de redacţie când aduce mapa numărului în
lucru, propune şi o schiţă a dispunerii (pe fiecare pagină în parte) a
articolelor pe care le are deja pregătite pentru întocmirea sumarului,
proiect care, în funcţie de priorităţile stabilite la şedinţa de sumar, poate
cunoaşte unele modificări, în funcţie de derularea evenimentelor din ziua
respectivă. Totuşi, sumarul stabilit sub presiunea necesităţii de a reflecta
unele evenimente (de natură politică sau socială) extrem de importante, poate
suferi, până în momentul definitivării ediţiei, modificări, în sensul
renunţării la unele informaţii în favoarea altora de ultimă oră. Asemenea
schimbări nu afectează, de regulă, decât prima sau ultima pagină, care
rămân „deschise”, urmând a fi finalizate odată cu închiderea numărului.
Pentru posibilele modificări,
acordul îl dă responsabilul de număr care, şi el, uneori, îl consultă pe
redactorul şef.
IV. Machetarea
Adevărul că o publicaţie e „un mozaic de idei şi informaţii” se
confirmă printr-o simplă parcurgere a paginilor ei. De aici şi dificultatea
de a ordona textele şi ilustraţiile într-un anumit mod ţinând cont de o
anumită politică editorială şi de o anumită tradiţie, de un anumit specific,
propriu, până la urmă, pentru fiecare ziar.
Prin organizarea spaţiului, o publicaţie exprimă tendinţele sale şi prezintă
într-o manieră sistematică şi inteligibilă mozaicul de informaţii ce-l deţine.
„Pagina nu constituie o culegere mecanică a unor materiale diferite. Ea
trebuie să reprezinte un întreg organic, materialele care le conţine „să
corespundă” între ele, să se completeze şi să se unească … secretarul de
redacţie este singura persoană care se ocupă în mod obligatoriu de
combinarea materialelor (Dimităr Gheorghiev).
La rândul său, francezul Andre Boyer adaugă: „Scopul paginaţiei nu
constă pur şi simplu în a aranja articolele, titlurile, ilustraţiile şi anunţurile
publicitare pentru a umple toate paginile. Ea îşi îndeplineşte rolul atunci când
reuşeşte să fie pe placul unui număr cât mai mare de cititori, prezentându-
le informaţiile într-un mod cât mai atrăgător cu putinţă”. S-ar putea crea
impresia, care, totuşi, nu ar fi întru totul greşită că, punerea în pagină,
adică aşezarea articolelor în spaţiul pe care îl reprezintă ea, potrivit
importanţei ce le-o acordă editorii publicaţiei, ar constitui, în final, un gen
de „ambalaj” menit să vândă (atât la propriu, cât şi la figurat) marfa (adică
produsul mediatic) pe cât posibil mai bine. În realitate însă, structura
grafică a paginii şi, în esenţă, a ziarului în totalitatea lui, face parte din
„produs”, rolul de „ambalaj” e unul secundar, care poate şi trebuie să
pună în valoare masa de informaţii disparate şi comentariile propuse unui
cititor deja saturat de senzaţional, de informaţia de tip divertisment,
agresivă şi căutat şocantă. De aceea, punerea în pagină, de fapt,
machetarea, îmbină în cel mai înalt grad, ştiinţa profesiei cu simţul artistic
şi gustul estetic al compartimentelor de secretariat de redacţie, reprezentate,
desigur, de cei numiţi secretari de redacţie, mulţi dintre ei machetatori
redutabili. „Ordine şi contrast sunt cele două elemente fundamentale.
Ordinea cere tact în alegerea valorilor şi a dimensiunilor atribuite diverselor
elemente ale punerii în pagină. Cere ca textul să fi urmărit uşor şi să nu
se rupă de titlu. Cere lizibilitate şi coerenţă. Contrastul cere vigoare,
varietate, contradicţii, mişcare. E evident că principiul unităţii şi varietatea
necesară intră în conflict într-o bună punere în pagină. În ziarele populare,
în rubricile de varietăţi e necesar mai degrabă contrastul şi diversitatea
decât ordinea şi uniformitatea. Trebuie să existe întotdeauna o metodă.
Principiile ordinii şi ale varietăţii pot determina dispunerea titlurilor, a
articolelor, a ilustraţiilor şi a spaţiilor albe. Nici un progres tehnic nu aduce
mijloacele de a crea electronic sau în alt chip bune puneri în pagină. Ele nu
sunt decât mijloace la îndemâna jurnaliştilor şi a graficienilor care ştiu ce
vor să spună. Şi care ştiu şi cum să o spună. (Harold Evans, redactor şef,
„Sunday Times”).
Secretarul de redacţie este, însă, singurul care are o viziune sintetică
asupra numărului „la zi”, responsabilitatea lui fiind nu numai punerea în
valoare a conţinutului publicistic al ediţiei, de fapt, o expressie a selecţiei
realizate de editori din multitudinea evenimentelor zilei şi, implicit a
dobândirii unui gen de „stop-cadru” pe o „imagine” a realităţii „fabricată
în laboratoarele de creaţie” ale redacţiei, ci şi un mijloc de a păstra stilul şi
personalitatea publicaţiei(ziarului) la care lucrează.
a. Funcţiile punerii în pagină
Prima dintre ele este dedicată ordonării elementelor publicistice pe
care le are la dispoziţie. În acest sens, îşi repartizează informaţiile
(ştirile, articolele, fotografiile, ilustraţiile, schemele etc.) pe pagini (unele
sunt destinate paginii economice, altele celei sociale, culturale, celei
politice sau internaţionale). Apoi, în cadrul paginilor aceleaşi „materiale”
sunt grupate pe rubrici (într-o pagină culturală, de pildă, unele articole se
ocupă de literatură, altele de teatru, o a treia categorie de arte plastice etc.,
pagina de sport are şi ea articolele dispuse pe discipline sportive). În
unele situaţii sunt grupate, sub un titlu comun, „materialele” care
tratează aceeaşi temă, dar din unghiuri diferite şi sub modalităţi
publicistice variate. O astfel de punere în ordine e deosebit de necesară,
pe de o parte, pentru păstrarea unei coerenţe şi a unei logici publicistice şi,
pe de altă parte, pentru a oferi cititorului fidel, posibilitatea de a-şi regăsi
rapid şi în acelaşi loc, în aceeaşi pagină, informaţia de care are nevoie şi pe
care o aşteaptă.
O a doua operaţie pe care o realizează secretarul de redacţie este
ierarhizarea informaţiilor. În funcţie de propriile criterii jurnalistice ale
publicaţiei, în concordanţă cu politica ei editorială, cu strategia publicistică
a momentului, el, împreună cu editorii ziarului (redactorii şefi adjuncţi,
şefii de departamente şi, desigur, sub coordonarea redac-
torului şef), analizează informaţiile pe care le au la dispoziţie şi apre-
ciază oportunitatea publicării lor, decid contextul în care vor vedea
lumina tiparului, dacă sunt şi care dintre ele pentru prima pagină sau pentru
una din paginile de interior specializate. La rândul lor, informaţiile
(articolele) sunt distribuite pe pagini (conform principiului „de sus în jos
şi de la stânga la dreapta”) în funcţie de relevanţa lor tematică şi
publicistică, de posibilul impact asupra cititorilor.
