Istoria Germaniei

Slide 1

• Iosef Fleckenstein (născut la 18. Februar 1919 și decedat la 4. November

2004) a fost un istoric german, specializat în istorie medie timpurie și
târzie. A predat ca profesor de istorie în Frankfurt și Freiburg și a condus
între anii 1971 și 1987 Institutul de Istorie Max Planck.

Slide 2
Trecerea statului franc de la dinastia Merovingiană la dinastia Carolingiană, precum și
consecințele pe care le are această transformare în epocă, incluzând aici și modificarea de
percepție a societății asupra puterii regale, care capătă un caracter sacru, divin, constituie
subiectul central, sintetizat, bine-nțeles, în linii generale, al acestui capitol.

Slide 3

Monarhia de drept divin”

• În primul fragment, Fleckenstein prezintă ascensiunea Merovingienilor, care în
„calitate de duci și de majordomi ai Austrasiei, au ajuns în vârful aristocrației france,
iar în anul 687 au reușit să-și extindă atribuțiile de majordom asupra întregului stat
franc.” Astfel, pe fondul de nemulțumire generalizată a societății, Pepin hotărăște, în
anul 751, să întreprindă acțiunea de detronare a dinastiei Merovingiene. Acesta se
asigură în vederea luării unor măsuri de siguranță, prima dintre aceste măsuri fiind
obținerea acordului poporului în cadrul unei adunări generale. A doua a fost aceea de
a avea sprijinul papei, de a cărui susținere va beneficia. Astfel, „întrebat oficial cu
privire la poziția sa , papa a invocat oficial vechea idee augustiniană, potrivit căreia
este în interesul ordinii universale, care nu trebuie tulburată, ca nu cel fără putere
politică, așadar nu un Merovingian, ci cel cu putere, un Carolingian, să fie rege”.
Astfel, că pe la sfârșitul anului 751, Pepin a fost ales rege „după obiceiul francilor ”
(secundum morem Francorum), iar apoi a fost uns de către episcopi franci, probabil
sub conducerea lui Bonifaciu. Pepin devenea astfel primul rege franc încoronat în
acest fel. Astfel, au avut loc două acțiuni, alegerea, atribuție a poporului franc, și
ungerea, care pe lângă faptul că se realizase pentru prima dată în istoria francilor, era
realizată și într-un mod cu totul inovativ, Pepin fiind uns de două ori, atât de
episcopii franci, cât și de către papa Ștefan al II-lea. Papa va repeta ungerea și în cazul
celor doi fii ai săi, Carol cel Mare și Carloman, cărora le va fi acordată și o nouă
titulatură, care va fi purtată de toți regii evului mediu. Astfel, formula simplă de rex
 sau rex Francorum , este înlocuită cu gratia Dei rex (Francorum) =din mila lui
Dumnezeu, rege (al francilor).

• Se vede, așadar, că schimbarea de domnie din anul 751 a fost o schimbare

fundamentală: odată cu înlocuirea Merovingienilor de către Carolingieni a luat
naștere o nouă formă a regalității, care a dăinuit până târziu în epoca modernă-așa-
numita monarhie de drept divin.

Slide 4

Curtea regală și slujbele regale

• În ceea ce privește al doilea paragraf, Joseph Fleckenstein încearcă să

surprindă raportul dintre puterea regală și celelalte instituții ale statului.
Astfel, el susține că ideologia monarhiei de drept divin a oferit regelui o
superioritate teoretică în raport cu aristocrația, în mod practic, însă, cele
două puteri depinzând una de cealaltă. Putem afirma deci că ambele
părți se supuneau acelorași legi, motiv pentru care monarhiile medievale
nu au reușit niciodată să fie absolutiste.

