UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

INSTITUTII POLITICE

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

LECT.UNIV.DR. OANA SARAMET

AN I, SEMESTRUL II

2014
Introducere

Cursul „Institutii politice” continua studiul insitutiilor fundamentale ale dreptului

constitutional, ramura principala a dreptului, nu doar a dreptului public, inceputa a fi studiata
in semestrul I al anul I, prin parcurgerea disciplinei – Drept constitutional. Astfel, daca in
primul semestrul de studiu al acestei ramuri de drept, accentul a fost pus pe explicarea unor
concepte esentiale precum drept constitutional, norma de drept constitutional, izvoare ale
dreptului constitutional, constitutie, cetatenie, drepturile, libertatile si inatoririle fundamentale
ale cetatenilor fiind studiate institutii precum: constitutie, controlul contitutionalitatii legilor,
inclusiv Curtea Constitutionala a Romaniei, cetatenia romana, drepturile, libertatile si
indatoririle fundamentale ale cetatenilor romani, tematica cursului din semestrul II se
concentreaza pe studiul puterii si al modului in care aceasta este organizata, dar si al
institutiilor politico-juridice, precum Parlamentul Romaniei, puterea executiva, inclusiv Seful
de stat, autoritatea judecatoreasca.
Astfel, obiectul cursului de faţă îl constituie analiza unor institutii fundamentale,
politico-juridice ale sistemului de drept romanesc.
Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului de specialitate cu care
studentii au inceput a se familiariza in special in semestrul I al anului I de studii, dar au
posibilitatea de a se familiariza pe parcursul intregului ciclu de invatamant de licenta, pot
prezenta dificultati, mai ales cu ocazia parcurgerii pentru prima data a prezentului suport de
curs. Studierea cu seriorizitate, consecventa si constanta a fiecarei unitati de invatare va
permite fiecarui student familiarizarea cu limbajul specific dreptului constitutional si
institutiilor politice, cu notiunile, conceptele, mecanismele, procedurile si corelatiile dintre
acestea specifice institutiilor din cadrul Institutiilor politice. Studierea cu atentie a institutiilor
politice va permite fiecarui student a intelege inclusiv corelatiile dintre aceste institutii, dintre
aceste noi institutii si cele studiate deja in cursul de Drept constitutional aferent semestrului I,
precum si raporturile stabilite intre acestea atat prin prevederile constitutionale si legale in
vigoare, cat si prin jurisprudenta instantelor de judecata, in special a Curtii Constitutionale a
Romaniei, permitand inclusiv o ancorare in realitatea politico-juridica romaneasca, dar si
europeana, cu precadere in cea specifica puterii politice si organaizarii si functionarii acesteia.
Consideram necesar a sublinia si faptul ca structura unui suport de curs redactat in
tehnologie ID (IFR) permite o analizare punctuala, concreta a institutiilor juridice identificate
in fisa disciplinei in cauza. Insa nu trebuie omis faptul ca inclusiv cursul de Institutii politice
este influentat si de multiplele, diversele si nuantatele interpretări doctrinare, exprimate in
lucrări de specialitate, precum tratate, cursuri universitare, monografii, studii, si nu in ultimul
rand soluţii jurisprudenţiale, inclusiv in comentariile acestora. Or intelegerea si insusirea
corecta a notiunilor, conceptelor si, in final, a institutiilor juridice din cadrul Institutiilor

4
politice presupune o cercetare aprofundata ce se traduce intai de toate printr-o studiere
serioasa si a lucrarilor de specialitate identificate ca surse bibliografice relevante pentru
prezentul suport de curs.

Obiectivele cursului
Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul
de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp
corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este
diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este
necesară stăpânirea în parte a fiecărei sursă de cunoaştere pentru corelarea acesteia
cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul
însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei
analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.
Obiectivele cursului, generale si specifice, constau, în principal, în:
• studentul să cunoască i să în eleagă noţiunile de bază ale institutiilor politice;
• studentul să- i dezvolte abilităţile de a aplica corect cuno tinţele teoretice
acumulate pentru soluţionarea problememlor practice şi a speţelor din domeniul
institutiilor politice;
• studentul să- i formeze i dezvolte capacitatea de analiza i sinteză;
• studentul este capabil să demonstreze că a dobândit cono tiinţe suficente pentru
a înţelege noţiuni precum cele de: putere politice, putere executiva, partid politic,
parlament, etc.
• studentul este capabil să determine şi să precizeze conţinutul noţiunilor şi
conceptelor specifice institutiilor politice anterior precizate, să determine acte
legislative, să determine modurile de control specifice institutiilor politice, să
identifice şi analizeze raporturile dintre institutiile politice.
• studentul este capabil să selecteze şi să aplice corect metodele i principiile de
bază învă ate în soluţionarea problemelor practice şi a speţelor specifice
institutiilor politice.
• studentul poate să realizeze esee şi proiecte de cercetare pe teme specifice
institutiilor politice.
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate
asigura doar incipienta si initiala aprofundare a materiei Institutiilor politice, astfel

5
încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor profesionale în calitate de
studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai multe din lucrările recente
indicate în bibliografia aflată la sfârşit.

Competenţe conferite
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student isi
va însuşi însuşi noţiunile şi a conceptele de bază cu care operează institutiile
politice, precum putere politice, organizarea puterii, parlament, sef de stat,
autoritate judecatoreasca; va înţelege şi-si va însuşi procedura de elaborare a legii,
atributiile sefului de stat; va înţelege, isi va însuşi şi va determina formelor de
răspundere ale sefului de stat; isi va însuşi, va interpreta şi va aplica corect
aspectele de drept material şi de drept procesual specifice instituţiilor politice; va
înţelege rolul şi locul fiecarei institutii politice, a corelaţiilor dintre acestea; va
înţelege şi aplica corect regimul de drept public care caracterizează instituţiile
politice; particularităţile acestui regim faţă de dreptul comun şi interferenţele cu
acest regim juridic; va putea corela cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le
aplica în practică, inclusiv prin soluţionarea unor speţe privind aplicarea
principiilor şi normelor specifice institutiilor politice; va interpreta şi aplica în
practică a diferitelor categorii de acte emise sau adoptate de institutiile politice; va
putea implementa şi manifesta o atitudine responsabila faţă de pregătirea continuă,
cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a unor noi acte normative,
inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a jurisprudenţei din domeniul
institutiilor politice.
De asemenea, urmare a parcurgerii acestui curs, studenţii ar trebui: să demonstreze
capacitatea de a aplica cunoştinţe dobândite in curs in discutii libere sau ghidate pe
teme indicate de profesor; să demonstreze capacitatea de a identifica notiuni si
concepte juridice specifice institutiilor politice din legislatia in vigoare, de a le
intelege si de a le folosi in descrierea mecanismelor juridice ale acestor institutii,
ale spetelor in domeniu; să aibă capacitatea de a aprecia şi evalua date oferite de
curs aplicate pe domeniul de interes al studentilor; să aibă capacitatea de a formula
enunturi coerente notiuni, concepte si principii ale acestei discipline care sa le
permita sa-si exprime punctul de vedere sau opiniile in mod corect si coerent.
Nu in ultimul rand, la finele acestui curs, studenţii ar trebui să demonstreze că pot
lucra atat independent cat si in grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerea

6
datelor necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a
utiliza în mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte
persoane în cadrul muncii în echipă; să fie capabili de a putea intelege şi dezbate
conţinutul manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le
pot transmite mai departe; să dovedească: progresul în însuşirea unor noi tehnici
de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind motivaţiile
pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi cunoaştere
şi a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării continue.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a
jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a
monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de spete, de practica judiciara
ale Curtii Constitutionale ale Romaniei.
Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea legislatie in domeniu
institutiilor politice, in vigoare la momentul parcurgerii cursului.

Structura cursului
Structura cursului conţine:
- doua module pentru semestrul II al anului I, fiind necesar a aminti
faptul ca acest curs a inceput a fi dezvoltat inca din semestrul I al
anului I de studii, conţinutul celor doua module rezultă din cuprins;
- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în
complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade
cuprinse între 6 ore şi 8 ore;
- configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu
trimitere la soluţiile practice ale instantelor de judecata, la doctrina
specifica, fapt de natură a facilita înţelegerea noţiunilor şi a
instituţiilor juridice;
- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte
un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare

7
 a problematicii analizate;
- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate
tematicii fiecărei unităţi de învăţare.

Cerinţe preliminare
Cunoasterea sistemului constitutional, a notiunilor, conceptelor si principiilor
fundamentale ale dreptului, institutiilor de drept constitutional deja studiate astfel
precum au fost insusite urmare a parcurgerii cursurilor: Teoria generala a dreptului
si Drept constitutional.

Discipline deservite
Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în
domeniul majoritatii ramurilor dreptului public, chiar ale unora din sfera dreptului
privat.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice
cuprinse în primele trei module este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată.

Evaluarea
Examen scris, sistem mixt – rezolvarea unor intrebari de tip grilă si solutionarea
unor subiecte de genul „intrebare - raspuns”.

8
Cuprins

Introducere ................................................................................................................................. 4
Modulul I. PUTEREA POLITICA SI ORGANIZAREA ACESTEIA ........................................ 11
Introducere. .............................................................................................................................. 11
Competenţe............................................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Puterea politica si organizarea acesteia ...................... ...................12
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Organizarea statala a puterii .......................................................................... 12
I.1.4. Patidele politice............................................................................................... 23
I.1.5. Sistemul electoral ............................................................................................ 26
Modulul II. INSTITUTIILE POLITICO-JURIDICE ............................................................... 73
Introducere. .............................................................................................................................. 73
Competenţe............................................................................................................................... 73
Unitatea de învăţare II.1.Parlamentul Romaniei..................................................................... 74
II.1.1. Introducere..................................................................................................... 74
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 74
II.1.3. Notiunea si functiile Parlamentului ............................................................... 74
II.1.4. Structura Parlamentului ................................................................................ 77
II.1.5. Organizarea interna a Parlamentului............................................................ 77
II.1.6. Functinarea Parlamentului ............................................................................ 79
II.1.7. Deputatii si senatorii ...................................................................................... 80
II.1.8. Actele Parlamentului...................................................................................... 81
II.1.9. Legea ca act juridic al Parlamentului............................................................ 83
Unitatea de învăţare II.2. Puterea executiva. Seful de stat. Guvernul..................................... 91
II.2.1. Introducere..................................................................................................... 91
II.2.2. Competenţe..................................................................................................... 91
II.2.3. Structura executivului .................................................................................... 91
II.2.4. Raporturile legislativ-executiv ....................................................................... 92
II.2.5. Seful de stat. Aspecte generale....................................................................... 96
II.2.6. Institutia sefului de stat in Romania............................................................... 99
II.2.7. Guvernul....................................................................................................... 102
Unitatea de învăţare II.3. Autoritatea judecatoreasca .......................................................... 110
II.3.1. Introducere................................................................................................... 110
II.3.2. Competenţe................................................................................................... 110
II.3.3. Autoritatea judecatoreasca. Aspecte generale............................................. 111
II.3.4. Principiile fundamentale potrivit carora se poate realiza justitia............... 111
II.3.5. Organele autoritatii judecatoresti ............................................................... 113

9
II.3.6. Raporturile autoritatii judecatoresti cu legislativul si executivul................ 115

10
Modulul I. PUTEREA POLITICA SI ORGANIZAREA ACESTEIA

Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 11
Competenţe ............................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Puterea politica si organizarea acesteia....... ...................12

Introducere
Primul modul al cursului destinat disciplinei Institutii politice îşi propune
familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice introductive
referitoare la puterea politica, la organizarea acesteia, la partidele politice si la
sistemul electoral. Astfel, studenţii vor fi introduşi in studiul organizarii statale a
puterii, al puterii politice, a sistemului electoral. De asemenea cursanţii vor fi
familiarizaţi cu concepte opera ionale precum putere politica, scrutin electoral,
partid politic, drepturi electorale etc. si-si vor dezvolta abilitatile necesare a opera
cu aceste concepte.

Competenţe
Parcurgerea primului modul va permite studentului:
dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni, fiecarui concepte prezentate în această unitate de învăţare, cât şi
de a decela raportul, interdependentele dintre acestea;
să explice şi să interpreteze puterea politica, sa distinga intre puterea
legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca, scrutinul electoral,
drepturile electorale, procedura de votare, precum si rolul si scopul partidelor
politice.

11
Unitatea de învăţare I.1. Puterea politica si organizarea acesteia

Cuprins
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Organizarea statala a puterii .......................................................................... 12
I.1.4. Patidele politice............................................................................................... 23
I.1.5. Sistemul electoral ............................................................................................ 26

I.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice introductive referitoare la puterea politica, organizarea statala a puterii,
trasaturile puterii politice, partidele politice, drepturile electorale, scrutinul
electoral, sistemele de votare.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea conceptelor, notiunilor
specifice acestei unitati de invatare, precum putere politica, partid politic, sistem
electoral; distingerea, in functie de multiple criterii de clasificare, a categoriilor
de sisteme electorale, a diferitelor aspecte de ale puterii politice; identificarea,
insusirea si intelegerea trasaturilor specifice puterii politice, ale drepturile
electorale si concepte cu care se opereaza in aceasta unitate de invatare.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.

I.1.3. Organizarea statala a puterii

1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

Categoria cel mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este
categoria putere, categorie cheie în organizarea statală a societăţii. Aceasta apare în exprimări
precum: putere de stat, puteri politice.
Constituţia României la art. 2 stabileşte că “Suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,

12
periodice şi corecte precum şi prin referendum.” Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede, expresis
verbis, că niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitate în nume propriu.
Din această prevedere constituţională rezultă cel puţin două constatări:
- legăturile dintre categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri
publice;
- formulările extrem de nuanţate cu care se operează precum cele de putere,
suveranitate, suveranitate naţională sau cele de “rezidă din naţiune”, “aparţine naţiunii”,
“aparţine poporului”.

2. Relaţia popor – stat

Noţiunea de stat cunoaşte două accepţiuni, larg utilizate şi la fel de corecte din punct
de vedere ştiinţific:
a) Într-o accepţiune mai largă, politică şi sociologică, prin stat se înţelege suma a trei
elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. În această
accepţiune statul este sinonim cu ţara, acesta incluzând civilizaţia, resursele, oamenii,
teritoriul, frontierele, autorităţile, etc.
b) Într-o accepţiune mai restrânsă prin stat se înţelege forma organizată a puterii,
mecanismul sau aparatul statal.
Drept urmare edificiul statal se exprimă astfel: poporul, naţiunea deţin puterea politică
pentru exercitarea căreia poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe de stat
deseori denumite autorităţi statale sau publice.

3. Relaţia stat – putere (puteri) de stat, puteri publice

Statul este organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei
puteri.
Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de stat vorbim despre acelaşi lucru
existând prin urmare identitate şi între noţiunile de autorităţi statale şi autorităţi ale puterii.
În ceea ce priveşte exprimările putere politică şi putere de stat acestea pot evoca
aceleaşi noţiuni dar pot fi folosite şi cu nuanţe diferite, neconfundabile, în sensul în care
termenul de “politic” desemnează caracterul social al puterii, dar poate desemna şi caracterul
puterii unor formaţiuni şi partide politice, asociaţii, etc. în timp ce termenul de “putere
politică” desemnează puterea poporului, naţiunii.
Trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se
regăsesc, în totalitate, în ansamblul puterii politice.
Puterea statală reprezintă forma de organizare statală a puterii poporului.
Dacă într-un sistem democratic organizarea statală a puterii politice se realizează prin
mai multe organe ale statului, cu funcţii şi trăsături clar definite şi caracterizate prin
autonomie, atât organizatorică cât şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi

13
colaborare; într-un sistem totalitar, organizarea statală a puterii se realizează de mai multe
organe de stat cu funcţii şi trăsături clar definite, dar caracterizate prin organizare şi
funcţionare centralizată-concentrat, putându-se astfel vorbi despre unicitatea puterii.
Trăsăturile generale ale puterii de stat sunt următoarele:
a) caracterul de putere – este esenţa noţiunii şi exprimă ideea că puterea este o putinţă
efectivă de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
b) puterea de constrângere – elementul de constrângere este definitoriu pentru putere
ca putere de stat deoarece în momentul în care ar dispare constrângerea ar dispare chiar statul.
Aceasta se exercită însă doar în ultimă instanţă atunci când voinţa de stat exprimată prin legi
nu este respectată de bună voie.
c) puterea socială – a apărut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase sociale) şi a
fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora. Prin caracterul social al puterii se
analizează şi se explică drumul parcurs de organizarea statală de la despotism la democraţie.
d) puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat. – exprimă raţiunea de a fi a
puterii organizată statal. Voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului exprimată prin lege
nu este suma aritmetică a voinţelor membrilor luaţi individual sau a grupurilor. În lege, în
sens generic, se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor iar raportul lege
– voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului.
e) caracterul organizat – puterea de stat există şi se exprimă sub forma unui aparat,
mecanism, autorităţi.
f) suveranitatea - exprimă supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi
realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de stat. Aceasta se analizează sub denumirea de
suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

4. Separaţia puterilor, echilibrul şi colaborarea puterilor – origine şi evoluţie

Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată.
Apărută, mai curând readusă în atenţie şi dezvoltată, în Secolul Luminilor, aceasta a
fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal, a închistării medievale şi împotriva
abuzului de putere. A fost de asemenea o reacţie împotriva monarhiei absolute, formă de
guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă.
Teoria separaţiei puterilor a stat la baza elaborării constituţiilor, în accepţiunea
modernă a termenului, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa – 1789 –
stipula că o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu
este determinată, nu are o constituţie.
Această teorie a încercat să creeze cele mai bune mijloace susceptibile de a stabili un
guvernământ moderat - care să fie atât pe placul celor guvernaţi, cât şi pe cel al guvernanţilor.
Deşi paternitatea principiului separaţiei puterilor este împărţită de Locke, care a
enunţat teoria separaţiei puterilor în lucrarea sa, din 1690, „Tratat asupra guvernământului

14
civil” şi Montesquieu, cel din urmă fiind cel care a dezvoltat-o şi fundamentat-o mult mai
profund, în lucrarea sa din 1748, „Despre spiritul legilor”, acest principiu îşi găseşte originile
în antichitate. Astfel, istorici precum Herodot, Tucidide, Xenofon sau filosofi precum Platon,
Aristotel ne-au transmis prin intermediul scrierilor lor reflecţii despre organizarea puterilor şi
începuturile divizării ei în Sparta şi, mai ales în Atena. Astfel, Platon, în lucrarea Republica,
identifică 4 forme de guvernământ, având drept criteriu – caracterul celui care preia frâele
puterii, şi anume: timocraţia sau timarhia, oligarhia, democraţia şi tirania. Spre deosebire de
acesta, Aristotel, în lucrarea Politica, consideră că există trei forme de guvernământ care
corespund celor trei constituţii pure: regalitatea, aristocraţia şi republica, precum şi alte trei
forme de guvernământ care deviază de la primele, respectiv: tirania, oligarhia şi demagogia.
Criteriul folosit de Aristotel în identificarea acestor tipuri de guvernământ este „repartiţia
ordonată a puterii, care se împarte totdeauna între asociaţi, fie potrivit cu însemnătatea lor
particulară, fie potrivit oricărui principiu de egalitate obştească”, iar această repartiţie nu este
altceva decât Constituţia.
Aristotel vorbeşte pentru prima dată despre o separaţie a puterilor în stat pornind de la
ideea că legea bazată pe raţiune este cea care stă la baza societăţii, iar dintre toate legile,
Constituţia este cea care stă la baza organizării statale, celelalte trebuind să i se conformeze.
În acelaşi timp, Constituţia trebuie să determine organizarea sistematică a tuturor puterilor
dintr-un stat, dar, mai ales, a celei suverane pentru că orice stat se consideră bine organizat
dacă este organizat în trei părţi: adunarea generală – legislativul de astăzi – care deliberează
cu privire la afacerile publice, corpul magistraţilor – executivul din prezent – căruia trebuie să
i se hotărască natura, atribuţiunile şi modul de numire, şi corpul judecătoresc. Aristotel
consideră că guvernământul este însăşi Constituţia, identificând trei forme de guvernământ,
fiecare cu Constituţie specifică: regalitatea, aristocraţia, republica, însă în fiecare dintre
acestea Constituţia trebuie să reprezinte „repartiţia ordonată a puterii”.
În opinia lui Aristotel statul este o asociaţie de cetăţeni care se supun sau nu unei
Constituţii, dar se întreabă dacă virtutea care caracterizează orice om liber trebuie să fie o
trăsătură şi a cetăţeanului, precizând că în ceea ce-l priveşte pe magistrat (accepţiunea în care
este folosit de către Aristotel cuvântul „magistrat” este cea etimologică, de înalt funcţionar
public, administrativ, executiv, legislativ sau în justiţie, în statele roman şi grec) pentru ca să
fie vrednic a guverna este necesar să fie totdeauna destoinic şi prudent, această din urmă
calitate fiind mult mai necesară omului politic, precum este şi magistratul, decât virtutea.
Referitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un cetăţean pentru a face parte
inclusiv din corpul magistraţilor, Aristotel menţionează că în statele în care puterile publice
sunt bazate pe egalitatea cetăţenilor, precum sunt şi cele care cunosc ca formă de guvernământ
republica, mai ales sub aspectul său de democraţie, „toţi fiind asemenea, fiecare are dreptul să
exercite autoritatea la rândul său”. Indiferent de modul în care stipulezi prin Constituţie
„repartiţia ordonată a puterilor”, nu este de ajuns să concepi un guvernământ perfect, trebuie,