Dat fiind faptul că la baza „ierarhizării” se află criterii diverse
(politice, ideologice, psihologice, geografice şi chiar culturale) se poate
constata că o informaţie, care se referă la acelaşi fapt sau eveniment, va
cunoaşte tratamente publicistice diferite, în funcţie de politica editorială a
publicaţiilor care o vor lua în consideraţie.
A treia etapă sau a treia operaţie pe care o săvârşeşte secretarul de
redacţie priveşte structurarea grafică a publicaţiei. Se pleacă, în
general, de la premisa că cititorul este foarte atent faţă de aspectul
estetic al publicaţiei pe care a ales-o (chiar dacă în cadrul acestei alegeri
precumpănitor a fost criteriul tematic) şi de care s-a ataşat. Chiar şi
publicaţiile austere, care cultivă o punere în pagină sobră, fără fantezii şi
artificii grafice, unele chiar şi fără ilustraţii, au, totuşi, o linie proprie, o
anumită armonie născută din modul de îmbinare şi din raportul stabilit
între texte şi titlurile lor, dintre caracterele literelor alese şi lizibilitatea
obţinută, din relaţia dintre spaţiile albe (elementul negativ) şi cele negre
(elementul pozitiv: texte, linii, chenare, titluri etc.).
Cel care reuşeşte să asigure o adevărată filozofie editorială dintro
asemenea perspectivă, nu poate fi decât secretarul de redacţie, singurul care
are o viziune, aş spune, cu un caracter de sinteză, şi acest fapt în mod
permanent, asupra numărului la care se lucrează. În virtutea acestui
fapt, el realizează şi păstrează, pe de o parte, stilul publicaţiei iar, pe de
altă parte, contribuie la afirmarea cu pregnanţă a personalităţii acesteia,
fiind conştient de faptul că „punerea în pagină nu este decât un mijloc.
Ea depinde de noi ca să fie în serviciul adevărului”(Bernard Voyenne).
O dată cu operaţiile legate de punerea în pagină, de machetare,
discursul secretarial atinge momentele sale cele mai sensibile. Creati-
vitatea publicistică pe care o dovedeşte publicaţia, ziarul dacă ne referim
la aşa ceva, se împlineşte şi se amplifică pe măsură ce se asigură
coerenţa şi expresivitatea sa grafică, în esenţă, un adevărat moment de
sinteză, după încheierea căruia se poate afirma că întreaga operaţie de
concepere şi elaborare a ziarului a ajuns la punctul terminus. „Numai
* Peter Brielmaier, Eberhard Wolf, Ghid de tehnoredactare, Editura
Polirom, 1999, p. 14.

în cazul unei organizări constante cititorul poate să întreţină o relaţie de


durată cu ziarul său. De aceea, elementele ce ţin de modă sunt
inadecvate în aspectul ziarelor; după scurt timp ele trebuie înlocuite din nou.
Ceea ce este indispensabil pentru o revistă modernă poate fi o gravă greşeală
pentru un cotidian. Pentru a se orienta în fluxul zilnic de ştiri, cititorul
are nevoie de o formă familiară. Un cotidian nu trebuie să alerge
după tendinţele la modă în domeniul aspectului grafic, el nu trebuie să
fie la modă, ci să corespundă timpului său”~.
b. Formatul ziarelor
Strategia adoptată pentru punerea în valoare a discursului secre-
tarial se află într-un raport direct proporţional cu tipologia publicaţiei, cu alte
cuvinte, cu mărimea, cu dimensiunile pe care le are. În acest sens avem:
Formatul mare. E cazul majorităţii cotidianelor noastre (Adevărul,
România liberă, Naţional, Curierul naţional, Cronica română, Curentul,
mai nou şi Jurnalul naţional a preluat acest format). Sunt publicaţii care au
între şase şi nouă coloane pe pagină, dar care au, totuşi, un anumit joc al
acestui format. Unele sunt ceva mai înguste, dar mai înalte, altele mai late
şi, desigur, nu tot atât de înalte; toate însă îşi menţin forma dreptunghiulară.
Tabloidul sau semiformatul. Dimensiunile unor asemenea publicaţii
reprezintă aproximativ o reducere la jumătate a formatului mare. Şi în
acest caz, există diferenţe, unele au chiar paginile pătrate.
(Libertatea, Capitala, Dimineaţa etc.).
Formatul mic. Raportându-ne tot la formatul mare, dimensiunea
paginii acestor publicaţii ar fi cam la o pătrime din formatul standard.
Este un format puţin folosit pentru o publicaţie, pentru un ziar, mai ales
(ziarele bucureştene au cunoscut experienţa, în acest sens, a
„Jurnalului naţional” şi o mai are prin „Oglinda”).
Formatul nordic. Este folosit, cu precădere de către cotidianele
germane.
Formatul renan. Se încadrează în limite medii şi este, de asemenea,
caracteristic pentru aceeaşi zonă geografică.
Formatul berlinez. Este cel mai mic în această suită. Are, în
comparaţie cu presa românească, dimensiunile unui tabloid ceva mai
mare şi oarecum mai îngust (recent, „Evenimentul zilei” a schimbat
formatul iniţial, cel mare, trecând în tabăra „tabloidelor berlineze”).
Tradiţia presei româneşti a consacrat ziarul de format mare. Ca o dovadă
este şi faptul că aproape toate publicaţiile, cu regim de cotidian, apărute
după 1990 (Cronica română, Curierul naţional, Naţional, Cotidianul,
Curentul etc.) au adoptat un asemenea format. De asemenea, cele care şi-
au continuat apariţia şi după această dată (Adevărul, fost Scânteia, şi
România liberă), cu toate modificările vizând structura mesajului
publicistic şi chiar şi a structurii lor grafice, şi-au menţinut formatul
tradiţional, adică „mare”. Din raţiuni nu neapărat publicistice, unele şi-
au modificat acest format, cum e cazul „Evenimentului zilei” şi al
„Dimineţii”.
