Sunteți pe pagina 1din 35

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL


SPECIALIZAREA CONTABILITATE SI INFORMATICA DE GESTIUNE BUCURESTI

PROIECT DE CONTABILITATE SI INFORMATICA DE GESTIUNE

CONTABILITATEA CAPITALURILOR
INSTITUTIILOR PUBLICE

STUDENT,
CUPRINS

Scurt istoric al contabilitatii.....................................................................................................3


CAPITOLUL I
CONTABILITATEA CAPITALURILOR INSTITUŢIILOR PUBLICE............................5
1.1. Contabilitatea capitalurilor proprii..........................................................................5
1.2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.....................................................................12
1.3. Contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate...............................................13

CAPITOLUL II
CONTABILITATEA STOCURILOR.......................................................................................18
2.1. Contabilitatea stocurilor destinate utilizării în procesul de producţie......................19

CAPITOLUL III
EVALUAREA CREANŢELOR ŞI DATORIILOR................................................................22
3.1. Organizarea contabilităţii relaţiilor cu terţii ............................................................22
3.2. Contabilitatea decontărilor cu personalul.................................................................24
3.3. Contabilitatea contribuţiilor la asigurări sociale, protecţia socială şi asimilate......25

CAPITOLUL IV

REALIZAREA SISTEMELOR INFORMATICE, ELABORAREA PROGRAMELOR...31

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................34
Scurt istoric al contabilitatii

Studierea evoluţiei istorice a oricărei ştiinţe este instructiva si interesanta numai in


măsura in care din cercetările întreprinse se desprind concluzii valabile si cu caracter permanent.
Pentru generaţiile de astăzi, ca si pentru cele ce vor urma, cercetarea trecutului constituie un
izvor nesecat de bogata documentare si orientare.
Contabilitatea ca ştiinţa cu caracter teoretic si aplicativ in economie s-a născut din
necesitatile practice ale producţiei materiale si s-a dezvoltat o data cu aceasta. Istoria
contabilităţii analizează astfel apariţia primelor însemnări contabile si dezvoltarea lor in forme
cat mai corespunzătoare nevoilor societatii omeneşti. Ea oferă exemple convingătoare despre
supleţea si puterea de adaptare a acestei ştiinţe, care, in decursul veacurilor , i-a permis sa facă
fata noilor cerinţe ,corespunzătoare fiecărei etape de dezvoltare a societatii umane.
Ca ştiinţa , istoria permite explicarea fenomenelor si forţelor ce acţionează asupra lor.
Relaţiile sociale de producţie si de schimb si-au găsit expresia, la început , in însemnări contabile

izolate , iar mai târziu in sistemul acestora. In aceste condiţii, contabilitatea este strâns legata de

procesele economice si de raţiile de producţie , care se schimba in diferitele etape istorice ale

societatii.Pe măsura dezvoltării forţelor de producţie si a relaţiilor de producţie, contabilitatea a

dobândit anumite particularitati si a devenit mai importanta si mai necesara

Pana la Luca Pacioli, folosirea cifrelor arabe nu fusese inca generalizata in contabilitate.

Lucrările de aritmetica si algebra, scrise intre anii 1202 si 1500, si chiar lucrarea lui Pacioli :

Suma de l`Arithmetica, Proportioni e Proportionalida , după cum declara însuşi autorul, nu

depăşesc lucrarea lui Fibonacci. Originalitatea lui Lucca Pacioli consta in introducerea unei

metode , partida dubla , veche de peste o suta de ani, intr-un manual de invatamant . Studiul

matematicii a format o preocupare deosebita la popoarele antichităţii si el era încredinţat , in

special , preoţilor. Din documentele ramase la Biblioteca din Alexandria se constata ca unul

dintre cei mai mari matematicieni a fost Euclid, autorul celebrei lucrări, intitulata Elemente.

O prima explicaţie a calculelor matematice a fost aceea privitoare la operaţiile de schimb

in natura , astfel ca, prin înmulţirea acestor operaţii , s-au dezvoltat si calculele si însemnările

contabile.
La dezvoltarea însemnărilor contabile a contribuit intr-o larga măsura si întrebuinţarea ,

ca material scris , a frunzelor de papirus , planta care creştea in Egipt, pe malurile Nilului, fapt

pentru care egiptenii deţineau monopolul ei.

