Sunteți pe pagina 1din 217

Dumitru Otovescu

Comunicarea politică
Note de curs şi selecţie de texte
Lucrarea de faţă este o încercare de sinteză a informaţiilor de
specialitate din domeniul ştiinţelor comunicării, în general, al
comunicării politice, în special, fiind elaborată în mod expres prentru
pregătirea profesională a studenţilor de la Ştiinţe Politice, dar şi de la
Filosofie-Sociologie, Comunicare Socială şi Relaţii Publice, din
cadrul Universităţii din Craiova. Din acest considerent, cartea este
structurată în conformitate cu cerinţele didactice ale procesului de
învăţământ superior, cuprinzând, astfel: note sistematice de curs, o
selecţie de texte relevante din literatura actuală, o delimitare a
noţiunilor fundamentale ale fiecărui capitol tematic, o serie de
concluzii şi teste de autoevaluare a cunoştinţelor ş.a.

Autorul
DUMITRU OTOVESCU

COMUNICAREA POLITICĂ
Note de curs şi selecţie de texte

EDITURA BELADI
CRAIOVA, 2004
Culegere şi tehnoredactare: Laurenţiu Lazăr, Gabriel Pricină

Corectură şi revizie finală: Constantin Crăiţoiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

Otovescu, Dumitru
COMUNICAREA POLITICĂ. Note de curs
şi selecţie de texte

Editura Beladi, Craiova, 2004


220p., 20 cm.

I.S.B.N.: 973-85424-9-9
316. 77: 32 (075.8)
bibliogr.

Bun de tipar: ian. 2004


Apărut: 2004
_______________________________________
5

CUPRINS

Cap. I: CONCEPTUL DE COMUNICARE…...….9


1. Definiţia şi formele comunicării…………….....…9
2. Diferenţierile dintre indivizi în procesul
comunicării………………………...……………..11
Texte selective
a. Sensurile noţiunii de comunicare………….15
b. Conţinutul şi nivelurile comunicării
umane……………………………………...18
Noţiuni fundamentale……………………………….31
Concluzii………………………………………..……32
Autoevaluarea cunoştinţelor…………………...……36

Cap. II: EVOLUŢIA ISTORICĂ A COMUNICĂRII


ŞI REGIMURILOR POLITICE...…….40
1. Natura relaţiilor dintre politică şi mijloacele de
comunicare………………………………………..40
2. Concepte fundamentale în comunicarea
politică……………………………………….……41
2.1. Sistem comunicaţional…………..………41
2.2. Control şi autoritate………………...……44
2.3. Publicul, comunicarea şi opinia
publică…45
Texte selective
Evoluţia tehnologiilor comunicării…………..47
Noţiuni fundamentale…………………………….…51
Concluzii…………………………………..…………52
Autoevaluarea cunoştinţelor…………………...……54

Cap. III: COMUNICAREA ÎN DOMENIUL


6
VIEŢII POLITICE…………….......57
1. Specificul comunicării politice……………..……57
2. Comunicarea politică şi retorica persuasiunii….61
3. Factori de influenţare a comunicării politice…..64
Texte selective
Circulaţia şi suportul zvonurilor politice…...66
Noţiuni fundamentale………………………….……70
Concluzii…………………………………….……….71
Autoevaluarea cunoştinţelor…………………...……72

Cap. IV: DIMENSIUNILE COMUNICĂRII


POLITICE……………………….74
1. Dimensiunea pragmatică………………...………74
2. Dimensiunea simbolică…………………...……...77
3. Dimensiunea structurală……………………...…79
Texte selective
Publicul absent………………………….……81
Studiu de caz: Decriptajul unui ritual………….……85
Noţiuni fundamentale………………………….……87
Concluzii …………………………………….………88
Autoevaluarea cunoştinţelor………………...………89

Cap. V: CONCEPŢII ŞI INTERPRETĂRI ALE


COMUNICĂRII POLITICE.............91
1. Elemente introductive……………………………91
2. Concepţia behavioristă ………………………….92
3. Concepţia sistemică…………………………..…..95
4. Concepţia interacţionistă …………………..……97
5. Concepţia dialogică………………………...……99
Texte selective
Modele teoretice ale comunicării...………...101
Noţiuni fundamentale……………………………...111
Concluzii……………………………………………112
Autoevaluarea cunoştinţelor………………….……115
7

Cap. VI: COMUNICAREA MESAJULUI POLITIC


PRIN TELEVIZIUNE……………...119
1. Locul televiziunii în viaţa cotidiană a
oamenilor……...………………………………...119
2. Publicul presei, televiziunii şi radioului…….…120
3. Rolul televiziunii în formarea imaginii publice a
actorilor politici………………………………….121
4. Mitul manipulării prin mass-media…………...125
Texte selective
a. Manipularea opiniei publice………..……130
b. Natura minciunii în sfera politicii……….133
Noţiuni fundamentale…………………………...…143
Concluzii……………………………………………144
Autoevaluarea cunoştinţelor……………….………146

Cap. VII: COMUNICAREA ŞI STILURI DE


COMUNICARE PRIN MASS-MEDIA.148
1. Varietatea stilurilor de gândire şi
acţiune umană…………………………..……...148
2. Specificul stilurilor de comunicare prin
mass-media……………………………………...150
3. Comunicarea publică a informaţiilor.................154
4. Puterea mijloacelor de comunicare publică......155
5. Controlul ştirilor şi al informaţiilor…………...158
Noţiuni fundamentale……………………...………161
Concluzii……………………………………………162
Autoevaluarea cunoştinţelor……………….………164
8

Cap. VIII: LIDERII POLITICI ÎN SISTEMUL


COMUNICĂRII……………….166
1. Noţiunile de conducător, manager şi lider….…166
2. Liderul politic – principalul agent
al comunicării. ………………………………….169
3. Charisma conducătorilor……………….…...…173
4. Între agresiv şi conciliant în comportamentul
politic…………………………………………….177
Noţiuni fundamentale……………………...………182
Concluzii…………………………………...……….183
Autoevaluarea cunoştinţelor……………….………185

Cap. IX:INSTITUŢIILE FUNDAMENTALE


ALE PUTERII POLITICE ŞI

COMUNICAREA……………………186
1. Comunicarea prezidenţială…………….………186
2. Comunicarea guvernamentală…………………192
3. Comunicarea locală……………………….……199
Noţiuni fundamentale…………………………...…205
Concluzii……………………………………...…….206
Autoevaluarea cunoştinţelor…………………….....208

Cap. X: RECOMANDĂRI PRACTICE PENTRU


SUCCESUL ÎN PUBLIC......................210
1.Cel dintâi principiu al adresării
publice eficiente……………….…………………210
2. Exprimarea metodică…………………...…...…210
3. Tipuri de comunicare…………………………..214

RĂSPUNSURI CORECTE………………….……217

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………..……218
Capitolul I:
CONCEPTUL DE COMUNICARE

1. Definiţia şi formele comunicării

Comunicarea este un proces, dar şi o relaţie, de emitere


a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră
codificată, cu ajutorul unui canal, către un destinatar în vederea
receptării.
În cazul unei comunicări unilaterale sau univoce,
numai emiţătorul organizează şi transmite informaţii pentru a fi
receptate.
În cazul comunicării reciproce, receptorul construieşte
o nouă secvenţă de comunicare, devenind el emiţător şi celălalt
receptor.
Condiţiile minime fundamentale de realizare a
comunicării sunt compatibilitatea codurilor şi existenţa
mesajului.
Codurile pot lua forma:
1. limbajului natural;
2. limbajului non-verbal şi
3. simbolurilor coerente (lumini, steaguri etc) sau
abstracte (semnale, formule logice, matematice ş.a).
În cadrul comunităţilor sociale cele mai frecvente sunt
codurile verbale şi non-verbale (gesturi, intonaţii, expresii
faciale etc). Acestea pot apărea împreună sau separat. Când
apar separate de codurile verbale, componentele non-verbale
exprimă imposibilitatea de a verbaliza sau a solicita o
informaţie, iar când le însoţesc au rol de întărire, de distorsiune
sau de indicator "metacomunicativ", prin care se accentuează
10

un anumit mod de înţelegere sau de interpretare a mesajului


verbalizat.
Accesibilitatea conţinutului mesajului este dependentă
de comunitatea codurilor emisiei şi recepţiei. Această
compatibilitate nu ia decât rareori forma identităţii perfecte.
În jurul nucleului de coduri comune există o
variabilitate a modului de codificare şi decodificare, generată
de:
1. experienţe sau practici individuale ori sociale de
învăţare anterioară,
2. formele de interacţiune,
3. situaţiile de comunicare,
4. accesul individual la cultura comunicării etc.
Atunci când această variabilitate este accentuată, pot
apărea şi stări de incomunicabilitate chiar între parteneri care
dispun de unele coduri relativ comune.
Orice comunicare este centrată pe un mesaj, adică pe
un ansamblu de informaţii prezentate într-o formă simbolică.
Cantitatea de informaţii dintr-un mesaj este direct
proporţională cu redundanţa sa. Cu cât mesajul transmis într-o
unitate dată de timp sau într-o secvenţă de comunicare posedă
o cantitate mai mică de informaţie, cu atât redundanţa sa este
mai mare.
Prin redundanţă se înţelege o mărime ce
caracterizează o sursă de mesaje şi care prezintă excesul de
informaţie transmisă faţă de strictul necesar. Ea este utilă când
excesul de semnale se introduce pentru a se asigura transmisia
fără erori, în prezenţa unor perturbaţii. În sens comun
redundanţa este o abundenţă de cuvinte, de figuri retorice, de
imagini pentru exprimarea unor idei.
Creşterea eficienţei comunicării sociale nu înseamnă
automat şi o reducere a abundenţei de informaţii. Astfel, cea
mai economicoasă formă de codificare a unui mesaj se poate
dovedi o piedică pentru receptarea adecvată, întrucât creşte
11

ponderea interpretărilor sau a înţelesurilor variabile în cursul


receptării şi se accentuează distanţa dintre intenţionalitatea
mesajului şi ceea ce este efectiv receptat.
Având în vedere calităţile receptării, cantitatea de
informaţie transmisă şi intenţionalitatea comunicării, emiţătorul
trebuie să elaboreze decizii optime de structurare a mesajelor în
termenii gradului său de redundanţă şi de utilizare a codurilor.
În funcţie de distanţa fizică dintre emiţător şi receptor,
de utilizarea unor posibilităţi tehnice de transmitere a
mesajelor, putem distinge între comunicarea interpersonală şi
comunicarea în masă.
Comunicarea interpersonală se identifică, de fapt,
cu interacţiunea socială, întrucât în orice interacţiune se
realizează schimburi de mesaje. De regulă, ea se realizează în
grup sau este dependentă de grupul de apartenenţă a
persoanelor implicate. Funcţia comunicării interpersonale este
de a menţine unitatea şi integritatea oricărui grup social, de a
asigura încadrarea acţiunilor individuale în grup. Admiţând
această premisă, s-a studiat cu insistenţă structura sau reţeaua
de comunicare a grupului, respectiv modul de distribuire a
relaţiilor interpersonale de comunicare, densitatea şi
durabilitatea lor, tipurile de informaţii vehiculate şi efectele lor
asupra organizării şi funcţionării grupului.

2. Diferenţierile dintre indivizi în


procesul comunicării

În orice grup există diferenţe între indivizi din punct


de vedere al frecvenţei angajării în comunicare. Diferenţele
sunt produse mai ales:
1. de status-ul fiecăruia: cu cât ocupă un status
mai înalt, cu atât este mai probabil să iniţieze şi să
primească mai multe mesaje;
12

2. de gradul de conformitate normativă:


distanţarea moderată a unei persoane faţă de
normele grupului se asociază cu multiplicarea
mesajelor, transmise de ceilalţi, pentru a produce
conformarea, pe când distanţarea accentuată duce
la diminuarea comunicării;
3. de orientarea relaţiilor afective: atracţie,
respingere, de indiferenţă.
Reţeaua de comunicare poate fi caracterizată prin:
flexibilitate şi rigiditate, centralitate şi marginalitate,
formalitate şi informalitate. Aceste proprietăţi au efecte
variabile asupra performanţelor individuale şi de grup. Pentru a
creşte eficienţa activităţii grupului trebuie adoptată cea mai
adecvată reţea de comunicare. De exemplu, eficienţa
distribuirii informaţiilor într-un grup este maximă în condiţii de
accentuare a centralităţii reţelei de comunicare. În acelaşi timp,
efectele individuale ale mesajelor transmise de o sursă
exterioară nu sunt directe, ci mijlocite de structura socială a
grupului.
Această regulă este valabilă mai ales în cadrul
comunicării de masă, în cadrul căreia acelaşi emiţător dispune
de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr
foarte mare de receptori potenţiali. Asemenea posibilităţi sunt
oferite de mijloacele tehnice de comunicare în masă (mass-
media), respectiv de presă, radio şi televiziune.
În general, studiul comunicării de masă a ajuns să se
concentreze asupra elementelor ei componente şi a relaţiilor
dintre acestea, inclusiv într-o formă sintetică de genul :"cine
spune ce, prin ce canale(medii) de comunicare, cui şi cu ce
efecte". (H. D. Lasswell, 1946).
În privinţa sursei, s-a acordat atenţie organizării
contextuale a mesajului şi imaginii audienţei despre
transmiţător, respectiv credibilităţii acordate acestuia.
13

În organizarea mesajului s-a distins între prioritatea


şi poziţia ultimă a unor informaţii pentru a se releva efectele
diferenţiate. Avantajul poziţiei prioritare constă în întărirea
atitudinilor deja deţinute de receptori, pe când al celor incluse
în finalul mesajului constă în stimularea reflecţiei. Totodată,
efectele depind şi de conştientizarea de către receptor a
intenţiei transmiterii, de complexitatea şi repetabilitatea
mesajului. De exemplu, conştientizarea intenţiei transmiterii
diminuează intensitatea şi extensia efectelor, iar mesajele prea
complexe nu produc decât efecte de suprafaţă pentru că nu sunt
decodate, înţelese.
Repetarea insistentă a comunicării aceloraşi mesaje
faţă de aceleaşi persoane produce o saturare a recepţiei,
exprimată prin indiferenţă faţă de mesaje, un grad înalt de
conformism aparent şi o căutare compensatorie de mesaje
provenite din alte surse.
Efectele mijloacelor de comunicare în masă sunt cel
mai adesea indirecte, în sensul că influenţele lor sunt întărite
sau diminuate de structura de grup şi mai ales de către liderii
de opinie din grupurile de apartenenţă. Unii cercetători
(P. Lazarsfeld şi B. Berelson) au dezvăluit şi caracterizat
„fluxul de comunicare în 2 trepte”, incluzând pe cea a
transmiterii directe de către mass-media şi pe cea instituită în
comunicarea interpersonală. În unele cazuri, numărul treptelor
tinde să crească sau să se reducă, generând procese specifice de
difuziune a informaţiilor. Această tendinţă depinde şi de
organizarea sistemului social, care poate crea condiţii de
multiplicare sau de concentrare a canalelor de comunicare, de
intensificare sau de micşorare a controlului social al mesajelor
transmise şi vehiculate.
„Controlul comunicării se poate realiza în mod
implicit, prin valorile de referinţă, sau explicit, prin instanţe
special organizate. Se poate exercita asupra oricărei reţele de
14

comunicare sau numai asupra comunicării în masă, lăsând


libere fluxurile de comunicare interpersonală.
Odată cu multiplicarea mijloacelor de comunicare în
masă a crescut audienţa şi gradul de expunere, dar şi
selectivitatea personală, concomitent cu accentuarea pasivităţii
în receptare. Deşi efectele lor informative pot creşte, cele
formative şi, mai ales cele generatoare de acţiuni sunt reduse.
În genere, efectele comunicării în masă depind de
predispoziţiile şi atitudinile anterioare ale receptorilor”.

Sursa: C. Zamfir, L. Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de Sociologie,


Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.124-126
15

TEXTE SELECTIVE

a. Sensurile noţiunii de comunicare

John Fiske Introducere în ştiinţele


comunicării

Ce este comunicarea?

Comunicarea reprezintă una dintre activităţile umane pe


care fiecare dintre noi o poate recunoaşte, însă puţini o pot
defini satisfăcător. Comunicare este a vorbi cu cineva,
comunicare este şi televiziunea, răspândirea de informaţii,
coafura, critica literară – şi lista poate continua la nesfârşit.
Aceasta este una dintre problemele cu care se confruntă
oamenii care o studiază: putem să aplicăm corect conceptul de
« obiect de studiu » la ceva atât de divers şi multilateral cum
este de fapt comunicarea umană? Există vreo speranţă de a face
o conexiune între, să zicem, studiul expresiei faciale şi critica
literară? Ar fi acesta un exerciţiu care să merite măcar încercat?
Îndoielile care stau în spatele acestor întrebări pot da
naştere unei păreri conform căreia comunicarea nu este un
subiect, în sensul academic obişnuit al cuvântului, ci o arie de
studii interdisciplinare. Această părere ar trebui să afirme că
ceea ce psihologii şi sociologii au de spus despre
comportamentele umane de comunicare are prea puţin de-a
face cu ce spun criticii literari legat de acest subiect […].
[...] ...există două mari orientări («şcoli») în studiul
comunicării. Prima dintre acestea vede comunicarea ca pe o
transmitere de mesaje. Ea se preocupă de modul în care
emiţătorii şi receptorii codifică şi decodează mesajele, de felul
în care transmiţătorii utilizează canalele şi mijloacele de
comunicare – adică de problemele eficienţei şi acurateţei.
16

Comunicarea este înţeleasă ca fiind procesul prin care o


persoană influenţează comportamentul sau starea mentală a
alteia. Dacă efectul este diferit sau mai scăzut decât cel
intenţionat, această şcoală tinde să vorbească despre eşecul
comunicării şi analizează fazele procesului de comunicare
pentru a afla unde a intervenit eşecul. De dragul conciziei, ne
vom referi la această orientare sub numele de «şcoala-proces».
Cea de-a doua şcoală înţelege comunicarea ca producţie
şi schimb de semnificaţii. Ea se preocupă de modul în care
mesajele sau textele interacţionează cu oamenii în scopul
producerii de semnificaţie – adică rolul pe care îl au textele în
cultura noastră. Această orientare utilizează termeni precum
semnificaţie şi nu consideră că neînţelegerile ar fi neapărat
dovezi ale eşecului comunicării – ele ar putea rezulta din
diferenţele culturale dintre emiţător şi receptor. Pentru această
şcoală, studiul comunicării reprezintă studiul textului şi al
culturii. Principala metodă de studiu este semoitica (ştiinţa
semnelor şi a semnificaţiilor), acesta fiind şi numele prin care
voi identifica de acum respectiva abordare.
Şcoala-proces se inspiră mai degrabă din ştiinţele
sociale şi în special din psihologie şi sociologie, tinzând să se
ocupe de actele de comunicare. Şcoala semiotică se inspiră cu
predilecţie din lingvistică şi sfera artei, tinzând să se ocupe de
operele de comunicare.
Fiecare şcoală interpretează în felul său definiţia pe care
o dăm noi comunicării ca interacţiune socială prin intermediul
mesajelor. Prima defineşte interacţiunea socială ca fiind
procesul prin care o persoană creează o legătură cu o altă
persoană sau îi afectează comportamentul, starea mentală sau
reacţiile emoţionale – şi invers, bineînţeles. Această viziune
este aproape de utilizarea cotidiană, specifică simţului comun,
a expresiei. Semiotica, totuşi, defineşte interacţiunea socială ca
fiind acel lucru care constituie individul ca membru al unei
anumite culturi sau societăţi. Eu ştiu că sunt membru al
17

societăţii vestice, industriale, deoarece, pentru a furniza numai


una dintre multele surse de identificare, reacţionez la
Shakespeare sau la serialul Coronation Street cam în acelaşi fel
în care o fac ceilalţi membri ai culturii mele. Sunt, de
asemenea, conştient de diferenţele culturale dacă, de exemplu,
aud un critic sovietic considerând Regele Lear un atac
devastator la adresa idealului occidental al familiei ca bază a
societăţii sau argumentează că serialul Coronation Street ne
arată cum îşi ţine Occidenul muncitorii la respect. Ambele
lecturi sunt posibile, însă vreau să subliniez că ele nu-mi
aparţin mie ca membru tipic al culturii mele. Răspunzând la
Coronation Street într-o manieră ceva mai normală, îmi exprim
comunalitatea cu ceilaţi membrii ai culturii mele. Adolescenţii
care apreciază un anume stil de muzică rock îşi exprimă, şi ei,
identitatea de membri ai unei subculturi şi interacţionează,
chiar dacă numai indirect, cu ceilalţi membri ai societăţii.
Cele două şcoli mai diferă din perspectiva înţelegerii a
ceea ce constituie un mesaj. Şcoala-proces vede mesajul ca
fiind acel lucru care este transmis prin procesul de comunicare.
Mulţi dintre adepţii acestei orientări cred că intenţia reprezintă
factorul esenţial al deciziei referitoare la ceea ce reprezintă un
mesaj. Astfel, un gest precum atingerea lobului urechii nu ar fi
un mesaj decât dacă este făcut deliberat ca semnal aranjat
dinainte cu un licitator, să spunem. Intenţia emiţătorului poate
fi declarată sau nerostită, conştientă sau incoştientă, însă
trebuie să poată fi recuperată cu ajutorul analizei. Mesajul este
acel lucru pe care un emiţător îl transmite, indiferent de
mijlocul folosit.
Pentru semioticieni, pe de altă parte, mesajul reprezintă
construcţia de semne care, prin intermediul interacţiunii cu
ceilalţi receptori, produce înţelesuri. Emiţătorul, definit ca
transmiţător al mesajului, îşi pierde din importanţă. Accentul se
mută asupra textului şi a modului în care este el «citit». Iar
lectura este procesul de descoperire a semnificaţiilor, proces
18

care apare atunci când cititorul interacţionează cu textul sau îl


negociază. Această negociere are loc pe măsură ce cititorul
aduce anumite aspecte ale experienţei sale culturale în legătură
cu codurile şi semnele care compun textul. Ea mai implică şi
existenţa unei anumite înţelegeri comune a subiectului textului.
E nevoie doar să ne uităm cât de diferite sunt relatările pe care
le dau ziare diferite despre acelaşi eveniment pentru a realiza
importanţa acestei înţelegeri, a acestei viziuni asupra lumii, pe
care fiecare ziar o împărtăşeşte cu cititorii săi. Astfel, cititori cu
experienţe sociale diferite sau aparţinând unor culturi diferite
pot găsi înţelesuri diferite în acelaşi text. Aceasta nu reprezintă
neapărat, aşa cum am mai afirmat, o dovadă a eşecului
comunicării.
Mesajul nu este deci ceva trimis de la A la B, ci un
element într-o relaţie structurată ale cărei alte elemente includ
realitatea externă şi producătorul/cititorul. Producerea şi lectura
unui text sunt văzute ca fiind procese paralele, dacă nu chiar
identice, prin faptul că ocupă acelaşi loc în această relaţie
structurată.[…]

Sursa: John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării


(Trad. de Monica Mitarcă), Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 15-19

b. Conţinutul şi nivelurile comunicării umane

Ştefan Prutianu Manual de comunicare şi


negociere în afaceri

Ce este comunicarea umană?

[...] Comunicarea scapă încercărilor de a o defini.


Americanii Frank Dance şi Carl Larson au adunat 126 de
definiţii ale comunicării, de la diverşi autori şi din diverse cărţi.
După 20 de ani de trudă, nici una dintre definiţii nu s-a dovedit
19

satisfăcătoare. Semantica termenului comunicare nu încape


într-o definiţie, dar fiecare definiţie posibilă surprinde câte ceva
din ceea ce este comunicarea.
Biologul Edward Wilson, de pildă, defineşte
comunicarea ca «acţiune a unui organism sau a unei celule,
care modifică modelele probabile de comportament ale altui
organism sau celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau
ambii participanţi». Definiţia pare bună pentru biologi, dar nu
şi pentru informaticieni, care nu lucrează cu organisme şi
celule.
Filosoful american Charles Morris «uită» în mod
deliberat de informaţie atunci când priveşte comunicarea, în
general, ca relaţie şi interacţiune, «punere în comun,
împărtăşire şi transmitere a unor proprietăţi….» El recurge la
exemplul derutant al unui radiator, care îşi «comunică» căldura
mediului ambiant1.
Cuvântul latinesc communicare are semnificaţia de
contact şi legătură, dar şi de «a pune în comun, a împărtăşi, a
pune împreună, a amesteca şi a uni»2.
Noica insistă pe cuvintele cuminecare, cuminecătură,
împărtăşanie şi grijanie, legate de ritualul creştin. El
delimitează comunicarea umană de cea care are loc între
maşini. Maşinile comunică precis şi integral date, semne,
semnale şi retransmit exact ceea ce primesc. Oamenii pun în
comun emoţii, sentimente, atitudini, idei, opinii, fapte şi
subînţelesuri. Aceasta înseamnă mai mult decât o definiţie de
dicţionar de genul: «a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a
înştiinţa, a spune sau a vorbi»(DEX, p. 179).
Oamenii comunică prin stimuli care poartă mesaje. O
dată emis şi recepţionat, mesajul aparţine, în comun, celui care
a «dat» şi celui care a «primit».

1
Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Şiinţifică, Bucureşti, 1997, p.10
2
Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 17
20

Din acest punct de vedere, comunicarea umană este un


proces tranzacţional, unul de predare-primire, în care se
schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau
chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un grup
restrâns, fie către publicul larg. Obiectivul comunicării umane
este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau
să se comporte într-un fel anume. Scopul există şi atunci când
partenerii de comunicare nu-l conştientizează. Stimulii aşteptă
răspuns.
Omul emite stimuli atunci când vorbeşte, când scrie,
când gesticulează, când cântă, când dansează, când munceşte,
când se joacă, când indică un obiect cu degetul sau când
zâmbeşte, se încruntă, se îmbracă elegant sau răspândeşte un
anumit miros, adică tot timpul, indiferent de context sau
situaţie. Omul nu poate să nu comunice şi o face, indiferent
dacă vrea sau nu. [...]

Axiomele comunicării

Câteva dintre cele mai recente principii ale comunicării


au fost formulate în jurul celebrului Institute of Mental
Research, cunoscut şi sub numele de Şcoala de la Palo Alto.
Paloaltiştii, Paul Watzlawick, Helmick Beavin şi Don Jackson,
le-au numit axiome ale comunicării, încercând să le confere o
nuanţă din rigoarea gândirii matematice.
Axioma 1 : «Comunicarea este inevitabilă» sau
«Non-comunicarea este imposibilă ». Conform acestui
principiu, orice comportament are valoare comunicativă,
indiferent dacă există sau nu indicii, semne şi semnale.
Comunică şi tăcerea, nu doar vorbele.[…] Totul în om
comunică ceva.
Axioma 2 : «Comunicarea se dezvoltă pe două planuri :
planul conţinutului şi planul relaţiei. Primul oferă informaţii,
iar al doilea oferă informaţii despre informaţii».
21

Acest lucru însamnă, de exemplu, că dacă aceleaşi


cuvinte snut rostite pe tonuri diferite, ele comunică lucruri
diferite, pentru că «tonul face muzica».[…]
Axioma 3: «Comunicarea este un proces continuu ce nu
poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns».
Acest lucru înseamnă că este inutil să căutăm o cauză unică
pentru un act de comunicare «punctual», pentru că omul
comunică în fiecare moment cu întreg trecutul său şi cu toate
experienţele acumulate. Un şef, de pildă, îşi supraveghează
exasperant subalternii, pentru că se teme că ei fac greşeli. În
acelaşi timp, subalternii pot face greşeli tocmai pentru că sunt
exasperanţi de supravegheaţi. […]
Axioma 4: «Comunicarea se bazează atât pe informaţie
în formă digitală (procesată de sistemul nervos central), cât şi
pe informaţie analogică (procesată de sistemul
neurovegetativ)». Informaţia digitală conţinută de simboluri
(cuvinte, de exemplu) este transpusă în cod binar, la nivelul
neuronilor şi sinapselor. Informaţia analogică conţinută de
stimulii non-verbali este transpusă în limbaj biochimic, la nivel
hormonal. […]
Axioma 5: «Comunicarea este ireversibilă». Aceasta
înseamnă că un act de comunicare, o dată ce a avut loc,
declanşează transformări şi mecanisme ce nu mai pot fi date
înapoi ca un ceasornic. Mesajul, bun sau rău, o dată emis şi
recepţionat nu mai poate fi luat înapoi.
Axioma 6: «Comunicarea implică raporturi de putere
între parteneri, iar tranzacţiile (schimburile) care au loc între ei
pot fi simetrice sau complementare». Aceasta înseamnă că
idealul realizării unui raport de deplină egalitate între
interlocutori este utopic. […]
22

Conţinut şi relaţie

Un lucru simplu putem afirma cu certitudine:


comunicarea umană nu se rezumă la rostirea cuvintelor şi la
transmiterea informaţiilor de la un interlocutor la altul. Între
oameni, a comunica nu se rezumă la a vorbi, ci înseamnă
incomparabil mai mult. Dincolo de cuvinte şi peste ele, intervin
vocea şi tonul cu care sunt rostite. Apoi, la cuvinte şi ton, se
adaugă limbajul trupului, fizionomia, mimica, postura, gestica
şi înfăţişarea, chiar şi culoarea hainelor. Apoi, mai comunică şi
amenajările interioare, casa, maşina, biroul, anturajul în care
trăim şi multe altele.

Comunicare digitală şi analogică

Atunci când oamenii comunică, cuvintele (limbajul


simbolic) se amestecă cu diverse alte tipuri de semnale: unele
sonore (tonul şi volumul vocii, tusea, oftatul, accentul), altele
tactile (atingerile, loviturile, mângâierile) sau vizuale (privirea,
zâmbetul, gesturile, postura). În fapt, se comunică simultan
printr-un ansamblu complex de stimuli, limbaje şi canale. Paul
Watzlawick, în prestigioasa lucrare scrisă în colaborare cu
Beavin şi Jackson (Watzlawick, Beavin şi Jackson, Une
logique de la communication, Editions du Seuil, 1972, p. 57)
împarte acest ansamblu complex de stimuli în două categorii:
limbajul analogic şi limbajul digital. Prima categorie poartă
informaţie analogică, iar a doua poartă informaţie digitală.
Limbajul analogic este direct, plastic şi sugestiv. El se
bazează pe analogie, asemănare, asociere şi comunică mesajele
fără o decodificare obligatorie la nivelul conştiinţei.
Comunicarea analogică este accesibilă atât oamenilor, cât şi
animalelor. De pildă, o cloşcă cu pui ciuguleşte boabele
demonstrativ în faţa puilor şi scoate sunete care îi îndeamnă să
23

le mănânce. O mamă poate face ceva asemănător în faţa


copiilor, fără să pronunţe un cuvânt. [...]
Limbajul digital este simbolic şi abstract. Limbajul
verbal, bazat pe cuvintele unei limbi, este cel mai bun exemplu
de limbaj digital. El poate fi înţeles numai dacă este decodificat
şi procesat la nivelul gândirii şi conştiinţei. Cu ajutorul acestui
limbaj, o mamă cheamă copiii la masă spunând: «Veniţi la
masă copii!». Însă, din ce ştim astăzi, o cloşcă nu poate face
acest lucru, în acest fel. Limbajul digital este, probabil, specific
omului[…].
La nivelul organismului uman, comunicarea neuronală
şi cea analogică se completează şi se intercondiţionează una pe
cealălaltă, într-o manieră complicată, neelucidată încă.

Informaţie şi relaţie

Omul pare a fi singura specie cunoscută, care este


capabilă să utilizeze atât informaţia analogică, cât şi informaţia
digitală. Această dublă ipostază a informaţiei şi a comunicării
umane are implicaţii majore, dacă nu chiar tulburătoare, asupra
aspectelor sale practice.
Ca o primă consecinţă, comunicarea umană are o natură
duală, în sensul că se dezvoltă simultan în două planuri
distincte: planul conţinutului şi planul relaţiei. Informaţia
digitală transmisă la nivel neuronal configurează planul
conţinutului, iar informaţia analogică pe cel al relaţiei.[…].
Practic, comunicarea umană operează cu un ansamblu
complex de stimuli, configurat, în linii mari, din următoarele
trei mari categorii de limbaj:
ƒ Limbajul verbal, adică graiul articulat şi
înţelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor unei
limbi;
24

ƒ Limbajul paraverbal, adică înţelesurile de dincolo


de cuvinte, întregul bagaj de stimuli şi semnale
transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii şi
ƒ Limbajul trupului, adică întregul complex de stimuli
şi semnale transmise prin postură, fizionomie,
mimică, gestică, privire şi distanţe.[…]
Relaţia dintre partenerii de comunicare se dezvoltă în
registrul afectiv şi emoţional. Suportul său fiziologic este de
natură hormonală, endocrină. Relaţia poate fi:
ƒ pozitivă (acceptare, aprobare, simpatie, prietenie,
supunere, admiraţie),
ƒ neutră (indiferentă) sau
ƒ negativă (respingere, dezaprobare, disconfort,
dominanţă, duşmănie, dispreţ etc.) […].
În planul conţinutului comunicării umane, cuvintele
transportă informaţii, iar în planul relaţiei stabilite prin
comunicare, tonul şi trupul oferă informaţii despre informaţii.

Nivelurile comunicării umane

În funcţie de numărul participanţilor şi de natura


relaţiilor care se stabilesc între ei, comunicarea umană se poate
desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte. Astfel, sunt
necesare abordări diferite, după cum comunicarea este:
1) intrapersonală, 2) interpersonală, 3) de grup, 4) publică sau
5) de masă.

Comunicarea intrapersonală

Acea tainică relaţie în care o persoană ascultă propria


voce interioară şi poartă un dialog cu sine este comunicarea
intrapersonală.[…].
25

Comunicarea interpersonală

Ocupând o poziţie regală în ierarhia nivelurilor


comunicării umane, relaţia «de la om la om» şi «între patru
ochi» ce ia naştere în dialogul exclusiv dintre doi interlocutori
poartă numele de comunicare interpersonală.[…].

Comunicarea de grup

Comunicarea într-un anturaj intim, în interiorul echipei,


al echipajului, al familiei lărgite sau chiar într-un cerc restrâns
de persoane, constituit ad-hoc cu o misiune precisă, este ceea
ce numim comunicare de grup. Este cea care asigură
schimburile de idei şi emoţii în interiorul echipei, al
organizaţiei restrânse, în general, în micile colectivităţi umane,
de până la max. 9-11 persoane. În cadrul acestora, individul îşi
petrece mare parte din viaţa sa socială şi profesională. […]

Comunicarea publică

În principiu, orice gen de cuvântare, expunere sau


prezentare susţinută de către o persoană direct în prezenţa unui
auditoriu, mai mult sau mai mai puţin numeros, dar nu mai mic
de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare
publică.[…].

Comunicarea de masă

Producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite,


vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic
26

instituţionalizat către un public variat şi numeros se numesc


comunicare de masă3.[…]

Procesul comunicării interpersonale

De cele mai multe ori, în comunicarea umană, este util


să facem o distincţie măcar aproximativă între comunicarea
directă sau interactivă şi comunicarea indirectă.
Comunicarea directă presupune contacte personale
nemijlocite şi interactive între fiinţele umane şi se bazează pe
tehnici naturale sau «primare»: cuvântul, vocea, trupul,
proxemica.
Comunicarea indirectă este cea intermediată de
mijloace şi tehnici «secundare», precum: scrierea, tipărirea,
imprimarea în relief, înregistrarea magnetică sau laser,
transmisiile prin cablu, prin fibre optice sau prin unde
hertziene. În raport cu suportul utilizat, comunicarea indirectă
poate fi diferenţiată cel puţin în câteva tipuri: a) scrisă şi
imprimată: scrisorile, rapoartele, presa scrisă, cartea, afişul,
bannerul, materialele publicitare; b) înregistrată: banda
magnetică, discul, filmul, cartela magnetică, discheta, CD-ul;
c) prin fir: telefonul, telegraful, telexul, faxul, e-mail-ul, cablul,
fibrele optice etc.; d) prin unde hertziene: radioul şi
televiziunea. [...]

Contextul comunicării
Comunicarea interpersonală are loc în interiorul unui
context concret şi specific, altul de fiecare dată. Contextul
influenţează atât ceea ce se comunică (conţinutul), cât şi
maniera în care se comunică (relaţia).

3
Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa,
Bucureşti, 1996
27

Evaluarea contextului comunicării comportă cel puţin


patru dimensiuni care, deşi relativ distincte, se influenţează şi
se condiţionează una pe alta:
ƒ contextul fizic se referă la mediul concret, imediat
tangibil, şi anume la incinta sau la spaţiul deschis,
la microclimatul, ambianţa sonoră, lumina şi
culoarea în care are loc. O discuţie în amfiteatru,
de exemplu, se va desfăşura într-o manieră diferită
decât exact aceeaşi discuţie, purtată […] pe un
stadion;
ƒ contextul cultural priveşte mentalităţile, valorile,
credinţele, tradiţiile, tabu-urile şi stilurile de viaţă
împărtăşite de comunicatori. Morala şi legea, ca şi
oricare alte reguli după care se stabileşte ce este
bine şi ce este rău, ce este permis şi ce este interzis
influenţează profund comunicarea. Nu se cade să
vorbim de necuratul în biserică sau de porc în casa
unui islamist;
ƒ contextul social şi psihologic se referă la statutul
social al partenerilor, la caracterul oficial sau
informal al relaţiilor dintre ei, la situaţia concretă
şi la instanţa psihică în care are loc comunicarea.
O discuţie cu şeful purtată la crâşmă, de pildă, va
fi alceva decât aceeaşi discuţie, purtată în sala de
consiliu;
ƒ contextul temporal priveşte momentul şi ordinea
cronologică în care este plasat mesajul, într-o
secvenţă de alte mesaje succesive. După anunţul
decesului mamei, nu vom putea comunica în
aceeaşi manieră ca după anunţul unui câştig la
pronosport.
28

Modelul general
Elementele care intervin în procesul de comunicare
interpersonală şi interactivă pot fi configurate într-un model
general. Ele sunt conectate într-o manieră care sugerează
dinamica procesului de comunicare şi traiectoriile mesajelor
care circulă între parteneri. In principiu, elementele
componente ale acestui model sunt : emiţător-receptorul,
limbajul şi codul, competenţa, mesajul, media, zgomotul,
efectele şi răspunsul.

Emiţător – receptorul
Ori de câte ori se comunică direcet şi interactiv, la nivel
intra- şi interpersonal, oamenii se află simultan atât în ipostaza
de emiţător, cât şi în cea de destinatar (receptor) al mesajelor.
Dubla ipstază de emiţător şi, totodată, de receptor a unei
persoane plasate într-un context de comunicare intra- şi
interpersonală este motivul pentru care spunem emiţător-
receptor, folosind ambii termeni, legaţi prin liniuţă de unire.
Termenii emiţător şi receptor au fost consacraţi ca atare de Karl
Bühler prin anii 1920, pe când lucra o teorie a limbii, iar
transmisiile radiofonice cucereau lumea.[…]

Codificarea – decodificarea
In comunicarea interpersonală, a codifica înseamnă a
traduce gânduri, atitudini, emoţii şi sentimente în cuvinte,
atingeri, sunete, imagini, caractere scrise, desene, gesturi,
mirosuri. Aici, codificarea reprezintă actul de a transpune în
limbaj (de a produce mesaje), prin vorbire, scriere, gestică, desen
etc.
Decodificarea reprezintă actul simetric de a retranspune
cuvinte vorbite sau scrise, gesturi, mirosuri, imagini sau orice alte
semne şi semnale în emoţii, sentimente, concepte, idei, atitudini,
opinii şi comportamente umane. Practic, în măsura în care sunt
cunoscute limbajul şi codul, decodificarea are loc ascultând, citind,
privind, gustând etc. […]
29

Competenţa de comunicare
A comunica eficace înseamnă a influenţa într-o manieră
convenabilă gândirea, simţirea şi comportamentul
interlocutorului. […].

Mesajul
Despicând firul în două am putea spune : 1) Mesajul
este semnificaţia (informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul)
expediată de emiţător, transmisă pe canal, primită şi integrată
de receptor şi 2) Mesajul este media, deoarece, aşa cum arată
Mc Luhan, «media modelează şi controlează dimensiunea şi
forma asocierii şi acţiunii umane»4. […]

Media
Media sau canalul este suportul şi calea pe care se
transportă şi se distribuie mesajul. Este atât vehiculul, cât şi
suportul fizic al mesajului.[…]

Zgomotul
Paraziţii, perturbaţiile şi zgomotul de fond reprezintă
factori de alterare a comunicării. Ei distorsionează mesajul şi
afectează media, împiedicând receptarea fidelă la destinatar, în
forma în care a fost expediată de emiţător […].

Efectele
Orice proces de comunicare umană produce efecte. Mai
întâi, asupra protagoniştilor săi, adică asupra celor care, pe de o
parte, creează şi emit, iar pe de altă parte, recepţionează şi
interpretează mesaje. Comunicarea produce efecte în
comportamentul interlocutorilor care, fie că învaţă ceva în plan
mental, fie că resimt emoţie în plan afectiv, manifestă o

4
Marshall Mc Luhan, Mass-media, mediul invizibil, Editura Nemira,
Bucureşti, 1997
30

schimbare de gândire, de simţire sau de comportament.


Efectele pot fi de natură cognitivă, afectivă şi comportamentală
[…].

Răspunsul
Răspunsul (feed-back-ul) este mesajul returnat de
receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător.[…]

Etica comunicării umane

Comunicarea produce efecte asupra oamenilor şi, în


mod necesar, dar nu şi inevitabil, comportă un aspect moral.
Din perspectiva moralei, oportunitatea comunicării nu poate fi
apreciată doar în raport cu eficacitatea sa, ci trebuie evaluată
prin prisma unor criterii şi norme etice. Un vânzător
excepţional sau un clip publicitar înşelător, de pildă, pot
convinge clienţii să cumpere produse proaste sau dăunătoare,
în afara normelor şi standardelor existente. Normele de etică a
comunicării trebuie să împiedice pe cât posibil acest lucru.
Postulatul de la care se pleacă în abordarea pricipiilor
eticii comunicării umane este acela că „oamenii au dreptul să
facă propriile lor alegeri”. Din acest punct de vedere, un act de
comunicare rămâne corect şi moral, atâta timp cât protejează
libertatea de alegere a receptorului mesajului, oferindu-i
informaţiile necesare şi ajutându-l să exerseze libertatea de a
alege.
Din contră, actul de comunicare devine imoral atunci
când furnizează informaţii false, ascunde adevărul şi împiedică
exerciţiul liberei opţiuni.[...]

Sursa: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri,


Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 26-43
31

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

comunicarea;
comunicarea unilaterală şi comunicarea reciprocă;
comunicarea interpersonală;
comunicarea de masă;
reţeaua de comunicare;
controlul comunicării;
coduri, mesaje şi surse ale comunicării
orientări în studiul comunicării
şcoala-proces
semiotica
mesajul
niveluri ale comunicării
axiomele comunicării
relaţii de comunicare
comunicarea analogică şi comunicarea digitală
comunicarea intrapersonală şi comunicarea
interpersonală
procesul comunicării
contextul comunicării
32

CONCLUZII

1. Comunicarea este un proces, dar şi o relaţie de


emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră
codificată; cu ajutorul unui canal, către un destinatar în vederea
receptării.

