Sunteți pe pagina 1din 10

Deochiul, culoarea roşie în superstiţie

Toate popoarele, şi cele moderne şi cele vechi, au


crezut şi cred că privirea ochilor are o putere magică şi
periculoasă, care nu se poate înlătura decât numai prin nişte
ceremonii particulare. Această credinţă în influenţa pe care
o poate exercita ochiul, credinţa în deochi, se urcă în
vremurile vechi până la indieni. Ea este răspândita în
Scoţia, Britania, Franţa, Portugalia, Spania, Polonia şi, mai
cu seamă, în Italia. Napolitanii pun cel mai mare crezământ
pe jettatura. La romani, Plinius ne vorbeşte de vrăjitorii
ilirieni, a căror privire ameţea pe om, ba putea să-1 şi
omoare. El crede că acei oameni aveau câte două pupile în
fiecare ochi. Romanii numeau deochiul: turpicula res sau
fascinus.
Vergilius ne spune că poporul roman credea în
înfluenţa rea a ochilor, în deochi.
În Peloponez, la turci, se crede de asemenea în deochi.
Tot aşa în Abisinia, în Arabia, în Asia Mică. La francezi,
deochiul este numit mauvais oeil; iar germanii 1-au botezat:
das Beschreien.
La germani, pentru ca copilul să fie ferit de deochiare,
se înfăşoară, când e să se boteze, cu un postav roşu .
La romani, se crede că mai toţi care au ochii verzi şi
sprâncenele îmbinate, deoache nevoie-mare - când stau şi
privesc mai mult timp o fiinţă sau un lucru şi nu zic apoi:
„Să nu-i fie de deochi!”, scuipând de trei ori. Se poate
deochia tot ceea ce este frumos, atrăgător.
Simptomele deochiului sunt: somn zbuciumat sau
insomnie, dureri de cap, dureri de inima. Se pot deochia nu
numai oamenii, dar şi vitele, care, fiind deochiate, încep să
tânjească; pasările deochiate se muscă (ciupesc) una pe
alta; stupii se pustiesc de albine; pomii se usuca ori capată
uscături; laptele nu mai dă unt ş.a.m.d. Ca să le scapi pe
toate acestea de deochiat, se recomandă să le pui fir sau ţop
roşu. Deochiul nu rezultă numai din simpla privire a celor
cu ochi deochetori, ci şi din laudele pe care ei le fac unor
fiinţe sau unor lucruri. În Vâlcea, se crede că deoache acei
ce s-au născut cu tichie pe cap. Aluatul când este deochiat
nu mai „creşte”, ci „dă îndărăt”. În Germania, se
recomandă ca atunci când duci un vas de lapte, fie plin, fie
gol, să-1 legi cu un şorţ, pe deasupra, pentru că altfel, cei ce
deoache pot să-ţi deoache şi vaca şi să-i ia şi mana.
Tot la ei se crede că dacă pui sare în putinei, laptele pe
care-1 baţi nu mai poate fi deochiat.
La francezi, se crede că eşti ferit de deochiat, dacă ai
soc împrejurul casei, dacă te îmbraci în haine pe dos, iar
untul, daca pui câteva boabe de sare în putinei.
Pentru slavii de sud, unul dintre cele mai rele spirite
este duhul care se manifestă în deochi, care are înfluenţă fie
prin reaua privire, vrajitorească, fie, mai ales, prin vorbirea
într-un ceas rău. Slavul de sud numeşte acest spirit: urok,
deochi. Spiritele rele ale deochiului aparţin ochiului rău,
vrăjitoresc, ca şi cum ar fi o emanaţiune a lui. Această
gândire, credinţă, este tot aşa de veche ca şi omenirea. Sunt
unii oameni care, fără voia lor, au o privire fermecătoare.
Oamenii cu trup frumos au să sufere multe în urma
deochiului, ba poate să li „se tragă” şi moartea. Ca să
împiedice deochiul, trebuie să se îmbrace rău, să-şi
ascundă, cum vor şti, tot ceea ce ar putea atrage privirile. E
de ajuns ca cel ce deoache să zică în sine: „A! ce frumos,
sau ce frumoasă este!” - şi deochiul e gata!
Casele care sunt deochiate când sunt noi, pot să se
dărâme. Copiii sunt cei mai expuşi să fie deochiaţi. Contra
deochiului li se leagă la gât coajă de molift. Dar şi firul sau
ţopul roşu, ori haina roşie feresc de deochiat.
Când un copil are insomnie sau are somnul zbuciumat,
sau e bolnăvicios, sau se tot vaită de cap, sau n-are foame,
sau ţipă adeseori, atunci se zice că a fost deochiat. O femeie
chemată să-i descânte, afundă în apă nişte cărbunaşi. Cu
apa în care a înecat cărbunaşii, spală faţa copilului şi îi dă
să şi bea din ea. În cărbuni crede poporul că tot mai este o
urmă din sufletul copacului şi acea urmă poate fi
întrebuinţată cu succes la feluritele descântece şi vraji, la
tămăduiri şi la aflarea viitorului.
