Sunteți pe pagina 1din 7

Imaginea de sine

Tendinţa către reflectare asupra propriei vieţi sufleteşti, asupra însuşirilor psihice, asupra
comportamentului şi acţiunilor proprii, apare odată cu preadolescenţa. Sunt însă autori (Şchiopu,
U., Verza, E., Zisulescu, Şt.) care numesc această tendinţă nu imagine de sine, ci conştiinţă de
sine.
Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa proprie se deosebeşte
substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare ce trebuie preţuită şi respectată.
Dacă luăm în consideraţie aspectele generale ale întregii perioade, se pot evidenţia o serie de
caracteristici ce îi dau o notă de specificitate în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane.
Astfel, printre cele mai semnificative sunt dezvoltarea conştiinţei şi a conştiinţei de sine, în care
sunt implicate identitatea egoului şi plasarea subiectului în realitate.
Complexitatea sinelui este dată de multitudinea elementelor distincte şi a numeroaselor şi
variatelor relaţii dintre ele. Conceptul de sine (operaţional) de lucru (working self – concept),
semnifică faptul că, în funcţie de situaţii şi episoade, noi punem “la lucru” aspecte ale sinelui
considerate ca fiind cele mai adecvate. Persoanele care au o schemă de sine săracă şi dominată
de un singur element sau de foarte puţine sunt mai vulnerabile în faţa circumstanţelor neplăcute
ale vieţii. Cineva pentru care doar valoarea profesională sau doar cea familială – ori fie chiar
amândouă – formează centrul sinelui poate avea mari deziluzii când se confruntă cu dezaprecieri
în aceste domenii.
Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de o parte, raportarea subiectului la
sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte confruntarea acestora, compararea lor cu lumea
în mijlocul căreia trăieşte. Conştiinţa de sine constă într-o serie de reflecţii , de afirmaţii, de
judecăţi cu privire la propria personalitate. Fiind o interpretare verbală, reflexivă şi introspectivă,
ea se întemeiază pe modelul Eu-lui şi pe trăsăturile personale, fiind în raport nemijlocit cu lumea
externă – conştiinţa lumii externe fără de care conştiinţa de sine nu poate avea loc.Prin conştiinţa
de sine individul îşi înţelege propria persoană ca subiect al activităţii sociale, ca membru activ şi
util al mediului social în care trăieşte.
Dezvoltarea conştiinţei de sine este determinată de mulţi factori. Un rol important îl joacă
relaţiile cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului, precum şi
aprecierea colectivului din care face parte. Comportarea în şcoală şi în afară şcolii, rezultatele la
învăţătură, îl diferenţiază de ceilalţi colegi, făcându-l să-şi dea seama că este o fiinţă cu o
anumită individualitate, care gândeşte, simte şi acţionează într-un mod specific. Critica şi
autocritica contribuie într-o largă măsură la dezvoltarea interesului faţă de propria persoană,
determinându-l pe adolescent să reflecteze asupra muncii şi comportării sale, iar mai târziu
asupra capacităţilor sale.
Conştiinţa de sine, autoreflecţia, este un proces frecvent în adolescenţă. A reflecta prea mult
asupra propriei persoane, a face multiple disecări, analize şi metaanalize (gânduri despre
gânduri) relativ la stările emoţional afetive, a te intreba mereu “de ce?” implică numeroase
impedimente în a acţiona afectiv şi chiar în a te cunoaşte mai bine. Autoreflecţia sporită nu duce
la o conştiinţă de sine mai accentuată şi realistă. Nu o implică în mod necesar însă între cele două
procese există o corelaţie directă pozitivă.
În adolescenţă, tânărul îşi dă seama mai bine dacă gândeşte corect sau fals asupra diferitelor
probleme, dacă îşi iubeşte părinţii, profesorii, colegii, dacă are voinţă tenace sau slabă, dacă este
călăuzit de simţul datoriei ori este un om care se eschivează de la muncă, dacă este principial sau
dacă există o mare deosebire între ceea ce gândeşte şi ceea ce face.
Unii psihologi, ca de exemplu Ch. Bühler , susţin că un factor care nu a fost îndeajuns observat,
dar care este foarte important pentru descoperirea propriei vieţi interioare, îl constituie propria
cameră, în care adolescentul are ocazia să mediteze asupra sa.
Un alt factor important care contribuie la orientarea adolescentului spre reflectarea de sine îl
constituie lectura, întrucât aceasta nu este decât un răspuns la propriile preocupări, la problemele
care îl frământă. Analiza conţinutului lecturii poate aduce câteodată o emoţie atât de puternică,
încât îi prilejuieşte adolescentului reflecţii profunde asupra propriilor sale stări sufleteşti ori
asupra comportamentului.
Momentul reflecţiei de sine nu este indiferent, ci este determinat de o anumită dispoziţie
sufletească, când subiectul este liniştit, calm, lipsit de agitaţie sau nepreocupat de anumite idei,
cu alte cuvinte implică anumite condiţii favorizante. Oboseala, temperatura nepotrivită, boala
sunt condiţii nefavorabile reflecţiei de sine, ca şi anumite preocupări, agitaţia etc.
Interesant este efectul pe care reflecţia de sine îl are asupra diferitelor persoane. Astfel pentru
unii ea are efect tonic, ducând la înviorare, curaj, optimism, speranţă, în timp ce altora le
provoacă stări depresive, de melancolie, de teamă. Ca efect negativ al reflecţiei de sine, unii
adolescenţi indică melancolia, descurajarea, îndepărtarea de la luptă şi de la acţiune, în general.