În ceea ce priveşte tabloidul (Libertatea, Capitala) se poate susţine
că, prin dimensiuni, oferă un grad sporit de confort lecturii, fiind mult mai
comod în mânuirea lui. Caracterul lui funcţional se evidenţiază şi pe o
asemenea cale, răsfoirea făcându-se uşor în spaţii, să le spunem improprii
cititului, cum ar fi, bunăoară, în mijloace de transport, în diverse alte
locuri publice (săli de aşteptare). Tabloidul, însă, „determină o selecţie
mai riguroasă a textelor publicistice (ele însele parcimonios redactate)
şi o abordare mai frecventă a unor modalităţi ziaristice cu efect sinergic
cert (ansambluri de texte, imagini foto şi desene, capabile să suplinească o
mare cantitate de cuvinte. Redacţiile trebuie să renunţe la fotografiile
supradimensionate, panoramice, în favoarea portretului şi a imaginilor
concentrate, focalizate asupra unui detaliu semnificativ… Cititorul
realizează acum impactul cu o întreagă pagină de ziar. Din această cauză,
pagina tabloidală nu trebuie concepută ca obiect destinat exclusiv
lecturii liniare, ci şi lecturii globale. Cu alte cuvinte, designer-ul
(secretarul de redacţie) are datoria de a recurge la acele mijloace care pot
cataliza o percepţie de ansamblu: geometrizarea paginaţiei, tirajul
pertinent, amplificarea „albiturii” etc”~.
Paginarea unui ziar constituie, s-ar putea spune, o adevărată filosofie
profesională, ale cărei subtilităţi se dovedesc a nu fi străine unor cititori,
mai ales ale acelora care fac din lectura presei o necesitate documentară şi
un exerciţiu intelectual vizavi de problemele acute ale momentului. Din
punct de vedere tehnic, în practica secretariatelor de redacţie sunt cunoscute
câteva structuri în privinţa paginării:

* Mircea Ichim, Secretariatul de redacţie, ed. cit., p. 97.


1. Mai întâi, este cea numită pe verticală. În acest caz, articolele,
ilustraţiile şi, desigur, titlurile sunt dispuse în aşa fel încât baza
construcţiei grafice (a fiecărui element luat în parte) va fi întotdeauna mai
îngustă decât cealaltă latură (a înălţimii ei). Pagina va avea, astfel, o anumită
supleţe, o verticalitate care îi imprimă o notă de fermitate şi de aplomb
discursului publicistic. O asemenea paginaţie permite şi chiar impune o
grafică definită prin eleganţă şi un rafinat joc al elementelor componente
(volume, linii, alternanţa spaţiilor albe cu cele negre etc.). Acest tip de
paginare s-a impus şi a făcut „carieră” în presa americană, englezească şi
italiană.
2. O a doua structură, mult folosită este cea orizontală. Este, la
prima impresie, reversul primei tendinţe. Mai exact spus, aceleaşi ele-
mente pe care secretarul de redacţie le are la dispoziţie (texte, titluri,
ilustraţii etc.) sunt organizate din perspectivă grafică în aşa fel încât, de
data asta, baza lor e mai mare decât înălţimea. Este o tendinţă care
contribuie la sporirea expresivităţii şi pregnanţei paginaţiei. Textele sunt
dispuse, de obicei, pe mai multe coloane, titlurile putând fi, în asemenea
cazuri, culese cu un caracter mai mare de literă şi chiar pot fi alcătuite
din mai multe cuvinte. Sunt bine puse în evidenţă, în cazul unei asemenea
paginaţii, şi fotografiile care sporesc „vizuali-zarea” paginii, iar anumite
documente, bunăoară, îşi măresc puterea de convingere prin evidenţa
detaliilor.
3. O a treia tendinţă în domeniul paginaţiei s-ar putea numi mixtă. Ea
reprezintă, de fapt, o combinaţie a celor două prezentate mai sus. Practicarea ei
cere, atât din partea secretarilor de redacţie, cât şi din partea
machetatorilor, a graficienilor, o bună experienţă profesională şi multă
imaginaţie pentru a evita structuri improvizate de paginaţie sau chiar
expresii grafice dezavantajoase.
4. Specialiştii vorbesc şi de paginarea în scară. „Paginarea ziarelor
editate acum câteva secole seamănă foarte mult cu cea a paginilor de
publicitate a ziarelor moderne. Toate anunţurile curgeau unul după altul,
fiind paginate în scară. Dacă un anunţ nu încăpea într-o coloană, restul
textului era plasat la începutul celeilalte coloane”(Peter Brilmaier, Eberhard
Wolf, Ghid de tehnoredactare, pag. 36). Originea acestui mod de paginare
se află în tiparul de carte. S-a păstrat acest sistem pentru enciclopedii şi
lexicoane. Se distinge printr-o extraordinară simplitate. Ea nu are, în
principiu, o funcţie jurnalistică, deoarece nu permite nici o evaluare
vizuală a articolelor, cititorul fiind nevoit să parcurgă întregul „material”
publicistic pentru a face, de data asta, o evaluare a conţinutului informaţiilor.
5. Există şi paginarea în ramă. Ideea de bază, în acest caz, este
ordonarea clară a textelor şi a imaginilor. O grafică ce respectă asemenea
principiu urmăreşte dispunerea textelor şi a titlurilor aferente în coloane de
lungimi diferite. Cu acest prilej se evidenţiază faptul că titlurile au un
dublu rol: prin dimensiunea lor atrag atenţia asupra importanţei unui
articol şi, apoi, divizează pagina şi-l orientează pe cititor. În acest fel,
evită poziţionarea articolelor la acelaşi nivel şi se realizează, de
asemenea, imposibilitatea fracturării, fie longitudinale, fie transversale a
paginii, textele îmbinându-se între ele. Dezavantajul unei asemenea
paginări rezidă în forţarea cititorului să se orienteze numai după conţinutul
articolelor.
6. Se practică şi paginarea în bloc. Articolele, împreună cu titlurile
lor, sunt poziţionate fie unul deasupra celuilalt, fie alăturat. Se obţine, în
felul acesta, dispunerea pe pagină a unor calupuri, a unor blocuri
compacte, adevărate şabloane dreptunghiulare. O asemenea structurare a
paginii contribuie la un mai bun raport între text şi imagine, neexistând
pericolul ca în cazul „paginării în ramă” de a „lega” fotografia unui
articol de textul alăturat.
Dezavantajul care se iveşte, totuşi, este, mai ales, în cazul textelor
mai mari, de a fi aşezate titlurile lor unul lângă celălalt. De aici,
dificultatea de ale conferi o anumită relevanţă şi, de asemenea, de a se face
apropieri între sensurile celor alăturate ajungându-se până la apariţia şi
chiar potenţarea unor înţelesuri subtextuale, uneori de nedorit. Se pot
evita asemenea riscuri, prin folosirea caracterelor diferite ale literelor din
titluri şi, de asemenea, prin jocul dimensiunilor aceloraşi titluri sau, pur şi
simplu, prin apelarea la ajutorul unor chenare.
7. Paginarea în module. Este un gen de structurare a paginii care
favorizează într-o mult mai mare măsură relaţia dintre text şi imagine.
În cazul în care articolul şi fotografia se referă la aceeaşi temă se încearcă
şi grafic obţinerea unui „modul”, a unui tot semantico-grafic. Rezultă, de
regulă, împreună cu titlul, un dreptunghi care delimitează pe verticală sau
pe orizontală şi cu ajutorul unor linii fine de coloană, înţelesul şi
semnificaţia fiecărui articol în parte.