2. Condiţiile minimale de realizare a comunicării sunt


compatibilitatea codurilor şi existenţa mesajului.

3. Variabilitatea modurilor de codificare şi decodificare


este generată de: experienţe sau practici individuale ori sociale
de învăţare anterioară, de formele de interacţiune, de situaţiile
de comunicare, de accesul individual la cultura comunicării etc.

4. Redundanţa este o mărime ce caracterizează o sursă


de mesaje şi care exprimă excesul de informaţie transmisă faţă
de strictul necesar.

5. În funcţie de distanţa fizică dintre emiţător şi


receptor, de utilizarea unor posibilităţi tehnice de transmitere a
mesajelor, se poate distinge între comunicarea interpersonală şi
comunicarea în masă.

6. Comunicarea interpersonală se realizează între două


sau mai multe persoane (dintr-un grup) şi este dependentă de
grupul de apartenenţă a persoanelor implicate.

7. Diferenţele între indivizi în procesul comunicării


sunt generate de status-ul fiecăruia în cadrul grupului, de
gradul de conformitate faţă de normele grupului şi de
orientarea relaţiilor afective.
33

8. Eficienţa comunicării şi, implicit, a activităţii


membrilor grupului, este dependentă de tipul reţelei de
comunicare.

9. Comunicarea de masă este caracterizată de faptul că


emiţătorul dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi
mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali, prin
intermediul mijloacelor tehnice ale mass-media.

10. Studiul comunicării de masă se concentrează


asupra elementelor ei componente şi a relaţiilor dintre acestea,
exprimate într-o formulă sintetică de genul: Cine spune, ce
spune, prin ce canale de comunicare, cui spune şi cu ce efecte.

11. Studiile asupra sursei de emitere se axează pe


organizarea contextuală a mesajului şi pe imaginea audienţei
despre transmiţător, respectiv credibilitatea acordată acestuia.

12. Semiotica defineşte interacţiunea socială ca acea


legătură reciprocă, prin care un individ devine membru al unei
anumite culturi sau societăţi.

13. Pentru semioticieni, mesajul reprezintă construcţia


de semne care, prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi
receptori, produce înţelesuri.

14. Cuvântul latinesc communicare are semnificaţia de


contact şi legătură, dar şi de a pune în comun, a împărtăşi, a
pune împreună, a amesteca şi a uni.

15. Comunicarea umană este un proces tranzacţional,


unul de predare-primire, în care se schimbă semnificaţii, idei,
dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri.
34

16. Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face


pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte
într-un fel anume.

17. Comunicarea este inevitabilă, iar non-comunicarea


este imposibilă.

18. Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul


conţinutului şi planul relaţiei. Primul conferă informaţii, iar al
doilea oferă informaţii despre informaţii.

19. Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi


abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.

20. Comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă


digitală (procesată de sistemul nervos central), cât şi pe
informaţie analogică (procesată de sistemul neurovegetativ).

21. Comunicarea implică raporturi de putere între


parteneri, iar tranzacţiile (schimburile) care au loc între ei pot fi
simetrice sau complementare.

22. Limbajul analogic este direct, plastic şi sugestiv.

23. Limbajul digital este simbolic şi abstract.

24. Informaţia digitală transmisă la nivel neuronal


configurează planul conţinutului, iar informaţia analogică pe
cel al relaţiei.

25. Comunicarea intrapersonală este acea relaţie în care


o persoană ascultă propria voce interioară şi poartă un dialog
cu sine.
35

26. Relaţia „de la om la om” şi „între patru ochi” ce ia


naştere în dialogul exclusiv dintre doi interlocutori poartă
numele de comunicare interpersonală.

27. Comunicarea directă presupune contacte personale


nemijlocite şi interactive între fiinţele umane.

28. Comunicarea indirectă este cea intermediată de


mijloace şi tehnici secundare, precum: scrierea, tipărirea,
imprimarea în relief, înregistrarea magnetică sau laser,
transmisiile prin cablu, prin fibre optice sau prin unde
hertziene.

29. Codurile unei comunicări pot lua forma: limbajului


natural; limbajului non-verbal şi simbolurilor coerente (lumini,
steaguri etc).
36

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR
1. Ce este comunicarea?
a. un proces, dar şi o relaţie de emitere a unui mesaj şi
de transmitere a acestuia într-o manieră codificată.
b. un dialog ce presupune utilizarea unui intermediar
c. interacţiunea socială mediată de instituţii publice

2. Care sunt condiţiile minime de realizare a comunicării?


a. utilizarea mijloacelor de comunicare
b. compatibilitatea codurilor
c. existenţa mesajului

3. De ce este generată variabilitatea modurilor de codificare şi


decodificare?
a. de experienţe sau practici individuale ori sociale de
învăţare anterioară
b. de formele de interacţiune
c. de accesul individual la cultura comunicării

4. Ce este redundanţa?
a. o mărime ce caracterizează o sursă de mesaje
b. o unitate de măsură a calităţii unui mesaj
c. o mărime ce exprimă excesul de informaţie
transmisă faţă de strictul necesar

5. În funcţie de ce criterii se poate distinge între comunicarea


interpersonală şi comunicarea în masă?
a. de analiza celor care comunică
b. de distanţa fizică dintre emiţător şi receptor
c. de utilizarea unor posibilităţi tehnice de transmitere a
mesajelor
37

6. Prin ce se caracterizează comunicarea interpersonală?


a. comunicarea interpersonală se realizează în grup
b. se referă la transmiterea unor mesaje personale
c. este dependentă de grupul de apartenenţă a
persoanelor implicate

7. Care sunt funcţiile comunicării interpersonale?


a. realizarea unei apropieri sufleteşti între oameni
b. menţinerea unităţii şi integrităţii oricărui
grup social
c. asigurarea încadrării acţiunilor individuale în
grup

8. De ce sunt generate diferenţele între indivizi în procesul


comunicării?
a. de status-ul fiecăruia în cadrul grupului
b. de gradul de conformitate faţă de normele grupului
c. de orientarea relaţiilor afective.

9. De ce este dependentă eficienţa comunicării?


a. de tipul relaţiei de comunicare
b. de persoanele care comunică
c. de durata şi intensitatea acesteia

10. Care este forma sintetică ce desemnează elementele


componente ale comunicării de masă şi relaţiile dintre
acestea?
a. cine cu cine comunică, ce-şi spun, cum îşi spun, ce se
întâmplă după ce termină
b. cine spune, ce spune, prin ce canale de comunicare,
cui spune şi cu ce efecte
c. cine spune, care este motivul pentru care spune, cum
poate fi înţeles ce spune, cui i se adresează
38

11. Ce este mesajul din perspectiva semioticii?


a. o construcţie de semne care, prin intermediul
interacţiunii cu ceilalţi receptori, produce înţelesuri
b. un conglomerat de elemente distincte, ce pot fi
codificate şi comunicate în scris
c. rezultatul unei operaţii de prelucrare mentală a
informaţiilor brute şi directe, necodificate

12. Care este semnificaţia cuvântului latinesc communicare?


a. apropiere şi contact
b. contact şi legătură
c. contact şi contractare

13. Care este obiectivul comunicării umane?


a. de a-l face pe interlocutor să simtă într-un fel anume
b. de a-l face pe interlocutor să gândească într-un fel
anume
c. de a-l face pe interlocutor să se comporte într-un fel
anume

14. Care este prima axiomă a comunicării, formulată de


Paul Watzlawick, Helmick Beavin şi Don Jakson?
a. comunicarea este obligatorie sau non-comunicarea
este accesibilă
b. comunicarea nu este inevitabilă sau non-comunicarea
nu este imposibilă
c. comunicarea este inevitabilă sau non-comunicarea
este imposibilă
39

15. Care este a doua axiomă a comunicării?


a. comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul
conţinutului şi planul relaţiei
b. comunicarea se dezvoltă pe trei planuri: planul
conţinutului, planul relaţiei şi planul procesual
c. comunicarea se dezvoltă pe două planuri: unul
personal şi altul public

16. Care este a treia axiomă a comunicării?


a. comunicarea este un proces complex, ce poate fi
analizat cauzal
b. comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi
abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns
c. comunicarea nu este un proces, ci o relaţie ce trebuie
abordată în funcţie de condiţionări şi nu de cauze

17. Care este a patra axiomă a comunicării?


a. comunicarea nu presupune utilizarea informaţiilor
digitale şi analogice
b. comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă
digitală, cât şi pe informaţie analogică
c. comunicarea se bazează doar pe informaţiile
analogice, nu şi pe cele digitale

18. Cum este limbajul analogic?


a. este direct, plastic şi sugestiv
b. este specific numai echipamentelor electronice
c. este un limbaj codificat ce devine inteligibil numai
prin filtrare

19. Cum este limbajul digital?


a. este binar
b. este simbolic şi abstract
c. este specific doar computerului
40

Capitolul II:
EVOLUŢIA ISTORICĂ A COMUNICĂRII ŞI
REGIMURILOR POLITICE

1. Natura relaţiilor dintre politică şi


mijloacele de comunicare

Diverse teorii ale comunicării subliniază legătura


dintre procesul de formare al democraţiei şi evoluţia
mijloacelor de comunicare, din antichitate şi până în epoca
modernă. Trecerea de la cultura orală la cultura scrisă a produs
multiple schimbări pe plan politic şi psihologic. Astfel,
democraţiile denumite „naturale”, care aveau un caracter
narativ şi discursiv, s-au transformat în autocraţii dictatoriale şi
autoreferenţiale. În al doilea rând, a avut loc o preluare a
memoriei naturale a comunităţilor primitive de către o elită
religioasă şi transformarea ei într-o „memorie oficială”, relativ
imuabilă, şi controlată de către autorităţile momentului.
Alfabetizarea şi accesul uşor la suportul fizic al
transmiterii informaţiilor (de la piatră la papirus) au fost
însoţite şi de o modificare a relaţiilor dintre indivizii umani.
Chiar dacă informaţiile erau mai uşor de transmis, ele
deveneau, însă, mai uşor de controlat şi, îndeosebi, mai rapid
deteriorabile. Realitatea atestă o legătură strânsă între
mobilitatea mijloacelor de comunicare şi gradul lor de
perisabilitate. De pildă, papirusul e mai fragil decât piatra,
hârtia se distruge mai uşor decât papirusul, iar suportul
electronic este mai predispus distrugerilor şi manipulărilor. În
consecinţă, definirea mijloacelor de comunicare se poate face:
1. fie în termeni personali – ca un sistem de semne care
intermediază între om şi divinitate, apoi între
comunitate, individ şi conducătorii săi;
41

2. fie ca expresie a sistemelor sociale dintr-un context


dat şi, mai ales, ca manifestare exterioară a
instituţiilor oficiale.
Un alt moment important în evoluţia istorică a
comunicării l-a constituit eliberarea informaţiilor (datorită
mişcării protestante şi apariţiei tiparului) de sub controlul strict
al elitei clericale. În epoca modernă se produce o importantă
expansiune a mijloacelor de comunicare, precum şi un proces
de masificare a informaţiilor, adică de răspândire a lor în
cercuri sociale extinse. Procesul de modernizare, din societăţile
intrate pe o cale industrială de dezvoltare, a generat la rândul
său o modificare a raporturilor între indivizi, producând
simultan o independenţă faţă de autorităţi, dar şi o dependenţă
permanentă faţă de mass-media.

2. Concepte fundamentale în comunicarea politică

Pentru analiza comunicării politice sunt necesare o


serie de concepte, dintre care unele sunt indispensabile, cum ar
fi cele de sistem comunicaţional, control, autoritate, public,
comunicarea şi opinia publică etc.

2.1. Sistem comunicaţional


Într-o accepţie largă, mass-media nu implică numai
mesajele de natură semiotică, ci şi transmiterea oricăror forme
materiale cu conţinut informativ, a tuturor tipurilor de aşa-zise
„obiecte”, adică persoane, bunuri şi informaţii. Aşadar,
sistemele de comunicare includ toate genurile de „medii de
comunicare”: şosele, căi de comunicare şi limbaje. Prin
urmare, tehnologiile comunicaţionale sunt cele care
influenţează şi determină orice distincţie între epocile istorice,
integrând canalele de comunicare, participanţii sociali şi
contextul general, într-un ansamblu unitar.
42

a) Un prim sistem comunicaţional este cel al oralităţii,


manifestată sub aspect istoric în două momente, ca:
1. o oralitate iniţială, preistorică - ce stă la baza primelor
forme de comunicare, orientată mai ales spre
consemnarea, transmiterea şi perpetuarea miturilor şi a
istoriilor tribale;
2. o oralitate "secundară" - ce aparţine perioadei maxime
de depăşire a cuvântului scris şi a literalităţii, prin
apariţia radioului, mai ales prin răspândirea radioului de
joasă frecvenţă.
Ca structură comunicaţională, oralitatea este
caracteristică sistemelor sociale democratice, eliberate de sub
dominaţia autorităţilor şi a ambiguităţilor de tot felul.
b) Sistemul scrisului, al literalităţii este specific acelor
societăţi întemeiate pe ambiguităţi, unde mecanismele de
transmiterea informaţiilor se exprimă despotic şi sunt puse
exclusiv la îndemâna puterii politice şi a oficialităţilor.
Aşa, de exemplu, Delta Nilului, care era o sursă
principală de procurare a papirusului, a fost supusă unui control
strict de către monopolul politic egiptean. Abia după
descoperirea pergamentului (utilizat în bibliotecă), s-a putut
revoluţiona stocarea informaţiilor şi schimbarea structurilor de
putere din lumea antică.
Apariţia scrierii alfabetice în istoria umanităţii a
condus la simplificarea transmiterii informaţiilor, iar secretele
politice şi religioase au devenit bunuri publice, fapte însuşite
imediat de către ideologia dominantă. Creştinismul şi
mahomedanismul, caracterizate de comunicarea prin codexuri
scrise pe pergament, au fost instituţionalizate şi introduse în
rândul structurilor de putere. Aceste religii mobile, uşor
inteligibile şi interpretabile, s-au transformat ele însele în
monopoluri informaţionale, prin regimul de recluziune
instituţională (mănăstirile) şi prin agresivitate ideologică
("războiul sfânt" şi Inchiziţia).
43

O altă mutaţie semnificativă a avut loc odată cu


dezvoltarea tiparului şi cu pătrunderea hârtiei pe continentul
european. Astfel, a fost promovat şi răspândit sistemul
indexial, iniţiat de codexul creştin (care permitea găsirea
imediată a persoanelor căutate), dar mai ales au luat amploare
catalogarea şi producţia de serie. Curând, noul monopol a intrat
în uzul centrelor financiare şi al structurilor mercantile. O elită
economică, secondată de o aristocraţie politică, a preluat
controlul societăţii şi a transformat canalele de comunicare în
mijloace de perpetuare a propriilor interese. Mai mult, tiparul a
adâncit conformismul şi dependenţa indivizilor faţă de
informaţiilor transmise oficial.
Descoperirea undelor electromagnetice a permis
extinderea puterii de stocare şi transmitere a informaţiilor din
posesia elitelor politice sau comerciale în direcţia unei mase
mari de oameni, precum şi conturarea unui sistem
automatizat. Apariţia telegrafului a fost legată, de la bun
început, de un model ideal al democraţiei, al proceselor
electorale vizate încă de J.-J. Rousseau, ce prevedea nu numai
larga participare a cetăţenilor, dar şi eliberarea de sub
arbitrariul relaţiilor personale subiective. Celelalte mijloace
tehnice ulterioare – gramofonul, telefonul, radioul sau
televiziunea - au continuat tradiţia iniţială, anume aceea a
formării unui model analogic al raporturilor sociale.
Cel de-al doilea moment în evoluţia electronicii este
reprezentat de impactul tehnologiilor digitale. Acestea sunt
rapide, accesibile şi capabile să stocheze cantităţi uriaşe de
informaţii, ce pot fi difuzate în rândul unor grupuri mari de
oameni, pe arii geografice extinse, şi care nu înseamnă altceva
decât un alfabet numeric simplificat la maximum şi accesibil
tuturor indivizilor.
44

2.2. Control şi autoritate


Funcţiile tehnologice ale comunicării, care au
reprezentat întotdeauna structurile politice existente, au dat
dovadă de o acută dependenţă ideologică. Primele manifestări
ale scrierilor greceşti apar în evidentă contradicţie cu funcţiile
anterioare ale scrierilor sumeriene (dominate de structura
economică, fiind deci contabilizatoare) sau egiptene (orientate
spre o finalitate religioasă).
Puse, de cele mai multe ori, în slujba puterii militare,
descoperirile tehnologice - fie sisteme, fie mijloace de
comunicare (căile de transport umane, instrumentele
electronice şi chiar apariţia computerelor) - au evoluat într-o
notă de oscilaţie între control şi eliberarea de autoritate.
Primele tipărituri au contribuit la întemeierea
universităţilor ca centre de putere şi au devenit, ulterior,
instrumentele care au făcut posibile revoluţia umanistă prin
cunoaştere. Sistemele poştale, de la începuturile erei moderne,
au fost iniţial rezervate reţelelor militare sau politice, iar mai
târziu au trecut în uz privat şi s-au transformat în obiecte ale
participării publice.
Manifestându-se între standardizare şi eliberare, între
monopolizare şi acces liber, între funcţionarea agresivă şi cea
discretă, mijloacele de comunicare au constituit structura
necesară funcţionării organismului social şi au intermediat
relaţiile dintre oameni, grupuri, instituţii şi organizaţii.
Principiile fundamentale ale funcţionării democraţiei
urmează şi ele transformărilor tehnologice:
- participarea universală este succedată de
tehnologiile comunicării globalizatoare;
- egalitatea politică apare concomitent cu extinderea
accesului la transmiterea informaţiilor;
- libertăţile fundamentale sunt impulsionate de
diseminarea mesajelor pe scară largă.
45

2.3. Publicul, comunicarea şi opinia publică


Deşi manifestări ale publicului există încă din
antichitate, acestea se aflau sub controlul absolut al puterii
politice. Cezar nu a fost numai primul conducător care a
încercat să mobilizeze atenţia cetăţenilor Romei (prin utilizarea
pieţelor publice ca suport al actelor legislative), dar a înfiinţat
şi un cursus publicus, adică un traseu al mijloacelor de
comunicare - aflat sub protecţia militarilor şi în folosul
exclusiv al armatelor imperiale.
Publicul lumii moderne a fost, în mare parte, spectator
sau auditor, deci participant mai mult pasiv la acţiunile sociale.
Teatrul antic sau discuţiile conduse de oratorii publici
reprezentau mijloacele operaţionale de coagulare a solidarităţii
şi identităţii comunităţilor umane.
Atât în cadrul democraţiilor ateniene - unde publicului
i se cerea consensul, cât şi în cadrul democraţiilor actuale -
unde publicului i se solicită consimţământul, puterea politică
are nevoie de identificarea riguroasă a participanţilor la
dialogul social.
În concepţia lui J. Habermas, publicul este reprezentat
de asocierea tuturor sferelor private ale indivizilor separaţi şi de
participarea persoanelor mature, capabile de discernământ, la
luarea deciziilor colective. Acest tip de public apare, mai ales,
în lumea literară, în cadrul unor instituţii libere de controlul
oficial (cafenele, cluburi, cercuri culturale), prin manifestarea
intimităţii în prezenţa celorlalţi. Dacă în centrul publicului
literar se află omul - înţeles într-un mod general şi abstract, în
centrul sferei publice politice se situează cetăţeanul - care e
riguros delimitat şi clar definit. În cele din urmă se ajunge la un
"public captiv" şi la un "public fantomatic", ambele prinse în
reţeaua tehnologiilor şi a relaţiilor de putere, care doar
mimează interesul pentru individ, când, de fapt, interesul major
46

este orientat spre opinia de masă, adică spre dictatura


alegătorilor fără identitate.
Opinia publică a avut o evoluţie similară cu aceea a
publicului, în sensul trecerii dinspre sfera privată spre cea
publică, însă formularea conceptului rămâne strâns legată de
fenomenele sociale ale secolului al XVIII-lea. Machiavelli, de
pildă, sugera luarea în considerare a opiniei populare, iar
informaţiile bursiere se conturau în funcţie de opiniile generale
privind credibilitatea persoanelor publice. Abia mai târziu,
datorită lui Bentham şi Immanuel Kant, publicul a fost definit
ca fiind înzestrat cu virtutea de a controla Puterea şi de a
conduce la pacea generală. Din păcate, societatea modernă,
dominată de raţiuni comerciale, predispune la atomizarea sau
pulverizarea publicului în funcţie de anumite trăsături destul de
restrânse (pe principiile marketingului publicitar). Astfel, nu se
mai vorbeşte de un Publikum, ci despre mai multe publicuri
specializate, ce corespund unor acţiuni, trăsături sau preocupări
particulare, ca, de exemplu: publicul financiar, publicul
teatrului, cultural, economic, cel etnic, sexual ş.a .

Sursa: Doru Pop, Mass-media şi democraţia, Editura Polirom ,


Iaşi, 2001, p. 65-68
47

TEXTE SELECTIVE

Evoluţia tehnologiilor comunicării

Ştefan Prutianu Manual de comunicare şi


negociere în afaceri

Era Gutenberg

După antichitatea greco-romană, teoria şi practica


comunicării umane au cunoscut, timp de secole, o oarecare
stagnare. Practic, nu se cunosc progrese remarcabile până în
zorii Renaşterii. Începând cu secolul al XV-lea, teoriile,
tehnicile, practicile şi tehnologiile comunicării au revenit
treptat în centrul atenţiei şi s-au îndreptat în salturi succesive
spre ceea ce sunt astăzi. Câteva repere în evoluţia tehnologiilor
comunicării sunt semnalate în cele ce urmează.

Tiparul şi cartea
Între anii 1436 şi 1444, în regiunea Mainz din
Germania, Gutenberg realizează prima tiparniţă cu şurub. Ia
astfel naştere prima imprimerie mecanică, care foloseşte
caractere mobile, obţinute dintr-un aliaj de plumb, cositor şi
antimoniu. Prima carte tipărită în noua eră Gutenberg a
comunicării este o Biblie, în anul 1445. După retorica anticilor,
apariţia tiparului şi a cărţilor tipărite constituie primul reper
major în evoluţia tehnologiei, a suporţilor şi a proceselor
comunicării moderne.

Presa scrisă
Urmează un nou salt, o dată cu apariţia sistematică a
presei scrise. Primele publicaţii săptămânale apar la începutul
48

secolului al XVII-lea în Germania, Anglia şi Franţa. Primul


săptămânal francez este datat în anul 1631. Primul cotidian este
tipărit la Londra, în 1702. Practic, comunicarea de masă ia
naştere şi se dezvoltă, o dată cu presa scrisă, populară, la tiraje
tot mai mari şi la preţuri tot mai mici, mai accesibile.

Fotografia
Primele fotografii au fost realizate în 1827, de francezul
Niépce, cu o cameră obscură. George Eastman realizează
pelicula de celuloid şi fotografia modernă, cu aparatul Kodak,
în anul 1888. Se deschide, astfel, accesul tot mai larg la
comunicarea prin imagini.

Telegraful
În cea de-a doua jumătate a secolului al VIII-lea,
interesul pentru comunicare se intensifică, o dată cu primele
tentative de comunicare la distanţă, prin semnale electrice.
Telegraful este inventat de Samuel Morse în anul 1837, la New
York. În 1845, telegraful alimenta deja presa de senzaţie.
Astăzi, locul telegrafului a fost luat de teleimprimantă şi fax.

Telefonul
În anul 1876, americanul Graham Bell brevetează
telefonul. El codifică vocea umană în semnale electrice şi o
transmite la distanţă. La Bucureşti, de pildă, s-a vorbit prima
dată la telefon în 1883, pe o linie privată.

Radioul
În 1896, italianul Marconi, folosindu-se de
descoperirile ştiinţifice ale germanului Hertz, breveta la Londra
telegraful fără fir. Primele emisiuni radiofonice au avut loc la
Pittsburgh, abia în 1920. Dificultatea progresului practic al
radiofoniei se explică şi prin faptul că numai era clar cine cu
cine comunică, nu mai exista o legătură directă între un
49

emiţător şi un receptor identificabil, ca la telegraf sau telefon.


Radiofonia a marcat începutul comunicării electrice de masă,
cu circulaţia mesajelor în sens unic, către un public impersonal,
neidentificabil în momentul emisiei.

Cinematograful
Debutul comunicării cinematografice a avut [loc] o dată
cu proiectarea primului film adevărat pe o peliculă de 35mm
lăţime de fraţii Lumiére, pe 22 martie 1895. În decembrie
1895, s-au vândut primele bilete de intrare la primele proiecţii
cinematografice publice.

Televiziunea
În anul 1926, scoţianul J. Baird a reuşit prima difuzare
publică a unor imagini televizate. Primul televizor alb-negru a
fost brevetat în 1929, iar prima cameră de luat vederi în 1937,
de către americanul V. Zworykin. Primele televizoare color s-
au vândut în SUA în anul 1953. Primul magnetoscop a fost
inventat în anul 1956. Videoul a ajuns pe piaţă abia în 1970.

Multimedia
Recent, în anii 80, o dată cu progresul fascinant al
tehnologiei informaţionale, s-au născut şi sistemele
multimedia. Acestea permit prelucrarea simultană a textelor, a
sunetelor şi a imaginilor digitalizate. Cel mai cunoscut produs
multimedia off-line (în afara reţelei) este compact-discul (CD-
Rom). Comunicarea pe multimedia este interactivă. Utilizatorul
produselor multimedia nu primeşte informaţia pasiv, aşa cum
se întâmplă pe ecranul cinematografului sau televizorului. El
poate interveni, să ceară sau să modifice ceea ce primeşte.
50

Internet
Reţeaua mondială de computere numită Internet este
una dintre cele mai recente cuceriri ale comunicării la distanţă.
Când computerele sunt conectate între ele formează o reţea,
care asigură un schimb rapid de informaţii şi servicii, indiferent
de distanţă. Pentru a deveni internaut, posesorul unui PC are
nevoie de un modem care transformă datele digitale în
impulsuri transmise pe liniile telefonice. Mai trebuie obţinută
legătura cu un furnizor de acces, care orientează utilizatorii
spre servere. Informaţiile din reţeaua Internet, sub formă de
texte, imagini şi sunete e află pe site-uri, create de către cei
care vor să facă oferte în reţea. Între serviciile oferite de
Internet, unul de larg consum este poşta electronică (e-mail),
care prestează servicii de curier şi factor poştal aproape în orice
colţ din lume.

Lumile virtuale
Noile tehnologii multimedia pregătesc serios condiţiile
comunicării în lumi virtuale, o dată cu generarea pe computer a
unor forme şi imagini tridimensionale, de sinteză. Se face,
astfel, loc unor procese de comunicare cu «realitatea virtuală».
Echipat cu o cască, o mănuşă şi o manetă, omul poate deja
descinde lejer în lumi virtuale, create pe computer.
Cu toate acestea, indiferent unde ne va purta tehnologia,
dialogul interior şi comunicarea interpersonală, faţă în faţă,
aproape, simţind atingerea, căldura, freamătul şi mirosul
trupului celuilalt nu vor înceta să rămână supreme şi superbe
manifestări ale umanităţii.”

Sursa: Ştefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere în afaceri,


Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 23-26
51

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

sistem comunicaţional
control
autoritate
public
sistemul oralităţii
sistemul scrisului
sistemul indexial
sistem automatizat
tehnologii digitale
tehnologii ale comunicării
52

CONCLUZII

1. Definirea mijloacelor de comunicare se poate face


fie în termeni personali – ca un sistem de semne care
intermediază între om şi divinitate, apoi între comunitate,
individ şi conducătorii săi, fie ca expresie a sistemelor sociale
dintr-un context dat şi, mai ales, ca manifestare exterioară a
instituţiilor oficiale.

2. Tehnologiile comunicaţionale sunt cele care


influenţează şi determină orice distincţie între epocile istorice,
integrând canalele de comunicare, participanţii sociali şi
contextul general, într-un ansamblu unitar.

3. Sistemele de comunicare includ toate genurile de


„medii de comunicare”: şosele, căi de comunicare şi limbaje.

4. Sistemul comunicaţional al oralităţii, s-a manifestat


- sub aspect istoric- în două momente: cel al oralităţii iniţiale şi
cel al oralităţii „secundare”

6. Sistemul scrisului, al literalităţii este specific acelor


societăţi întemeiate pe ambiguităţi, unde mecanismele de
transmiterea informaţiilor se exprimă despotic şi sunt puse
exclusiv la îndemâna puterii politice şi a oficialităţilor.

7. Apariţia scrierii alfabetice în istoria umanităţii a


condus la simplificarea transmiterii informaţiilor, iar secretele
politice şi religioase au devenit bunuri publice, fapte însuşite
imediat de către ideologia dominantă.
53

8. Între anii 1436 şi 1444, în regiunea Mainz din


Germania, Gutenberg realizează prima tiparniţă cu şurub.

9. Primul săptămânal francez este datat în anul 1631, iar


primul cotidian este tipărit la Londra, în 1702.

10. Primele fotografii au fost realizate în 1827, de


francezul Niépce, cu o cameră obscură.

11. Telegraful a fost inventat de Samuel Morse în anul


1837, la New York.

12. În anul 1876, americanul Graham Bell brevetează


telefonul.

13. Primele emisiuni radiofonice au avut loc la


Pittsburh, abia în 1920.

14. Debutul comunicării cinematografice a avut o dată


cu proiectarea primului film adevărat pe o peliculă de 35mm
lăţime de fraţii Lumiére, pe 22 martie 1895.

15. În anul 1926, scoţianul J. Baird a reuşit prima


difuzare publică a unor imagini televizate.
54

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR
1. În ce termeni şi cum se poate realiza definirea
mijloacelor de comunicare?
a. în termeni personali – ca un sistem de semne care
intermediază între om şi divinitate, apoi între
comunitate, individ şi conducătorii săi
b. ca expresie a sistemelor sociale dintr-un context dat
şi, mai ales, ca manifestare exterioară a instituţiilor
oficiale
c. în termeni tehnici, având în vedere aspectele
specializate de utilizare şi funcţionare a acestora

2. Care sunt genurile de medii de comunicare pe care


le cuprind sistemele de comunicare?
a. şosele
b. căi de comunicare
c. limbaje.

3. Care sunt cele două momente de manifestare


istorică a sistemului comunicaţional?
a. cel al oralităţii iniţiale
b. cel al oralităţii finale
c. cel al oralităţii „secundare”

4. Cărui tip de societăţi îi este specific sistemul


scrisului?
a. nici unui tip de societate
b. societăţilor democratice, ale căror decizii oficiale
sunt
transmise, în special, prin intermediul scrierii
c. societăţilor în care mecanismele de transmiterea
informaţiilor se exprimă despotic şi sunt puse
exclusiv la îndemâna puterii politice şi a
oficialităţilor
55

5. La ce a condus apariţia scrierii alfabetice în istoria


umanităţii?
a. la editarea ziarelor
b. la simplificarea transmiterii informaţiilor
c. secretele politice şi religioase au devenit bunuri
publice

6. În ce perioadă a realizat Gutenberg prima tiparniţă cu şurub?


a. între 1436 şi 1444
b. între 1320 şi 1329
c. între 1481 şi 1490

7. În ce an a fost tipărit primul cotidian la Londra?


a. în 1629
b. în 1702
c. în 1690

8. Cum se numeşte francezul care a realizat primele fotografii


în 1827?
a. Marconi
b. Niépce
c. Edison

9. În ce an a inventat Samuel Morse telegraful?


a. în anul 1900
b. în anul 1905
c. în anul 1837

10. În ce an americanul Graham Bell brevetează telefonul?


a.în anul 1876
b.în anul 1900
c.în anul 1850
56

11. În ce oraş au avut loc primele emisiuni radiofonice


din anul 1920?
a. la Paris
b. la Pittsburh
c. Londra

12. Cînd a avut loc proiectarea primului film


(pe o peliculă de 35 mm)?
a. pe 22 martie 1895
b. pe 10 noiembrie 1905
c. pe 4 aprilie 1897

13. Ce a realizat J.Baird în anul 1926?


a. a publicat prima revista în domeniul cinematografiei
b. a reuşit prima difuzare publică a unor imagini
televizate
c. a reuşit prima proiectare a unui film de lung metraj
Capitolul III:
COMUNICAREA ÎN DOMENIUL VIEŢII
POLITICE

1. Specificul comunicării politice

În decursul istoriei sale, puterea politică şi-a constituit


propriile sisteme de comunicare, urmărind să preia controlul
asupra acelor mijloace de comunicare ce scăpau dominaţiei
sale ori să integreze acele grupuri care exprimau şi formau
opiniile dominante. Astfel, primele biblioteci ale lumii antice
au apărut sub controlul direct al tiranilor atenieni, iar împăraţii
romani şi apropiaţii lor au fost popularizaţi ca scriitori celebri.
Pentru a realiza controlul informaţiilor, Papa Paul al
IV-lea a fost cel dintâi care a creat un Index al cărţilor
interzise, în timp ce regele Carol al IX-lea a dat un decret prin
care se restrângea dreptul de publicare al oricăror materiale fără
aprobarea sa directă. În secolul al XX-lea puterea comunistă a
perfecţionat strategiile restricţiei accesului la informare,
limbajul însuşi aflându-se sub un control total.
Alături de controlul informaţiilor, puterea politică şi-a
propus să realizeze şi o instituţionalizare a conştiinţelor. De
pildă, propaganda hitleristă a pus la punct un mecanism de
formare a identităţii colective, prin coordonarea sistematică a
instituţiilor specifice, prin anihilarea gândirii independente şi,
în general, prin militarizarea spaţiului public.
Comunicarea politică se referă la interacţiunea dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Ea descrie relaţiile, influenţele şi
modificările psihologice ori sociale care apar în urma
interacţiunilor dintre putere şi cetăţeni. La nivelul relaţiilor
politice, comunicarea are loc între receptor - manifestat ca
alegător, de pildă, şi emiţător - în calitatea de sursă politică.
Relaţiile diferă în funcţie de emiţători (instituţiile specifice
58

politicului ori statului, care realizează comunicarea politică) şi


de teoriile comunicării care le definesc. Gânditorul francez
Jacques Gertsle apreciază că noţiunea de comunicare politică,
aşa cum este utilizată astăzi în discursul politic, jurnalistic sau
ştiinţific, este "extrem de confuză", datorită incertitudinii
conceptuale care este legată de comunicare, pe de o parte, şi de
politică, pe de altă parte, ambii termeni fiind polisemantici.
Etimologia latină a lui communicare ne trimite la două
semnificaţii principale: a împărţi şi a transmite sau a stabili o
relaţie. Antropologul Claude Levy-Strauss a subliniat ideea că
şi comunicarea este obiect al ştiinţelor sociale, stabilind o
legătură între schimbul de bunuri, de femei şi de mesaje. La
începutul secolului XX, Charles Cooley înţelegea prin
comunicare "mecanismul prin care relaţiile umane există şi se
dezvoltă". Mai târziu, Henri Lefebvre afirma că "în viaţa
socială nimic nu se realizează fără comunicare", aceasta din
urmă fiind considerată un proces social fundamental, din care
provine orice alt fapt social. În asemenea condiţii, este de
acceptat că nici politicul nu evită această regulă.
Politicul, la rândul său, nu se defineşte printr-un
ansamblu de sectoare sau de probleme ce pot fi izolate în mod
clar în societate, din moment ce, indiferent care este problema,
ea poate deveni una politică. Ca atare, politica se hrăneşte din
relaţii economice, sociale, culturale, religioase, etnice,
lingvistice ş.a . Activitatea politică se orientează spre apariţia
problemelor colective, prezentarea revendicărilor adresate
autorităţilor publice, elaborarea unor proiecte pentru
soluţionarea acestora, conflictul între aceste proiecte şi modul
de rezolvare a lor. În oricare dintre aceste procese vom găsi
implicată comunicarea, încât contribuţia acesteia la activitatea
politică este omniprezentă, fie că e vorba de socializare şi
participare, de elaborarea programelor, de mobilizare sau
negociere. În mod special, comunicarea este fundamentală în
mecanismul determinării politicilor publice. În regimurile
59

democratice, datorită ei se face trecerea de la o situaţie în care


proiectele sunt conflictuale sau se exclud reciproc, la o situaţie
în care se stabileşte o regulă generală. Comunicarea
impregnează toate activităţile politice în măsura în care
aproape toate atitudinile de acest tip implică un apel la o formă
oarecare de comunicare. Amestecul dintre politică şi
comunicare ne conduce la justificarea că toate aspectele vieţii
politice se supun abordării comunicaţionale: sistemul politic,
activitatea guvernamentală, funcţionarea partidelor politice,
mişcările sociale etc.
În S.U.A., unii autori, precum sociologul Paul
Lazarsfeld, psihosociologii Kurt Lewin, Carl Hovland şi
politologul Harold Lasswell sunt consideraţi fondatorii
ştiinţelor comunicării. Acesta din urmă a impulsionat studiile
de propagandă şi tehnicile de analiză a conţinutului mesajelor.
Paul Lazarsfeld s-a dedicat cercertării mijloacelor media şi
consecinţelor acestora în timpul campaniilor electorale. Acesta,
ca şi Lasswell, de altfel, au studiat propaganda şi alegerile.
Kurt Lewin şi-a concentrat atenţia asupra problemelor de
comunicare în cadrul grupurilor umane. Carl Hovland a fost
preocupat în special de analiza experimentală a „noii retorici” a
persuasiunii.
Harold Lasswell este socotit unul dintre „părinţii”
ştiinţelor comunicării, binecunoscut datorită abordării
comunicării ca o sumă de factori: "Cine zice şi ce, prin care
canal şi cu ce efect?" Formula sa este semnificativă, mai
degrabă, pentru comunicarea politică, decât pentru esenţa
comunicării în genere şi reprezintă o modalitate mecanică de
înţelegere a comunicării politice.
În examinarea comunicării politice s-au conturat două
orientări: una, care disociază comunicarea de politică şi acordă
întâietate primului concept pentru înţelegerea procesului
comunicării politice; alta, care le tratează drept complementare.
De fapt, toate formele de comunicare umană au o dimensiune
60

socială. Ea este identificată cu simpla transmitere de semne sau


cu schimbul acestora ori cu distribuirea sensului rezultat de
aici. De asemenea, dimensiunea socială presupune existenţa
celuilalt, cu care să stabilească o relaţie prin care procesul
politic să depindă de o formă ce constă din conflict şi
colaborare. Dealtfel, e uşor să constatăm că politicul fără
comunicare ar fi imposibil, din moment ce societatea însăşi
fără comunicare e de neconceput.
În cadrul abordării numită mecanică, de tip
propagandistic, se evidenţiază că politicienii deţin controlul în
mobilizarea cetăţenilor pentru răspândirea ideilor proprii şi
pentru o mai bună pregătire ideologică a simpatizanţilor. Presa
poate schimba convingerile electorale ale cetăţenilor, poate să
confirme şi să reîntărească opţiunile existente, poate să inducă
idei noi, într-o manieră unidirecţională. Mai mult, liderii de
opinie stimulează loialitatea de grup, identitatea socială a
comunităţilor şi dorinţa de menţinere a deciziilor luate sub
presiunea apartenenţei de grup. Acest model, însă, se poate
realiza numai dacă mijloacele de exprimare, finalitatea actului
comunicaţional şi contextul general în care acesta se produce
sunt controlate de către emiţător. În caz contrar, procesul
cunoaşterii şi recunoaşterii politice generează o ruptură între
participanţii la schimburile publice şi grupurile ce se consideră
agresate.
Într-o altă abordare, numită integratoare, se consideră
comunicarea politică drept o acţiune secundară, fie de natură
instrumentală, fie simbolică. Rezultatele comunicării politice
nu se produc în mod direct, prin influenţarea personală a
receptorilor, ci printr-o acumulare de factori, dintre care cei
strict politici sunt marginali. Dacă scopul primei formule este
agresiv, deoarece îşi propune cucerirea şi dominarea
publicului, cea de-a doua tendinţă se orientează mai mult spre
atragerea publicului în dialog cu toţi participanţii la
interacţiunea socială şi realizarea comunicării prin convergenţa
61

mesajelor. Formarea opiniilor ne apare ca efect al unor cauze


multiple, iar cunoaşterea politică drept un proces polivalent.
Dacă plecăm de la ipoteza după care „comunicarea
desemnează orice interacţiune socială” sau „desemnează numai
interacţiunea simbolică” (adică cea care utilizează nume
simbolice), atunci şi definiţia comunicării politice se va
modifica. „În primul caz, sunt acceptate toate analizele
metaforice ale politicii, din perspectiva comunicării. În cel de-
al doilea caz, sunt admise numai definiţiile fundamentate pe
analize simbolice”.
În esenţă, comunicarea politică se defineşte ca acel tip
de comunicare bazat pe transmiterea deliberată de mesaje cu
caracter politic, prin intermediul cărora se urmăresc sistematic
anumite scopuri şi obţinerea unor rezultate într-un context
social determinat.

2. Comunicarea politică şi retorica persuasiunii

O mare parte din rezultatele comunicării publice


depinde de felul în care societatea îşi construieşte mecanismele
şi politicile comunicării. Analizele actuale asupra conţinutului
comunicării politice evidenţiază că manifestările de critică
socială şi rezistenţa la presiunea autorităţii au dispărut treptat
din dialogul intelectual, problema adâncindu-se după dispariţia
puterii comuniste, astfel încât puterea politică actuală a căpătat
o funcţie dominatoare. Limbajul academic şi cercetarea din
ştiinţele sociale, în general, nu fac altceva decât să transmită o
serie de cunoştinţe sterile, rupte de realitatea obiectivă. Teoriile
comunicării au reuşit să impună un tip de cunoaştere specific
ideologiei triumfătoare a pieţei şi elitelor conducătoare.
Rezistenţa la dominaţia culturală şi comunicaţională a
fost transferată spre culturile unor grupuri marginale, în timp ce
62

atitudinii critice i s-a rezervat sfera izolată a limbajului savant.