Factorii care influenţează formarea imaginii de sine


Imaginea de sine se formează din evoluţia şi interacţiunea factorilor externi şi factorilor interni.
Factorii externi se constituie din evenimentele, experienţele şi consecinţele ce structureză din
exterior imaginea de sine. Există o serie de evenimente care influenţează felul în care ne
percepem pe noi, felul în care abordăm lumea. Putem suferi intervenţia lor directă, trăind
consecinţele directe ale propriilor acţiuni şi participând la evenimente sau putem învăţa indirect,
observând comportamentul şi rezultatele obţinute de alţii.
Imaginea de sine este influenţată şi de un alt set de factori: factorii interni, reacţiile interioare ce
reprezintă un răspuns la evenimentele externe. Acestea sunt procese concrete care au loc în
interiorul nostru şi care determină modul în care ne percepem locul în ierarhia acestei lumi şi
dreptul nostru la ceva mai bun.
Factorii interni cuprind lucrurile pe care ni le spunem, lucrurile pe care le credem despre noi
înşine, tot dialogul interior care influenţează imaginea de sine. Aceşti factori interni includ şi
conţinutul adevărului personal.
Modul cum se percepe un individ pe el insuşi este extrem de important. Informaţiile despre sine
stocate în memorie reprezintă conceptul de sine. Conceptul de sine al indivizilor este în cea mai
mare parte complex, numărul schemelor de sine este relativ mare. Schemele despre sine
reprezintă cantitatea de impresii formate despre sine. Deţinem trei tipuri de scheme despre sine :
● sinele real – informaţii despre felul în care ne percepem şi ne evaluăm în mod real la un
moment dat;
● sinele ideal – informaţii despre cum ar trebui să fie în viitor;
● sinele cuvenit – ceea ce crede persoana că ar trebui să devină.
Eşecul în rezolvarea prăpastiei dintre sinele real şi sinele ideal poate produce dezamăgire,
insatisfacţie sau tristeţe. Eşecul la închiderea prăpastiei dintre sinele real şi cel ideal va avea ca
rezultat frica, anxietatea sau mânia .
Conceptul de sine al unei persoane ia naştere din interacţiunile cu alţi oameni, rezultate din
condiţiile de valoare interiorizate. Abordarea umanistă a conceptului despre sine pune accent pe
recompensa pozitivă condiţionată din partea altor persoane importante. Când un individ primeşte
o recompensă pozitivă condiţionată, sinele său real este în concordanţă cu sinele ideal şi
rezultatul constă într-o bună stare de echilibru mental. Dacă un individ nu s-a bucurat de o
recompensă pozitivă condiţionată, el va căuta în mod continuu să obţină aprobarea altor indivizi.
Aceasta va duce la o apreciere de sine scăzută.
Aprecierea de sine este considerată o altă faţetă a sinelui şi reprezintă evaluările pe care le facem
despre noi înşine, putând să aibă avea o influenţă profundă asupra comportamentului.