Lectura unei asemenea pagini este mult uşurată, orientarea cititorului
abil realizată, mai ales pentru textele din zona mediană a paginii. Există,
însă, pericolul ca ziarul să arate monoton şi plictisitor.
Independent de modul de structurare a paginii de ziar, întocmirea
machetelor – fapt prea bine ştiut de secretarii de redacţie – trebuie să ţină
seama de câteva principii. Ele nu influenţează, potenţând sau
diluând semnificaţia estetică a structurii respective, în schimb,
contribuie la evitarea unor inabilităţi legate de strategia jurnalistică a
publicaţiei. În acest sens, principiile în cauză se referă la:
1. Să se evite masa mare, uniformă de text şi zonările diferenţiate ale
paginilor (de exemplu: patru coloane cenuşii de text masiv pe stânga
paginii şi patru coloane cu articole mai mici, fiecare cu titlul lui şi cu ilustraţii
pe partea dreaptă a paginii).
2. Fotografiile să fie plasate, în jumătatea superioară a paginii,
fotografiile de dimensiuni mari, cele mai mici pot şi chiar se recomandă să
fie aşezate, cu predilecţie, în partea inferioară a paginii.
3. Să se evite aşezarea unor fotografii chiar pe marginea paginii
„privind” spre exterior, mai ales atunci când sunt imaginile unor persoane.
4. Nu este recomandată paginarea alăturată a două articole tratate
grafic în aceeaşi manieră.
5. Să nu se apeleze la paginarea „tip american”, adică un articol să se
continue, fără titlu, direct, sub un alt articol din cadrul aceleaşi pagini.
6. Începutul articolului să nu se afle prea departe de titlul lui (fie prin
aşezarea unei fotografii imediat sub titlu, fie prin „începerea textului” cu o
fotografie).
7. Să se evite – pe cât posibil – titlurile alăturate (la acelaşi nivel)
ale unor articole diferite.
8. Nu face o bună impresie paginarea articolelor în scară.
9. Trebuie evitată, pentru a nu rupe unitatea grafică a paginii,
machetarea care contribuie la segmentarea, fie de-a lungul, fie de-a latul,
ei (cu excepţia unei paginări intenţionat concepută în asemenea fel, având
menirea constituirii unor zone, evident, distincte).
10. Nu sunt admise fotografiile numite „santinele”, adică dispuse în
cele patru colţuri ale paginii de ziar.
11. În sfârşit, se mai recomandă evitarea asemănărilor izbitoare şi
apelarea la soluţii grafice similare în cazul paginilor care se vor afla faţă-n
faţă (2 cu 3, 4 cu 5 etc.).
Un tratament grafic aparte se recomandă pentru „paginile speciale”,
adică pentru paginile care „atacă” (în stil monografic sau nu) o temă unică,
de larg interes, indiferent de domeniu. Se recomandă, în asemenea situaţii,
deoarece există obiceiul folosirii unor numeroase texte, „dozarea” inspirată
a raportului dintre elementele publicistice şi cele grafice: fotografii, diferite
alte ilustraţii, grafice, structurarea titlurilor, a intertitlurilor, a vitrinajelor etc.).
Procesul de machetare trebuie să ia în consideraţie şi momentul
apariţiei ziarului. Dacă e cazul unui cotidian de dimineaţă, de pildă,
deoarece el se adresează, de regulă, unui cititor odihnit, curios să afle
ultimele noutăţi, dar şi puţin cam nerăbdător din această pricină, şi, tocmai
de aceea dispus să-şi înceapă lectura publicaţiei chiar în mijlocul de
transport folosit (autobuz, tramvai, metrou), textele paginilor pot fi, ca şi
titlurile lor, culese cu o literă ceva mai mică, artificiile grafice trebuie
evitate, tocmai pentru a nu îngreuna accesul şi nici cititul articolelor.
În replică, un ziar de seară se adresează unui alt cititor sau chiar
aceluiaşi de dimineaţă, dar care, de data asta, a traversat o zi de
muncă. De aici, o altă psihologie, o altă percepţie şi vizuală, aflată sub incidenţa
oboselii obişnuite, dar şi a unei anumite saturaţii informaţionale. Nici
puterea de concentrare nu mai este aceeaşi ca dimineaţa. Interesul, de data
asta, se îndreaptă spre sfera divertismentului, a lecturii cu tentă de
relaxare. De aceea, şi paginarea trebuie să ţină seama de asemenea
caracteristice şi să fie mai „aerisită”, cu imagini şi fotografii mai mari, cu
titluri în aceeaşi tonalitate, mai pregnante, cu texte culese cu literă mai
mare sau, aş spune, cu o literă care să le sporească lizibilitatea.
În sfârşit, din motive similare, adică legate de capacitatea de
receptare a cititorului, se ivesc diferenţe între publicaţiile destinate unor
beneficiari din mediul rural (mult mai puţin obişnuiţi cu exerciţiul
cititului) şi cele destinate unor cititori care au prin definiţie preocupări
intelectuale. E suficient să luăm în calcul, de pildă, litera textelor,
caracterul ei şi vom constata că pentru primii e nevoie de o literă mai
mare, iar textele, la rândul lor, sunt mai aerisit paginate.
Diferenţe apar şi în cazul formatului publicaţiei. Tabloidul,
bunăoară, impune o lectură globală, de aici apelarea de către secretarii de
redacţie la o geometrizare a paginării, la un tiraj pertinent, pregnant, la
imagini focalizate pe un detaliu semnificativ, la o amplificare a „albiturii”
care, toate la un loc pot influenţa percepţia de ansamblu.
c. Ilustraţia
Fotografia, cu deosebire, constituie punctul de atracţie a oricărei
publicaţii. Privirea cititorului de presă se îndreaptă, cu predilecţie, spre două
elemente fundamentale ale structurii grafice a paginii de ziar: fotografia
(ilustraţia ca termen generic) şi titlurile articolelor. Selecţia, pe care o
realizează instantaneu în astfel de situaţii lectorul de presă şi care se referă,
în special, la cele două elemente amintite, e tributară
tendinţei actuale de „vizualizare” a presei scrise, sub impactul foarte
puternic al televiziunii.
S-ar putea susţine faptul că în această privinţă e în joc o adevărată
filosofie a fiecărei redacţii. Realitatea a dovedit că în cadrul procesului
editorial strategia iconografică este extrem de importantă, imaginile
foto, în principal, constituind poli de atracţie foarte puternici. Într-o lume
în care vizualul (Tv în primul rând) fascinează şi acaparează, aproape
brutal, cetăţeanul, fotografia de presă a ajuns, nu în puţine situaţii, să
spună (să comunice) mai mult decât titlurile articolelor şi chiar, uneori,
decât, textele înseşi. Faptul e susţinut şi poate chiar şi amplificat deoarece
imaginea (fotografia, în principal) se percepe, se descifrează, de regulă,
mult mai uşor decât semnificaţia unui text, care poate ridica o piedică în
plus atunci când limba în care a fost redactat nu e cunoscută sau e ştiută
aproximativ de cititor. Fotografia de presă, însă, trebuie să aibă, în primul
rând, virtuţi informaţionale şi, abia apoi, să se impună prin estetica ei,
prin frumuseţea de care se vorbeşte şi care o fac plăcută privirii şi care
contribuie la atragerea ochiului celui ce parcurge paginile publicaţiei. De
aceea, întotdeauna, un fotoreporter profesionist va avea intuiţia,
capacitatea, talentul şi ştiinţa de a îmbina în cel mai înalt grad, în
fotografia obţinută, fotoinformaţia şi expresivitatea imaginii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Cernat Mihai, Conceperea şi elaborarea ziarului, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003.