Dialogul critic a devenit apanajul exclusiv al specialiştilor, iar
publicul larg rămâne captivul canalelor mediatice, care îl
scufundă în "baia zilnică de vulgaritate". Restrângerea
dialogului critic şi a comunicării clare implică abandonarea
publicului la bunul plac al strategiilor persuasiunii.
Potrivit tradiţiei antice, ilustrate de Retorica lui
Aristotel, există o distincţie între retorică - înţeleasă ca artă
politică, orientată spre viitor, cu rol de consiliere şi întemeiată
pe ideea de utilitate şi dialectică - adică discursivitate menită
să convingă.
În teoriile moderne, persuasiunea presupune şi ea
implicarea celor trei mari categorii clasice:
1) ethosul - care înseamnă moralitatea exprimării,
credibilitatea;
2) logosul - presupune corectitudinea exprimării,
inteligibilitatea;
3) pathosul - forţa exprimării, încărcătura afectivă.
Şi în practica politică există două tendinţe majore sau
două abordări teoretice distincte, în funcţie de interesul acordat
procesului comunicării din perspectiva receptorului. Dacă
receptorul sau alegătorul, de exemplu, este interesat de mesajul
transmis, atunci el va urma "traseul central", adică va asculta
informaţiile şi argumentele oferite. Acest proces se realizează
in trei paşi (recepţionarea mesajului, acceptarea lui şi adoptarea
reacţiilor corespunzătoare) şi presupune existenţa unui public
atent şi raţional, cu un nivel înalt de participare socială. Dacă
publicul nu acordă atenţie mesajului, nefiind un participant
activ la jocul dialogului public, el optează pentru un " traseu
periferic", marcat mai mult de indicii decât de informaţii.
Receptarea se face la nivel formal, manifestarea exterioară,
elementele decorative şi emoţiile predominând procesul de
interpretare a informaţiilor.
63

Orice formaţiune politică îşi doreşte ca mesajele sale să


fie nu numai ascultate, dar să fie şi convingătoare.
Persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine cont de
caracteristicile şi reacţiile persoanelor sau grupurilor vizate. Ea
este opusul impunerii sau forţării unei opţiuni. Unii autori au
considerat că persuabilitatea şi nivelul inteligenţei sunt invers
proporţionale. Ar rezulta că persoanele cu o inteligenţă
superioară sunt mai puternic influenţate de acea persuabilitate
care se bazează pe o argumentare logică demonstrativă şi mult
mai puţin receptive la generalităţi şi exemple irelevante.
Persoanele cu o inteligenţă mai scăzută sunt mai receptive faţă
de mesaje insistente şi intens colorate. În privinţa concepţiei
despre sine s-a constatat că, cu cât aceasta este mai bine
structurată şi implică o evaluare pozitivă a sinelui, cu atât
persuabilitatea este mai redusă.
De regulă, persuabilitatea este mai mare atunci când
există o concordanţă între mesajele nou transmise şi cele deja
stocate. Rezistenţa personală la schimbarea indusă de
persuabilitate se manifestă prin accentuarea selectivităţii
mesajelor, dezvoltarea unor mecanisme de apărare sau de
conservare a convingerilor anterioare, evitarea stărilor de
tensiune, de anxietate sau ameninţare generate de noile mesaje,
păstrarea stării de echilibru cognitiv şi afectiv. Întrucât
persuabilitatea se realizează în procesul de comunicare
interpersonală şi socială, efectele ei sunt determinate de
organizarea comunicării.
Persuabilitatea, spre deosebire de sugestibilitate,
implică din partea individului conştiinţa acceptării şi
interiorizării mesajelor transmise în scopul influenţării . Ea nu
este uniform distribuită, ci variază de la o persoană la alta.
Această variaţie se explică prin modul de structurare a sinelui
sau a unor capacităţi şi însuşiri personale.
64

3. Factori de influenţare a comunicării politice

În psihologia clasică se susţine că la baza tuturor


formelor de convingere se află credibilitatea sursei. Ea se
întemeiază pe două noţiuni fundamentale:
1) competenţa sau capacitatea emiţătorului de a-şi
prezenta argumentele, calităţile şi prestigiul dobândit
(care, de cele mai multe ori, ţine locul adevărului si
onestităţii);
2) încrederea, adică lipsa oricăror interese in privinţa
finalităţii actului informativ, a oricăror prejudecăţi faţă
de cei implicaţi in procesul comunicării. Astfel,
credibilitatea predomină chiar şi mesajul, gradul de
implicare şi relevanţa la nivelul individual fiind mai
importante decât conţinutul ideatic.
Cercetările de teren au dezvăluit că deşi efectul sursei
credibile de comunicare este foarte puternic şi imediat, el nu
durează mult, provocând ceea ce se numeşte efectul de
adormire. Acest efect obturează în memoria receptorului
tocmai acele mesaje transmise de sursa credibilă, amplificând
efectul celor primite de la sursele necredibile.
O modalitate de depăşire a impasului credibilităţii este
concentrarea asupra mesajului. Claritatea mesajului se
construieşte pe trei paliere:
1. mesajul vine în sprijinul credibilităţii prin informaţii
concrete, date şi fapte exacte (ce spune) ;
2. atribuie sensului o doză sporită de inteligibilitate şi
aderenţă (cum spune);
3. stabileşte legături cu publicul şi răspunde
problemelor personale ale acestuia ( cui spune).
Un alt factor sau cauză psihologică importantă a
persuasiunii politice este simpatia. Interesul politicianului nu
este doar acela de a-şi transmite mesajele, dar şi de a fi plăcut,
65

în consens cu aşteptările cetăţenilor. Un emiţător are un impact


cu atât mai puternic cu cât este mai apropiat de receptor şi, în
mod special, de interesele personale ale acestuia.
În sfera politică un rol semnificativ îl are şi
umanizarea mesajului, care se face prin apel sentimental, prin
caracterul narativ şi dramatizarea comunicării, prin
fundamentarea pe mărturii ale propriilor experienţe sau pe
comparaţii uşor de recepţionat.

Sursa: Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Institutul


European, Iaşi, 2002, p. 21-25
66

TEXTE SELECTIVE

Circulaţia şi suportul zvonurilor politice

Jean-Noel Kapferer
Zvonurile

Zvonul politic

[…] Zvonul este în esenţă o afirmaţie pe marginea


afirmaţiei oficiale. Este o contra putere. În acest caz este firesc
ca zvonurile să prolifereze pe terenul cuceririi şi gestionării
puterii.

Avantajele zvonului. În arsenalul războiului politic,


zvonul se bucură de numeroase avantaje. În primul rând,
zvonul evită dezvăluirea identităţii: alţii vorbesc în locul
nostru, făcându-se purtătorii voluntari sau involuntari ai
zvonului. Sursa nu poate fi identificată, rămâne învăluită în
mister. Nimeni nu-şi asumă responsabilitatea, dar toţi sunt la
curent.
Zvonul este mijlocul de transmitere al nonspunerii:
permite dezbaterea deschisă a unor subiecte interzise de
puterea politică. Astfel, francezii sunt în general stânjeniţi de
problema sănătăţii, aceasta constituind un subiect tabu ce nu
trebuie abordat în public.
Zvonul nu are nevoie de dovezi. Opinia publică se
întemeiază mai adesea pe impresii decât pe fapte. Acuzaţia e de
ajuns.[…]
Zvonul nu necesită nici un stat major foarte numeros: se
poate isca într-un grup restrâns. De aceea el constituie una
dintre armele preferate ale comploturilor […].
67

Să mai adăugăm că zvonurile îngăduie complotiştilor să


nu se dezvăluie. Într-adevăr, întreprinderea zvonurilor este
singura care îngăduie jocul dublu: nimeni nu vorbeşte în
numele său, fiecare citează zvonul. Este dificil în acest caz să
delimitezi adevăraţii prieteni de cei pretinşi.
În sfârşit, încă unul din avantajele zvonului, deloc
neglijabil este acela că nu costă nimic […]. Dar zvonul are şi el
inconvenientele lui. Spre deosebire de o campanie publicitară
în care se controlează fiecare virgulă, fiecare cuvânt şi se face o
planificare, zvonul scapă: rezultatul lui este aleatoriu. În plus,
se întâmplă ca zvonul să se întoarcă împotriva emiţătorilor lor:
un zvon fals bine dezminţit permite celui vizat să se apere de
viitoarele zvonuri. Înăbuşirea unui zvon reprezintă şi o victorie
asupra celorlalte […].

Diferite întrebuinţări ale zvonului. Când se apropie


alegerile, orice mijloc e bun pentru destabilizarea viitorilor
candidaţi supărători. Zvonul este arma ideală între candidaţi
aparţinând aceleiaşi tabere.
Într-adevăr, s-a constatat că în orice fel de război
zvonurile au drept ţintă mai degrabă aliaţii decât duşmanul.
Agresivitatea faţă de duşman îşi găsesşte explicaţia autorizată:
moartea. În schimb, lupta fratricidă e condamnabilă,
disensiunile şi duşmăniile interne trebuie neapărat să facă apel
la surse de informare ascunse, de pildă la zvon. La fel se
explică violenţa zvonurilor în cadrul corpului medical sau în
barou. În cadrul acestor două grupuri profesionale, lupta pentru
dobândirea unui post de conducere este aprigă, dar nu poate fi
dusă făţiş. Cel care viseză să devină decan al ordinului său
poate în schimb să se bazeze pe zvon ca să strice reputaţia unui
“confrate”[…].
Ca şi în cazul întreprinderii, o altă importantă
întrebuinţare a zvonului este aceea de instrument de sondare a
relaţiilor. Este un mod de a sugera interesul pentru un anumit
68

portofoliu sau pentru un anumit post de răspundere. Este şi o


tactică de gestionare a puterii: dacă un ministru vrea să ştie ce
reacţie va suscita o decizie sau alta, lansează un zvon şi
hotărăşte în funcţie de rezultat […].
În sfârşit, adeseori scopul real al iniţiatorilor zvonului
este intoxicaţia. Este vorba de răspândirea minciunii pentru
aflarea adevărului sau pentru crearea unui climat psihologic
favorabil care să determine presiuni asupra celor de la putere.

Marile teme ale zvonului. Analizarea zvonurilor


politice a arătat că acestea reiau la nesfârşit un număr restrâns
de teme, şapte în total, pe care le-am putea numi cele şapte
păcate capitale ale zvonului […].
Prima temă este cea a mâinii ascunse, a puterii oculte, a
societăţii secrete care trage sforile puterii. Această temă
decurge logic din faptul că viaţa politică este percepută ca
teatru. Tema postulează un teatru de păpuşi în care sforile sunt
mânuite de mâini invizibile. În spatele regiei electorale şi a
unei aparenţe democratice, ar exista de fapt o cultură ocultă, o
mână ascunsă, independentă de constrângerile
parlamentarismului şi ale sufragiului universal. Tema
societăţilor secrete este una dintre constantele imaginarului
politic francez: orice societate mai puţin deschisă şi mai
misterioasă poate servi drept ţap ispăşitor. Aşa se explică faptul
că multă vreme iezuiţii au fost ţinta zvonurilor înainte de
schimbarea ţapului ispăşitor: cazul evreilor de pildă (zvonul
privind complotul înţelepţilor din Sion) sau al francmasonilor.
Se susţine că aceste grupuri conduc în realitate ţara, indiferent
de coloratura guvernului în exerciţiu. Zvonul este foarte promt
când e vorba, de pildă, să aducă aminte că cei din tabăra
adversă sunt cu toţii fraţi în cadrul francmasoneriei.
În Statele Unite, influenţa lumii interlope şi în special a
Mafiei asupra Casei Albe constituie o temă ce câştigă teren în
cadrul zvonurilor: se spune astfel că R. Nixon ar fi pus capăt
69

războiului din Vietnam ca să poată relua relaţiile cu China


populară şi să deschidă piaţa chineză industriaşilor americani,
în special celor cu legături în Mafia. […] De asemenea,
conform zvonului, Marilyn Monroe nu s-a sinucis. Se ştie că
încă din 1950 vedeta avea relaţii cu Robert Kennedy, pe atunci
preşedintele unei comisii de anchetă asupra sindicatelor
americane. În opinia lui Kennedy, sindicatele, şi în special cel
mai important dintre ele, al şoferilor de camioane, condus de
Jimmy Hoffa, aveau strânse legături cu Mafia. Drept răspuns,
se pare că Hoffa instalase microfoane în casa lui Marilyn
pentru a-l implica pe Robert şi indirect pe John Kennedy într-
un scandal cu caracter sexual. Mentalitatea Statelor Unite este
încă predominant puritană: acest gen de zvonuri nu iartă.
Marilyn Monroe ar fi fost asasinată pentru înăbuşirea
scandalului politic”.[…]

Sursa: Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas,


Bucureşti, 1993, p. 233-238
70

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

comunicarea politică
controlul comunicării
instituţionalizarea conştiinţelor
abordarea mecanică, de tip propagandistic
abordarea integratoare
retorica
persuasiunea
zvonul politic
71

CONCLUZII
1. Puterea politică şi-a constituit propriile sisteme de
comunicare, urmărind să preia controlul asupra acelor mijloace
de comunicare ce scăpau dominaţiei sale.

2. Comunicarea politică se referă la interacţiunea dintre


guvernanţi şi guvernaţi.

3. Comunicarea politică descrie relaţiile, influenţele şi


modificările psihologice ori sociale care apar în urma
interacţiunilor dintre putere şi cetăţeni.

4. Comunicarea politică se defineşte ca acel tip de


comunicare bazat pe transmiterea deliberată de mesaje cu
caracter politic, prin intermediul cărora se urmăresc sistematic
anumite scopuri şi obţinerea unor rezultate într-un context
social determinat.

5. Pentru examinarea comunicării politice s-au conturat


două orientări: una, care disociază comunicarea de politică şi
acordă întâietate primului concept pentru înţelegerea procesului
comunicării politice; alta, care le tratează drept complementare.

6. Conform abordării mecanice, de tip propagandistic,


politicienii deţin controlul în mobilizarea cetăţenilor pentru
răspândirea ideilor proprii şi pentru o mai bună pregătire
ideologică a simpatizanţilor.

7. Din perspectiva abordării integratoare, comunicarea


politică este considerată o acţiune secundară, fie de natură
instrumentală, fie simbolică.
72

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR
1. La interacţiunea dintre cine şi cine se referă comunicarea
politică?
a. dintre membrii clasei politice
b. dintre guvernanţi şi guvernaţi
c. dintre guvernanţi şi guvernatori

2. Ce fel de tip de comunicare este cea politică?


a. bazat pe transmiterea deliberată de mesaje cu
caracter politic
b. bazat pe manipulare şi control
c. tip care se regăseşte numai în societăţile occidentale

3. Care sunt orientările de bază pentru examinarea


comunicării politice?
a. o orientare care disociază comunicarea de politică şi
acordă întâietate primului concept pentru înţelegerea
procesului comunicării politice
b. o orientare care tratează comunicarea şi politica drept
complementare
c. o orientare care identifică politica şi comunicarea

4. Care dintre afirmaţii sunt specifice abordării mecanice, de


tip propagandistic?
a. politicienii pentru a-şi putea impune punctele de
vedere şi a obţine un sprijin electoral consistent
trebuie să apeleze la specialişti în domeniul
comunicării
b. politicienii deţin controlul în mobilizarea cetăţenilor
pentru răspândirea ideilor proprii şi pentru o mai
bună pregătire ideologică a simpatizanţilor
c. politicienii nu pot influenţa cetăţenii, dacă nu se
bucură de încredere din partea acestora
73

5. Cum este considerată comunicarea politică, din perspectiva


abordării integratoare?
a. o acţiune principală, de natură instrumentală, dar nu
şi simbolică
b. o acţiune de bază, ce conduce la relaţionarea dintre
oameni
c. o acţiune secundară, fie de natură instrumentală, fie
simbolică

6. Care sunt cele trei categorii clasice pe care le presupune


persuasiunea?
a. ethosul, logosul şi pathosul
b. erosul, logosul şi pathosul
c. ethosul, noumen-ul şi erosul

7. Care sunt noţiunile fundamentale pe care se întemeiază


credibilitatea sursei?
a. competenţa
b. încrederea
c. sinceritatea
Capitolul IV:
DIMENSIUNILE COMUNICĂRII
POLITICE

Fundamentale pentru comunicarea politică sunt trei


dimensiuni, a căror importanţă variază în funcţie de abordările
teoretice. Jacques Gerstlé menţionează:
1. dimensiunea pragmatică,
2. dimensiunea simbolică şi
3. dimensiunea structurală

1. Dimensiunea pragmatică

Pragmatica presupune studiul practicilor de


comunicare efectivă. Dacă semiologia ori teoria semnelor
examinează relaţia dintre semne şi utilizatorii acestora, în
schimb, pragmatica este interesată mai ales de „relaţia care
uneşte emiţătorul şi receptorul aşa cum este ea mediatizată prin
comunicare”. Ar rezulta că procesul economico-politic este
utilizat pentru a interacţiona în moduri diferite, cum ar fi:
persuadarea, convingerea, seducerea, informarea, comandarea,
negocierea şi dominarea. În consecinţă, nu intră în discuţie
conţinutul mesajului ori structura unui sistem comunicaţional,
ci, mai degrabă, forma de relaţie socială care se stabileşte cu
ocazia comunicării.
Punerea în practică a comunicării poate fi concepută
printr-o reprezentare a politicului, definit ca un spaţiu social de
tensiune între cooperare şi conflict. Comunicarea politică are
menirea de a orienta cooperarea partenerilor prin intemediul
comprehensiunii sau a înţelegerii. Astfel, deliberarea devine un
examen colectiv al luării de decizii. Întrucât se încheie prin
75

voinţa de dominare a protagoniştilor, ea poate lua aspectul


manipulării. Aceste delimitări le întâlnim în paginile clasice ale
gândirii politice, care se revendică din două concepţii istorice:
concepţia armoniei şi concepţia strategiei.
Datele simţului comun ne arată că „pe măsură ce
vorbim mai mult, ne înţelegem mai bine”. Acest postulat nu
este străin de succesul discursului mediatizat şi însoţeşte
difuzarea inovaţiilor tehnologice pentru cristalizarea unei
ideologii a comunicării. Pe baza respectivului postulat găsim
fomulată problema locului social şi a dimensiunii sale politice,
adică aptitudinea de a trăi împreună, de coperare şi integrare
sau de opunere şi combatere. O axiomă a lui Watzlawick
determină caracterul politic inexorabil al oricăror politici
sociale. „Toate schimburile comunicaţionale - scria el - sunt
simetrice sau complementare, aceasta doar în cazul că se
întemeiază pe egalitate sau diferenţă”.
Comunicarea este politică din momentul în care se
înscrie într-o tensiune dintre cooperare şi conflict. Ideea
coperării este subiacentă etimologiei termenului de
comunicare, care implică şi sensul de transmitere, şi de punere
în comun, adică o împărtăşire a semnificaţiilor.
Principiul cooperării sau al inter-comprehensibilităţii se
află la baza teoriei sociale moderne. Teoreticienii actelor de
limbaj, cum ar fi Grice şi etnometodologii, de exemplu, afirmă
existenţa unui „principiu de cooperare” ca o condiţie a
posibilităţilor de a conversa, şi a sistemelor de schimb în
general (dezbatere, discuţie, ceremonie, ritual etc.). Atunci
când ne angajăm într-o conversaţie, afirmăm existenţa în
comun a unui număr de elemente, cum sunt codul, interesul sau
plăcerea de a fi în relaţie, respectarea unui număr minim de
reguli de comunicare, relativ la cantitatea, calitatea şi
pertinenţa informaţiilor şi a modalităţilor de exprimare. Aceste
reguli privesc şi derularea interacţiunii, ca alternanţă în
schimbul de cuvinte şi în raport cu interlocutorul. În mare
76

măsură, activitatea politică este legată de utilizarea limbajului.


Dacă dorim să persuadăm sau să convingem, să negociem sau
să intimidăm, apelul la limbaj se prezintă ca alternativă la
violenţă, existând întotdeauna o neîncredere în calităţile
cuvintelor. Însuşi parlamentul nu e altceva decât un spaţiu
instituţionalizat în care se discută tocmai pentru rezolvarea
problemelor publice. Aşadar, politica este, fără îndoială, nu
numai un univers de forţe, ci şi unul de semne, care au şi o
eficacitate socială, nu numai una cognitivă sau expresivă.
Limbajul şi modul de realizare al acestuia în cadrul
unui discurs permit găsirea unui acord, a compromisului. Deci,
are o virtute sau funcţie pacificatoare în relaţiile sociale. El e
folosit, însă, concomitent şi în cazul conflictelor, al strategiei,
al manipulării şi dominării. Semnele sunt, în acelaşi timp, şi
arme şi resurse ale bătăliei politice, nu doar prin posibilităţile
pe care le oferă pentru agresarea directă a adversarilor, ci şi
prin faptul că poartă în ele însele reprezentări ale lumii,
percepţii ale realităţii sociale şi fizice, aşa cum susţine teoria
relativismului lingvistic. Prin urmare, un cod lingvistic este un
ansamblu de cuvinte şi un repertoriu de reguli ce trebuie
folosite într-o manieră acceptabilă. De asemenea, el este un
sistem de semnificaţii, o grilă de înţelegere a sinelui, a
celorlalţi şi a mediului înconjurător.
Punerea în practică a discursului întreţine o relaţie pe
care Michel Foucault o descrie astfel: „discursul nu este pur şi
simplu ceea ce traduc luptele sau sistemele de dominare, ci şi
puterea pe care încercăm să o obţinem şi pentru care ne
luptăm”. Toate grupurile exercită asupra membrilor lor un gen
de poliţie discursivă, care asigură integrarea socială, dar îi
exclude pe cei ce nu respectă procedurile prin care „producerea
discursurilor este simultan controlată, selecţionată, organizată
şi redistribuită”. Aşa cum arăta P. Burdieu, limbajul nu poate fi
considerat neutru. „Este suficient să evaluăm numărul
universurilor în care bunul uz al limbii constituie dreptul de
77

intrare tacită, pentru a putea percepe sediile cele mai


importante ale puterii”. Cu alte cuvinte, resursele lingvistice
sunt inegal distribuite în societate şi controlul afişat al unui cod
reprezintă un factor distructiv. Socolingviştii au dezvăluit
legătura dintre diviziunea societăţii şi diversitatea limbajului.
Totodată, anumiţi analişti politici insistă asupra handicapurilor
culturale în privinţa participării politice. Inegalitatea în privinţa
accesului la cunoaştere şi limbaj este una dintre condiţii, care
se prelungeşte în inegalităţile de dobândire a competenţei
politice şi, prin urmare, a performanţei politice, adică a şansei
de exercitare a puterii.

2. Dimensiunea simbolică

Pentru a produce sens în experienţele lor, oamenii se


folosesc de simboluri. A simboliza înseamnă a reprezenta
realul şi a stabili un raport de semnificaţie între lucruri. Pentru
aceasta, fiinţa umană dispune de limbaj, dar şi de rituri şi
mituri. Comunicarea politică, la fel ca şi celelalte forme de
cunoaştere umană, utilizează semnele care îi stau la dispoziţie
prin coduri. Un cod este un ansamblu de semne şi un repertoriu
de reguli de combinare, într-un mod aceptabil, pentru membrii
unei comunităţi lingvistice.
Semnele, de exemplu cuvintele, sunt selectate dintr-un
ansamblu şi sunt aranjate conform regulilor de producere a
enunţurilor sau a mesajelor. Cercetările efectuate în domeniul
limbajului politic au pus în evidenţă posibilităţile stratetige pe
care diversele niveluri de funcţionare ale semnelor le oferă.
Strategia simbolurilor presupune existenţa unei opţiuni între
descriere şi sinteză sau condensare. Simbolurile condensate se
caracterizează prin supraîncărcare semantică şi prin puterea lor
de evocare, de identificare ori de proiecţie. Vorbim, astfel,
despre rasism sau despre distanţă culturală, avort sau
78

întrupere voluntară a sarcinii, despre raţionalizare sau despre


extinderea proprietăţii publice. În acest context, un rol central
îl are activitatea conotativă. Cuvintele se opun unele altora,
prin încărcătura emoţională, aşa cum frigul se opune căldurii.
Strategia de enunţare permite utilizatorilor, individuali sau
colectivi, să ajungă la acte de limbaj controlate, să-şi
stăpânească enunţurile, mai mult sau mai puţin, şi de a se
apropia de auditoriu pentru a produce mesaje de implicare, de
interpelare sau de asociere.
Didactica şi polemica sunt două opţiuni retorice care se
pot actualiza în discursul politic, la fel cum sunt opţiunile între
conţinuturile impuse şi cele presupuse. Strategiile
argumentative se bazează pe toate operaţiile logico-discursive
pentru construirea unor schematizări acceptabile, adică a
reprezentării obiectului discursului şi a imaginii
interlocutorilor.
Utilizarea strategică a normelor comunicării (care sunt
situaţionale, discursive, convenţionale) relevă, de asemenea, şi
modul în care interlocutorii interpretează rolul pe care îl deţin
în comunicare, pentru a-şi accepta sau respinge adversarul.
Limbajul şi transpunerea sa în discurs sunt considerate adesea
ca dominante ale tuturor practicilor semnificative.
Semiologia a fost aplicată domeniului imaginilor fixe
(fotografii, afişe) sau animate (TV, cinema) pentru
deconstruirea mecanismelor şi a eficacităţii lor simbolice.
Tehnologiile comunicării deschid, în acest sens, noi domenii,
mai ales în ceea ce priveşte videocultura. Muzica, literatura,
pictura şi toate formele de exprimare artistică atestă faptul că
„textul politic” poate căpăta forme multiple. În afara culturii
înalte, mesajul politic poate fi transmis şi prin modalităţi mai
puţin organizate, prin tot felul de elemente vizuale
neconvenţinale, de la benzile desenate şi steguleţele colorate
până la insigne şi obiecte vestimentare. Forţa umorului popular
al poveştilor şi glumelor devine, adeseori, un factor extrem de
79

puternic pentru stereotipurile sociale, rasiale şi naţionale, dar şi


un instrument deloc neglijabil de demonetizare a regimurilor
politice.
Comunicarea politică trece şi prin riturile despre care
etnologii au arătat că sunt universale şi reprezintă manifestări
tipice, ca şi prin riturile de consens şi riturile de confruntare.
Alegerile, care asigură o formă de comunicare între guvernanţi
şi guvernaţi, pot fi considerate drept act ritual de participare.

3. Dimensiunea structurală

În ultimă instanţă, aspectele structurale ale comunicării


se referă la căile prin care acestea se desfăşoară şi descriu
modul de tratare a informaţiilor. Este vorba despre canale,
reţele şi medii care permit fluxul comunicării.
În genere, în cazul comunicării politice facem
deosebirea dintre canalele instituţionale - cum ar fi parlamentul
sau administraţia, canalele organizaţionale - aşa cum sunt
partidele politice şi celelalte forţe organizate, canalele
mediatice - cum ar fi organele de informare în masă scrise şi
audiovizuale şi canalele interpersonale - care sunt constituite
din grupurile sociale şi relaţiile interindividuale.
Cele trei dimensiuni ale comunicării nu sunt exclusive
una în raport cu alta, ci numai în relaţie cu obiectele de studiu
ele devin mai mult sau mai puţin relevante. Să luăm, de
exemplu, cazul teoriilor decizionale în ştiinţele politice şi
modul cum se raportează acestea la comunicare. În această
situaţie întâlnim trei modele aflate în concurenţă:
1. economic - care insistă asupra raţionalităţii opţiunilor;
2. politic - care insistă asupra argumentării reciproce între
proiectele concurente ale actorilor aflaţi în competiţie şi
3. organizaţional - care insistă asupra rutinei structurale în
procesul decizional din organizaţiile complexe.
80

În fiecare din aceste modele există o dimensiune


privilegiată a comunicării. În modelul economic este vorba de
tratarea informaţiilor care permit informarea celui care ia
decizii. În modelul politic, comunicarea deliberărilor şi a
compromisurilor este cea care asigură raţionalitatea colectivă a
deciziilor. În cele din urmă, în modelul organizaţional, avem un
amestec de informaţii imperfecte şi, deci, cu un grad limitat de
raţionalitate şi de confruntare în definirea situaţiei în care se
află organizaţiile ce le-au generat.

Sursa: Jacques Gerstle, Divergenţe teoretice, în vol. La communication


politique, Presses Universtaires de France, 1992, p. 7-34; apud Doru
Pop, Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 90-95
81

TEXTE SELECTIVE

Doru Pop Mass media şi democraţia

Publicul absent

Un lucru uluitor în privinţa discursului academic (critic


sau discursiv) din domeniul comunicării este măsura redusă în
care acesta e hotărât să provoace, să se confrunte şi să anime
publicul larg. Autarhia culturii universitare obstrucţionează
viaţa publică intelectuală, aşa cum erodarea vieţii publice
intelectuale face comodă autarhia.
Autarhia nu este în nici un caz apanajul exclusiv al
departamentelor de comunicare. Canalele discursive care au
fost terminologizate, uneori într-un mod confuz, drept „sferă
publică”, s-au erodat în Occident, tot aşa cum, din fericire, au
fost reinventate în Est. Televiziunea publică americană a fost în
mare parte aridă, deşi avea câteva oaze de împlinire pe alocuri,
în timp ce televiziunea comercială bântuie întrega Europă,
lăsând tradiţia serviciilor publice într-un con de umbră. Să
luăm în considerare, de pildă, declinul revistelor serioase din
Statele Unite. Timp de mai bine de două secole, revistele au
reprezentat canale de circulaţie publică a criticii sociale. (Iată
un comentariu din 1755: ”Întotdeauna credinţa celor învăţaţi şi
curioşi a fost că o revistă, când este bine condusă, reprezintă
leagănul geniului; prin acumularea constantă a unor date noi,
ea devine o piaţă a inteligenţei şi utilităţii. Posibilităţile pe care
le oferă oamenilor apţi de a comunica ceea ca au studiat aprind
spiritul de inventivitate şi emulaţie. Un geniu fără antrenament
prinde curând un fel de licheni, care nu numai că îi împiedică
creşterea, dar îi seacă şi puterile normale. Ca o casă neîngrijită
ce decade şi îşi ruinează adeseori proprietarul”. Sunt spusele lui
Thomas Paine din numărul inaugural al lui Philadelphia
82

Magazine). Pe măsură ce cultura se specializează şi se


profesionalizează, revistele cu circulaţie amplă şi jurnalele
intelectuale intră în declin. Opiniile generale reprezintă astfel
un domeniu la fel de distinct ca şi interesul deosebit pentru
revistele de computere personale, jogging etc. ce se găsesc la
chioşcurile de ziare.
Unde sunt revistele şi jurnalele? În zona specializărilor.
Revistele despre film, feminism, marxism, teorie etc. etc.
abundă, dar,..., numărul şi circulaţia jurnalelor de analiză cu
caracter general au scăzut în raport cu publicul de pregătire
academică. Lungimea articolelor şi scrierilor de ficţiune a
scăzut. Saul Bellow (1989) a fost nevoit să publice o nuvelă, ca
o lucrare autonomă pentru că nu a existat nici o revistă care să
i-o tipărească. Eseurile de şapte sau opt mii de litere ajung de
obicei să-şi cerşească un loc la tipar. În revistele comerciale,
formatul constrânge; scurtimea şi rapiditatea constituie o
normă. Când stânga se adaptează – în funcţie de copertele cu
celebrităţi ale lui Mother Jones şi ale lui Ms. - , puterea critică
rămâne, dar slăbeşte capacitatea de analiză a instituţiilor,
opţiunilor teoretice, alternativele practice rămân tot mai izolate.
O parte a problemelor stângii, desigur, o reprezintă finanţarea.
Creşterea taxelor poştale, creşterea costului hârtiei etc. au făcut
ravagii. Filantropia de stânga, de la sfârşitul anilor `60 şi după
promisiunea mobilizării organizaţiilor de bază ale societăţii, s-a
concentrat asupra consecinţelor practice politice şi sociale –
proiecte comunitare şi altele asemănătoare. Numai Dissent,
dintre jurnalele americane de lungă durată, a fost capabil să
suţină şi chiar să-şi sporească circulaţia, fără ajutorul unui înger
păzitor. Revistele se luptă pentru a distribui mai mult de zece
mii de exemplare. Dar problema este cu mult mai serioasă
decât pare pe plan financiar. Cele mai accesibile ziare ale
stângii – The Nation, In This Times, The Village Voice – sunt
haotice, suprapunând orbeşte dorinţele activiştilor cu cele ale
universitarilor. The New York Review of Books este aparent
83

alergic la studiile mediatice şi la ştiinţele sociale în general,


majoritatea celor de acolo fiind autori sub 50 de ani. Succesul
bilunarului evreiesc de cultură şi politică Tikkun (o treime din
abonaţii săi fiind non-evrei) face parte dintr-o foame sporită
pentru critica intelectuală serioasă a politicului şi a problemelor
sociale.
Dar mă tem că problemele aparţin atât cererii, cât şi
ofertei. Există o lipsă de cultură comună. De câte ori discută
studenţii din primii ani o nuvelă citită în afara orelor de curs?
Sau de un articol de ziar? Cititul din plăcere pare o opţiune
stranie, echivalentă cu construirea unei căi ferate din carton.
Studenţii de colegiu par ignoranţi faţă de literatură, de tradiţiile
filosofice şi artistice; ei nu citesc ziare. Studenţii slab educaţi
ajung profesori prost plătiţi. Lipsa scriitorilor accesibili şi a
cititorilor interesaţi este agravată de miile de ore petrecute în
copilărie în faţa televizorului.
Dar să ne imaginăm, în pofida greutăţilor, un tânăr
universitar hotărât să reuşească în cariera de intelectuat public,
într-o nişă academică, dăruit cu talent pentru scris şi având o
cantitate finită de energie (într-adevăr, pentru bărbaţii feminişti,
mult mai puţină decât în primele decenii ale secolului XX, în
responsabilităţile casnice erau lăsate pe seama soţiilor). Bărbat
sau femeie, îşi doreşte o carieră. De ce să caute un jurnal non-
profesional sau transdisciplinar, când recompensa este
nesemnificativă, existând chiar riscuri? Tinerii universitari care
îşi pregătesc cariera sunt preocupaţi de avantajele publicării în
jurnalele profesionale de referinţă. Jurnalele academice care
acceptă tendinţe post-neo-stângiste sau interdisciplinare au
trecut prin clipe grele în încercarea de a-şi păstra poziţia
profesională – în parte şi din cauza unor scopuri de imagine –
şi, din acest motiv, au păstrat un stil scolastic strict, uneori
chiar baroc. Cel mai accesibil jurnal feminist Signs, care trece
dincolo de frontierele academice, probabil din cauza spiritului
trans-departamental ce se menţine în cercurile feministe, nu
84

primeşte prea mult sprijin din partea comitetelor de promovare,


în pofida referinţelor deoarece opinia generală este că revistele
feministe aparţin neapărat unei coterii. Între timp, autorii de
lucrări cu caracter academic care cultivă un stil accesibil sunt
dezamăgiţi de obligaţia publicării unor articole în jurnalele
publice, văzând că le sunt neglijate[...]
Vorbesc în mod intenţionat despre cultivarea
accesibilităţii, cel puţin al unui stil abordabil. Scriitorii sunt
încurajaţi să scrie în stilul pe care-l văd publicat în jurnalele ce
au un rol de filtru profesional. Obligată la tăcere, stilistica
accesibilă dispare”.

Sursa: Mass media şi democraţia (Antologie realizată şi comentată de


Doru Pop), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 111-112
85

STUDIU DE CAZ

Decriptajul unui ritual

“Vizita preşedintelui SUA [în România, 23 nov. 2002


– n.n.s.], George W. Bush, a impresionat prin punctualitate,
concizie şi acurateţe. Milioane de români au fost cuceriţi de
prezenţa scenică şi de lipsa de formalism a ţinutei
prezidenţiale. Puţină lume cunoaşte că <<spontaneitatea>>
este îndelung pregătită de specialişti în imagine publică,
probabil cel mai bine plătiţi dintre consilierii
Administraţiei SUA.
Mimica, gesturile, paşii, mişcarea mâinilor reprezintă,
în limbajul de specialitate, comunicarea nonverbală. Toate
expresiile şi mişcările făcute de preşedinte sunt rezultatul unei
munci temeinice făcute cu specialişti. Preşedintele este
considerat de creatorii de imagine un actor care trebuie să-şi
joace bine rolul. O planetă întreagă stă cu ochii pe tot ceea ce
face cel mai puternic om al lumii şi de aceea nimic nu poate fi
întâmplător. Orice gest, orice iniţiativă, orice mişcare are o
simbolistică, deci o interpretare. Încă de la coborârea din
avionul Air Force One, scările fiind mai înalte decât cele pe
care s-a obişnuit, a călcat cu grijă. E lesne de înţeles că dacă
s-ar fi împiedicat gestul ar fi ţinut primele pagini ale ziarelor.
După coborârea din limuzina blindată, pe platoul
Marinescu din incinta Palatului Cotroceni, puţini au sesizat
modul în care Bush a înaintat spre covorul roşu. Fiind un
moment solemn, a pornit cu piciorul drept, executând cei trei
paşi apăsaţi, aşa cum prevede ritualul. Poziţia mâinilor, din
timpul deplasării, cu braţele la 45 de grade, semnifică hotărâre.
Mâna dreaptă la piept, cu palma deschisă, din timpul
intonării Imnului American, comunică următorul mesaj: <<Mai
bine îmi smulg inima din piept, decât să te trădez pe tine!>>.
86

În timp ce salută vreun oficial, preşedintele Americii nu


ridică şi nici nu coboară braţul.
Expresia mâinilor a fost sesizată de mulţi români
prezenţi în Piaţa Revoluţiei sau în faţa televizorului. Puţini au
înţeles simbolistica palmei deschise către audienţă: <<Sunt cu
voi, dar am o anumită detaşare>>. Doar o singură dată a avut
palma mâinii drepte îndreptată spre sine, semn de <<căldură,
simpatie şi de apropiere>>.
Cât despre comunicarea verbală, George W. Bush a
pronunţat în discursul său de 16 ori cuvântul <<România>>,
<<NATO>> de 11 ori şi de 3 ori <<Rusia>> în doar două fraze,
când s-a referit la marele nostru vecin. Folosirea simbolisticii
naturii, <<puterea curcubeului”, a credinţei, <<biserica veche de
300 de ani”, a forţei dictaturii, <<tăcerea captivităţii>> face
parte din planul de construcţie al discursului ca principale
tehnici de persuasiune, menite să stârnească emoţiile colective.
După cum bine se ştie, individul în mulţime îşi pierde
identitatea şi este supus <<gândirii colective>>. Masa de oameni
poate fi <<aprinsă>> doar prin astfel de metode şi abilităţi. Nu
întâmplător, Bush a folosit de nenumărate ori cele trei cuvinte:
<<Libertate>>, <<Patrie>>, <<Dumnezeu>>. Toate cele trei îi sunt
funcţiuni simbolice asociate pe care se bazează construcţia unei
identităţi de succes”.
Sursa: Marius Ghilezan, Decriptajul unui ritua”, în Evenimentul
Zilei, 25 Noiembrie 2002
87

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

pragmatica
cooperarea
cod lingvistic
discursul politic
simboluri
norme ale comunicării
semiologia
canalele comunicării politice
teorii decizionale
interesul şi reacţiile publicului
88

CONCLUZII

1. Pragmatica studiază, în special, relaţia care uneşte


emiţătorul şi receptorul aşa cum este ea mediatizată prin
comunicare.

2. Teoreticienii actelor de limbaj afirmă existenţa unui


principiu de cooperare, ca o condiţie a posibilităţilor de a
conversa, şi a sistemelor de schimb în general (dezbatere,
discuţie, ceremonie, ritual etc.).

3. Limbajul şi modul de realizare al acestuia în cadrul


unui discurs permit găsirea unui acord, a compromisului.

4. Un cod lingvistic este un ansamblu de cuvinte şi un


repertoriu de reguli ce trebuie folosite într-o manieră
acceptabilă.

5. Strategia simbolurilor presupune existenţa unei


opţiuni între descriere şi sinteză sau condensare.

6. Normele comunicării sunt situaţionale, discursive şi


convenţionale.

7. Semiologia a fost aplicată domeniului imaginilor fixe


(fotografii, afişe) sau animate (TV, cinema) pentru
deconstruirea mecanismelor şi a eficacităţii lor simbolice.

8. Canalele comunicării politice sunt: instituţionale,


organizaţionale şi mediatice.

