1.

ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA CIMITIRULUI

Localitatea Săpânţa este situată în județul Maramureş, la poalele munților Gutâi, la

confluența râului Săpânţa cu Tisa, la 18 km de Sighetul Marmaţiei. În prezent are aproximativ
3300 locuitori.
Localnici din Săpânţa sunt cunoscuți în zonă pentru obiectele artizanale ce sunt
produse aici, pentru costumele populare și cergile realizate. Însă Săpânţa a devenit cu
adevărat cunoscută în România și în străinatate datorită Cimitirului Vesel din localitate.
Cimitirul Vesel este un cimitir din localitatea Săpânţa, judeţul Maramureş, faimos
pentru crucile mormintelor viu colorate, picturile naive reprezentând scene din viaţa şi ocupaţia
persoanelor înhumate. Pe unele cruci există chiar versuri în care sunt amintite, deseori cu
nuanţe umoristice, persoanele respective.
Ineditul acestui cimitir este diferenţierea faţă de majoritatea culturilor popoarelor, care
consideră moartea ca un eveniment foarte solemn. Uneori, caracterul aparte a acestui cimitir
a fost pusă în legătură cu cultura dacilor, a căror filosofie era bazată pe nemurire şi pe
consideraţia că moartea era un motiv de bucurie, persoana respectivă ajungând întro altă
viaţă, mai bună.
Cimitirul îşi are originea în câteva cruci sculptate de Stan Ioan Pătraş. Astfel, în 1935,
Pătraş a sculptat primul epitaf, iar din anii 1960 încoace, întreg cimitirul a fost populat cu circa
800 astfel de cruci, sculptate din lemn de stejar, devenind un muzeu în aer liber de natură
unică şi o atracţie turistică.
Vestitul cimitir se află în centrul comunei, la biserica parohială. Cimitirul are peste 800
de cruci. Specificul acestui cimitir constă în crucile sale, sculptate în lemn de stejar, pictate și
versificate prin încrustare. Culoarea aleasă de Stan Ioan Pătraș este albastrul. Această
culoare a fost numită "albastru de Săpânța" și este puțin diferită de albastrul de Voroneț.
Cele mai multe epitafuri sunt scurte, în general fiind alcătuite dintr-un număr de versuri
care diferă între 7 și 17. Sunt însă și câteva ale căror cuprins se întinde și pe versoul crucii și
la acestea numărul versurilor se dublează. Versurile sunt simple, spontane și scrise în grai
maramureșean, de multe ori gramatica fiind neglijată. Fiecare cuprinde în câteva versuri
numele și ceea ce a fost esențial în viața celui de sub cruce.În toamna anului 2008 parohul
ortodox din Săpânţa a iniţiat lucrări de modificare a bisericii din Cimitirul Vesel, edificiu ridicat
în anul 1886 de parohia greco-catolică din localitate. Lucrările aveau în vedere demolarea
turnului neogotic al bisericii, construirea a cinci turnuri noi şi vopsirea lăcaşului în culoare
albastră "pentru a da autenticitate comunei".
În data de 29 aprilie 2009 a fost pusă în executare hotărârea judecătorească de oprire
a lucrărilor şi de evacuare a parohiei ortodoxe, la cererea parohiei greco-catolice, care

1
revendică lăcaşul de cult şi care reclamă intenţia ştergerii caracterului catolic al edificiului, iar
aceasta cu fonduri de la Ministerul Culturii şi Cultelor.

Foto 1 Cimitirul Vesel Foto 2. Biserica cimitirului

1.1 Riturile de înmormântare şi starea de veselie

Riturile de înmormântare fac apel la o serie de artefacte cu valoare rituală (şi estetică),
astfel sunt versurile şi crucile din Cimitirul Vesel din Săpânţa. Aceste rânduri sunt justificate
de interesul nostru pentru acest obicei, suscitat de lecturi şi concretizat într-un studiu ce stă
să apară.
Cred că Săpânţa îşi
datorează renumele
curiozităţii. Această bizară
combinaţie de ironie şi
amărăciune, de seninătate şi
groază, pare a fi cel mai mare
paradox al riturilor de trecere,
la români dar nu numai,
pentru ochiul nostru străin de
înţelepciune. Se pare că
mintea noastră nu mai poate
concepe ceea ce a simţit
dintotdeauna, şi anume
naturaleţea produselor ei.
Foto 3. Exemple de picturi.