La sârbii din sudul Ungariei, oasele de câine nu se
aruncă, ci se păstrează, îngropate la loc sigur, că sunt
„bune” de deochi la copii.
Prezervarea copiilor de deochi se face în Asia Mică
punând nămol, tină pe fruntea cea frumoasă a copiilor.
Acest lucru este identic cu benghiul nostru şi „benghiul”
care se obişnuieşte în Peloponez. Toate au drept scop
urâţirea, sluţirea obiectului sau fiinţei frumoase, pentru a nu
mai putea atrage privirile rele, deochetoare
În Vâlcea, pentru ca copilul să nu fie deochiat, i se
pune scuipat la buric. La romani, doica ungea cu scuipat
fruntea şi buzele copilului, pentru a-1 feri de ochii răi.
Deochiul, ca şi toate celelalte boli, este socotit de
romani ca o fiinţă, ca un spirit rău.
Se crede că sunt oameni care deoache cu ochiul lor cel
rău tot ceea ce este frumos şi plăcut. În antichitate, credinţa
în deochi era foarte răspandita.
Se crede, în Grecia, că o neizbândă a unei afaceri,
frigurile, cearta între doi prieteni, toate sunt datorate
deochiului.
Şi vechii evrei aveau, pe cât se pare, credinţa în
deochi.
Se crede că cineva a fost deochiat, dacă este indispus;
ţâţele unui animal care au fost atinse de cine ştie ce boală,
frunzele unui pom fructifer care cad, se îngălbenesc, se zice
că au fost deocheate. Egiptencele, când se privesc în
oglindă, pronunţă cuvintele magice, pentru a nu se deochea
singure. În India vedică, frica de deochi stăpânea poporul şi
Rig-Veda, sfătuind pe femeie la virtuţile casnice, îi
recomandă, înainte de toate, de a nu privi cu un ochi fatal
către bărbatul său. Credinţa în deochi este foarte răspândită
în „Cerescul Imperiu”, scrie Van Brandt, ministrul
Germaniei in China.
În Vâlcea, se descântă de deochetură, de deochi în
modul următor. Se ia o oală nouă, se umple cu apă şi în ea
se aruncă atâţia cărbunaşi aprinşi, câte sunt persoanele
bănuite că au deocheat. Dacă cumva vreun cărbune se
coboară la fundul oalei, asta înseamnă că persoana, pe
numele căreia s-a aruncat cărbunele a deochiat. În timpul
acesta, baba descântă de deochi; pe urmă, bolnavul care
suferă de cap şi „moare” de la inimă, este stropit cu apa în
care s-au stins cărbunii şi mai şi bea din ea. Aşa se face şi
la oameni şi la vite. Aceeaşi acţiune purificatoare, aceeaşi
putere alungătoare de duhuri şi de înfluenţe rele o găsim şi
la cei vechi în apa în care se stinsese un taciune de foc.
Descântecul de deochi este la fel şi la aromani.
Cărbunele revine adesea şi în magia slavilor de sud. În
Bosnia, regiunea deluroasă, se ghiceşte cu cărbuni, dacă un
bolnav se va însănătoşi, ori de va muri. Vrăjitorul ia doi
cărbuni aprinşi: pe unul îl numeşte moarte, iar pe celălalt
viată. Pe aceşti cărbuni îi pune într-un vas şi toarnă apă
peste ei. Dacă se întamplă şi cade la fund „cărbunele viaţă”
moare bolnavul şi viceversa. Dacă pică amândoi, e
cumpănă. În Mehedinţi, dacă împărtăşirea, pe care o pune
preotul într-un pahar cu apă, cade la fund, atunci bolnavul e
ca şi dus de pe lumea asta, femeile încep să ţipe disperate şi
bolnavii, mulţi poate, au murit numai din cauza acestei frici
superstiţioase. Dacă fărâmitura de „grijanie” şade plută pe
faţa apei, atunci pe faţa tuturor „răsare soarele”, iar
bolnavul are să se pună pe picioare.
Copilul, mai cu seamă, se crede că poate chiar să şi
moară din cauza deochiului.
În descântecul de deochi intră următoarea acţiune
divinatorie. Se topeşte o bucată de plumb şi se toarnă într-
un pahar cu apă. Plumbul, răcit în mod brusc, formează o
figură cu chip de om. Dacă figura va fi cu capul în sus, e
semn că copilul va scăpa de deochi, va trăi; de va fi cu
capul în jos, copilul va „da ortu”. În lipsa plumbului, se
poate întrebuinţa şi ceară galbenă.
