Alex Țibu

Masteri an I, Regie documentar

Istoria filmului documentar

F is for fake

Filmul începe cu un montaj rapid care stabilește tonul și ritmul a ceea ce urmează să
vedem. Îmbrăcat ca un magician, Welles face un truc pentru un băiețel. Decupajul se
potrivește perfect cu tehnica pe care un magician o folosește pentru a distrage atenția celui
care privește. Welles transformă o cheie într-o monedă.
F is for fake​ decurge pentru o bună perioadă de timp - după acel prolog în care
Welles ne avertizează că ceea ce vom vedea va fi adevărul, ceea ce este într-un fel o
șarlatanie - ca un documentar despre Elmyr de Hory un emigrant ungur care a devenit
cunoscut pentru talentul său unic de a replica picturile unor artiști precum Picasso, Renoir sau
Matisse. În începutul filmului aflăm cum Elmyr a reușit se păcălească atât colecționari cât și
critici de artă că tablourile sale sunt într-adevăr originale.
Prin folosirea unor cadre pe care Welles le-a refilmat special pentru acest film -cadre
bazate care a spus-o la radio în 1939,​ Războiul lumilor​, unde el însuși a acționat precum un
șarlatan - arată apropierea sa față de acest personaj, Elmyr. Pe măsura ce povestea evoluează
un nou personaj apare, un alt șarlatan pe nume Clifford Irving, un scriitor(în același timp
omul care-i scria biografia lui Elmyr) care este acuzat că a scos o biografie a lui Howard
Hughes plină de interviuri false. Așadar, filmul documentează, sub atenta îndrumare a lui
Orson Welles care este și personaj (poate chiar personajul principal), arta șarlataniei.
Întrebarea pe care regizorul o propune spre dezbate în decursul filmului este :(analizând
evoluția vieții celor două personaje plus a vieții sale) Care este granița dintre un impostor și
un artist?
F is for Fake​ este un film eseu în care regizorul arată pe măsură ce descoperim
înșelătoriile celor două personaje propriile sale înșelătorii din timpul carierei sale. Welles
folosește cadre foarte scurte pentru a distrage și dezorienta, filmul fiind în același timp și un
experiment vizual care-l face pe cel care privește să se chinuie să găsească cheia de citire pe
care regizorul o ascunde printre cadre și prin schimbarea constantă a registrului de povestire.
Cheia este însă de negăsit fiindcă, ne dezvălui regizorul omniscient, fiindcă la finalul
filmului acesta ne mărturisește cu naturalețea cu care Elmyr face copiile lui Picasso că ne-a
mințit tot filmul, însă ne lasă cu impresia că nu asta este important, ci experiența pe care o are
omul în timpul consumării unui act artistic. Prin modul în care alege să termine filmul Welles
răspunde la întrebare și îi legitimează pe șarlatani ca fiind artiști adevărați, mai ales dacă
aceștia reușesc să-ți fure atenția.