• Printre prerogativele cele mai de seamă ale regelui se numără faptul că

acesta trebuia să „umble neîncetat prin stat , judecând, acordând
protecție, ordonând și pedepsind, recompensând și dăruind, căci un rege
bun trebuia să fie întotdeauna și generos.” Astfel, el era în același timp
dependent de supușii săi, de oamenii care, în absența sa, erau
responsabili de asigurarea ordinii și a dreptății. Aceștia constituiau curtea
regală, care se va afla în centrul puterii și care era formată dintr-un grup
schimbător de mari nobili, care făceau parte din curte doar temporar,
precum și dintr-un al doilea grup, mai restrâns, format dintr-un cerc de
persoane cu componență constantă, aflat în jurul regelui și compus din
deținătorii așa numitelor slujbe de la curte și din servitorii regelui.
Aceștia din urmă sunt cei pe care izvoarele îi amintesc, de obicei, cu
termenul de aulici și de palatini. În ceea ce privește denumirile slujbelor
mai vechi, aceste denumiri își au clar originea în nevoile casei, cu excepția
slujbei de majordom. Printre cele mai vechi și importante slujbe
domestice s-au numărat: șambelanul, stolnicul de mâncare, paharnicul
de băutură, mareșalul de cai și grajdiuri. Cu timpul, începând cu domnia
lui Carol cel Mare, se produce o creștere a prerogativelor în cazul acestor
dregătorii. Astfel, șambelanul, aflat în vârful ierarhiei, a devenit un fel de
 administrator al averii regale, mareșalul a căpătat tot mai multă putere în
domeniul militar (deja sub Carol cel Mare apare de mai multe ori în
postura de conducător al armatei. În mod similar stau lucrurile și cu
stolnicul și cu paharnicul, fără ca, de această dată, să se poată preciza în
ce sens anume au fost lărgite competențele lor. Sub Ottoni li s-au
adăugat, la un nivel superior slujbelor de curte, slujbele imperiale. Astfel,
sub Otto cel Mare apar pentru prima dată cei patru reprezentanți
principali ai aristocrației imperiale, patru duci, în calitate de șambelan,
stolnic, paharnic și mareșal. Comparativ cu aceste slujbe importante ,
cele precum spatarius, purtătorul de spadă, sau ostiarius, ușierul, apoi
maestrul de ceremonii, joacă doar un rol secundar. Desigur, că și acestea
au suferit schimbări importante. Se observă astfel că îndată ce aceste
slujbe ajung în posesia marilor aristocrați, apare, de regulă, tendința de
a-i suprima caracterul de slujbă, fenomen cu o mare importanță asupra
dezvoltării concepției despre stat.

• Odată cu trecerea la monarhia de drept divin, legăturile dintre regalitate

și biserică se vor consolida, consolidare care se reflectă fidel în formarea
și crearea unei instituții , organizate de Carolingieni, și anume așa-
numita capelă a curții, pe care o întâlnim începând cu Pepin și care
grupează clerul de la curte sub conducerea unui capelan superior,
devenit apoi mare capelan. Un element nou și hotărâtor este transferul
de atribuții și rolul pe care îl vor juca în continuare , capelanii, modificare
adusă de Carol cel Mare. Astfel, dacă documentele Merovingienilor erau
scrise de așa –numiții referendari, de regulă laici, documentele
Carolingienilor ca și ale urmașilor lor erau întocmite doar de către clerici
în capelă. Se poate susține astfel că legătura cu cultura antică , precum
și cunoașterea scrierii și a limbii latine se va limita la cler.

Slide 5

Capitolul VI
Imperiul lui Carol cel Mare şi unitatea europeană
Prezentare generală

Carol cel Mare, fiul cel vârstnic al lui Pepin, a ajuns la domnie spre
sfârşitul anului 768 după ce tatăl său moare, şi a domnit timp de 46 de ani. Când
acesta a preluat satul franc acesta era deja o putere europeană, pe care acesta o
va dezvolta atât pe plan extern cât şi pe plan intern, devenind un simbol al
unităţii europene.
Deşi nu se poate vorbi de o echivalenţă între statul franc şi Europa sau
Occident, totuşi într-o primă etapă acestea aproape au coincis, ponderea francă
fiind foarte mare. Imperiul carolingian a influenţat statele mai mici (ango-
saxone şi cele ale vizigoţilor) şi în cadrul lui au luat naştere cele mai mari
popoare europene.
Carol cel Mare a pus bazele unităţii europene în cadrul statului franc şi a
ideii de Europa care a dăinuit şi după destrămarea imperiului, influenţele
carolingiene constituind un catalizator în procesul de constituire al statelor
naţionale ce s-au format din acesta.

Slide 6

1. De la Regnum Francorum la Imperium

Principale puncte de referinţă în domnia lui Carol cel Mare, ce se şi ca

etape de constituire ale Imperiul carolingian au fost:
- în 771 (după 3 ani de domnie împreună cu fratele său mai tânăr
Carloman) devine unic stăpânitor;
- în 774 statul longobard este încorporat în statul franc, iar Carol cel
Mare se numeşte pe sine „rege al francilor şi longobarzilor şi patriciu
al romanilor”, unind regalitatea longobardă cu cea francă şi cu
patriciatul, deci cu dominaţia protectoare asupra Romei.
- în 788 anexează Bavaria la Statul franc şi înlătură ultimul duce tribal;
- în anul 800 Carol cel Mare este încoronat împărat, (fiind aliat cu papa
ce dorea să se elibereze de dominaţia bizantină şi care i-a transferat lui
Carol drepturi depline de „patriciu roman”).