15
în primul rând, conceput un guvernământ practicabil, iar pentru ca să poată fi realizat acesta
este necesar ca o Constituţie să cuprindă, printre altele, organizarea magistraturilor, împărţirea
puterilor, atribuirea suveranităţii, iar legile trebuie să fie înţelese doar „ca norma magistratului
în exerciţiul puterii”. Precum o vor face succesorii săi şi Aristotel tratează, pe larg, mai întâi
puterea legislativă – adunarea generală, după cum o denumeşte acesta, iar apoi – puterea
executivă – „corpul magistraţilor”. Capitolul XII din Cartea a VI-a (sau a IV-a în ediţiile
ordinare) este dedicată acestei puteri, fiind tratate aspecte precum durata mandatului,
posibilitatea de a avea mai multe mandate, modul de desemnare a magistraţilor, numărul
magistraturilor, încercându-se a se identifica şi o posibilă definiţie a acestei puteri. Astfel:
• numărul magistraturile trebuie să difere în funcţie de mărimea statelor, fiind evident
că în statele mari numărul acestora este mare, iar în cele mici este acceptată, din „lipsă de
personal”, posibilitatea ca un magistrat să cumuleze mai multe funcţii, cu condiţia ca mai întâi
să fie stabilit numărul funcţiilor indispensabile în stat şi al acelora care fără a fi aşa de absolut
necesare, totuşi îi sunt trebuincioase;
• apreciază că, în medie, durata mandatului unei astfel de magistraturi este de 6 luni – 1
an sau puţin mai mult, dar oricum în statele mari şansele ca un cetăţean să deţină mai mult de
un mandat sunt mult reduse faţă de cele ale unuia dintr-un stat mic, unde, din acelaşi motiv –
„lipsa de personal” – această posibilitate ar trebui să fie acceptată;
• în ceea ce priveşte numirea magistraţilor, consideră că trebuie ţinut cont, mai întâi, de
câteva reguli, respectiv: dreptul de a numi magistraţi fie aparţine tuturor cetăţenilor, fie doar
unor clase speciale; dreptul de a fi ales aparţine fie tuturor, fie este un privilegiu legat de cens,
de naştere, de merit, etc.; modul de numire este fie prin tragere la sorţi, fie prin alegere, fie
printr-o modalitate combinată a acestora două. Dintre toate modurile de organizare a numirii
magistraţilor, doar două sunt apreciate de Aristotel, anume eligibilitatea prin sorţi, şi
eligibilitatea prin alegere, urmând a se alege una dintre aceste metode sau a se combina între
ele;
• deşi apreciază că este dificil a defini magistraturile, menţionează, totuşi, o posibilă
definiţie a acestora precizând că „în general, adevăratele magistraturi sunt funcţiile care dau
drept de a delibera cu privire la oarecare obiecte, de a decide şi de a ordona”. Ultima condiţie
este apreciată cea mai importantă pentru că în funcţie de aceasta se poate stabili dacă într-
adevăr acel cetăţean participă la guvernământ în calitate de magistrat.
În secolele XVII – XVIII, ideile anticilor vor renaşte în încercarea de a reacţiona
împotriva obscurantismului feudal, al închistării medievale, al abuzului de putere, teoria
separaţiei puterilor fiind considerată ca o necesitate în lupta împotriva monarhiei absolute,
formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă, fapt sugerat
cel mai bine de Ludovic al XIV-lea atunci când afirma: „l’état c’est moi” („statul sunt eu”).
Astfel, deşi se consideră că iniţial accentul s-a pus pe ideea separaţiei puterilor în stat,
fiind de neconceput, la acel moment, că puterile ar mai putea colabora sau, chiar mai mult

16
decât atât, că ar putea fi într-un raport de echilibru manifestat prin cooperare şi control
reciproc, de fapt, s-a încercat crearea sau găsirea chiar a unui echilibru între puterile
identificate şi, în special, între cea legislativă şi cea executivă. S-a punctat că pentru a evita
despotismul, este obligatoriu să nu fie încredinţate cele trei puteri – cele trei funcţii aceluiaşi
organ, indiferent că acesta avea un caracter individual sau colegial, fiind necesară o
specializare a acestora. S-a vorbit în acest context, despre imposibilitatea de funcţionare a
principiului non-cumulului de funcţii (Filosofii iluminişti care au contribuit la fundamentarea
acestei teorii au utilizat, în general, termenul de „putere” ca sinonim pentru cel de „funcţie”),
principiu aplicabil inclusiv raportat la funcţia legislativă şi la cea executivă. Aşadar, aceste
teorii au pus un accent deosebit pe trăsăturile puterii legislative, respectiv ale celei executive,
precum şi pe raporturile dintre acestea.
Cel care i-a dat prima formă doctrinară, după Aristotel, subliniind importanţa unei
separări a puterilor statului pentru garantarea libertăţii individuale, este filozoful englez John
Locke în scrierea sa „Essay on Civil Government”.
Considerând că puterea arbitrară şi omnipotentă a suveranului este inacceptabilă, J.
Locke a apreciat că puterea politică nu poate fi absolută, limita acesteia fiind dată de chiar
drepturile naturale ale oamenilor, drepturi pentru care, de altfel, a fost şi instituită.
J. Locke a considerat că existenţa societăţii este condiţionată de existenţa legilor şi,
pornind de la această idee, a făcut o diferenţiere între statul natural şi statul civil, acesta din
urmă având la bază un contract al cărui obiect este garanţia drepturilor naturale. „Semnatarii”
acestui contract au pus la dispoziţia societăţii civile dreptul de a pedepsi şi de a face dreptate.
Acest drept e identificat cu puterea judiciară care, la rândul ei, este divizată în: puterea
legislativă, care determină faptele care încalcă regulile de convieţuire şi pedepsele
corespunzătoare; puterea executivă, care execută în concret legile emise de puterea legislativă
şi puterea confederativă, care exercită puterea statului în exterior în raport cu celelalte state.
Divizarea puterii în cele trei puteri a fost justificată prin faptul că niciuna dintre
puterile în stat nu trebuie să fie absolută, însă această divizare nu trebuie să afecteze calitatea
poporului de deţinător unic al puterii dintr-un stat.
Locke a mai apreciat că este necesar ca puterea legislativă şi puterea executivă să fie
exercitate de titulari distincţi şi independenţi, iar puterea judecătorească să fie o componentă a
puterii legislative.
Lucrarea lui J. Locke poate fi considerată principala sursă ideologică a ideilor expuse
în lucrarea sa de către Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de
Montesquieu) –„De l’Esprit de lois” („Despre spiritul legilor”). Esenţa acestei lucrări nu
constă atât în identificarea celor trei puteri în stat - cea legislativă; cea executivă privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul ginţilor, pe care o numeşte pur şi simplu putere executivă; şi cea
executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul civil, pe care tot acesta o numeşte

17
puterea judecătorească-, cât în faptul că acestea nu pot să fie cumulate, în special, cea
legislativă cu cea executivă, şi deţinute de unul şi acelaşi organ.
Datorită efectelor pe care le-a produs în sistemele politice existente la acea vreme
asupra normelor cuprinse în constituţiile nord-americane de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
inclusiv în Constituţia Statelor Unite ale Americii de la 1787, precum şi în constituţiile
majorităţii statelor moderne, teoria lui Montesquieu asupra separaţiei puterilor statului a
devenit un principiu constituţional de bază în orice stat de drept, iar autorul acesteia a fost
considerat „adevăratul părinte” al teoriei.
Montesquieu consideră că „puterea judecătorească prin care principele sau autoritatea
pedepseşte infracţiunile şi judecă litigiile dintre particulari este oarecum inexistentă”,
important fiind, aşadar, modul de organizare al celorlalte două, precum şi a raporturilor dintre
acestea. Astfel, puterea legislativă trebuie să reprezinte voinţa generală a statului pentru că
„,în temeiul ei principele sau autoritatea fac legi, le îndreaptă şi le abrogă”, iar puterea
executivă trebuie să realizeze executarea acestei voinţe generale pentru că în virtutea ei
„principele sau autoritatea declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri
de securitate, preîntâmpină năvălirile”.
Referitor atât la puterea executivă, cât şi la cea legislativă Montesquieu mai aprecia că
pot fi încredinţate unor dregători permanenţi sau unor corpuri permanente, însă în niciun caz
nu trebuie să fie exercitate de popor. De asemenea, acesta susţinea că ar fi mai bine ca puterea
executivă să aparţină unei persoane, cum era monarhul în acea perioadă, pentru că exercitarea
acestei puteri poate să impună luarea unor decizii prompte. Însă, în niciun caz puterea
executivă nu putea fi încredinţată unor persoane care să provină din puterea legislativă pentru
că astfel ar exista un dublu risc - fie deciziile să fie luate doar de puterea legislativă, caz în
care „statul ar cădea în anarhie”, fie deciziile ar fi luate doar de puterea executivă, caz în care
aceasta ar deveni absolută.
Sub aspectul atribuţiilor pe care le-ar avea puterea executivă, Montesquieu ia-n
considerare următoarele: aceasta trebuie să fie cea care să stabilească data şi durata convocării
puterii legislative; trebuie să aibă dreptul de a se împotrivi iniţiativelor legislative pentru că
altfel puterea legislativă ar deveni despotică; monarhul, dacă deţine puterea executivă, nu
trebuie să judece litigii, dar trebuie să aibă dreptul de a numi judecătorii. Montesquieu
consideră, de altfel, că exercitarea acestor atribuţii se poate face pe o perioadă determinată
pentru că „în orice dregătorie, întinderea puterii trebuie să fie compensată prin scurtimea
duratei sale”, dar şi că nu trebuie confundat Consiliul principelui cu puterea executivă pe care
o reprezintă monarhul pentru că cel dintâi este „prin natura sa depozitarul voinţei momentane
a principelui”.
Montesquieu nu numai că nu a precizat despre cele trei puteri identificate faptul că ar
trebui să se organizeze şi să funcţioneze ca fiind separate între ele, ci, din contră, a subliniat
că ar trebui să se controleze reciproc, pentru a se evita ca vreuna să devină despotică. În acest

18
sens, au fost identificate şi mijloacele prin care acest control poate fi realizat. Astfel,
Montequieu a menţionat că puterea executivă ar trebui să aibă dreptul de a se împotrivi
iniţiativelor legislativului, mai mult decât atât ar trebui să participe la legiferare prin
exercitarea unui drept de veto pentru ca astfel să nu fie lipsită de propriile prerogative.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţinând executivului nu trebuie să fie un drept absolut
tocmai pentru că existenţa acestui veritabil drept de veto i-ar da dreptul de a respinge acele
propuneri cu care nu este de acord. Însă, aplicarea legilor trebuie să fie o atribuţie exclusivă a
executivului, legislativul neputând nici să le aplice, dar nici să îngrădească tocmai aplicarea
lor pentru că executivul acţionează limitat prin realizarea unor acţiuni prompte. Totuşi
legislativului i se recunoaşte „dreptul să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost
puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”, controlând, astfel, activitatea executivului. În
urma realizării acestui control, legislativul nu are dreptul de a judeca persoana care a greşit,
aceasta trebuind să fie inviolabilă, „dar cum cel învestit cu puterea executivă nu poate aplica
rău nicio lege fără să aibă sfătuitori porniţi spre rău, ce urăsc legile ca miniştri, deşi ele îi
socotesc ca oameni, aceştia pot fi anchetaţi şi pedepsiţi”, dar numai de puterea judecătorească.
J.J. Rousseau, plecând de la constatarea că puterea, suveranitatea după cum o numea
acesta, este inalienabilă şi indivizibilă, susţine că aceasta nu poate fi divizată, împărţită în mai
multe alte puteri.
Identificând două cauze ce produc orice acţiune umană: una morală reprezentată de
voinţă şi care determină actul şi una fizică reprezentată de putere şi care îndeplineşte actul,
Rousseau le întâlneşte şi atunci când se vorbeşte despre corpul politic, forţa fiind cunoscută
sub numele de putere legislativă, iar puterea sub cel de putere executivă.
Rousseau apreciază că puterea legislativă aparţine poporului, însă puterea executivă nu
poate aparţine acestuia pentru că forţa publică pentru a fi pusă în acţiune şi pentru a fi unită
potrivit directivelor voinţei generale în vederea creării legăturii dintre stat şi suveran (acesta
este de fapt titularul puterii, s.n.) are nevoie de un agent. Acest agent este reprezentat de fapt
de guvernământ care nu deţine, aşadar, puterea şi care este un corp intermediar, plasat între
supuşi şi suveran, corp care este însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii civile şi
politice. Acest guvernământ, numit şi administraţie supremă, presupune exercitarea legitimă a
puterii executive, din cadrul său trebuind să facă parte şi regele sau monarhul, iar „principe
sau magistrat va fi numit omul sau corpul însărcinat cu această administraţie”. Pentru că
suveranul este cel care guvernează, guvernământul primeşte ordine de la acesta, ordine pe
care, la rândul său, le transmite poporului pentru ca statul să aibă un echilibru, iar existenţa
acestuia din urmă este condiţionată de existenţa unui echilibru între puterea guvernământului
şi cea a cetăţenilor „care sunt pe de o parte suverani şi pe de altă parte supuşi”.
Referitor la puterea executivă Rousseau mai precizează că aceasta trebuie să fie
separată de puterea legislativă, principele sau magistratul care o reprezintă pe cea dintâi va
putea primi din partea suveranului dreptul de a cere să se facă ceea ce el nu face tocmai

19
pentru că „cetăţenii fiind toţi egali prin contractul social, ceea ce sunt cu toţii obligaţi să facă
poate fi ordonat de către toţi”. Însă, Rousseau menţionează, contestând existenţa
guvernământului reprezentativ, că este „limpede că în puterea legislativă poporul nu poate fi
reprezentat, dar el poate şi trebuie să fie reprezentat în puterea executivă, care nu este decât
forţa adăugată legii”.
Separarea dintre legislativ şi executiv nu trebuie să fie interpretată ca o independenţă a
unuia faţă de celălalt. În acest sens Rousseau subliniază că puterea executivă trebuie să
depindă de cea legislativă, orice „defect de proporţie prin divizarea guvernământului” trebuie
să fie înlăturat imediat. Mai mult decât atât acesta consideră că pot fi instituiţi nişte magistraţi
intermediari care să folosească „doar la cumpănirea celor două puteri şi la menţinerea
drepturilor respective” şi care să contribuie la temperarea guvernământului. De asemenea,
Rousseau apreciază că dacă este necesar, pe lângă această formă de control, pot fi instituite şi
tribunale pentru a fi înlăturată orice afectare a guvernământului.
În ceea ce priveşte apariţia guvernământului, Rousseau susţine că pot fi identificate
două momente: stabilirea acestuia prin lege de către suveran, pe de o parte, şi, pe de altă parte
executarea acestei legi, adică numirea şefilor care să fie însărcinaţi cu guvernământul care a
fost stabilit.
Actul prin care se instituie executivul nu este un contract, ci o lege pentru că
„depozitarii puterii executive nu sunt stăpânii poporului, ci slujbaşii lui, că el îi poate numi şi
destitui când îi place, că nu e vorba ca ei să contracteze, ci să asculte; şi că asumându-şi
funcţiunile impuse lor de către stat, ei nu fac altceva decât să-şi îndeplinească datoria de
cetăţeni, fără a avea în niciun chip dreptul să discute asupra condiţiilor”.
Contestată de mulţi, considerată demodată, propunându-se chiar şi înlăturareaacesteia,
teoria fundamentată de Montesquieu a supravieţuit de-a lungul secolelor, fiind şi astăzi unul
dintre fundamentele regimurilor politice contemporane, stând chiar la baza clasificării
acestora în regimuri care practică confuzia puterilor (fie în favoarea legislativului, fie în
favoarea executivului) şi regimuri care realizează separaţia puterilor.
Apreciem că, în primul rând, constituţia oricărui stat modern „nu este altceva decât
repartiţia ordonată a puterii”, motiv pentru care ar fi exagerat a se vorbi despre separaţia celor
trei puteri în stat, fiind de neconceput o separare absolută a acestora, o lipsă totală de
colaborare între acestea sau, altfel spus, independenţa acestora. De altfel în majoritatea
actualelor constituţii este fie înscris expresis verbis principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat, fie organizarea puterilor, mai precis a autorităţilor care exercită cele trei
puteri în stat, este reglementată în concordanţă cu acest principiu, interpretarea textelor
constituţionale prin metode specifice permiţând identificarea existenţei şi acţiunii acestui
principiu şi în aceste cazuri.
Exemple
Constitutii care prevad in mod expres organizarea puterilor in baza

20
 principiului separatiei si echilibrului puterilor in stat sunt, spre exemplu,
Constituţia Sloveniei care prevede, în art.3 alin.(2), că în această republică
puterea aparţine poporului, fiind exercitată direct de cetăţenii, în mod direct şi
prin alegeri în conformitate cu principiul separaţiei puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească. Constituţia Armeniei prevede, de asemenea, la art.
5, faptul că puterea de stat va fi exercitată în conformitate cu Constituţia şi legile
statului, având la bază principiul separaţiei puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească. În acelaşi sens trebuie să fie amintit şi alin. (4) al art.1 din
Constituţia României, republicată, care menţionează faptul că statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. În constituţii,
precum cea a Greciei, deşi nu este consacrat expres acest principiu, sunt
prevăzute într-un articol existenţa celor trei puteri, precum şi ce autorităţi le
exercită (art. 26), urmând ca aceste prevederi să fie dezvoltate prin prevederile
constituţiei. Astfel art. 26 prevede că puterea legislativă va fi exercitată de
Parlament şi de Preşedintele Republicii; puterea executivă va fi exercitată de
Preşedintele Republicii şi de Guvern; puterea judecătorească va fi exercitată de
instanţele judecătoreşti, iar deciziile acestora vor fi executate în numele
poporului grec.

Exemple
Organizarea directa a puterilor o putem regasi in prevederile unor
constituţii precum cea a Argentinei (Partea a II-a a acesteia este consacrată
„Autorităţilor Naţionale”, iar în cadrul acesteia primul Titlu reglementează
„Guvernarea federală”, respectiv puterea legislativă, puterea executivă, puterea
judecătorească, un capitol distinct fiind destinat Ministerului Public ); cea a
Olandei care reglementează în Capitolul II - Capitolul VI cele trei puteri, precum
şi modul lor de organizare, actele pe care le emit; cea a Statelor Unite ale
Americii în care în art.1- art.3 sunt prevăzute reglementările celor trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească.

Aşadar puterea politică este una singură, indivizibilă, ce aparţine unui popor. Modul
de organizare conceput prin intermediul principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat
priveşte, de fapt, această putere, nefiind vorba aşadar de existenţa mai multor puteri într-un
stat, ci a mai multor autorităţi care exercită cele trei funcţii fundamentale dintr-un stat – cea
legislativă, cea executivă şi cea judecătorească, dar şi a altor funcţii noi, precum funcţia de

21
deliberare a parlamentului; funcţia de control a acestuia asupra activităţii executive, funcţia de
directivare a politicii naţionale şi de administrare a organelor executive, în special a
guvernului, etc. Va trebui să ţinem cont şi de faptul că la momentul fundamentării acestei
teorii nu existau partidele politice, iar apariţia acestora a influenţat-o, fără nici un dubiu, dar,
în nici un caz, nu a determinat înlocuirea separaţiei puterilor cu confuzia acestora.
În acest context, considerăm că, mai mult ca oricând, sunt valabile cuvintele lui J.J.
Rousseau potrivit cărora dacă puterea legiuitoare este inima statului, puterea executivă este
creierul care pune toate părţile în mişcare, vorbe ce exprimă o concluzie anticipată a
realităţilor constituţionale, politice, economice şi nu numai referitoare, în general, la executiv
şi, în particular, la guvern, potrivit cărora rolul acestora a crescut în primul rând în detrimentul
legislativului.
Teoria clasică a separaţiei puterilor stipulează că în orice societate organizată în stat
există trei funcţii: de edictare de reguli juridice – sau funcţia legislativă; de executare a acestor
reguli – sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor – sau funcţia jurisdicţională. Fiecare
dintre aceste puteri/funcţii are organe distincte de exercitare a funcţiilor care îi revin,
respectiv: adunările reprezentative, guvernul şi organele judiciare.
La început teoria separaţiei puterilor în stat interzicea doar ca cele trei funcţii să fie
executate de acelaşi organe. Conceptul era însă abstract şi limitat întrucât nu stabilea
raporturile dintre aceste puteri, iar exercitarea lor complet independentă şi separată putea
conduce la imposibilitatea funcţionării statului, motiv pentru care a vorbi doar despre
separaţia puterilor în stat ar fi, în opinia noastră, eronat.
În prezent s-a pus problema îmbătrânirii teoriei separaţiei puterilor întrucât, prin
apariţia partidelor politice rolul lor determină ca echilibrul între Parlament şi Guvern să fie
realizat şi prin raportul dintre majoritate formată de partidele învingătoare în alegeri şi
opoziţie care aşteaptă următoarele alegeri pentru “ a-şi lua revanşa”.
S-a pus în discuţie şi înlăturarea acestei teorii avându-se în vedere mai ales faptul că în
regimurile totalitare s-a observat că divizarea puterii a fost înlocuită de unicitatea puterii de
stat.
Mai mult decât atât, chiar democraţiile recunoscute au relevat o inadaptare a acestei
teorii la realităţile actuale, spre exemplu P.Pactet afirmând chiar că „liberalismul britanic ţine
de alte cauze decât de separaţia puterilor”, în sistemul britanic observându-se o concentrare a
puterii de către Cabinet, acesta dispunând, în principiu, de majoritate absolută în Camera
Comunelor. Această inadaptare a teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat este vizibilă,
mai ales, în sistemele constituţionale în care 2 partide politice se luptă pentru obţinerea
puterii.