Guery Louis, Le secretariat de redaction, Paris, 1995 (Biblioteca Facultăţii de
Filosofie şi Jurnalism).
PUBLICISTICA RADIO

Lector drd. SOFIA GEORGESCU

Obiective
O dată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în
masă, omenirea a păşit într-o nouă epocă, în care viteza circulaţiei
informaţionale reprezintă una dintre cele mai importante resurse, iar
procesul comunicării este vital în orice domeniu, este o premisă
func-ţional necesară în orice sistem social, este o condiţie sine qua
non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale.
Având în vedere aceste aspecte, se justifică aplecarea asupra
publicisticii, în general, şi asupra publicisticii radio, în special, asupra
studierii principalelor etape în apariţia şi dezvoltarea radioului, a rolului pe
care acesta l-a avut şi îl are la nivelul societăţii, asupra cunoaşterii genurilor
publicisticii radio, asupra criteriilor ştiinţifice de apreciere a prestaţilor
lucrătorilor de la posturile de radio publice şi private, asupra elaborării
programelor de radio, asupra modului de înfiinţare şi conducere a unui post
de radio, asupra impactului pe care publicistica radio îl are atât la nivel
individual, cât şi la nivel social.
Prezentarea şi cunoaşterea acestor probleme reprezintă şi
obiectivele cursului de Publicistică Radio.
Conţinutul cursului
I. Delimitarea obiectului de studiu al publicisticii
Mult timp, obiectul de studiu al publicisticii l-a constituit procesul de
comunicare publică, dar o dată cu dezvoltarea tehnicii, ea şi-a lărgit
graniţele ocupându-se şi de problematica societăţii informaţionale, de noile
forme şi canale de comunicare (Internet, fluxul de date transfrontalier).
Obiectul de studiu al publicisticii radio, îl constituie acelaşi proces de
comunicare, cu tot ce implică el, dar prin intermediul radioului.
II. Principalele etape în apariţia şi dezvoltarea radioului
Radiodifuziunea din zilele noastre este rezultatul unui lung proces
evoluţionist, bazat pe numeroase inovaţii tehnologice şi descoperiri
ştiinţifice.
Radiodifuziunea a reprezentat o soluţie de moment la problemele
ridicate de necesitatea oamenilor de a comunica rapid şi la distanţe mari,
o alternativă la hârtia tipărită, un instrument de securitate pentru
navigaţie (experienţa navei engleze „Republic” care a intrat în coliziune
cu nava „Florida”), iar ulterior a devenit mijloc de propagandă a teoriilor
naziste. „Cu radioul am distrus spiritul de rebeliune”, afirma Goebbels,
principalul autor al propagandei naziste.
Trecând peste metodele empirice de comunicare acustică, optică şi
chiar electrică, primul pas important în comunicarea prin intermediul
mijloacelor electronice a fost reprezentat de brevetarea în anul 1837 a
telegrafului electric.
Părintele telegrafului Samuel Morse este şi cel care realizează prima
transmisie prin intermediul telegrafului între Washington şi Baltimore la 24
mai 1844.
Treptat, telegraful a fost acceptat în lumea afacerilor şi în armată. În anul
1854 se putea telegrafia de la Bucureşti la Iaşi, Cernăuţi, Viena şi în toate marile
oraşe din Europa.
Evoluţia telegrafului ia sfârşit în anul 1872 când Edison experi-
mentează sistemul duplex, ce permitea transmiterea simultană, pe acelaşi
fir, în sensuri opuse, a doua telegrame.
După această dată în prim-planul evoluţiei mijloacelor de comu-
nicare în masă apare un alt protagonist: telefonia. Brevetat în anul 1876 de
către Alexander Bell telefonul cucereşte lumea chiar mai rapid decât
înaintaşul său.
În anii ’890 ştafeta este preluată de telegrafia fără fir. Descoperirea
undelor electromagnetice de către fizicianul Rudolf Hertz îi permite
italianului Guglielmo Marconi să construiască sistemul de telegrafie
fără fir. Astfel, vocea umană este transmisă pe calea undelor, istorică
fiind experienţa de lângă Bologna. În anul 1901 se realizează prima
transmisie transatlantică.
La confluenţa telefoniei cu telegrafia fără fir ia naştere radiofonia.
Noul mijloc de comunicare în masă nu a fost opera unui singur inventator.
Cele mai importante contribuţii le-au avut R. Hertz, Alexandr Popov (1894 –
antena), Edison (a imprimat vocea), G. Marconi „părintele radioului” cel
care a realizat sistemul cu unde scurte, prima legătură radio.
După primul război mondial, ca amuzament, în SUA şi în Anglia au fost
efectuate experimental primele transmiteri prin radio a unor cântece şi
scurte piese de radio.
Prima staţie radio a fost înfiinţată la Pittsburg în 1920, iar în ziua de
15 iunie radioul devine mijloc de comunicare în masă prin transmiterea
concertului susţinut de cântăreaţă Nellie Melba.
Un an mai târziu, în Londra îşi începe activitatea una din primele
staţii europene de radiodifuziune. Numărul staţiilor radio creşte cu
rapiditate: în 1922 se emiseseră licenţe pentru 254 de staţii. Inventarea
tranzistorului în 1947 face din radio un instrument accesibil, din punct
de vedere pecuniar, majorităţii.
Dezvoltarea televiziunii (1930), construirea radiotelescoapelor Brown
(1950), lansarea sateliţilor de telecomunicaţii în 1962 (Telstor), apariţia
internetului reprezintă celelalte verigi ale mijloacelor moderne de
comunicare în masă.
Privind această evoluţie putem afirma, fără teama de a greşi, că radioul este
una dintre treptele esenţiale în dezvoltarea comunicării de masă.
III. Structura unui post şi a unui program de radio
Viaţa unui post de radio depinde de structura sa internă, precum şi
de info-managementul acestuia: de alcătuirea unei grile de programe în care să
fie îmbinat plăcutul cu utilul, fluxul muzical cu cel informaţional.