Concepţia despre sine este reprezentată de ideea pe care o ai despre tine însuţi şi despre cine eşti.
Dacă nu am avea o concepţie despre sine, ne-ar fi foarte dificil să luăm decizii în legătură cu
ceea ce avem de făcut şi să interacţionăm cu alte persoane. Concepţia despre sine include tot
ceea ce ştii sau crezi despre tine însuţi – credinţele, dorinţele, caracteristicile, sentimentele, chiar
imaginea despre tine pe care o prezinţi celorlalţi.
Concepţia despre sine a omului are mai multe laturi. Există latura obiectivă, pe care o numim
imagine de sine; latura evaluativă, numită stimă de sine; latura legată de competenţele şi
abilităţile noastre, numită conştiinţa propriei eficienţe; latura legată de felul în care te identifici
cu grupurile sociale, numită identificare socială şi modul în care sentimentul de sine a fost
modelat de contextul cultural în care am crescut.
Dezvoltarea conştiinţei de sine mai este determinată şi de alţi factori. De exemplu, un rol
important îl joacă relaţiile cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca
adolescentului, precum şi aprecierea colectivului din care face parte. Comportarea în şcoală şi în
afară de şcoală, rezultatele la învăţătură îl diferenţiază de ceilalţi colegi, făcându-l să-şi dea
seama că este o fiinţă cu o anumită individualitate, care gândeşte, simte şi acţionează într-un mod
specific.
În adolescenţă tânărul îşi dă seama mai bine dacă gândeşte corect sau fals asupra a diferite
probleme, dacă îşi iubeşte părinţii, profesorii, colegii, dacă are voinţă tenace sau slabă, dacă este
călăuzit de simţul datoriei sau este un om care se eschivează de la muncă, dacă este principial sau
dacă este o mare deosebire între ceea ce gândeşte şi ceea ce face.
Unii psihologi, ca de exemplu Ch. Bühler , susţin că un factor care nu a fost îndeajuns observat,
dar care este foarte important pentru descoperirea propriei vieţi interioare, îl constituie propria
cameră, în care adolescentul are ocazia să mediteze asupra sa.
Un alt factor important care contribuie la orientarea adolescentului spre reflectarea de sine îl
constituie lectura, întrucât aceasta nu este decât un răspuns la propriile preocupări, la problemele
care îl frământă. Analiza conţinutului lecturii poate aduce câteodată o emoţie atât de puternică,
încât îi prilejuieşte adolescentului reflecţii profunde asupra propriilor sale stări sufleteşti ori
asupra comportamentului.
Momentul reflecţiei de sine nu este indiferent, ci este determinat de o anumită dispoziţie
sufletească, când subiectul este liniştit, calm, lipsit de agitaţie sau nepreocupat de anumite idei,
cu alte cuvinte implică anumite condiţii favorizante. Oboseala, temperatura nepotrivită, boala
sunt condiţii nefavorabile reflecţiei de sine, ca şi anumite preocupări, agitaţia etc.
Interesant este efectul pe care reflecţia de sine îl are asupra diferitelor persoane. Astfel pentru
unii ea are efect tonic, ducând la înviorare, curaj, optimism, speranţă, în timp ce altora le
provoacă stări depresive, de melancolie, de teamă. Ca efect negativ al reflecţiei de sine, unii
adolescenţi indică melancolia, descurajarea, îndepărtarea de la luptă şi de la acţiune, în general.
Un alt autor, Tiberiu Rudică, afirmă că la formarea imaginii de sine îşi aduc contribuţia atât
condiţionări exterioare, cât şi interioare. O pondere deosebită în cadrul condiţionărilor exterioare
o au diferitele greşeli de educaţie existente în unele medii familiale sau şcolare . Astfel de greşeli
pot fi comise, de exemplu, atunci când din lipsa de tact a adultului, un copil care suferă de un
defect fizic sau psihic minor este “ajutat”, prin remarci ironice, să se fixeze asupra defectului
respectiv şi să-l transforme tot mai mult într-un subiect de meditaţie şi de suferinţă personală.
Aceste greşeli vor duce la formarea unei imagini de sine negative şi la apariţia complexului de
inferioritate.
De asemenea, un regim de viaţă familială excesiv de sever, aplicat de părinţi foarte ambiţioşi, îl
fac pe adolescent atât de timorat, de înspăimântat de eventualitatea unui eşec, încât în aşteptarea
evenimentului respectiv, imaginaţia sa elaborează o mulţime de temeri, de întrebări şi îngrijorări.
Timorarea, frica pe care i-au insuflat-o părinţii de a nu greşi, dau frâu liber la tot felul de
plăsmuiri care “fixează” în conştiinţă o imagine exagerată despre risc, despre un eşec posibil.
Invers, un premiu, o laudă, pot stimula încrederea în sine a adolescentului, dându-i o bună opinie
asupra propriei persoane, chiar dacă înainte avea una mediocră. Din aprobarea sau dezaprobarea
socială reies sentimentele de îndrăzneală, respectiv de deprimare ori dezolare, de orgoliu,
vanitate, dar şi de umilinţă, modestie, timiditate.
Nu mai puţin complexe sub raport psihologic sunt efectele pe care le au condiţionările interioare
asupra formării imaginii de sine. Vom aminti doar particularităţile psihologice individuale care
influenţează negativ imaginea de sine, urmând să le detaliem într-un capitol următor. Aceste
particularităţi sunt: introspectarea exagerată şi repetată, hiperemotivitatea, lipsa de încredere în
sine.