Examinând dispoziţiile Constituţiei României, republicată, putem constata că aceasta

consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi modernă.

22
 a) Astfel art.1 alin.(4) stipulează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
b) Cele trei “puteri” clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în
normele privitoare la Parlament – art. 61 şi urm.; executivul în normele privitoare la
Preşedintele României şi Guvern – art. 80 şi urm.; justiţia în normele privind autoritatea
judecătorească – art. 124 şi urm.
c) Chiar dacă ulterior revizuirii din 2003, Constituţia a identificat în mod expres
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ordinea reglementării în Constituţie a
puterilor a rămas ordinea clasică, firească.
d) Parlamentului fiind unica autoritate legiuitoare a ţării i se asigură o anumită
preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale.
e) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin
interdependenţe ce semnifică echilibru prin colaborare şi control.

I.1.4. Patidele politice

De la momentul apariţiei lor, rolul partidelor politice a suferit o evoluţie

spectaculoasă, în special după cel de-al doilea război mondial, ajungându-se ca astăzi
partidele să fie considerate ca jucând „un rol esenţial într-o democraţie reală” (Comisia
Europeană de la Veneţia pentru Democraţie prin Drept) sau ca având „un rol primordial
pentru funcţionarea unui regim democratic” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza
Refah Partisi c/ Turciei, 2003).
Partidele politice sunt asociaţii libere ale cetăţenilor al căror scop este definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând ordinea constituţională democratică a
statului şi având vocaţia şi capacitatea guvernării.
Doctrina clasică a remarcat patru „atitudini ale dreptului faţă de partidele politice:
ostilitatea, ignorarea, recunoaşterea şi incorporarea” (Hans Triepel). În regimurile politice
democratice contemporane, relevante sunt ultimele două cazuri: recunoaşterea partidelor
politice şi incorporarea lor în textele constituţionale.
Funcţiile partidelor politice sunt: funcţia de reprezentare, funcţia de mediere, funcţia
electorală, funcţia guvernamentală.
Statutul partidelor politice în democraţiile contemporane se caracterizează prin două
mari trăsături: libertatea şi egalitatea. Libertatea se manifestă atât în formarea, cât şi în
activitatea partidelor politice, în limitele stabilite de ordinea constituţională democratică.
Egalitatea partidelor semnifică mai mult egalitatea şanselor acestora în competiţia pentru
putere, bineînţeles subsumată reglementărilor referitoare la sistemul electoral.

23
 Forme de limitare a existenţei şi activităţii partidelor politice sunt:
- obligaţia înregistrării partidelor politice;
- reglementări privind denumirea sau emblema partidului; numărul membrilor sau durata
funcţionării efective; publicarea, sub sancţiunea amenzii, a resurselor financiare ale
partidului; formalităţile necesare înregistrării;
- restricţii ale partidelor care fie împiedică formarea lor (măsuri cu caracter preventiv), fie duc
la desfiinţarea acestora (măsuri cu caracter represiv).
Motive care pot duce la dizolvarea partidelor pot fi considerate:
- partidele care, prin scopurile sau comportamentul membrilor lor, pot aduce atingere ordinii
constituţionale democratice;
- partidele care militează împotriva independenţei sau integrităţii teritoriale a statului;
- partidele care au scopuri imorale sau criminale;
- partidele ale căror scopuri pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale;
- partidele extremiste – fasciste, rasiste sau chiar comuniste;
- partidele care îndeamnă la discriminare, ură sau violenţă.
Principiul libertăţii partidelor politice implică şi neamestecul sau amestecul restrâns al
statului în structura şi organizarea internă a partidelor.
Cat priveste aparitia si evolutia partidelor politice in Romania, ar trebui sa apreciem, intai de
toate, faptul ca forme incipiente de grupare politică similară partidelor au apărut încă din
perioada Regulamentelor Organice, în Principatele române Moldova şi Ţara Românească. În
perioada revoluţiei din 1848, întâlnim denumirea de „partidă” aplicată grupărilor
revoluţionare (M. Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova, 1848), iar la 1857,
se vorbea deja, în Comisia de supraveghere a alegerilor pentru divanurile ad hoc, de existenţa
a două „partide” – cel conservator şi cel naţional. Partidele politice moderne au luat naştere,
în România, abia după 1860, iar la 1866 curentele şi grupările politice erau deja bine definite
şi au continuat să se dezvolte în întreaga perioadă „democratică” a României moderne, adică
oână în anul 1938. La 1875 ia naştere oficial Partidul Liberal (ulterior denumit Partidul
Naţional Liberal), iar la 1880 – Partidul Conservator, deşi ambele aveau deja o istorie de 10-
15 ani. Anul 1938 a însemnat primul pas spre desfiinţarea regimului bazat pe pluralismul
politic: regele Carol al II-lea a suspendat funcţionarea partidelor politice. Acestea au reapărut
după 23 august 1944, însă doar pentru scurt timp. În 1947, România a intrat în „umbra”
regimului totalitar, antidemocratic, al partidului unic (partidul comunist).
După evenimentele din decembrie 1989, democratizarea României a însemnat o
adevărată „explozie” a partidelor politice, firească în contextul reafirmării pluralismului
politic.
In prezent, partidele politice sunt reglementate, în România, atât de Constituţie (art. 8,
art. 40, art. 146 lit. k)), cât şi de o serie de legi organice: Legea nr. 14/2003 privind partidele
politice, Legea nr. 43/2003 privind finanţarea partidelor politice, legile electorale.

24
Constituţia României stabileşte, în art. 8, principiile organizării şi funcţionării partidelor
politice în România. Art. 40 conţine şi posibilele limitări ale dreptului de asociere, cu privire
specială asupra partidelor politice.
Legea partidelor politice - Legea nr. 14/2003 – oferă o reglementare detaliată a tuturor
aspectelor care ţin de înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice, în timp ce finanţarea
acestora face obiectul unei legi organice separate – Legea nr. 43/2003.
Art. 1 al Legii nr. 14/2003 defineşte partidele politice ca fiind asociaţii cu caracter
politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Sub
aspectul naturii juridice, partidele politice sunt calificate de lege ca fiind persoane juridice de
drept public.
Legea enumeră şi principalele funcţii ale partidelor politice: promovarea valorilor şi
intereselor naţionale, a pluralismului politic, contribuţia la formarea opiniei publice,
participarea cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publci şi stimulează
participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii. Sub aspectul interdicţiilor, legea trimite atât
la art. 40 din Constituţie, cât şi la art. 30 alin. 7, potrivit căruia în exercitarea libertăţii de
exprimare sunt interzise defăimarea ţării sau a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. De asemenea,
potrivit art. 3 alin. 4 din lege, partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau
paramilitare şi nici alte activităţi interzise de lege.
Organizarea partidelor politice are la bază statutul şi programul politic propriu al
acestora. Art. 10 al legii stabileşte elementele de conţinut ale statutului unui partid: denumirea
integrală şi denumirea prescurtată; descrierea semnului permanent; semnul permanent sub
formă grafică alb-negru şi color, în anexă; sediul central; menţiunea expresă că urmăreşte
numai obiective politice; drepturile şi îndatoririle membrilor; sancţiunile disciplinare şi
procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor; procedura de alegere a organelor
executive şi competenţele acestora; competenţa adunării generale a membrilor sau a
delegaţilor acestora; organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale,
parlamentare şi prezidenţiale; organul competent să propună reorganizarea partidului sau să
decidă asocierea într-o alianţă politică ori în alte forme de asociere; condiţiile în care îşi
încetează activitatea; modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite
în condiţiile legii; organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi.
De asemenea, legea cuprinde reguli privind organele de conducere ale partidelor, soluţionarea
diferendelor dintre membrii unui partid etc.

25
Legea cuprinde si reguli privind procedura de înregistrare a partidelor politice; modificarea
statutului, a programului politic al partidului; asocierea partidelor, precum şi privind
reorganizarea partidelor; încetarea activităţii partidelor politice.
Finanţarea partidelor politice este reglementată de Legea nr. 43/2003. Principalele
forme de finanţare: cotizaţii ale membrilor, donaţii şi legate, venituri provenite din activităţi
proprii, subvenţii de la bugetul de stat. Legea stabileşte scutirea de impozite şi taxe a acestor
venituri, precum şi plafoane pentru unele categorii devenituri, cum sunt donaţiile.
Partidele politice nu pot accepta donaţii sau servicii prestate cu titlu gratuit de o
autoritate sau instituţie publică, de la o regie autonomă, de la o companie naţională, societate
comercială sau societate bancară cu capital integral sau majoritar de stat şi nici donaţii în bani
din partea unui sindicat.
Rolul esenţial pe care îl joacă partidele politice în cadrul democraţiei constituţionale
din România este evidentiat prin funcţiile specifice ale acestora, prin intermediul carora
partidele contribuie la formarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, precum şi la
realizarea raporturilor de guvernare.

I.1.5. Sistemul electoral

Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului
statului şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece prin natura
şi conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii.
Normele juridice denumite şi norme electorale sunt înscrise în Constituţie şi în legea
electorală şi indică direct şi eficient caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem
constituţional. Aceste norme sunt cercetate sub denumirea de sistem electoral sau drept
electoral.
Normele electorale stabilesc drepturile electorale, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi beneficiarul acestora şi garanţiile pentru exercitarea lor.

1.Drepturile electorale ale cetăţenilor

Drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi cetăţeneşti fundamentale grupate în

categoria distinctă a drepturilor exclusiv politice, adică pot fi exercitate de cetăţeni numai
pentru participarea la guvernare.

26
 Din examinarea sediului juridic al materiei vom constata că unele drepturi electorale
sunt prevăzute în Constituţie respectiv cele care au caracter fundamental iar celelalte în legea
electorală.
Tradiţional sunt considerate fundamentale şi înscrise în Constituţie dreptul de a alege
şi dreptul de a fi ales. Unele state au prevăzut, în corelaţie cu acestea, dreptul de revocare în
sensul că partide politice sau grupuri organizate de cetăţeni au dreptul să-i revoce pe membrii
parlamentului.
Cele mai multe dintre cele care permiteau revocarea erau fostele ţări comuniste.
În ceea ce priveşte rechemarea din funcţia de preşedinte al republicii o pot face numai
alegătorii prin intermediul referendumului.
Privitor la dreptul de a alege el apare în unele constituţii definit ca atare iar în altele este
înscris sub denumirea de drept de vot.
Strict teoretic există deosebiri între alegere şi votare dar ambii termeni exprimă în fond, din
punct de vedere constituţional, aceeaşi idee.
Dreptul de vot ne indică cine şi în ce condiţii poate alege, în România el fiind
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Acest drept este recunoscut de Constituţia
României, republicată, prin art.36.
a.Universalitatea votului
Constă în aceea că cetăţenii români, dacă îndeplinesc condiţiile de vârstă, aptitudini
intelectuale sau morale au dreptul de a vota.
O distincţie frecvent întâlnită este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care îl putem
denumit şi vot selectiv.
La rândul său votul restrâns are două variante şi anume votul cenzitar şi votul capacitar.
Votul cenzitar era condiţionat de averea pe care cetăţeanul trebuia să o posede pentru a putea
vota, motiv pentru care deseori era denumit şi votul contribuabililor.
Censul de avere a fost completat în decursul istoriei şi prin alte censuri cum ar fi:
- censul de domiciliu – presupune că cetăţeanul, pentru a vota, trebuie să locuiască o
perioadă de timp în localitatea respectivă,
- censul de sex – a înlăturat mult timp femeile de la alegeri,
- censul de vârstă – constituia o oprelişte în exercitarea dreptului de vot aplicată tineretului,
Votul capacitar – implica un anumit grad de educaţie al alegătorului (de exemplu în SUA
dreptul de vot era acordat numai persoanelor care ştiau să scrie şi să citească, în ideea de a
exclude de la vot populaţia de culoare, mai puţin instruită).
Votul universal este o necesitate într-un stat de drept şi democratic unde, în condiţiile legii
toate persoanele trebuie chemate la urne.
Universalitatea ca trăsătură a dreptului de vot a cunoscut o evoluţie specifică sistematizată în
trei etape şi anume votul universal masculin, accesul femeilor la alegeri şi scăderea vârstei
minime admisibile.

27
În România o persoană poate vota dacă: este cetăţean român, are vârsta minimă de 18 ani,
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are
aptitudinea morală de a vota.
Două probleme juridice s-ar putea pune, una privind persoanele arestate preventiv iar cealaltă
privind persoanele condamnate de instanţele de judecată:
1. Cu privire la prima categorie nu există nici un impediment ca ele să-şi exercite
dreptul la vot întrucât aceste persoane se bucură de prezumţia de nevinovăţie şi de
exercitarea deplină a drepturilor politice.
2. În ceea ce priveşte a doua categorie trebuie subliniat că, în temeiul art. 53 din
Constituţia României, republicată, este posibilă restrângerea exerciţiului unor drepturi
dar numai în cazurile stabilite prin lege.
b. Egalitatea votului
Exprimă, în domeniul drepturilor electorale, principiul egalităţii în drepturi a
cetăţenilor.
Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru
alegerea aceluiaşi organ iar circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt
egale ca număr de locuitori.
Procedee electorale care au fost practicate şi în care egalitatea votului nu a fost respectată
sunt:
- Geografia electorală – folosită pentru a dezavantaja cartiere sau localităţi unde locuiesc
adversari politici şi unde se formează circumscripţii electorale foarte mari stabilindu-se un
număr egal de mandate cu alte circumscripţii mult mai mici unde locuiesc susţinătorii
partidului de guvernământ.
- Colegiile electorale – constituite pe bază de avere sau profesiuni, inegale din punct de
vedere al numărului alegătorilor care acordă un număr egal de mandate.
- Votul plural – este un procedeu potrivit căruia unii alegători dispun de mai multe voturi
decât ceilalţi, în aceeaşi circumscripţie electorală, dacă îndeplinesc anumite condiţii cum
ar fi: averea, titluri ştiinţifice, număr de copii, etc.
- Votul multiplu – este asemănător votului plural dar se aplică în circumscripţii electorale
diferite.
- Prima electorală – este utilizat în perioade de criză politică, atunci când partidul de
guvernământ nu reuşeşte să obţină majoritatea în alegeri şi constă într-un plus de mandate
ce se atribuie partidului politic ce a obţinut în alegeri un anumit procent de voturi.
c. Votul direct
Constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct şi personal votul privind candidaţii
propuşi la ocuparea funcţiilor elective.

28
 În istorie s-a utilizat şi încă se mai foloseşte votul indirect de exemplu în alegerea
preşedintelui SUA unde cetăţenii aleg electorii iar acesta îl aleg pe preşedinte iar în Franţa în
ceea ce priveşte alegerea Senatului.
În mod cert votul direct este mai democratic decât votul indirect.
d. Secretul votului
Exprimă posibilitatea cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor fără ca această
voinţă să poată fi cunoscută de alte persoane.
Legea electorală prevede garanţiile necesare asigurării secretul votului cum ar fi: toate
buletinele de vot să fie uniforme, fără semne distinctive, ştampilele să fie identice, executate
după modelul legal stabilit, secţiile de votare să fie prevăzute cu cabine de votare unde
alegătorul intră singur, etc.
e. Votul liber exprimat
Defineşte posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la alegeri şi este alternativa
votului obligatoriu care a existat în România în perioada comunistă şi care se practică astăzi în
Italia şi Belgia.

Dreptul de a fi ales este reglementat în art.37 din Constituţie şi din analiza textului
rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator sau şef de stat sau în alte organe
reprezentative dacă are drept de vot şi îndeplineşte celelalte condiţii enumerate.
Prin art.38, articol introdus urmare a revizuirii Constituţiei noastre în anul 2003, se
prevede şi dreptul cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 3 funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare
pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în România. Derogările de
la acest text se aplică corelativ cu dispoziţiile legii române privind dubla cetăţenie iar prin al.4
introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a prevăzut şi dreptul cetăţenilor Uniunii
Europene, în condiţiile aderării României la aceasta, de a alege şi a fi aleşi şi în autorităţile
administraţiei publice locale.
O altă condiţie constituţională se referă la interdicţia prevăzută la art. 40 alin.3 în
sensul în care persoanelor să nu le fie interzisă asocierea în partide politice, precum sunt
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. Dacă una dintre
aceste persoane doreşte să participe la alegeri o poate face numai dacă demisionează din
funcţia pe care o deţine, iar demisia să fie dovedită la data înregistrării candidaturii.
În fine, Constituţia impune limite de vârstă candidaţilor care trebuie să fi împlinit,
până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera
Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în
Senat şi cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

29
2. Scrutinul electoral
Prin scrutin de la latinescul “scrutinium” se înţelege modalitatea în care alegătorii
desemnează deputaţii, senatorii, consilierii, etc.
În prezent se practică două sisteme diferite prin modul de atribuire a mandatelor:
sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale.

1. Sistemul majoritar
Este sistemul în care candidaţii au obţinut cel mai mare număr de voturi şi cunoaşte şi
el două variante şi anume uninominal sau de listă şi în unul sau două scrutinuri.
a. Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat
într-o singură circumscripţie electorală.
Dintre avantajele şi dezavantajele acestui sistem enumerăm: creează posibilitatea unei legături
mai strânse între aleşi şi alegători, conduce la o majoritate parlamentară mai stabilă,
parlamentul devine mai mult un corp de elită micşorându-se caracterul politic, implică
cheltuieli mai mari atât pentru candidaţi cât şi pentru circumscripţiile electorale, nu este un
procedeu optim pentru exprimarea pluralismului politic, are o tendinţă de centralizare.

b. Scrutinul pe listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi în sensul

de a vota pentru o listă de candidaţi, fiind mai mult o opţiune politică pentru un
partid.
Scrutinul de listă poate fi complicat prin posibilitatea acordării cetăţeanului dreptul de
a modifica lista candidaţilor prin sistemul panaşajului sau cel al votului preferenţial.
Panaşajul dă posibilitatea alegătorului să întocmească el însuşi o listă de candidaţi
dintre cei prezentaţi de pe mai multe liste.
Votul preferenţial dă posibilitatea alegătorului să modifice ordinea de pe lista
candidaţilor propuşi.
Atunci când în sistemul scrutinului de listă nu se admite nici panaşajul nici votul
preferenţial ne află în prezenţa unei liste blocate, în sensul în care alegătorul este obligat să
voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici o modificare.
Dintre avantajele şi dezavantajele acestui sistem enumerăm: presupune condiţionarea
legată de realizarea unui procent minim ce trebuie întrunit la nivel naţional (deci partidele cu
un număr mai mic de voturi decât pragul fixat nu vor primi nici un mandat), presupune o
ruptură între ales şi alegători, presupune multiple dificultăţi procedurale legate de calculul şi
împărţirea mandatelor.

30
 c. Unul sau două tururi de scrutin
Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul
se atribuie imediat candidatului care se află în frunte, fiindu-i suficientă majoritatea simplă
sau relativă.
Dacă prin lege este stabilit un al doilea tur de scrutin el se practică atunci când în
primul tur sunt aleşi numai acei candidaţi care au obţinut majoritatea absolută adică jumătate
plus unul din numărul cetăţenilor înscrişi pe lista de alegători, pentru ceilalţi candidaţi
organizându-se un al doilea tur când obţinerea majorităţii relative este suficientă.
În acest sens în ţara noastră, potrivit Constituţiei, este declarat Preşedinte al României
din primul tur candidatul care a obţinut majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi pe lista
electorală. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate se
organizează un al doilea tur la care participă primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea
voturilor din primul tur. În al doilea tur de scrutin este declarat câştigător candidatul care
obţine cele mai multe voturi.

2. Sistemul reprezentării proporţionale

Este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor politice din fiecare
circumscripţie în proporţie cu numărul voturilor obţinute. Reprezentarea proporţională
presupune scrutin de listă într-un singur tur care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii
cât şi minorităţii.