2
 Astfel că acest aspect al dualităţii îl vom despica puţin în cele ce urmează.
Putem încerca explicaţii din diferite perspective. O să ofer doar câteva posibile
explicaţii ale împletirii dintre tristeţe şi veselie în riturle funerare, pe care le-am luat în
considerare ca fiind mai interesante, bineînţeles, sub influenţa ultimelor lecturi, neavând nici
măcar pretenţia de a fi la obiect.
Necesitatea agregării individului la lumea de dincolo. Lumea de dincolo este văzută a
fi similară cu a noastră (având aceeaşi organizare: pe clanuri, familii, clase, meserii) doar că
mai plăcută. Tristeţea separării trebuie înlocuită cu bucuria unui "mai bine". Funeraliile nu
conţin numai elemente ce facilitează separarea, ci şi o serie importantă de elemente pentru
agregarea mortului în lumea cealaltă şi facilitarea călătoriei până acolo, consideră Van
Gennep. Aici ar putea fi incluse obiceiurile de tip logodnă sau nuntă a mortului în care
înmormântarea este sărbătorită, asemenea unei nunţi.
Foarte asemănătoare cu cea anterioară este explicaţia referitoare la accederea în
sânul zeului, deci agregarea la lumea divină.
O întâlnim la creştinism, de unde dispreţul pentru această lume, al cărei prinţ este
diavolul, la egipteni, la daci: "ei nu
dispreţuiau moartea ca romanii şi
grecii cei viteji: o iubeau şi o
căutau pe toate căile cinstite" (N.
Iorga).

Foto 4. Cruce veche

Cât despre viziunea creştină a secolelor XIV-XV, iată două imagini crude: Pe de-o
parte, de contemptu mundi: "Este cu adevărat o nenorocire să trăieşti pe pământ...să mănânci,
să bei, să veghezi, să dormi, să te odihneşti, să munceşti, să fii supus tuturor necesităţilor
naturii, acestea sunt într-adevăr o mare mizerie şi o mare mâhnire pentru omul pios care ar
vrea să se desprindă de bunurile pământeşti şi să se elibereze de orice păcat..." (Imitatio
Christi, Thomas a Kempis)
Pe de altă parte, discursul macabru: "Cel pe care ieri îl găseam plăcut, acum întins,
îmi stârneşte groaza. Ceea ce ieri era ca un mădular de-al meu, îl văd de-acum încolo ca pe
un străin [...] Prietenia mă împinge să mă apropii de cadavrul lui fetid, dar mă împiedică
putreziciunea şi viermii...unde-i este chipul său binevoitor? Îl văd deja întunecat. Unde-i sunt