Bineînţeles că nu există aceeaşi structură sau organigramă pentru toate
posturile de radio, dar cele mai importante departamente din interiorul
unui post de radio sunt:
Departamentul Format-Teme/Difuzare/Programare,
Departamentul Actualităţi (informaţional)
Departamentul Magazin/Rubrici, Departamentul
Muzical,
Departamentul Promovare, Reclama,
Departamentul Autopromovare,
Departamentul Anunţuri de interes public,
Sectorul Prezentare/ Programme, Inserturi,
Departamentul Producţie,
Sectorul tehnic
Anunţurile de interes public, publicitatea, autopromovarea, ma-
gazinul, rubrica, actualităţile, prezentarea (comperajul) constituie
elementele obiective ale oricărei scări-info (partea vorbită a oricărui pro-
gram). Pornind de la aceasta organigramă trebuie să punctăm specificul
activităţii fiecărui departament.
Anunţurile de interes public, noţiune preluată de la americani, se
regăsesc în programele radio europene sub formă de comentarii, de
feature, de recomandări. Când un subiect social este abordat sub forma
unui anunţ de interes public, el este introdus într-o grilă de rotaţie cu
scopul de a ajunge la un număr cât mai mare de ascultători şi prin
repetare să se mărească şansele de a penetra în mintea ascultătorilor.
Nu există nici un fel de reguli în legătură cu spaţiile ce trebuie rezervate
acestui gen de anunţuri. Importantă este selecţia temelor, sarcină ce-i
revine redactorului din acest sector. Totodată redactorul trebuie să se
ocupe de identificarea instituţiilor care oferă anunţurile de interes public,
notându-le pe acelea care solicită cu regularitate spaţii de difuzare; să
prelucreze aceste anunţuri în structuri specifice scării-info şi să le pună la
dispoziţia sectorului Programe pentru a fi luate în evidenţă şi trecute în
grila de programe
Publicitatea poate juca un rol mai mult sau mai puţin însemnat în
funcţie de mărimea postului de radio: cele locale, regionale nu numai că
difuzează foarte multă publicitate, dar de multe ori chiar şi produc
spoturi publicitare comandate de diferiţi clienţi; marile posturi de radio
sunt asistate de către agenţiile specializate. Frecvenţa cu care sunt
transmise anunţurile publicitare depinde de hotărârea conducerii şi de
puterea financiară (publicitatea reprezentând transmiterea de informaţii
plătite cu scopul de a promova un produs sau un serviciu) a fiecărui post de
radio.
Autopromovarea: Pe lângă anunţurile de interes public şi publicitate
orice post de radio poate difuza programe prin intermediul cărora să-şi
popularizeze propriile acţiuni sau să prezinte avantajele oferite de ascultare
a respectivului program.
Magazinul reprezintă un alt pilon al oricărei grile de radio care
abordează teme şi evenimente în afara ştirilor. Acestea sunt prezentate
dintr-o perspectiva inedita trezind interesul ascultătorului, oferindu-i
posibilitatea de a descoperi o serie de amănunte, informându-l şi în acelaşi
timp amuzându-l. Spaţiile oferite magazinelor depind de importanţa temei
abordate, de baza tehnica şi formatul postului
Realizatorii de magazine răspund de selectarea şi evaluarea temelor,
de tratarea şi amplasarea lor în planul de emisie, de coordonarea unei
singure emisiuni sau, în unele cazuri, de mai multe emisiuni. Din punct de
vedere tehnic, realizatorii şi reporterii trebuie să dispună atât de posibilităţi
de înregistrare cât şi de modalităţi de prelucrare ulterioară în studio.
Rubrica reprezintă un material care are repartizat un spaţiu fix de
emisie, este caracterizată de periodicitate şi care abordează teme bine
definite(horoscopul calendarul zilei). Rubricile pot fi redactate pe baza unor
planuri tematice sau de sezon, reorientându-se după un anumit
eveniment. Ca şi în cazul materialelor incluse în magazine, rubricile pot
valorifica întreaga paletă a genurilor publicistice practicate la radio,
dispunând adesea, suplimentar, de un anumit ambalaj, care permite
identificarea lor în programe.
Actualităţile însumează toate materialele vorbite care oferă informaţii
de bază: ştirile, buletinul meteo, actualitatea sportivă etc. În funcţie de
conţinut, actualităţile care prezintă ştiri se structurează după: hard news
(importanţă), follow-up (completare), şi soft news, permiţând analiza
concurenţială a buletinelor de ştiri prezentate de alte posturi de radio.
În cazul buletinelor de ştiri se iau în considerare următoarele
aspecte: ştire completă, hard news, plus insert, efect sonor de separare
(flash, cortine) ştire follow-up, ştire scurtă, soft news plus insert re-
dacţional, documentar soft news, meteo, circulaţie. Prin inserturi trebuie să
înţelegem fragmente de declaraţii sau corespondenţe externe citite de o alta
voce decât cea a prezentatorului.
Prezentarea (comperajul) are rolul de a face legătura între diversele
elemente vorbite din interiorul scării – info. Elementul de legătură este
reprezentat de timp, sloganuri şi logouri, promo, informaţii utile, titlul
piesei muzicale şi numele interpreţilor sub forma de intro (la început)
sau oudtro (la sfârşit) şi nu în ultimul rând de identificare (a postului de
radio, a emisiunii, a prezentatorului).
Chiar dacă nu este vorba, în toate cazurile, de secţii care să se poată
regăsi şi în organigramă, se consideră că orice post de radio sănătos
înglobează în structura sa cel puţin o parte dintre aceste departamente de
activitate. Bineînţeles că dacă postul de radio este mai mic, angajaţii
trebuie să-şi asume un număr mai mare de sarcini. Indiferent de mărimea
postului de radio, condiţia esenţială pentru existenţa sa este conlucrarea
dintre aceste sectoare. De exemplu sectorul Difuzare/
Programe/Format/Teme are cea mai puternică influenţă asupra reluării
subiectelor din activitatea cotidiană, asupra amplasării temelor, stabilind
raporturi bine proporţionate între fluxurile muzicale şi cele verbale,
alcătuind „rotunjimea” orelor de program. La rândul său sectorul mai sus
menţionat (ca şi celelalte) este ombilical legat de sănătatea sectorului tehnic,
orice defecţiune a necesităţilor sectorului Programe creând premisele îndeplinirii
sarcinilor din celelalte departamente.
Dincolo de buna funcţionare a structurii interne, viaţa unui post de
radio depinde şi de alte elemente: de aria de acoperire tehnică determinată
de puterea emiţătoarelor; de frecvenţa de emisie; de puterea pecuniară
(posturile publice au un alt potenţial decât cele private care se
autofinanţează, în general, din încasările provenite din publicitate); de
avantajele oferite de poziţia pe piaţa care îi conferă posibilitatea de a oferi
programe pentru diversele tipuri de public având astfel o audienţă mult mai
mare decât a altor posturi; de popularitate, şi nu în ultimul rând de politica
mass-media.