3. Sisteme electorale mixte

Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui al reprezentării
proporţionale .

3. Sistemul electoral din România

31
Să ne reamintim...
1. Poporul, naţiunea deţin puterea politică pentru exercitarea căreia poporul,
natiunea creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe de stat deseori
denumite autorităţi statale sau publice.
2. In sistemul nostru constitutional, conform prevederilor Constitutiei in vigoare
(art.2 alin.1), suveranitatea nationala apartine poporului.
3. Insa, potrivit art.1 alin. (4) din Constitutia, republicata, prevede, in mod expres,
faptul ca organizarea si desfasurarea acestei puteri se face pe baza principiului
separatiei si echilibrului puterilor in stat, enumerand in mod clar cele trei clasice
puteri.
4. Desi se afirma de multe ori si de multi faptul ca teoria separatiei puterilor in stat
„este teoria lui Montesquieu”, am putea sa-l consideram pe acesta doar ca fiind cel
care a readus-o in atentie, in Secolul Luminilor, intr-o viziune mai moderna adaptata
acelor timpuri. Nu in ultimul rand este necesar a sublinia faptul ca Montesquieu a
vorbit nu doar despre separatia puterilor, desi a accentuat acest aspect al teoriei sale,
ci si despre colaborarea dintre acestea.
5. Partidele politice sunt cele prin care cetatenii isi exprima vointa politica, de
acestea trebuind a se tin cont atunci cand vorbim despre, in prezent, despre separatia
si echilibrul puterilor in stat.
6. Drepturile electorale recunoscute si cetatenilor romani sunt: dreptul de vot si
dreptul de a fi ales.
7. Prin scrutin se înţelege modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii,
senatorii, consilierii, etc. În prezent se practică două sisteme diferite prin modul de
atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale.
8.

Rezumat
1. Statul este organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei
puteri. Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de stat vorbim despre acelaşi
lucru existând prin urmare identitate şi între noţiunile de autorităţi statale şi autorităţi
ale puterii.
2. Trăsăturile generale ale puterii de stat sunt următoarele: caracterul de putere;
puterea de constrângere; puterea socială; puterea de a exprima şi realiza voinţa ca
voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea.

32
3. Despre separatia si echlibrul puterilor in stat au scris, de-a lungul timpului,
Aristotel, Platon, Locke, Montesquieu, Rousseau, in prezent regasindu-se in
organizarea statala a puterii din orice stat democratic, constitutiile prevazand
principiul in mod expres sau indirect prin modul in care identifica puterile si
atributiile acestora, precum si raporturile dintre acestea.
4. Apreciem că, în primul rând, constituţia oricărui stat modern „nu este altceva
decât repartiţia ordonată a puterii”, motiv pentru care ar fi exagerat a se vorbi despre
separaţia celor trei puteri în stat, fiind de neconceput o separare absolută a acestora,
o lipsă totală de colaborare între acestea sau, altfel spus, independenţa acestora.
Examinând dispoziţiile Constituţiei României, republicată, putem constata că aceasta
consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi
modernă.
5. Partidele politice sunt asociaţii libere ale cetăţenilor al căror scop este definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând ordinea constituţională
democratică a statului şi având vocaţia şi capacitatea guvernării. Dupa cum pe scena
politica se face simtitta vizibil prezenta unui partid, a doua sau a mai multora,
sistemele de partide existente in lume sunt: partidul unic, bipartidismul (cele mai
elocvente exemple sunt SUA si Marea Britanie), multipartidismul (astfel precum
este si Romania). In functie de disciplina votului, partidele politice se pot clasifica in
partide suple – cele care permit membrilor lor sa voteze potrivit propriei constiinte,
si partide rigide – cele care impun membrilor lor cum sa-si exprime votul, astfel
precum pot fi clasificate si partidele din Romania.
6. Rolul esenţial pe care îl joacă partidele politice în cadrul democraţiei
constituţionale din România este evidentiat prin funcţiile specifice ale acestora, prin
intermediul carora partidele contribuie la formarea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor, precum şi la realizarea raporturilor de guvernare.
7. Dreptul de vot este prevazut de art.36 din Constitutia Romaniei, republicata, iar
dreptul de a fi ales este consacrat prin art.37 din legea fundamentala. Dreptului de
vot ii sunt recunoscute urmatoarele trasaturi: universalitatea, egalitatea, secretul,
caracterul direct si caracterul liber exprimat.
8. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite,
care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator au
dreptul, potrivit art. 62 alin. (2) din Constituţia României, republicată, la un mandat
de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin
10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui
deputat.
9. Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor
41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată

33
pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării.
10. Pentru organizarea procesului electoral funcţionează în mod permanent
Autoritatea Electorală Permanentă, care emite hotărâri, decizii şi instrucţiuni. În
perioada organizării alegerilor se formează Biroul Electoral Central, birouri
electorale de circumscripţie la nivel judeţean, al municipiului Bucureşti, oficii
electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi un birou electoral de
circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării,
precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Din puterea executivă nu face parte:
a) Ministerul Justiţiei;
b) Ministerul Public;
c) Guvernul.
2. Nu face parte din autoritatea judecătorească:
a) Ministerul Public;
b) Consiliul Superior al Magistraturii;
c) Curtea Constituţională.
3. Partidul A si partidul B isi inregistreaza fiecare candidatul pentru functia de
Presedinte al Romaniei, la Biroul Electoral Central. In cadrul campaniei
electorale, AX – candidatu Partidului A sustine in mod consecvent inlocuirea
sistemului multipartidist cu cel al partidului unic sustinand ca astfel nu se vor mai
inregistra greutati in atingerea majoritatii parlamentare. In consecinta BY –
candidatul Partidului B se adreseaza Inaltei Curti de Casatie si Justitie solicitand
declararea ca nelegala a Partidului A avand in vedere ca acesta militeaza
impotriva existentei mai multor partide pe scena politica. In apararea Partidului
A, avocatul acestuia sustine ca Partidul A nu a afirmat niciodata ca se impune
renuntarea la multipartidism si trecerea la partid unic, iar AX are libertatea totala
de a afirma ce considera necesar in campania electorala pentru a se asigura de
suportul cator mai multi alegatori. Care credeti ca va fi decizia instanei de
judecata si cum isi va motiva aceasta decizie?
4. Parlamentul Romaniei adopta, la data de 02.02.2014, Legea nr,x/2014 privind
educatia nationala. Guvernul, ce nu mai are sustinere majoritara in Parlament,
putand fi considerat un guvern minoritar, nu este de acord cu continutul Legii
nr.x/2014 si, anterior, promulgarii acesteia de Presedintele Romaniei, adopta, la
data de 07.02.2014, OUG nr. y/2014 privind educatia nationala, OUG ce se
publica in Monitorul Oficial al Romaniei, la data de 09.02.2014. La data de

34
08.02.2014, Presedintele Romaniei promulga Legea nr.x/2014 care se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei la data de 08.02.2014. In tot acest context,
Guvernul Romaniei se adreseaza Curtii Constitutionale a Romaniei. Precizati:
a) Ce poate sesiza Guvernul Romaniei la Curtea Constitutionala a Romaniei?
b) Care din cele doua acte normative – Legea x/2014 sau OUG nr.y/2014 – va
ramane in vigoare si cum argumentati raspunsul formulat?
c) Apreciati ca prin actiunea sa de a emite OUG in acelasi domeniu cu legea
emisa de Parlament, Guvernul a afectat principiul separatiei si echilibrului
puterilor in stat? Argumentati raspunsul formulat.
5. Parlamentul Romaniei adopta la data de 01.02.2014, Legea nr. x/2014 privind
organizarea si functionarea institutiei Presedintelui Romaniei. Prin art.4 al Legii
nr. x/2014, s-a prevazut obligatia Presedintelui Romaniei de a promulga orice
lege adoptata de Parlament in termen de 10 zile de la data primirii legii adoptate
de Parlament, in caz contrar acesta putand fi tras la raspunderea de catre
Parlament, sanctiunea aplicabila fiind demiterea din functia de Presedinte al
Romaniei. Primind spre promulgarea Legea nr. x/2014, Presedintele Romaniei
decide a emite Decretul nr.y/2014 prin care se prevede nepromulgarea legii
amintite. Precizati:
a) Este constitutionala prevederea art.4 din Legea nr. x/2014? Argumentati
raspunsul formulat.
b) Este in conformitate cu prevederile Constitutiei, in vigoare, decizia
Presedintelui Romaniei de a nu promulga legea? Argumentati raspunsul formulat.
c) Precizati daca prin prevederea art.4 din Legea nr. x/2014, Parlamentul a
incalcat principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat? Dar Presedintele
Romaniei prin emiterea decretului nr. y/2014? Argumentati raspunsurile
formulate.
6. Dati doua exemple de situatii in care sa se fi incalcat principiul separatiei si
echilibrului puterilor in stat.
7. Ce implica faptul ca Romania este organizata potrivit principiului separatiei si
echilibrului puterilor in stat?
8. Care sunt conditiile necesare pentru exercitarea dreptului de vot?
9. Precizaţi care sunt cele trei autoritati publice prevazute de Constitutie care nu
fac parte din niciuna dintre cele trei puteri ale statului.
10. Explicati cum asigura, prin rolul si atributiile sale constitutionale, Curtea
Constitutionala a Romaniei respectarea principiului separatiei si echilibrului
puterilor in stat?

35
Modulul II. INSTITUTIILE POLITICO-JURIDICE

Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 73
Competenţe ............................................................................................................... 73
Unitatea de învăţare II.1.Parlamentul Romaniei ..................................................... 74
Unitatea de învăţare II.2. Puterea executiva. Seful de stat. Guvernul ..................... 91
Unitatea de învăţare II.3. Autoritatea judecatoreasca ........................................... 110

Introducere
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiuni precum
parlament, sef de stat, guvern, autoritate judecatoreasca. Astfel, studenţii vor fi
introduşi în studiul institutiei Parlamentului cat priveste organizarea, functionarea
acestuia, statutul parlamentarilor, actele pe care le emite acesta autoritate,
procedura de elaborare a legii; in studiul puterii executive, accentul fiind pus pe
seful de stat – rolul si atributiile acestuia, raspunderea si actele pe care le poate
emite; precum si in studiul autoritatii judecatoresti.

Competenţe
Structura de învăţare permite:
dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, precum cele din cedrul
parlamentului, executivului, autoritati judecatoresti, cât şi de a decela raportul
dintre acestea, precum si dintre cele trei puteri;
să identifice şi să interpreteze prevederile constitutionale carora li se
circumscriu notiunile, institutiile mai sus specificate.

36
Unitatea de învăţare II.1. Parlamentul Romaniei

Cuprins
II.1.1. Introducere..................................................................................................... 74
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 74
II.1.3. Notiunea si functiile Parlamentului ............................................................... 74
II.1.4. Structura Parlamentului ................................................................................ 77
II.1.5. Organizarea interna a Parlamentului............................................................ 77
II.1.6. Functionarea Parlamentului .......................................................................... 79
II.1.7. Deputatii si senatorii ...................................................................................... 80
II.1.8. Actele Parlamentului...................................................................................... 81
II.1.9. Legea ca act juridic al Parlamentului............................................................ 83

II.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiune de parlament, cu structura
si organizarea interna a acestuia, cu functionarea acestuia, cu statutul
parlamentarilor, precum si cu actele pe care le poate emite aceasta autoritate si,
mai ales, cu procedura de elaborare a legii, legea fiind principalul act emis de
parlament.

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre structura
parlamentului si organizarea interna a acestuia, studentul putand identifica
corect, spre exemplu, comisiile, grupurile parlamentare ca fiind elemente ale
organizarii interne a parlamentului, putand astfel a opera corect cu acestea tinand
cont de competenta si de atributiile lor.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.

II.1.3. Notiunea si functiile Parlamentului

37
 Parlamentul este o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe corpuri
sau camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membrii (senatori sau deputaţi) cărora poporul
le deleagă exerciţiul drepturilor lui naturale şi inalienabile de a-şi exprima juridic voinţa prin
emiterea legilor.
Parlamentul are un loc şi un rol deosebit în sistemul statal întrucât prin el se exercită
puterea poporului iar funcţiile sale sunt specifice conducerii statale şi anume funcţii de
conducere şi funcţii deliberative.
Studierea acestor funcţii presupune o clasificare pe criteriul conţinutului acestora, mai
exact a atribuţiilor parlamentului şi din acest punct de vedere distingem:

1. Funcţia legislativă este cea mai importantă împuternicire a parlamentului

În explicarea acesteia ne vom referi la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la
sensul de act normativ emis de parlament conform art. 61 din Constituţie potrivit căruia
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
În practică parlamentul nu exercită singur această funcţie, el împărţind-o cu executivul,
cu propriile comisii şi cu electoratul – prin intermediul referendumului.
Potrivit art. 73 din Constituţie domeniul rezervat legii, în care numai parlamentul se
poate pronunţa se împarte în trei categorii de legi şi anume: legile constituţionale, legile
organice şi legile ordinare.

2. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale

şi juridice
Exercitând prerogativele conducerii statale care îi sunt delegate de popor, parlamentul
poate decide în problemele cele mai importante.
În acest sens îi revin parlamentului: adoptarea bugetului naţional, aprobarea
programului guvernului, declararea mobilizării totale sau parţiale, reglementarea alegerilor,
reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului, reglementarea cetăţeniei, stabilirea
sistemului general al taxelor şi impozitelor, emisiunea de monedă, etc.

3. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale
Este o funcţie complexă iar exercitarea unor astfel de atribuţii diferă de la un stat la
altul.
În România, conform Constituţiei Parlamentul poate suspenda din funcţie Preşedintele
României, acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului, poate retrage
încrederea acordată Guvernului, etc. Senatul numeşte Avocatul Poporului, trei judecători la
Curtea Constituţională, etc.

38
4. Controlul parlamentar
Controlul parlamentar este necesar deoarece parlamentul, ca organ reprezentativ al
poporului trebuie să constate direct şi deplin cum sunt aplicate şi respectate Constituţia şi
legile şi cum autorităţile statale îşi realizează rolul pe care îl au în societate.
Controlul parlamentar este în principiu un control deplin în sensul că el se exercită
asupra întregii activităţi potrivit legilor, având dreptul de a anula actele ilegale, de a revoca
organe de stat şi înalţi funcţionari. Controlul se exercită însă diferenţiat în funcţie atât de
natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistem a autorităţii de stat controlate. El se
exercită fie direct, de către întregul parlament, fie de una dintre camerele sale, fie prin alte
mijloace şi exemplificăm în acest sens obligaţia Guvernului de a prezenta informaţiile şi
documentele solicitate.
Formele prin care se exercită controlul sunt:
a. prin dări de seamă, rapoarte, mesaje, programe prezentate parlamentului;
b. prin comisiile parlamentare – care pot fi comisii de anchetă sau comisii speciale şi care au
deseori puteri judiciare în sensul de a cita martori care au obligaţia să se prezinte la audieri;
c. prin întrebări (care pot fi formulate oral sau în scris) şi interpelări numai în formă scrisă,
formulate de parlamentari adresate diferitelor instituţii şi autorităţi ale statului;
d. prin dreptul parlamentarilor de a cere şi obţine informaţii;
e. prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor;
f. prin avocatul poporului.
Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în
România şi este reglementată în art. 58-60 din Constituţie.
Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele executive pe care
legea le obligă să-i asigure sprijinul necesar.
Avocatul poporului este o persoană independentă numită de către Parlament pe o
perioadă de 5 ani, îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate,
răspunde numai în faţa parlamentului şi are obligaţia de a-i prezenta rapoarte în care poate
face recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor publice.

5. Conducerea în politica externă a parlamentului se manifestă prin importantele atribuţii care

îi revin şi anume: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale, declararea stării de război,
decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare.

6. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa privesc:

a. validarea sau anularea alegerii parlamentarilor

39
b. adoptarea regulamentului de funcţionare
c. alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului
d. stabilirea bugetului propriu
e. unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor

II.1.4. Structura Parlamentului

Parlamentele existente astăzi sunt formate dintr-o singură cameră – denumite

parlamente cu structură unicamerală sau din două sau mai multe adunări denumite parlamente
cu structură bicamerală sau multicamerală.
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat dar fără ca între ele
să existe o conexitate rigidă.
În cazul parlamentelor bicamerale cele două camere pot avea competenţă identică sau
diferită iar din analiza sistemelor existente se conturează trei ipoteze sub care se poate
prezenta cea de-a doua cameră:
- camera aristocratică – apărută ca reuniuni ale vasalilor regelui – Camera Lorzilor în Anglia;
- camera federală – corespunde structurii federale a statului reprezentând interesele satelor
membre;
- camera democratică – apărută pentru o echilibrare a puterilor.
În literatura de specialitate s-au exprimat rezerve şi critici în legătură cu apariţia celei
de a doua camere democratice susţinându-se că este ilogică faţă de faptul că naţiunea este
unitară cu o voinţă indivizibilă în esenţa ei, că poate crea blocaje şi încetineală în adoptarea
legilor şi chiar conflicte constituţionale.
Susţinătorii acestui sistem argumentează însă că existenţa celei de a doua camere
reprezintă o garanţie solidă a faptului că parlamentul nu se va îndepărta de la mandatul dat de
popor iar legile au parte de o dezbatere mai largă şi ajung să exprime mai plenar voinţa
electoratului.
În România ne află în prezenţa unui bicameralism nediferenţiat în sensul că
Parlamentul este format din doua camere, ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber
exprimat.

II.1.5. Organizarea interna a Parlamentului

Camerele parlamentului sunt organisme colegiale cu o compoziţie numeroasă, care

lucrează şi decid numai în plen, în sesiuni.
Pentru o mai bună organizare a muncii se organizează formaţiuni restrânse de lucru
care sunt: birouri, comitete, comisii, grupuri, etc. care îşi desfăşoară activitatea potrivit
regulamentului fiecărei camere.

40
 Întrucât orice parlament este format din majoritatea parlamentară şi minoritate,
denumită adeseori opoziţie, se pune problema de a găsi reguli şi proceduri care să împiedice
dominaţia majorităţii şi să protejeze minoritatea parlamentară în ideea ca pluralismul politic
să-şi găsească exprimarea. În acest sens se constituie:
a. Grupurile politice parlamentare
Constituirea grupurilor parlamentare este o facultate şi nu o obligaţie şi de aceea
deputaţii şi senatorii au posibilitatea de a se înscrie sau nu într-un grup parlamentar.
În România grupurile parlamentare se organizează separat pentru Senat cu cel puţin 7
membrii şi Camera Deputaţilor din cel puţin 10 membrii, fiecare grup alegându-şi un
preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Dintre atribuţiile şi drepturile grupurilor
parlamentare amintim:
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere;
- pot propune membrii în Comisia de mediere;
- pot cere modificarea ordinii de zi;
- pot prezenta amendamente, etc.
b. Birourile şi comitetele
Birourile, denumite uneori permanente sunt organe interne ale camerelor parlamentare
formate din deputaţi, respectiv senatori aleşi pe durata unei sesiuni parlamentare sau a întregii
legislaturi şi au ca atribuţii privind buna desfăşurare a lucrărilor camerelor.
În România fiecare cameră îşi alege câte un birou permanent în care preşedinţii sunt
aleşi pe întreaga durată a mandatelor în timp ce ceilalţi membrii numai pe durata fiecărei
sesiuni. Preşedintele camerei este şi preşedintele biroului permanent ales prin vot secret din
care mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori (la Senat numai 2 chestori).
Dintre atribuţiile birourilor permanente enumerăm:
- propun camerelor data începerii şi încheierii sesiunilor parlamentare;
- solicită convocarea sesiunilor extraordinare
- primesc şi distribuie proiectele şi propunerile de legi;
- conduc şi controlează serviciile camerei;
- întocmesc proiectele ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru.
În cazul parlamentelor bicamerale uneori cele două camere lucrează în şedinţe comune
în asemenea cazuri constituindu-se comitetul parlamentului cu regulament propriu de
funcţionare.
c. Comisiile parlamentare
Şi acestea sunt organisme interne de lucru ale parlamentului iar prin funcţiile lor
privind atribuţiile legislative şi de control sunt organisme esenţiale ale muncii parlamentare.
Comisiile parlamentare sunt de mai multe categorii şi anume permanente – alese pe
toată durata mandatului, temporare – alese pe o scrută perioadă de timp şi comune.

41
 Comisiile permanente au un rol deosebit în activitatea parlamentului, specializate pe
domenii de activitate (economie, finanţe, apărare, sănătate, etc.) având atribuţii de studiere,
avizare şi control. Ele avizează proiectele de legi şi propunerile legislative, precum şi
amendamentele, efectuează anchete parlamentare, dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme
trimise de Biroul permanent.
Organizarea comisiilor permanente este cuprinsă în detaliu în regulamentele celor
două camere.
Fiecare parlamentar trebuie să facă parte din cel puţin o comisie permanentă. După
desemnarea membrilor fiecare comisie, în prima şedinţă îşi alege Biroul comisiei format din
preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari care va organiza activitatea comisiei.
Alte comisii care mai pot funcţiona, potrivit regulamentelor sunt: comisii temporare,
comisii speciale, comisii comune sau mixte, comisii de anchetă, comisii de mediere, etc.

