Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Tendinţa către reflectare asupra propriei vieţi sufleteşti, asupra însuşirilor psihice, asupra
comportamentului şi acţiunilor proprii, apare odată cu preadolescenţa. Sunt însă autori (Şchiopu,
U., Verza, E., Zisulescu, Şt.) care numesc această tendinţă nu imagine de sine, ci conştiinţă de
sine.
Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa proprie se deosebeşte
substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare ce trebuie preţuită şi respectată.
Dacă luăm în consideraţie aspectele generale ale întregii perioade, se pot evidenţia o serie de
caracteristici ce îi dau o notă de specificitate în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane.
Astfel, printre cele mai semnificative sunt dezvoltarea conştiinţei şi a conştiinţei de sine, în care
sunt implicate identitatea egoului şi plasarea subiectului în realitate.
Complexitatea sinelui este dată de multitudinea elementelor distincte şi a numeroaselor şi
variatelor relaţii dintre ele. Conceptul de sine (operaţional) de lucru (working self – concept),
semnifică faptul că, în funcţie de situaţii şi episoade, noi punem “la lucru” aspecte ale sinelui
considerate ca fiind cele mai adecvate. Persoanele care au o schemă de sine săracă şi dominată
de un singur element sau de foarte puţine sunt mai vulnerabile în faţa circumstanţelor neplăcute
ale vieţii. Cineva pentru care doar valoarea profesională sau doar cea familială – ori fie chiar
amândouă – formează centrul sinelui poate avea mari deziluzii când se confruntă cu dezaprecieri
în aceste domenii.
Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de o parte, raportarea subiectului la
sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte confruntarea acestora, compararea lor cu lumea
în mijlocul căreia trăieşte. Conştiinţa de sine constă într-o serie de reflecţii , de afirmaţii, de
judecăţi cu privire la propria personalitate. Fiind o interpretare verbală, reflexivă şi introspectivă,
ea se întemeiază pe modelul Eu-lui şi pe trăsăturile personale, fiind în raport nemijlocit cu lumea
externă – conştiinţa lumii externe fără de care conştiinţa de sine nu poate avea loc.Prin conştiinţa
de sine individul îşi înţelege propria persoană ca subiect al activităţii sociale, ca membru activ şi
util al mediului social în care trăieşte.
Dezvoltarea conştiinţei de sine este determinată de mulţi factori. Un rol important îl joacă
relaţiile cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului, precum şi
aprecierea colectivului din care face parte. Comportarea în şcoală şi în afară şcolii, rezultatele la
învăţătură, îl diferenţiază de ceilalţi colegi, făcându-l să-şi dea seama că este o fiinţă cu o
anumită individualitate, care gândeşte, simte şi acţionează într-un mod specific. Critica şi
autocritica contribuie într-o largă măsură la dezvoltarea interesului faţă de propria persoană,
determinându-l pe adolescent să reflecteze asupra muncii şi comportării sale, iar mai târziu
asupra capacităţilor sale.
Conştiinţa de sine, autoreflecţia, este un proces frecvent în adolescenţă. A reflecta prea mult
asupra propriei persoane, a face multiple disecări, analize şi metaanalize (gânduri despre
gânduri) relativ la stările emoţional afetive, a te intreba mereu “de ce?” implică numeroase
impedimente în a acţiona afectiv şi chiar în a te cunoaşte mai bine. Autoreflecţia sporită nu duce
la o conştiinţă de sine mai accentuată şi realistă. Nu o implică în mod necesar însă între cele două
procese există o corelaţie directă pozitivă.
În adolescenţă, tânărul îşi dă seama mai bine dacă gândeşte corect sau fals asupra diferitelor
probleme, dacă îşi iubeşte părinţii, profesorii, colegii, dacă are voinţă tenace sau slabă, dacă este
călăuzit de simţul datoriei ori este un om care se eschivează de la muncă, dacă este principial sau
dacă există o mare deosebire între ceea ce gândeşte şi ceea ce face.