Ca o concluzie : s-a încercat o succinta examinare a principalilor factori care au

contribuit la apariţia si dezvoltarea însemnărilor contabile. Istoria contabilităţii , ca si istoria

oricărei alte ştiinţe, are ca obiect cercetarea , pe baza de documente, a originii si stadiilor de

dezvoltare , de la primele însemnări contabile pana la contabilitatea din zilele noastre. Din

studierea contabilităţii in diferitele etape ale dezvoltării societatii omeneşti , se constata ca in

orânduirea sclavagista au existat însemnări contabile, prezentate sub forma primitiva, îndeosebi

la vechile popoare cu o civilizaţie si economiei înaintata( babilonieni, egipteni etc.).

Urmărind evoluţia contabilităţii in diferite etape ale dezvoltării societatii omeneşti,se

poate constata ca in aceasta orânduire încep sa se sistematizeze aceste însemnări , sa se contureze

o tehnica contabila mai înaintata ca urmare a perfecţionării procedeelor preluate de la orânduirea

sclavagista si introducerii altora , încercându-se chiar elaborarea unor teorii contabile.

In multe oraşe italiene s-a folosit , inca din secolul al XIII-lea , contabilitatea in partida

simpla, iar in altele chiar, contabilitatea in partida dubla.

Spre sfârşitul existentei orânduirii feudale si la începutul capitalismului care avea nevoie

de o contabilitate si mai perfecţionata, , a apărut o tehnica contabila avansata. Prin generalizarea

experienţei practice a întreprinderilor , a apărut si o teorie privind problemele de baza ale

contabilităţii ca ştiinţa.
CAPITOLUL I

CONTABILITATEA CAPITALURILOR
INSTITUŢIILOR PUBLICE

Capitalurile reprezintă surse permanente ale instituţiilor publice, care cuprind sursele
proprii ale acestora reprezentate de fondurile, rezultatul patrimonial (economic) care se defalcă
în rezultat reportat şi rezultatul exerciţiului, precum şi surse împrumutate pe termen mediu şi
lung, reprezentate de împrumuturile şi datoriile asimilate.
Capitalurile proprii se referă la drepturile titularului de patrimoniu asupra unei părţi din
activele acestui patrimoniu, ca urmare a aportului adus de acesta la înfiinţarea instituţiei şi pe
parcursul perioadei de funcţionare a acesteia. Spre deosebire de societăţile comerciale, unde
titularul de patrimoniu poate fi o persoană fizică sau juridică particulară, la instituţiile publice,
titularul de patrimoniu este statul, ca persoană juridică.
Capitalurile împrumutate pe termen mediu şi lung sunt considerate elemente de
capital, deoarece acestea se află în instituţie pe o perioadă mai mare de timp (peste 3 ani),
precum şi datorită faptului că scopul efectuării acestor datorii este acela de a asigura bunuri
permanente în vederea dezvoltării instituţiei. Aceste motive le conferă calitatea de capitaluri
permanente ale instituţiei publice. Conturile de capitaluri se regăsesc în clasa 1 - CONTURI DE
CAPITALURI

1.1. Contabilitatea capitalurilor proprii

Din categoria capitalurilor proprii ale unei instituţii publice fac parte: fondurile, rezultatul
patrimonial (economic), rezultatul reportat şi rezervele din reevaluare.