II.1.6. Functionarea Parlamentului

1. Mandatul sau legislatura reprezintă durata de timp pentru care parlamentarii au fost aleşi şi
diferă de la un stat la altul, în România mandatul fiind, potrivit Constituţiei de 4 ani cu
posibilitatea prelungirii în situaţiile speciale prevăzute de Constituţie.
2. Sesiunea parlamentară – reprezintă durata periodică în care parlamentul îşi desfăşoară
activitatea.
Sesiunile pot fi ordinare – în care camerele sunt obligate conform legii să se
întrunească şi sesiuni extraordinare care se pot organiza, ori de câte ori este nevoie, înafara
sesiunilor ordinare.
În România sesiunile ordinare sunt două pe an, prima începând în luna februarie şi
neputând depăşi sfârşitul lunii iunie iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii decembrie.
3.Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor în care parlamentul hotărăşte şedinţă secretă şi
pot fi separate (a fiecărei cameră) sau comune. Prezidarea şedinţelor se face de preşedintele
camerei sau în lipsa acestuia de unul dintre vicepreşedinţi iar în cazul şedinţelor comune
alternativ de fiecare dintre preşedinţii fiecărei camere.
4. Sistemul de vot
Asupra problemelor dezbătute camerele parlamentului decid prin vot care poate fi
deschis sau secret.
Votul se exprimă prin buletine, bile sau electronic.
Sistemul de vot în parlament a cunoscut, sub presiunea cetăţenilor o anumită evoluţie,
de la votul secret la votul deschis, prima formă mai subzistând în cazul alegerilor în funcţii.
Tendinţa populară a coincis şi cu maturizarea partidelor politice care au început să
prefere tehnica votului deschis care permite un control asupra opţiunilor parlamentarilor iar

42
guvernul poate avea o imagine clară a susţinerii de care se bucură în rândul majorităţii
parlamentare al cărei exponent este.

II.1.7. Deputatii si senatorii

Membrii parlamentului poartă de regulă denumirea de deputaţi sau senatori şi sunt

aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând însă şi alte modalităţi de
desemnare. De exemplu, în Constituţia României se stabileşte că organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile stabilite prin legea
electorală.
Cât priveşte senatorii ei pot fi aleşi, de drept sau numiţi.
Precizări se impun în cazul senatorilor de drept care se regăsesc în acele sisteme
constituţionale care stabilesc că anumite persoane (de regulă foşti primi-miniştrii, preşedinţi ai
academiei, şefi ai cultelor religioase, etc.) fac parte din senat în temeiul calităţii lor. Senatorii
numiţi au fost consacraţi prin unele constituţii de exemplu Constituţia română din 1938 ei
fiind desemnaţi de rege.
Senatorii aleşi reprezintă însă regula în virtutea principiului că ei sunt cei care îi
reprezintă pe cetăţeni.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata mandatului şi intră în exercitarea funcţiilor
de la data alegerilor sub rezerva validării acestora.
Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou
alese, în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate sau de deces.
Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor ar putea fi clasificate în funcţie de
conţinutul lor, de timpul în care pot sau trebuie să fie exercitate, de actul normativ care le
prevede, etc.
Principalele drepturi şi obligaţii sunt:
- de a participa la întreaga activitate a parlamentului şi camerei din care face parte, de a
participa la şedinţele plenului, grupurilor şi comisiilor parlamentare, de a iniţia proiecte
legislative;
- de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri adoptate de parlament;
- de a pune întrebări şi a adresa interpelări;
- de a cere informaţiile necesare de la autorităţile şi instituţiile publice;
- de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii
- de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea transportului;
- de a li se acorda concedii în condiţiile Regulamentului camerei.
Prin constituţie se stabilesc o serie de incompatibilităţi cum ar fi aceea că funcţia de
senator nu este compatibilă cu altă funcţie publică de autoritate cu excepţia celei de membru a

43
Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legi organice în special pentru evitarea
corupţiei şi a conflictului de interese.
Imunitatea parlamentarului urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor
urmăriri judiciare abuzive şi şicanatorii.
Există două categorii de imunităţi parlamentare, prima caracterizată prin inexistenţa
răspunderii care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de
exercitarea mandatului – respectiv discursuri, opinii, mod de vot, etc., iar a doua categorie se
mai numeşte a inviolabilităţilor şi cuprinde reguli speciale privind percheziţia, reţinerea,
arestarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor în cazul în care aceştia sunt învinuiţi de
infracţiuni de drept comun.
În articolul 72 din Constituţie se detaliază condiţiile şi normele procedurale care
guvernează în România urmărirea penală a parlamentarilor.
În cazul în care parlamentarii nu-şi îndeplinesc obligaţiile ei pot fi sancţionaţi cu:
avertisment, chemare la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala de şedinţă,
interzicerea participării la lucrări pe maxim 15 zile, excluderea temporară.

II.1.8. Actele Parlamentului

Actele parlamentului pot avea caracter exclusiv politic, care, deşi cuprind şi o
manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte sociale, ele cuprind numai afirmaţii de
principiu sau luări de atitudine lipsite de efect juridic imediat dar se bucură de influenţă
asupra opiniei publice. Astfel de acte cu caracter exclusiv politic sunt: declaraţia, mesajul şi
apelul.
Celelalte acte ale parlamentului pot fi clasificate în două categorii şi anume acte cu
caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ).
În prima categorie intră legile, regulamentele camerelor şi unele hotărâri. În a doua
categorie intră numai moţiunile şi hotărârile care cuprind manifestări de voinţă în scopul
stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte dinainte determinate.

1. Regulamentele parlamentare
Sunt acte normative şi sunt supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial.
Fiecare cameră îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare iar parlamentul,
în plen, cu votul majorităţii membrilor adoptă un regulament al şedinţelor comune.
Regulamentele sunt supuse în integralitate controlului de constituţionalitate la
sesizarea preşedinţilor celor două camere.
În România Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr.45 şi 46 din anul
1994 fiind declarate ca neconstituţionale prevederi din regulamente care prevedeau drepturi şi
obligaţii ce ţin de statutul parlamentarilor, reţinându-se că regulamentele pot cuprinde reguli

44
de procedură care să permită punerea în aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale dar nu
le pot modifica în ceea ce priveşte conţinutul şi domeniul de reglementare.
De asemenea prin decizia nr.601/14.11.2005 Curtea Constituţională s-a pronunţat cu
privire la neconstituţionalitatea unora dintre articolele Regulamentul Senatului iar prin decizia
602 din aceeaşi dată cu privire la unele dintre articolele Regulamentului Camerei Deputaţilor,
astfel cum fuseseră modificate de către cele două camere.

2. Hotărârile, ca act juridic al parlamentului

Hotărârile parlamentului pot avea caracter normativ dar şi caracter nenormativ.
Delimitarea dintre legi şi hotărâri, ca acte ale parlamentului se face după criterii de
conţinut şi procedură de adoptare.
Din punct de vedere al conţinutului vom observa că în timp ce toate legile au conţinut
normativ, hotărârile pot fi şi cu caracter nenormativ. În al doilea rând normele cuprinse în
hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor.
Sub aspect procedural se constată că pentru adoptarea hotărârilor nu sunt aplicabile
regulile cu privire la iniţiativa legislativă, nu există obligaţia examinării şi avizării lor de alte
organisme şi se semnează de către preşedintele Camerei. De asemenea în sistemele
parlamentare bicamerale hotărârile pot fi emise şi de o singură cameră.
Camerele au adoptat hotărâri privind: componenţa grupurilor parlamentare, demisia
parlamentarilor, validarea mandatelor, ridicarea imunităţii parlamentare, aprobarea unor
delegaţii ale parlamentului, etc.

3. Moţiunile
Termenul de moţiune este în general utilizat în privinţa unor hotărâri ale parlamentului
prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.
Când sunt acte juridice ele privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de guvern în
virtutea atribuţiei de a-i controla activitatea.
Moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din C României poate fi iniţiată de cel
puţin ¼ din numărul total de senatori şi deputaţi şi se comunică Guvernului la data depunerii.
Ea se dezbate în şedinţa comună a celor două camere.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu
mai pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia situaţiei în care
Guvernul îşi asumă răspunderea.
În temeiul art. 114 guvernul poate să-şi asume răspunderea în faţa parlamentului reunit
în şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege. Dacă în termen de 3 zile de la prezentarea acesteia se introduce o moţiune de
cenzură şi este votată, Guvernul este demis. Dacă Guvernul nu a fost demis proiectul de lege
se consideră adoptat fără a mai fi dezbătut în cele camere şi devine obligatoriu.

45
 Moţiunea de cenzură reflectă în fapt raporturile dintre Parlament şi Guvern
semnificând acordarea, menţinerea sau retragerea încrederii acordată executivului.

4. Alte acte emise de structurile parlamentului sunt: decizii ale camerelor (pentru convocarea
în sesiune a camerelor, pentru asigurarea conducerii pe perioada lipsei preşedintelui camerei,
etc.), avize şi rapoarte ale comisiilor permanente.

5. Legea – ca act juridic al parlamentului fiind cea mai importantă dintre atribuţiile
parlamentului.

II.1.9. Legea ca act juridic al Parlamentului

Cea mai importantă atribuţie a Parlamentului este legiferarea. Această activitate este
supusă unor normelor constituţionale şi legale care reglementează traseul legii din momentul
exercitării dreptului de iniţiativă legislativă şi până la publicarea legii în Monitorul Oficial al
României, norme ce formează conţinutul procedurii legislative parlamentare.
În mod obişnuit termenul de lege este folosit în două accepţiuni, o accepţiune largă
“lato sensu” care exprimă generic orice act normativ şi o accepţiune restrânsă “stricto sensu”
care desemnează actul juridic al parlamentului ca autoritate legiuitoare.
Distincţia ştiinţifică se impune atunci când urmărim stabilirea ierarhiei izvoarelor de
drept, când facem delimitări între actele juridice ale altor autorităţi publice şi ale
parlamentului precum şi când dorim să explicăm supremaţia legii care priveşte numai legea ca
act juridic al parlamentului.
De regulă, în definirea legii, se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului
normativ care reprezintă criteriul material şi procedura de adoptare care reprezintă criteriul
formal.
Vom defini deci legea, în accepţiunea sa restrânsă, ca fiind „actul juridic al
parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi
care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi mai importante”.
Din această definiţie identificăm organul emitent şi anume parlamentul, legea fiind
actul juridic exclusiv al parlamentului, unicul organ legiuitor.
Caracterul unic rezultă din faptul că parlamentul este singurul organ de stat ales de către toţi
cetăţenii ţării prin vot direct, universal, egal şi secret. Nici un alt organ de stat nu poate adopta
legi întrucât numai parlamentul îmbracă voinţa poporului dându-i caracter de voinţă de stat.
Legea trebuie de asemenea perfect armonizată cu litera şi spiritul Constituţiei, aflându-
se într-un raport de conformitate cu aceasta iar celelalte acte normative trebuie să fie
conforme legii.

46
 În ceea ce priveşte procedura de adoptare aceasta este prestabilită chiar prin
Constituţie şi ea trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct asupra modului
cum parlamentul îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebi funcţia legislativă.
Definiţia cuprinde însă referiri şi la conţinutul legii, la identificarea domeniului de
reglementare rezervat numai legii.
În Constituţia României art.73 reglementează domeniul rezervat legii, adică acele
relaţii sociale considerate cele mai generale şi importante şi anume legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare, cu precizarea că legile constituţionale sunt cele de revizuire a
Constituţiei.
Prin alin. 3, astfel cum a fost modificat prin legea de revizuire a Constituţiei sunt
enumerate domeniile de reglementare rezervate legii organice dintre care exemplificăm:
a. sistemul electoral;
b. organizarea, funcţionarea şi funcţionarea partidelor politice;
c. organizarea şi desfăşurarea referendumului;
d. organizarea Guvernului şi a Consiliului Superior de Apărare a Ţării;
e. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
f. statutul funcţionarilor publici;
g. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,
a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
h. regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii;
i. celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.(t), etc.
În ceea ce priveşte legile ordinare Constituţia nu nominalizează domeniul de
reglementare rezervat legii, lăsând Parlamentului aprecierea.

Clasificarea legilor astfel cum sunt definite în art.73 din Constituţie în legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare se realizează atât pe criteriul conţinutului
reglementărilor dar şi pe al procedurilor de adoptare.
1. Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte constituţia iar sub aspectul
conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.
Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei
Camere, fiind definitivate numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30
de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.
2. Legile organice – şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei camere.
3. Legile ordinare – reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă iar procedural sunt
adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

47
 Supremaţia legii se defineşte ca fiind acea caracteristică potrivit căreia normele pe
care legea le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unei alte norme în afară de cele
constituţionale iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din
punct de vedere al eficacităţii lor.
Supremaţia legii este un principiu constituţional ce exprimă acea calitate de a fi
superioară juridic, tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional.
Studierea supremaţiei legii se face în general având în vedere că în conceptul de lege
este inclusă şi Constituţia întrucât şi ea este o lege dar o lege fundamentală.
Celelalte acte juridice se elaborează în baza legii dar se raportează permanent la
Constituţie, legea trebuind să fie conformă cu aceasta.
Consecinţele juridice ale supremaţiei legii sunt cele privind: elaborarea legii, cele
privind modificare, suspendarea şi abrogarea legii şi cele privind conformitatea legii cu
celelalte acte emise de organele statului.

Procedura legislativă parlamentară cuprinde următoarele etape:

- iniţiativa legislativă,
- examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor
permanente,
- includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei
competente să o dezbată,
- dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei competente
- votarea proiectului de lege în plenul Camerei,
- întoarcerea legii la Camera care are competenţă decizională în condiţiile art. 75 al.4 şi 5 din
Constituţie
- semnarea legii de către preşedinţii Camerelor
- promulgarea legii
- publicarea legii în M.O.

a. Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă cuprinde posibilitatea de a propune

proiecte sau propuneri de legi corelate cu obligaţia parlamentului de a examina, dezbate şi a
se pronunţa asupra acestora.
Art.74 din Constituţie reglementează că subiecţii apţi să deţină iniţiativa legislativă
sunt Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii în condiţiile stabilite de Constitutie.
Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin proiecte de legi iar în cazul
deputaţilor, senatorilor şi cetăţenilor se exprimă prin propuneri legislative dar în forma cerută
pentru proiectele de legi.

48
 Iniţiativa legislativă cuprinde nu numai înaintarea proiectelor şi propunerilor
legislative ci şi examinarea şi avizarea acestora de către unele organe statale anterior sesizării
parlamentului.
Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte,
ca primă Cameră sesizată.

b. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare

Înainte de a se pronunţa plenul Camerei, proiectul sau propunerea legislativă este
supus examinării şi avizării de către comisiile parlamentare.
Acestea pot propune adoptarea, eventual cu amendamente sau respingerea, dar nu pot
propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori. Punctul de vedere al comisiilor
parlamentare nu obligă nici parlamentul şi nici pe iniţiator, asupra proiectul hotărând numai
parlamentul în afară de situaţia în care iniţiatorul îşi retrage proiectul în condiţiile prevăzute
de lege.

c. Includerea propunerii pe ordinea de zi a şedinţei camerei parlamentare se decide de camera

parlamentară ea fiind chemată să decidă şi asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi
examinate în sesiunile sale.

d. Dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor parlamentului se face mai întâi la prima
Cameră sesizată care se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi complexe
termenul este de 60 zile. Dacă termenul a fost depăşit proiectul de lege sau propunerea
legislativă se consideră adoptate tacit.
După adoptare sau respingere de către prima cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

e. Promulgarea legii şi intrarea în vigoare

După semnarea de către preşedintele camerei care atestă astfel că procedura de
elaborare a legilor a fost respectată, legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României.
Promulgarea de face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea sau dacă legea a fost supusă controlului de
neconstituţionalitate promulgarea se face în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii
după reexaminare sau de le primirea decizie Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul oficial şi intră în vigoare în 3 zile de la data publicării
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

49
f. Alte reguli constituţionale privind elaborare legii

Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de elaborare a legii cunoaşte
anumite nuanţări.
- Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative în procedură de urgenţă.
Parlamentul poate adopta din proprie iniţiativă sau la iniţiativa Guvernului proiecte de legi în
procedură de urgenţă stabilită prin regulamentele Camerelor. Urgenţa priveşte numai
dezbaterea şi votarea legii în cele două camere, nepunându-se în discuţie succesiunea şi
obligativitatea constituţională a etapelor de elaborare a legilor.
- Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 113-114 din Constituţie. Dacă Guvernul
îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis prin intermediul
moţiunii de cenzură proiectul se consideră adoptat.
- Conform prevederilor art. 65 al.2 cele două Camere îşi desfăşoară lucrările în şedinţe
comune pentru – de învăţat din Constituţie pentru examen.

g. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Întrucât procedura de elaborare a legii exprimă faptul că legea exprimă voinţa

poporului suveran, valorificând poziţia supremă a legii în sistemul de drept, în mod firesc şi
procedurile de modificare, suspendare şi abrogare trebuie să pună în valoare supremaţia
acesteia.
În acest sens modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot prin lege,
adoptată prin votul parlamentarilor. În aceasta îşi găseşte aplicaţie marele principiu al
simetriei actelor juridice.

Datorită deosebirilor de conţinut şi formă detaliate mai sus Constituţia are o putere
juridică superioară legilor.
În raport însă cu celelalte acte emise de organele statului legea îşi manifestă
supremaţia.
În ce priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii condiţia de
conformitate cu legea este indiscutabilă.
Actele puterii judecătoreşti sunt acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au un
caracter individual dar trebuie emise în baza legii.
Controlul conformităţii actelor juridice este garantat prin îndatorirea respectării legii,
prin controlul constituţionalităţii legilor şi actelor normative şi prin controlul legalităţii.

50
Să ne reamintim...
1. Parlamentul Romaniei este unica autoritate legiuitoare, astfel precum o defineste
si Constitutia, prin art.61, fiind asadar unica autoritate prin care se exprima si se
realizeaza puterea legislativa.
2. In prezent, desi Parlamentul isi patreaza ca una dintre functii pe cea legislativa, o
alta functie a acestuia nu trebuie sa fie neglijata, anume cea de control – functie ce
reflecta echilibrul dintre puteri.

Rezumat
1. Parlamentul este o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe
corpuri sau camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membrii (senatori sau
deputaţi) cărora poporul le deleagă exerciţiul drepturilor lui naturale şi inalienabile
de a-şi exprima juridic voinţa prin emiterea legilor.
2. Functiile Parlamentului Romaniei sunt: funcţia legislativă; funcţia de stabilire a
direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice;
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
controlul parlamentar; conducerea în politica externă; atribuţiile parlamentului
privind organizarea internă şi funcţionarea sa.
3. Sub aspectul structurii Parlamentul Romaniei este un parlament cu structura
bicamerala, cele doua camere fiind Camera Deputatilor si Senatul.
4. Organizarea interna a Parlamentului este reprezentata de: grupurile politice
parlamentare; birourile şi comitetele; comisiile parlamentare.
5. Daca mandatul sau legislatura reprezintă durata de timp pentru care parlamentarii
au fost aleşi, în România mandatul fiind, potrivit Constituţiei, de 4 ani, sesiunea
parlamentară reprezintă durata periodică în care parlamentul îşi desfăşoară
activitatea. Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor în care parlamentul
hotărăşte şedinţă secretă şi pot fi separate (a fiecărei cameră) sau comune.
6. Asupra problemelor dezbătute camerele parlamentului decid prin vot care poate fi
deschis sau secret.
7. Prin constituţie se stabilesc o serie de incompatibilităţi cum ar fi aceea că funcţia
de senator nu este compatibilă cu altă funcţie publică de autoritate cu excepţia celei
de membru a Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legi organice în
special pentru evitarea corupţiei şi a conflictului de interese.
8. Imunitatea parlamentarului urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor

51
urmăriri judiciare abuzive şi şicanatorii, aceasta imbracand doua aspecte –
inexistenta (lipsa) raspunderii si inviolabilitatea.
9. Parlamentul Romaniei emite sau adopta urmatoarele acte: legi, hotarari, motiuni,
regulamente.
10. Cel mai important act adoptat de Parlamentul Romaniei este legea – act normativ
cu caracter primar, a carui elaborare si adoptare se face dupa o procedura aparte
reglementata prin normele constitutionale, precum si prin regulamentele
Parlamentului.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Constituirea grupurilor parlamentare este:
a) o obligaţie pentru parlamentari;
b) o facultate pentru parlamentari;
c) o obligaţie pentru preşedintele fiecărei Camere a Parlamentului.
2. Nu sunt organe interne de lucru ale Parlamentului:
a) comisiile parlamentare;
b) camerele Parlamentului;
c) birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului.
3. Regulamentele Parlamentului sunt:
a) întotdeauna acte normative;
b) fie acte normative, fie acte cu caracter individual;
c) întotdeauna acte cu caracter individual.
4. Votarea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură de către parlamentarii reuniţi în
şedinţă comună, în condiţiile art.114 din Constituţia României, republicată, are
drept consecinţă:
a) demiterea Guvernului;
b) demiterea Parlamentului;
c) convocarea de alegeri anticipate.
5. Sesiunea parlamentară reprezintă:
a) durata periodică în care parlamentul îşi desfăşoară activitatea;
b) durata de timp pentru care parlamentarii au fost aleşi;
c) durata permanentă în care parlamentul îşi desfăşoară activitatea.
6. Inviolabilităţile – ca dimensiune a imunităţii parlamentare presupun:
a) inexistenţa răspunderii care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte
activitatea legată de exercitarea mandatului – respectiv discursuri, opinii, mod de
vot, etc.;
b) reguli speciale privind percheziţia, reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată

52
a parlamentarilor în cazul în care aceştia sunt învinuiţi de săvârşirea de infracţiuni
de drept comun;
c) incompatibilităţi cum ar fi aceea că funcţia de senator nu este compatibilă cu
altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de membru a Guvernului.
7. Conform art.73 din Constituţia României, republicată, în România regăsim:
a) doar legi constituţionale;
b) legi constituţionale, legi ordinare şi legi organice;
c) legi constituţionale şi legi organice.
8. Legea întră în vigoare, de regulă:
a) anterior publicării în Monitorul Oficial al României, dar la 3 trei zile după
adoptarea legii de către Parlament;
b) la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României;
c) la data publicării în Monitorul Oficial al României.
9. Care sunt categoriile de persoane sau institutii care au drept de initiativa
legislativa?
10. Care dintre actele adoptate de Parlament sau de Camerele acestuia nu intra in
procedura de promulgare?