Toată „parte vorbită” dintr-o grilă radio se poate regăsi sub diferite
genuri publicistice:
Emisiunea monotematică, cea mai amplă modalitate de a trata un
eveniment, o tema din diverse unghiuri. Exemple de astfel de emisiuni
sunt: tema zilei, a săptămânii, sinteza zilei, a săptămânii, emisiuni de sezon
sau dedicate unui eveniment. În cadrul acestor emisiuni un rol important îl au
muzica, adecvată tematicii, precum şi limbajul sonor. Spaţiul acordat
emisiunilor monotematice diferă în funcţie de importanţa temei abordate.
Genul imediat următor emisiunilor monotematice, în ordinea
descrescătoare a duratei, este feature-ul, relatările care însoţesc un eveniment
(declaraţii, analize, interviuri, documentare). Între părţile componente ale unui
feature pot fi inserate elemente de comperaj sau muzicale. Deşi teoretic nu
există limită de timp pentru acest gen publicistic, totuşi în practică i se acordă un
interval cuprins între 20-30 de minute.
Relatarea este genul publicistic care nu conţine nici un fel de
inserturi şi care este cel mai frecvent întâlnit în corespondenţa radio-
fonică; spaţiul de emisie care i se acordă este cuprins între un minut şi trei
minute. Relatarea poate fi întâlnită atât în emisiunile tip magazin, cât şi în
rubrici, fiind frecvent introduse de către prezentator. Aceste texte care
sunt prezentate de către un singur prezentator şi nu conţin zgomote de
fond sau alte înregistrări sunt mai puţin atractive comparativ cu cele
«produse».
Interviul este considerat genul publicistic cel mai răspândit la radio,
fie că este vorba despre interviuri înregistrate, fie că este vorba despre
interviuri difuzate în direct. În cazul în care interlocutorii au o elocinţă
greu de stăpânit sau în cazul în care se abordează o problemă complexă
se recomandă realizarea interviului pe bandă, înainte de difuzare, pentru
a putea fi prelucrat.
Partenerii de dialog pot fi atât ascultători, experţi, cât şi proprii
corespondenţi ai postului de radio.
Un gen aparte de interviuri îl constituie „interviurile realizate cu
ascultătorii”. Acestea pot fi on-air, ascultătorii adresează invitatului din
studio întrebări în direct şi primesc tot în direct răspunsuri, sau off-air,
interlocutorii discută în culise întrebările primite de la ascultători, fără ca
acestea să fie difuzate.
Timpul ideal acordat acestui gen publicistic pare să fie trei-cinci
minute.
Call-in reprezintă un alt gen publicistic care permite intervenţia
directă a ascultătorilor pentru a-şi exprima opinia în legătură cu un subiect
foarte controversat. Înregistrarea acestor opinii se realizează cel mai
frecvent pe bandă, în afara studioului de emisie după care se grupează
într-un streif lung de zece-cincisprezece minute fiind difuzate ulterior sub
forma unui material compact. O dotare tehnică adecvată îi permite
prezentatorului să poarte personal un scurt dialog cu ascultătorii în timp ce
pe post curge o piesă muzicală. Imediat după terminarea piesei, banda
înregistrată intră pe post, ca şi cum ar fi în direct. Acest procedeu, off-air
editing permite o selectare a interlocutorilor şi creează ascultătorilor
impresia că viteza de reacţie a realizatorilor este maximă. Durata unei
intervenţii de tip call-in variază între un minut şi trei minute.
Ancheta, gen publicistic întâlnit şi în presa scrisă, realizată pe stradă,
pe eşantioane aleatoriu alese, reprezintă o altă modalitate de culegere a
opiniilor trecătorilor. Opiniile astfel adunate se prelucrează ulterior în
studiourile posturilor de radio. Prin selecţie, opiniile înregistrate şi
fonotecate corespunzător sunt puse cap la cap şi difuzate fără comentariile
reporterului. Marele neajuns, atât în cazul anchetelor realizate pe stradă,
cât şi în cazul emisiunilor call-in, este faptul că opiniile unui număr relativ
scăzut de persoane chestionate, sunt prezentate ca şi când ar fi
reprezentative. Tocmai de aceea se recomandă să se pună în evidenţă acest
lucru prin precizări redacţionale când se recurge la respectivele genuri
radiofonice.
Prin Comentariu / Notă (o îndrumare, o soluţie, chiar opinia pre-
zentatorului) redacţia are ocazia să facă dovada competenţei sale şi să
influenţeze pozitiv imaginea pe care postul de radio o are în planul
informaţiilor. Atât comentariul cât şi nota trebuie să fie clar marcate şi
ambalate corespunzător. Ele sunt concepute sub formă de materiale scrise şi
prezentate într-un interval de maxim doua minute de către prezentator sau
în unele cazuri chiar de către autor.
Insertul, unul dintre cele mai simple genuri publicistice, constă în
inserarea unui citat prin intermediul unui text de comperaj. Inclu-
derea insertului în comperaj se realizează într-un mod similar buleti
nelor de ştiri. Dimensiunea unui insert depinde de importanta conţinu
tului, dar în mod firesc nu ar trebui să fie mai scurt de zece secunde,
dar nici să depăşească douăzeci şi cinci de secunde.
Foarte importante în orice program sunt ştirile, de aceea voi
acorda mai mult spaţiu acestui gen publicistic.
Cercetarea mediului profesional al jurnaliştilor a demarat în anii
şaizeci şi a produs în deceniul următor numeroase lucrări de referinţă:
Fabricarea ştirilor – S. Cohen, J. Young – 1973 Producerea ştirilor
– G. Tuchman – 1977 Alegerea ştirilor – H. Gans – 1979
Fabricând ştirile – M. Fishman – 1980
În timpul cercetării s-a urmărit procesul prin care reprezentanţii
mass-media aleg din sutele de întâmplări anumite fapte ori personaje
pe care le transformă în produse finite, adică în ştiri.
După patru decenii de investigaţii, s-a ajuns la convingerea că în
procesul de producere a ştirilor definitorii sunt:
costurile
de producţie implicate de culegerea
şi procesarea
informaţiilor, –
dotarea
tehnică,

gusturile şi
preferinţele consumatorilor, –
convingeri
le jurnaliştilor,

restricţiile
fixate de furnizorii de publicitate, –
regulile
impuse de proprietarul instituţiei, –
presiunile
exercitate de sursele care oferă accesul la infor-maţie.
Elaborarea unei ştiri presupune existenţa informaţiei care de obicei poate
fi obţinută prin observare directă sau prin intermediul altor surse.
Dintre sursele de informare ale unui post de radio amintim: – surse
interne: reporterii, corespondenţii, colaboratorii respectivului post de
radio,
– surse externe: agenţii de presă, birouri de presă, alte medii,
- surse neidentificate sau protejate: formate din oficiali frecvent necitaţi.
Reporterul care primeşte o informaţie este obligat să o verifice prin
încrucişarea altor surse cu sursa primară. Când reporterul întâlneşte mai
multe versiuni în legătură cu un fapt, el poate difuza ştirea cu condiţia de
a cita diferitele surse. Atunci când sursa cere să i se păstreze
confidenţialitatea, reporterul hotărăşte dacă difuzează sau nu ştirea, pentru
că este pus în imposibilitatea de a cita sursa.
