Cultura se referă, în sens larg, la orice patternuri umane de răspunsuri învățate,

astfel spus, la orice a adăugat omul mediului natural. În sensul cel mai restrâns, cultura
este adesea înțeleasă ca referindu-se mai ales la valori estetice. În sensul psihologic cel
mai răspândit, cultura unei țări este reprezentată de valori, norme și axiome
psihosociale mai generale.
În viziunea lui Hofstede, mediul cultural al unei țări poate fi descris prin prisma a
cinci dimensiuni fundamentale, aplicabile la nivel de țară/cultură, nu la nivel de individ,
și anume: distanță mare față de putere/distanță mică față de putere,
colectivism/individualism, feminitate/masculinitate, evitarea/angajarea incertitudinii,
orientarea pe termen lung/orientarea pe termen scurt.
Conform modelului lui Hofstede, distanța față de putere arată măsura în care
salariații cu putere mai mică din instituțiile și organizațiile unei țări (executanții)
așteaptă și acceptă ca puterea să fie inegal distribuită.

Studiile arată că România se situează în cazul distanței mari față de putere,

situație în care:

 părintele nu încurajează independența copilului, pretinde supunere absolută;

 relația profesor – elev perpetuează o anume inegalitate, elevul vorbește doar când
este invitat, respectă totdeauna profesorul; în clasă se așteaptă ca toate initiațivele
să provină de la profesori; profesorii sunt ca niște “guru” care transferă elevilor
învățătura personală; în relaţia profesor – elev, inegalitatea se perpetuează
constant iar elevii, chiar dacă ating un nivel educaţional înalt, rămân dependenţi
de profesori.
 în cadrul organizațional, managerii se consideră superiori executanților, puterea
este centralizată, sunt diferențe foarte mari între salarii; puterea se bazează pe
familie sau pe prieteni, pe charisma și abilitatea de a folosi forța; cei de la putere
au avantaje; teoriile de management native se concentrează asupra rolului
managerilor.

Dupa părerea lui Hofstede, o cultură individualistă pune accent pe realizările și

drepturile individuale, care trebuie gândite și susținute autonom. Într-o cultură
individualistă, individul își exprimă propriile dorințe și scopuri. În schimb, într-o
cultură colectivistă, comportamentul individului este influențat de poziția sa într-un

1
grup, adesea cel familial, fără ca acesta să fie unicul, individul exprimându-și adesea
dorințele și scopurile în formă agreată de colectivitate. Individualismul este adesea
asociat cu competiția, unicitatea, inovarea și responsabilitatea, în timp ce
colectivismul este asociat mai ales cu armonia și consensul. Termenul individualism
nu se referă aici la egoism, așa cum tindem să-l utilizăm în limbajul comun, ci la
autonomie și independență.

România este încadrată în mulțimea țărilor cu o cultură colectivistă, fără a avea

însă un grad de colectivism extrem de ridicat, prin urmare există o tendință de
echilibru între individualism și colectivism, cu un accent însă ferm pe colectivism.
Mentalitatea românească de tip colectivist consideră că:

 resursele sunt limitate și că aceste puține resurse moștenite trebuie distribuite în

așa fel încât să obțină cât mai multe, în detrimentul celorlalți și exclude posibilitatea

multiplicării resurselor de către fiecare individ; a tinde spre armonia socială este o

virtute; cuvântul „nu” se foloseste extrem de rar, nu se exprimă opinii personale ci

numai ale grupului; loialitatea față de grup este un element esențial, familia finanțează
studiile universitare ale tânărului; comunicarea în interiorul grupului este
intensă; delictul conduce la rușine și la pierderea onoarei pentru sine și pentru grup;
deciziile de angajare și de promovare iau în considerare grupul de interese al
funcționarului; relația este mai importantă decat sarcina; relația patron-salariat este
percepută în termeni morali, ca o legătură de familie.

 educația are scopul de a pregăti persoana cum să facă lucrurile pentru a se

integra social; copiii învață să gândească în termeni „noi”; scopul educației este de a
învăța cum să te comporți; diploma condiționează accesul într-un grup cu statut
superior. S-a constatat că în țara noastră, pe anumite segmente, există deja niveluri
înalte de individualism, mai ales în rândul tinerilor, probabil sub influența culturii
occidentale cu care aceștia se identifică. Poate că populația tânără din România, elevii
și studenții care au deja un profil de individualist/autonom/independent va schimba
profilul țării/culturii în viitor.