Slide 7
2. Încoronarea ca împărat şi imperiul ui Carol cel Mare

Imperiul lui Carol cel Mare se constituie ca un imperiu nou alături de cel
vechi Imperium Romanum, Iar Carol îşi ia titulatura de „Karolus serenissimus
augustus a Deo coronatus magnus et pacificus imperator Romanum gubernans
imperiurn qui et per misericordiam Dei rex Francorum et Langobardo- rum»
(«Carol, preamilostiv, măreţ, încoronat de Dumnezeu, împărat mare şi
pacificator, care guvernează Imperiul roman şi care din mila lui Dumenezeu este
şi rege al francilor şi longobarzilor») Din titulatura sa subliniem formula «a Deo
coronatus» y deoarece ea înseamnă că puterea imperială a lui Carol vine de la
Dumnezeu.
Între cele două imperii a existat o rivalitate iar după tratative dificile, în
812 s-a ajuns la o înţelegere şi la o delimitare: instituţia imperială bizantină s-a
repliat spre Est, iar instituţia imperială a lui Carol spre Vest. Învăţaţii de la curte
îl glorificau pe Carol cu titlul de „pater Europae”.

Slide 8

3. Relaţia dintre regalitate şi imperiu ca instituţii politice.

Într-o prima etapă, instituţia imperială şi cea regală erau legate una de cea
altă numai prin persoana lui Carol cel Mare. Funcţia de rege, conform
obiceiurilor france, trebuia împărţită, în timp ce cea imperială era considerat
unică, indivizibilă.
Când s-a pus problema succesiunii, în 806, Carol a împărţit domnia între
cei 3 fii ai săi (are erau regi), (Divizio regnorum) fără a lua vre-o decizie cu
privire la rangul de împărat. După moarte a 2 fii, în 813, problema diviziunii nu
se mai pune, fiind încoronat Ludovic cel Pios (unicul fiu rămas în viaţă). Mai
târziu se va încerca de asemenea să se realizeze o sinteză între ideea de unitate şi
principiul diviziunii.
Exista o strânsă legătură între imperium (imperiu) şi eclesia (biserică), ce
erau legate de principiul diviziunii (imperiu) şi de cel al unităţii (biserica),
principii ce constituiau bazele succesiunii.
Ludovic cel Pios a încercat printr-o lege de organizare a statului, aşa-
numita Ordinatio imperii din anul 817, să introducă o nouă reglementare, cu
intenţia declarată de a asigura unitatea statului prin schimbarea dreptului de
succesiune la tron pledând în interesul unităţii statului, argumentul fiind că
unitas imperii (unitatea imperiului) corespunde unitas ecclesiae (unitatea
bisericii).
 Împărăteasa Judith, soţia lui Ludovic cel Pios, l-a convins pe acesta să
revoce Ordinatio imperii, ceea ce a dus la reaprinderea luptei politice.
Întreg secolul al IX-lea va sta sub semnul luptei pentru unitatea sau,
dimpotrivă, pentru divizarea statului.

Slide 9

Surse și argumente
• În ceea ce privește sursele folosite de Josef Fleckenstein, acesta apelează, atât la
surse primare, precum Annales regni Francorum, Nota sau Clausula de unctione
Pippini regis, dar și la surse secundare, precum scrierile lui Th. Mayer. Astfel,
Fleckenstein încearcă să aducă, în opinia mea, argumente cât mai obiective
referitoare la istoria Germaniei și a statului franc, prezentând evoluția acestei regiuni
de la ascensiunea Carolingienilor pe tron până la realizarea unității europene sub
Carol cel Mare

Slide 10
 Fleckenstein își propoune, în lucrarea sa, să:

 -prezinte, într-un mod cât mai obiectiv importanța dinastiei Carolingiene, de la

urcarea sa pe tron până la formarea Imperiului Carolingian, sub Carol cel Mare.

 - să aducă în fața istoricilor și a publicului larg o lucrare care să prezinte realitățile

acelei epoci și implicit istoria Germaniei, a cărui naționalitate o reprezintă.

- să prezinte într-un mod cât mai fidel realitățile acelei epoci, cu problemele,
mentalitățile și concepțiile societății, precum și problemele de ordin politic, specifice
perioadei medievale

Personal, consider că Josef Fleckenstein a reușit să-și atingă în mare măsură aceste obiective,
reușind să redea în mod sintetizat și accesibil tuturor cititorilor o istorie cronologică,
esențială pentru cunoașterea trecutului Europei medievale și să puncteze momentele și
evenimentele cu rezonanță și sonoritate din trecutul și memoria Evului mediu.