53
Unitatea de învăţare II.2. Puterea executiva. Seful de stat. Guvernul
Cuprins
II.2.1. Introducere..................................................................................................... 91
II.2.2. Competenţe..................................................................................................... 91
II.2.3. Structura executivului .................................................................................... 91
II.2.4. Raporturile legislativ-executiv ....................................................................... 92
II.2.5. Seful de stat. Aspecte generale....................................................................... 96
II.2.6. Institutia sefului de stat in Romania............................................................... 99
II.2.7. Guvernul....................................................................................................... 102

II.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu concepte precum executiv, sef de
stat, promulgare, guvern, precum si cu raporturile ce se pot stabili intre legislativ
si componentele executivului. De asemenea studentul se va familiariza si isi va
insusi modalitatea de desemnare a sefului de stat, atributiile acestuia,
raspunderea sa.

II.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea distinctiei dintre executiv si legislativ,
dintre componentele executivului, studentul putand identifica si caracteriza
structurile componente ale executivului, cu precadere pe seful de stat, invatand a
folosi prevederile constitutionale. Studentul va putea prezenta atributiile sefului de
stat din Romania, precum si formele raspunderii acestuia. Studentul va intelege si
va putea explica rolul si functiile diferite, dar care se si completeaza in cadrul
puterii executive, a celor doua componente principale ale executivului roman,
anume seful de stat si guvernul.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.

II.2.3. Structura executivului

În cadrul puterilor statutului puterea executivă se distinge prin conţinut şi trăsături

specifice, aceasta mai fiind denumită “autoritate administrativă” sau “administraţie de stat”.

54
 Toate aceste denumiri exprimă unul şi acelaşi lucru şi anume funcţia şi organele
statului care implică organizarea executării şi executarea în concret a legilor.
Pentru dreptul constituţional prezintă interes următoarele structuri executive: şeful de
stat, guvernul, ministerele şi organele administraţiei publice locale.
a. Şeful statului uneori denumit şeful executivului este de regulă un monarh sau un preşedinte
şi prezintă trăsături, are atribuţii şi puteri diferite în funcţie de forma de guvernământ.
b. Guvernul este consacrat în diferite constituţii sub denumiri cum ar fi Cabinet, Consiliu de
Miniştri,care depind de sistemul constituţional. El este format din două componente şi anume
şeful guvernului şi miniştrii şi secretari de stat.
În Constituţia României la art.102 alin.(3) se prevede că Guvernul este alcătuit din
prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Şeful guvernului se prezintă la rândul său sub denumiri diferite cum ar fi prim-
ministru, preşedinte, existând situaţii în care şeful statului cumulează şi funcţia de şef al
puterii executive cum este cazul SUA. În alte sisteme constituţionale există distincţii între
şeful statului şi şeful guvernului, primul depăşind prin atribuţiile pe care le are deseori sfera
executivului, încadrându-se în autorităţile reprezentative ale statului. Ministerele şi celelalte
organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile lor de activitate şi se
subordonează guvernului.
c. Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ
teritoriale, cunoscând o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive
superioare, în condiţiile de autonomie stabilite prin lege, dar şi o subordonare pe orizontală
faţă de organele alese prin vot de cetăţeni.

II.2.4. Raporturile legislativ-executiv

1. Rolul legislativului în formarea executivului

Puterea legislativă are oriunde în lume un anumit rol în formarea executivului care
diferă de la un sistem constituţional la altul fiind în directă legătură cu forma de guvernământ
şi structura executivului.
Dacă şeful executivului este şeful de stat, în forma de guvernământ monarhică (unde
de regulă monarhia este ereditară) intervenţia parlamentului este rară şi nesemnificativă. În
cazul republicii prezidenţiale şeful statului fiind ales de către cetăţeni prin vot universal şi
direct, rolul parlamentului este redus doar la depunerea jurământului şi preluarea funcţiei. În
ceea ce priveşte republica parlamentară, şeful statului este ales de parlament rolul acestuia
fiind decisiv.
De regulă ceilalţi membrii ai guvernului sunt desemnaţi de şeful executivului sau sunt
prezentaţi parlamentului spre aprobare pe baza propunerii primului-ministru.

55
 Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate el are nevoie de
aprobarea componenţei şi a programului de guvernare prin intermediul investiturii acordate de
parlament în virtutea dreptului legitim al acestuia de a fi ales de către cetăţeni prin vot
universal şi direct. Investitura trebuie să preceadă actului de numire şi să se manifeste fie
explicit, prin aprobare directă, fie implicit printr-un consimţământ tacit.
În România, potrivit Constituţiei preşedintele statului desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care deţine majoritatea absolută în
parlament sau, dacă o asemenea majoritate nu există, după consultarea partidelor reprezentate
în parlament.
În termen de 10 zile de la desemnare candidatul acesta va cere votul de încredere la
parlamentului asupra programului de guvernare şi a întregii liste a guvernului. Dezbaterea va
avea loc în şedinţă comună a celor două camere iar Votul de încredere se acordă cu votul
majorităţii deputaţilor şi al senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de parlament
Preşedintele României numeşte Guvernul. Tot preşedintele are dreptul să revoce şi să
numească la propunerea primului-ministru pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului.

2. Raporturile legislativ-executiv în ceea ce priveşte activitatea acestora

În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor iar participarea

la actul guvernării este complexă, nuanţată şi interactivă.
În literatura de specialitate se afirmă în ultima perioadă că rolul organelor executive
este acela de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja negocieri, de a sancţiona
încălcări, de a reglementa problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.
Din punct de vedere tehnic guvernele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi în
funcţii, iar din punct de vedere politic ei sunt de regulă lideri ai partidului majoritar. Pe de altă
parte membrii executivului dispun şi de mijloace administrative, financiare şi de forţa publică
indispensabilă executării legilor.
Pentru a analiza raportul dintre executiv şi legislativ vom enumera câteva dintre
modalităţile prin care cele două puteri se influenţează reciproc.
a. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin mai multe căi:
- puterea legislativă stabileşte legile pe care executivul trebuie să le execute;
- parlamentul aprobă programul de guvernare al executivului, neaprobarea conducând de
regulă la demisia guvernului;
- parlamentul aprobă delegarea legislativă, abilitând guvernul să emită pe anumite perioade să
emită norme juridice în domenii rezervate legii

56
 Exemple
Astfel, conform art.115 alin. (1)-(3) din Constitutia Romaniei, Parlamentul poate
adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in
domenii care nu fac obiectul legii organice, lege de abilitare ce va stabili, in mod
obligatoriu, domeniul si data pana la care se pot emite ordonante, si optional,
daca ordonantele se supun aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii
legislative, pana la implinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului
anterior mentionat va atrage incetarea efectelor ordonantei.

- parlamentul controlează activitatea guvernului.

b. Intervenţia executivului în activitatea legislativului se exercită:

- cu prilejul iniţiativei legislative. Potrivit statisticilor aproape 90% dintre legile adoptate de
parlament au la origine iniţiativa legislativă a Guvernului;
- cu prilejul promulgării legilor – care aparţine şefului statului. În unele state şeful statului are
drept de veto, putând practic bloca o lege;
- cu prilejul referendumului, în multe state organizarea acestuia fiind în sarcina guvernului.

3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive

Practica statelor a evidenţiat trei soluţii distincte şi anume: incompatibilitatea celor

două funcţii (ex. SUA şi Franţa), cumularea celor două funcţii (ex. Australia, Japonia) şi un al
treilea sistem în care miniştrii nu sunt obligaţi să fie parlamentari dar trebuie să îndeplinească
condiţiile de eligibilitate (ex. Liechtenstein). În România cele două funcţii sunt compatibile.

Exemple
Astfel, Constitutia Republicii Franceze prevede ca functiile de membru al
Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricarui mandat parlamentar, a
oricarei functii de reprezentare profesionala la nivel national si a oricarei functii
publice sau a oricarei activitati profesionale. Iar Constitutia Statelor Unite ale
Americii prevede ca niciun senator sau reprezentant nu va putea fi numit in
timpul exercitarii mandatului sau intr-o functie civila sub autoritatea Statelor
Unite, functie care a fost creata sau a carei retributie a crescut in timpul
mandatului; si nicio persoana care detine o functie sub autoritatea Statelor Unite
nu va putea fi membru in vreuna din Camere atata timp cat isi va continua
exercitarea functiei.
Spre deosebire, Constitutia Japoniei prevede ca prim-ministrul numeste ministrii
de stat, majoritatea acestora trebuind sa fie membri ai Dietei (Dieta este unicul

57
 organ legislativ al Japoniei, s.n.).
Constitutia Romaniei, republicata, prevede in art.105 alin.(1), ca functia de
membru al Guvernului este incompatibila cu exercitarea altei functii publice de
autoritate, cu exceptia celei de deputat sau senator.

4. Creşterea rolului executivului

În prezent în sistemele pluraliste de guvernământ asistăm la o tendinţă constantă de

creştere a rolului executivului în raport cu legislativul. Această tendinţă îşi găseşte justificarea
în rolul hotărâtor al partidelor politice care au adus la putere acel guvern care să le
îndeplinească platforma electorală, desigur împreună cu parlamentul.
De altfel această tendinţă este practic instituţionalizată, în unele state şeful de stat fiind
şi şeful executivului, este ales prin vot de către cetăţeni primind astfel o legitimitate egală cu a
parlamentului.

Exemple
Astfel, Constitutia Statelor Unite ale Americii, prin art.2 sectiunea 1 pct.1)
prevede ca puterea executiva va fi atribuita unui Presedinte al Statelor Unite ale
Americii care va ramane in functie pe durata unui mandat de patru ani si care,
impreuna cu vicepresedintele desemnat pentru acelasi mandat, vor fi alesi dupa
o procedura prevazuta de prevederile urmatoare ale Constitutiei, prin votul
electorilor – ce reprezinta „vocea” poporului, a cetatenilor americani.

Creşterea rolului executivului se mai exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor

atribuţii legislative mai ales prin procedura legislaţiei delegate.

Exemple
Astfel, Constitutia Romaniei, republicata, recunoaste Guvernului, prin doua
articole, in esenta – anume art.108 si art. 115, dreptul de a „legifera” prin
inermediul ordonantelor simple, adoptate in baza unei legi de abilitare, si a
ordonantelor de urgenta, adoptate in conformitate cu prevederile constitutionale.
Constitutia Republicii Franceze prevede ca pentru executarea programului sau,
Guvernul poate sa ceara Parlamentului autorizatia de a adopta prin ordonante,
pe o perioada limitata, masuri care sunt in mod obisnuit de domeniul legii.

58
 De asemenea importanţa crescândă a sectoarelor de apărare, economie, afaceri
externe, în care parlamentele pot face puţine lucruri duc evident la sporirea rolului
executivului.

II.2.5. Seful de stat. Aspecte generale

Istoria şefului de stat îşi are originea în istoria lumii şi a sistemelor statale,
colectivităţile umane organizate recunoscând dintotdeauna un şef.
Instituţia şefului de stat a cunoscut cum era firesc o permanentă evoluţie care a vizat
puterea, structurile, împuternicirile, protocoalele, etc.
Şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale iar cei
care au ocupat cea mai înaltă demnitate în stat s-au numit sau se numesc regi, principi, emiri,
împăraţi, preşedinţi.
În explicarea instituţiei şefului de stat trebuie pornit de la constatarea că sistemele
constituţionale diferă între ele şi prin viziunea asupra puterii. În timp ce unele sisteme se
bazează pe teoria unicităţii puterii altele se întemeiază pe teoria separaţiei/echilibrului
puterilor în stat.
În prima categorie şeful statului este inclus alături de parlament în categoria organelor
puterii de stat în timp ce, în statele organizate pe baza principiului separaţiei puterilor,
sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri şi anume puterea legiuitoare, puterea
executivă şi puterea judecătorească, şeful statului fiind de regulă inclus în cadrul puterii
executive.
Instituţia şefului statului trebuie explicată şi prin locul pe care îl ocupă în structura
executivului, loc care exprimă de fapt relaţia constituţională dintre popor, parlament şi şeful
de stat.
În statele cu regimuri prezidenţiale pure, executivul este format dintr-un organ statal
unic, adeseori un preşedinte, care îşi legitimează împuternicirile pe votul universal fiind ajutat
în atribuţiile guvernării de o echipă formată din funcţionari.
Un al doilea grup de state se caracterizează prin faptul că puterea executivă este
formată din două organe de stat şi anume şeful de stat şi guvern, situaţie legată din
dezvoltarea regimului parlamentar din Anglia unde atribuţiile coroanei au slăbit progresiv
crescând corelativ puterea cabinetului.
În unele ţări funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite
prezidii, consilii de stat sau consilii prezidenţiale cum a fost şi cazul României în perioada
1947-1974.

59
 Tot un exemplu de regim in cadrul caruia seful de stat este reprezentat de un organ
colegial este regimul elveţian, regim de adunare considerat a fi unic, in prezent, printre
regimurile consacrate de statele contemporane.

1. Atribuţiile şefului de stat

Împuternicirile şefului de stat sunt diferite de la stat la stat şi depind de foarte mulţi
factori cum ar fi structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile
constituţionale, durata mandatelor, garanţiile constituţionale, modul de desemnare a şefului de
stat, etc.
Exemple
În Franţa preşedintele veghează la respectarea Constituţiei, fiind garantul
independenţei naţionale, a integrităţii teritoriului, a respectării acordurilor
comunităţii şi al tratatelor precum şi al independenţei autorităţilor judiciare. El
numeşte şi revocă pe primul ministru iar la propunerea acestuia ceilalţi miniştrii,
promulgă legile în termen de 15 zile, poate supune referendumului anumite
proiecte de legi, acreditează ambasadorii, acordă graţierea, etc.
Se consideră că preşedintele Franţei are trei funcţii şi anume funcţia de
reprezentare, funcţia de apărare şi funcţia de arbitraj.
În SUA, republică prezidenţială, preşedintele este considerat organ al
administraţiei de stat. În decursul istoriei a avut loc un proces permanent de
întărire a rolului preşedintelui în sistemul american, astăzi unii considerând că
deţinătorul funcţiei de preşedinte al SUA este cel mai puternic om din lume.
În Suedia şeful statului nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea
deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii, funcţiile sale fiind eminamente
de ordin ceremonial.

2. Desemnarea şefului statului

Desemnarea şefului statului este direct legată de forma de guvernământ, prezentând

interes în definirea prerogativelor cât şi a raporturilor sale cu celelalte puteri din sat.
În istorie s-au constatat patru moduri de desemnare: pe cale ereditară, prin alegerea de
către parlament, prin alegerea de către un colegiu electoral şi prin alegerea prin vot universal.

3. Durata mandatului şefului de stat

60
 În situaţia sistemelor monarhice se constată că mandatul este pe viaţă, în timp de în
sistemele în care şeful de stat este ales mandatul şefului de stat este limitat.
Din studierea constituţiilor naţionale se constată că cel mai scurt mandat prezidenţial
este de 1 an – în Elveţia iar cel mai lung de 7 ani era în Franţa (până în anul 2000), Gabon,
Irlanda, Somalia, Federatia Rusa, etc.
Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice şi Grenadine sunt numiţi pe
perioadă nedeterminată iar guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua Zeelandă sunt
desemnaţi pentru 5 ani.
O altă problemă este cea a numărului de mandate, în situaţia statelor în care
preşedintele este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel
mult două mandate.

4. Proceduri, solemnităţi şi protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau procedura alegerii sale se
realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară şi după un protocol
anume.
Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel ales sau
desemnat şef de stat trebuie să-l depună şi care are efectul juridic al începerii exercitării
mandatului prezidenţial.

5. Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o

problemă foarte complexă şi delicată iar ideea care domină sistemele constituţionale este
aceea că şeful statului nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate.

Evoluţia istorică a instituţiei şefului statului în România o vom expune prin prisma
dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza
puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.
Termenul de domn este folosit şi de constituţia din anul 1866, domnul având puteri
constituţionale ereditare.
Constituţia din anul 1923 vorbeşte despre rege căruia îi este încredinţată puterea
executivă, denumire păstrată şi în constituţia din anul 1938 care îl declară pe rege capul
statului.
Prin Legea nr.363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii
– şef de stat colegial.

61
 Ulterior, constituţia din 1948 încredinţează funcţia Prezidiului Marii Adunări
Naţionale iar apoi, în 1961 acesta este înlocuit prin Consiliul de stat, ambele de asemenea
organe colegiale.
În anul 1974 constituţia a fost modificată creându-se funcţia de preşedinte de
republică.
După revoluţia din 1989 se instituie iniţial funcţia de preşedinte al consiliului
Frontului Salvării Naţionale iar prin Decretul-lege nr.92/1990 funcţia de şef de stat este
încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, soluţie consacrată şi prin actuala Constituţie a României.

II.2.6. Institutia sefului de stat in Romania

1. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Rolul Presedintelui Romaniei este stabilit prin art.80 din Constituţie şi putem constata
ca acesta este unul tridimensional, anume:
- reprezintă statul român – în relaţiile interne şi internaţionale;
- este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale;
- veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice – în acest
scop preşedintele exercitând funcţia de mediere între puterile statului precum şi între stat şi
societate.
In functie de continutul acestora, atribuţiile Preşedintelui României pot fi grupate
astfel:
a) atribuţii privind legiferarea – atributii exprimate prin promulgarea legilor, prin semnarea
legilor în vederea publicării în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, şi prin dreptul de a
sesiza Curtea Constituţională pentru verificarea constitutionalitatii acestora sau dreptul de a
sesiza Parlamentul pentru motive de oportunitate. Este necesar a sublinia faptul ca
Presedintele are posibilitatea de a-si exercita dreptul de a sesiza una dintre cele autoritati –
Curtea Constitutionala, respectiv Parlamentul sau pe ambele, avand in vedere obiectul diferit
al controlului – doar prima data cand primeste o lege in vederea promulgarii. Daca
Presedintele a cerut reexaminarea legii ori daca s-a cerut verificarea constitutionalitatii
acesteia, promulgarea se va face in cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate dupa
reexaminare sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale, prin care i s-a confirmat
constitutionalitatea;
b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice – Aceste atributii sunt
exercitate in concret de Presedinte prin consultarea guvernului, participarea la unele şedinţe

62
ale acestuia, adresarea de mesaje Parlamentului,organizarea de referendum în probleme de
interes naţional după aprobarea prealabilă a Parlamentului;
c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice – Astfel de atributii sunt: numirea în funcţie a magistraţilor, a 3 judecatori la
Curtea Constituţională, acordarea de grade militare superioare
d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice – Astfel de atributii sunt:
declararea, după aprobarea prealabilă a parlamentului a mobilizării parţiale sau generale,
luarea măsurilor de respingerea oricărei agresiuni armate, instituirea stării de asediu sau de
urgenţă parţiale sau totale – acestea urmând a fi prezentate în cel mult 5 zile Parlamentului
spre aprobare. Exercitarea unor astfel de atributii este justificata si de detinerea de catre
Presedintele Romaniei a calitatii de comandant al forţelor armate, precum si de îndeplinirea
funcţiei de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a ţării;
e) atribuţii în domeniul politicii externe - Presedintele Romaniei isi exercita aceasta atributie
atunci cand încheie tratatele internationale in numele Romaniei negociate de Guvern şi le
supune spre ratificare Parlamentului, intr-un termen rezonabil; atunci cand acrediteaza si
recheama, la propunerea Guvernului, reprezentantii diplomatici ai Romaniei; atunci cand
aproba înfiinţarea, desfiinţarea, schimbarea rangului misiunilor diplomatice; sau atunci cand
acrediteaza reprezentantii diplomatici ai altor state;
f) alte atribuţii ale Presedintelui sunt: acordarea graţierilor individuale, conferirea de titluri şi
decoraţii, etc.