2
 În opinia lui Hofstede, o cultură masculină promovează eroismul, realizarea
socială, succesul și recompensa materială, în timp ce o cultură feminină este concesuală,
adică bazată pe cooperare, modestie, calitatea vieții și grija față de cei slabi.
României îi este atribuită o cultură caracterizată de feminitate, fără ca aceasta să fie
însă accentuată. Tipice pentru acest gen de cultură în societatea românească sunt
oglindite destul de des situațiile în care atât bărbaților, cât și femeilor li se permite să fie
sensibili și să fie preocupați de relații; în familie, atât tații cât și mamele se preocupă de
fapte și de sentimente; valorile dominante în societate sunt grija pentru ceilalți și
perseverența; sunt importanți oamenii și relațiile cordiale.
 eșecul la școală este considerat doar un accident minor; elevul standard este cel
mediu; este apreciată foarte mult atitudinea prietenoasă a profesorilor; băieții și fetele
studiază domenii asemănătoare; copiii sunt orientați spre modestie și solidaritate.
 managerii folosesc intuiția și caută consensul; rezolvarea conflictelor se face prin
compromis și negociere; se pune accent pe egalitate, solidaritate și calitatea condițiilor de
muncă.
Dacă e să discutăm despre evitarea/angajarea incertitudinii, acest indice se referă la
modul în care culturile se raportează la incertitudinea asupra viitorului, la acele situații
noi și neprevăzute. România se plasează în categoria țărilor cu un grad mare de evitare
a incertitudinii:
 unii români au dificultăți în a face față unor situații ambigue și opiniilor contrare
ale altora. Dacă luăm în considerație gradul scăzut de individualism, membrii societății
nu pot tolera opinii minoritare. În general, oamenii din astfel de culturi se simt mai
confortabil în situații de consens general. În timpuri care generează anxietate, cum sunt
alegerile, amenințări contra securității și siguranței, sau în fața necesității de a accepta
ceva nou, necunoscut cum este tehnologia avansată sau existența unui partid minoritar,
populația reacționează negativ și emoțional și se opune acceptării.
 în ceea ce priveşte educaţia, în culturile care evită puternic incertitudinea,
profesorul trebuie să aibă răspuns la orice întrebare; elevii nu pot contrazice/
argumenta în sens contrariu; sunt preferate programele analitice fixate şi se caută
răspunsurile corecte şi validate.

Orientarea în timp se referă la o cultură bazată pe tradiție, pe aspecte prezente pe

termen scurt sau percepute ca dezirabile pentru viitor. România poate fi considerată o

3
țară cu o orientare pe termen scurt, cu o cultură conservatoare, mai puțin deschisă
spre schimbare:

 în societate există respect pentru tradiții; respect pentru obligații sociale și status

indiferent de preț; există presiune socială pentru “a ține pasul cu tinerețea” chiar dacă
aceasta înseamnă foarte multă cheltuială; există cotă mică de economisire, bani puțini
pentru investiții; se așteaptă rezultate rapide; există preocupare pentru posesia
Adevărului.

4
Bibliografie

1. Abrudan, I. (1999). Premise şi repere ale culturii manageriale româneşti.

Cluj-Napoca: Editura Dacia.

2. Hofstede, G. (1996). Managementul structurilor multiculturale. București: Editura

Economică.

3. Lungescu, D. (2004). Distanţa faţă de putere şi organizaţia românească în Noi

oportunităţi de afaceri în contextul lărgirii Uniunii Europene / New Business

Opportunities in the context of EU Enlargement. Cluj-Napoca: Editura Risoprint.

4. Mereuţă, C. (coord.) (1998). Culturi organizaţionale în spaţiul românesc. Valori şi

profiluri dominante. Bucureşti: Editura Fiman.

5. Voinea, M. (curs). Educație interculturală. Brașov: Universitatea Transilvania.

5
6. Zaiţ, D. (2002). Management intercultural. Valorizarea diferenţelor culturale.

București: Editura Economică.