Unii psihologi, ca de exemplu Ch. Bühler , susţin că un factor care nu a fost îndeajuns observat,
dar care este foarte important pentru descoperirea propriei vieţi interioare, îl constituie propria
cameră, în care adolescentul are ocazia să mediteze asupra sa.
Un alt factor important care contribuie la orientarea adolescentului spre reflectarea de sine îl
constituie lectura, întrucât aceasta nu este decât un răspuns la propriile preocupări, la problemele
care îl frământă. Analiza conţinutului lecturii poate aduce câteodată o emoţie atât de puternică,
încât îi prilejuieşte adolescentului reflecţii profunde asupra propriilor sale stări sufleteşti ori
asupra comportamentului.
Momentul reflecţiei de sine nu este indiferent, ci este determinat de o anumită dispoziţie
sufletească, când subiectul este liniştit, calm, lipsit de agitaţie sau nepreocupat de anumite idei,
cu alte cuvinte implică anumite condiţii favorizante. Oboseala, temperatura nepotrivită, boala
sunt condiţii nefavorabile reflecţiei de sine, ca şi anumite preocupări, agitaţia etc.
Interesant este efectul pe care reflecţia de sine îl are asupra diferitelor persoane. Astfel pentru
unii ea are efect tonic, ducând la înviorare, curaj, optimism, speranţă, în timp ce altora le
provoacă stări depresive, de melancolie, de teamă. Ca efect negativ al reflecţiei de sine, unii
adolescenţi indică melancolia, descurajarea, îndepărtarea de la luptă şi de la acţiune, în general.
Concepţia despre sine este reprezentată de ideea pe care o ai despre tine însuţi şi despre cine eşti.
Dacă nu am avea o concepţie despre sine, ne-ar fi foarte dificil să luăm decizii în legătură cu
ceea ce avem de făcut şi să interacţionăm cu alte persoane. Concepţia despre sine include tot
ceea ce ştii sau crezi despre tine însuţi – credinţele, dorinţele, caracteristicile, sentimentele, chiar
imaginea despre tine pe care o prezinţi celorlalţi.
Concepţia despre sine a omului are mai multe laturi. Există latura obiectivă, pe care o numim
imagine de sine; latura evaluativă, numită stimă de sine; latura legată de competenţele şi
abilităţile noastre, numită conştiinţa propriei eficienţe; latura legată de felul în care te identifici
cu grupurile sociale, numită identificare socială şi modul în care sentimentul de sine a fost
modelat de contextul cultural în care am crescut.
Dezvoltarea conştiinţei de sine mai este determinată şi de alţi factori. De exemplu, un rol
important îl joacă relaţiile cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca
adolescentului, precum şi aprecierea colectivului din care face parte. Comportarea în şcoală şi în
afară de şcoală, rezultatele la învăţătură îl diferenţiază de ceilalţi colegi, făcându-l să-şi dea
seama că este o fiinţă cu o anumită individualitate, care gândeşte, simte şi acţionează într-un mod
specific.
În adolescenţă tânărul îşi dă seama mai bine dacă gândeşte corect sau fals asupra a diferite
probleme, dacă îşi iubeşte părinţii, profesorii, colegii, dacă are voinţă tenace sau slabă, dacă este
călăuzit de simţul datoriei sau este un om care se eschivează de la muncă, dacă este principial sau
dacă este o mare deosebire între ceea ce gândeşte şi ceea ce face.
Unii psihologi, ca de exemplu Ch. Bühler , susţin că un factor care nu a fost îndeajuns observat,
dar care este foarte important pentru descoperirea propriei vieţi interioare, îl constituie propria
cameră, în care adolescentul are ocazia să mediteze asupra sa.
Un alt factor important care contribuie la orientarea adolescentului spre reflectarea de sine îl
constituie lectura, întrucât aceasta nu este decât un răspuns la propriile preocupări, la problemele
care îl frământă. Analiza conţinutului lecturii poate aduce câteodată o emoţie atât de puternică,
încât îi prilejuieşte adolescentului reflecţii profunde asupra propriilor sale stări sufleteşti ori
asupra comportamentului.