1.1.1. Fondurile instituţiei publice


Fondurile sunt elemente de capital propriu ale instituţiei publice, care arată dreptul statului sau al
unităţilor administrativ teritoriale de posesie, folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor ce
alcătuiesc domeniul public şi privat al acestuia.
Pentru bunurile aflate în domeniul public statul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra
acestor bunuri. Conform Constituţiei României (art. 35 alin. (4)) şi a anexei Legii 213/1998,
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, din domeniul public al statului şi al
unităţilor administrativ teritoriale fac parte bunurile care sunt de uz sau de interes public şi sunt
dobândite de stat sau de unităţile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege, astfel:
■ domeniul public al statului este alcătuit din bunuri de uz sau de interes public naţional,
declarate ca atare prin lege;
■ domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunuri de uz sau de interes public
judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă acestea nu au fost declarate
de interes public naţional;
■ domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunuri de
uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu au fost
declarate de interes public naţional sau judeţean.
Bunurile aflate în domeniul public al statului se inventariază de către ministere, de
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile
publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. După inventariere, rezultatele acesteia
se centralizează la nivelul Ministerului Finanţelor Publice şi se supun spre aprobare Guvernului.
Domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale este alcătuit din bunuri
aflate în proprietatea acestora, dar care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri
statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. Pentru bunurile ce
alcătuiesc domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, inventarierea se face de către
comisii special constituite, conduse de preşedinţii consiliilor judeţene, respectiv de primarul
general al municipiului Bucureşti sau de primari. Rezultatele inventarierii acestor bunuri se
centralizează de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de
consiliile locale şi se aprobă prin hotărâre de guvern.
Trecerea bunurilor din domeniul privat în domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale se face prin hotărâre de Guvern sau de consiliu, în funcţie de apartenenţa
bunurilor.
Preluarea în patrimoniul public a unor bunuri de la societăţile comerciale la care statul
sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari se poate face numai cu plată şi cu acordul
Adunării Generale a Acţionarilor. în cazul în care acest acord nu a fost obţinut, trecerea în
proprietatea statului se poate face numai prin expropriere, pentru o cauză de utilitate publică şi
numai după o justă despăgubire.
Bunurile din domeniul public al statului pot fi transferate în domeniul public al unităţilor
administrativ-teritoriale pe baza unei cereri formulate de consiliul administrativ-teritorial
respectiv, aprobată prin hotărâre de Guvern. In situaţia inversă, pentru transferarea în domeniul
public al statului, această operaţie are loc la cererea Guvernului şi este aprobată prin hotărâre a
consiliului unităţilor administrativ-teritoriale respective.
Pentru bunurile aflate în domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale, dreptul de proprietate publică dispare în momentul în care acestea dispar sau au fost
trecute în domeniul privat. Trecerea în domeniul privat se face pe baza hotărârilor de Guvern sau
de Consilii, dacă nu există alte prevederi în Constituţie sau în altă lege.

Fondurile unei instituţii publice includ:


■ fondul activelor fixe necorporale;
■ fondul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului;
■ fondul bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al statului;
■ fondul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale;
■ fondul bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale;

Conturile utilizate pentru evidenţierea fondurilor se găsesc în clasa 1 „Conturi de


capitaluri”, grupa 10 „Capital, rezerve, fonduri”:
Conturile de fonduri sunt conturi de pasiv, de capitaluri proprii şi cu ajutorul lor
ministerele, organele de specialitate ale instituţiilor publice centrale sau locale şi instituţiile
publice subordonate acestora ţin evidenţa fondurilor proprii.
Trebuie specificat că aceste fonduri sunt utilizate pentru reflectarea surselor proprii de
formare a bunurilor de natura activelor fixe corporale şi necorporale neamortizabile.
În creditul conturilor se înregistrează sursele de provenienţă ale activelor imobilizate
realizate în regie proprie, intrate în instituţie prin achiziţie de la terţi, prin leasing financiar, prin
transfer de la alte instituţii publice, plusuri la inventar etc.
În debitul conturilor se reflectă diminuarea surselor proprii ca urmare a ieşirii din
patrimoniu a acestora, prin transfer, scoatere din funcţiune sau lipsuri la inventar.
Soldul conturilor este creditor şi reflectă sursele proprii aferente activelor imobilizate
intrate în patrimoniu.

1.1.2. Rezervele din reevaluare

Pe lângă conturile de fonduri, în grupa 10 „Capital, rezerve, fonduri” se regăseşte contul