3
ochii frumoşi, atât de schimbători? Iată-i în putrefacţie. Pletele-i formau un fel de podoabă. A
dispărut..." (Despre răbdare, Ioan Hrisostomul)
În esenţă nu este vorba de nici o contradicţie, între aceste două puncte de vedere, aşa
cum am avut eu impresia la prima citire, decât dacă considerăm că a iubi moartea presupune
a urî viaţa şi invers, numai că în timp ce practicile "păgâne" ne arată că şi la una şi la alta ne
putem raporta atât cu tristeţe cât şi cu bucurie, creştinii Europei secolelor XIV - XV le
dispreţuiesc pe amândouă.
Identitatea individ - totem, antropofagia, consumare rituală a mortului, similară cu cea
a totemului poate fi o explicaţie a naturaleţei cu care ne trimitem morţii pe lumea cealaltă, cu
certitudinea că nu dispar, ci chiar se vor întoarce. De aici derivă riturile de reînviere a celor
morţi, pentru popoarele care credeau în reîncarnare şi cu toate că nu ne oferă o explicaţie
directă a fenomenului de la care am pornit, o să adaug un citat care mie îmi place în mod
deosebit pentru cât de şocant pare, şi cât de natural este scris: "Şi aşa cum, în vremuri
vechi, membrii unui clan totemic par a se fi hrănit în mod regulat (totuşi nu exclusiv, sau
poate chiar nu în primul rând) cu animalul sau planta totemică, tot astfel, se pare că în
timpuri îndepărtate se mâncau în mod regulat între ei [...] dacă ar fi să ne încredem în cele
câteva indicii risipite oferite de obiceiuri şi de legende şi care constituie singura dovadă pe
care ne putem sprijini, bărbaţii şi femeile unui clan totemic, contrar dispreţului faţă de aceste
practici în secolele recente, trăiau împreună, mâncau totemul lor şi îşi devorau reciproc
cadavrele. Pe parcursul unei astfel de stări a lucrurilor, nu exista o demarcaţie clară între om
şi totemul său [...] şi dacă se obişnuia să se încerce resuscitarea şi a unuia şi a altuia, este
foarte posibil să nu fi fost, la începuturi, decât pentru a-i mânca din nou." (Creanga de Aur,
Frazer) .
Simpla valoare estetică a artefactelor pare a fi o explicaţie destul de puternică, cel puţin
pentru un fenomenul apărut în Săpânţa. Obiceiul epitafurilor vesele este unul relativ recent
(aprox. 1935), iar obiceiul de înmormântare nu a suferit alte modificări, în afară de cele
caracteristice vremurilor (deritualizarea, pierderea simbolisticii, etc.). Întrebarea care ne-am
pus-o a fost de ce totuşi a apărut şi s-a menţinut acest obicei. Prima presupunere a fost aceea
evidentă, şi în esenţă fără o prea mare valoare explicativă: obiceiul este un mecanism defensiv
pentru o întreagă comunitate. Poate asta şi este, dar la nivel conştient, raţiunile estetice şi
(mai ales) economice par să primeze pentru această comunitate, în ceea ce priveşte
epitafurile vesele. Raţiuni economice deoarece cimitirul este un punct de atracţie turistic
profitabil, şi importanţa dată de săteni acestora nu este deloc neglijabilă. Desigur, nu putem
ignora contextul apariţiei obiceiului, personalitatea carismatică a iniţiatorului şi mai ales
prezenţa unor motive decorative atât de frecvente în alte produse culturale ale zonei, ce permit
o identificare puternică a grupului cu acest produs cultural, ce este văzut ca absolut
reprezentativ pentru comunitate. Pe de altă parte, epitafurile vesele au acelaşi rol ca oricare

4
epitaf: de aducere aminte... este oricum mult mai salubru decât a-ţi îngropa în curte morţii sau
a le păstra craniul ca dovadă a continuităţii, dar este oare la fel de eficient? Dar să lăsăm
umorul negru săpânţenilor. Schimbarea ce s-a produs în Săpânţa pare a fi pe de-o parte
izvorâtă dintr-o viziune senină asupra morţii, mai veche decât noi, şi totuşi nu îi regăsim
valoarea rituală, ci doar una estetică şi economică.
Schimbarea este o puternică forţă de menţinere şi invers, astfel asigurându-se
paradoxul dinamicii a ceea ce este văzut prin excelenţă static: cultura, "software-ul mental".
Fărâmele de vechime ce le mai respirăm pe alocuri nu scapă nici ele marii "treceri", a
oamenilor şi a timpurilor.