Momentul reflecţiei de sine nu este indiferent, ci este determinat de o anumită dispoziţie
sufletească, când subiectul este liniştit, calm, lipsit de agitaţie sau nepreocupat de anumite idei,
cu alte cuvinte implică anumite condiţii favorizante. Oboseala, temperatura nepotrivită, boala
sunt condiţii nefavorabile reflecţiei de sine, ca şi anumite preocupări, agitaţia etc.
Interesant este efectul pe care reflecţia de sine îl are asupra diferitelor persoane. Astfel pentru
unii ea are efect tonic, ducând la înviorare, curaj, optimism, speranţă, în timp ce altora le
provoacă stări depresive, de melancolie, de teamă. Ca efect negativ al reflecţiei de sine, unii
adolescenţi indică melancolia, descurajarea, îndepărtarea de la luptă şi de la acţiune, în general.
Un alt autor, Tiberiu Rudică, afirmă că la formarea imaginii de sine îşi aduc contribuţia atât
condiţionări exterioare, cât şi interioare. O pondere deosebită în cadrul condiţionărilor exterioare
o au diferitele greşeli de educaţie existente în unele medii familiale sau şcolare . Astfel de greşeli
pot fi comise, de exemplu, atunci când din lipsa de tact a adultului, un copil care suferă de un
defect fizic sau psihic minor este “ajutat”, prin remarci ironice, să se fixeze asupra defectului
respectiv şi să-l transforme tot mai mult într-un subiect de meditaţie şi de suferinţă personală.
Aceste greşeli vor duce la formarea unei imagini de sine negative şi la apariţia complexului de
inferioritate.
De asemenea, un regim de viaţă familială excesiv de sever, aplicat de părinţi foarte ambiţioşi, îl
fac pe adolescent atât de timorat, de înspăimântat de eventualitatea unui eşec, încât în aşteptarea
evenimentului respectiv, imaginaţia sa elaborează o mulţime de temeri, de întrebări şi îngrijorări.
Timorarea, frica pe care i-au insuflat-o părinţii de a nu greşi, dau frâu liber la tot felul de
plăsmuiri care “fixează” în conştiinţă o imagine exagerată despre risc, despre un eşec posibil.
Invers, un premiu, o laudă, pot stimula încrederea în sine a adolescentului, dându-i o bună opinie
asupra propriei persoane, chiar dacă înainte avea una mediocră. Din aprobarea sau dezaprobarea
socială reies sentimentele de îndrăzneală, respectiv de deprimare ori dezolare, de orgoliu,
vanitate, dar şi de umilinţă, modestie, timiditate.
Nu mai puţin complexe sub raport psihologic sunt efectele pe care le au condiţionările interioare
asupra formării imaginii de sine. Vom aminti doar particularităţile psihologice individuale care
influenţează negativ imaginea de sine, urmând să le detaliem într-un capitol următor. Aceste
particularităţi sunt: introspectarea exagerată şi repetată, hiperemotivitatea, lipsa de încredere în
sine.
Imaginea despre sine este alcătuită dintr-un set de descrieri despre felul în care eşti. În ea sunt
incluse informaţii despre sinele corporal, precum greutatea, culoarea părului sau a ochilor şi
sexul. Sunt informaţii personale despre cunoştinţele şi abilităţile noastre, despre ceea ce ne place
şi ce nu şi despre atitudinile noastre. Mai sunt informaţii sociale despre noi, cum ar fi relaţiile cu
alţi oameni.
Imaginea de sine mai cuprinde informaţii obiective despre noi în relaţiile cu societatea extinsă
căreia îi aparţinem. Toate acestea compun imaginea de sine şi formează o bază importantă pentru
concepţia despre sine.
Imaginea de sine se conturează în parte din propria noastră experienţă, dar rezultă şi din modul în
care ceilalţi oameni se comportă faţă de noi. Cooley (1902) considera că noi dezvoltăm un fel de
“sine în oglindă”, o imagine de sine bazată pe modul în care credem că ne văd ceilalţi. Aceasta
înseamnă că imaginea de sine este puternic modelată de reacţiile celorlalţi, ca şi de propriile
noastre cunoştinţe.