sintetic de gradul I, 105 „Rezerve din reevaluare”, care se desfăşoară pe mai multe sintetice de
gradul II, în funcţie de grupa de active reevaluate.
Datorită utilizării lor pe perioade mai îndelungate de timp, activele fixe trebuie reevaluate
pentru a fi aduse la valoarea actuală, determinată de influenţa inflaţiei sau deflaţiei. La fiecare
final de exerciţiu financiar, în urma efectuării operaţiei de inventariere, activele fixe se aduc la
valoarea actuală, determinată pe baza valorii juste. In situaţia în care valoarea justă determinată
este mai mare decât valoarea contabilă înregistrată, diferenţa se va înregistra ca rezervă din
reevaluare, iar activul va fi reflectat în bilanţ la valoarea actuală, adică cea justă. Reevaluările
trebuie efectuate cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să fie permanent
apropiată de valoarea justă.
Diferenţele din reevaluarea activelor fixe se înregistrează astfel:
■ în cazul în care valoarea actuală este mai mare decât valoarea contabilă netă, diferenţa
din reevaluare se înregistrează ca o creştere a rezervei din reevaluare, concomitent cu creşterea
valorii activului, în situaţia în care nu a existat o descreştere anterioară recunoscută ca şi
cheltuială a activului respectiv sau ca un venit ce a fost recunoscut ca o compensare â unei
cheltuieli anterioare;
■ în cazul în care valoarea actuală este mai mică decât valoarea contabilă netă a activului,
diferenţa din reevaluare se înregistrează ca o cheltuială, dacă în rezerva din reevaluare nu este
înregistrat un surplus anterior din reevaluare, sau ca o scădere a rezervei din reevaluare, în
situaţia în care, în prealabil a fost înregistrat un surplus referitor la activul respectiv.
Contabilitatea diferenţelor din reevaluarea activelor fixe se realizează cu ajutorul contului
105 „Rezerve din reevaluare”, care este un cont de pasiv şi înregistrează în credit diferenţele
din reevaluarea activelor, în cazul în care valoarea actuală este mai mare decât valoarea contabilă
netă a acestora (creştere), iar în debit înregistrează diferenţa din reevaluare, în cazul în care
valoarea actuală este mai mică decât valoarea contabilă netă (descreştere), iar în anii anteriori s-a
înregistrat o creştere înregistrată ca rezervă. Soldul contului poate fi creditor şi reflectă
diferenţele din reevaluarea activelor fixe determinate de creşterea de valoare.