Imaginea despre sine este alcătuită dintr-un set de descrieri despre felul în care eşti. În ea sunt
incluse informaţii despre sinele corporal, precum greutatea, culoarea părului sau a ochilor şi
sexul. Sunt informaţii personale despre cunoştinţele şi abilităţile noastre, despre ceea ce ne place
şi ce nu şi despre atitudinile noastre. Mai sunt informaţii sociale despre noi, cum ar fi relaţiile cu
alţi oameni.
Imaginea de sine mai cuprinde informaţii obiective despre noi în relaţiile cu societatea extinsă
căreia îi aparţinem. Toate acestea compun imaginea de sine şi formează o bază importantă pentru
concepţia despre sine.
Imaginea de sine se conturează în parte din propria noastră experienţă, dar rezultă şi din modul în
care ceilalţi oameni se comportă faţă de noi. Cooley (1902) considera că noi dezvoltăm un fel de
“sine în oglindă”, o imagine de sine bazată pe modul în care credem că ne văd ceilalţi. Aceasta
înseamnă că imaginea de sine este puternic modelată de reacţiile celorlalţi, ca şi de propriile
noastre cunoştinţe.
G.H. Mead (1934) accentuează de asemenea faptul că imaginea de sine este foarte puternic
influenţată de contextul social şi de modul în care ceilalţi reacţionează faţă de noi. O parte a
motivului pentru care reacţiile celorlalţi ne influenţează atât de mult se datorează faptului că
imaginea de sine este foarte strâns legată de o altă latură a concepţiei despre sine – stima de sine.
Concepţia despre sine nu este chiar obiectivă. Ea include şi o latură evaluativă, numită stimă de
sine (self – esteem).
Imaginea de sine se referă la modul subiectiv (nu doar fizic) de reprezentare şi de evaluare pe
care individul şi le face asupra lui însuşi în diferite etape ale dezvoltării sale şi în diferite situaţii
în care el se află. Cu alte cuvinte, ea se referă la perspectiva individuală asupra propriei
personalităţi.

Stima de sine este rezultatul estimării propriei valori. Ea e dimensiunea evaluativă şi afectivă a
eului, care se manifestă ca satisfacţie sau insatisfacţie pe care omul o asociază imaginii de sine,
conştient sau nu.
Stima de sine este un element fundamental pentru oricare fiinţă umană, indiferent că e copil,
adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilităţi.
Ideea că oamenii au nevoie de stimă de sine nu este nouă în psihologie. În urmă cu un secol se
considera că “stima de sine e o dotare elementară a condiţiei umane”. Alţi autori apreciau stima
de sine ca fiind un factor de protecţie împotriva angoasei existenţiale, atunci când omul e
confruntat cu propria fragilitate şi cu condiţia sa de muritor.