Evreii cei habotnici îşi acoperă mâncarea şi o scot
bucată cu bucată, pentru a nu fi deocheaţi. Ei cred ca 90%
dintre morţi au murit de deochi şi numai 10% de alte boli.
Boala deochiului, spun ei, îţi consuma toate maruntaiele.
Turcii cred la fel. Pentru că copiii lor să nu poată fi
deocheaţi, li se pune pe cap o scufie albastră.
Cel mai bun amulet contra deochiului este, după spusa
grecilor moderni, usturoiul. Când bărbaţii se îmbracă în
haine noi, femeile pun pe furiş într-unul din buzunare
caţiva grăunţi de usturoi.
Fapt este că la ţară o haină nouă atrage privirile
ochilor răi, (deochetori). Dar vrăjitorii fug de mirosul
usturoiului. Tot în acelaşi scop, usturoiul se pune şi la gâtul
animalelor, în veşmintele copiilor.
Cercetările în Orient descoperă mereu vechi amulete
contra deochiului.
Prea puţine din supersţiile păgânismului au rămas aşa
de înfloritoare în Orient, precum a rămas deochiul.
Amuletul acesta era purtat la gât contra deochiului.
La greci şi la romani, usturoiul a fost un talisman
contra fascinării (deochiului).
Deochiul se combate şi prin ridicol: mama face pe faţa
copilului o pată de noroi.
În Corfu, pământul cu care se face acest benghi trebuie
săfie rezultat din uleiul ce arde în lampă.
Dintre toate superstiţiile, credinţa în deochi este cea
mai veche şi cea mai înrădăcinată în lumea greacă. Un
scriitor de talia lui Plutarch îi consacră unul din cele mai
stranii dialoguri din Quaestiones convivales şi se încercă să
explice această putere misterioasă dată omului, de a putea
adică să arunce, chiar fără voia sa, farmece, vrăji asupra
altuia.
Credinţa în deochi a fost constatată în Egipt, la
chaldei, la perşi. (Grecii, dupa cât se pare, n-au importat
această credinţă superstiţioasă).
Egiptenii, mai cu seamă, aveau o frică nebună de
deochi. În anumite zile: 11 şi 12 de exemplu, nu era
îngăduit să te opreşti şi să te uiţi la lucrul câmpului. În
aceste zile se credea că ochiul omenesc putea să-şi
desfăşoare înfricoşatele-i urgii al deochiului.
Tipul celui ce/celei ce deoache este, în trăsături
generice, următorul: o faţă lungă, osoasă şi slabă, piele
oacheşă, ochi foarte negri şi sprâncene îmbinate, părul
capului negru.
Ca amulet contra deochiului, la romani, este obiceiul
ca să se lege copiilor la gât un săculeţ (punga) în care se
pun câţiva cărbuni sau li se atârnă de gât usturoi de la
Rusalii. Romanii leagă o capăţână de usturoi la coada
vitelor pentru a nu fi deocheate. În Muntenia, femeile leagă
în capătul unei panglici roşii un fir de ustoroi. Panglica o
leagă la gâtul copilului pentru a fi ferit de deochi.
Transilvănenii fac contra deochiului nişte talismane în care
intra trei fire de usturoi, trei de piper, trei de grâu de
primăvară, trei de grâu de toamnă, trei boabe de tămâie, trei
de sare; trei fărâmiţe de pâine, trei bucăţele din casa
(membrana fetala) copilului.
Simptomele deochiului, după romani, sunt: dureri de
cap, căscătură continuă, ţiuirea urechilor, vărsături, febră
uşoară. Cei nervoşi slăbesc, li se aprinde faţa, ochii li se
duc în fundul capului, au slăbiciune generală. Deochiul
poate să pericliteze şi afacerile. De aceea, negustorii romani
nu-şi numară banii decât numai seara, caci altfel suma ar fi
deocheata şi vânzarea ar scădea. Tot aşa fac şi jucătorii de
cărţi: numară banii câştigaţi tocmai la sfârşitul jocului.
Negustorii evrei merg şi mai departe: ei cred că banii
scoşi din vânzare şi nenumăraţi pot să se sporească
(înmulţească).
Ciobanii nu spun niciodată numărul exact al oilor,
pentru a nu fi în primejdie să li se deoache turma.
În Vâlcea nu se spune, mai cu seama seara, numărul
hoarelor (păsărilor de curte), purceilor, mieilor s. a.
În strânsă legătură cu superstiţia deochiului stă
întrebuinţarea ca talisman, contra lui, a feluritelor lucruri
colorate roşu.
Culoarea roşie în superstiţie.
La toate popoarele, culoarea roşie trece ca un amulet
de care se nimicesc şi duhurile rele şi vrăjile cele mai
înfricoşate.
