Sunteți pe pagina 1din 5

ION ANCA MARIELA

PIPP II
ANUL SCOLAR 2018-2019

12.12.2018

ISPRĂVILE LUI PĂCALĂ

după Petre Dulfu

Pornind de la celebrele snoave populare despre Pacala, Petre Dulfu, profesor si


pedagog cu real talent literar, ofera cititorilor o prelucrare originala in versuri a
snoavelor, in cartea intitulata “Ispravile lui Pacala”, aparuta in 1894.

Acest autor s-a nascut intr-o comuna din judetul Salaj, intr-o familie de
intelectuali. De la mama sa a mostenit dragostea pentru povesti si basme. Ce este de
remarcat la acest scriitor in primii sai ani de studentie, este ca a realizat traducerea,
poentru prima oara in limba romana, a capodoperelor dramaturgiei grecesti antice,
Ifigenia in Aulida si Ifigenia in Taurida, de Euripide. Isi sustine doctoratul la Cluj cu
lucrarea “Alecsandri Vazul mukodese a roman teren” (Activitatea lui Vasile Alecsandri
in literatura romana).

El noteaza, printre altele, ca “natiunea romana in momentul de fata traieste


perioada de inflorire a creatiei poetice. Creatia poetica romana de pana acum atinge
punctul culminant cu opera lui Vasile Alecsandri.”

La randul sau, bardul din Mircesti scria despre Petre Dulfu:

“…gasesc o adevarata satisfacere de a va declara ca sunt de parerea


dumneavoastra in privirea talentului poetic al junelui Petre Dulfu. Ziua se cunoaste de
dimineata, zice romanul…. Talent exista: el e un dar al naturii si este menit a se
dezvolta cu timpul pentru a crea opera frumoase ce vor inavuti literatura noastra…”
(Vasile Alecsandri, 1880).

Cartea care l-a consacrat in literatura romana, “Ispravile lui Pacala” este, dupa
cum am spus, o transpunere a povestirilor si snoavelor din literatura populara.

Ce sunt snoavele?
Snoavele sunt “basme hazlii”, comori inepuizabile de bucurii pentru “varsta de
aur a copilariei.” Ele alimenteaza imaginatia tuturor varstelor, constituie prilej de
relaxare, de desfatare prin caracterul lor optimist, tonifiant, prin buna dispozitie pe care
o degaja.

Dupa cum spunea si Emanoil Bucuță, ”râsul pentru noi se oprește în fața durerii
și a nenorocirii. La Păcală atunci izbucnește. Păcală este un fel de Vlad Țepeș, care
petrece între pușii în țeapă, unul într-una mai înaltă și altul într-una mai scurtă, după
rang și vină.”

Snoavele au un caracter realist, dezvăluind aspecte de viață reprezentative și


satirizând defectele omenești (lăcomia, lenea, invidia), căsătoria convențională ș.a.

Hâtru, isteț, generos și harnic, de o veselie molipsitoare, eroul snoavelor


cucerește atenția cititorului și îi transmite încrederea în viață, în dreptate și în virtuțile
omului.

Încă din Cuvânt înainte, ni se dezvăluie rolul de lectură de destindere și delectare


al acestor snoave:

”Printre atâtea grij, necazuri, dacă n-ar mai fi și glume


Și povești pe lumea asta: ce s-ar face biata lume?
L-al poveștii farmec dulce, droaia grijilor se-alină;
Viețuim o clipă, douăîntr-o lume mai senină.”
Autorul își exprimă tot aici, admirația față de frumusețea creațiilor populare
românești:
”Dar povești așa frumoase, graiul unde mai rostește,
Ca prin albele căsuțe ce-mpînează-a ta câmpie,
Ale tale văi și dealuri, mult frumoasă Românie?”
Ca într-un prolog, scriitorul ne face o prezentare succintă a cadrului snoavelor
sale:
”E povestea lui Păcală, năzdrăvanul din născare,
Cela ce-n isprăvi istețe pe pamânt pereche n-are:
Cel ce-n cale-i nici de oameni, nici de draci nu se-nspăimântă,
Ci-a juca pe toți mi-i face cum din fluier el le cântă.”
Isprăvile lui Păcală se grupează în jurul a patru mari aspecte din viața satului:
moartea tatălui lui Păcală cu implicațiile moștenirii, peripețiile eroului ca argat la un
popă hapsân, Păcală-argat la Stancu, întoarcerea în sat cu necazurile pricinuite de
sătenii invidioși și răi.
Prima piesă, Moștenirea, aduce o modlaitate originală de introducere în acțiune și
de plasare a acesteia într-un timp nedeterminat, dar localizat în spațiul nostru național:
”Nu azi, nici ieri, hei! De-atuncea, apa-a curs pe Olt cam multă!”
...........................
Undeva, pe-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,
Într-un sat trăia – se zice – un moșneag ce-avea trei fii...”
Față de cei doi frați mai mari, oameni obișnuiți (”când mai buni și când mai
răi”), Păcală se detașează ca un personaj plin de contraste dar în esență un erou foarte
înzestrat:
”Cel mic însă, altă fire! Suflet bun dar mult poznș,
Ce să facă el vreun lucru, cum se făptuiește, aș!
Toate le făcea sucite și pe dos, de te cruceai.
Un nătâng, un gură-cască, îți părea când îl vedeai.”
Cu alte cuvinte, trăsăturile fundamentale ale personajului se fixează încă din
primele pagini.
Păcală cutreieră lumea, îndreptând strâmbătățile întâlnite în cale, bătându-și joc
de naivi și de proști, făcând bine celor necăjiți cu umor, bună dispoziție, generozitate.
Salvează o fată silită să se mărite in snoava Mireasa, se prinde frate de cruce cu
Tândală, demonstrând virtuțile prieteniei adevărate (Păcală și Tândală, Învierea
morților), simulează prostia, scapă de o nevastă cicălitoare, arțăgoasă și rea (Păcală
însurat), îl ajută pe un bărbat încornorat să-și salveze căsnicia, pedepsind necredința
soției (Strechea, Prânzul, Otrava), dovedește perspicacitate în deposedarea unui boier
de tot ce-i era mai drag: boul, calul, inelul din deget ș.a. (Rămășaguri c-un boier, Alte
rămăsaguri).
După atâtea peripeții prin lume, pe Păcală îl cuprinde nostalgia, dorul de casă:
”Dar de la o vreme ce vreți? Tot stingher, pe căi străine,
S-a cam săturat și dânsul... Și-și zicea ades în sine:
Ce-o mai fi făcând sătuțul, unde-am fost copil odată?...
L-apucase dor de vatra de atâta timp uitată.”
Ultima peripeție a ciclului dedicat lui Păcală prilejuiește o desfătare panoramică a
sătenilor, în frunte cu popa, care se străduiesc să găsească, în fundul lacului, unde
voiseră să-l înece pe Păcală, mulțime de cirezi:
”Oamenii, aflând că-n apă vite-atâtea se găsesc
Tunde-o, nene!... o clipită, bieții, nu mai zăbovesc
Pentru ce adică dânșii să rămână mai săraci?”
Autorul încheie povestea cu o formulă originală, al cărui fond însă aduce foarte
mult cu cel din basme:
”Ba, de n-a murit, trăiește chiar și astăzi...
S-auzim, români, de bine! – isprăvitu-mi-am povestea.”
Isprăvile lui Păcală plasează eroul în situații variate, prilejuindu-i contacte
multiple cu realitățile vieții, confruntarea cu tot felul de neajunsuri ale firii omenești sau
obstacole născute din prostie. Celelalte personaje sunt complementare, avand doar rolul
de a sublinia, de obicei prin antiteza, calitatile eroului principal sau de a dezvalui
aspecte variate ale vietii. Fratii lui Păcală apar ca personaje comune, sterse, relativ
limitate, desi animate de demnitatea si simtul masurii, caracteristice omului simplu.
Popa, prezent in trei ipostaze, este tinta unei satire vehemente: lacom, crud,
viclean, fatarnic, las.
Mai apar sporadic fata maritata cu sila, sotia cea necredincioasa, sotul naiv si de
treaba, ”cumatrul” viclean, inselandu-si prietenul, boierul lacom, Tandala cel istet ș.a.
Triumful binelui, prezent in special in basm, este prezent si in snoave, din care
insa lipseste aproape complet elementul fantastic, fiind compensat cu Cel realist-satiric.
Eroul principal isi pastreaza esenta de simbol insa, spre deosebire de eroul din basm, el
este mult mai umanizat. El rezolva diferitele dificultati nu cu ajutorul fiintelor
misterioase ci apeland la propriile sale resurse.
Autorul ne prezinta cateva descrieri sugestive, desi elementele de constructie si
atmosfera sunt ecouri ale procedeelor clasice (Eminescu, Cosbuc).
”Fulgere brăzdau tăria. Vântul vâjâia pe sus...
Vântul ca-și domolise puțintel a sa mânie,
Prinde-a bate iar prin ramuri, parcă și mai cu tărie.”