9. Conform teoriilor decizionale din ştiinţele politice,


există trei modele de comunicare în concurenţă: economic,
politic şi organizaţional.
89

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR
1. Ce studiază, în mod special, pragmantica?
a. legătura dintre emiţător şi receptor din perspectiva
intereselor personale şi a beneficiilor economice
b. relaţia care uneşte emiţătorul şi receptorul aşa cum
este ea mediatizată prin comunicare
c. modalităţile prin care acţiunile oamenilor pot deveni
mai eficiente şi mai productive

2. Ce este un cod lingvistic?


a. un ansamblu de cuvinte
b. un repertoriu de reguli ce trebuie folosite într-o
manieră acceptabilă
c. o literă, un semn

3. Ce presupune strategia simbolurilor?


a. existenţa unei opţiuni între descriere şi sinteză sau
condensare
b. etapele de interepretare a simbolurilor într-o manieră
organizată
c. cunoaşterea semnificaţiei codurilor lingvistice

4. Care dintre următoarele sunt norme ale comunicării?


a. normele situaţionale
b. normele discursive
c. normele convenţionale

5. Pentru ce a fost aplicată semiologia în domeniul imaginilor


fixe (fotografii, afişe) sau animate (TV, cinema)?
a. pentru obţinerea unei analize complexe şi complete
b. pentru cunoaşterea semnificaţiilor personale
c. pentru deconstruirea mecanismelor şi a eficacităţii lor
simbolice
90

6. Care dintre următoarele sunt canale ale comunicării politice?


a. canalele instituţionale
b. canalele organizaţionale
c. canalele mediatice

7. Care sunt modelele de comunicare, aflate în concurenţă,


conform teoriilor decizionale din ştiinţele politice?
a. modelul economic
b. modelul politic
c. modelul organizaţional
Capitolul V:
CONCEPŢII ŞI INTERPRETĂRI ALE
COMUNICĂRII POLITICE

1. Elemente introductive

În zilele noastre, comunicarea politică este un domeniu


al cunoaşterii în care se întâlnesc mai multe moduri teoretice de
abordare a acestora şi câteva paradigme ale gândirii politice şi
ale ştiinţelor sociale. Teoriile rivalizează între ele după felul în
care concep politicul, comunicarea, relaţia dintre acestea şi în
funcţie de accentul pus asupra aspectelor pragmatice, simbolice
sau structurale. Mai multe elemente au inspirat abordările
teoretice aflate în competiţie pentru a da un răspuns
problemelor ridicate de comunicarea politică: dialogul,
strategia, comportamentul, sistemul, construcţia socială a
realităţii. Primele două elemente sunt privite în contextul
praxiologiei, celelalte două sunt legate de aspectul procesual,
iar ultimul se axează pe interpretare.
Abordarea dialogală este cea mai apropiată de teoria
tradiţională, în cadrul căreia se pune accentul pe legătura
intrisecă dintre politic şi comunicare. Abordarea constructivistă
este puternic influenţată de sociologia comprehensivă.
Comportamentul, sistemul, interacţiunea şi dialogul permit
etichetarea logicii analizelor făcute comunicării politice.
92

2. Concepţia behavioristă sau


comportamentalistă

Întrebările formulate de Lasswell în 1948 -„Cine zice şi


ce, cui şi prin care canal, şi cu ce efect?”- îngăduiau descrierea
unei modalităţi mecanice de înţelegere a comunicării politice,
fiind urmată, în 1949, de teoria matematică a comunicării,
propusă de Shannon şi Weaver. Astfel, comunicarea este
percepută ca o sumă de factori: emiţătorul, mesajul, receptorul,
codul, canalul şi situaţia. Ea ne apare ca un proces linear, care
înseamnă transmiterea informaţiei conţinute în mesajul ce trece
de la emiţător la receptor. Comunicarea se caracterizează, în
cele din urmă, prin efectele produse asupra destinatarului.
Din ansamblul definiţiilor date comunicării, observăm
că unele insistă asupra momentului transmiterii, iar altele
asupra efectului pe care aceasta îl generează. În primul caz,
comunicarea presupune că o informaţie este transmisă dintr-un
punct în altul. Pentru a doua categorie de definiţii este
caracteristic faptul că noi comunicăm pentru a influenţa,
pentru a exercita un efect corespunzător intenţiilor noastre
(D.K. Bertolo). Una dintre definiţiile comunicării politice se
înscrie în logica celui de-al doilea grup de definiţii.
În anul 1956, analiştii politici behaviorişti (H. Enlan,
S.J. Eldersveld şi M Janowitz) şi-au propus să arate, în lucrarea
lor Political Behaviour, că aceasta se manifestă ca unul dintre
cele trei „procese (împreună cu actul de conducere şi structurile
de grup) prin care influenţele politice sunt mobilizate şi
transmise între instituţiile guvernamentale şi comportamentul
electoral al cetăţenilor”. Într-o manieră asemănătoare, un alt
autor, I. de Sola Pool, defineşte în sens restrictiv comunicarea
politică drept „activitatea anumitor instituţii care au rolul de a
difuza informaţii, idei şi atitudini referitoare la acţiunile
guvernamentale”.
93

Pornind de la această concepţie, s-a dezvoltat, pe


modelul empiric avansat în principal de studiile nord-
americane, un domeniu ştiinţific tot mai relevant, întemeiat pe
patru problematici şi în care perspectiva comportamentalistă în
privinţa efectelor comunicării joacă un rol central. Cele patru
problematici principale, inventariate de D. Nimmo în 1977, se
referă la propagandă, studiile electorale, efectele comunicării
de masă şi la relaţiile dintre presă, opinie şi autorităţile publice.
Studiile asupra propagandei deţin un rol esenţial în
debutul cercetărilor asupra comunicării politice, fapt care în
zilele noastre este aproape ignorat. Propaganda poate fi
considerată ca o modalitate de comunicare persuasivă care, în
general, nu implică dialogul între sursă şi destinatar, dorind să
realizeze unitatea dintre reprezentările, atitudinile, conduita
celor supuşi propagandei şi cele ale propagandiştilor. Deşi
această practică este mult mai veche, dezvoltarea pe scară largă
a propagandei la începutul sec. XX, odată cu primul război
mondial şi cu revoluţia comunistă din 1917, atrage atenţia
cercetătorilor şi constituie unul din izvoarele studiilor
contemporane asupra comunicării politice.
Lasswell a publicat, încă din 1927, un studiu consacrat
tehnicilor de propagandă din timpul primului război mondial.
El definea propaganda ca o formă de organizare a atitudinilor
colective prin manipularea simbolurilor. În anii '30, în SUA a
fost creat Institutul pentru Analiza Propagandei, care a
evidenţiat procedeele clasice în practica dezinformării.
Ulterior, reprezentanţii behaviorismului au acordat o atenţie
sporită rolului simbolurilor şi limbajului în politică.
Psihosociologii americani au explorat mecanismele de
persuasiune şi de compunere a unor mesaje cu putere de
impresionare. Un alt domeniu, în care se resimte accentuat
influenţa behavioristă asupra înţelegerii comunicării din
perspectiva noţiunilor de transmitere şi efect, este cel care
priveşte studierea procesului electoral. În acest sens, Biroul de
94

Studii Sociale Aplicate de la Universitatea Columbia a


declanşat o serie de studii şi anchete sistematice pentru
cunoaşterea influenţei comunicării în campaniile electorale.
În deceniile 5 şi 6 ale sec. XX s-au înmulţit cercetările
privitoare la efectele comunicării de masă, în condiţiile
generalizării acesteia. Unii sociologi tind să considere că mass-
media exercită o influenţă limitată asupra publicului, în timp ce
diverşi psihosociologi sunt preocupaţi de cercetarea
mecanismelor ce exercită influenţe şi provoacă schimbări de
atitudine.
1. Încă de la începutul studiilor privind comunicarea
politică a fost pusă în acţiune schema stimul - reacţie, aplicată
ulterior propagandei şi, apoi, campaniilor electorale. Această
schemă lineară este asociată ipotezei unor efecte directe asupra
receptorului, permisă de opinia că există o uniformitate a
reacţiilor umane. Acesta este modelul omului construit pe
natura sa iraţională, dominată de instincte. Tocmai pentru că
oamenii sunt consideraţi iraţionali, înseamnă că ei ar reacţiona
cu toţii la fel în raport cu anumite mesaje propagandistice.
Începând cu anii '40, rezultatele empirice obţinute au
infirmat această ipoteză, cercetările demonstrează că indivizii
reacţionează diferit la comunicarea electorală, în funcţie de
caracteristicile lor sociale sau de atitudinile lor politice. Aceşti
factori obstrucţionează, pe termen lung, efectele directe ale
comunicării electorale, pe care le filtrează şi nu permit decât
anumite efecte limitate. Alegătorul este, în continuare, văzut ca
un subiect pasiv, un simplu destinatar, care emite un vot ce
reflectă poziţia lui socială ori reflexele sale partizane. Acest
grup de reprezentări este contracarat de
2. Modelul audienţei active. Diversitatea utilizatorilor
mijloacelor de informare şi a motivaţiilor care le condiţionează
atestă selectivitatea şi, deci, caracterul activ al opţiunii în ceea
ce priveşte comunicarea politică. În acest timp, s-a reconfirmat
ideea că alegătorul poate să reacţioneze pe termen scurt, şi nu
95

doar mecanic, în funcţie de poziţia sa socială ori de perceperea


situaţiei politice şi a ofertei electorale.
Studiile empirice din anii '70 au fost dominate de
modelul factorial al lui Lasswell, cu schematismul său linear şi
cu obsesia efectelor.
În concluzie, domeniul comunicării politice se referă la
problemele ridicate de cei care comunică, de limbajele politice
şi cele persuasive, de canalele, tipurile de public şi
comportamentul acestuia, precum şi la cele legate de efectele
comunicării.

3. Concepţia sistemică (structural-funcţionalistă)

Definirea comunicării politice din această perspectivă


interpretativă presupune înscrierea ei în contextul societăţii şi
înţelegerea acesteia ca pe un ansamblu al sistemelor aflate în
relaţie. Aşadar, comunicarea politică ne apare ca „un ansamblu
de procese interactive între elementele unui sistem politic şi
între acest sistem” şi mediul în care el există. Fie că e vorba de
analiza cibernetică a lui K. W. Deutsch, de analiza
funcţionalistă a lui Gabriel Almond şi J. S. Coleman sau de
analiza sistemică a lui D. Easton, logica ansamblului este
identică.
Conceptele-cheie cu care se operează sunt cele de
sistem, schimb, echilibru şi funcţie. Ele înlocuiesc factorii,
transmiterea şi efectele noţiunii care aveau un statut aparte în
abordarea comportamentală iniţială. Diversele sisteme care
compun societatea- politice, economice, culturale, juridice ş.a.-
fac schimb permanent de informaţii, conform unei logici a
circulaţiei informaţiei prin fluxuri care asigură adaptarea
fiecărui sistem la mediul specific. Definiţiile ce rezultă de aici
situează politica pe o poziţie secundară. Comunicarea politică
reprezintă pentru un autor ca R. Fagen o „activitate de
96

comunicare care este politică din perspectiva consecinţelor,


reale sau potenţiale, asupra funcţionării sistemului
politic”(1966). Pentru Deutsch, comunicarea nu are o existenţă
proprie, pentru că întreaga politică trebuie analizată ca fiind o
comunicare: „a conduce - scrie el - este înainte de toate o
activitate de comunicare”. Suntem puşi, astfel, în faţa unei
utilizări metaforice a comunicării, ce serveşte ca model pentru
descrierea fenomenelor politice. Fluxul informaţiilor este filtrat
prin ecrane pentru a fi consecinţe ale deciziilor. Eficacitatea
sistemelor este condiţionată de următorii 4 factori:
- sursele de informare,
- timpul disponibil pentru ca sistemul să reacţioneze,
- câştigul obţinut prin fiecare operaţiune corectivă şi
- deplasarea sediului comunicării.
Pentru Almond, comunicarea este un element dinamic
al sistemului politic şi, prin urmare, este dependent de alte
procese, cum ar fi socializarea, recrutarea şi participarea.
Comunicarea este cea care permite punerea în practică a
celorlalte funcţii de conversie a sistemului. La Easton,
comunicarea nu e prezentă ca un concept central, ci modelul
acesteia constă în logica schimbului de informaţii dintre
sisteme şi medii. Solicitările şi sprijinul pe care sistemul politic
le primeşte sunt transformate în decizii şi revin asupra mediului
prin mecanismul de feed-back.
Abordarea structural-funcţionalistă a fost impregnată de
o viziune holistă (integralistă) asupra politicii. Acest lucru nu a
împiedicat realizarea unor analize aplicate sistemelor mai
restrânse decât sistemul societăţilor globale. Ele ilustrează
analiza guvernării ca o reţea şi a activităţii de lobby ca un
proces de comunicare, iar analiza partidelor politice ca sisteme
şi agenţi ai comunicării.
Problema dezvoltării politicii a generat apariţia a
numeroase lucrări ce recurg la conceptul de comunicare; înţeles
în termeni empirici sau funcţionalişti. De asemenea, ea a făcut
97

loc cecetărilor în domeniu relaţiilor dintre instituţii şi


organismele de comunicare, al dezvoltării reţelelor şi a rolului
mass-media ca agenţi ai schimbărilor sociale.
Comunicarea este prezentă ca o variabilă explicativă a
nivelului de participare politică, la fel ca educaţia sau
urbanizarea. Astfel, dezvoltarea politicului este văzută de I.
Galnoor ca „o construcţie a infrastructurii comunicării ce
permite abordarea fiecărui membru al societăţii”. Dezvoltarea
este democratică atunci când „reîntăreşte influenţa membrilor
asupra conducerii sistemului politic, prin includere şi
participare în reţeaua comunicativă”.

4. Concepţia interacţionistă

Aceasta se impune din momentul în care recunoaştem


faptul că prin comunicare înţelegem o formă de interacţiune.
Ea cuprinde două orientări, care se deosebesc mai ales prin
statutul invers pe care îl acordă dimensiunii simbolice şi
dimensiunii pragmatice ale comunicării.
Pentru interacţionismul strategic, comunicarea nu e
limitată la utilizarea unor semne codificate, din moment ce
toate formele de comportament sunt o formă a comunicării.
Scrierile lui Ervin Goffman (întemeietorul interacţionismului
simbolic) reprezintă un punct de legătură între formele
strategice şi cele simbolice ale interacţionismului, care se
aplică tuturor contactelor sociale. Pentru el, „interacţiunile sunt
atomii libertăţii”.
Spre deosebire de abordarea sistemică, cea strategică
revine la perspectiva unui actor care trebuie să-şi înfrunte
adversarii şi să ia decizii marcate de interdependenţa acestora.
Prin natura sa instrumentală, comunicarea politică se prezintă
ca o acţiune strategică. Dincolo de semnele, mesajele şi
codurile utilizate - care constituie dimensiunea sa simbolică,
98

dincolo de canalele şi reţelele care îi dezvăluie dimensiunea


structurală, trebuie să luăm în considerare dimensiunea
pragmatică, ce este centrală.
Comunicarea politică poate fi văzută şi ca un „joc de
relaţii de putere, unde resursele şi mediul sunt mijloace
materiale, simbolice, informative, juridice sau umane”. Această
abordare înscrie analiza comunicării politice în perspectiva
interacţiunii strategice. O astfel de interacţiune este
caracterizată prin „estimarea ulterioară a situaţiei de către
protagonişti, a deciziilor (opţiunea pentru o linie de acţiune),
punerea în practică a unei opţiuni şi apoi redistribuirea
(rezultatelor)”. Desigur, campaniile electorale sunt situaţii
exemplare de interdependenţă tactică. Conceperea, punerea în
practică şi corectarea strategiilor de comunicare se bazează pe
mai multe resurse: discursive, informative, publicitare, zvonuri,
prin care candidaţii încearcă să dea lovituri directe sau
indirecte, să impună un ritm accelerat prin jocul propriu al
mijloacelor informative. Protagoniştii interpretează toate
iniţiativele, gesturile şi vorbele puse în scenă pentru a se
informa cu privire la acţiunile adversarului, pentru a anticipa
loviturile acestuia şi a optimiza şansele de succes într-o situaţie
permanent dinamică. Jocul se tensionează ori se relaxează în
funcţie de context. Situaţiile de criză şi de scandal constituie
ocazii în care observarea strategiilor de comunicare prezintă un
interes deosebit.
Interacţionismul simbolic, inspirat de G. Mead, se
ocupă cu studiul relaţiilor dintre sine şi societate, considerate
ca un proces de comunicare simbolică între actorii sociali. Se
întâlneşte tendinţa, la unii autori, de a concepe societatea ca
produsul unor nesfârşite tocmeli sau tranzacţii sociale dintre cei
care o alcătuiesc. Interacţiunea simbolică este - după Herbert
Blumer - „activitatea prin care fiinţele umane îşi interpretează
reciproc comportamentul şi reacţionează pe baza unor
semnificaţii conferite de acea interpretare”.
99

Analiza comunicării politice în termenii discursului se


arată destul de promiţătoare, deoarece permite confruntarea
datelor rostite sau povestite de către actorii politici pentru a
modela sau a consolida identităţile colective, inclusiv
identităţile lor prin autoprezentare. Totodată, ea permite şi
urmărirea activităţii mass-media de informare, prin
„prezentarea intrigilor”(P. Ricoeur) vieţii politice cotidiene şi
prezentare a ipotezelor asupra efectelor discursului.
Studiul strategiilor comunicative arată, în general, că în
mecanismul politic se întâlnesc mecanismele simbolice şi
strategiile interactive prin manipularea „impresiilor politice”.
„Cucerind puterea, controlul asupra celorlalţi, se ajunge la
acceptarea prin altcineva a propriilor opinii şi impresii. Aceasta
se face prin controlarea, influenţarea şi susţinerea percepţiei
proprii asupra situaţiei, din moment ce prin împărţirea propriei
realităţi cu altcineva, ajungem să acţionăm aşa cum ni se
indică”.
Cele două metode principale de manipulare a
impresiilor provin din comunicarea politică. Controlul fluxului
de informaţii se face prin procedee, cum ar fi reţinerea,
secretul, rutina şi debitul ş.a. Acestea reglează natura şi ritmul
comunicării. „Mobilizarea simbolică susţinerilor constă în
practicile publice de convingere prin spectacol. Mai precis,
utilizarea simbolurilor verbale şi non-verbale nu menţine
poziţia politică a actanţilor”.

5. Concepţia dialogică

Prezintă un aspect comun cu cea interacţionistă, prin


faptul că se bazează pe o concepţie intersubiectivă
(interacţionism simbolic) asupra comunicării şi pe o concepţie
praxiologică (interacţionism strategic). Modelul dialogic se
100

fondează pe ideea că legitimitatea constă în obţinerea


consensului prin discuţii.
Prin intermediul discursului, oamenii pot stabili puncte
comune între ideile lor contradictorii şi pot delibera, adică
ajung să ia o decizie datorită unei discuţii argumentate.
„Spaţiul public rezultă din interlocutoriul cetăţenilor, care îşi
desăvârşesc libertatea prin participarea la problemele publice”.
În spaţiul public se disting două tipuri de acţiuni sociale: cele
orientate spre înţelegerea reciprocă (acţiunea comunicaţională)
şi cele orientate spre succes (acţiune strategică). În acţiunea
comunicaţională, „participanţii nu sunt orientaţi în primul rând
spre succesul propriu, ci ei îşi urmăresc obiectivele individuale
cu condiţia să poată acorda la fel de multă atenţie planului de
acţiune (şi definiţiilor comune ale situaţiilor)”.
Între cerinţele constitutive ale dialogului se
menţionează nevoia de inteligibilitate, necesitatea adevărului, a
sincerităţii şi necesităţii respectării normelor situaţiei
comunicaţionale. Din această optică, putem concepe
comunicarea politică precum o „discutare a problemelor, a
situaţiilor şi ideilor cu caracter public”.

Sursa: - Jacques Gerstle, Divergenţe teoretice, în vol. La communication


politique, Presses Universitaires de France, 1992, p. 7-34; apud
Doru Pop, Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001,
p. 96-102

- Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi,


2002, p. 32-44
101

TEXTE SELECTIVE

Modele teoretice ale comunicării

John Fiske Introducere în ştiinţele


comunicării

Începuturile
Modelul matematic al comunicării al lui Shannon şi
Weaver […] este larg acceptat ca fiind una dintre principalele
surse din care s-au dezvoltat studiile comunicării. Acest model
reprezintă un exemplu clar al şcolii-proces, care vede
comunicarea ca pe o transmitere de mesaje.
Studiile lor s-au desfăşurat în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial în Laboratoarele companiei telefonice Bell din
S.U.A., iar principala lor preocupare a fost aceea de a elabora o
modalitate de utilizare cu maximum de eficienţă a canalelor de
comunicare. Pentru aceşti cercetători, principalele canale erau
cablul telefonic şi undele radio. Ei au produs o teorie care le
permitea să abordeze problema transmiterii unei cantităţi
maxime de informaţie de-a lungul unui canal dat şi a măsurării
capacităţii fiecărui canal de a purta informaţie. Această
concentrare asupra canalului şi a capacităţilor sale este în
concordanţă cu formaţia lor de ingineri şi matematicieni, însă
autorii pretind că teoria lor este aplicabilă întregului câmp al
comunicării umane.

Modelul lui Shannon şi Weaver […]


Modelul fundamental al comunicării elaborat de cei doi
cercetători prezintă comunicarea ca fiind un proces linear,
simplu. Simplitatea sa a dus la crearea multor modele derivate,
iar natura sa lineară, centrată asupra ideii de proces, i-a atras
multe critici. […]
102

Problema semantică este, şi ea, uşor de identificat, însă


mult mai greu de rezolvat şi se poate întinde de la înţelesurile
cuvintelor până la înţelesul pe care îl poate avea o ştire
americană de televiziune pentru un rus. Shannon şi Weaver
consideră că înţelesul este conţinut în mesaj: aşa se face că,
îmbunătăţind codificarea, va creşte acurateţea semantică. Însă
în acest sistem mai operează şi factori culturali, pe care
modelul nu îi specifică: înţelesul se găseşte cel puţin la fel de
mult în cultură pe cât se găseşte în mesaj.
Probleme legate de eficienţă pot părea, la prima vedere,
să implice faptul că Shannon şi Weaver văd comunicarea ca pe
o manipulare sau propagandă: A a comunicat eficient cu B
atunci când B răspunde în modul dorit de A. Cei doi sunt
deschişi criticilor, pe care le resping, fără convingere,
pretinzând că răspunsul estetic sau emoţional la o operă de artă
reprezintă un efect al comunicării.
[…] Sursa este văzută ca reprezentând persoana care ia
decizia – ea decide ce mesaj să transmită, mai bine spus,
selectează unul din mesajele posibile. Acest mesaj selecţionat
este apoi transformat de către transmiţător într-un semnal care
este transmis prin intermediul canalului la receptor. În cazul
unui telefon, canalul este un cablu, semnalul este curentul
electric care circulă prin cablu, iar transmiţătorul şi receptorul
sunt aparatele telefonice. Într-o conversaţie, gura este
transmiţătorul, semnalul este unda sonoră care trece prin
canalul aer (nu putem vorbi în vid), iar urechea este receptorul.
Evident, anumite părţi ale modelului pot opera în mai
multe feluri în acelaşi timp. În ceea ce priveşte mesajul
telefonic, de exemplu, gura transmite un semnal către aparatul
telefonic, care reprezintă la acel moment un receptor, dar care
devine instantaneu un transmiţător ce transmite un semnal în
celălalt aparat, iar acesta, la rândul său, îl recepţionează şi îl
transmite, prin aer, la ureche. Modelul lui Gerbner va încerca
103

să rezolve mai bine această dublare a anumitor faze ale


procesului.[…]

Redundanţă şi entropie
Redundanţa: conceptul de bază
Strâns legat de „informaţie” este conceptul de
redundanţă. Redundanţa reprezintă ceea ce este predictibil sau
convenţional într-un mesaj. Opusul redundanţei este entropia.
Redundanţa este rezultatul unei mari predictibilităţi, entropia –
rezultatul unei predictibilităţi reduse. Astfel, un mesaj cu
predictibilitate mică se numeşte entropic şi profund informativ.
În schimb, un mesaj cu predictibilitate mare este redundant şi
puţin informativ. Când ne întâlnim cu un prieten pe stradă şi îi
spunem „Bună ziua”, transmitem un mesaj foarte predictibil,
redundant.
Însă acest act de comunicare nu este o risipă de timp şi
efort. Utilizarea comună a termenului pentru a implica
inutilitatea unui mesaj este de natură să inducă în eroare.
Redundanţa nu este doar utilă în comunicare, ea este vitală. În
teorie, comunicarea poate avea loc şi fără redundanţă, însă, în
practică, situaţiile în care o astfel de comunicare ar fi posibilă
sunt rare, dacă nu chiar inexistente. Un oarecare grad de
redundanţă este esenţial pentru practicile de comunicare.
Limba engleză este redundantă în proporţie de aproximativ
50%. Aceasta înseamnă că, dacă am elimina aproape jumătate
din cuvinte, tot am avea un vocabular utilizabil, capabil să
transmită mesaje inteligibile[…]

Canal, mijloace de comunicare, cod


Canalul
[…]Canalul este cel mai uşor definit dintre toate cele trei
concepte. El este pur şi simplu mijlocul fizic prin care este
transmis semnalul. Principalele canale sunt undele de lumină,
104

undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul


nervos şi altele asemenea.

Mijloace de comunicare
Mijloacele de comunicare sunt, în principal, reprezentate
de mijloacele tehnice sau fizice de convertire a mesajului într-
un semnal capabil să fie transmis printr-un canal. Mijloacele de
comunicare înseamnă: vocea umană, tehnologia transmisiilor
audiovizuale (în cazul radioului şi televiziunii) etc.
Proprietăţile tehnice sau fizice ale mijloacelor de comunicare
sunt determinate de natura canalului sau canalelor disponibile
pentru utilizare. Aceste proprietăţi ale mijloacelor de
comunicare vor determina apoi gama de coduri care pot fi
transmise. Putem împărţi mijloacele de comunicare în trei
categorii principale:
1. Mijloacele de comunicare prezentaţionale: vocea, faţa,
corpul. Ele utilizează limbajele „naturale” ale cuvintelor
vorbite, expresiilor, gesturilor s.a.m.d. Necesită prezenţa unui
comunicator, care se va constitui în mijloc de comunicare; ele
sunt restrânse la instanţa de comunicare „aici şi acum”,
producând acte de comunicare.
2. Mijloacele de comunicare reprezentaţionale: cărţi,
picturi, fotografii, scrieri, arhitectură, decoraţiunile interioare,
grădinăritul etc. Există numeroase mijloace de comunicare ce
utilizează convenţiile culturale şi estetice pentru a crea un
„text” de vreun fel. Acestea sunt reprezentaţionale, creative.
Ele pot crea un text care să înregistreze mesaje create de
mijloacele de comunicare din prima categorie şi care să existe
apoi independent de comunicator. Se produc, astfel, opere de
comunicare.
3. Mijloacele de comunicare mecanice: telefonul, radioul,
televiziunea, telexul, internetul. Principala distincţie dintre
categoriile 2 şi 3 este că ultima utilizează canale create de
ingineri şi este astfel supusă unor constrângeri tehnologice mai
105

mari. Dar aceste categorii se întrepătrund şi s-ar putea, la un


moment dat, să fie mai convenabil să fuzioneze unele cu altele.
Împărţirea pe categorii implică identificarea diferenţelor, însă
este important să ne gândim si la similarităţile dintre mijloacele
de comunicare, nu doar la diferenţe […]

Codul: concepte de bază


Un cod este un sistem de semnificare comun membrilor
unei culturi sau subculturi. El constă din semne (cum ar fi
semnalele fizice care „stau” în locul a altceva decât sine), cât şi
din reguli sau convenţii care determină cum şi în ce contexte
aceste semne sunt utilizate şi cum pot fi combinate pentru a
forma mesaje mai complexe. Modul în care sunt legate codurile
de cultura din care provin şi cum se dezvoltă ele în interiorul
acesteia este foarte complex.
Cea mai simplă relaţie dintre coduri, canale şi mijloace de
comunicare este aceea dintre cod şi canal. Cu siguranţă că
natura codurilor pe care le poate transmite canalul este
determinată de caracteristicile acestuia. Telefonul se limitează
la limbajul verbal şi la paralimbaj (codurile intonaţiei,
accentului, volumului etc.). Am dezvoltat un număr de coduri
secundare pentru a face ca un anumit mesaj, deja codificat, să
poată să fie transmis prin intermediul unui canal anume. Un
mesaj codificat după codul primar al limbajului verbal poate fi
recodificat într-o varietate de coduri secundare – limbajul
morse, semafor, limbajul semnelor pentru surdomuţi, scrisul de
mână, limbajul Braille, tipărire. Toate aceste coduri secundare
sunt determinate de proprietăţile fizice ale canalelor sau ale
mijloacelor de comunicare mecanice.
Relaţia dintre mijloacele de comunicare şi cod nu este
atât de uşor de definit. Televiziunea reprezintă un mijloc de
comunicare ce utilizează canalele sunetului şi imaginii.
Buscombe (1975) notează că un program precum „Match of
106

the day” utilizează atât coduri specifice canalului cât şi


mijloacelor de comunicare. Codurile specifice canalului sunt:
Canalul vizual – acţiune în direct, cadrele înregistrate în
studio şi grafică;
Canalul auditiv – zgomote înregistrate, discursuri şi
muzică […]

Feedback – concepte de bază


Ca şi mijloacele de comunicare, feedbackul este un
concept pe care Shannon şi Weaver nu l-au utilizat, însă pe
care l-au găsit util cei care le-au continuat opera. Pe scurt,
feedbackul reprezintă transmiterea reacţiei receptorului înapoi
la emiţător. Modelele care accentuează asupra feedbackului
sunt cele orientate spre viziunea cibernetică asupră
comunicării.
Cibernetica este ştiinţa despre control. Cuvântul derivă
din echivalentul grecesc „cârmaci”, iar originea sa ne
furnizează o bună ilustrare a conceptului. Dacă un cârmaci
doreşte să îndrepte nava către port, el va împinge spre tribord.
Va urmări apoi să vadă cât se va roti prova vasului spre port,
ajustând măsura în care înclină cârma spre tribord în funcţie de
aceasta. Ochii îl abilitează să primească feedbackul – adică
răspunsul provei la mişcarea iniţială a cârmei. În acelaşi fel
termostatul sistemului de încălzire trimite mesaje spre boiler şi
primeşte mesaje de la termometrul care măsoară temperatura
camerei. Feedbackul ne ajută să ajustăm performanţa boilerului
la nevoile camerei. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru
comunicarea umană. Feedbackul îl ajută pe vorbitor să-şi
ajusteze performanţa la nevoile şi răspunsurile audienţei.
Vorbitorii buni sunt sensibili, în general, la feedback; vorbitorii
pompoşi, dominatori şi plictisitori reuşesc să îl elimine.
Unele canale de comunicare fac dificil feedbackul. Cuplul
radio-telefon permite alternarea transmiterii, alternanţă care
poate prelua o parte din funcţiile feedbackului, însă feedbackul
107

obţinut este în mod evident ceva de altă natură decât


feedbackul simultan care apare în timpul comunicării faţă în
faţă. Acest lucru este determinat de disponibilitatea canalelor.
În comunicarea faţă în faţă putem transmite cu vocea şi
recepţiona cu ochii, simultan. Un alt factor este accesul la
aceste canale. Mijloacele de comunicare mecanice, şi în special
mass-media, limitează accesul, limitând astfel şi feedbackul.
Nu putem avea acces constant la BBC, deşi echipa lor de
cercetare a audienţelor încearcă să furnizeze corporaţiei un
sistem formalizat de feedback.
Feedbackul are deci ca funcţie principală să ajute
comunicatorul în ajustarea mesajului la nevoile şi răspunsurile
receptorului. Însă mai are şi alte câteva funcţii subsidiare.
Poate cea mai importantă dintre ele este aceea că îl ajută pe
receptor să se simtă implicat în comunicare. A fi conştienţi că
emiţătorul unui mesaj ia în considerare răspunsul nostru ne
face să acceptăm mai uşor mesajul: imposibilitatea exprimării
unui răspuns ar putea duce la acumularea de frustrări care ar
cauza un zgomot atât de mare, încât mesajul s-ar pierde. Deşi
feedbackul duce la inserarea unei bucle inverse, de la destinaţie
către sursă, el nu distruge linearitatea modelului. Aici este locul
în care procesul de transmitere a mesajului devine mai
eficient[…]

Modelul lui Gerbner (1956)


George Gerbner, în prezent profesor şi director al Şcolii
de Comunicare Annenberg, la Universitatea din Pennsylvania,
a produs o încercare de model al comunicării cu valenţe
generale. Era un model incomparabil mai complex decât cel al
lui Shannon şi Weaver, dar care preluase ca schelet modelul
comunicării ca proces liniar. Principalii paşi înainte realizaţi
faţă de acest model sunt:
108

a) faptul că noul model leagă mesajul de „realitatea”


despre care acesta vorbeşte, ceea ce ne permite să abordăm
problemele de percepţie şi înţeles;
b) faptul că procesul comunicării este văzut ca având
două dimensiuni alternative – dimensiunea perceptuală sau de
recepţie şi dimensiunea comunicativă sau a mijloacelor şi
controlului […]

Modelul lui Lasswell (1948)


Lasswell ne-a furnizat un alt model timpuriu despre care
s-a vorbit mult. Modelul său este totuşi unul specific
comunicării de masă. El argumenta că, pentru a înţelege
procesele comunicării de masă, trebuie să studiem fiecare din
etapele modelului său:
Cine
Spune ce
Pe ce canal de comunicare
Cui
Cu ce efect?
Aceasta este varianta verbală a modelului iniţial al lui
Shannon şi Weaver. Totuşi este un model liniar, pentru că vede
comunicarea ca pe o transmitere de mesaje – ridică mai
degrabă problema „efectului” decât pe cea a semnificaţiei.
“Efectul” implică o schimbare observabilă şi măsurabilă în
ceea ce priveşte receptorul, care este cauzată de elemente
identificabile ale procesului de comunicare. A schimba unul
dintre aceste elemente ar duce la schimbarea efectului: putem
schimba codificatorul, putem schimba mesajul sau canalul de
comunicare; fiecare dintre aceste schimbări ar trebui să
producă schimbarea adecvată a efectului. Cea mai mare parte a
cercetărilor referitoare la comunicarea de masă au urmat,
implicit, acest model. Lucrările referitoare la instituţiile mass-
media şi procesele asociate, la producătorii comunicării, la
109

audienţe şi la felul cum sunt acestea afectate derivă în mod clar


din modelul linear al comunicării ca proces.

Modelul lui Newcomb (1953)


Nu toate modelele sunt lineare. Newcomb este unul dintre
cei care ne prezintă o formă fundamental diferită – un model
triunghiular. Principala sa semnificaţie se găseşte totuşi în
faptul că acesta este primul model care a cuprins şi rolul
comunicării în societate sau în relaţiile sociale. Pentru
Newcomb, acest rol este simplu – este acela de a menţine
echilibrul în interiorul sistemului social. Modelul funcţionează
în felul următor: A şi B sunt comunicatorul şi receptorul; ei pot
fi indivizi, manageri sau sindicalişti, ori guvernul şi cetăţenii. X
este o parte a mediului lor social. ABX reprezintă un sistem,
ceea ce înseamnă că relaţiile sale interne sunt interdependente:
dacă A se schimbă, se vor schimba şi B şi X; sau dacă A îşi
schimbă relaţia cu X, şi B va trebui să îşi schimbe relaţia cu X
sau cu A[…]

Modelul lui Westley şi MacLean (1957)


Nevoia socială de informare se află la baza extensiei
realizate de către Westley şi MacLean la modelul lui
Newcomb. Ei adaptează acest model special pentru mass-
media. Baza însă este clar sistemul ABX al lui Newcomb, în
care Westley şi MacLean au făcut două modificări
fundamentale. Ei au introdus un nou element, C, care
reprezintă funcţia editorial-comunicaţională – adică procesul
prin care se decide ce şi cum se comunică. Au trecut apoi la
„întinderea” modelului, astfel încât acesta a început să semene
cu forma familiară a modelului linear al comunicării ca
proces.[…]
110

Modelul lui Jakobson (1960)


Modelul lui Jakobson presupune similarităţi atât cu
modelul linear cât şi cu cel triunghiular. Însă Jakobson este un
lingvist, deci interesat de chestiuni precum semnificaţia şi
structura internă a mesajului. El va crea o punte între modelul
comunicării ca proces şi şcoala semiotică. Modelul său este
unul dublu. Autorul său începe prin a lua în calcul factorii
constitutivi din actul comunicării. Aceştia sunt cei şase factori
care trebuie să fie prezenţi pentru ca să fie posibilă
comunicarea. Jakobson realizează apoi un model al funcţiilor
pe care actul de comunicare le performează pentru fiecare
factor.
Se începe cu un fundament linear şi familiar. Un emiţător
trimite un mesaj unui destinatar. Acesta recunoaşte că mesajul
se referă la altceva decât la sine şi numeşte acest ceva context,
care nu furnizează cel de-al doilea punct al triunghiului în care
celelalte două vârfuri sunt constituite de către emiţător şi
destinatar. Jakobson adaugă apoi alţi doi factori: unul este
contactul prin are înţelege canalul fizic sau conexiunile
psihologice dintre destinatar şi emiţător; celălalt, factorul final,
este codul, un sistem de comunicare comun cu ajutorul căruia
este structurat mesajul […]
Sursa: John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom,
Iaşi, 2003, p. 21-58
111

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

behaviorism
comportamentalism
teoria matematică a comunicării
propaganda
procesul electoral
schema stimul – reacţie
modelul audienţei active
concepţia sistemică
sistem, schimb, echilibru şi funcţie
abordarea structural-funcţionalistă
interacţionismul
interacţionismul simbolic
strategiile de comunicare
concepţia dialogică
concepţia intersubiectivă
acţiune comunicaţională
acţiune strategică
canal, mijloace de comunicare, cod
modele ale comunicării
redundanţă şi entropie
112

CONCLUZII

1. Comunicarea poate fi percepută ca o sumă de factori:


emiţătorul, mesajul, receptorul, codul, canalul şi situaţia.

2. Propaganda poate fi considerată ca o modalitate de


comunicare persuasivă care, în general, nu implică dialogul
între sursă şi destinatar, dorind să realizeze unitatea dintre
reprezentările, atitudinile, conduita celor supuşi propagandei şi
cele ale propagandiştilor.

3. Schema stimul-reacţie este utilizată în studiul


propagandei şi a campaniilor electorale.

4. Schema stimul-reacţie este asociată ipotezei unor


efecte directe asupra receptorului, susţinută de opinia că există
o uniformitate a reacţiilor umane.

5. În conformitate cu modelul audienţei active,


diversitatea utilizatorilor mijloacelor de informare şi a
motivaţiilor care le condiţionează atestă selectivitatea şi, deci,
caracterul activ al opţiunii în ceea ce priveşte comunicarea
politică.

6. Conceperea, punerea în practică şi corectarea


strategiilor de comunicare se bazează pe mai multe resurse:
discursive, informative, publicitare, zvonuri
113

7. Interacţionismul simbolic se ocupă cu studiul


relaţiilor dintre sine şi societate, considerate ca un proces de
comunicare simbolică între actorii sociali

8. Dialogismul se bazează pe o concepţie


intersubiectivă asupra comunicării şi pe o concepţie
praxiologică.

9. Modelul dialogic constă în obţinerea consensului prin


discuţii.

10. În spaţiul public se disting două tipuri de acţiuni


sociale: cele orientate spre înţelegerea reciprocă (acţiunea
comunicaţională) şi cele orientate spre succes (acţiune
strategică).

11. Modelul lui Shannon şi Weaver prezintă


comunicarea ca fiind un proces linear, simplu şi este redat
sintetic de formula: A a comunicat eficient cu B atunci când B
răspunde în modul dorit de A.

12. Redundanţa reprezintă ceea ce este predictibil sau


convenţional într-un mesaj.

13. Limba engleză este redundantă în proporţie de


aproximativ 50%.

14. Canalul de comunicare este mijlocul fizic prin care


este transmis semnalul.

15. Principalele canale sunt undele de lumină, undele


sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul nervos ş.a.

16. Mijloacele de comunicare sunt, în principal,


reprezentate de mijloacele tehnice sau fizice de convertire a
114

mesajului într-un semnal capabil să fie transmis printr-un


canal.

17. Mijloacele de comunicare pot fi considerate: vocea


umană, tehnologia transmisiilor audiovizuale (în cazul
radioului şi televiziunii) etc.

18. Mijloacele de comunicare pot fi împărţite în


prezentaţionale, reprezentaţionale şi mecanice.

19. Mijloacele de comunicare prezentaţionale sunt vocea,


faţa, corpul.

20. Mijloacele de comunicare reprezentaţionale sunt:


cărţile, picturile, fotografiile, scrierile, arhitectura,
decoraţiunile interioare, grădinăritul etc.

21. Mijloacele de comunicare mecanice pot fi


considerate: telefonul, radioul, televiziunea, telexul, internetul.

22. Un cod este un sistem de semnificare comun


membrilor unei culturi sau subculturi.

23. Feedbackul reprezintă transmiterea reacţiei


receptorului înapoi la emiţător.

24. Modelul lui Gerbner leagă mesajul de „realitatea”


despre care acesta vorbeşte, ceea ce permite abordarea
problemelor de percepţie şi înţeles.

25. Gerbner susţine că procesul comunicării are două


dimensiuni alternative – dimensiunea perceptuală sau de
recepţie şi dimensiunea comunicativă sau a mijloacelor şi
controlului.
115

26. Modelul lui Newcomb este primul model care a


cuprins şi rolul comunicării în societate sau în relaţiile sociale.

27. Modelul lui Westley şi MacLean este o adaptare a


modelului lui Newcomb pentru mass-media.

28. Modelul lui Jakobson este construit pentru a evidenţia


semnificaţia şi structura internă a mesajului.
116

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt factorii de bază ai comunicării?


a. emiţătorul, mesajul
b. receptorul, codul
c. canalul, situaţia.

2. Ca ce modalitate de comunicare poate fi concepută


propaganda?
a. persuasivă
b. interpersonală
c. instinctivă

3. Care dintre următoarele pot fi studiate prin utilizarea


schemei stimul-reacţie?
a. propaganda
b. comportamentul consumatorului de audio-vizual
c. campaniile electorale

5. Care sunt resursele pe care se bazează conceperea, punerea


în practică şi corectarea strategiilor de comunicare?
a. discursive
b. informative
c. publicitare

6. Cu ce se ocupă interacţionismul simbolic?


a. cu studiul relaţiilor dintre sine şi societate
b. cu descifrarea simbolurilor sociale
c. cu analiza interacţiunii dintre oameni

7. Pe ce se bazează dialogismul?
a. pe o concepţie structuralistă
b. pe o concepţie praxiologică
c. pe o concepţie intersubiectivă asupra comunicării
117

8. În ce constă modelul dialogic?


a. în obţinerea consensului prin discuţii
b. în obţinerea consensului prin contracte
c. în găsirea unor soluţii la conflicte şi disensiuni prin
implicarea politicii de stat

9. Care sunt tipurile de acţiuni sociale care se disting în spaţiul


public?
a. acţiunea comunicaţională
b. acţiunea politică
c. acţiunea strategică

10. Care este formula ce sintetizează modelul lui


Shannon şi Weaver?
a. A a comunicat eficient cu B atunci când B este
identic cu A
b. A a comunicat eficient cu B atunci când B răspunde
în modul dorit de A
c. A a comunicat eficient cu B atunci când B îi este
inferior lui A

11. Ce reprezintă redundanţa?


a. ceea ce este predictibil sau convenţional într-un
mesaj
b. ceea ce este ascuns şi formalizat într-o comunicare
c. o prescurtare prin utilizarea unor conduri sintetice

12. Ce este canalul de comunicare?


a. este mijlocul electronic ce codifică semnalul
b. este suma semnelor şi a codurilor
c. este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul
118

13. Care sunt principalele canale de comunicare?


a. undele de lumină, undele sonore
b. undele radio, cablurile telefonice
c. sistemul nervos

14. Care dintre următoarele pot fi considerate mijloace de


comunicare?
a. vocea umană
b. tehnologia transmisiilor audiovizuale
c. telepatia

15. Care dintre următoarele reprezintă categorii ale mijloacelor


de comunicare?
a. prezentaţionale
b. reprezentaţionale
c. mecanice

16. Care sunt mijloacele de comunicare prezentaţionale?


a. vocea
b. faţa
c. corpul

17. Care sunt mijloacele de comunicare reprezentaţionale?


a. cărţile, picturile, fotografiile
b. scrierile, arhitectura, decoraţiunile interioare
c. grădinăritul

18. Care sunt mijloacele de comunicare mecanice?


a. telefonul
b. radioul
c. televiziunea, telexul, internetul
119

19. Prin ce se caracterizează. modelul lui Gerbner?


a. modelul permite abordarea problemelor de percepţie şi
înţeles
b. modelul face posibilă abordarea analitică a textelor
comunicate
c. modelul permite abordarea problemelor de reprezentare
şi gândire

20. Care sunt dimensiunile procesului comunicării, din punctul


de vedere al lui Gerbner?
a. dimensiunea perceptuală
b. dimensiunea reflexivă
c. dimensiunea comunicativă

21. Prin ce se caracterizează modelul lui Newcomb?


a. este primul model care a cuprins şi rolul comunicării în
societate sau în relaţiile sociale
b. este primul model al comunicării redactat după 1900
c. este primul model formulat de către un autor englez

22. Cu ce model se aseamănă cel mai mult modelul lui Westley


şi MacLean?
a. cu modelul Jakobson
b. cu modelul lui Newcomb
c. cu modelul lui Newton
Capitolul VI:
COMUNICAREA MESAJULUI POLITIC
PRIN TELEVIZIUNE

1. Locul televiziunii în viaţa cotidiană a oamenilor

Omul zilelor noaste îşi petrece cea mai mare parte a


timpului liber în faţa televizorului, fapt dovedit de concluziile
celor mai multe anchete sociologice de opinie. Efectele acestei
situaţii sunt multiple: alimentarea sedentarismului, a
comodităţii în gândire şi acţiune, refuzarea ori limitarea altor
surse alternative de informare şi documentare, stimularea
comportamentelor violente şi a manifestărilor patologice etc.,
trezind reacţii critice şi adverse de ordin public. Aşa de pildă,
în Italia, în ultima vreme se militează pentru eliberarea
oamenilor de dependenţa cotidiană faţă de televizor. La
sfârşitul anului 2003, a fost iniţiată o măsură de protest faţă de
proasta calitate a emisiunilor de televiziune şi de faptul că
oamenii petrec prea mult timp în faţa televizorului
(preocupările lor culturale fiind afectate în bună măsură de
timpul alocat urmăririi programelor tv). Astfel, la sfârşitul
fiecărei săptămâni, persoana care aducea cu sine telecomanda
televizorului, în cadrul unor evenimente culturale (la teatru,
film, muzeu, expoziţii etc.) beneficia de o reducere substanţială
la preţul biletului de intrare. S-a anticipat că 400.000 de oameni
vor da curs acestei propuneri.
Datele investigaţiilor sociologice recente atestă că
televiziunea este principalul canal de transmitere a mesajului
politic, fiind cel mai frecvent agreat de către receptorii publici.
În urma unei anchete sociologice, efectuate asupra populaţiei
din Craiova (iulie 2003), a reieşit că principalele informaţii
despre viaţa politică internă şi internaţională sunt obţinute din
presă, radio şi tv (în egală măsură) de 52,36% dintre subiecţi,
iar numai de la tv – 33,85%; numai din presă – 9,58%. Faptul
121

atestă că televiziunea reprezintă canalul preferat de receptare


publică şi, implicit, de comunicare politică.