Moaşele din Bucovina, cum naşte femeia, fac un
ciucure de lână roşie şi îl bat, cu un cuişor, deasupra uşii.
În Moldova, în asemenea împrejurări, se implantă în
pragul uşii un ac cu o strămătura roşie.
În Macedonia, se pune deasupra uşii un fir de aţă albă
răsucită cu unul roşu. Şi la gâtul lehuzei se leagă un
asemenea fir format din două fire: una albă şi alta roşie.
În Ungaria, la naştere, se ţintuieşte o bucată de postav
roşu în pervazul de sus al uşii de la odaia lehuzei. Aceasta
pentru a fi ferită lehuza de duhuri rele.
Sârboaica poartă, în timpul sarcinii, pe degetul din
mijloc o legătură roşie.
În Pomerania, lehuza şi copilul ei sunt feriţi de vrăji
prin ajutorul unui fir roşu.
În toată Germania, este obiceiul ca copiilor să li se
lege o panglică roşie împrejurul gâtului sau al mâinii.
Cam aceleaşi obiceiuri le aveau vechii greci, ungurii şi
estonii de astăzi .
În Kamerunul de sud, firul roşu este înlocuit cu lemnul
roşu, care are aceeaşi întrebuinţare ca talisman.
Se pare că culoarea roşie nu-i altceva decat simbol al
jertfei sângeroase, cu care popoarele primitive cred că-şi
ispăşesc păcatele sau că îmbunează felurite duhuri pe care
le socotesc supărate din cauza purtării rele a lor.
Nouă ni se pare însă că culoarea roşie simbolizează
însăşi flacăra roşie a focului ceresc sau pământesc, care
scapă de toate relele şi de toate duhurile necurate.
La romani, mai pretutindenea, coşciugurile se îmbracă
în pânză roşie.
În Sparta, cadavrele se învăluiau în postav roşu. Tot
aşa la kabiri şi în India.
Culoarea roşie era întrebuinţată la înmormântări şi în
secolul al XV-lea în Florenţa.
Mortul era îmbrăcat într-o mantie roşie, lintoliul era
roşu; cei ce luau parte la înmormântare aveau costume
roşii.
Chiar şi la înmormântările papilor se observă acest
obicei. La înmormântarea lui Leon al Xlll-lea, după
prohodire, se puse peste cadavru un acoperământ de mătase
de culoare roşie înfocată (aprinsa). Coşciugul de asemenea
era roşu cărămiziu pe dinăuntru.
În Moldova, se crede că e bine ca în ziua de Anul Nou
să bei vin roşu, ca să ţi se înnoiască sângele.
În judeţul Vâlcea, femeile nu lasă să se stingă focul
din vatră, mai cu seamă în noaptea de Paşti.
În această noapte ele stau, în pielea goală, pe vatră, cu
focul mare şi coc, pentru prosperarea vitelor lor, turte
plămădite cu roşală, rămas de la ouă. Aceste turte le dau
vitelor să le mănânce. (Aici se poate vedea mai bine
înrudirea apropiată a focului cu culoarea roşie.)
În catacombe s-au găsit în morminte ouă roşii, care s-
au pus acolo nu numai ca hrană pentru morţi, dar şi ca
talismane împotriva duhurilor necurate şi a înfluenţelor lor.
Primăvara, dacă vezi întâi un fluture roşu, are să-ţi
meargă bine şi ai să fii sănătos tot anul şi viceversa, dacă îl
vezi galben.
În judeţul Mehedinţi mirii sunt legaţi împreună de gât
cu o panglică roşie ca să nu se deoache.
Ţiganilor le place foarte mult culoarea roşie, care, cred
ei, îi fereşte de felurite „poceli”, deochi s. a.
La romani, panglica pe care se înşiră galbenii trebuie
să fie de culoare roşie. Chiar şi firul cu care se coase
galbenul este roşu. Firul de lâniţă care se petrece prin
urechea copilului trebuie să fie roşu, pentru ca numai astfel
îl fereşte de deochi. Tot roşu trebuie să fie şi firul de care se
atârnă galbenii la urechile femeilor. Roşu este şi firul pe
care îşi înşiră fetele mărgelele şi mărgeanul.
Culoarea roşie nu s-a mulţumit numai cu domeniul
popular, superstiţios, ea a intrat şi în domeniul aristocratic.
Grimm ne relatează în cantecele populare daneze că,
se spune că eroii, pentru a se face năzdrăvani, pentru a-şi
păzi coiful şi viaţa, leagă fire de mătase roşie în jurul
coifului lor.
Într-o povestire despre lupta dintre francezi şi
brugeois, citim ca aceştia învinseră pe francezi, numai
datorită faptului că locul ocupat de ei (Brugeois) era
înconjurat de un fir de mătase roşie care avea şapte noduri,
la distanţe egale.