Indicatorii constituirii imaginii de sine

În formarea imaginii de sine, se parcurg mai multe etape:


1. Eul, în viziunea propriei persoane. Aceasta îşi construieşte propria imagine ca personalitate, în
ansamblu. Este modul în care ne descriem pe noi înşine, tipul de persoană care credem că
suntem. Se formează astfel reprezentarea noastră despre noi înşine, o imagine sau ceea ce noi
considerăm că ne este caracteristic, că ne defineşte.
Ca rezultat al acestei prime etape în construirea imaginii de sine se formează şi aprecierea
propriei asupra acesteia: ne place sau nu ne place ceea ce credem noi înşine că suntem.
2. Celălalt, conştientizarea faptului că acesta realizează asupra noastră o judecată ce are la bază
modul în care persoana noastră este percepută. Imaginea pe care celălalt şi-o formează despre noi
poate corespunde sau nu imaginii construite de noi înşine.În plus, celălalt îşi poate exprima, într-
o modalitate sau alta, judecata sa asupra noastră. Este de ştiut că dacă unei persoane i se va spune
în mod repetat “eşti frumoasă”, aceasta va ajunge în cele din urmă să creadă acest lucru. În plus,
dacă şi faptele, realitatea vor susţine ideea, aceasta se transformă în convingere de nezdruncinat.
Dinspre celălalt înspre sine, la întrebările “cine sunt eu?”, “cum sunt
eu?”, pot veni două categorii de răspunsuri:
● judecăţi subiective
● fapte ce pot fi verificate
3. Reflecţia eului asupra imaginii de sine, din perspectiva corespondenţei sau necorespondenţei
între aceasta şi judecata celuilalt. Această apreciere poate da naştere unor sentimente pozitive sau
negative.
Aprecierea depinde la rândul său de tipul de personalitate a fiecăruia dintre noi şi are consecinţe
importante cu privire la adaptare şi integrare socială.
Imaginea de sine se formează şi se dezvoltă prin raportarea persoanei la diferite grupuri. Este
vorba mai întâi de ceea ce numim grupuri primare, care constituie anturajul apropiat, familia,
prietenii, la care individul este ataşat oferindu-i sentimentul apartenenţei comunitare. Urmează
grupurile secundare, formate pe baza unei similitudini de practică (grupuri de muncă, grupuri
religioase, organizaţii politice). Cele două tipuri de grupuri influenţează diferit formarea imaginii
de sine.
Natura stimei de sine (fragmentară, care se referă doar la anumite aspecte ale imaginii de sine
sau globală), nivelul ei (redus, mediu, ridicat) şi procesele de autoevaluare, nu sunt aceleaşi la
aceeaşi vârstă.
La preşcolari sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine o constituie evaluările
părinţilor. Mesajele transmise de aceştia sunt interiorizate de către copil, conducând la
sentimentul de inadecvare sau de adecvare ca persoană. Mesajele care pot influenţa negativ
imaginea de sine sunt: gesturi de interzicere, ameninţări cu abandonuri (“dacă nu faci asta, nu te
mai iubesc”), deficite ale stilului de relaţionare părinte-copil, etichetarea copilului,
nediferenţierea între comportament şi persoană.
La şcolari sursa de formare a stimei de sine se extinde la grupul de prieteni, şcoală, alte persoane
din viaţa lor. Autoevaluarea e încă ancorată în caracteristici fizice (“Sunt la fel de puternic ca
Florin şi el face judo”) sau situaţionale (“Ieri am fost cel mai bun la mate”).
La adoscelenţi globalitatea evaluării de sine se accentuează şi are ca repere trăsăturile interne şi
stabile. La vârsta copilăriei şi adolescenţei este, de asemenea, foarte importantă susţinerea venită
din partea anturajului (familie, prieteni). Cercetările confirmă faptul că tinerii şi copiii care
percep că sunt iubiţi şi acceptaţi aşa cum sunt, au stima de sine mai ridicată decât cei care,
obiectiv sau subiectiv, acuză lipsa acestui suport.
Cu un nivel scăzut al stimei de sine sunt şi copiii care simt că pentru a fi apreciaţi sunt
condiţionaţi de anturaj (performanţe şcolare, activităţi extraşcolare, relaţii sociale subiective) sau
de grup (solidarizare, uniformizare, acte antisociale).
Nivelul stimei de sine depinde de aceste două estimări, ele necompensându-se una pe alta. La
debutul adolescenţei se produce o scădere a stimei de sine, deoarece autoestimarea nu mai
găseşte aceleaşi puncte de sprijin ca în trecut (alte lucruri trec pe primul loc în ierarhia
activităţilor), iar deplasarea interesului de la anturajul familial la cel al prietenilor poate duce la
apariţia unor neînţelegeri sau chiar rupturi.
Această perioadă de declin firesc al stimei de sine dispare treptat în condiţiile unei evoluţii
normale a valorizării de sine şi a relaţionării sociale, ceea ce se întâmplă cu marea majoritate a
adolescenţilor.
Dispoziţia de a se autoevalua este învăţată în procesul socializării, când persoana devine
conştientă de propria valoare prin raportare la ceilalţi. Calitatea gândurilor şi a sentimentelor
despre sine este rezultatul experienţei anterioare în care succesul sau eşecul îndeplinirii
scopurilor şi sarcinilor au un rol determinant. Aceasta stimulează persoana să se comporte în
maniera care îi permite să îşi întărească imaginea de sine.
Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are copilul şi din
acţiunile pe care le realizează şi la care participă. Experienţele din timpul copilăriei au un rol
esenţial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele şi eşecurile din copilărie, precum şi
modalităţile de reacţie a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el.
Atitudinile părinţilor, ale profesorilor, colegilor, fraţilor, prietenilor, contribuie la crearea
imaginii de sine a copilului. Calitatea acestei imagini determină nivelul stimei de sine.
Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi de încredere în forţele proprii. Ea se
asociază cu aşteptarea succesului, cu optimism în ceea ce priveşte performanţele viitoare, cu
lupta pentru atingerea scopului şi persistenţa în depăşirea obstacolelor. O stimă de sine pozitivă
şi realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile şi abilitatea de a face faţă presiunii
grupului.
Caracteristicile persoanelor cu stimă de sine pozitivă:
 Îşi asumă responsabilităţi (“pot să fac asta şi singur”);
 Se comportă independent (“mă descurc şi singur”);
 Sunt mândre de realizările lor (“sunt important”);
 Nu au probleme cu implicarea în sarcini noi (“pot să fac acest lucru”);
 Îşi exprimă emoţiile pozitive şi negative (“mă simt bine aşa cum sunt”, “mă deranjează când
vorbeşti aşa cu mine”);
 Recunosc când au nevoie de ajutor şi nu se sfiesc să-l ceară (“am nevoie de ajutorul tau”);
 Nu au dificultăţi în a-şi susţine punctul de vedere (“eu cred că…”);