2. Alegerea preşedintelui României şi durata mandatului

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
care se realizează în două tururi de scrutin.
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă.
Un cetatean cu drept de vot poate sa detina doar doua mandate de Presedinte al
Romaniei, mandate care pot fi si succesive.

3. Răspunderea Preşedintelui României

Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea şefului

de stat, norme privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală şi imunităţi.
Cat priveste incompatibilităţile şi imunităţile, prevederile constitutionale prevad ca,
in timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate

63
îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Se recunoaste faptul ca Preşedintele României
se bucură de imunitate, precum si ca prevederile articolului 72 alineatul (1) se aplică în mod
corespunzător, anume cele privitoare la imunitatea parlamentara cu cele doua dimensiuni pe
care le-am identificat in cele ce preced.

Astfel, ca şi parlamentarii, Preşedintele României se bucură de imunitate şi nu poate fi

tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.
În ceea ce priveşte răspunderea politică sediul materiei se găseşte în art.95 din
Constituţie care reglementează suspendarea din funcţie.
Astfel, in cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale, unica situatie in care aceasta autoritate de control constitutional emite un eviz
consultativ – un astfel de aviz presupune obligativitatea solicitarii acestuia, dar nu si
obligativitatea de a tine cont de continutul acestuia. Preşedintele poate da Parlamentului
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi
iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţă Preşedintelui. Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult
30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
Constitutia reglementeaza, prin art. 96, raspunderea penala ce poate fi angajata in
cazul Presedintelui Romaniei.
Astfel, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare, infractiune care isi gaseste consacrarea juridica, pentru prima
data, si in actualul Cod penal.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de
drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este
demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Constituţia reglementează şi problema vacanţei funcţiei de preşedinte, precum şi

interimatul la aceasta functie.
Astfel, vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de
demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În

64
termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României,
Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
Pe de alta parte, dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este
suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor. Pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale nu pot fi exercitate următoarele
atribuţii de catre Presedintele Romaniei:
- nu poate adresa mesaje Parlamentului;
- nu poate dizolva Parlamentul;
- nu poate cere organizarea referendumului.

4. Actele şefului de stat

Sediul materiei este art. 100 din Constituţie care stipulează că, în exercitarea
atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al
României, prevazand si sanctiunea care se aplica in caz de nepublicare a vreunui astfel de
decret, anume inexistenţa decretului.
Unele dintre decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale
se contrasemnează de prim-ministru. Din categoria acestor decrete, amintim pe cele privind:
- încheierea tratatelor internaţionale negociate de guvern;
- acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea înfiinţării,
desfiinţării sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
- mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate;
- luarea măsurilor necesare respingerii unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării;
- instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă;
- conferirea de decoraţii şi titluri de onoare
- acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral
- acordarea graţierii individuale.

II.2.7. Guvernul

Rolul Guvernului României consacrat prin Constituţie art.101 prezintă multe

similarităţi cu cel al altor cabinete din statele democratice.
Acesta asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice, în realizarea acestor scopuri cooperând cu organismele
sociale interesate, rolul Guvernului fiind unul bidimensional.
Raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea liniilor politice interne şi
externe ale ţării, ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative,

65
adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administraţia publică a cărei conducere
generală este realizată de Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.
Rolul politic al Guvernului se exprimă nu doar în sfera exclusiv executivă. Ci şi prin
colaborarea cu celelalte autorităţi publice, din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii
legislative, prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele
Parlamentului. Se poate afirma, în acest context, faptul că legiuitorul constituant român a
preluat teza doctrinei occidentale contemporane potrivit căreia Guvernul este parlamentar prin
origine şi guvernamental prin funcţie ceea ce înseamnă că programul politic al Guvernului
rămâne un document exclusiv al acestuia, dar liniile sale sunt acceptate de Parlament.
Prin votul de încredere pe care Parlamentul îl acordă Guvernului, acesta îşi exprimă
doar încrederea în acest program, încredere pe care o poate retrage oricând, prin adoptarea
unei moţiunii de cenzură, dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut
ulterior. Aşadar îndeplinirea programului de guvernare depinde esenţial de sprijinul de care se
bucură Guvernul în Parlament. Programul de guvernare nu leagă majoritatea parlamentară
prin votul căreia Guvernul a fost învestit, care îi va putea retrage sprijinul acordat dacă, în
virtutea mandatului reprezentativ al parlamentarilor, va considera că interesele ţării o cer.
Un Guvern va rezista atâta timp cât va avea asigurat votul majorităţii parlamentare,
cerut pentru acordarea încrederii şi, implicit, pentru răsturnarea acesteia, acelaşi cu votul cerut
pentru adoptarea legilor organice, potrivit art. 76 alin. (1) din Constitutia Romaniei,
republicata. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic, el semnifică „încheierea
contractului de guvernare”, legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul politic
de partid ca program oficial de guvernare a ţării. El marchează trecerea din sfera competiţiei
pentru putere în sfera exercitării puterii politice.
Între Guvern şi toate celelalte autorităţi al administraţiei publice se stabilesc raporturi
de drept administrativ care pot fi:
• de subordonare – faţă de ministere şi prefecţi
• de colaborare – faţă de autorităţile administraţiei publice autonome
• de tutelă administrativă – faţă de autorităţile administraţiei publice locale
Art.102 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata, consacră un principiu general
al activităţii Guvernului – cooperarea cu organismele sociale interesate în îndeplinirea
atribuţiilor sale, astfel este consacrat principiul transparenţei Guvernului, în sensul că
Guvernul nu este un organ suprapus societăţii civile şi nici rupt de aceasta. Legea nr. 90/2001,
cu modificările şi completările ulterioare, a preluat conţinutul art. 102 alin. (1) Constitutia
Romaniei, republicata, calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii
executive. Textul legii precizează că rolul Guvernului este „de a asigura funcţionarea
echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea
acestuia la sistemul mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale”.

66
 Mai mult decât atât, legiuitorul adaugă că „Guvernul se organizează şi funcţionează în
conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de
Parlament”.
Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care
exercită potrivit legii următoarele funcţii: de strategie, de reglementare, de administrare a
proprietăţii statului, de reprezentare şi de autoritate de stat.
Structura Guvernului este exprimată de art. 102 alin. (3) din Constitutia Romaniei,
republicata, care specifică faptul că Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabilită prin lege organică. Din această formulare rezultă reglementarea unui Guvern
fără scară ierarhică interioară. Legea nr. 90/2001, în dezvoltarea normei constituţionale,
prevede că „ Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte
şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi pe lista
Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere”.
Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte
juridice, precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţie, pentru a ne afla în
prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime.
În mod obişnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile
generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv după alegerile prezidenţiale,
adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică. Ea poate interveni însă şi în cursul
unui mandat parlamentar sau prezidenţial, în caz de criză guvernamentală gravă.
În Constituţia actuală a României, procedura de învestitură a Guvernului este
prevăzută în art. 85 alin.(1) coroborat cu art. 103 şi art. 104.
Astfel, conform art. 85 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicata, Preşedintele
României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe
baza votului de încredere acordat de către Parlament. Iniţiată şi finalizată de Preşedintele
României, procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite, dar
ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură.
Cele patru etape sunt:
a) desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru;
b) solicitarea votului de învestitură;
c) acordarea votului de încredere de către Parlament;
d) numirea Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credinţă.
Art. 110 alin. (1) din Constitutia Romaniei, republicata, prevede faptul că Guvernul îşi
exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. Alin. 2 menţionează
că Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă prim-
ministrul se află într-una din situaţiile prevăzute de art. 106, cu excepţia revocării, ori este în
imposibilitatea de a-ţi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

67
 Deşi în exercitarea atribuţiilor lor constituţionale Guvernul este şi autorul unor acte cu
caracter exclusiv politic ce nu se concretizează, prin conţinutul lor, în acte producătoare de
efecte juridice, Constituţia României, republicată, nu conţine prevederi decât cu privire la
asemenea acte. Însă, această „scăpare” a Constituţiei nu ne îndreptăţeşte să apreciem că
Guvernul nu emite, la rândul său, acte exclusiv politice, precum declaraţii, puncte de vedere,
etc.
Considerăm, de asemenea, că, în anumite limite, şi ministerele şi celelalte auorităţi ale
administraţiei publice centrale de specialitate pot emite astfel de acte cu caracter exclusiv
politic.
În ceea ce priveşte actele juridice emise de Guvern în realizarea propriilor atribuţii,
legiuitorul constituant român a înţeles să precizeze un sediu general şi nu doar să le indice ca
formă de realizarea a acestor atribuţii, disparat, odată cu identificarea şi precizarea acestor
atribuţii. Astfel sediul general al materiei în privinţa acestor acte ale Guvernului art.108.
Este necesar a sublinia faptul că nu trebuie să confundăm actele juridice cu cele exclusiv
politice, dar şi că trebuie, totuşi, să distingem între actele pe care Guvernul le emite ca organ
colegial, pe de o parte şi, pe de altă parte actele pe care le emit în exercitarea propriilor
atribuţii fie primul-ministru, fie miniştrii.
În acest sens, art.19 alin.(1) din Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările
ulterioare, specifică deciziile ca fiind actele juridice ale primului-ministru, pentru ca art.46
alin.(3) din acelaşi act normativ, să menţioneze ca acte juridice ale ministrului – ordinele şi
instrucţiunile. Alin.(2) al art.19 prevede faptul că deciziile primului-ministru se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sancţiunea, în caz contrar, fiind cea a inexistenţei
actului respectiv. Din păcate, Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, nu
cuprinde o prevedere expresă în acest sens şi cu privire la actele emise de miniştri, explicaţie
posibilă, dar nepertinentă şi neconcludentă, pentru ca unele dintre ordinele miniştrilor să nu
fie publicate în Monitorul Oficial al României. Nu trebuie omis nici faptul că art.10 alin.(1)
din Legea nr.24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, subliniază că
intrarea în vigoare şi a ordinelor, instrucţiunilor şi a altor acte normative emise de
conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate (precum sunt şi
ministerele, s.n.) se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, singurele exceptate
fiind, potrivit art.10 alin.(2) al aceluiaşi act normativ, deciziile primului-ministru clasificate,
în condiţiile legii, şi actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter
individual emise şi de aceste organe ale administraţiei publice centrale de specialitate. În
opinia noastră, transparenţa decizională a organelor administraţiei centrale de specialitate,
anume a ministerelor, prin intermediul miniştrilor, se traduce inclusiv prin publicarea tuturor
ordinelor şi instrucţiunilor, cu excepţiile menţionate, în Monitorul Oficial al României, Partea
I. În perimetrul complex al teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, se fundamentează
conceptul şi realitatea controlului parlamentar asupra executivului, instituindu-se ponderi şi

68
contraponderi în raporturile dintre puterile, respectiv autorităţile statale sau se construiesc
obstacole care să determine fiecare putere, respectiv autoritate să se limiteze la exercitarea
constituţională ori legală a competenţelor sale, fără a se substitui şi fără a recurge la imixtiuni
în sfera altei puteri statale.
Consacrarea de către Constituţia noastră de la 1991 a unui regim caracterizat a fi
semiprezidenţial sau chiar semiparlamentar, ulterior revizuirii din 2003 a legii fundamentale,
în cadrul căruia şeful statului este ales de către cetăţeni prin vot universal, secret, egal, liber
exprimat şi direct, conferindu-i-se astfel o legitimitate proprie, determină un control
parlamentar limitat şi specializat al Parlamentului asupra acestuia, control tradus prin
posibilitatea legislativului de a-l suspenda din funcţie pe Preşedinte, în condiţiile art.95 din
Constituţie, sau de a-l pune sub acuzare pentru înaltă trădare în conformitate cu prevederile
art.96 din acelaşi act normativ.
Aşadar controlul parlamentar asupra executivului se concentrează nu asupra şefului de
stat, ci asupra Guvernului şi a administraţiei publice, ştiut fiind faptul că potrivit art.102
alin.(1) din Constituţie, Guvernul este cel care asigură conducerea generală a administraţiei
publice.
Formele prin care acest control se poate realiza sunt diverse şi mai numeroase decât cele
în cazul şefului de stat, unele dintre acestea fiind menţionate expres de către Constituţie, iar
altele fiind deduse din dispoziţiile legii fundamentale, pe cale de interpretare. Astfel,
consacrând Capitolul IV al Titlului III chiar raporturilor Parlamentul cu Guvernul, legea
fundamentală a identificat, expres, printre formele de control exercitate de cea dintâi
autoritate asupra Guvernului: prezentarea informaţiilor şi a documentelor solicitate în temeiul
art.111 alin.(1), adresarea de întrebări sau interpelări, precum şi adoptarea unei moţiuni
simple în condiţiile stabilite prin art.112; iniţierea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură
potrivit art.113, precum şi o modalitate indirectă de control asupra Guvernului care este
provocată chiar de către acesta, anume angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile stabilite
prin art.114.

Să ne reamintim...
1. Intr-un sens restrans, prin executiv intelegem, conform normelor constitutionale
din Romania, exclusiv Presedintele Romaniei si Guvernul. Insa, in sens larg, prin
executiv intelegem alaturi de cei doi „sefi” ai executivului si autoritatile
administratiei centrale de specialitate si autoritatile administratiei publice locale.
2. Presedintele Romaniei este ales prin vot direct de catre cetatenii cu drept de vot,
ceea ce justifica dreptul acestora de a decide, urmare a unui referendum, demiterea
acestuia in cazul angajarii raspunderii politice.

69
3. In cazul angajarii raspunderii penale a Presedintelui Romaniei, demiterea acestuia
nu mai este lasata la latitudinea cetatenilor cu drept de vot, fiind vorba despre
savarsirea unei infractiuni, demiterea va interveni de drept la data ramanerii
definitive a hotararii de condamnare.
4. Si Presedintele se bucura de imunitate intr-un continut asemantor celui de care se
bucura parlamentarii.
5. Spre deosebire de functia de Presedinte care este incompatibila cu orice alta
functie publica sau privata, functia de ministru este compatibila cu cea de senator
sau deputat, dupa caz.
6. Avand in vedere modul de desemnare, raporturile pe care le are cu Parlamentul,
precum si cu seful statului, si atributiile cu care este insarcinat, se poate afirma si
despre Guvernul nostru ca este parlamentar prin origine si guvernamental prin
functie.

Rezumat
1. Doctrina noastra arata ca, in cadrul sistemului constitutional actual din Romania,
se consacra un regim semi-prezidential atenuat sau semi-parlamentar.
2. Presedintele Romaniei este desemnat prin vot uninominal, potrivit sistemului
scrutinului majoritar cu doua tururi. Rezultatul alegerilor pentru functia prezidentiala
se supune validarii de catre Curtea Constitutionala. Candidatul a carui alegere a fost
validata va depune, in fata Camerelor reunite ale Parlamentului, un juramant prevzut
de art.82 alin. (2) din Constitutie.

3. Mandatul Presedintelui are o durata de 4 ani, acesta putand fi prelungit doar in

situatii exceptionale, identificate expres de Constitutie, de catre Parlament. Mandatul
Presedintelui se exercita de la data depunerii juramantului pana la depunerea
juramantului de Presedintele nou ales.
4. Daca pe durata mandatului, apara anumite imprejurari care determina
imposibilitatea temporara sau definitiva a exercitarii atributiilor de catre persoana
care are calitatea de Presedinte al Romaniei, interimatul la aceasta functie este
asigurat, in ordine, de presedintele Senatului sau de catre presedintele Camerei
Deputatilor.
5. Rolul Presedintelui Romaniei este unul tridimensional: sef de stat – situatie in care
Presedintele indeplineste functia de reprezentare a statului roman pe plan intern si pe
plan extern; sef al executivului – situatie in care Presedintelui ii revine sarcina de a
garanta independenta nationala, unitatea si integritatea teritoriala a tarii; vegheaza la

70
respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice si exercita
functia de mediator.
6. Atributiile Presedintelui Romaniei pot fi clasificate in functie de subiectele fata de
care se exercita acestea, astfel: atributii in raporturile cu Parlamentul; atributii in
raporturile cu justitia si Curtea Constitutionala; atributiile in cadrul puterii executive;
atributiile in situatii exceptionale; atributii in domeniul politicii externe.
7. Presedintele Romaniei emite, in vederea realizarii atributiilor sale: acte exclusiv
politice (mesajele, declaratiile) si acte juridice (decretele).
8. Presedintele Romaniei se bucura de imunitate ceea ce presupune existenta unui
regim special de protectie, in virtutea caruia acesta nu poate fi tras la raspunderea
juridica pentru faptele savarsite in exercitiul mandatului sau.
9. Potrivit normelor constitutionale in vigoare, in principal Presedintele Romaniei
poate raspunde politic si penal.
10. Rolul Guvernului Romaniei este unul bidimensional: politic si administrativ.
11. Guvernul Romaniei este alcatuit din prim-ministru, ministri ai alti membri
stabiliti prin lege organica.
12. Investitura Guvernului este complexul de acte si fapte juridice, precum si
procedurile corespunzatoare, cerute de Constitutie, pentru a fi in prezenta unei
echipe guvernamentale legale si legitime.
13. Procedura de investitura a Guvernului cuprinde 4 etape: desemnarea candidatului
la functia de prim-ministru; solicitarea votului de investitura; acordarea votului de
investitura; numirea Guvernului si depunerea juramantului de credinta.
14. Guvernul Romaniei isi exercita mandatul de la data depunerii juramantului de
credinta de catre membrii acestuia pana la data validarii alegerilor parlamentare
generale.
15. Potrivit Constitutiei, Guvernul poate adopta doua mari categorii de acte: acte cu
caracter politic (programe politice; rapoarte; declaratii politice) si acte juridice
(hotarari – acte administrative, secundum legem; si ordonante – acte de
guvernamant, expresie a delegarii legislative).

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. În urma punerii sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare:
a) acesta urmează să fie condamnat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) acesta este demis din funcţie;
c) intervine interimatul funcţiei prezidenţiale.
2. Interimatul funcţiei prezidenţiale se asigură, în ordine, de către:
a) preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor;
b) preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor, primul-ministru;

71
c) preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului.
3. Preşedintele României are dreptul de a adresa mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii:
a) doar în faţa celor două Camere ale Parlamentului reunite în şedinţă comună;
b) în faţa oricăreia dintre cele două Camere ale Parlamentului;
c) în faţa celor două Camere ale Parlamentului reunite în şedinţă comună, dar
doar în prezenţa primului-ministru.
4. Preşedintele României emite, ca acte juridice:
a) mesajele;
b) decretele;
c) mesajele şi decretele.
5. Pot fi supuse controlului de constituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale:
a) doar ordonanţele simple;
b) doar ordonanţele de urgenţă;
c) atât ordonanţele simple cât şi ordonanţele de urgenţă
6. Guvernul României are:
a) un rol administrativ şi politic;
b) un rol administrativ şi legislativ;
c) un rol politic şi legislativ.
7. Guvernul României îşi exercită mandatul :
a) de la data acordării votului de încredere de către Parlament;
b) de la data numirii prin decret al Preşedintelui României;
c) de la data depunerii jurământului de credinţă de către membrii Guvernului în
faţa Preşedintelui României.
8. Prim-ministrul poate fi demis de către:
a) Preşedinte;
b) Parlament;
c) popor, prin referendum.
9. Care sunt posibilităţile juridice pe care le are Preşedintele României în cazul în
care nu alege a promulga o lege în termenul de 20 de zile de la primirea acesteia?
10. Menţionaţi care este data de la care Guvernul în ansamblul său şi fiecare
membru în parte îşi încep exercitarea mandatului?
11. Enumeraţi etapele învestiturii Guvernului României.
12. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi a Senatului determină apariţia
unor perturbări grave în activitatea de legiferare, timp de 6 luni Parlamentul
României nereuşind să adopte nici o lege. Înăuntrul acestui interval de timp,
Preşedintele României a încercat în mod repetat să aplaneze conflictele apărute
între partidele parlamentare. Ajungând la concluzia că nu există alte soluţii pentru

72
 deblocarea activităţii legiuitoare, Preşedintele României, după consultarea
preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dispune,
prin decret, dizolvarea Parlamentului. Este constituţională măsura dispusă de
Preşedintele României? Argumentaţi răspunsul în cel mult 3 fraze.