2. Publicul presei, televiziunii şi radioului

La sfârşitul anului 2003 (oct.-nov.), sub egida


Institutului Social Oltenia al Universităţii din Craiova, a fost
realizată o anchetă sociologică în cele cinci judeţe ale regiunii
istorice Oltenia (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea), ce a
evidenţiat că pentru populaţia din această zonă televiziunea
este cel mai important mijloc de comunicare în masă.
Emisiunile posturilor de televiziune sunt urmărite de 94% din
totalul populaţiei investigate; 73% ascultă emisiunile radio, iar
69% lecturează presa (ziare şi reviste). Şi sub aspectul timpului
acordat consumului mass-media, televiziunea ocupă primul loc.
La întrebarea „Ce vă ocupă cea mai mare parte a timpului?”,
subiecţii au menţionat: vizionarea emisiunilor tv – 65,1%;
ascultarea emisiunilor radio – 16,7% şi lectura ziarelor –
5,3%.
Puşi în situaţia ipotetică de a renunţa la unul dintre
mijloacele mass-media, subiecţii s-au arătat dispuşi să nu mai
citească ziare (46%) şi să nu mai asculte emisiuni radio
(32,7%), iar numai 6,2% au considerat că ar putea renunţa la
vizionarea emisiunilor de televiziune.
122

3. Rolul televiziunii în formarea imaginii publice


a actorilor politici

Jean Muchon Spaţiul public şi discursul


politic televizat

În urma alegerilor recente din mai multe democraţii


occidentale au apărut dezechilibre puternice în peisajul lor
politic ∗ . În Canada, s-a înregistrat cazul fără precedent al
acensiunii la putere a unui partid cu o cvasi-inexistenţă
parlamentară, iar în Italia, operaţiunea “Cu mâinile curate”
iniţiată de judecători împotriva clasei politice aflate la putere de
la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a validat un
verdict popular radical care a revoluţionat ritualul procesului
electoral: trei luni de existenţă a grupării Forza Italia au fost de
ajuns pentru ca Silvio Berlusconi să preia puterea. Confirmând
prin fapte discursurile repetate despre lipsa de credit a
oamenilor politici, această schimbare majoră cu ecouri de la o
ţară la alta reflectă o mutaţie profundă în sânul democraţiilor
liberale. Deseori explicată prin raţiuni morale care condamnă
ceea ce s-a convenit să se numească "afaceri", această serie de
schimbări foarte vizibile are, fără îndoială, alte explicaţii decât
cele strict conjucturale. Apariţia lor la începutul noului deceniu
ţine de factori care au dus la reconfigurarea spaţiului public
democratic din anii `80.
Primul factor este de ordin economic. Deschiderea
marilor pieţe în zonele cele mai bogate din lume – aşa cum a
fost “piaţa unică” în Europa sau Nafta în America – şi
dereglementarea unor sectoare economice, deseori protejate la
nivel de stat, constituie începutul unei ere diferite. Influenţa
politicului asupra sferei economice începe să se [diminueaze],


În momentul publicării studiului de faţă, anul 1995 (n.tr.).
123

noua distribuţie mondială determină oamenii să gândească


dincolo de frontierele naţionale, într-o continuă căutare a celei
mai mari rentabilităţi posibile. Astfel, progresiv, se măreşte
distanţa dintre ceea ce se întâmplă în realitate şi aşteptările
oamenilor: chiar pierzând din putere, mediul politic rămâne
instanţa responsabilă de fericirea sau de nefericirea materială a
oamenilor. Pe de altă parte, influenţaţi de un sistem de gândire
dominat de logica marketingului şi, prin urmare, plasaţi în
orice domeniu în poziţia de consumator, oamenii adoptă acelaşi
tip de comportament în raport cu politica. Rezultatele finale ale
alegerilor în urma cărora sunt brutal îndepărtaţi de la putere cei
pe care alegătorii îi consideră vinovaţi de situaţia lor sunt un
semn al insatisfacţiei profunde, dar nu înseamnă o deschidere
spre un viitor mai promiţător. Opţiunile politice sunt temporare
şi primul impuls de respingere primează asupra aderării la
vreun proiect.
Al doilea factor este creşterea puterii televiziunii. Ajunsă
mediul privilegiat pentru comunicarea politică, televiziunea
transformă însuşi modul de funcţionare al tranzacţiei politice.
Carierele nu sunt în joc numai în sânul partidelor. De acum
înainte, apariţia la televiziune în lumina reflectoarelor, care
poate aduce notorietatea, este preferată ritmului lent al vieţii
aparatelor birocratice. Valoarea omului politic nu mai este în
mod automat asociată cu experienţa sa: telegenia devine
valoare de referinţă. Anii `80 marchează descoperirea acestei
noi realităţi de către clasa politică şi, în sens mai larg, de către
ansamblul responsabililor publici. O descoperire în multe
privinţe naivă şi care explică numeroasele apariţii ale
miniştrilor şi parlamentarilor în emisiunile de varietăţi sau în
jocurile televizate. Ei doresc să apară pe micile ecrane şi să se
identifice cel mai bine cu masele care i-au ales, dar nu-şi dau
seama că propriul comportament le discreditează funcţia 1 .
1
Jean Mouchon, Médiatisation de la de la communication politique et
logique structurante , Mots, nr.20, 1989
124

Majoritatea oamenilor politici au învăţat din aceste greşeli.


Sprijinită fiind de contextul crizei economice, comunicarea
politică are faţete mai puţin spectaculoase. Ludismul şi
exuberanţa epocii precedente au fost urmate de forme mai
austere şi, fără îndoială, în mai mare conformitate cu ceea ce se
aşteaptă dinspre partea omului politic. Această evoluţie, legată
în mod esenţial de diferenţele de registru în modalităţile de
comunicare, confirmă rolul major al televiziunii în sfera
politică. Mesajul către public se elaborează în bună parte pe
micul ecran: acţiunea politică este în mod necesar inserată într-
un plan de comunicare. Într-un sens mai larg, putem spune că
este redefinită funcţionarea politică. Cunoaşterea publicului,
altădată foarte intuitivă şi rezultată din întâlnirile de pe teren,
este acum rezultanta unor studii de opinie politică. Gândite
după o logică derivată din marketing, aceste studii contribuie la
constituirea unei rezerve de date uşor de manevrat în fluxul
actualităţilor televizate. S-a stabilit în mod clar că acest “nou
joc politic” îşi imprimă propria marcă şi propriile reguli în
sânul spaţiului public al democraţiilor liberale 2 . Efectele sale
nu mai sunt periferice: acum este posibil să construieşti în toate
detaliile un conducător politic. Exemplul lui Silvio Berlusconi
a deschis patronilor din industria comunicării calea către
putere. Experienţa şi metodele sale de accedere la putere şi-ar
putea câştiga chiar discipoli, dacă ar fi să dăm crezare unui
articol recent din Sunday Times consacrat lui Ted Turner 3 .
În sfârşit, căderea, pe cât de brutală, pe atât de
surprinzătoare, de la sfârşitul anilor '80, a majorităţii
regimurilor comuniste are consecinţe care depăşesc cadrul
geopoliticii. Mult timp considerate modele ale aspiraţiei spre o
mai mare egalitate socială, aceste ţări propuneau un altceva (în
mod evident prost perceput) şi o formă de validare a
speranţelor populare. Falimentul economic al acestor ţări, care

2
Patrick Champagne, Faire l`opinion, Ėditions de Minuit, Paris, 1990
3
Citat în Courrier international, nr.182, 28 aprilie 1994.
125

se adaugă practicilor antidemocratice, a devenit însă foarte


cunoscut şi le-a exclus din câmpul de referinţe posibile.
Universul politic se restrânge şi dezbaterile în contradictoriu
devin dificile, în lipsa unei comparaţii pertinente. Accentuând
acest fenomen, alternanţa la putere a partidelor tradiţionale în
democraţiile occidentale banalizează forma de guvernământ
bazată pe căutarea unui consens cât mai larg. Devine aproape
firesc ca, în aceste condiţii, să considerăm clasa politică ca pe
un ansamblu omogen, incapabil totuşi să propună soluţii pentru
dificultăţile economice crescânde şi pentru combaterea
şomajului. Distanţa dintre politicienii crescuţi conform
“Bibliei” liberale şi o mare parte a populaţiei creşte din ce în ce
mai mult: “noţiunile fundamentale” ale economiei şi apărarea
monedei puternice rămân noţiuni misterioase, chiar
provocatoare, atunci când la cităm ca reuşită fundamentală în
faţa creşterii inexorabile a şomajului. Puşi tot mai mult sub
semnul îndoielii în privinţa capacităţii lor de a acţiona în planul
real, oamenii politici sunt martorii excluderii lor de la
adevărata putere. Mondializarea economiei şi extinderea ei în
toate sectoarele de activitate (nu suntem oare obligaţi să ne
gândim la cultură ca la o industrie?) lasă o marjă mică acţiunii
politice naţionale. Toţi aceşti factori şi conjugarea efectelor lor,
dezvoltată pe larg în cursul anilor '80, alimentează o criză
puternică a societăţii. Întoarcerea în forţă a populismului este o
consecinţă aşteptată a acestui fenomen. Dezvoltarea istorică, şi
mai ales epoca instaurării regimurilor fasciste în Europa, arată
că democraţia poate fi pusă din nou în discuţie. Schimbarea în
curs de desfăşurare, care afectează mai mult ca oricând
ansamblul referinţelor anterioare, nu poate fi gândită şi
stăpânită fără a face o analiză privind bazele sistemului
democratic şi definirea relaţiilor instituite de acesta între actorii
sociali.
Sursa: Jean Muchon, Spaţiul public şi discursul politic televizat, în Spaţiul
public şi comunicarea (coord. Isabelle Pailliart), Editura Polirom,
Iaşi, 2002, p. 179-182
126

4. „Mitul manipulării prin mass-media”

Dick Morris Noul Principe

Mass-media şi politicienii sunt de acord că ziarele şi


jurnalele televizate sunt atotputernice. Dar se înşeală. Se crede
că politicienii pot fi foarte eficienţi în manipularea a ceea ce se
spune în mass-media. Iarăşi nu este adevărat. Ei sunt foarte
convinşi că votanţii pot fi conduşi foarte uşor de mass-media.
Nimic mai greşit.
Politica şi procesul în sine rezultă din combinarea
jocurilor pe care le fac oficialităţile publice, mass-media şi
alegătorii. Fiecare îşi are rolul său bine definit, dar şi limitele
sale. Însă nici unul dintre actori nu îşi recunoaşte limitele şi toţi
încearcă în mod constant să le depăşească. Cheia fericirii
politice este acceptarea a ceea ce nu putem schimba şi jocul
conform regulilor de bază.
Alegătorii trăiesc în lumea reală cu speranţele, temerile,
visele şi anxietăţile lor. Dar nu prea ştiu cum să le trateze.
Cândva Robert Frost scria „Poezia ne vorbeşte despre durere,
iar politica despre doleanţe”.
Oficialul public este obişnuit cu belşug şi privilegii şi se
ocupă prea puţin de disperarea tăcută a oamenilor. Chiar dacă a
avut o copilărie traumatizantă, durerea demnitarului a rămas
undeva în urmă. Mulţi politicieni nu ar recunoaşte „omul real”
dacă ar da de vreunul.
Mass-media joacă rolul principal în aducerea la
cunoştinţa publicului a durerilor şi nevoilor oamenilor. În ciuda
fanteziilor romantice despre preocuparea candidaţilor care îşi
culeg cunoştinţele despre America prin gogoşerii, majoritatea
polticienilor se bazează pe mass-media ca să înveţe care sunt
preocupările oamenilor obişnuiţi.
127

Dar mass-media nu stabilesc problemele prioritare ale


publicului şi nici soluţiile acestora. În ciuda orgoliului
nemăsurat al editorialiştilor, există un motiv serios pentru care
aceştia conduc ziare şi nu naţiuni: celor mai mulţi le lipseşte
cunoaşterea suficientă a politicii, bugetului, programelor care
le-ar permite să conducă cu înţelepciune. Dacă guvernul s-ar
lua după editorialele lor zilnice, slalomurile sale ne-ar lăsa
înmărmuriţi de uimire.
Prin urmare este datoria politicianului să propună
priorităţi şi soluţii. Cu ajutorul sondajelor el trebuie să cearnă
tăieturile din ziare şi să decidă asupra a ce să se concentreze. El
are sarcina să elaboreze răspunsurile, să ştie cum să transpună
durerile publicului în probleme ale sistemului.
După ce politicianul şi-a lansat temele şi propunerile,
mass-media le duce către public. Dar, din orgoliu nemăsurat,
mass-media îşi supraestimează puterea de a influenţa alegătorii.
Redactorii de ştiri şi reporterii cred că pot să ierarhizeze
problemele publicului. Însă s-a dovedit în ultimii ani, că
publicul hotăreşte care îi sunt priorităţile relativ independent de
mass-media. Oamenii sunt atenţi la ceea ce doresc, indiferent
de ceea ce cred ziariştii că ar fi important. Alegătorii ştiu cel
mai bine ce vor.
Oamenii au devenit extrem de suspicioşi faţă de mass-
media şi din ce în ce mai avizaţi în depistarea oricăror încercări
de manipulare. Electoratul consideră mass-media un fel de
grup de interese speciale, nu mai obiectiv decât oricare altul în
prezentarea punctului propriu de vedere. Asemenea cititorilor
ziarului Pravda din fosta Uniune Sovietică, alegătorii ştiu ce să
creadă şi ce să nu creadă din ceea ce citesc.
Când se hotărăsc să nu dea atenţie unei poveşti, alegătorii
o fac cu curaj şi cu hotărâre, în pofida eforturilor mijloacelor de
informare de a le capta atenţia. Să luăm de exemplu, Ruanda:
un subiect pe care mass-media a încercat să-l exploateze la
maximum şi despre care publicul voia să audă cât mai puţin.
128

Ani de zile, jurnalele de seară prezentau secvenţe oribile cu


copii mutilaţi, femei violate şi bărbaţi omorâţi. Dar publicului
nu-i păsa. Mass-media continua însă să bată această monedă,
considerând aducerea acestei suferinţe la cunoştinţa
americanilor o datorie morală. Însă publicul tot nu accepta o
intervenţie americană. Televiziunea nu a reuşit să stimuleze
cererea populară în favoarea unei intervenţii militare.[...]
Dacă mijloacele de informare în masă îşi supraevaluează
puterea de modelare a opiniei publice, politicienii şi ”experţii
în învârteală” îşi supraevaluează capacitatea de a influenţa
mass-media. Se poate întâmpla ca un politician să aibă foarte
puţină influenţă asupra modului în vare se vorbeşte de el sau a
manierei în care este prezentat. Mass-media îi va prezenta
ideile după cum doreşte. Ea va alege titlurile, amplasarea,
punctul de vedere, fotografiile şi conţinutul. În cel mai bun caz,
politicienii pot influenţa procesul în general. Dar cea mai mare
parte din timpul pe care oficialităţile publice, candidaţii şi
personalul lor îl petrec învârtind ştirile este ineficient, irelevant
şi inutil.
Ironia face ca tocmai consultanţilor politici să li se spună
”experţii în învârteală”, iar în cele mai multe prezentări din
mass-media să se sublinieze eficienţa lor în manipularea
mijloacelor de informare. Această carcterizare se bazează pe o
păcăleală reciprocă: consultanţii şi secretarii de presă sunt
foarte mândri de capacitatea lor de a manipula ce scrie presa,
ceea ce este neadevărat. Presa se delectează cu iluzia că
punctele de vedere şi preferinţele ei sunt atât de importante
încât este demnă de numele de mare manipulator, ceea ce de
fapt nu este.
Politicienii şi intermediarii lor îşi supraevaluează
imfluenţa pe care o au asupra presei. Capacitatea preşedintelui
Clinton de a se reface, până în momentul scrierii acestei lucrări,
după scandalurile care i-au înfierat administraţia este
extraordinară. Consultanţii prea orgolioşi şi experţii în învârteli
129

îşi atribuie meritul celor nouă vieţi ale preşedintelui, lăudându-


se că pot structura modul de mediatizare al acuzatorilor
preşedintelui.
Dar sondajele arată că mulţi americani cred că
problemele personale trebuie să rămână de domeniul vieţii
private Deci nu îndemânarea personalului preşedintelui a
îndepărtat blamul şi a menţinut cifrele din sondaje la o cotă
bună.[...]
O chestiune se impune sau cade singură, pe baza
experienţei de viaţă a alegătorilor şi a aptitudinii lor înnăscute
de a distinge realitatea de scorneli şi lucrurile practice de iluzii.
Misiunea consultantului sau a intermediarului este aceea
de a ajuta candidatul sau oficialul public să găsească poziţia din
care să poată mişca lucrurile. După ce au găsit terenul potrivit
„lumea asta mare îi va asculta”, după cum zicea Emerson.
Aşadar, există veşti bune şi veşti rele pentru un politician.
Vestea proastă este că personalul său nu prea poate influenţa
modul în care îi sunt prezentate ideile în mijloacele de
informare. Dar vestea bună este că nici acest lucru nu contează.
Alegătorii îşi rezervă dreptul de a decide ce să accepte şi ce să
respingă. Punctele de vedere şi preferinţele mass-media nu prea
le influenţează deciziile; conţinutul ideilor este cel care
contează. Toţi cred că au o influenţă mai mare decât au de fapt
în acest proces. De accea, ar trebui să înţelegem câteva
principii de bază în legătură cu relaţiile dintre alegători, mass-
media şi politicieni.
• Politicienii nu prea înţeleg ce vor şi de ce au nevoie
oamenii. Mass-media trebuie să le explice aceste lucruri.
• Mass-media nu reuşeşte să stabilească priorităţile în
problemele pe care le tratează sau să propună soluţii.
Politicienii ştiu mai bine să elaboreze răspunsuri, iar
alegătorii îşi stabilesc propria lor ordine de priorităţi,
indiferent de încercările de manipulare din mass-media.
130

• Intermediarii politici nu prea au succes în influenţarea


prezentării ştirilor. Mass-media acţionează de obicei după
cum vrea. Mai pot apărea succese izolate, prin structurarea
mediatizării realizate de un organ de presă sau de un
reporter, dar pluralismul presei şi multitudinea de materiale
fac imposibile succesele veritabile prin învârteală.
• Alegătorilor nu le prea pasă ce cred cei din mass-media; ei
caută dincolo de editoriale, de titluri şi chiar dincolo de
prima pagină ca să găsescă ce le trebuie şi răspunsuri la
problemele pe care le consideră importante. Indiferent cât
de puţin s-ar spune despre un subiect sau cât este de
distorsionat, ei vor trage propriile lor concluzii.”

Sursa: Dick Morris „Noul principe. Machiavelli în secolul al


XXI-lea”, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 137-144
131

TEXTE SELECTIVE

a. Manipularea opiniei publice

Bogdan Ficeac Tehnici de manipulare

Cum este manipulată mass-media în conflictele


internaţionale

Cea mai eficientă tehnică de manipulare pe scară largă


este reprezentată de controlul informaţiei. Rescrierea istoriei,
cenzurarea ştirilor, dezinformările, falsificarea realităţii ş.a.m.d.
sunt doar câteva dintre procedeele avute în vedere de cei care
se ocupă de controlul informaţiei.
Principalul suport prin care se pun în practică asemenea
strategii de influenţă este mass-media. Dacă în sistemele
totalitare, mijloacele de informare erau controlate strict de
Centru, în democraţiile aflate le început mai ales în cele deja
rodate, manipularea mass-media implică elaborarea unor
strategii extrem de complicate şi subtile, dar cu o forţă
extraordinară de influenţare a opiniei publice, deoarece omul
de rând s-a obişnuit să creadă sincer în imparţialitatea
ziariştilor.
Pentru a vedea la ce grad de sofisticare au ajuns
artizanii manipulării în domeniul mass-media, redăm mai jos
dezvăluirile lui Yohanan Ramati, directorul unui institut de
studii strategice celebru în întreaga lume: Jerusalem Institute
for Western Deffence. Ramati, un cercetător sobru, care se
ocupă de studiul fenomenelor geopolitice şi geostrategice
contemporane, a acceptat să ofere publicaţiei new-yorkeze
Mainstream, în aprilie 1994, câteva informaţii zguduitoare
132

despre felul cum se construieşte, la nivelul mentalităţilor


colective, imaginea unor întregi popoare sau etnii, cu
consecinţe politice şi istorice incalculabile.[…]
După părerea lui Y. Ramati, mediatizarea internaţională
a războiului civil din Yugoslavia a înfăţişat enormele pierderi
şi suferinţe înregistrate de toate părţile implicate în conflict,
dar, continuă el, cu diferenţieri semnificative. Astfel suferinţele
musulmanilor erau prezentate, de regulă, cu cele mai multe
detalii, în timp ce suferinţele croaţilor erau abia menţionate, iar
cele ale sârbilor nici măcar nu erau amintite.
În mass-media occidentală, în cea din ţările islamice, ca
şi în Israel – observă Ramati – apărea o puternică tendinţă de
“injectare a urii” prin manipularea propagandistică a mass-
media. De regulă, în presa scrisă sau la televiziune apăreau
femei, copii ori bătrâni din Sarajevo – dar numai din cartierele
musulmane – răniţi, sângerând abundent, pe fundalul sonor al
răpăitului de mitraliere şi al bubuiturilor de tun. Niciodată însă
nu erau prezentaţi copii, femei sau bătrâni, în exact aceeaşi
situaţie, din partea sârbă a Bosniei. Nici rănile femeilor, nici
ale copiilor croaţi nu-şi găseau, de regulă, spaţiu, dacă acestea
erau rezultatul bombardamentelor sau tirurilor musulmane.
Această selectivitate, spunea Ramati, ”era de departe
prea evidentă pentru a fi rodul întâmplării”. Faptele erau
manipulate şi, când nu conveneau, erau pur şi simplu ignorate.
[…]
Ramati oferă în acest sens exemplul companiei
“Rudder&Finn Global Political Affairs”. Obiectul companiei
este mai neobişnuit, cel puţin pentru marele public:
manipularea imaginii unor conflicte internaţionale, a imaginii
unor popoare şi etnii, prin intermediul mass-media. În funcţie
de interesele clientului. Adică ale guvernului sau ale celui care
plăteşte compania pentru asta! Mai pe scurt “Rudder &
Finn…” se ocupă cu “intoxicarea” opiniei publice mondiale la
cerere. Pentru a-şi putea argumenta afirmaţiile, Ramati a citat
133

un articol absolut senzaţional prin cinismul (sau, dacă vreţi


pragmatismul) său, acordat de însuşi James Harff, directorul lui
“Rudder & Finn…” lui Jacques Merlino, la Paris, în octombrie
1993…
Harff : Timp de optsprezece luni, noi am lucrat pentru
Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, ca şi pentru opoziţia din
provincia Kosovo. În această perioadă am avut multe succese,
creând clienţilor o formidabilă imagine internaţională.
Intenţionăm, de astfel, să obţinem toate avantajele şi să
dezvoltăm înţelegeri comerciale cu aceste ţări. Viteza este
esenţială pentru ca faptele, favorabile clienţilor noştri, să fie
sădite în conştiinţa opiniei publice internaţionale. Contează
doar prima afirmaţie. Retractările ulterioare nu au nici un
efect.[…]
Merlino: Cât de des recurgeţi la intervenţii pe lângă
oficialităţi?
Harff: Cantitatea nu e importantă. Trebuie doar să
intervii la momentul oportun şi pe lângă cea mai potrivită
persoană.[…]
Nimeni nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă în
Yugoslavia. Marea majoritate a americanilor se întreabă,
probabil, în care parte a Africii se află Bosnia. Dar noi, dintr-o
singură mişcare, am fost în stare să le prezentăm o poveste
simplă, cu “băieţi buni” şi cu “băieţi răi”, care pe urmă a
funcţionat de la sine. Imediat s-a observat o schimbare clară în
limbajul presei, care a început să exploateze concepte cu o
largă încărcătură emoţională, de genul “purificare etnică”,
”lagăre de concentrare naziste”, concepte ce evocau
oamenilor imaginile Germaniei naziste şi ale camerelor de
gazare de la Auschwitz. Schimbarea în acest registru
emoţional a fost atât de puternică, încât nimeni nu a mai
îndrăznit după aceea să meargă contra curentului
134

Merlino: Dar când făceaţi toate acestea, nu aveaţi nici


o dovadă că ceea ce spuneţi era adevărat. Aveaţi doar un
singur articol, din “Newsday”?
Harff: Treaba noastră nu este să verificăm informaţiile.
N-avem echipament pentru asta. Sarcina noastră este doar să
accelerăm răspândirea informaţiilor favorabile nouă. Noi nu
confirmam deloc existenţa lagărelor morţii în Bosnia, noi doar
făceam cunoscut ce afirma “Newsday”.
Merlino: Sunteţi conştient că v-aţi asumat o
responsabilitate imensă?
Harff: Suntem profesionişti. Trebuie să facem ceva şi
am făcut. Nu suntem plătiţi să fim morali.[…]
Prin manipularea opiniei publice internaţionale,
imaginea unor conflicte şi popoare întregi devine în acest mod
dependentă de interese legate de petrol şi financiare. “Rudder
& Finn…” nu face decât să-şi ofere serviciile. Ea, ca şi
celelalte companii cu acelaşi profil, comercializează imaginea
internaţională a unor state. E un comerţ nou şi foarte costisitor.
Iar deviza lor, după cum s-a văzut, este : We are no paid to be
moral! (Nu suntem plătiţi să fim morali).

Sursa: Bogdan Ficeac „Tehnici de manipulare”, Editura Nemira, Bucureşti


1998, p. 183-189

b. Natura minciunii în sfera politicii

J. A. Barnes Sociologia minciunii

POLITICA

Arena politică se situează pe locul doi faţă de domeniul


militar, din punct de vedere al preponderenţei minciunii şi al
135

toleranţei faţă de aceasta. Isaac D. Israeli [...] citează definiţia


politicii ca “arta de a conduce oamenii ducându-i de nas “. În
pamfletul său, publicat anonim, Propuneri pentru tipărirea
unui ghid în arta minciunii politice, John Arbuthnot [...]
defineşte “natura minciunii în politică“ drept “arta de a
convinge oamenii să creadă în falsităţi binefăcătoare în scopul
unui rezultat pozitiv“. În scurtul său pamflet, el plasează
dilema esenţială a minţitului în sfera politică şi mai ales cu
privire la acele societăţi în care nu se face o diferenţă clară
între "popor“ şi elita care lansează “falsităţile binefăcătoare“.
Arbuthnot remarcă, pe de o parte, că “nici un om nu minte cu
mai multă graţie decât acela care o crede adevărată“. Pe de altă
parte, el avertizează conducătorii partidelor de pericolul
faptului “de a crede în propriile minciuni; ceea ce s-a dovedit
că are Consecinţe dăunătoare …“ […] Părerile lui Arbuthnot se
regăsesc în secolul XX în ideile lui Hannah Arendt [...] care îşi
începe analiza asupra “Adevărului şi politicii“ prin afirmaţia
intransigentă: “minciunile au fost întotdeauna considerate
unelte necesare nu numai de către politicieni sau demagogi, ci
şi de către oameni de stat“[...].
Minciunile se întâlnesc în orice sector al vieţii politice;
Bailey [...] oferă o impresionantă colecţie de exemple ce
ilustrează evenimente petrecute în Statele Unite, China,
Uniunea Sovietică şi Africa. Aceia care şi-au ales acest
domeniu ca profesie devin pricepuţi în a spune minciuni; este o
trăsătură necesară succesului. Bailey [...] observă, asemenea lui
Machiavelli, “că liderii care în mod convenţional rămân sinceri
sunt lipsiţi şi de eficienţă“. După spusele lui Ekman [...], “în
mod normal este mai uşor să sesizezi comportamentul
mincinos al unei persoane care a încercat să se sinucidă sau al
persoanei cu care te-ai căsătorit decât atitudinea înşelătoare a
unui diplomat sau a unui agent dublu“. Deşi s-ar putea ca
Ekman să aibă dreptate când caută semne ale unui
comportament mincinos în atitudinea celorlalţi, el greşeşte cu
136

siguranţă în presupunerea sa că publicului i-ar fi greu să-şi dea


seama de neadevărul existent în ceea ce i se spune, în cazul în
care mincinosul are un statut clar în ochii societăţii, fiind
diplomat, pacient sau orice altceva.
Când ascultăm afirmaţiile pacienţilor sau ale
partenerilor noştri de viaţă presupunem de obicei că aceştia
sunt sinceri; un diplomat sau un politician, oricât de cinstit ar fi
în aparenţă, este privit totuşi cu mai multă suspiciune. De aici a
pornit şi gluma rusească :
Intrebare : Când poţi să-ţi dai seama că un politician minte?
Răspuns : Când deschide gura să spună ceva.

Parlamentul este un loc unde aroma înşelăciunii nu


lipseşte niciodată. În Anglia, pe timpul perioadei de febră
intelectuală care s-a declanşat în urma abrogării legii privind
autoritatea tipăriturilor din 1694, când pamfletele apăreau ca
ciupercile după ploaie, minciuna politică a fost schiţată într-un
memorabil articol din The Examiner, atribuit lui Jonathan Swift
de către unii şi lui John Arbuthnot de către alţii [...]. Autorul
pamfletului face următoarea observaţie :
Există un lucru esenţial prin care un politician mincinos se
deosebeşte de ceilalţi mitomani şi anume faptul că trebuie să aibă o
memorie scurtă, necesară în diversele ocazii care apar cu fiecare oră şi în
care el uită de sine şi se contrazice de la o afirmaţie la alta, în funcţie de
persoana căreia i se adresează.

Aici trebuie să observăm o deosebire primordială. În


alte domenii în care se încearcă promovarea înşelătoriei, se
cere păstrarea aparenţelor; astfel, mincinoşii trebuie să aibă o
memorie bună, încât să nu facă greşeala de a se contrazice
singuri şi a se da în vileag. Deja în secolul I D.C. exista un
proverb roman [...] care spunea că un mincinos trebuie să aibă
o memorie bună. Mai târziu, Montaigne [...] observa că “cel
care nu are memorie bună n-ar trebui să încerce vreodată să
137

mintă“. Aceste principii nu li se aplică şi politicienilor;


consecvenţa este, am putea spune, prea mult pentru un
politician. Multe din afirmaţiile făcute de politicieni, la
începutul secolului al XVIII-lea în Marea Britanie, cât şi în
general, în zilele noastre sunt desigur demne de încredere, şi
uneori chiar adevărate; oricare nouă proclamaţie poate fi astfel,
chiar dacă contrazice vreo declaraţie precedentă. Speranţa ne
ajută să trăim.
În viaţa politică există norme specifice pentru
campaniile electorale. Când au loc alegeri, fiecare partid le
acuză pe celălalte că induc electoratul în eroare. Alegătorul,
sufocat de valuri de propagandă care îl asaltează din toate
părţile, nu mai poate face deosebirea între promisiuni sincere şi
minciuni seducătoare. Politicienii sunt conştienţi de acest lucru.
De exemplu, alegerile din 1990 în Australia au fost pline de
afirmaţii considerate a fi mincinoase. După alegeri, John
Howard, un politician cunoscut, şi-a rugat colegii ca în
eforturile lor de a câştiga sprijinul electoratului, să se bazeze
mai puţin pe ceea ce el a numit în mod diplomatic “gimnastica
semanticii“. Două afirmaţii făcute de către liderul Partidului
Liberal în timpul campaniei electorale australiene din 1993
confirmă presupunerea că în astfel de situaţii se spun minciuni.
La începutul campaniei, John Hewson şi-a exprimat speranţa
ca minciunile să nu-şi facă apariţia; după alegeri, a explicat
insuccesul partidului său zicând: “Am fost prea cinstit“.
În parlament, cerinţele sunt altele, deşi o propagandă
înşelătoare nu este judecată cu indulgenţă în momentul în care
se încheie campania electorală. Afirmaţiile cu privire la viitor
sunt deseori percepute de către rivalii politici ca având intenţia
de a păcăli, atât în timpul campaniilor electorale, cât şi în
parlament.
Pe de altă parte, remarcile cu privire la trecut, care se
fac în parlament, şi într-o mai mică măsură cele care se referă
la prezent, sunt luate drept adevărate. Un funcţionar public în
138

Marea Britanie i-a spus unui jurnalist, atunci când a fost


întrebat dacă ar fi existat contradicţii între codul său etic
personal şi rapoartele pe care trebuia să le scrie pentru
ministrul al cărui angajat era, că:
A spune lucruri neadevărate în privinţa viitorului n-are importanţă,
deoarece oricine are dreptul să îşî imagineze cum ar arăta lucrurile care încă
nu există; însă este mult mai grav atunci când se spun minciuni despre
prezent sau trecut. (Phillips)

Parlamentarii, fie ei miniştrii sau politicieni cu alte


funcţii, sunt prinşi uneori cu minciuna când fac afirmaţii
neadevărate asupra unor lucruri care s-au întâmplat în trecut, şi
atunci sunt acuzaţi de nesinceritate. Aceste acuzaţii au de
obicei o tentă accentuată de indignare, pentru a arăta clar că, în
acest context, spre deosebire de alte medii electorale, este greşit
să se mintă. Acelaşi lucru îl sugerează şi un comentariu poetic
asupra afacerii Profumo din 1963. John Profumo, Secretarul
de stat pentru război al Marii Britanii, a fost acuzat, printre
altele, că ar fi vizitat o tânără, Christine Keeler, în apartamentul
ei din Londra unde se mai bucura uneori şi de compania altor
bărbaţi, dintre care un ataşat maritim rus. Când a fost întrebat
în parlament despre legătura sa cu domnişoara Keeler, Profumo
a negat la început acuzaţiile. Ulterior a admis că acestea
fuseseră întemeiate şi a demisionat din funcţiile parlamentare şi
guvernamentale pe care le ocupa [...]. La vremea aceea a
circulat o poezioară umoristică, sunând în felul următor :
Christine i-a spus: ca naiba ai făcut pe deşteptul
Ai întors pe dos partidul pentru că n-ai păstrat secretul;
Să minţi acasă
E josnicie crasă
Dar să minţi în parlament, e obscen de-a dreptul.

Într-o anchetă socială, oamenii au fost întrebaţi ce au


considerat mai important, riscul implicat de amestecul
ataşatului rus, faptul că Profumo avea o amantă sau pur şi
139

simplu faptul că acesta a minţit în parlament. Optzeci la sută


dintre ei au pus pe primul loc minţitul, pe al doilea riscul
implicat de amestecul rusului şi pe ultimul loc amanta [...].
Un politician care a fost prins cu minciuna nu va mai fi
crezut a doua oară, când poate chiar va spune adevărul. Recent,
probabil Ronald Reagan este cel care s-a dat de gol într-un mod
evident că persista în afirmaţii nesincere, spuse chair cu
nepăsare. Pe timp de pace, politicienii cu funcţii înalte se abţin
să mintă, cu excepţia situaţiilor când au interesul să inducă
publicul în eroare. Totuşi, colecţia de afirmaţii false făcute de
Reagan pe timpul primului său mandat prezidenţial ar putea
umple paginile unei cărţi, ridicându-se la un număr de peste
două sute, cu tot cu dezminţirile unora dintre ele [...]. Însă
minţea Reagan cu adevărat? Avea el intenţia să inducă în
eroare? Poate că în unele cazuri însă nu în majoriatea timpului.
O zicală care circula în mod curent la vremea aceea se apropie
mai mult de adevăr: George Washington nu putea să spună o
minciună, Richard Nixon nu putea să spună adevărul, iar
Ronald Reagan nu putea să facă deosebirea între ele. Având în
vedere această atitudine, mai sunt oare motive de nemulţumire
pentru că purtătorul său de cuvânt, Larry Speakes, inventa
afirmaţii pe care le atribuia preşedintelui? Broder [...] crede că
nu şi în loc să dea vina pe Speakes, el îi acuză pe “reporterii şi
oamenii cu drept de vot care au acceptat manipularea şi
înşelătoria ca mod de viaţă“. Broder le cere politicienilor să
“vorbească ei înşişi“ pentru ca, printre altele, să poată răspunde
de propriile minciuni. Astfel, dacă Reagan nu a avut intenţia să
inducă în eroare, cel puţin este clar că Speakes a făcut-o. Într-
adevăr, cel care l-a urmat în postul de purtător de cuvânt al
Casei Albe, Marlin Fitzwater, pare a fi spus că editarea cărţii
lui Speakes, Declaraţii oficiale (1989) a contribuit şi mai mult
la scăderea credibilităţii politicienilor (Canon 1988).
A cere politicienilor să vorbească ei înşişi ar putea fi
totuşi o încercare zadarnică de a da ceasul înapoi până la
140

momentul în care partidele politice nu deveniseră încă


principalii clienţi ai agenţiilor publicitare. Pentru că, după cum
observă Robert Adams [...], “minciuna politică a ajuns în zilele
noastre să fie produsă în cantităţi uriaşe“. Departamentele de
dezinformare completează activităţile agenţiilor publicitare, iar
acelea care sunt dirijate de guvern se disting numai prin faptul
că îşi iau resursele de la un nivel superior. Drept urmare,
ajungem la situaţia în care, după părerea lui Adams, consilierii
preşedintelui Nixon
au minţit se pare , nu numai din lăcomie …nu din răutate sau teamă
şi nici măcar dintr-o înclinaţie naturală însă coruptă spre minciună
se pare că ei au minţit în mod automat, mecanic, dintr-un spirit de
echipă,ca un om care s-ar vinde diavolului numai pentru că n-ar
vrea să strice “petrecerea generală“

Levitt şi Levitt [...] prezintă lucrurile într-un mod mai


simplu. Referindu-se la minciunile lui Nixon cu privire la
cariera sa, ei spun :
Cetăţenii nu se mai puteau încrede în perspectiva pe care Nixon le-o
oferea asupra realităţii, din moment ce acesta nu spuse adevărul nici
măcar despre sine.

Din fericire, într-o atmosferă democratică nimeni nu


poate crede absolut orice spun toţi pliticienii, deoarece este de
aşteptat ca mulţi dintre aceştia să se afle pe baricade diferite şi
să afirme lucruri contradictorii. Astfel, un argument în favoarea
democraţiei este că ne îndeamnă să avem o atitudine precaută
faţă de spusele politicienilor, după cum scria şi pe un afiş
anarhist apărut îm timpul alegerilor din Australia în 1983, “Nu-
i votaţi pe politicieni: asta nu face decât să-i încurajeze“. Pe de
altă parte, cred că o viaţă publică coerentă ar fi imposibilă dacă
nimeni n-ar avea vreodată încredere în nici un politician.
Pentru a păstra echilibrul social trebuie să fim dispuşi, din când
în când, să dăm crezare unor politicieni; aceştia trebuie să evite
minciuna în exces şi în serie.
141

Conform doctrinei “minciunii nobile“ discutate de


Platon [...], guvernele au dreptul să mintă în interesul naţiunii.
Jody Powell, care la un moment dat a fost secretarul de presă al
Casei Albe, merge mai departe cu această idee; din punctul său
de vedere: “În anumite situaţii guvernul nu numai că are
dreptul, ci are obligaţia de a minţi în scop pozitiv“ [...]. Eu cred
că majoritatea oamenilor ar fi de acord cu această afirmaţie;
însă nu prea s-ar realiza un cosens şi în privinţa naturii
“anumitor situaţii“.
Este specific guvernelor să se protejeze printr-o
discreţie oficială, încât cu puţin noroc multe din încercările lor
de a-şi induce în eroare adversarii şi publicul au succes şi nu
sunt divulgate niciodată. Regulile în privinţa dezvăluirii
documentelor oficiale după trecerea unui anumit număr de ani
îi ajută pe istorici şi pe alţii să descopere înşelătoriile în trecut,
însă de obicei numai după ce autorii acestora sunt deja în
siguranţă, ascunşi în anonimat. Pe parcursul ultimelor decade
această formă de protecţie a guvernelor a fost în unele ţări
subminate parţial de autorizaţiile libertăţii de informare şi de
către legi asemănătoare, ceea ce a condus la o mai profundă
conştientizare a riscurilor existente în punerea pe hârtie a unor
planuri sau decizii.
Defibratorul poate fi văzut ca o armă de apărare
împotriva xeroxului şi a posibilităţilor acestuia din urmă de a
favoriza scurgerea de informaţii. Progresul continuu al
tehnologiei obţinerii de informaţii va aduce probabil în prim
plan noi dispute între cel care înşală şi cel care este păcălit.
Însă, între timp, eliberarea anuală de materiale anterior ţinute în
secret, scrise în condiţiile precedente acestui progres,
dezvăluie înşelătoriile practicate de guverne în anii trecuţi.
Astfel, pe 1 ianuarie 1992 au fost eliberate documente ale
guvernului federal australian din 1961. La acea vreme femeile
căsătorite nu puteau avea o slujbă permanentă. O comisie care
şi-a propus să cerceteze această atitudine discriminatorie venise
142

cu ideea să se renunţe la respectiva restricţie, propunere care s-


a bucurat de sprijinul Consiliului pentru Serviciile Publice.
Primului ministru, R.G. Menzies, nu i-a plăcut propunerea şi a
vrut s-o respingă, însă ştiind că se apropiau alegerile, a preferat
să nu-şi dezvăluie punctul de vedere. Cabinetul său i-a acceptat
planul de a spune parlamentului şi publicului că problema urma
să fie dezbătută în guvern, dar că nu fusese încă luată nici o
decizie [...]. Cu alte cuvinte, şi parlamentul şi publicul trebuiau
să fie duşi de nas. În 1992 Menzies decedase deja, iar dreptul
de a munci al femeilor căsătorite fusese deja stabilit.
Sfera politicii are două caracteristici care relevă
preponderenţa minciunii: concurenţa şi şefia. Concurenţa
politică este, cel puţin în condiţiile democraţiei, mai organizată
şi mai puţin violentă decât conflictele pe timp de război, însă
oferă numeroase ocazii similare de a obţine succesul cu
ajutorul înşelătoriei. De asemenea, necesiatatea de a oferi, spre
siguranţa publicului, un grup de conducători, favorizează sau
poate chiar are ca cerinţă inducerea în eroare a unor oameni, în
anumite momente. Bailey [...] afirmă că “liderii de pretutindeni
sunt asemeni decanilor (din universităţi), urmăriţi în
permanenţă şi fără posibilitate de scăpare de consecinţele
faptelor lor“, faptele lor fiind în esenţă “dăunătoare“. Apoi,
Bailey justifică oarecum aceste afirmaţii, argumentul său fiind
relativ solid. Cerinţele combinate ale succesului într-un conflict
şi ale şefiei încurajează practicarea înşelătoriei, lucru care este
sesizat, din fericire, de către mulţi, însă din păcate nu de către
toţi cei care urmează a fi păcăliţi.
Această percepţie oferă cel puţin o diminuare parţială a
şanselor de reuşită a înşelătoriei. Însă gradul de reducere a
acestor şanse diferă în funcţie de mentalitatea mai mult sau mai
puţin deschisă a societăţii în cauză.
Sfera milităriei şi a politicii au multe în comun, după
cum au observat şi nenumăraţi cercetători în ştiinţele politice.
Printre aceste similarităţi se găsesc şi tipurile de minciuni puse
143

în practică. În ambele domenii apar nenumărate înşelătorii şi


sunt uneori chiar date în vileag, însă în timp ce în afacerile de
război lanţul de minciuni este susţinut în mod oficial şi poate
chiar pe faţă, în politică tertipurile necinstite sunt ascunse şi,
cu excepţia anumitor cazuri rare, mai degrabă negate decât
recunoscute. Atât politicienii cât şi propagandiştii din timpul
războiului se confruntă cu riscul de a ajunge să creadă ei înşişi
că ceea ce au inventat este adevărat, însă în acelaşi timp
confirmă remarca lui Arbuthnot cu privire la eficacitatea
sporită a mincinoşilor care fac acest lucru.
Ambele domenii investesc multă energie în încercarea
de a-şi induce în eroare atât suporterii cât şi adversarii. În
comparaţie cu alte domenii […], acestea două se disting prin
faptul că martorii neutrii se aşteaptă mai mult la apariţia unor
minciuni şi le tolerează mai uşor sau cel puţin sunt mai
resemnaţi faţă de existenţa acestora.
Sursa : J. A. Barnes, Sociologia minciunii, Institutul European, Iaşi,
1998, p. 147-155
144

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

mijloace de comunicare în masă


canale media
consum mass-media
ascensiune politică
mediul politic şi opţiunile politice
tranzacţia politică
jocurile politice
manipularea
cunoaşterea electoratului
populismul
oficialităţile publice, mass-media şi alegătorii
presa şi politicienii
publicul şi electoratul
145

CONCLUZII

1. Unele dintre efectele consumului în execes a


emisiunilor de televiziune sunt: alimentarea sedentarismului, a
comodităţii în gândire şi acţiune, refuzarea ori limitarea altor
surse alternative de informare şi documentare, stimularea
comportamentelor violente şi a manifestărilor patologice etc.