Experienţele care ajută la dezvoltarea unei stime de sine echilibrate sunt: încurajarea, lauda, a fi
ascultat, respectul, atenţia, prietenii de încredere.
Persoanele cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroase şi au frecvente trăiri afective negative de
tipul depresiei, anxietăţii, maniei, de cele mai multe ori cauzate de experienţe negative şi datorită
anticipării eşecului. Astfel de persoane gândesc adesea despre ele însele: “Nu sunt bun de
nimic”, “Nimeni nu mă place”, “Sunt urât”, “Sunt un prost”.
Caracteristicile persoanelor cu stimă de sine scăzută:
 Sunt nemulţumite de felul lor de a fi (“nu sunt bun de nimic, nu am nici o calitate”);
 Evită să se implice în rezolvarea unor sarcini noi “Nu are rost să mă apuc de asta, nu o să
reuşesc să o termin”;
 Se simt neiubite şi nevaloroase “Nimeni nu mă iubeşte”, “Sunt antipatic”, “Nimeni nu vrea să
fie prietenul meu”;
 Îi blamează pe ceilalţi pentru nerealizările lor “Profesorul m-a nedreptăţit, de aceea am nota
mică la lucrare”;
 Pretind că sunt indiferente emoţional “Puţin îmi pasă că am luat o nota mică la… Nu mă
interesează. Nu are importanţă”;
 NU pot tolera un nivel mediu de frustrare “Nu pot să învăţ, nu înţeleg nimic”;
 Sunt uşor influenţabili ‘Prietenii mei cred că e mai bine să… şi să …’;
 Nu îşi asumă responsabilităţile, este prea “cuminte” sau prea rebel, nepăsător.

Experienţele care favorizează formarea unei stime de sine scăzute: criticile dese, vorbitul pe un
ton ridicat, ignorarea, ridiculizarea, aşteptările de a fi “perfect”, eşecurile în activităţile
extraşcolare şi şcolare, comparaţiile frecvente între fraţi, standardele exagerate ale părinţilor
privitor la performanţele şcolare.
Riscurile unei stime de sine scăzute: probleme emoţionale, probleme de comportament
(agresivitate, eşec şcolar, abandon şcolar), creşterea riscului consumului de alcool, droguri,
tutun, implicarea în activitaţi sexuale de risc, imaginea corporală negativă, tulburări alimentare
(anorexie, bulimie), suicid.