G.H. Mead (1934) accentuează de asemenea faptul că imaginea de sine este foarte puternic
influenţată de contextul social şi de modul în care ceilalţi reacţionează faţă de noi. O parte a
motivului pentru care reacţiile celorlalţi ne influenţează atât de mult se datorează faptului că
imaginea de sine este foarte strâns legată de o altă latură a concepţiei despre sine – stima de sine.
Concepţia despre sine nu este chiar obiectivă. Ea include şi o latură evaluativă, numită stimă de
sine (self – esteem).
Imaginea de sine se referă la modul subiectiv (nu doar fizic) de reprezentare şi de evaluare pe
care individul şi le face asupra lui însuşi în diferite etape ale dezvoltării sale şi în diferite situaţii
în care el se află. Cu alte cuvinte, ea se referă la perspectiva individuală asupra propriei
personalităţi.
Stima de sine este rezultatul estimării propriei valori. Ea e dimensiunea evaluativă şi afectivă a
eului, care se manifestă ca satisfacţie sau insatisfacţie pe care omul o asociază imaginii de sine,
conştient sau nu.
Stima de sine este un element fundamental pentru oricare fiinţă umană, indiferent că e copil,
adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilităţi.
Ideea că oamenii au nevoie de stimă de sine nu este nouă în psihologie. În urmă cu un secol se
considera că “stima de sine e o dotare elementară a condiţiei umane”. Alţi autori apreciau stima
de sine ca fiind un factor de protecţie împotriva angoasei existenţiale, atunci când omul e
confruntat cu propria fragilitate şi cu condiţia sa de muritor.
Experienţele care ajută la dezvoltarea unei stime de sine echilibrate sunt: încurajarea, lauda, a fi
ascultat, respectul, atenţia, prietenii de încredere.
Persoanele cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroase şi au frecvente trăiri afective negative de
tipul depresiei, anxietăţii, maniei, de cele mai multe ori cauzate de experienţe negative şi datorită
anticipării eşecului. Astfel de persoane gândesc adesea despre ele însele: “Nu sunt bun de
nimic”, “Nimeni nu mă place”, “Sunt urât”, “Sunt un prost”.
Caracteristicile persoanelor cu stimă de sine scăzută:
Sunt nemulţumite de felul lor de a fi (“nu sunt bun de nimic, nu am nici o calitate”);
Evită să se implice în rezolvarea unor sarcini noi “Nu are rost să mă apuc de asta, nu o să
reuşesc să o termin”;
Se simt neiubite şi nevaloroase “Nimeni nu mă iubeşte”, “Sunt antipatic”, “Nimeni nu vrea să
fie prietenul meu”;
Îi blamează pe ceilalţi pentru nerealizările lor “Profesorul m-a nedreptăţit, de aceea am nota
mică la lucrare”;
Pretind că sunt indiferente emoţional “Puţin îmi pasă că am luat o nota mică la… Nu mă
interesează. Nu are importanţă”;
NU pot tolera un nivel mediu de frustrare “Nu pot să învăţ, nu înţeleg nimic”;
Sunt uşor influenţabili ‘Prietenii mei cred că e mai bine să… şi să …’;
Nu îşi asumă responsabilităţile, este prea “cuminte” sau prea rebel, nepăsător.
Experienţele care favorizează formarea unei stime de sine scăzute: criticile dese, vorbitul pe un
ton ridicat, ignorarea, ridiculizarea, aşteptările de a fi “perfect”, eşecurile în activităţile
extraşcolare şi şcolare, comparaţiile frecvente între fraţi, standardele exagerate ale părinţilor
privitor la performanţele şcolare.
Riscurile unei stime de sine scăzute: probleme emoţionale, probleme de comportament
(agresivitate, eşec şcolar, abandon şcolar), creşterea riscului consumului de alcool, droguri,
tutun, implicarea în activitaţi sexuale de risc, imaginea corporală negativă, tulburări alimentare
(anorexie, bulimie), suicid.