1.4 Crucea de la lemn la artă

Din 1935 şi până la moartea sa, în 1977, Stan Ioan Pătraş a creat aproximativ 700 de
cruci, propulsând acest cimitir la rangul la care este apreciat astăzi – un obiectiv turistic de
interes internaţional.
Lemnul folosit pentru cioplirea crucilor este în mod exclusiv cel de stejar. După tăiere,
este prelucrat şi lăsat la uscat timp de 4-5 ani. Abia după această periodă de uscare, care are
rolul de a-i oferi crucii o viaţă mult mai lungă, se începe sculptarea propriu-zisă.
După moartea sa, meşteşugul a fost preluat şi păstrat cu sfinţenie de Dumitru Pop
Tincu, ucenicul lui.
Modelul crucilor este gândit în totalitate de Dumitru Pop Tincu. Acesta intră în cimitir
şi concepe identitatea fiecărei cruci în funcţie de locul unde trebuie amplasată, de rândul pe
care urmează să fie aşezată, dar mai ales de felul în care Dumitru Pop Tincu l-a cunoscut pe
cel trecut în nefiinţă.
Altfel spus, modelul crucilor din Cimitirul Vesel din Săpânța este inspirat de traiul celui
decedat.
Culorile în Cimitirul Vesel din Săpânța sunt intense şi luminoase. Pe toate crucile,
fără excepție, întâlnim fondul albastru. Este o culoare specifică zonei, moştenită de la o
generaţie la alta, numită “Albastru de Săpânţa”. Alte culori predominante sunt roşu, galben,
verde şi negru, culori ce se integrează perfect în simbolistica maramureşeană: roşu – pasiune;
galben – fertilitate; verde – viaţă; negru – moarte.
Modul de obţinere a acestor culori este păstrat în mare taină de Dumitru Pop
Tincu: „Fiecare meşter are secretul lui. Aici, dacă nu ai secrete, înseamnă că nu lucri.”
„Această meserie are un secret al ei.” Dumitru Pop Tincu preferă să nu-l vândă, ci
să-l dea mai departe unei singure persoane, la fel cum a făcut cu el Stan Ioan Pătraş.

5
 Ucenicul său, pe care a început deja să-l pregătească, va avea marea responsabilitate
de a fi singurul care să ducă mai departe acest meşteşug unic, cu tot cu tainele lui.

Foto 5 si 6: Exemple de modele sculptate

1.3 Exemple de epitafe

Faima Cimitirului Vesel de la Săpânța a depășit de mult granițele țării noastre, cimitirul
fiind cunoscut în toată lumea pentru crucile viu colorate și mesajele amuzante care descriu
viața defuncților. Pentru că ne place modul în care săpânțenii privesc moartea și pasiunea cu
care au ridicat la rang de artă simple cruci de morminte, am făcut o selecție cu cele mai
amuzante mesaje inscripționate în Cimitirul Vesel.
,,Sub această cruce grea, zace biată soacră-mea, trei zile de mai trăia zăceam eu
și cetea ea. Voi care treceți pă aici încercați să n-o treziți că acasă dacă vine iară-i cu
gura pă mine, da așa eu m-oi purta că-napoi n-a înturna. Stai aicea, dragă soacră-mea”.
,,Dragă Ancuță ia aminte, fi deșteaptă, fi cuminte. Să-mi aduci la mormânt flori
de sute și mii de ori! Iar acum vă las pe toți, frate, soră și nepoți! Eu vă las pe toți cu
bine și să nu uitați de mine!”
“Ardă-te focu’ taxiu, ce-ai venit de la Sibiu, cât e Țara Românească n-a fost loc
ca să oprească numa’ lângă casa noastră pe mine să mă lovească. Părinții rău să-I
necăjească, de nimic nu-i așa dor mare ca cuconu când îți moare nici nu este supărare,
ca cucoana când îți moare părinții cât or trăi ei pe mine mor jeli.”

6
 Bibliografie:
Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere , Ed. Polirom, Iaşi, 1909/1998.
Frazer, James George, Creanga de Aur, Vol I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980
Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985
Delumeau, Jean, Păcatul şi Frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII), Vol.I,
Ed. Polirom, Iaşi, 1983/1997
Thomas, Louis-Vincent, Rites de Mort: pour la Paix des Vivants, Fayard, Paris, 1985 Vovelle,
Michel, L'Heure du Grand Passage. Chronique de la Mort, Gallimard, Paris 1993.