2. Deschiderea marilor pieţe în zonele cele mai bogate


din lume şi dereglementarea unor sectoare economice, deseori
protejate la nivel de stat, constituie începutul unei ere diferite
în politica mondială.

3. Televiziunea a ajuns mediul privilegiat pentru


comunicarea politică, transformând însuşi modul de
funcţionare al tranzacţiei politice.

4. Mesajul către public se elaborează în bună parte pe


micul ecran, iar acţiunea politică este în mod necesar inserată
într-un plan de comunicare.

5. Cunoaşterea publicului, altădată foarte intuitivă şi


rezultată din întâlnirile de pe teren, este acum rezultanta unor
studii de opinie politică

6. Clasa politică poate fi considerată ca pe un ansamblu


omogen, incapabil totuşi să propună soluţii pentru dificultăţile
economice crescânde şi pentru combaterea şomajului.

7. Politica şi procesul în sine rezultă din combinarea


jocurilor pe care le fac oficialităţile publice, mass-media şi
alegătorii.
146

8. Mass-media joacă rolul principal în aducerea la


cunoştinţa publicului a durerilor şi nevoilor oamenilor.

9. Majoritatea politicienilor se bazează pe mass-media ca


să înveţe care sunt preocupările oamenilor obişnuiţi.

10. Oamenii au devenit extrem de suspicioşi faţă de


mass-media şi din ce în ce mai avizaţi în depistarea oricăror
încercări de manipulare.

11. Misiunea consultantului sau a intermediarului este


aceea de a ajuta candidatul sau oficialul public să găsească
poziţia din care să poată mişca lucrurile.

12. Politicienii nu prea înţeleg ce vor şi de ce au nevoie


oamenii. Mass-media trebuie să le explice aceste lucruri.
147

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Care sunt efectele consumului în exces a emisiunilor de


televiziune?
a. alimentarea sedentarismului, a comodităţii în gândire
şi acţiune
b. refuzarea ori limitarea altor surse alternative de
informare şi documentare
c. stimularea comportamentelor violente şi a
manifestărilor patologice

2. Care este mediul privilegiat pentru comunicarea politică?


a. televiziunea
b. presa
c. radioul

3. Unde se elaborează în mare parte mesajul politic?


a. în presă
b. pe micul ecran
c. în sediile partidelor

4. Cum se realizează, în mod frecvent, cunoaşterea publicului


de către politicieni?
a. prin deplasările pe teren
b. prin conferinţe de presă
c. în urma unor studii de opinie politică

5. Politica şi procesul în sine rezultă din combinarea căror


jocuri?
a. a celor pe care le fac oficialităţile publice, mass-
media şi alegătorii
b. a celor de culise
c. în care sunt implicaţi exclusiv politicienii
148

6. Cine joacă rolul principal în aducerea la cunoştinţa


publicului a durerilor şi nevoilor oamenilor?
a. liderii de partid
b. organizaţiile non-guvernamentale
c. mass-media

7. Pe ce se bazează majoritatea politicienilor ca să înveţe care


sunt preocupările oamenilor obişnuiţi?
a. pe relatările din mass-media
b. pe experienţa lor de viaţă
c. pe informările din cadrul formaţiunii politice
Capitolul VII:
COMUNICAREA ŞI STILURI DE
COMUNICARE PRIN MASS-MEDIA

1. Varietatea stilurilor de gândire şi acţiune umană

Mihai Kramar Psihologia stilurilor de gândire


şi acţiune umană

„Lucrarea de faţă are ca obiectiv principal prezentarea


varietăţii şi eficacităţii stilurilor, care reflectă gradul de
utilizare a competenţelor profesionale ale omului de ştiinţă, ale
artistului, ale pedagogului, ale juristului, ale managerului etc.
Astfel, ne propunem să demonstrăm că stilul de gândire nu
constituie numai un factor exterior, înzestrat doar cu o valoare
estetică, fără a influenţa cu nimic eficacitatea activităţii omului.
Dimpotrivă, prin stilul său de gândire, omul de ştiinţă, de
exemplu, asigură claritatea şi precizia contrucţiilor ştiinţifice,
în concordanţă cu exigenţele care s-au impus în acest domeniu.
Tot aşa, şi stilul de conducere poate stimula sau frâna iniţiativa
colaboratorilor, promovând indiferenţa şi formalismul în
muncă. [...]
Valorificând, de exemplu, interferenţa dintre
disciplinele artistice şi cele teoretice, am considerat utilă
precizarea asemănărilor şi deosebirilor stilistice în ştiinţă şi
artă, în gândirea teoretică şi în cea aplicativă. Prin urmare,
stilurile artistice se evidenţiază prin asemenea componente ale
gândirii estetice cum ar fi: simţul măsurii, al armoniei, al
ordinii, al perfecţiunii, al formei, precum şi prin simţul
umorului – toate acestea reflectând unitatea dintre concepţie şi
modul de exprimare a gândirii estetice prin imagini specifice
artei, literaturii, muzicii ş.a.m.d.
150

Stilurile în ştiinţă (cognitiv, stilul gândirii ştiinţifice,


stilul-interval, stilul gândirii matematice, stilul ecologic ş.a.) se
evidenţiază prin procedee stilistice, cum ar fi: demonstrarea,
argumentarea, laconismul exprimării verbale, scrupuloasa
exactitate a simbolisticii etc. – toate acestea fiind specifice
stilurilor în ştiinţele exacte, aşa cum procedeele descrierii,
sistematizării, analizei retrospective ş.a. sunt specifice ştiinţelor
sociale.
Stilul publicistic, stilul criticului, stilul pedagogic, stilul
juridic şi stilul medical [...] prezintă o caracteristică specifică:
ele îmbină componentele stilului ştiinţific cu cele ale stilului
artistic. Astfel, stilul publicistic valorifică atât procedeele
cunoaşterii ştiinţifice, cât şi pe cele artistice. Stilul criticului (în
ştiinţă şi în artă) constituie un model de evaluare obiectivă,
valorificând calităţile stilistice, evaluativ-critice şi de
sensibilitate estetică. Stilul pedagogic îmbină în mod fericit o
bună pregătire profesională cu tehnica comunicării pedagogice,
formând măiestreia pedagogică. Stilul juridic curinde stilul
avocatului, stilul judecătorului şi stilul legiuitorului, care nu se
află în contradicţie, ci sunt complementare 1 . Deosebirea dintre
avocat, judecător şi legiuitor se referă nu la cunoştinţele lor, ci
la manifestările lor profesionale: stilul avocatului constă
esenţialmente în arta pledoariei, stilul legiutorului constă
esenţialmente în arta formulării legilor, iar stilul judecătorului
se evidenţiază în arta interpretării 2 . Stilul medical priveşte în
special arta chirurgicală pe care o stăpâneşte chirurgul
desăvârşit şi vrednic de acest nume: trebuie să fie mai întâi
medic, să-şi pună el însuşi diagnosticul, deoarece răspunderea
chirurgicală nu se poate mărgini numai la actul operator; ea
începe odată cu examinarea clinică a bolnavului şi cu stabilirea

1
Cf. M. Manolescu, Arta avocatului expusă în şapte prelegeri, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 138
2
Cf. M. Manolescu, Ştiinţa dreptului şi artele juridice, Editura Continent
XXI, Bucureşti, 1993, p. 39-40
151

diagnosticului: dacă, pe scara răspunderilor tehnica chirurgicală


are un rol aparte, totuşi ea nu ocupă locul principal. Ceea ce are
însemnătate covârşitoare în chirurgie şi în urmările
postoperatorii, nu numai nemijlocite, ci mai ales îndepărtate,
este diagnosticul, şi cu deosebire, diagnosticul bine pus 3 ”.[...]

2. Specificul stilurilor de comunicare prin mass-media

„Prin apariţia teoriei comunicării s-a schimbat


considerabil ideea despre felul în care are loc însuşirea
materialului culturii de către om. Această nouă teorie – în
genul „fizicii teoretice” – a comunicării examinează
comunicarea în termeni matematici, făcând abstracţie de
conţinutul ei, abordându-l preponderent de pe poziţii statistice.
Cultura este, în esenţă, o mulţime enormă de
comunicări. Fiecare dintre ele reprezintă o mulţime finită şi
ordonată a unor elemente dintr-un întreg oarecare, construite în
forma unor serii de semne după legi precise: legi ale
ortografiei, ale gramaticii, ale logicii etc. Aceste noţiuni,
apărute iniţial în legătură cu comunicările vorbirii scrise, au
într-adevăr o mare generalitate şi se aplică aproape la toate
mijloacele transmiterii fizice a comunicărilor.
După cum evidenţiază Abraham Moles (1967), aceste
comunicări pot fi de mai multe feluri:
1) Comunicări sonore, care, la rândul lor, se împart în trei
categorii:
a) vorbirea, limbajul omului;
b) muzica, limbajul sentimentelor
c) zgomotul, limbajul lucrurilor

3
J. Okinczyc, Reguli ale chirurgiei desăvârşite, Editura Medicală,
Bucureşti, 1996
152

2) Comunicările vizuale, care se împart în:


a) comunicările de semne ale textului tipărit;
b) comunicările formelor – naturale şi artificiale;
c) comunicările artistice.
Aproape toate sistemele culturii lumii contemporane
utilizează unul sau altul (sau câteva simultan) dintre canalele de
comunicare enumerate mai sus. Este interesant de remarcat că,
oricât de specifice ar fi particularităţile deiferitelor mijloace de
transmitere a comunicărilor, toate se supun anumitor legi
comune. Totalitatea acestor legi constituie tocmai teoria
comunicării, independent de natura concretă a semnelor
utilizate.
Un act elementar de comunicare presupune, în primul
rând, existenţa unui emiţător de comunicări, care alege dintr-un
anumit sistem o cantitate oarecare de semne şi le aşează după
anumite legi; în al doilea rând, canalul prin care se transmite
comunicarea în timp şi în spaţiu şi, în sfârşit, receptorul, care,
realizând primirea semnelor alcătuind comunicarea şi
identificându-le cu ajutorul sistemului aflat la dispoziţia lui,
percepe formele cuprinse în mulţimea acestor semne, legităţile
şi sensurile, introducându-şi-le în memorie, unde ele se
păstrează, fiind supuse ulterior, într-o măsură mai mare sau mai
mică, procesului uitării.
Astfel, atât emiţătorul, cât şi receptorul au complete de
semne, care coincid mai mult sau mai puţin. Comunicarea se
bazează, înainte de toate, tocmai pe partea comună a acestui
sistem de semne, deşi coincidenţa lor nu este niciodată absolut
exactă. În felul acesta, prin definiţie, percepţiile realizate cu
ajutorul receptorului trebuie să coincidă, cel puţin parţial, cu
cele ale emiţătorului în momentul transmiterii comunicării.
Dacă, pentru un moment, am face abstracţie de faptul
că percepţiile emiţătorului comunicării pot avea un caracter
„creativ”, atunci schema de bază a comunicării este uşor de
extins şi asupra cazului în care emiţătorul este nu o persoană
153

concretă, ci fie toată lumea înconjurătoare în totalitate


(Umwelt), fie unul dintre organismele acestei lumi.

Natura fizică a comunicării


Lanţul comunicării <<emiţător – canal – receptor –
sistemul semnelor>> se poate examina din două puncte de
vedere. În primul rând, se pot studia componenţa acestui lanţ,
situaţia emiţătorilor şi a receptorilor, cantitatea lanţurilor de
comunicare, în sfârşit, câmpul social în care are loc procesul de
comunicare. Stabilind că în sistemele de mass-media avem de-a
face cu un singur emiţător şi mai mulţi receptori, am putea
studia problema dacă receptorii se influenţează şi dacă exercită
o anumită influenţă asupra emiţătorului. Astfel am putea
aborda analiza sociometrică a comunicării.
Teoria informaţiilor a putut apărea numai după ce
comunicările au dobândit o materialitate similară cu cea a
oricărei mărfi de consum. Un moment de cotitură în acest caz l-
a constituit materializarea comunicărilor sonore, adică apariţia
mijloacelor de înregistrare a sunetului, care au arătat
posibilitatea materializării obiectelor din lumea spirituală şi, în
acelaşi timp, posibilitatea separării “semnului” de “sens”.
Comunicarea, pentru a fi supusă unei evaluări
cantitative, trebuie să aibă un aspect material, cu parametrii săi
fizici, cum ar fi: mărimea semnelor, numărul lor pe o pagină de
text tipărit, numărul paginilor cărţii, de care, la rândul său,
depinde greutatea ei, banda de frecvenţă a vorbirii sau a
muzicii, banda corespunzătoare de amplitudini etc.
Referentul poate vorbi repede sau rar, cartea poate fi
tipărită pe o hârtie subţire sau groasă, dar atât referentul, cât şi
cartea au o anumită proprietate comună, care, în principiu, nu
depinde de aceşti factori aleatori. Respectiva proprietate constă
în faptul că o carte oarecare poate fi lecturată cu voce tare şi
poate fi înregistrată pe discuri. Proprietatea comună are un
caracter statistic şi, de asemenea, nu depinde de conţinutul
154

comunicării. O simfonie de Mozart şi una compusă de


Stravinski au aceeaşi lungime, un roman celebru şi o carte de
fizică cu aceleaşi număr de pagini au ceva comun. Astfel,
oricare dintre produsele culturii – indiferent de conţinutul său
concret – este destinat să fie răspândit în câmpul social; fiecare
dintre ele aduce în mulţimea produselor culturii un element
nou, reprezintă ceva care înainte nu a mai existat, fiind nou în
sensul în care sunt noi merele atârnând pe crengi în ziua
recoltei sau colile de hârtie absolut identice care abia au ieşit de
sub presă, ci în sensul noutăţii faptului existenţei lor. Fiecare
dintre ele constituie un element original, ceva de-a dreptul opus
copiei, şi el contribuie la procesul devenirii lumii.
Tocmai calitatea de impredictibilitate care
caracterizează comunicarea stă la baza teoriei informaţiei. În
sensul strict al cuvântului, informaţia este cantitatea de
impredictibil care este conţinută într-o anumită comunicare.
Această cantitate este măsura acelui element nou pe care
comunicarea dată o aduce în mediul ambiant al receptorului.
Astfel, impredictibilitatea depinde de originalitatea unei
mulţime concrete de semne. În acelaşi timp, este evident că se
pot alcătui multe îmbinări de semne cu un grad egal de
originalitate, dar diferite în privinţa conţinutului lor. Informaţia
este tocmai măsura acestui grad de originalitate”.
Sursa: Mihai Kramar, Psihologia stilurilor de gândire şi acţiune umană,
Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 13-14 şi 104-107
155

3. Comunicarea publică a informaţiilor

Doru Pop Mass media şi democraţia

“Extinderea impactului presei populare poate fi


comparată cu extinderea dreptului de vot, de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Dacă în secolul anterior numai zece la
sută din populaţia matură avea dreptul să participe la luarea
deciziilor – argumentul fiind incapacitatea poporului de a
discerne –, odată cu apariţia ziarelor ieftine, populaţiei i-a fost
oferită o sursă de informare, fie ea şi inconsistentă, prin
intermediul căreia putea să participe la dialogul public.
Activitatea presei a adus două inovaţii pe plan politic:
evaluarea oficialităţilor, care a generat o îmbunătăţire a
competiţiei electorale, războiul mediatic transformându-l pe cel
politic într-o acţiune publică şi nu într-una a elitelor minoritare;
şi accesul la informaţii, judecata corectă a celor din sfera
politică a devenit o activitate colectivă, participarea cetăţenilor
nemaifiind una simbolică, ci cu o finalitate directă. Foamea de
informaţii a produs un nou tip de public politic, activ din
punctul de vedere al implicării sociale, uşor de mobilizat în
privinţa convingerilor civice şi eliberat de teroarea domeniului
politic, adică un cetăţean ce participă la viaţa cetăţii. Lărgirea
publicului consumator şi lărgirea publicului electoral au
convers în crearea unor mecanisme democratice care presupun,
ambele, conotaţii etimologice ale democraţiei – transferul
puterii în mâna poporului.
O conotaţie negativă, indusă de agresivitatea şi
vulgaritatea tipice contextului, a fost stereotipizarea
interacţiunii sociale. Subiectele dezbătute, identificarea temelor
politice şi ale personalităţilor reprezentative au fost încărcate
cu o emoţionalitate exagerată, li s-au atribuit caracteristici
iraţionale, subiective. Competiţia electorală a ajuns şi ea o
156

expresie a concurenţialităţii comerciale, o asemenea presă


încurajând un gen de informaţii, în care confruntarea dintre
partide era asemănătoarea unei curse hipice (horse race).
Prezentarea ştirilor politice s-a redus la întrebarea “cine e cel
mai tare?”, iar întrecerea politică s-a limitat la confruntările
dintre indivizi, în loc să se orienteze înspre problematica
ideologică”.

Sursa: Mass media şi democraţia (Antologie realizată şi comentată de


Doru Pop), Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 29

4. Puterea mijloacelor de comunicare publică

Doris Graber Politică şi mass media

„Diversele mijloace de informare au devenit atât de


puternice în politica americană numai pentru că noi le-am
permis acest lucru. Dacă americanilor nu le place rolul jucat de
presă, nu trebuie să căutăm cauzele numai în cadrul
organismelor de informare, ci şi în noi înşine.
Cauzele care au provocat puterea media în politica
americană sunt extrem de complexe şi dificil de stabilit. Totuşi,
unele dintre aceste cauze provind din schimbările sistemului
nostru politic care au stimulat şi accentuat puterea mijloacelor
de informare.

Declinul partidelor politice


Una dintre cauzele pentru care puterea mijloacelor de
informare a ajuns atât de mare este declinul instituţiei
partidului politic. Deşi partidele politice americane nu au
prezentat niciodată o coeziune organizaţională similară cu cea a
partidelor europene, cândva ele jucau un rol mult mai mare în
politica americană decât astăzi. Partidele organizau campaniile
157

electorale, stimulau sprijinul publicului pentru oficialităţile


publice şi îi mobilizau pe alegători să participe la alegeri.
Principalele partide politice au pierdut controlul asupra
procesului de nominalizare. Apariţia alegerilor preliminare ca
mijloc de selectare a nominalizărilor partidului a slăbit
organizarea partidului şi a limitat puterea acesutia asupra
propriilor candidaţi. Candidaţii pentru funcţiile oficiale sunt
acum independenţi care adeseori vin împotriva liderilor de
partid maidegrabă decât să le ceară binecuvântarea. Odată
ajunşi în funcţie, ei nu datorează prea multă credinţă unui
partid, care nu i-a sprijinit în obţinerea nominalizării şi nici nu
i-a acordat prea mult ajutor în campania electorală sau în
alegeri. Mai mult, finanţarea campaniei a contribuit la dilema
partidelor în ceea ce priveşte politica electorală. Partidele
politice nu au fost principalii beneficiari ai reformei în
campania electorală; grupurile de interese însă au câştigat. La
nivel naţional, partidele sunt limitate în ceea ce priveşte sumele
cu care-şi pot finanţa candidaţii proprii. Evident, candidaţii
recurg la grupurile de interese pentru finanţarea campaniilor,
fapt care sporeşte interesul acestor grupuri în procesul
electoral.
Pe măsură ce partidele şi-au pierdut puterea ca
mecanism de legătură între oficialii aleşi şi cetăţeni, mai ales ca
forţă organizaţională în campaniile electorale, mijloacele de
informare au umplut acest vid. Reporterii joacă acum un rol
mult mai important în organizarea campaniilor electorale, mai
ales la nivel prezidenţial. Ei îi pun pe candidaţi în dificultate şi
prezintă ştirile în consecinţă. Lucrul acesta nu se întâmplă fără
prezenţa şi sfaturile experţilor politici. Cu toate acestea, unii
dintre reporteri ar putea să se considere suficient de apţi politic
pentru a fi proprii lor experţi. […]
Principiul ofertei şi al cererii sporeşte puterea mass
media asupra atitudinilor şi comportamentelor politicii de
masă. Cu cât este mai exclusiv accesul la informaţia pe care
158

mass media o prezintă şi o deţin, cu atât mai dependenţi sunt


cetăţenii faţă de informaţiile şi analizarea acestora. Totuşi, când
indivizii deţin surse alternative de informare – cum ar fi
experienţa personală sau sursele interpersonale - , prezentarea
ştirilor este mai puţin importantă.
De exemplu, ştirile despre inflaţie şi şomaj sunt de cele mai
multe ori temperate sau accentuate de către experienţa
personală sau de comunicarea interpersonală. Oamenii remarcă
inflaţia atunci când creşte preţul la carne. Ei află despre şomaj
atunci când se închide o fabrică locală şi când concedierile îi
afectează pe vecinii lor. Ştirile la nivel naţional nu fac decât să
se adauge la informaţiile dobândite personal de către individ.
Dar ştirile despre un scandal la Washington sau despre
evoluţia democraţiei din Asia sunt, de obicei, unica informaţie
pe care cetăţeanul o primeşte în acest sens. Mijloacele de
informare devin importante ca unică sursă de informare.
O limitare fundamentală a puterii presei ca mediu
exclusiv de informare este faptul că majoritatea americanilor
sunt mai preocupaţi de problemele care îi afectează în mod
direct – inflaţia, şomajul, educaţia –, decât de problemele şi
evenimentele îndepărtate, mult prea distante faţă de vieţile lor.
Acestea sunt problemele faţă de care dispun de surse
alternative şi în privinţa cărora se bazează prea puţin pe
mijloacele de informare ca bază informaţională.
Dar, pe măsură ce creşte necesitatea de informare a
publicului, creşte şi puterea acestor mijloace de informare. Pe
parcursul războiului din Golful Persic, ştirile despre război au
fost urmărite în mod constant de majoritatea americanilor.
Puterea mass media de a forma atitudini şi convingeri a crescut
dramatic. [...]
Când informaţiile pe care presa le aşteaptă sunt extrem
de numeroase, reporterii şi analiştii din presă deţin controlul
asupra ştirilor şi puterea acestora în procesul politic creşte. Dar
când cererea depăşeşte oferta şi controlul scade la deţinătorii
159

mult doritelor informaţii, puterea mijloacelor de informare


scade.

Sursa: Doris Graber, Politică şi mass media, în Mass media şi democraţia


(Antologie realizată şi comentată de Doru Pop), Editura Polirom,
Iaşi, 2001, p. 133,137-138

5. Controlul ştirilor şi al informaţiilor

Michael Parenti Cine controlează ştirile?

„Proprietarii”
„Proprietarii marilor conglomerate mediatice, împreună
cu directorii şi conducerea de la vârf din aceste instituţii,
aparţin în mare parte unei pături sociale înstărite. Nu este
surprinzător, aproape toţi sunt consevatori din punct de vedere
politico-economic 4 . Un critic al mass media nota faptul că
printre conducătorii principalelor trei reţele naţionale <<nu
există nici o persoană care să aibă convingeri liberale>>. Şefii
reţelelor mediatice sunt <<în general mai apropiaţi de dreapta
centrului politic decât de stânga>> 5 .
Rupert Murdoch a fost întrebat cândva: <<Sunteţi
considerat a fi conservator din punct de vedere politic. În ce
măsură influenţaţi atitudinea redacţională a ziarelor
dumneavoastră?>> Răspunsul său a fost următorul: <<În mare
măsură. Banii se opresc pe biroul meu. Redactorii mei au
contribuţia lor, dar decizia finală îmi aparţine>>. Murdoch a
mai spus că nu se consideră un simplu conservator, ci chiar un
conservator radical 6 .
4
Ben Bagditian, The Media Monopoly, ediţia a treia, Beacon Press, Boston,
1990, p. 6
5
Les Brown, Television: The Bussines Behind The Box, Harcourt Brace
Jovanovich, New York, 1971, p. 219-222
6
Interviu în Cosmopolitan, iulie 1986, citat în Extra!, iulie 1987
160

Otis Chandler, redactor la Los Angeles Times, a


recunoscut fără înconjur că există un proces de selecţie
ideologică: <<Eu sunt director general. Eu stabilesc politica şi
nu am de gând să mă înconjur cu oameni care nu sunt de acord
cu mine. În sfera generală a conservatorismului vs. liberalism,
am în jurul meu oameni care văd lucrurile la fel ca mine>>.
Chandler se consideră pe el însuşi şi pe redactorii săi ca fiind
<<centrişti>> 7 . [...]
Observaţiile lui Les Brown despre determinările
ideologice ale televiziunii locale sunt valabile şi pentru
posturile de radio şi ziarele locale:

Multe studiouri sunt deţinute de persoane extrem de puternic


condiţionate de opinii de dreapta, care reprezintă stâlpi ai structurilor
locale de putere, crezând că obligaţiile ce le revin din pricina
serviciului public se exprimă prin promovarea iubirii faţă de drapel.
Ei ar vrea ca reţelele lor să se concentreze asupra propăşirii
patriotismului şi...ar vrea să cureţe emisiile în eter de orice critici 8 .

Redactorii
Responsabilitatea concretă pentru producerea cotidiană
(sau săptămânală) a ştirilor revenite redactorilor din presa
scrisă şi producătorilor de programe din presa audoi-vizuală.
Fără să fie răspunzători în faţa reporterilor, aceştia pot tăia,
rescrie sau desfinţa orice subiect după, bunul-plac, fiind supuşi
numai supravegherii superiorilor lor executivi 9 . Directorii din
mass media se întâlnesc în mod regulat cu redactorii şi
producătorii pentru a evalua selecţia subiectelor. Ei pot să
recomande sau să respingă un subiect oricând doresc, chiar în
pofida voinţei redactorilor. Cu toate acestea, având şi alte

7
Diana Tillinghast, „În interiorul lui Los Angeles Times”, monografie
nepublicată, 1980, citată de David Palentz şi Robert Entman, Media
Power Politics, Free Press, New York, 1981, p. 15
8
Les Brown, op. cit., p. 214
9
Herbert Gans, Deciding What`News, Vintage, New York,1979,p94
161

obligaţii, ei recunosc o anumită diviziune a muncii în cadrul


firmei încât, de cele mai multe ori, intervenţia lor nu este
cotidiană 10 . Dupâ cum spunea un redactor:”Nu ceea ce face sau
respinge[un director executiv] reprezintă influenţa sa, ci ceea
ce ne aşteptăm ca el să facă sau să respingă” 11 . Cenzura
cotidiană este inutilă datorită existenţei autocenzurii
anticipative.

Autocenzura: reporterii
Aidoma redactorilor, reporterilor li se acordă
autonomiedoar atunci când demonstrează că nu o vor duce
dincolo de limitele acceptabile. Ei sunt agenţi independenţi
într-un mod condiţionat, liberi să prezinte ce doresc atât timp
cât superiorilor le place ce prezintă. Competenţa jurnalistică
este apreciată în parte şi după abilitatea de a prezenta lucrurile
dintr-o perspectivă acceptabilă din punct de vedere ideologic,
definită ca „echilibru”şi „obiectivitate”. Ca şi cercetătorii din
ştiinţele sociale sau alţi investigatori, jurnalişti se îndoiesc de
prea puţine ori de propriile obiective, chiar şi atunci cănd elenu
sunt decât un ecou al ortodoxiei stabilite. Din moment ce nu
întrec niciodată măsura, ei nu sunt struniţi. Încât sunt
predispuşi să nu vadă că muncesc sub biciul ideologiei. Iată de
ce unii reporteri insistă afirmând că sunt liberi. Numai atunci
când părăsesc cărarea bătătorită vor simţi presiunea venită de
sus. Dar lucrul acesta nu se întâmplă aproape niciodată.
Dacă fiecare reporter ar trebui să fie strunit permanent
de către proprietari atunci când produce o ştire, sistemul nu ar
putea menţine aparenţele democratice şi probabil nu ar putea să
funcţioneze cu atâta uşurinţă. După cum o dovdesc faptele,
redactorii şi editorii nu trebuie să exercite o supraveghere
ubicuă: controlul intermitent este suficient. După cum am mai
spus, anticiparea faptului că superiorii ar putea să nu fie de

10
Ibidem
11
Ibidem
162

acord cu un subiect sau altul este de obicei suficientă pentru a


descuraja un reporter să se ocupe de el sau un redactor de a i-l
da.

Sursa: Michael Parenti, Cine controlează ştirile?, în Mass media şi


democraţia (Antologie realizată şi comentată de Doru Pop), Editura
Polirom, Iaşi, 2001, p. 139-145

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

stiluri de gândire
stiluri de comunicare
emiţătorul, receptorul şi canalul de comunicări
sistem mass-media
analiza sociometrică a comunicării
teoria informaţiilor
comunicarea informaţiilor
accesul la informaţii
puterea mijloacelor de informare
163

CONCLUZII

1. Stilurile artistice se evidenţiază prin componente ale


gândirii estetice, precum şi prin simţul umorului.

2. Stilurile în ştiinţă se evidenţiază prin procedee


stilistice, cum ar fi: demonstrarea, argumentarea, laconismul
exprimării verbale, scrupuloasa exactitate a simbolisticii.

3. Stilurile: publicistic, al criticului, pedagogic, juridic


şi stilul medical îmbină componentele stilului ştiinţific cu cele
ale stilului artistic.

4. Comunicările sonore se împart în trei categorii: 1.


vorbirea, limbajul omului; 2. muzica, limbajul sentimentelor;
3. zgomotul, limbajul lucrurilor.

5. Comunicările vizuale se împart în: 1. comunicările de


semne ale textului tipărit; 2. comunicările formelor naturale şi
artificiale; 3. comunicările artistice.

6. Emiţătorul de comunicări este cel care alege dintr-un


anumit sistem o cantitate oarecare de semne şi le aşează după
anumite legi.

7. Prin intermediului canalului comunicarea se poate


transmite în timp şi în spaţiu.

8. Receptorul realizează primirea semnelor ce


alcătuiesc comunicarea şi le identifică prin intermediul
sistemului aflat la dispoziţia lui.
164

9. Teoria informaţiilor a putut apărea numai după ce


comunicările au dobândit o materialitate similară cu cea a
oricărei mărfi de consum.

10. Comunicarea, pentru a fi supusă unei evaluări


cantitative, trebuie să aibă un aspect material, cu parametrii săi
fizici.

11. Informaţia este cantitatea de impredictibil care este


conţinută într-o anumită comunicare.

12. Foamea de informaţii a produs un nou tip de public


politic, activ din punctul de vedere al implicării sociale, uşor de
mobilizat în privinţa convingerilor civice şi eliberat de teroarea
domeniului politic.

13. Influenţa sporită a mass-mediei americane în


procesul electoral este explicată prin faptul că formaţiunile
politice se îndepărtează prea mult de alegători, iar contactele
directe sunt foarte rare.

14. Principiul ofertei şi al cererii sporeşte puterea mass-


media asupra atitudinilor şi comportamentelor politicii de
masă.

15. Mijloacele de informare devin importante atunci


când sunt unica sursă de informare.

16. Majoritatea americanilor sunt mai preocupaţi de


problemele care îi afectează în mod direct, precum inflaţia,
şomajul, educaţia.
165

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Prin ce se evidenţiază stilurile artistice?


a. prin componente ale gândirii estetice
b. prin proceduri riguroase
c. prin simţul umorului

2. Care sunt procedeele stilistice prin care se evidenţiază


stilurile în ştiinţă?
a. demonstrarea, argumentarea
b. laconismul exprimării verbale
c. scrupuloasa exactitate a simbolisticii.

3. Care sunt categoriile în care se împart comunicările sonore?


a. vorbirea, limbajul omului
b. muzica, limbajul sentimentelor
c. zgomotul, limbajul lucrurilor

4. Care sunt categoriile comunicărilor vizuale?


a. comunicările de semne ale textului tipărit
b. comunicările formelor naturale şi artificiale
c. comunicările artistice

5. Care afirmaţii sunt specifice emiţătorului de comunicări?


a. emiţătorul este cel care alege dintr-un anumit sistem
cantitate oarecare de semne
b. emiţătorul este cel care aşează semnele
după anumite legi
166

6. Care sunt condiţiile pentru a putea evalua cantitativ


comunicarea?
a. comunicarea trebuie să aibă un aspect material
b. realizarea procesului de comunicare
c. identificarea parametrilor fizici ai comunicării

7. Care sunt trăsăturile noului tip de public politic?


a. este activ din punctul de vedere al implicării sociale
b. este uşor de mobilizat în privinţa convingerilor civice
c. este eliberat de teroarea domeniului politic

8. Care este principiul care sporeşte puterea mass-media asupra


atitudinilor şi comportamentelor politicii de masă?
a. autonomiei puterilor în stat
b. libertăţii de expresie
c. ofertei şi al cererii

.
Capitolul VIII:
LIDERII POLITICI ÎN SISTEMUL
COMUNICĂRII

1. Noţiunile de conducător, manager şi lider

Majoritatea gupurilor au un conducător, o persoană care


datorită trăsăturilor de personalitate, realizărilor sau poziţiei
sociale joacă un rol important. Ca urmare a recunoaşterii
poziţiei sale în rândurile membrilor grupului, aceştia acceptă
acţiunile de influenţă şi de motivare pentru promovarea
scopurilor individuale şi de grup.
Adeseori, în exprimările cotidiene şi chiar în publicaţii,
noţiunile de conducător, manager sau lider sunt utilizate prin
substituire sau suprapunere. Prin urmare, se impune să
încercăm delimitarea conţinutului fiecărei noţiuni. Astfel, se
consideră că liderii sunt prezenţi la baza organizaţiei, rolul lor
fiind cel de influenţare umană directă în cadrul grupurilor.
Liderul este strâns asociat cu activitatea grupului. Managerii
sunt cei care sunt prezenţi la nivelurile intermediare ale
organizaţiei, ei gestionează structuri ale organizaţiei şi,
implicit, activităţi şi grupuri asociate acestora. În exercitarea
funcţiilor, managerii combină activităţile de execuţie cu cele de
conducere. Conducătorul este cel care stabileşte şi urmăreşte
realizarea obiectivelor organizaţiei, veghează asupra
normalităţii relaţiilor dintre organizaţie şi mediul extern.
În viaţa de zi cu zi, conducător este directorul general
sau preşedintele unei organizaţii.
Noţiunile de conducător, lider şi manager au un numitor
comun, determinat de specificitatea conducerii organizaţiei
(conducere umană directă – pentru lider; conducerea, în sens de
168

gestionare a structurilor – pentru manager; conducerea de


ansamblu a organizaţiei – pentru conducătorul propriu-zis).
Odată cu dezvoltarea domeniului resurselor umane,
noţiunea de conducere a constituit obiect de studiu permanent
pentru cercetătorii din ştiinţele sociale. Una dintre direcţiile
abordate a fost dată de corelarea dintre trăsăturile de
personalitate, comportamentul de conducere şi stilul de
conducere. Cercetările au încercat să identifice ce trăsături
fizice sau personale se corelează cu poziţia de lider (manager
sau conducător).
În privinţa trăsăturilor fizice a existat tendinţa de a se
asocia conducerea cu înălţimea fizică, practica demonstrând că
aceasta nu este o condiţie preliminară pentru conducere.
Vârsta, în schimb, este considerată o condiţie relevantă pentru
acest aspect. Unul dintre aceste motive este acela că, în mod
tradiţional, vârsta este asociată cu experienţa şi înţelepciunea.
În ceea ce priveşte genul, cercetările au demonstrat că
numărul bărbaţilor lideri este mai mare decât cel al femeilor
lider. În funcţie de sarcina de lucru, bărbaţii şi femeile se
comportă diferit; s-a constatat că bărbaţii tind să devină lideri,
când sarcinile grupului implică abilităţi, asociate cu stilul
tradiţional masculin, iar femeile tind să preia această poziţie
ierarhică atunci când sarcinile grupului presupun abilităţi
asociate cu genul feminin.
Un alt aspect studiat a fost acela al corelaţiei dintre
capacitatea intelectuală şi calitatea de lider. Se consideră că, în
general, liderii au un coeficient de inteligenţă mai ridicat decât
media membrilor grupului pe care îl conduc. O diferenţă prea
mare faţă de membrii grupului poate să creeze probleme de
comunicare şi inadvertenţe atitudinale şi valorice.
Analiza trăsăturilor de personalitate a dus la
formularea unor concluzii privind existenţa unor diferenţe între
lider şi membrii grupului, primul manifestând trăsături ca:
adaptabilitatea, ascendenţa, asumarea responsabilităţii,
169

sociabilitatea şi încrederea în sine. Liderul manifestă abilitatea


de a observa nevoile şi obiectivele unui grup şi de a ajusta
propria perspectivă în funcţie de direcţiile de acţiune ale
grupului.
O altă caracteristică a liderului este abilitatea de a
îndeplini sarcinile, concretizată în deţinerea abilităţilor tehnice
şi de lucru. Cercetările arată că indivizii care deţin asemenea
abilităţi sunt mai des recunoscuţi ca lideri.
Rata de participare la discuţiile grupului este o altă
variabilă legată de conducere. Experimental s-a constatat că
persoana care vorbeşte cel mai mult în grup are cele mai mari
şanse de a deveni lider.
Noţiunile de lider, manager, conducător sunt asociate
cu puterea şi influenţa în cadrul grupurilor sau organizaţiilor.
Deşi puterea a fost corelată, în principal, cu sfera politică,
cercetările actuale au evidenţiat faptul că strategiile pentru
dobândirea puterii sunt, de fapt, o prezenţă constantă în viaţa
socială. Puterea îşi are originea în capacitatea actorilor de a
identifica şi exploata sursele de incertitudine existente. Michel
Crozier şi Erhard Friedberg au identificat patru surse de
putere:
1. competenţa ori specializarea;
2. controlul relaţiilor cu mediul;
3. controlul circulaţiei informaţiilor pe plan intern;
4. folosirea regulilor organizaţiei.

Sursa: Dumitru Iacob, Diana-Maria Cismaru, Organizaţia inteligentă,


Bucureşti, 2002, p. 81-84
170

2. Liderul politic – principalul agent al comunicării

Virgil Măgureanu Studii de sociologie politică

PERSONALITATEA POLITICĂ (LIDERUL POLITIC)

[...] Personalitatea este rezultanta intersectării diferitelor


componente individuale: trăsături de temperament şi de
caracter, reflexe, nevoi, interese, aptitudini, experienţe
anterioare. Toate se conjugă pentru a oferi individului
motivaţiile în funcţie de care acesta acţionează.
„Orientarea spre politică a unei persoane este
determinată de factori ce ţin de individ (condiţionări psihice,
culturale, educaţionale, familiale, profesionale şi de
personalitate), dar şi de factori externi (situaţia politică în care
evoluează, sistemul şi regimul politic), Grawitz remarcând în
acest sens că „nu devii om politic în orice ţară şi în orice
moment, ci în funcţie de situaţia şi instituţiile cu care intri în
relaţii” 1 . Omul politic îşi va ajusta acţiunea şi, implicit,
ambiţiile sale în funcţie de posibilităţile existente.
Motivaţiile omului politic pot fi diferite, de la credinţa
în dreptate socială sau sentimentul naţional, la setea de putere
şi reuşită, dar în general ele se combină în proporţii diferite şi
se suprapun în diferite grade de convergenţă.
În viziunea teoretică elitistă, un număr mare de indivizi
înzestraţi cu calităţi naturale luptă pentru câştigarea unui statut
şi unui rol de excepţie în viaţa politică. Viziunea liberală
susţine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai
inteligenţi, mai curajoşi, mai puternici, mai îndrăzneţi, mai apţi
pentru muncă.