Unitatea de învăţare II.3. Autoritatea judecatoreasca

Cuprins
II.3.1. Introducere................................................................................................... 110
II.3.2. Competenţe................................................................................................... 110
II.3.3. Autoritatea judecatoreasca. Aspecte generale............................................. 111
II.3.4. Principiile fundamentale potrivit carora se poate realiza justitia............... 111
II.3.5. Organele autoritatii judecatoresti ............................................................... 113
II.3.6. Raporturile autoritatii judecatoresti cu legislativul si executivul................ 115

II.3.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu ceea ce reprezinta autoritatea
judecatoreasca inclusiv intre cele trei puteri, cu principiile fundamentale potrivit
carora se realizeaza justitia, cu continutul acestora, cu organele care formeaza
autoritatea judecatoreasca. Nu in ultimul rand studentul va putea cunoaste
raporturile dintre autoritatea judecatoreasca si celelalte doua puteri, anume cea
legislativa si cea executiva.

II.3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea notiunii de autoritate judecatoreasca,
sensurile acesteia si structura autoritatii judecatoreasca, studentul putand
identifica organele care formeaza autoritatea judecatoreasca, precum si
principiile dupa care acestea isi ghideaza activitatea in realizarea justitiei,
operand, astfel, corect cu aceste notiuni, principii, instrumente. De asemenea,
studentul va putea identifica raporturile ce se stabilesc intre autoritatea
judecatoreasca si puterea legislativa, pe de o parte, intre autoritatea
judecatoreasca si puterea executiva, pe de alta parte, distingandu-le.

73
 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

II.3.3. Autoritatea judecatoreasca. Aspecte generale

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească.
De altfel, separaţia puterilor justifică un scop politic concret şi anume acela să limiteze
şi să dividă între guvernanţi puterea absolută. În această viziune se conturează ca esenţiale
două aspecte şi anume separaţia parlamentului faţă de guvern şi separaţia jurisdicţiilor faţă de
guvernanţi, care permite controlul acestora prin judecători independenţi. În prezent statul de
drept a devenit de neconceput fără o justiţie independentă şi imparţială.
Denumirea de autoritate judecătorească se referă la justiţie atât ca funcţie cât şi ca
sistem organizat.
Termenul de justiţie are deci două sensuri, primul definind activitatea de soluţionare a
proceselor (civile, comerciale, penale,etc.), de aplicare a sancţiunilor, de restabilire a
drepturilor încălcate, etc. iar al doilea definind sistemul organelor judecătoreşti.
În limbaj popular a face justiţie înseamnă a face dreptate. Dictonul preferat în legătură
cu justiţia este Fiat justiţia pereat mundus – justiţia să-şi urmeze cursul ei chiar dacă lumea ar
fi să piară.
În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme
decât instanţele judecătoreşti care presupun, în mai mică sau mai mare măsură, folosirea
regulilor judecătoreşti, denumite activităţi jurisdicţionale – de unde s-a mai instaurat şi
denumirea de putere sau autoritate jurisdicţională.
Activitatea jurisdicţională are un conţinut, principii şi funcţii care o diferenţiază de
legislativ şi executiv, dar o şi integrează în ansamblul activităţilor statale, fiind o partea a
organizării statale a puterii.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiei şi legilor.
Judecătorul interpretează şi aplică legea dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de
Parlament fără a putea înlătura o lege pe motiv că nu e de acord cu ea şi nici nu poate refuza
să judece o cauză pentru că legea este neclară sau nu reglementează situaţia dată.
Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera şi spiritul legii, obiceiurilor,
convenţiilor şi contractelor.
Pentru ca să-şi poată îndeplini misiunea justiţia cunoaşte o anumită organizare pe
grade de jurisdicţie care permite evaluarea unei cauze de mai mulţi judecători, iniţial în fond,

74
apoi în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a eventualelor erori şi de reevaluare a
situaţiilor şi probelor.

II.3.4. Principiile fundamentale potrivit carora se poate realiza justitia

Justiţia, răspunzând unor exigenţe fundamentale îşi întemeiază activitatea pe principii

care, rezultând explicit sau tacit din Constituţie sunt principii constituţionale.

a. Principiul legalităţii – (art.124 din Constituţie)

Este un principiu de esenţa statului de drept şi are în domeniul justiţiei aplicabilitate
sub două mari aspecte şi anume legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor
şi pedepselor.
Primul aspect se referă la faptul că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai acele
autorităţi statale cărora Constituţia şi legile le recunosc competenţa şi numai în limita
conferită, precum şi la faptul că procedura de rezolvare a litigiilor este numai aceea prevăzută
de lege .
Al doilea aspect priveşte împrejurarea că nu există infracţiune şi nici pedeapsă decât
dacă este prevăzută de lege.

b. Justiţia este unică şi egală pentru toţi – (art. 124 al.2 din Constituţie)
Este principiul care valorifică principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi presupune
ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, toţi cei implicaţi să fie judecaţi de aceleaşi
instanţe, după proceduri similare în speţe similare, având drepturi procesuale egale.

c. Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie – (art. 128 din Constituţie)

Procedura oficială în faţa instanţelor se desfăşoară în limba oficială a statului.
Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă
prin interpreţi sau traduceri, aceleaşi drepturi acordându-se cetăţenilor străini sau apatrizilor
care nu cunosc limba română. În procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

d. Dreptul la apărare – este atât un drept fundamental al oricarui cetatean cât şi un principiu
fundamental al justiţiei si este consacrat de art.24 din Constitutie.

e. Prezumţia de nevinovăţie – (art.23 din Constituţie)

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată

atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este
principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională.

75
f. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii – (art.124 din C.R.)

Potrivit acestui principiu judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Deci el
nu poate primi, în rezolvarea litigiilor, nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii sau sugestii,
privind soluţia pe care trebuie să o pronunţe.
Acest principiu este de esenţa echilibrului puterilor în stat, vorbindu-se de
independenţa autorităţii jurisdicţionale ca o garanţie împotriva abuzurilor.
Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care
recrutarea, inamovibilitatea, avansarea şi controlul.
Astfel, recrutarea judecătorilor se face în unele state prin:
- alegere cu votul popular (ex. SUA – la nivelul statelor) – sistem criticat pentru faptul că nu
dă garanţii judiciare iar judecătorii trebuie să se alinieze unor platforme politice,
- numire de către executiv – sistem de asemenea criticabil datorită influenţei politice care se
poate manifesta asupra judecătorilor şi
- prin concurs – considerat cel mai potrivit şi obiectiv mod de recrutare.
În România în prezent se practică sistemul concursului, urmare căruia, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României,
conform art.134 din. Constituţie.
Inamovibilitatea judecătorilor este o puternică garanţie a independenţei şi o măsură de
protecţie a acestora. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici
retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său.
De menţionat că judecătorii stagiari, care nu au fost numiţi de Preşedintele României
nu se bucură de inamovibilitate ci doar de stabilitate ca şi procurorii. De asemenea
inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu eventualele funcţii de conducere
pe care acesta le poate îndeplini în cadrul instanţelor.
Avansarea magistraţilor – se face prin concurs organizat sub coordonarea Consiliului
Superior al Magistraturii, cu suportul Institutului National al Magistraturii.
Controlul activităţii judecătorilor se face numai asupra hotărârilor judecătoreşti
pronunţate, de către instanţe de judecată superioare şi numai după proceduri jurisdicţionale
legal stabilite.

II.3.5. Organele autoritatii judecatoresti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti denumite şi instanţe judecătoreşti.

Constituţia României în titlul denumit Autoritatea judecătorească, reglementează, în
ordine: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

76
a. Instanţele judecătoreşti sunt Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege, anume curtile de apel, tribunalele si judecatoriile.
Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, dar se pot înfiinţa, prin lege organică
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz a unor persoane
dinafara magistraturii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanţe judecătoreşti, având şi calitatea de a judeca litigii atât în fond cât şi în
căile de atac, potrivit competenţei stabilite prin lege.

b. Ministerul Public – în activitatea sa reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără

ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, pe lângă
instanţele de judecată, iar ei conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei
judiciare, în condiţiile legii.
Procurorii sunt magistraţi ca şi judecătorii şi îşi desfăşoară activitatea potrivit
principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului
justiţiei.
Funcţia de magistrat, fie ca este vorba despre cea de judecător sau cea de procuror, este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior.

c. Consiliul Superior al Magistraturii – isi gaseste reglementarea constitutionala in art.133-

134 din Constitutia Romaniei, republicata.
Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul autorităţii judecătoreşti sens în
care:
- este garantul independenţei justiţiei;
- este independent şi în activitatea sa se supune numai legii;
- are ca principale atribuţii funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi cariera magistraţilor.
Este alcătuit din 19 membri din care 14 aleşi în adunările generale ale magistraţilor, împărţiţi
în două secţii una pentru judecători formată din 9 judecători şi una pentru procurori formată
din 5 procurori. Alţi 2 membrii al Consiliului Superior al Magistraturii sunt reprezentanţi ai
societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului care se bucură de o înaltă reputaţie
profesională şi morală aleşi de Senat. Din Consiliu mai fac parte de drept ministrul justiţiei,
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Printre cele mai importante atribuţii ale sale este aceea de instanţă de judecată, prin
secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit
procedurilor stabilite prin lege organică.

77
d. Deşi nu este nominalizat în Constituţie, Ministerul Justiţiei este organul administraţiei
publice de specialitate care exercită anumite atribuţii prevazute de lege în domeniul
administraţiei justiţiei, al executării pedepselor penale, cu privire la activitatea Ministerului
Public, etc.

II.3.6. Raporturile autoritatii judecatoresti cu legislativul si executivul

Din cele expuse anterior a reieşit în evidenţă că justiţia trebuie să fie independentă,
intervenţia în sfera justiţiei a altor puteri fiind de neacceptat.
Aceasta nu exclude anumite raporturi care rezultă firesc din sistemul constituţional.
Raporturile cu legislativul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Parlamentul este cel care stabileşte
deci prin lege organizarea, procedura şi competenţa potrivit cărora autoritatea judecătorească
îşi desfăşoară activitatea.
În al doilea rând judecătorul în deciziile pe care le ia se supune legii care a fost adoptată
de către Parlament.
La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin procedura controlului
constituţionalităţii legilor.

Raporturile cu executivul pot apărea, sub aspect constituţional, în situaţia în care

numirea şi avansarea magistraţilor aparţin executivului. În asemenea situaţii apare însă
pericolul unei atitudini de docilitate a magistraţilor faţă de executiv.
De aceea este necesară existenţa unor proceduri care să pună în evidenţă competenţa
profesională în ceea ce priveşte numirea şi avansarea magistraţilor, cu atât mai mult cu cât
aceştia sunt deseori puşi în situaţia de a analiza şi decide cu privire la legalitatea actelor
administrative şi de guvernământ.

Să ne reamintim...
1. Autoritatea judecatoreasca reprezinta a treia putere in stat, alaturi de cea
legislativa si cea executiva.
2. In principiu, conform prevederilor Constitutiei, din autoritatea judecatoreasca fac
parte instantele de judecata, Ministerul Public (parchetele de pe langa instantele de
judecata) si Consiliul Superior al Magistraturii.
3. Desi este una dintre componentele Guvernului, in doctrina se apreciaza ca, alaturi
de cele trei categorii de institutii sau institutii, dupa caz, in cadrul autoritatii
judecatoresti ar trebui inclus si Ministerul Justitiei.

78
4. Principiile dupa care funtioneaza justitia sunt principii cu valoare constitutionale.
5. Desi justitia este independenta in realizarea sa, aceasta nu se traduce printr-o
separare totala si absoluta fata de celelalte doua puteri, prin lipsa oricarui raport
dintre acestea, din contra.

Rezumat
1. Denumirea de autoritate judecătorească se referă la justiţie atât ca funcţie cât şi ca
sistem organizat. Astfel, termenul de justiţie are deci două sensuri, primul definind
activitatea de soluţionare a proceselor de orice natura (mai putin constitutionala,
s.n.), de aplicare a sancţiunilor, de restabilire a drepturilor încălcate, etc., iar al
doilea definind sistemul organelor judecătoreşti.
2. Principiile fundamentale potrivit carora se poate realiza justitia sunt: principiul
legalităţii; justiţia este unică şi egală pentru toţi; folosirea limbii materne şi a
interpretului în justiţie; dreptul la apărare; prezumţia de nevinovăţie; independenţa
judecătorului şi supunerea lui numai legii .
3. Potrivit prevederilor constitutionale, din autoritatea judectoreasca fac parte:
instantele de judecata, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
4. Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul autorităţii judecătoreşti sens
în care este garantul independenţei justiţiei; este independent şi în activitatea sa se
supune numai legii; are ca principale atribuţii funcţionarea eficientă a sistemului
judiciar şi cariera magistraţilor.
5. Raporturile cu legislativul rezultă din faptul că organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, precum si din faptul ca
judecătorul în deciziile pe care le ia se supune legii care a fost adoptată de către
Parlament. La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin
procedura controlului constituţionalităţii legilor, in conditiile in care apreciem ca si
acest control este o modalitate de realizarea a justitiei chiar daca, in sistemul nostru
constitutional, controlul de constitutionalitate este exercitat de o autoritate ce nu face
parte din niciuna dintre cele trei puteri in stat.
6. Raporturile cu executivul pot apărea, sub aspect constituţional, în situaţia în care
numirea şi avansarea magistraţilor aparţin executivului. La rândul său justiţia poate
interveni în activitatea executivului prin procedura controlului de legalitate a actelor
administrative şi de guvernământ.

79
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Inamovibilitatea judecătorilor presupune:
a) imposibilitatea revocării, retrogradării, transferării pe un post echivalent,
avansării acestora fără propriul lor consimţământ;
b) posibilitatea revocării, retrogradării, transferării pe un post echivalent,
avansării acestora fără propriul lor consimţământ;
c) imposibilitatea revocării, retrogradării, transferării pe un post echivalent,
avansării acestora cu propriul lor consimţământ.
2. Conform prevederilor constituţionale, din autoritatea judecătorească fac parte:
a) judecătoriile, parchetele şi Consiliul Superior al Magistraturii;
b) instanţele de judecată, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii;
c) instanţele de judecată, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii,
Curtea Constituţională
3. Din Consiliul Superior al Magistraturii:
a) nu fac parte procurorii;
b) nu face parte Preşedintele României;
c) nu face parte preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
4. Nu face parte din autoritatea judecătorească:
a) Ministerul Public;
b) Consiliul Superior al Magistraturii;
c) Curtea Constituţională.
5. Precizati continutul inamovilibitatii judecatorilor.
6. Care este componenta Consiliului Superior al Magistraturii?
7. Care este rolul Consiliului Superior al Magistraturii?

80
Bibliografie selectiva:

• Apostol Tofan D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,

Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
• Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,
2008;
• Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,
2010;
• Balaguer Callejon F. (coordonator) şi colectiv, Manual de derecho constitutucional,
vol.I, Editura Tecnos, Madrid, 2006;
• Balaguer Callejon F. (coordonator) şi colectiv, Derecho constitutucional, vol.II,
Editura Tecnos, Madrid, 2003;
• Burdeau G., Hamon F., Troper M., Droit constitutionnel, Editura L.G.D.J., Paris,
1995;
• Cadart J., “Institutions Politiques et Droit constitutionnel”, vol. I, Editura Economica,
Paris, 1990;
• Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
• Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
• Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional comparat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005;
• Ciobanu A.S., Coman-Kund F., „Drept administrativ. Sinteze teoretice si exercitii
practice pentru activitatea de seminar”, partea a I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009
• Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I.,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1992;
• Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu S. E., “Constituţia României
revizuită – comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
• Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Exerciţiul puterii în stat, vol.II,
Editura Europa, Craiova, 1996;

81
• Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol.I, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
• Debbach Ch, Bourdon J., Ponter J.M., Ricci J.C., Droit constituttionnel et institution
politiques, Editura Economica, Paris, 1990;
• Deleanu I., Justiţia Constituţională. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995;
• Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. I, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996;
• Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.II, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996;
• Deleanu I., “Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul
român ”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
• Deleanu I., Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
• Dissescu C., Drept constituţional, Bucureşti, 1915;
• Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
• Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
• Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Constituţia României- comentată şi
adnotată, Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
• Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.I,
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
• Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.II,
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
• Duverger M., Les constitutions de la France, Editura P.U.F., Paris, 1944;
• Duverger M., Institutions politiques et droit constitutionnel, vol.I, Editura P.U.F.,
Paris, 1975;
• Duverger M., Les régimes semiprésidentiels, Editura P.U.F., Paris, 1986;
• Enache M., Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
• Fischer L, Constitutional conflicts between Congress and the President, Editura
Princeton University Press, Princeton, 1978;
• Grewe C., Fabri H.R., Droits constitutionnels européens, Editura P.U.F., Paris, 1995;
• Guţan M, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;
• Hauriou A., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Montchrestien,
Paris, 1972;
• Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1968;
• Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti,
2003;
• Ionescu C., Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

82
• Ionescu C., Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu
dezbateri parlamentare, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
• Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
• Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
• Jacqué J.P., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Dalloz, Paris, 2003;
• Jeanneau, B., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Dalloy, Paris,
1987
• Kelsen H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
• Laferriere J., Manuel de droit constitutionnel, Paris, 1947;
• Leclereq C., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Litic, Paris, 1995;
• Lijphart A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi
şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
• Lijphart A., Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
• Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
• Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
• Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
• Morabito M, Bourmaud D., Histoire constitutionnelle et politique de la France (1789-
1958), Editura Montchrestien, Paris, 1996;
• Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a VII-a revăzută şi adăugită,
Editura Actami, Bucureşti, 1997;
• Muraru I., Iancu Gh., Pucheanu M.L., Popescu C.L., Constituţiile române. Texte.
Note. Prezentare comparativă, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1993;
• Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
• Muraru I., Constantinescu M., Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997;
• Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale. II, Editura Actami, Bucureşti,
1998;
• Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.I, Bucureşti, 2008;
• Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,
vol.I, Bucureşti, 2011;
• Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.II, Bucureşti, 2009;
• Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,
vol.II, Bucureşti, 2013;
• Muraru I., Constantinescu M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă",
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
• Muraru I., Avocatul Poporului – instituţie de tip ombudsman, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;

83
 • Muraru I., Constantinescu M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
• Negulescu P., Curs de drept constituţional român, Editat de Alex. Th. Doicescu,
Bucureşti, 1928;
• Negulescu P., Alexianu P., Tratat de drept public, Tomul I, Casa Şcoalelor, 1942;
• Pactet P., Institutions politiques. Droit constitutionnel, Editura Masson, Paris, 1993;
• Pactet P., Les institutions francaise, Editura P.U.F., Paris, 1976;
• Platon, Republica, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg;
• Portelli H.,Droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 1999;
• Prelot M., Boulois J., Institutions politiques et droit constitutionnel, Editura Dalloz,
Paris, 1987;
• Prisca N., Drept constituţional, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1974
• Rarincescu C.G., Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940;
• Rousseau J.J, Contractul social, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg, traducere
de H.J. Stahl;
• Selejan-Guţan B, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
• Strickland C., The english legal system, Editura Longman, Edinburgh, 1998;
• Tănăsescu S.E., coordonator, Studii juridice. Răspunderea în dreptul constituţional,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007
• Tocqueville A.de, Despre democraţie în America, vol.I, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992;
• Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994;
• Vida I., Procedura legislativă, Editura Crater, Bucureşti, 1999;
• Vrabie G., Etudes de Droit Constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003;
• Vrabie G., Bălan M., Organizarea politico-etatică a României, Institutul European,
Iaşi, 2004;
• Wilson J.Q., American Government. Institutions and Policies, D.C. Heath and
Company, Lexington , Massachusetts. Toronto, third edition, 1986.

Constitutii ale altor state:

Colecţia „Constituţiile Statelor Lumii”:

• Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
• Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti,
• Actele constituţionale ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003
• Constituţia Republicii Italiene, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

84
• Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
• Constituţia Spaniei, Editura All Educational, Bucureşti, 1998
• Constituţia Republicii Franceze, Editura All Educational; Bucureşti, 1998
• Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
• Consituţia Statelor Unite ale Americii – broşură pusă la dispoziţie de Ambasada S.U.A.
• The Constitution of the United States of America with explanatory notes, Applewood
Books, Bedford, S.U.A
• The Constitution of Greece 1975/86/2001 – Comparative approach of the constitutional
revision, Centre for European Constitutional Law – Themistocles and Dimitris Tsatsos
Foundation, ant.N. Sakkoulas Publishers; Athens, 2001

♦ Pentru celelalte constituţii folosite în lucrare sau pentru variantele actualizate ale
constitutiilor mentionate mai sus au fost folosite următoarele site-uri:
*http/dir.yahoo.com/Government/Law/Constitutional/Constitutions
*http/www.georgetown.edu – Georgetown University, Political Database of the America
*http/lib.umich.edu – The University of Michigan – Library – Documents Center
*confinder.richmond.edu – University of Richmond
*http/www.oefre.unibe.ch/law/icl/index.html
*http/www.constitution.ru/eu

Dicţionare

• Dictionnaire de droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 2002

• Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 2001
• Villiers M.de, Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz. Armand Colin, Paris,
1998

Legislatie
Constitutia Romaniei, republicata, precum si orice alt act normativ relevant, precum
Regulamentul Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului, Regulamentul sedintelor
comune ale celor doua camere, alte legi si ordonante relevante.

85