În lucrările de specialitate se afirmă că secretarul de presă al
preşedintelui Ford a fixat patru reguli de bază pentru reporterii de la Casa
Albă:
•Declaraţiile să fie citate şi atribuite sursei (numele, titlul
per-soanei): On the Record
•Declaraţiile să fie citate dar fără a se menţiona numele,
titlul persoanei: On background
•Declaraţiile sunt utilizate fară a fi citate şi atribuite unei
surse: On Deep background
•Informaţia este numai pentru reporteri fără a fi publicată
sau verificată: Off the Record
Este considerată o ştire bună cea care are următoarele calităţi:
exactitate - să fie construită în aşa fel încât să nu conţină presu-
puneri şi să nu se simtă implicarea reporterului;
echilibru - să fie prezentate toate aspectelor legate de evenimentul
prezentat, mai ales când este un eveniment controversat;
claritate - se are în vedere percepţia exactă a mesajului transmis,
improbabilitate prealabilă a informaţiei (noutate).
Totodată, pentru a evita orice interpretare, pentru a fi completă şi
pentru a fi considerată o ştire bună, ea trebuie să răspundă la întrebările:
,cine?" ,ce?" ,unde?" ,când?" „de ce?"
Pe baza acestor răspunsuri şi ţinând cont şi de alte elemente
(proximitate, utilitate, noutate) se realizează selecţia ştirilor
Deşi acest gen publicistic îl întâlnim şi în presa scrisă, în cazul
radioului are anumite particularităţi: structura şi formatul:
Structura este alcătuită din două elemente: lead - introducerea
(elemente definitorii) şi corpul ştirii.(informaţia propriu-zisă). Se observă
că în cazul ştirii radio nu exista titlu.
Formatul ştirii poate fi diferit în funcţie de importanţa eveni
mentului prezentat şi de modul în care acesta este difuzat:
– flash – care conţine numai elemente definitorii;
– complex – care conţine pe lângă elemente definitorii şi ele
mente de background, de fundal.
În redactarea ştirii radio trebuie să se respecte:
•tehnica piramidei răsturnate – se începe cu ceea ce este mai
important;
•trebuie relatat un singur eveniment dintr-un singur punct de vedere;
•frazele să fie scurte, brevilocvente;
•limbajul să fie alcătuit din termeni cunoscuţi, fără abrevieri;
•topica să fie normală;
•trebuie să se evite aglomerarea textului cu cifre, cu date.
Timp de câteva decenii ascultătorii s-au obişnuit să asculte buletinele de
ştiri în forma clasică: un redactor de ştiri sau prezentatorul citeşte ştirile
una după alta şi încheie cu starea vremii. Nevoia de inedit, dorinţa de a
alunga monotonia, dorinţa de a cuceri şi alte urechi a adus în prim plan, atât la
posturile publice, cât şi la cele private aşanumitele „ştiri cu insert”. Ele
folosesc scurte corespondente, alte intervenţii ca mijloc stilistic pentru
sporirea efectului de autenticitate, sunt prezentate într-o altă manieră şi sunt
realizate pe baza conceptului AIDA:
A = atenţie. În acest scop se foloseşte un ambalaj menit sa suscite
atenţia ascultătorului.
I = interes. Ambalajul trezeşte interesul în legătură cu ceea ce va
urma, cu difuzarea ştirilor.
D = dorinţa. Ştirea acoperă o necesitate manifesta de a obţine
informaţii.
A = acţiune. Din dorinţa de a fi la curent, de a fi bine informat,
ascultătorul rămâne pe lungimea de undă a respectivului post şi
acesta obţine o imagine pozitivă în domeniul informaţiei.
Prin ambalaj trebuie să înţelegem mai mult decât un simplu anunţ:
efecte sonore, semnale de pauză. Pentru a marca unitatea ştirilor
ambalajului din deschidere îi urmează adesea un element final.
În funcţie de tipul ştiri trebuie ales şi genul de insert ce urmează a fi
prezentat:
– Insertul original înlocuieşte citatul sau vorbirea indirectă şi se
materializează de cele mai multe ori în declaraţia unui om politic
sau a unui înalt funcţionar de stat în legătură cu un subiect
relevant.
– Insertul cu voice-over presupune suprapunerea unei tradu-ceri peste
banda în original, fără a fila total originalul. Insertul cu voice-over
începe după ce se difuzează primele cuvinte ale vorbitorului şi se
încheie simultan cu textul original.
– Insertul redacţional este utilizat atunci când din diferite cauze nu se
poate lua legătura cu corespondentul din teri-toriu pentru a obţine
o înregistrare pe bandă magnetică, adică un insert original. În
această situaţie rolul corespondentului este luat de reporterul
din redacţie care elaborează şi înregistrează pe bandă un fel
de corespondenţă fără a încerca să sugereze că se află la locul
evenimentului.
Utilizarea inserturilor este o adevărată provocare dacă avem în
vedere faptul ca acest procedeu pe lângă atractivitate, prezintă în acelaşi
timp şi un mare risc.
Toate emisiunile trebuie să poarte haina unui format de program,
adică să aibă o structură, un conţinut şi o formă de prezentare. Alegerea
formatului se face pe bază rezultatelor unor analize prealabile: analiza
conjuncturală (mediul tehnologic, politic, legislativ, demografic,
psihologic), analiza concurenţială (poziţia celorlalte poturi de radio, a
tuturor celorlalte mijloace de informare care pot solicita atenţia
ascultătorilor), analiza de detaliu (punctele tari şi slabe ale concurenţilor
relevanţi, structura, conţinuturile şi modurile de prezentare), analiza
clienţilor (ascultătorii – date socio-demografice, psihografice – clienţii
pentru spaţiul publicitar), analiza potenţialului existent şi poziţionarea pe
piaţă). Pornind de la rezultatele acestor analize se iau decizii clare referitoare
la conţinutul programului, la structura sa şi la modul de prezentare, avându-
se în vedere următoarele domenii: muzica, prezentarea (comperajul),
informaţia (ştiri, documentare, caleidoscop, sport), divertismentul
(concursuri, acţiuni promoţionale), mijloacele de ambalare (efectele sonore,
elementele de producţie), precum şi publicitatea.
Însuşirea şi aprofundarea acestor elemente introductive reprezintă
primii paşi ce trebuie făcuţi de cei care doresc să cunoască, să activeze, şi,
de ce nu, să „stăpânească” acest domeniu de activitate: publicistică radio.
v
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Haas, H.M., Frigge U., Zimmer G., Radio Management, Editura Polirom, 2001.
Popescu, E.G., Specificul radiofonic, Editura Teora, Bucureşti, 1998. Bertrand,
C., J., O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom,
Iaşi, 2001.
Coman, M., Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Coman, M., Manual de jurnalism, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

S-ar putea să vă placă și