1
Madeleine Grawitz, Jean Leca (eds.), Traite de science politique, vol. III,
L`action politique, PUF, Paris, 1985, p. 35
171

Lasswell 2 , promotorul viziunii psihologice şi


psihanaliste, susţine că omul se angajează în politică datorită
nevoii de a scăpa de conflictele infantile nerezolvate,
transformate în frustraţii (sentimentul de neimportanţă, de
inutilitate), succesul şi notorietatea în plan politic oferindu-i
compensaţiile necesare.
Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni, un lucru
este cert: liderul politic este o persoană caracterizată prin
capacităţi şi realizări deosebite şi care, prin prezenţa sau
activitatea sa influenţează, conduce, reprezintă, exprimă
interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează
strategiile şi tacticile acţiunii politice ale acesteia.
Liderul politic este şeful instituţional al unui grup sau e
considerat ca atare de membrii grupului; el exercită cea mai
mare influenţă în stabilirea şi realizarea scopurilor şi, de obicei,
deţine puterea executivă în cadrul conducerii grupului. Liderul
trebuie să posede înclinaţii şi resurse specifice pentru rolul de
conducător, precum şi calităţi deosebite. El alege acel model
acţional care să corespundă atât aşteptărilor membrilor
grupului, cât şi necesităţilor momentului.
„Studiul biografiei oamenilor de stat permite să
afirmăm că aceştia sunt dotaţi cu calităţi excepţionale, cu nevoi
personale foarte puternice şi cu personalităţi complexe, în
general însă personalităţi de tip solitar” 3 .
Într-adevăr, omul politic trebuie să întrunească anumite
calităţi: darul cuvântului, cu ajutorul căruia să poată convinge,
instinctul puterii, temperament de luptător, bun simţ, încredere
în sine, spirit hotărât, imaginaţie, constanţă în a-şi asuma un
anume rol, intuiţie în raport aşteptările celor pe care îi
reprezintă, forţă de convingere prin activitatea şi imaginea pe
care şi-o crează. Aceste calităţi, în cadrul activităţii specializate

2
Harold Lasswell, Psychopathology and Politics, University of Chicago
Press, Chicago, 1977
3
Madeleine Grawitz, Jean Leca (eds.), op. cit., p. 41
172

în care este angajat, respectiv lupta pentru putere, se


transformă în competenţe politice, care îi asigură vocaţia
politică.
Credibilitatea şi prestigiul politic se câştigă prin
acţiunea politică, liderul trebuie să-şi demonstreze constant
calităţile, să satisfacă aşteptările şi să urmărească scopurile
propuse. Menţionăm că în vocabularul politic, termenul de
politician a căpătat deseori conotaţii peiorative, el desemnând
persoana anagajată în lupta pentru putere, deci pentru ocuparea
unei poziţii importante în administraţia de stat sau în aparatul
de stat, dar care îşi foloseşte calităţile politice în interes
propriu, egoist şi de moment, urmărind să parvină.
Max Weber 4 a introdus termenul de charismă în
vocabularul sociologiei politice, prin care a desemnat calitatea
extraordinară a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici
„supraumane” sau inaccesibile muritorului de rând şi
considerată, datorită lor, drept conducător.
Liderul charismatic simbolizează speranţele grupului,
trezeşte entuziasmul, răspunde aşteptărilor masei şi nevoilor ei
psihologice, dar corespunde şi necesităţilor obiective ale
momentului. Căci liderii charismatici apar, în genere, în
perioade de criză (economică, religioasă, politică, morală) şi
nu în perioade calme, de echilibru. Iată de ce putem spune că,
în realitate, calităţile obiective ale liderului (charismatic) nu
contează atât de mult, cât ceea ce simt cei care urmează,
adeziunea masei şi încrederea ei în respectiva persoană,
charisma nefiind atât rodul unui talent personal, cât o calitate
atribuită.
Menţionăm, în context, şi contribuţia lui Roger Gerard
Schwartzenberg 5 , care analizează liderii politici în termeni de

4
Max Weber, On Charisma and Institution Building, University of Chicago
Press, Chicago, 1968
5
Roger Gerard Schwartzenberg, L`Etat spectacle – Essai sur et contre
„Star-System”, Flammarion, Paris, 1977
173

vedete politice. Pornind de la constatarea că orice lider îşi


proiectează o imagine pe care o cultivă, ulterior, în mod
obligatoriu, pentru că abandonarea ei bruscă riscă să-i afecteze
credibilitatea, Schwartzenberg induce că orice lider politic se
specializează într-un rol prin repertoriul politic, respectiv
subscrie unui model (părintele, salvatorul, filosoful, criticul,
modestul, nemulţumitul, liderul de şarm). În jurul acestui rol se
va dezvolta întreaga sa activitate şi din el decurge tipul de
acţiune politică pe care o exersează (autoritară,
conservatoare, reformistă, revoluţionară), cu tacticile şi
mijloacele ei specifice. Spre exemplu, liderul de şarm va
urmări mai curând să seducă, cel autoritar să impună, iar cel
critic să convingă.
În plus, liderul politic, ca şi actorul, se vede nevoit să
cultive misterul şi distanţa, căci autoritatea sa depinde de
prestigiu, iar prestigiul se întemeiază inclusiv pe distanţa
intreţinută între persoana lui şi grup.
Interesant este faptul că femeile sunt rareori lideri
politici. Atunci când acest lucru se întâmplă „ele se străduiesc
să-şi mascheze identitatea feminină şi se aliniază sistemului de
valori virile” 6 , fapt ce constituie pentru Schwartzenberg un
argument în plus în sprijinul tezei că liderul politic este o
realitate construită, fabricată din necesităţi obiective, dar care
denaturează individul.
Tot Schwartzenberg trage un semnal de alarmă cu
privire la adevărata industrie a persuasiunii care s-a
dezvoltat, în ultimele trei decenii, în Occident. Tehnicile dure
ale propagandei, care pare mai curând legată de autoritarism
sau totalitarism, adică de un sistem poilitic necompetitiv, au
cedat locul, în sistemele democratice pluraliste, tehnicilor mai
delicate ale persuasiunii, tehnici ce folosesc metodele şi
serviciile publicaţiilor moderne. „Candidatul nu mai este
impus, ci vândut, iar alegătorul sedus”, folosindu-se metodele
6
Ibidem, p. 88
174

moderne ale cercetării motivaţiei şi marketingul publicităţii.


„Candidatul propus trebuie să cucerească un electorat piaţă şi
să declanşeze voturile – cumpărăturile, iar în campaniile
politice se organizează maniera raţională a campaniilor
publicitare” 7 . În aceste condiţii, comunicarea implicită devine
mai importantă decât cea verbală, iar publicul acordă mai multă
atenţie gesturilor, zâmbetelor, aparenţei liderului, decât
sensurilor şi conţinutului politic. De altfel, este cunoascut
faptul că în S.U.A. managerul campaniei electorale şi
consilierul media sunt profesionişti indispensabili în
campaniile importante (spre exemplu pentru preşedinte) şi au
înlocuit definitiv prietenul politic care lucra benevol, din
convingere sau sentiment pentru candidat.

Sursa: Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros,


Bucureşti, 1997, 211-214

3. Charisma conducătorilor

Dick Morris Noul Principe


Cum să câştigi dacă nu eşti carismatic

Nu există un singur tip de carismă. Această combinaţie


vagă de atractivitate şi capacitate de relaţionare este o calitate
care se extinde şi se transformă pe măsură ce fiecare nou lider
popular îşi inventează proria-i formă de carismă.
Obsesia pe care au făcut-o alegătorii americani în
legătură cu Kennedy a creat un tip de carismă care părea să fie
singura varietate acceptată – lider tânăr, chipeş, îngrijit şi
elegant. Dar nu este chiar aşa. Pe cât este de greu de definit
puterea de seducţie a carismei, pe atât de diverse sunt formele
în care aceasta apare. Cerinţa fundamentală nu este să exerciţi o

7
Ibidem, p. 198-199
175

atracţie de tip mistic, ci ca alegătorii să fie de acord cu tine şi să


le placă ceea ce intenţionezi să faci. După ce se stabileşte o
empatie între ei şi scopul, direcţia şi politicile tale, alegătorii
vor căuta ce ciudăţenii şi excentricităţi ai şi le vor declara
carismatice.
Harry Truman părea mic în toate privinţele ca succesor
al lui F. D. Roosevelt. După vocea caldă, blândă şi
învăluitoare a lui Roosevelt, ascultată la gura sobei în întreaga
Americă, a urmat vocea nazală foarte stridentă a lui Truman.
Mic de stat şi insignifiant din punct de vedere politic, acest fost
negustor de galanterie bărbătească părea exact opusul lui F.D.
Roosevelt. Dar, pe măsură ce câştiga popularitate, felul său de
a fi certăreţ, agresiv, vorba directă şi tendinţa de a le face altora
“zile fripte ” i-au atras simpatia alegătorilor. O nouă formă de
carismă era legată acum de personalitatea lui.
Zâmbetul şi înfăţişarea de bonom a lui Eisenhower au
devenit propriul său tip de carismă. Opusă tinereţii şi
impetuozităţii lui Kennedy, prietenia simpatică a lui
Eisenhower arătată în bine cunoscutul rânjet s-a oglindit în
sloganul “I like Ike ” (Îmi place Ike).
Cine ar fi crezut că un preşedinte trecut bine de 70 de
ani ar fi putut să fie perceput drept carismatic? Din perspectiva
carismei lui Kennedy, popularitatea de om obişnuit a lui
Ronald Reagan este inexplicabilă. Chiar atunci când glonţul
asasinului i-a trecut pe lângă inimă, vorbele de duh, siguranţa
de sine şi speranţa că doctorii erau republicani au creat un
curent carismatic în jurul său. Dezinvoltura, jocurile ironice de
cuvinte şi bunul simţ plin de tâlc l-au făcut irezistibil pentru
alegătorul de rând.
Până şi George Bush a devenit carismatic când s-a opus
lui Saddam Hussein. Vocea sa stridentă, neplăcută şi
tânguitoare nu mai apărea ca un scrijelit cu unghia pe tablă. Le
reamintea americanilor un predicator yankeu care se ţinea tare
împotriva păcatului. Educaţia lui nu mai sugera, ca altădată, că
176

se născuse “într-o zodie fără noroc”, cum afirmase Ann


Richards. Acum arăta o fermitate de aristocrat şi un calm bine
temperat în situaţii de criză. Barbara Bush “bunică-sa”, cum o
numise lumea în 1988, devenise o femeie fermecătoare,
discretă reală şi o adevărată yankee.
Puţini l-au considerat carismatic pe Clinton înainte de
realegerea din 1996. Alegătorii erau de părere că era prea
trupeş, prea îngăduitor faţă de sine, prolix, onctuos, cu prea
multă solicitudine şi dornic să fie linguşit. Dar carismatic? Nu .
Însă prin 1996 îşi dezvoltase propria carismă. Empatia,
demnitatea în situaţii de criză şi statura înaltă de om de stat au
înlocuit imaginea de bărbat grăsuţ, în pantaloni scurţi de
jogging, din conştiinţa colectivă. Discursurile sale lipsite de
concizie şi interminabile, comparabile ca lungime cu cele ale
lui Fidel Castro, nu mai erau aride sau plictisitoare. Alegătorii
ajunseseră să le considere un model de raţionalitate. Era prima
dată când cineva îşi dădea osteneala să la explice, simplu şi pe
îndelete, economia mondială şi reacţia americană la aceasta.
Cât din incapacitatea lui Johnson, Nixon, Ford sau
Carter de a dobândi carismă se datorează personalităţii lor cât
şi lipsei de popularitate?
La începutul mandatului, personalitatea texană
supradimensionată a lui Johnson părea seducătoare când îi
îmbrăţişa pe senatori cu braţele lui lungi spre a obţine voturi
pentru drepturile civile. Timiditatea de provincial şi seriozitatea
lui Nixon păreau seducătoare la începutul mandatului său, faţă
de intelectualismul chinuit al Noii Stângi din campusurile
colegiilor. Inocenţa lui Gerry Ford părea la început foarte
atrăgătoare, după şicanele anilor lui Nixon. Zâmbetul lui
Carter, sinceritatea lui onestă şi lipsa de infatuare au fost
carismatice în timpul campaniei din 1976.
Dar, în final, imaginile acestora au ajuns să fie
dominate la Johnson de lipsa crasă de sensibilitate, la Nixon de
corupţie paranoidă, la Ford de incompetenţă cu ifose şi la
177

Carter de stupiditate. Acest lucru s-a întâmplat deoarece nu au


reuşit să-i atragă pe alegători cu politicile pe care le-au propus,
nu fiindcă nu ar fi avut carismă. Dacă programele şi ideile le-ar
fi păstrat ratingurile înalte, carisma ar fi apărut şi ea. Ca în
cunoscutul cântec american: “Ea are dinţii galbeni. Nu m-am
omorât niciodată după dinţii galbeni, dar are dinţii galbeni şi
acum asta e slăbiciunea mea”.
Politicieni nepopulari care nu sunt în mod clar
carismatici contată că această carismă a lor acţionează în mod
negativ, făcându-i să pară găunoşi, ca o sperietoare atractiv
îmbrăcată, dar care nu conţine nimic. Să ne amintim cum
frumosul şi blondul Dan Quayle ajunsese să fie luat în râs ca
“o căprioară prinsă în lumina farurilor”. Numeroase candidate
atrăgătoare au fost atacate ca fiind “Betty Boop” sau “fără
minte”. În 1969, când zăpada se aduna troiene şi plugurile se
stricau, alegătorii din cartierul Queens al New Yorkului
ajunseseră să-l considere pe John V. Lindsay, primarul lor zvelt
şi atletic, un tânăr incompetent şi fără experienţă în căpşorul lui
drăguţ. Iată ce poate face zăpada dintr-un primar. După
episodul Donna Rice, probabil că Gary Hart a dorit să-şi
ascundă imaginea chipeşă sub obroc. Ar fi supravieţuit mai
uşor dacă ar fi fost bătrân şi demodat.
Carisma este caracteristica politică cea mai inefabilă
deoarece nu există în realitate, ci doar în percepţia noastră, o
dată ce candidatul şi-a creat-o prin muncă serioasă şi teme bine
alese.
Prin urmare, toţi candidaţii potenţiali ar face mai bine
să nu mai exerseze în faţa oglinzii şi să nu-i mai ceară
frizerului să le creeze o tunsoare tip Kennedy sau instructorilor
într-ale discursurilor să-i înveţe mişcarea viguroasă a mâinii
spre în jos. Candidaţii cu calviţie să nu dispere. S-ar putea să
existe carismă încă nedovedită şi în obezitate, în riduri şi în
bărbie dublă. Curaj.
Sursa: Dick Morris Noul principe, Macchiavelli în secolul al XXI-lea,
Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 269-273
178

4. Între agresiv şi conciliant în


comportamentul politic

Dick Morris Noul Principe


Agresiv sau conciliant?

În lucrarea sa Principele, Machiavelli se întreba dacă


este mai bine să fii iubit sau să fii urât. Decizia elementară pe
care trebuie să o ia un politician modern este dacă să fie agresiv
sau conciliant. Să lanseze cu curaj noi abordări şi poziţii sau să
se concentreze asupra schimbării treptate? A venit oare vremea
ridicării stindardului şi a atacului sau cea a medierii
diferenţelor şi a obţinerii consensului pas cu pas?
În mod greşit, temperamentul sau caracterul personal al
unui politician stă la baza acestei decizii esenţiale. Ar trebui
însă ca această hotărâre să fie luată ţinând seama de spiritul
vremii. Liderul politic vizionar sau strident ce apare într-un
moment în care America tânjeşte după unitate naţională nu
reuşeşte să facă nimic. Dar vai de liderul care caută blânda
raţiune într-o vreme dominată de frustrare! Va fi măturat, de
regulă, de vreo mulţime revoluţionară atacând din stânga sau
din dreapta. În vremuri tulburi cel conciliant nu va avea succes.
Contează mai puţin dacă agenda unui politician este vastă sau
limitată, dacă firea sa este explozivă sau calmă. Important este
să se adapteze la împrejurări.
Electoratul american trece de la perioade de confruntare
şi dezbateri la perioade de moderaţie şi conciliere. În timpul
perioadelor de confruntare se aşteaptă de la sistemul politic să
propună variante şi răspunsuri noi la problemele care apar.
Spre deosebire de Japonia, unde sistemul politic subliniază
consensul, iar între candidaţi apar rareori diferenţe flagrante,
americanii îşi doresc conflicte în perioadele în care se
confruntă cu probleme noi şi caută soluţii noi. Îi incită şi pe cei
179

din stânga, şi pe cei din dreapta eşichierului politic să propună


agende şi să ofere remedii diferite la durerile pe care le au. Sunt
bine venite punctele de vedere critice ale unuia faţă de
propunerile celuilalt, pe măsură ce se tatonează care sunt noile
întrebări şi probleme ale naţiunii.
Dar vine şi vremea în care alegătorii au ascultat
suficiente păreri şi sunt pregătiţi să ajungă la anumite concluzii.
Pierzându-şi răbdarea să mai continue dezbaterea, ei au nevoie
de consens şi simt că a venit momentul ca politicieni să accepte
acest lucru. Lucrurile stau altfel decât în Italia sau în Franţa,
unde se pare că dezbaterile nu se mai încheie niciodată, părţile
rămân duşmani pe viaţă şi vechile conflicte reapar. În SUA
stânga şi dreapta trebuie să se apropie când lumea doreşte
consens şi le cere să pună în practică deciziile luate de
populaţie. În asemenea momente americanii nu tolerează
divizare dacă este vremea pentru acţiuni comune.
Spre deosebire de Japonia, în SUA sistemul politic este
folosit pentru a discuta şi a căuta noi soluţii dacă există
senzaţia că ele nu mai pot fi obţinute prin mijloacele
înţelepciunii obişnuite. Spre deosebire de Italia sau Franţa, in
SUA politica nu este polarizată la nesfârşit in tabere adverse
rigide. Se ajunge la concluzii si, chiar dacă politicienii continuă
să se lupte, poporul american reuşeşte să le sintetizeze punctele
de vedere intr-un consens naţional.
In istoria recentă, perioadele de alternare a confruntării
si concilierii au fost destul de evidente.
In timp ce al doilea război mondial a îndemnat lumea la
reconciliere, nesiguranţa postbelică legată de ameninţarea
comunismului, de rolul organizaţiilor muncitoreşti şi de
drepturile civile au dus la o polarizare acută la sfârşitul anilor
`40 şi începutul anilor `50.
In timpul lui Eisenhower a revenit consensul calm.
Apoi el a fost înlocuit de o perioadă de confruntări şi schimbări
care au continuat până in anii `80 datorită problemelor
180

discriminării rasiale, sărăciei interne, războiului din Vietnam,


apoi scandalului Watergate, crizei energiei , care au erodat
puternic înclinaţia spre conciliere a oamenilor.
Pe la jumătatea deceniului nouă a revenit calmul sub
îndrumarea aparent blândă a lui Reagan. Recesiunea din 1991-
1992 a zguduit continentul şi a izbucnit din nou frustrarea,
America întorcându-se spre stânga cu Clinton, şi apoi spre
dreapta, cu Gingrich. Până în 1996 s-a consumat furia şi a
revenit starea de spirit naţională a concilierii şi a
compromisului dintre cele două partide.
Unii dintre politicienii au înţeles mesajul acestei
pendulări, alţii nu. De exemplu, Truman, Nixon şi John L.
Lewis au sesizat tendinţa combativă a perioadei 1945-1953 şi
şi-au adaptat retorica pentru a face faţă situaţiei. Dar Thomas
E. Dewey nu a făcut-o şi a apărut în ochii lumii drept şters şi
comun.
În perioada consensului care a urmat, Eisenhower a
adoptat un ton care s-a potrivit de minune, în timp ce vocile
stridente ale lui McCarthy şi Nixon nu au făcut-o. Nixon a
aşteptat până s-a întors roata istoriei ca să se potrivească cu
stilul său agresiv şi, împreună cu politicieni ca George
Wallace, a avut succes în anii tulburi `60 şi `70. Cei care au
căutat consensul au dat greş.[…]
Când recesiunea a întrerupt perioada de calm, Bill
Clinton a profitat de noua intensitate a dezbaterilor, în timp ce
preşedintele George Bush a încercat în van să mai bată fierul
răcit al armoniei naţionale. În campania din 1992, asigurarea că
a trecut recesiunea precum şi apelurile la unitate naţională
sunau a gol într-o ţară care cerea răspunsuri active la probleme
enervante din ce în ce mai grave.
După ce a preluat postul la Casa Albă, Clinton a
exploatat polarizarea dezbaterii naţionale cu un program
agresiv de sporiri ale taxelor şi de reformă sanitară. Geniul lui
Newt Gingrich a făcut ca activismul stângii să fie combătut de
181

cel al dreptei. Dându-şi seama că vremurile nu erau nici


liberale, nici conservatoare, ci doar activiste, acesta a reuşit să
obţină majoritatea în Congres în 1994 prin susţinerea agresivă
a reducerii cheltuielilor şi a impozitelor, opunându-se
regimului de control al armelor şi adoptând o poziţie
împotriva avortului.
Pentru că reducerile de buget ale lui Gingrich aduseseră
ţara la capătul răbdării, consilierii liberali ai lui Clinton l-au
sfătuit ca, în fiecare zi, să umple de invective reducerile
propuse de republicani pentru mesele de prânz de la şcoală şi
serviciile de sănătate. La Casa Albă elaborarea discursurilor
ajunsese să implice studierea temeinică a dicţionarelor pentru a
găsi noi injurii. Clinton a atacat arzător politicile republicane.
Dar cotarea lui în sondaje a rămas întristătoare şi vorbele sale
tăioase au contribuit şi mai mult la degradarea situaţiei.
Asemenea lui Reagan înaintea lui, Clinton a ajuns să
înţeleagă că tendinţa naţională se schimbase din nou. Obosită
de extremismul liberal al reformei sistemului de servicii de
sănătate şi de agenda de dreapta plină de severe reduceri
bugetare, naţiunea americană dorea ca politicienii să se
reunească şi să ajungă la o soluţie de compromis. Începerea
tratativelor cu Gingrich după victoria republicanilor din 1994 a
fost bine cotată în sondaje, dar condamnarea agresivă a
reducerilor propuse de republicani nu i-a îmbunătăţit deloc
popularitatea.
Americanii nu erau dispuşi să mai lupte. După ce s-au
raliat la stânga cu Clinton şi la dreapta cu Gingrich, acum
doreau un compromis. Ei au început să asculte abia în
momentul în care preşedintele a lăsat deoparte ceea ce numea
"chestiile liberale pe care mi le servesc zilnic colaboratorii
mei" şi a schiţat un mod de echilibrare a bugetului şi a reducerii
taxelor fără să afecteze programele vitale.[…]
Un lider politic ar trebui să ia temperatura şi să
supravegheze pulsul timpurilor pe care le trăieşte. Cu modestie,
182

el trebuie să-şi adapteze stilul pledoariei în funcţie de concluzii.


Nu trebuie să-şi înăbuşe dorinţa de schimbare sau să-şi
modifice ideile, ci să fie sigur că stilul pe care îl adoptă se
potriveşte cu tendinţa publicului.
Liderul politic poate atinge ţeluri ambiţioase chiar
atunci când vremurile cer moderaţie. Reforma cu bătaie lungă
pe care nu a reuşit-o Clinton în 1994 în domeniul legislaţiei
privind serviciile de sănătate s-a derulat gradat prin intermediul
sectorului privat şi prin extinderea treptată a serviciilor de
sănătate vizând includerea copiilor.
Liderul din perioadele de conciliere nu are nevoie să-şi
limiteze ţelurile, ci doar să scadă tonul şi să facă paşi mai mici.
Cel care se lasă în voia temperamentului său mai supărăcios
sau mai conciliant, în loc să se adapteze la dorinţele publicului,
păcătuieşte prin orgoliu nemăsurat.
Până la urmă, desigur, consensul dintre cele două
partide încetează. Odată consensul atins apar inevitabil noi
probleme, care duc la noi polarizări. Apoi, americanii vor
saluta dezbaterea şi vor îndemna fiecare partid să-şi ofere
soluţiile. Stilul politicii se schimbă şi cei care cer consens şi
unitate vor rămâne în urmă până când ciclul se închide din nou
sau până când îşi schimbă stilul pentru a se adapta la
preferinţele publicului.
Astăzi, după ce cele două partide au căzut de acord să
echilibreze bugetul, să reducă taxele, să reformeze sistemul de
asistenţă socială şi să-l menţină pe cel de asigurări sociale,
politica moderaţiei şi a consensului probabil că se apropie de
sfârşit. Vor apărea noi probleme la orizont, care vor duce la noi
controverse. Printre ele se vor număra reglementarea HMO,
controlul sistemului de colectare a impozitelor, reforma
învăţământului public şi a titularizării profesorilor, lupta
împotriva consumului de droguri şi alcool de către adolescenţi,
taxele pentru colegiu, extinderea timpului liber, reducerea
scenelor de sex şi violenţă la televiziune, reglementarea
183

ingineriei genetice şi încă multe altele. Democraţia îşi va


reînnoi importanţa”.
Sursa: Dick Morris Noul principe, Macchiavelli în secolul al XXI-lea,
Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 77-85

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

lider
manager
conducător
organizaţie
grup
personalitate politică
funcţii şi atribuţii politice
acţiune politică
charismă
liderul politic
conciliere politică
confruntare politică
184

CONCLUZII

1. În exprimările cotidiene şi chiar în publicaţii,


noţiunile de conducător, manager sau lider sunt utilizate prin
substituire sau suprapunere.

2. Liderii sunt prezenţi la baza organizaţiei, rolul lor


fiind cel de influenţare umană directă în cadrul grupurilor.
Liderul este strâns asociat cu activitatea grupului.

3. Managerii sunt cei care sunt prezenţi la nivelurile


intermediare ale organizaţiei, ei gestionează structuri ale
organizaţiei şi, implicit, activităţi şi grupuri asociate acestora.
În exercitarea funcţiilor, managerii combină activităţile de
execuţie cu cele de conducere.

4. Conducătorul este cel care stabileşte şi urmăreşte


realizarea obiectivelor organizaţiei, veghează asupra
normalităţii relaţiilor dintre organizaţie şi mediul extern.

5. Noţiunile de conducător, lider şi manager au un


numitor comun, determinat de specificitatea conducerii
organizaţiei.

6. Liderul politic este şeful instituţional al unui grup sau


e considerat ca atare de membrii grupului.

7. Credibilitatea şi prestigiul politic se câştigă prin


acţiunea politică
185

8. Conceptul de charismă desemnează calitatea


extraordinară a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici
supraumane şi considerată datorită lor drept conducător.

9. Nu există un singur tip de carismă.

10. Carisma este caracteristica politică cea mai inefabilă


deoarece nu există în realitate, ci doar în percepţia noastră, o
dată ce candidatul şi-a creat-o prin muncă serioasă şi teme bine
alese.

11. Decizia elementară pe care trebuie să o ia un


politician modern este dacă să fie agresiv sau conciliant.

12. Liderul politic trebuie să fie sigur că stilul pe care îl


adoptă se potriveşte cu tendinţa publicului.

13. Liderul din perioadele de conciliere nu are nevoie


să-şi limiteze ţelurile, ci doar să scadă tonul şi să facă paşi mai
mici.
186

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. Care este rolul liderilor?


a. este unul de influenţare umană directă în cadrul
grupurilor, fiind strâns asociat cu activitatea grupului
b. să ajute membrii grupului să se integreze şi să-şi
depăşească problemele
c. să conducă şi să gestioneze activitatea grupului

2. Unde se află managerii în structura organizaţiei?


a. la baza organizaţiei
b. la nivelurile intermediare ale organizaţiei
c. la vârful organizaţiei

3. Cu se ocupă managerii?
a. gestionează structuri ale organizaţiei şi, implicit,
activităţi şi grupuri asociate acestora
b. coordonează resursele umane
c. cu asigurarea veniturilor şi bonificaţiilor

4. Care sunt atribuţiile conducătorului?


a. stabileşte şi urmăreşte realizarea obiectivelor
organizaţiei
b. veghează asupra normalităţii relaţiilor dintre
organizaţie şi mediul extern
c. sunt identice cu cele ale managerului

5. Care este decizia elementară pe care trebuie să o ia


un politician modern?
a. dacă să fie agresiv sau conciliant
b. dacă să fie conservator sau liberal
c. dacă să fie deputat sau senator
Capitolul IX:
INSTITUŢIILE FUNDAMENTALE ALE
PUTERII POLITICE ŞI COMUNICAREA

Jacques Gertsle Comunicarea politică

COMUNICAREA ŞI EXERCIŢIUL PUTERII

Alegerile nu ar putea epuiza întreaga activitate de


comunicare politică, în pofida faptului că ele constituie
momente foarte importante ale vieţii politice, ale căror efecte
se prelungesc dincolo de o secvenţă de campanie. Puterea
câştigată trebuie exercitată, iar tendinţa crescândă de a
transforma viaţa politică în campanii permanente ne duce cu
gândul la o comunicare devenită un aspect important al acestui
exerciţiu. Nu pretindem câtuşi de puţin că întocmim o dare de
seamă privind practicile tuturor instituţiilor, însă ne vom limita
la trei nivele de comunicare: preşedinţia republicii şi guvernul,
ca centru politic, şi autorităţile locale, ca periferie.

I. Comunicarea prezidenţială

În Franţa celei de-a V-a Republici, alegerea preşedintelui


prin sufragiu universal a avut ca rezultat “prezidenţializarea”
vieţii politice, iar această evoluţie a fost, probabil, facilitată de
mediatizarea sa crescândă. În Statele Unite, unde regimul
prezidenţial are de multă vreme un rol aparte, instituţiile
mediatice au dobândit deja o importanţă strategică în jocul
puterii. Separarea puterilor a făcut ca preşedintele să se sprijine
pe opinia publică în depăşirea dificultăţilor politice ridicate de
Congres, iar, în acest efort, administrarea zilnică a comunicării
188

prezidenţiale a devenit o armă indispensabilă. Ca urmare,


comunicarea nu mai este doar afacerea unor secvenţe izolate,
ca în cazul conjuncturilor electorale, ci devine o condiţie
permanentă a sprijinului popular. Preşedintele conduce o
campanie fără oprire, în care comunicarea se bazează pe
popularitate. Vorbind despre derularea şedinţelor de lucru de la
Casa Albă, un consilier al lui R. Reagan, care a fost şi
managerul campaniei lui G.Bush în 1988, declara: “Nu îmi
amintesc să fi asistat măcar la o reuniune mai mare de o oră,
fără ca cineva să întrebe: «Cum va fi primit acest eveniment de
canalele mediatice?…»” ( H.Smith, Le jeu du pouvoir).
Instituţia prezidenţială oferă posibilităţi pentru controlul
comunicării. Acest control operează în mod direct asupra
construcţiei mediatice a scenei politice. Politica de comunicare
se sprijină, mai întâi, pe organizarea şi/sau pe participarea la
evenimentele mediatice, mai mult sau mai puţin, spectaculoase,
cum ar fi emisiunile politice de la radio şi de la televiziune.
Între 1958 şi 1968, generalul de Gaulle a recurs la 81 de
intervenţii de acest fel, dacă adăugăm aici şi cele 18 conferinţe
de presă şi cele 5 interviuri acordate lui M. Droit.
Administrarea tăcerii prezidenţiale şi a ruperii acesteia – chiar
dacă precizează când, unde şi, mai ales, ce trebuie spus – are şi
un caracter strategic. Dincolo de intervenţiile sale rituale,
motivate de urările din 31 decembrie şi de sărbătoarea
naţională de la 14 iulie, preşedintele Mitterrand are un ritm de
apariţii televizate foarte neregulat. Discreţiei din primele luni
de stare de graţie cu opinia publică, îi succede o perioadă de
comunicare intensă, pentru a frâna pierderile de popularitate
din anii 1983-1984. Apoi, preşedintele apare tot mai rar, până
la alegerile legislative, din 1986, anticipând ascunzişul
prezidenţial al coabitării. În sfârşit, între 1986 şi 1988, el îşi
sporeşte ocaziile de vizualizare televizată, pentru a compensa
simbolic îngustarea câmpului său real de acţiune. Totuşi,
impactul acestor conduite nu ar trebui să crească, ele
189

întemeindu-se doar pe atitudini de eschivare de la audienţă. În


Statele Unite, de exemplu, unde alegerea programelor TV are o
mare importanţă, mai ales datorită televiziunii prin cablu, se
constată un declin al audienţei emisiunilor prezidenţiale, fapt
atestat şi de tabelul în care sunt redate conferinţele de presă şi
discursurile televizate ale preşedinţilor care s-au succedat între
1969 şi 1986.

Audienţă/ Audienţă/ Audienţă


Preşedinte discursuri conferinţe totală
Nixon 75%(n=22) 75(7) 76(29)
Ford 81%(n=10) 76(12) 78(22)
Carter 74%(n=12) 67(35) 69(47)
Reagan 62%(n=28) 61(32) 62(60)

Vizualizarea nu este comandată doar de accesul direct,


ci şi de acoperirea mediatică a acţiunii prezidenţiale în cadrul
programelor de informare, mai ales în jurnalele televizate.
Astăzi, preşedinţia americană este de departe instituţia cu cea
mai mare vizualizare în mediile de informare scrisă şi
audiovizuală. S-a stabilit că, în perioada 1969-1983, mai mult
de jumătate din articolele sau subiectele de natură instituţională
vizau preşedinţia. Rezultă astfel, că administrarea agendei
prezidenţiale permite orientarea acoperirii mediatice spre
actualitate, sau - lucru preferat - , înspre crearea actualităţii. În
Franţa, structura bicefală a puterii executive pare mai
favorabilă guvernului. Astfel, în primul semestru al anului
1990, preşedintele a beneficiat de un timp de intervenţie în
jurnalele şi în flash-urile de la şase canale de informaţie şi de la
France-Inter de aproximativ patru ori mai mic decât cel alocat
guvernului, raportul fiind de mai mult de şase ore contra
douăzeci şi şapte de ore pentru guvern. Totuşi, acest timp nu se
împarte la ministere sau la personalităţi multiple, ci rămâne
concentrat asupra unei puteri, cel mai adesea întrupate într-un
190

singur om. În plus, s-ar părea că funcţia prezidenţială, aşa cum


a fost reconfigurată în urma experienţei coabitării, la alegerile
din 1988 şi în anii care s-au scurs de la această dată, are o rază
de acţiune suficient de dezvoltată, mai ales în exercitarea
responsabilităţilor internaţionale, pentru a suscita o acoperire
mediatică nesolicitată. În diverse logici situaţionale, strategia
de comunicare este cerută de dimensiunile funcţiei
prezidenţiale. În perioadele de criză internă sau internaţională,
în conjuncturile electorale sau în timpul exercitării curente a
puterii, vorbim despre administrarea diverselor aspecte
simbolice ale rolului de: gardian al instituţiilor, garant al
unităţii naţionale, arbitru, figură tribuniană, şef militar şi
diplomatic. Situaţia comandă alegerea virtuţilor care compun
repertoriul identităţii prezidenţiale. Din această prespectivă,
politica externă are un instrumentar propriu foarte puternic,
pentru că permite mobilizarea, sub comanda preşedintelui,
simbol al comunităţii naţionale, a segmentelor de opinie ostilă,
în general, după cum au demonstrat şi reacţiile la criza din
Golf, din august 1990. Preocuparea de a controla conţinutul
acoperirii mediatice pentru preşedinte este foarte clar exprimată
de D. Gergen, care a fost directorul de comunicare al lui R.
Reagan: “Voiam să modelăm noi înşine informaţia şi nu să
lăsăm aceasă misiune televiziunii…Prin aceasta înţeleg că
aspectele esenţiale ale guvernării au devenit obiectul unei
regizări, ale unei regizări prin intermediul televiziunii, iar
adevărata problemă este de a şti cine va controla scena.
Canalele de televiziune ori colaboratorii candidatului sau ai
preşedintelui?” (H. Smith). Care este miza acestui control sau a
acestei competiţii pentru control? În general, comunicarea este
inspirată de administrarea popularităţii preşedintelui şi a
deciziilor acestuia, precum şi de menţinerea legitimităţii.
Preşedintele poate folosi accesul direct, accesul indirect şi
interacţiunea dintre acestea două, în funcţie de circumstanţe şi
e obiective. Mecanismul care permite menţinerea legitimităţii
191

de acţiune şi a popularităţii persoanei rezidă în a îmbina


prezentarea problemelor ce compun agenda politică, cu
vizualizarea preşedintelui şi a legăturii care se poate stabili
între cele două aspecte. În concluzie, preşedintele fie poate
îndemna în mod justificat la dezbaterea mediatică a unor
probleme particulare, pentru a-şi orienta agenda în această
direcţie, fie poate lua personal iniţiativa de a promova anumite
mize. În ambele cazuri, el poate conta pe o asociere între mize
şi rezolvarea acestora cu ajutorul funcţiei prezidenţiale. În
administrarea crizei din Golf, de exemplu, preşedintele şi-a
sporit apariţiile în presă şi intervenţiile televizate, unsprezece
în total, plasându-se, astfel, în centrul informării naţionale.
Dacă însă toate informaţiile despre criză contribuie la
dramatizarea situaţiei, ele funcţionează şi ca un apel la
preocuparea pe care trebuie să o manifeste autoritatea
prezidenţială. De altfel, constatăm că, în mediile de informare
audiovizuală, timpul de intervenţie al preşedintelui, în
trimestrul al treilea din 1990, se apropie de cel al guvernului
astfel încât raportul nu mai este decât de unu la doi, fără a mai
număra şi conferinţele de presă. În concluzie, vizualizarea
mediatică a preşedintelui a crescut considerabil în timpul crizei
internaţionale 1 . Informaţiile au ca efect amorsarea evaluării
politice cu ajutorul mecanismului
vizualizare/atribuţie/popularitate. Acesta este şi efectul de
amorsare studiat de Iyengar şi Kinder (1987): cu cât o
problemă este mai dezbătută de mijloacele mediatice, cu atât se
impun criteriile de evaluare specifice autorităţii indicate. Nu ar
trebui să restrângem comunicarea prezidenţială la expresia ei
televizuală. Deplasările în străinătate sunt cu precădere
modalităţi de comunicare a mesajelor cu ţintă internaţională,

1
J. Gerstle, Evenement, communication et effets de popularite, Rapport au
Colloque de l˝Association francaise de Science politique, Popularite
politique, 16-18 octobre 1990.
192

dar şi internă. Acestora li se adaugă gesturile cu forţă


simbolică, precum participarea la manifestaţiile de masă
cauzate de profanarea cimitirului din Carpentras sau chiar
audienţa acordată conducătorilor liceenilor în cursul
evenimentelor din noiembrie 1990.
Cu toate acestea, pentru marele public, logica funcţionării
ţine de aspectul pe care tocmai îl vom analiza, adică de
participarea la un eveniment sau de organizarea unui pseudo-
eveniment care creează actualitatea prin declanşarea acoperirii
mediatice. Într-o manieră mai generală, strategia de comunicare
prezidenţială nu se reduce la utilizarea câtorva tehnici. Ea se
prezintă ca un ansamblu de eforturi ale preşedinţiei, canalizate
în direcţia unui control – prin cuvânt, tăcere şi acţiune, al
definirii situaţiei politice oferite de mijloacele media şi de alţi
actanţi politici, sprijinindu-se pe sursele oferite de poziţia
instituţională. Obiectivul constă în a orienta aceste eforturi spre
o reprezentare a situaţiei conformă cu punctele de vedere
prezidenţiale. Acest fapt este posibil prin administrarea în timp
a luărilor de cuvânt, a intervalelor de tăcere şi a politicii
simbolice. Vorbind, preşedintele îi determină pe ceilalţi să
vorbească despre el atunci când povestesc, raportează,
comentează, critică, susţin etc. Însă preşedintele – instituţie
centrală a vieţii politice naţionale - , tacând, îi determină pe
alţii să vorbescă despre el. De ce nu vorbeşte? De când? Despre
ce? Ce a spus el altă dată despre această problemă? Ce spun cei
din anturajul său, adversarii lui, prietenii lui şi opinia publică?
Un discurs de substituire este întotdeauna la îndemână pentru a
determina preşedinţia să vorbească, chiar şi atunci când este
mută. În sfârşit, munca prezidenţială capătă o dimensiune
simbolică prin transpunerea în practică a diverselor aspecte ale
funcţiei prezidenţiale. Preşedintele vorbeşte, tace, acţioneză,
actualizându-şi în întregime sau în parte repertoriul rolului său
de şef militar, şef al diplomaţiei în domeniul lui privilegiat, dar
şi arbitru, responsabil, garant – în funcţie de interpretarea pe
193

care o dă instituţiei prezidenţiale. Rezultă de aici că în


comunicarea politică sunt angajate şi resurse de comunicare
legate de o poziţie instituţională preeminentă precum facilitarea
accesului la mijloacele media sau evidenţierea imediată a
acţiunii.