Regăsim câteva expresii metaforice care surprind momentele-cheie ale ciclului


zilei (”Răsărea făclia zilei”, ”Alba-n sat de mult intrase”, ”Luna strălucea pe boltă și-
așternea cu măiestrie/Peste râu o punte dalbă de lumină argintie”).
Versurile sunt clare, dinamice, au rimă simplă sau împerecheată, autorul
valorifică modalități variate de expresie (narațiunea, dialogul, descrierea). Sunt folosite
din abundență resursele limbii populare: cenușe, ușe, tunde-o, măi, nene!
În minunatele versuri găsim înțelepciunea populară prin prezenta numeroaselor
sentinte, aforisme care parafrazeaza, de obicei, proverbe si zicatori adecvate. Tot din
zestrea vorbirii populare sunt valorificare si alte procedee: repetitii, inversiuni, dativul
posesiv si mai cu seama ”imprecațiile”, adevarate descarcari afective ale celor care le
pronunta ( popa, nevasta lui Păcală).
In esenta, Ispravile lui Păcală, snoave minunate accesibile elevilor, exercită
asupra acestora o influență pozitivă, le cultivă elasticitatea gândirii, spiritul de justiție,
modestia, generozitatea dar si optimisul si încrederea în forțele minții omenești.
Chiar și atunci când a preluat baladele, horele, snoavele, autorul le-a schimbat
metrica, le-a mulat în versificația sa roprie, dupa cum afirma Victor Crăciun în
Referințe istorico-literare, capitol final prezent in cartea lui Petre Dulfu.
”Versificând, Dulfu se depărtează de la stilul direct comunicativ al prototipului
popular, în schimb realizează o comunicabilitate mai mare, o modalitate prin care
narațiunea să fie reținută mai lesne de cititor și ascultător.”
Tot Victor Crăciun afirma că ”Stilul lui Dulfu este oral, simplu, direct, expresia
limpede, neîmpodobită, ca în folclor, ca la Creangă și la Ispirescu”.

”Și la fund, săteni și popă, dusu-mi-s-au, tot s-au dus!


Bietele femei degeaba i-așteptau pe maluri sus.
Acolo-n adâncul apei, toți, mormântul și-au aflat,
Pân la unul! Iar Păcală? A rămas doar el în sat –
Cu nevestele vădane. Și de-o lume pizmuit,
În bogata-i locuință, mulți ani, vesel a trăit.
.....................
A făcut el, nu e vorbă, și pe urmă, de-ale lui,
Ghidușii nenumărate! Dar... pe toate să le spui?
Când aș sta să-nșir eu toate, câte el a săvârșit:
Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea
SFÂRȘIT.”