II. Comunicarea guvernamentală

În contrast cu precedenta, comunicarea guvernului este


marcată de multitudinea actanţilor antrenaţi în acest proces.
Într-adevăr, ea vizează guvernul în ansamblu, dar şi instituţiile
specifice, precum ministerele sau oamneii care ocupă poziţii de
putere, de exemplu, miniştrii sau şeful lor. Cu alte cuvinte
comunicarea este produsul forţelor centripete şi centrifuge,
care depind de organizarea instituţională în vigoare. Într-
adevăr, pentru puterile executive bicefale, comunicarea
guvernamentală este, mai intâi, comunicarea primului-ministru.
Rolul mediilor este prepeonderent, în măsura în care primul
ministru poate ajunge la public prin mijlocirea lor şi poate
dezvolta o releţie mai personalizată, pe care nu i-o permite
canalul de comunicare guvernamentală instituţionalizată. Pierre
Mendes France, preşedinte al Consiliului, a înţeles deja şi a
utilizat, în alocuţiunile sale radiofuzate, beneficiile apropierii
de mijloacele de informare în masă, copiind astfel exemplul
american dat de preşedintele Roosevelt, al flecărerilor la gura
sobei. Intervenţiile prim-miniştrilor în mass media, începând
din 1981, sunt prezentate în tabelul de mai jos, întocmit de M.
Dagnaud din sures SID. Deducem de aici opţiunile diferite în
privinţa suportului predilect şi a intensităţii actelor de
comunicare.
194

Prim- Mauroy Fabius Chirac Rocard


ministru (38 luni) (20 luni) (26 luni) (34 luni)

Emisiuni TV 23 25 48 27
Emisiuni 24 7 38 30
radio

Articole 82 41 121 82
interviuri
Le Monde, 3 aprilie 1991
În privinţa emisiunilor de televiziune, în 45% din cazuri
este vorba despre intevenţii la “Journal televise”, 10%
reprezintă perticipări la emisiuni politice regulate, precum
“L`Heure de Verite”, “Questions a domicile”sau “7 sur 7”.
L. Fabius s-a distins prin de douăsprezece ori a unei emisiuni
ad hoc (“Parlons France”), realizată sub forma unui dialog
informal cu un jurnalist şi care i-a permis să evoce periodic
problemele care, aparent, formează agenda politică.
Incontestabil, J. Chiriac a fost cel mai zgomotos prim-ministru,
pe toate canalele de comunicare. Coabitarea i-a impus obligaţia
de a pretenta în permanenţă politica practicată, mai ales pentru
a lupta împotriva concurenţei preşedintelui, în perioada
preelectorală. În sfârşit, înşuşi preşedintele republicii şi-a
întărit prezenţa mediatică în perioada coabitării. El a avut
intervenţii atât la televiziune pe durata celor doi ani, cât şi în
perioada celor cinci ani anteriori. Aici se disting foarte limpede
efectele unei conjucturi politico-instutuţionale asupra
intensificării comunicării la vârf în cadrul statului.
Însă comunicarea guvernamentală o depăşeşte pe cea a
premierului. Ea atestă un proces de instituţionalizare a
comunicării publice, care se traduce prin emergenţa structurilor
diferenţiate. În Franţa, în cea de-a IV-a şi apoi în cea de-a V-a
Republică, s-au succedat şi adesea au dispărut miniştri sau
secretari de stat însărcinaţi cu informaţia. Între 1963 şi 1968,
195

Serviciul de Legătură Interministerială pentru Informaţie a


coordonat şi orientat informaţia guveranamentală. Acest
serviciu a fost înlocuit de Comitetul Interministerial pentru
Informaţie, apoi de Delegaţia Generală a Informaţiei, în 1974,
iar, în 1976, de Serviciul de Informaţie şi Difuzare al Primului
Ministru. Comunicarea guvernamentală poate trece prin canale
instituţionale multiple, a căror configuraţie variază în funcţie
de guvern: purtătorul de cuvânt al guvernului cu rang de
ministru sau care ocupă o funcţie ministerială secundară,
purtătorul de cuvânt al primului-minstru şi serviciul de presă al
acestuia, SID (Serviciul de Informare şi Documentare-n.tr.) şi
serviciile de informaţie pentru fiecare minister. Structurile
interministeriale de coordonare cooperează sau concurează cu
cabinetele preşedintelui, ale primului-ministru, ale miniştrilor,
cu serviciile de informaţie ministeriale, pentru a produce şi
difuza informaţia privind executivul.
Rolul SID ţine de cabinetele preşedintelui şi ale
primului-ministru, precum şi de purtătorul de cuvânt. El poate
avea şi funcţii de execuţie, poate asigura o coordonare efectivă
sau poate contribui la elaborarea şi la transpunerea în practică a
unei strategii autentice de comunicare. În sfârşit, SID are
sarcina de a informa guvernul şi despre guvern. Pe de o parte,
acest organism coordonează studiile de opinie, efectuează
analize de presă şi întocmeşte agenda activităţii
guvernamentale. Pe de altă parte, el publică informaţii despre
activitatea guvernului şi le difuzează reprezentanţilor
guvernului, canalelor de opinie sau marelui public, în funcţie
de conţinutul lor politic sau administrativ. SID coordonează
campaniile de informare şi acţiunile pubicitare, administrează
relaţiile publice şi relaţiile cu presa şi coordonează informarea
utilizatorilor. Coordonând comunicarea guvernamentală, SID
mai acordă şi asistenţă ministerelor pentru nevoile
comunicaţionale ale acestora, dar are şi funcţia de informare
pentru guvern. În sfârşit, el conservă discursurile liderilor
196

politici, informaţiile privind personalul politic şi materialul


campaniilor de informare.
Campaniile guvernamentale reprezintă manifestarea cea
mai spectaculară a acţiunii SID. Ele confirmă bugetele
publicitare în expansiune. Această tendinţă de expansiune a
comunicării guvernamenatale se generalizează. În Marea
Britanie, s-a calculat că bugetul total al serviciilor de
informaţie şi de relaţii publice ale guvernului îl depăşeau, în
1987, pe cel al unei firme ca Unilever. În Franţa, s-au cheltuit
56 milioane de franci, în 1979, şi 112 milioane, în 1980. După
ce au crescut la 169 milioane, în 1982, şi au scăzut la 105
milioane, în 1984, cheltuielile pubilicitare şi relaţii publice s-au
ridicat până la 244 milioane, în 1988. Astăzi, profesioniştii se
întreabă dacă nu cumva statul a devenit “prima putere
publicitară în Franţa” [...]. Luând în calcul campaniile angajate
de SID, în 1988, şi care au cea mai puternică nuanţă politică,
remarcăm faptul că, înainte şi după alegerile prezidenţiale, a
fost aplicată o campanie consacrată. Bilanţul acţiunilor
guvernamentale, apoi o campanie de informare asupra
referendumului privind viitorul provincei Noua Caledonie. Din
costul lor, respectiv 22.949.985 franci şi 20.387.034 franci, trei
sferturi reprezintă cheltuielile de achiziţionare a spaţiului. Din
acestă persepectivă, jumătate din cheltuielile campaniei
“Chirac” a fost alocată presei cotidiene, naţionale şi regionale
şi presei de tip magazin, 28% a revenit televiziunii, iar soldul a
reprezentat plata afişajului. Campania ”Rocard” prezintă o
structură diferită, având o partajare aproximativ egală între
cheltuielile de televiziune şi de afişaj. Campaniile de interes
general, orientate spre informare şi educare sau campaniile
instituţionale destinate ameliorării imaginii prezintă teme tot
atât de diversificate precum ministerele sau organismele care
le cer: de exemplu, în 1984, “condiţiile de lucru”, “serviciul
naţional”, ”îndrumarea fetelor”, ”posibilitatea găsirii unei
slujbe”, dar şi “ochii deschişi”, o campanie cu o mai accentuată
197

temă politică semnată de SID şi angajată în lupta împotriva


inflaţiei. Mai mult, ministerele lanseză şi campanii de tip
“produs” (împrumuturi de stat, cecuri poştale…) care nu au
nevoie de acceptul SID. În 1988, în afară de campaniile politice
amintite mai sus, campania guvernamentală a vizat, de
exemplu, lupta împotriva tabagismului în rândul tinerilor,
recrutarea cadrelor didactice, siguranţa pietonilor sau
promovarea sporturilor de iarnă.
Derularea comunicării guvernamentale pune şi
probleme de legitimitate. În afară de o posibilă deturnare a
campaniilor spre un sens mai politic decât instituţional sau
educativ şi dincolo de riscul unei exploatări individuale de
către beneficiarii avantajelor obţinute graţie întrebuinţării
resurselor colective, poate fi acceptată persuasiunea
guvernamentală? Tot astfel, ne putem întreba despre limitele
impuse comunicării ce slujeşte politicile publice. Informarea şi
comunicarea sunt factori indispenasabili la toate nivelele
ciclului politicilor: emergenţa problemelor, elaborarea şi luarea
deciziilor, executarea şi controlul. S-a stabilit o tipologie a
modelelor teoretice de formare a agendei politice şi care pune
în evidenţă într-un grad mai mare rolul comunicării în acest
domeniu 2 . Trebuie făcută o distincţie între modelul de iniţiativă
exterioară, modelul de iniţiativă interioară şi modelulul de
mobilizare. În ultimele două situaţii, guvernul trebuie să
determine o comunitate politică să accepte o decizie care nu
răspunde unei largi cerinţe sociale. Comunicarea
guvernamentală persuasivă este cu atât mai necesară, cu cât
aplicarea deciziei necesită cooperarea populaţiei. Să ne gândim
la o politică a controlului natalităţii, care nu beneficiază de un
acord prealabil, adică fără o muncă de legitimare, la o decizie
birocratică. Persuasiunea este deci un instrument de aplicare în
practică a politicilor publice, adesea indespensabilă, care poate

2
Cobb, C. Elder, Participation in American Politics : the dynamics of
agenda building, Baltimore, J. Hopkins Un. Press, sd., ed., 1983.
198

fi întrebuinţată în mod exclusiv sau cumulativ alături de alte


mijloace de intervenţie ale forţei publice, precum
reglementarea şi mecanismele de regularizare economică.
Acoperirea acţiunii guvernamentale prin intermediul
mijloacelor mediatice de informare capătă o amploare
justificată prin dimensiunea curentă a acţiunii puterilor publice
şi a complexităţii acesteia. Ea poate fi evaluată cu aproximaţie
şi în mod comparativ, remarcând, pentru Franţa, timpii de
intervenţie ai executivului şi ai principalelor formaţiuni
politice, în jurnalele şi flash-urile informative de la şase canale
de televiziune şi de la France-Inter, în cursul celor patru
trimestre ale anului 1990 (sursă: CSA):

I II III IV Total
Preşedinte 3 ore 3 ore 9 ore 5 ore 21ore
5` 23` 21` 43` 32`
Guvern 13 13 ore 16 ore 17 ore 61 ore
ore 53` 45` 25` 08`
Partidul 8 ore 6 ore 6 ore 7 ore 28 ore
socialist 10` 36` 47` 15` 48`
Partidul 2 ore 2 ore 2 ore 3 ore 10 ore
comunist 25` 05` 22` 25` 17`
UDF 5 ore 8 ore 6 ore 8 ore 29 ore
45` 46` 35` 49` 55`
RPR 11 ore 10 ore 5 ore 8 ore 36 ore
10` 28` 42` 45` 05`
Frontul 1 oră 2 ore 2 ore 1 oră 7 ore
naţional 35` 39` 10` 29` 53`
Total 45 ore 47 ore 49 ore 52 ore 195 ore
10` 42` 42` 51` 38`

Constatăm că situaţia de criză consecutivă, de la


începutul lunii august, generată de anexarea Kuweitului de
Irak, se traduce într-o prezenţă sporită pe calea undelor a
puterii executive, prezenţă de care “profită” mai întâi
preşedintele şi apoi guvernul. Cu toate acestea, se remarcă
foarte clar supremaţia guvernului şi sunt confirmate
199

observaţiile făcute între 1976 şi 1985. Timpul de intervenţie


guvernamentală prezintă mereu o importanţă aparte, variind
între patruzeci şi şaizeci de ore pe an, la cele trei canale
pubilce 3 . O formă aparte de comunicare a exerciţiului puterii s-
a practicat în Franţa în aşa numita perioadă a Coabitării, între
1986-1988. Această perioadă se prezintă, într-adevăr, ca fiind
excepţională pentru viaţa politică franceză, întrucât este
marcată de coexistenţa instituţională în vârful statului, a unui
preşedinte al republicii şi a unui prim-ministru rezultaţi din
majorităţi politice adverse. Ruperea majorităţilor, ivită în urma
venirii la putere a unei majorităţi de dreapta, permite
subzistenţa doar a unei “dimensiuni constituţionale a funcţiei
prezidenţiale, din acest moment privată de baza ei politică”, ca
să reluăm cuvintele lui P. Avril. În această situaţie de repliere a
puterii prezidenţiale, F. Mitterrand s-a sprijinit în mare măsură
pe o strategie de comunicare politică, pentru a-şi face auzită
vocea şi pentru a-şi arăta dezacordul faţă de politica
guvernului, într-o atitudine calificată drept tribuniană. De
altfel, caracterul strategic al comunicării sale, în contextul
coabitării, se aseamănă cu eforturile preşedintelui american
care cere sprijinul opiniei publice pentru a juca o festă
Congresului ostil. Pentru a înţelege complexitatea acestei
situaţii, trebuie să amintim coexistenţa instituţională dintre
preşedinte şi primul-ministru, care trebuia să se transforme
progresiv în competiţie electorală, unul încheindu-şi mandatul,
calălalt având rolul favorit în cursa electorală. Concurenţa
între două poziţii instituţionale şi două roluri electorale se
articulează în jocul respectival celor doi lideri, la nivelul
personalităţii şi capitalului politic opus care susţin speranţele
familiilor politice adversare. La nivel instituţional, preşedintele
şi primul-ministru întreţin o relaţie ierarhică şi cooperantă,
atunci când s-au dedicat înfruntării atât pe plan politic, cât şi

3
P. Florenson, m.Burghière. D. Martinet. Douze ans de télévision. 1974-
1986. La Documentation française, 1987.
200

electoral. În exerciţiul funcţiei lor instituţionale, ei trebuie să


găsească o compatibilitate minimală, spre a evita o criză
politică, pentru care opinia publică l-ar face responsabil pe
premier, întrucât ar pune în pericol coabitarea, dacă ar fi
acceptată teoria lui Balladur. Această compatibilitate este
necesară pentru a pregăti scadenţa electorală în cele mai bune
condiţii. Situaţia ar putea fi conceptualizată din perspectiva
rolurilor: cum pot fi interpretate fără disonanţă roluri diferite?
Şi din perspectiva jocurilor: cum să cooperăm, cu alte cuvinte,
cum să ne comportăm pe plan instituţional într-un joc cu miză,
luptând în acelaţi timp pentru a ne întări şansele de succes în
calitate de candidat, într-o confruntare. Complexitatea acestei
situaţii atestă că strategiile de comunicare nu se rezumă la
alegerea tehnicilor de comunicare. Studierea aprofundată a
campaniei prezidenţiale din 1988 arată că esenţa coabitării s-a
manifestat în campanie, aşa cum au interpretat-o candidaţii la
preşedenţie şi cum au înţeles-o şi prezentat-o mijloacele
mediatice 4 .

III. Comunicarea locală

Nu de mult, în Franţa, comunicarea s-a extins şi asupra


nivelului local. Acest avânt a fost asigurat de ouă mişcări:
explozia tehnologiilor comunicării care nu ocoleşte nici un
teritoriu 5 şi voinţa publică de descentralizare, concretizată în
legile din 1982. Una din consecinţele tehnologizării
comunicării, adesea amintită, este de-teritorializarea relaţiilor
sociale, fiindcă permite interacţiunea la distanţă. Însă în
sistemul politic francez s-a remarcat o resurgenţă a vieţii

4
L.L Kaid, J. Gerstlé, K. R. Sanders, Mediated Politics in Two Cultures,
New York, Praeger, 1991.
5
Quaderni, Territoires et communication, 13/14, printemps 1991, CREDAP
Un. Paris-Dauphine.
201

politice locale. Legile din 1982 privind descentralizarea au


favorizat, într-adevăr, recrudescenţa interesului pentru
teritoriile politice infra-naţionale, precum departamentul şi
comuna, când în 1986 au avut loc primele alegeri de consilieri
regionali, prin sufragiu direct. Comunicarea este mai
consubsatanţială cu activitatea politică locală decât cu cea
naţională sau intrenaţională, însă schimbările instituţionale
recente i-au modificat sensibil rolul. Primarul şi-a văzut
puterile sporite, consilierii generali şi regionali au primit acces
la puterea executivă . În consecinţă, ei trebuie să facă faţă
problemelor ridicate de comunicare în cadrul exercitării puterii.
Omul politic local a devenit un antrepenor şi, în acestă calitate,
el îşi dezvoltă o motivare managerială în care se integrează
comunicarea. În ceea ce priveşte teritoriul local, M. Abélés
(Jours tranquilles en 1989) distinge spaţiul de adminstrare şi
spaţiul de reprezentare. Ambele sunt supuse unei politici de
comunicare locală, fie că este vorba despre modelarea imaginii
personale a celui ales, de construirea sau consolidarea
identităţii teritoriului cu precădere departamental sau regional,
despre stabilirea sau consolidarea reţelelor de comunicare şi
informare(Politix, L`espace du local). Suporturile comunicării
locale s-au modernizat încă din vremea crainicului care asigura
concordanţa între cuvântul statului şi cuvântul local 6 . De la
buletinul municipal la ziarul electronic, de la afişaj la
telematică, de la video la radio şi la televiziunile locale, au fost
întrebuinţate toate instrumentele din trusa de mijloace ale
comunicării. Actanţii comunicării locale-care sunt serviciile
publice, aleşii, grupările politice şi asociative, mijloacele
mediatice şi cetăţenii-întrţin relaţii într-o asfel de manieră, încât
o concepţie armonistă doreşte totdeauna să le aşeze sub egida
parteneriatului, dar ale căror schimbări reale sunt mai apropiate
de interacţiunea strategică. Informaţia nu este o marfă neutră,

6
P.Noël, Le tambour de ville ou comment l`administration écoute,
renseigne, informe, La Documentation française, 1983.
202

însă deţinerea, reţinerea, circulaţia sa, într-un cuvânt, strategiile


aplicate de factorii de decizie şi de cei care aspiră la înlocuirea
lor, strucurează puterea locală. Pentru J. Lagroye 7 , “nu s-ar
putea deduce că informaţia dă puterea(…) Ea funcţionează, mai
curând, ca un<<semn>> al apartenţei, ca un indicator al unei
poziţii privilegiate”.

Nu ar fi mai bine cunoscută, dincolo de o abordare formală


şi decizională a puterii, marea importanţă a manipulării
informaţiei. Mecanismul “reglării încrucişate”, care
desemnează întrepătrunderea administraţiei locale cu cei aleşi,
precum controlul reciproc, constituie o altă manifestare a
acestei interacţiuni. Ca peste tot, cu mai mare întârziere însă
comunicarea locală s-a profesionalizat, iar recursul la consilieri
în comunicare este astăzi larg răspândit, secondând munca
structurilor specializate inerne în cadrul colectivităţilor
teritoriale 8 . Buletinele municipale şi-au făcut apariţia în anii
şaizeci. Zece ani mai târziu au fost create, în marile oraşe
primele servicii de informare. În anii optzeci, acestea s-au
generalizat, s-au modernizat, şi-au consolidat poziţiile,
mijloacele financiare, extinzându-se în rândurile unor noi
colectivităţi.
Cu toate acestea, funcţiile comunicării locale nu sunt
întotdeauna descrise cu aceeasi termeni. Pentru unii, informaţia
municipală are trei forme esenţiale, în funcţie de care
municipalitatea consiliază, informează publicul şi activează
democraţia 9 . Pentru alţii, comunicarea municipală îşi măreşte
sfera, imbrăcând un caracter civic în momentul în care
difuzează informaţii despre instituţii şi funcţionare a acestora.

7
J. Lagroye, “L`information et le pouvoir local”, in A. Mabileau
8
J.-B. Legrave, “Du militant à l`expert en comunication politique”, Politix,
7-8, 1989.
9
Ph. Langenieux-Villard, L`information municipale, PUF, 1985.
203

Ea devine executivă atunci când vizează deciziile, elaborarea şi


explicarea acestora, şi este o comunicare de serviciu atunci
când facilitează accesul publicului la serviciile oferite de
municipalitate, administraţii şi asociaţii. Comunicarea
municipală capătă un aspect relaţional atunci când, dincolo de
informare, asigură receptarea şi ascultarea indivizilor şi când
răspunde cererilor acestora. În sfârşit, dincolo de propria sa
comunicare internă, municipalitatea se îngrijeşte şi de
comunicarea instituţională, care promovează imaginea
colectivităţii. Efectuarea acestei munci ar consta în
oraganizarea informaţiei, în consultarea populaţiei, în stabilirea
unor dialoguri cu asociaţiile şi în transformarea primăriei într-o
instituţie mai transparentă 10 . Acest tablou, idealizat puţin, pare
a corespune, mai degrabă unui orizont decât unei realităţi
concrete. În schimb, difuzarea tehnicilor, credinţa în viitorul
socităţii informaţionale şi redistribuirea competenţelor şi
mijloacelor prin aplicarea descentralizării au contribuit la
dezvoltarea explozivă a unei pieţe a comunicării locale.Ar fi,
totuşi, lipsit de prudenţă să credem mai înainte de vreme că
implantarea noilor tehnici de comunicare va genera, în mod
automat, democraţia locală. Faptul că tehnica partajează
puterea constituie o componentă egalitaristă a mitului societăţii
comunicaţionale. Aşa cum descentralizarea a consolidat
puterea marilor personalităţi locale, tot astfel modernizarea
comunicării locale poate întării poziţia celor ce deţin puterea
instituţională. Putem crede că la nivel local, dar şi naţional,
modernizarea deţine poziţia de putere fiind un factor
determinant în strategiile de comunicare. Într-adevăr,
comunicarea instituţională din cadrul colectivităţilor este
controlată de cel care deţine puterea şi care, astfel, poate leza
de aceasta pentru a-şi face cunoscute şi a-şi valoriza acţiunile.

10
Consiliul Economic şi Social, “Le développement des phénomènes de
comunication et la participation à la vie local“, (Rapport de M.
Castagnet), Journal officiel, 1991
204

Legea din 15 ianuarie 1990 a vrut să împiedice acestă tentaţie,


pentru că interzice pe o perioadă de şase luni înaintarea
alegerilor generale, campaniile de promovare publicitară a
realizărilor sau a administrării unei colectivităţi. Mai mult,
controlul agendei media este mai uşor de efectuat la nivel local,
datorită frecventei slăbiri a concurenţei dintre mijloacele
mediatice locale, pe de o parte, şi a celei mai accentuate
fragilităţi de la nivelul structurilor politice, pe de altă parte. La
nivel local, ca şi la nivel naţional, informaţia îmbracă o
imprtanţă capitală în formarea mizelor, a imaginilor şi
identităţilor politice. Conform unui sondaj CSA, realizat în
noiembrie 1989, 55% dintre francezi apreciau că mijloacele
mediatice locale sunt considerate la fel de importante ca şi cele
naţionale, iar presa cotidiană naţională este prima sursă de
informare locală pentru 53% dintre ei. Cu alte cuvinte, ne-am
înşela dacă am subestima impactul politic al instituţiilor mass
media, pe motiv că mijlocele audiovizuale au desăvârşit
naţionalizarea informaţiei. Este ştiut că mai ales canalele media
locale sunt apreciate, în primul rând, pentru funcţia lor de liant
social, adică pentru capaciatatea lor de permite supravegherea
spaţiului proxim. Ele constituie deci instrumente importante
pentru construirea realităţii politice locale prin vizualizarea
inegală a actanţilor şi forţelor politice aflate în competiţieprin
ierarhizarea permanentă a informaţiei şi prin întocmirea unei
agende publice locale. Dacă acestui control direct sau indirect
îi mai adăugăm şi resursele de comunicare existente la nivelul
oraşului, departamentului, circumscripţiei şi regiunii, precum şi
practica cumulului de mandate-deşi a fost limitată prin legea
din 1985 11 -, comunicarea politică locală ajunge repede o figură
potenţială a ceea ce poartă numele de”model oligarhic
suprapus”. La modul general, comunicarea locală controlată de
cei aleşi prezintă anumite caracteristici care o apropie de

11
A. Mabileau, ”Le cumul des mandats”, in Regards sur l`actualité, 169, la
Documentation française, 1991.
205

comunicarea de pe piaţa politică centrală. Principiile de


coerenţă globală şi de acceptabilitate socială şi a unei
comunicări politice sunt principii generale cu aceeaşi valoare
de centru ca şi periferie. Dacă vedem că o primărie
întrebuinţează la prezentarea propiriei imagini patru registre
simbolice(politică, proximitate socială, competenţă, valori
locale) care trebuie să conveargă spre o reprezentare legitimă a
rolului său 12 , înseamnă că aceasta enunţă o strategie a cărei
logică este analoagă celei din campaniile naţionale, din
perspectiva principiilor de coerenţă şi acceptabilitate. Vorbind
despre comunicare, diferenţa esenţială rezidă totuşi în registrul
secund, adică în resursele specifice care sunt legate de
proximitate, familiaritate,cunoaştere reciprocă şi expansiune în
reţelele social, câtă vreme comunicarea de pe piaţa politică
centrală este tot mai mult mediatizată. Formulând o concluzie
asupra acestui mod prospectiv, cel mai recent raport al
Consiliului Economic şi Social exprimă opinii nuanţate în
privinţa contribuţiei tehnicilor de comunicare la democratizarea
vieţii politice locale: ”nu este exclus ca aceste mutaţii să
servească la o mai puternică animare a păturii sociale, la
imbogăţirea vieţii locale, la facilitarea exerciţiului unei
cetăţenii mult mai active. Însă nu este vorba dspre un efect
mecanic: va fi necesară voinţa politică, conştiinţa mizelor,
aplicarea programelor, structurilor şi cadrelor specifice pentru
ca societatea mediatică să îşi evite propriile derive posibile şi
pentru ca cetăţenii să îşi însuşească instrumentele moderne ale
comunicări locale”.

Sursa: Jacques Gertsle, Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi,


2002, p. 91-109

12
Gemep, Métier politique et communication, Centre de Recherches
politiques de la Sorbonne, Un. Paris 1, 1990.
206

NOŢIUNI FUNDAMENTALE

comunicarea prezidenţială
separarea puterilor în stat
sprijin electoral şi sprijin popular
popularitate
instituţia prezidenţială
politica de comunicare
programe de informare
strategia de comunicare
identitatea prezindenţială
legitimitatea de acţiune
acoperire mediatică
comunicarea guvernamentală
guvern
comunicarea locală
207

CONCLUZII

1. În Statele Unite, instituţiile mediatice au dobândit


deja o importanţă strategică în jocul puterii.

2. Separarea puterilor a făcut ca preşedintele să se


sprijine pe opinia publică în depăşirea dificultăţilor politice
ridicate de Congres.

3. Comunicarea prezidenţială nu mai este doar afacerea


unor secvenţe izolate, ca în cazul conjuncturilor electorale, ci
devine o condiţie permanentă a sprijinului popular.

4. Instituţia prezidenţială oferă posibilităţi pentru


controlul comunicării.

5. Politica de comunicare se sprijină, mai întâi, pe


organizarea sau pe participarea la evenimentele mediatice, cum
ar fi emisiunile politice de la radio şi de la televiziune.

6. Preşedinţia americană este de departe instituţia cu


cea mai mare vizualizare în mediile de informare scrisă şi
audiovizuală.

7. În perioada 1969-1983, mai mult de jumătate din


articolele sau subiectele de natură instituţională vizau
preşedinţia americană.

8. Strategia de comunicare este cerută de dimensiunile


funcţiei prezidenţiale.
208

9. În cazul controlării felului în care este percepută


instituţia prezidenţială, comunicarea este inspirată de
administrarea popularităţii preşedintelui şi a deciziilor acestuia,
precum şi de menţinerea legitimităţii.

10. Cu cât o problemă este mai dezbătută de mijloacele


mediatice, cu atât se impun criteriile de evaluare specifice
autorităţii indicate.

11. Deplasările în străinătate ale preşedintelui sunt cu


precădere modalităţi de comunicare a mesajelor cu ţintă
internaţională, dar şi internă.

12. Strategia de comunicare prezidenţială se prezintă ca


un ansamblu de eforturi ale preşedinţiei, canalizate în direcţia
unui control – prin cuvânt, tăcere şi acţiune, al definirii situaţiei
politice oferite de mijloacele media şi de alţi actanţi politici,
sprijinindu-se pe sursele oferite de poziţia instituţională.

13. Obiectivul comunicării politice constă în a orienta


aceste eforturi spre o reprezentare a situaţiei conformă cu
punctele de vedere prezidenţiale.

14. Comunicarea guvernului este marcată de


multitudinea actanţilor antrenaţi în acest proces.

15. Comunicarea guvernamentală atestă un proces de


instituţionalizare a comunicării publice, care se traduce prin
emergenţa structurilor diferenţiate.

16. Comunicarea guvernamentală poate trece prin


canale instituţionale multiple, a căror configuraţie variază în
funcţie de guvern
209

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR

1. În ce domeniu din Statele Unite au căpătat insituţiile


mediatice o importanţă strategică?
a. în domeniul puterii
b. în domeniul mass-media
c. în domeniul economic

2. Ce a determinat preşedintele să se sprijine pe opinia publică


în depăşirea dificultăţilor politice ridicate de Congres?
a. lipsa unui suport politic
b. separarea puterilor în stat
c. alegerile electorale

3. Comunicarea prezidenţială este o condiţie pentru


obţinerea...?
a. unor beneficii materiale
b. unor noi voturi
c. sprijinului popular

4. Pe ce se sprijină politica de comunicare?


a. pe organizarea sau pe participarea la evenimentele
mediatice
b. pe programarea discursurilor politice
c. pe stabilirea agendei şi a conferinţelor de presă

5. Care este instituţia americană cu cea mai mare vizualizare în


mediile de informare scrisă şi audiovizuală?
a. Biserica
b. Hollywood-ul
c. Preşedenţia
210

6. De ce este cerută strategia de comunicare?


a. de dimensiunile funcţiei prezidenţiale
b. de durata campaniei electorale
c. de către adversarii politici

7. Deplasările în străinătate ale preşedintelui sunt cu precădere


modalităţi de comunicare a mesajelor ...?
a. gândurilor personale ale preşedintelui
b. cu ţintă internaţională
c. de felicitare

8. De ce este marcată comunicarea guvernului?


a. de lipsa de interes a guvernatorilor
b. de activismul politic
c. de multitudinea actanţilor antrenaţi în acest proces.
Capitolul X:
RECOMANDĂRI PRACTICE PENTRU
SUCCESUL ÎN PUBLIC

1.Cel dintâi principiu al adresării


publice eficiente

Deb Gottesman Cum să vorbeşti în public…


Buzz Mauro

„Vorbitorul trebuie să acţioneze asupra auditoriului. Mai precis, el


trebuie să convingă publicul să gândească, să simtă sau să facă ceva, drept
rezultat al vorbelor sale”. [...]

2. Exprimarea metodică

„Orice comunicare este făcută în intenţia de a convinge. De câte


ori vorbeşti încearcă să influenţezi pe cineva, să obţii un răspuns. Dacă spui
<<Dă-mi un pahar cu apă>>, probabil că încerci să convingi o persoană să
îţi aducă un pahar cu apă. Dacă spui, <<Johnny a luat un cinci la lucrarea la
matematică>>, poate că încerci să convingi pe cineva să se înduioşeze
pentru Johnny, să-l felicite sau să petreacă mai mult timp ce el când îşi face
lecţiile.
De câte ori vorbeşti <<în viaţa reală>> o faci dintr-o nevoie. Avem
nevoie de un pahar de apă ori să-l facem pe Johnny să nu mai fie supărat.
Întâi simţim nevoia, apoi găsim ceva de spus care să ne ajute să rezolvăm
problema. Cei mai mulţi dintre noi sunt foarte buni la asta. De fapt, procesul
se petrece în mod complet înconştient.
Cu vorbirea publică însă lucrurile stau de multe ori exact invers. Se
poate întâmpla ca în momentul în care începem efectiv să vorbim din
spatele podiumului dorinţa originară să se lase greu conectată la cuvinte, sau
chiar ne poate dispărea complet din memorie. Ne uităm cuvintele de pe
pagină sau din carneţel – cuvinte scrise de propria mână – şi vedem doar
cuvinte sau, în cel mai bun caz, doar idei. Nevoia este ascunsă. Iar dacă
mergem înainte şi vorbin fără a activa nevoia de a vorbi, comunicarea nu va
fi autentică. Probabil vom părea nenaturali şi, în orice caz, comunicarea nu
va fi prea eficientă.
212

Pentru a îndeplini funcţia de persuasiune a unei prezentări,


vorbitorul trebuie în primul rând să identifice nevoia care se îţeşte din
spatele textului şi apoi să folosească acele cuvinte care pot ajuta la
împlinirea ei. Pentru aceasta are nevoie de o metodă sigură de a transforma
comunicarea fundamentală într-un proces conştient – pe care să îl putem
controla.
Aici ajungem la puţină pregătire actoricească. Actorii sunt învăţaţi
să spună cuvinte care au fost deja scrise şi să le înzestreze cu viaţă şi
urgenţă. Înseamnă că ei ştiu să activeze o dorinţă. Aceasta este baza
Metodei de actorie, un sistem pus la punct pentru prima dată pe la începutul
secolului XX de profesorul rus Konstantin Stanislavsky. Deoarece
„Metoda” a fost îmbrăţişată de nume celebre ca Marlon Brando, Dustin
Hoffman sau Geraldine Page, unii oameni au crezut în mod eronat că e
vorba de ceva misterios sau, în orice caz, complicat. Altora metoda le
sugerează cuvinte mari şi naive, de genul „A te pierde pe tine însuţi în rol”.
Adevărul este că principiile de bază ale „Metodei” sunt, în cea mai mare
parte, de bun simţ şi pot face minuni pentru speaker.
Iată ideea în câteva cuvinte: în fiecare moment al jocului, fiecare
personaj îşi doreşte sau are nevoie de ceva anume, lucru pe care îl poate
obţine de la un alt personaj sau de la mai multe personaje. Aceste dorinţe
sunt cunoscute ca „obiective”. Obiectivele pot fi pe termen scurt (Vreau ca
această persoană să mă îmbrăţişeze) sau pe termen lung (Vreau să câştig
respectul acestei persoane). Mijloacele prin care sunt atinse obiectivele se
numesc „acţiuni”. Acţiunile reprezintă tactica pe care un personaj o
foloseşte pentru a obţine ceea ce doreşte de la un alt personaj. Acţiunea unui
personaj poate fi aceea de a reda cuiva încrederea, de a amuza, de a seduce
sau de a ruga.[...]

Auditoriul ca partener de scenă


O mare parte a atracţiei exercitate de o piesă este datorată faptului
că publicul priveşte personajele care nu ştiu că sunt privite. E un exerciţiu
voyeuristic. Dar dacă ţii un discurs şi te comporţi ca şi cum nu ai şti că
publicul este acolo, cu tine, oamenii se vor simţi cel puţin înstrăinaţi.
Asta înseamnă că publicul tău este diferit de cel al unei piese de
teatru. Auditoriul tău este pe scenă alături de tine, o parte integrantă din
scena ta. Tu nu creezi ceva pentru ei; tu creezi ceva cu ei.[…]
În prezentarea ta partenerul tău de scenă este audienţa. Aceştia sunt
oamenii asupra cărora acţionezi şi numai ei te pot ajuta la îndeplinirea
obiectivelor propuse.
213

Definirea obiectivelor
Obiectivul numărul unu, citat adesea de vorbitorii fără experienţă,
este acela de “a le oferi informaţii”. Dacă acesta este principalul tău
obiectiv, te aşteaptă necazuri. "Oferirea de informaţii" poate fi o minunată
cale de a obţine căscaturi, moţăieli, sau mâzgăleli pline de talent pe diverse
bucăţele de hârtie; dacă vrei să obţii entuziasm sau să produci o schimbare,
trebuie să apelezi la mijloace mai puternice.
Împotriva credinţei populare, prezentările şi discursurile nu sunt
destinate relatării unor fapte reale (dacă era aşa, ar fi fost suficient să le
înmânezi un raport scris şi să te duci acasă!). Ca speaker, sarcina ta este să
exerciţi influenţă. Auditoriul este un participant activ în acest schimb,
deoarece tu, fie implicit, fie explicit, îi ceri să fie de acord cu tine sau să ia o
decizie importantă în baza argumentelor pe care le-ai prezentat.
Din acest motiv, unul din principalele scopuri ale unui speaker este
acela de a crea implicarea audienţei. Singurul mod în care poţi face acest
lucru este să şti cu exactitate ce fel de implicare să obţii. Acest lucru
înseamnă că obiectivul tău trebuie să ceară un răspuns activ de la cei care te
ascultă.[…]
Tot ce spui trebuie să fie conceput în aşa fel încât auditoriul să
vadă lucrurile în felul tău şi să acţioneze aşa cum doreşti tu. Dacă vrei să fi
convingător, demn de încredere, distractiv, interesant, într-un cuvânt, un
minunat speaker, începe prin a şti exact ce doreşti să obţii prin discursul tău.

Alegerea obiectivelor
Este foarte important să observi că subiectul discursului tău nu îţi
defineşte şi nici măcar nu îţi limitează în mod necesar obiectivele. Ce spui
este foarte diferit de ce o spui.[…]
În timp ce unele discursuri pot avea doar un singur obiectiv (de
exemplu o reclamă de treizeci de secunde care să te facă să votezi pentru un
anumit candidat) altele pot avea un număr de obiective mai mici care
servesc unui scop mai larg. Acest scop mai larg - ultima ţintă a comunicării
- este cunoscut în jargonul actorilor ca superobiectiv.
În continuare vă voi da un exemplu de relaţie între obiective şi
superobiective. Într-un discurs electoral de o oră, un candidat care ţinteşte
postul de guvernator poate atinge următoarele obiective:
- să te convingă de faptul că încă patru ani sub aceeaşi conducere
vor ruina statul.
- Să te facă să admiţi că actualul sistem de învăţământ este
nepotrivit.
- Să te facă să crezi că o creştere a taxelor este în interesul tuturor.
- Să te facă să-l vezi pe candidat ca lider.
214

Fiecare dintre aceste obiective serveşte un superobiectiv evident:


câştigarea votului tău.

Planificarea acţiunilor
Dar cum vei atinge toate aceste obiective extrem de precise? Aici,
lasă locul acţiunii.
Inspiră, enervează, surprinde, gâdilă, agaţă, amuză. Acestea sunt
acţiuni puternice pe care le poţi exercita asupra audienţei şi răspunsul
excelente la întrebarea, "Ce pot să fac pentru a obţine ce vreau?"
Tacticile prin care îţi faci ascultătorii să vadă lucrurile în felul dorit
de tine şi să facă ceea ce vrei tu trebuie să ia naştere direct din obiectivele
tale.[…]
Există mai multe tipuri de acţiuni, iar mari oratori ştiu cum să le
exploateze pe toate. Anumite acţiuni sunt fizice, ca mişcarea de a te
îndepărta de scenă pentru a ajunge mai aproape de public, îndulcirea unei
replici dure cu un surâs sau ridicarea pumnului în semn de triumf.[...] Multe
din gesturile pe care le faci în timpul unui discurs sunt, oricum psihologice:
amuzarea audienţei cu o glumă sau o ironie; înarmarea cu date cunoscute,
avertizarea cu privire la costurile ascunse şi aşa mai departe. Chiar şi
acţiunile psihologice pot fi separate în două tipuri de bază: cei care fac apel
la emoţii ("amuză-I" intră în această categorie) şi cele care fac apel la
logică(de exemplu, "vă voi oferi un argument bazat pe date statistice"). Dat
fiind că oameni diferiţi răspund unor abordări diferite, cele mai multe
discursuri sunt formate dintr-o combinaţie de logic şi emoţional.[…]

Sarea şi piperul vieţii


Elevii din domeniul comunicării politice vorbesc foarte mult
despre cum să adauge varietate discursului. Le este foarte teamă să nu fie
plicticoşi, deci se asigură că discursurile lor vor avea părţi uşoare şi părţi
grele, părţi la care să zâmbeşti şi părţi la care să îngheţi. Ei niciodată, dar
niciodată, nu vor sta în acelaşi loc multă vreme. Dacă îi întrebi de ce s-au
decis să ridice vocea într-un anumit moment sau de ce au simţit nevoia să se
aplece către public în altul, cel mai probabil îţi vor spune: "Am simţit că
venise timpul pentru o schimbare". Ceea ce se traduce prin: "Nu am avut
nici un motiv întemeiat".
Nu obţii nimic când cauţi variaţia doar pentru variaţie.[…]
Modul prin care să obţii o variaţie bună, plină de sens, într-un
discurs este să şti ce vrei să obţii prin fiecare pasaj, dezvoltând o serie de
tactici sau acţiuni care vor face ca acele lucruri să se întâmple. Cele mai
bune speech-uri sunt cele care schimbă des tactica, atingând auditoriul cu
argumente şi exemple, povestiri şi elemente vizuale, cifre şi apeluri la
215

emoţii. Dacă vrei să ai în discurs plin de viaţă, fă-o găsind mii de moduri
variate prin care să poţi ajunge la cei care te ascultă.[…]
Succesul comunicării tale nu depinde numai de modul în care
execuţi acţiunile cerute pe scenă, ci de modul în care audienţa le
recepţionează. Iată de ce unii vorbitori excelenţi ajung pe scenă cu obiective
posibile şi specifice, cu idei solide despre acţiunile care îi vor ajuta să
îndeplinească aceste obiective, dar rămân destul de flexibili pentru a-şi
ajusta tacticile atunci când simt nevoia.

3. Tipuri de comunicare
COMUNICAREA SPECIALĂ
Relatarea unei povestiri

Arta de a povesti apropie cel mai mult oratoria de actorie. Într-o


anectodă, nu ai cum să scapi fără să personalizezi materialul. Publicul va
înţelege valoarea povestirii numai dacă va percepe modul în care o
valorizezi chiar tu. [...]
Foloseşte povestioarele pentru a ajunge în mod activ la public. În
timp ce îţi expui propria experienţă (sau interpretare pe care o dai unui lucru
întâmplat altcuiva), imaginează-ţi că subtextul nerostit este: „Ştiu că am
trăit cu toţii ceva asemănător...” Acesta este cel mai bun mijloc pentru
crearea unui sentiment de intimitate cu publicul şi pentru menţinerea
implicării acestuia la nivel personal, singurul nivel care contează cu
adevărat.
Arta povestirii cere să ţii cont în permanenţă atât de detalii cât şi de
sensul general, chiar în timp ce vorbeşti.[...]

COMUNICAREA FIZICĂ

O mulţime de oratori se descurcă destul de bine de la gât în sus. Cu


restul corpului au probleme.
Încă de la începutul anilor `70, când Julius Fast a început să
popularizeze ideea de „limbajul trupului”, în cartea cu acelaşi nume, toată
lumea a realizat posibilităţile de expresie ale propriului trup – modul în care
stai jos, zâmbeşti sau îţi încrucişezi picioarele – s-a scris mii de volume
despre toate acestea, încercând să explice cine eşti şi cum te simţi. [...]
216

Obiceiuri proaste

Oricât am încerca să le eliminăm sau să le reducem frecvenţa, toţi


avem multe obiceiuri proaste. Acestea sunt gesturile pe care le repetăm,
uneori conştient, alteori fără să ne dăm seama. Unele dintre ele ung roţile
interacţiunii sociale sau ne ajută să ne descurcăm, cum ar fi expresia „Mă
scuzaţi” când calci pe cineva pe picior; altele se rezumă la rosul unghiilor.
Pentru şapte obiceiuri bune, mai ai încă opt care nu-ţi folosesc la nimic, ba
chiar din contră, sunt dăunătoare.
[...] Sarah Bernhardt spunea: „Dacă vrei să fii natural trebuie să te
fereşti de manierismele persistente pe care actorii le adoptă adesea crezând
că plac, până la urmă se dovedesc a fi deprinderi proaste”. [...]
Priveşte-şi cu atenţie stilul de a vorbi în public. Gândeşte-te la
ultimul discurs pe care l-ai ţinut sau ţine un discurs. [...] Corpul lucrează
pentru tine sau împotriva ta?
S-ar putea spune că lucrează pentru tine dacă stilul tău de a vorbi în
public se apropie cât mai mult de modul în care vorbeşti în viaţa de zi cu zi
– dar la o scară ceva mai mare. Pentru a avea un termen de comparaţie,
gândeşte-te ce ar vedea un prieten care ar intra peste tine în timp ce repeţi.
Idealul ar fi să te vadă pe tine, aşa cum te comporţi de obicei atunci când
vorbeşte despre ceva important sau care te pasionează în mod special. [...]

Mişcarea regizată

În celebrul său sfat pe care îl dădea actorilor itineranţi, Prinţul


Hamlet spunea: „Aşadar, nu vâsliţi prin aer cu mâinile, ci folosiţi-le cu
graţie”. Este uşor de ghicit ce dorea să spună Hamlet prin „aşadar”: mâinile
par a comunica foarte multe prin activitatea lor frenetică, dar de fapt nu
spun nimic.
Orice mişcare care vine dintr-o obişnuinţă personală, fără a avea un
înţeles, un motiv bine precizat, îşi pierde orice fel de sens. Utilizarea la
întâmplare a mâinilor este una din tre cele mai insidioase forme de gest
inutil, afectând atât actorii cât şi oratorii. [...]

Libertatea de mişcare

În timp ce unii oratori suferă din cauza faptului că mişcă prea mult,
alţii se mişcă prea puţin. „Nu fiţi nici prea domoli, lăsaţi propria judecată să
vă fie îndrumător”.
217

Cu alte cuvinte, nu e grav să te mişti. De fapt, acest lucru poate


atrage eficient atenţia publicului – atâta vreme cât te mişti cu un scop. Dacă
ai tendinţa să te agăţi cu disperare de podium, străduieşte-te la repetiţii să o
iei în direcţia opusă. Nu vei putea niciodată să scapi de cutia acoperită cu o
pânză dacă nu încerci să vorbeşti din colţul opus acesteia.[...]

Postura

Actorii petrec mult timp exersând poziţia de „drepţi”, cu şira


spinării perfect aliniată, picioarele bine înfipte în pământ şi capul plutind
lejer deasupra trupului. Oamenii asociază spontan această postură cu
învingătorii. Poziţia aplecată este pentru pierzători. Urmăreşte modul în care
Jason Alexander joacă rolul lui George Contantza în Sienfeld. Cu umerii
aduşi, spinarea curbată, greutatea plasată dferit la fiecare pas. Semne extrem
de grăitoare care ne indică statutul de ratat al lui George în film.[...]

Expresia facială

Cei mai mulţi oratori nici nu-şi dau seama că fruntea li se încruntă
şi buzele li se strâng chiar şi atunci când oferă cel mai vesel şi mai entuziast
discurs. După cum îi spune Julieta doicii: „Întuneci muzica veştilor bune,
cântând-o cu un asemenea chip acru”.
Pentru a stăpâni expresia facială trebuie să te asiguri că ceea ce faci
cu muşchii feţei se potriveşte cu cuvintele, tonul şi mesajul general în orice
moment. Asta nu înseamnă să-ţi lipeşti pe chip un rânjet enorm, să caşti
ochii prosteşte atunci când vrei să pari surprins, sau să faci ceva ce ţi se pare
neautentic. Cel mai adesea, nu trebuie decât să înlături impedimentele
inconştiente care îţi scurtcircuitează abilitatea naturală de a comunica
expresiv.

Sursa: Deb Gottesman, Buzz Mauro, Cum să vorbeşti în public folosind


trucurile actorilor, Editura Antet, Bucureşti, p. 14-19; 91-96