1.1.3. Contabilitatea rezultatelor instituţiei publice

Rezultatele instituţiei publice sunt de două feluri, în funcţie de perioada din care provin,
astfel:
■ rezultatul exerciţiului sau rezultat curent;
■ rezultatul reportat;
In funcţie de locul unde se determină rezultatul, acesta poate fi:
■ rezultatul instituţiilor publice;
■ rezultatul bugetului local;
■ rezultatul bugetului asigurărilor sociale;
■ rezultatul bugetului de stat;
a) Rezultatul exerciţiului instituţiilor publice este rezultatul care se determină la
sfârşitul exerciţiului curent, prin închiderea conturilor de cheltuieli şi venituri. Acest rezultat
calculat la finele anului este un rezultat patrimonial, acesta incluzând, pe lângă creanţe încasate
şi datorii achitate, şi drepturi constatate şi obligaţii neachitate în cursul exerciţiului bugetar, şi
poate fi sub forma excedentului sau deficitului patrimonial.
Excedentul patrimonial apare în cazul în care veniturile înregistrate sunt mai mari decât
cheltuielile înregistrate, iar deficitul patrimonial apare în situaţia inversă, adică atunci când
cheltuielile sunt mai mari decât veniturile înregistrate.
După efectuarea lucrărilor de închidere a exerciţiului, rezultatul sub forma excedentului
sau deficitului bugetar al exerciţiului curent se repartizează asupra rezultatului reportat, care
exprimă rezultatul patrimonial al exerciţiilor anterioare.
b) Rezultatul bugetului local este de forma excedentului sau deficitului patrimonial al
bugetului local şi se determină la finele anului prin închiderea conturilor de venituri şi cheltuieli
aferente exerciţiului curent, ale bugetului local, indiferent de momentul efectuării plăţilor şi
încasărilor.
Intre excedentul/deficitul patrimonial şi excedentul/deficitul bugetar există o diferenţă
determinată de indicatorii pa baza cărora se calculează fiecare. Dacă excedentul/deficitul
patrimonial nu ţine seama dacă veniturile au fost încasate sau cheltuielile au fost plătite,
excedentul/deficitul bugetar se determină ca diferenţă între veniturile încasate şi cheltuielile
plătite. Veniturile bugetare încasate sunt evidenţiate în contabilitatea unităţilor administrativ-
teritoriale în conturile în afara bilanţului „Venituri bugetare încasate”, iar cheltuielile bugetare
sunt evidenţiate în conturile din afara bilanţului „Cheltuieli bugetare achitate”.
Excedentul/deficitul bugetar se evidenţiază în contabilitate într-un cont distinct.
In cazul existenţei excedentului bugetar al bugetului local la finele exerciţiului, acesta
se regularizează cu bugetul de stat (în limita transferurilor din buget), după care se utilizează
pentru:
■ rambursarea împrumuturilor restante şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente
acestora;
■ constituirea fondului de rulment;
Spre deosebire de instituţiile publice, unităţile administrativ-teritoriale, determină la
sfârşitul anului excedentul-deficitul execuţiei nebugetare al exerciţiului curent. Acest rezultat
nebugetar se determină ca diferenţă între excedent-deficitul patrimonial şi excedentul-deficitul
bugetar şi se evidenţiază în contabilitate într-un cont distinct, după care în anul următor, se
transferă la rezultatul reportat.
Aşadar, rezultatul reportat al unităţilor administrativ-teritoriale preia excedentul sau
deficitul execuţiei nebugetare, după depunerea situaţiilor financiare anuale. În cazul în care anul
se încheie cu deficit nebugetar, acesta va fi acoperit din excedentul execuţiei nebugetare realizate
în exerciţiile următoare. Instituţiile publice finanţate din bugetul local sunt obligate să depună la
unităţile administrativ-teritoriale din bugetul cărora au fost alimentate contul de execuţie care va
cuprinde plăţile efectuate şi cheltuielile efective.
c) Rezultatul bugetului asigurărilor sociale de stat se determină la finele anului prin
repartizarea cheltuielilor şi veniturilor, indiferent dacă acestea au fost plătite, respectiv încasate şi
este forma excedentului sau deficitului patrimonial.
Excedentul-deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat se determină la finele anului ca
diferenţă între veniturile încasate şi cheltuielile plătite, care sunt evidenţiate în conturile în afara
bilanţului „Venituri bugetare încasate” şi „Cheltuieli bugetare achitate”, după care se evidenţiază
în contabilitate într-un cont distinct.
Spre deosebire de celelalte bugete, în cazul bugetului asigurărilor sociale de stat, legea
prevede ca din veniturile bugetare să se preleve o cotă, anual, pentru constituirea fondului de
rezervă, care este utilizat pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale şi a altor cheltuieli
ale sistemului public de pensii.
În cazul în care la finele anului rezultatul bugetar este de forma excedentului, acesta este
utilizat în anul următor potrivit destinaţiilor prevăzute de lege, după ce în prealabil s-au restituit
transferurile primite de la bugetul de stat, din contul general al trezoreriei statului. în situaţia în
care, la finele anului, bugetul asigurărilor sociale de sănătate se încheie cu deficit, acesta se
acoperă din rezultatul reportat provenit din anii anteriori sau din fondul de rezervă.
La fel ca la bugetele locale, la finele anului, după depunerea situaţiilor financiare, se
determină excedentul/deficitul execuţiei nebugetare, ca diferenţă între excedentul/deficitul
patrimonial şi excedentul/deficitul bugetar, care se transferă la rezultatul reportat. în cazul în care
rezultatul reportat este sub forma deficitului, acesta se va acoperi din excedentele execuţiei
nebugetare realizate în exerciţiile ulterioare.
Contabilitatea rezultatului instituţiilor publice se realizează cu ajutorul conturilor din
grupa 11 „Rezultat reportat” şi 12 „Rezultatul patrimonial”, conturile corespunzătoare fiind 121
„Rezultatul patrimonial” şi 117 „Rezultat reportat”.
Contul 121 „Rezultatul patrimonial” este cont bifuncţional, care preia în debit
cheltuielile angajate (clasificate după natura sau destinaţia lor) ale instituţiei publice, iar în
credit veniturile realizate (grupate după natura şi sursa lor) ale instituţiei. Soldul creditor
reflectă excedentul exerciţiului, iar soldul debitor reflectă deficitul exerciţiului.
Contul 117 „Rezultatul reportat” este un cont bifunţional, care are rol principal
preluarea excedentului-deficitului bugetar aferent exerciţiului anterior. Tot în creditul acestui
cont se mai înregistrează acţiunile deţinute în capitalul SC, răscumpărate şi scăzute din evidenţă,
materialele de natura obiectelor de inventar degradate precum şi creanţele insolvabile.

1.1.4. Fonduri cu destinaţie specială

Fondurile cu destinaţie specială sunt fonduri constituite la nivelul unor instituţii publice
în vederea asigurării surselor de finanţare în cazuri speciale. Conturile care reflectă fondurile cu
destinaţie specială se regăsesc în grupa 13 „Fonduri cu destinaţie specială”.
a) Fondul de rulment este un fond constituit la nivelul unităţilor teritoriale ale
trezoreriei statului din excedentul anual al bugetului local, care poate fi utilizat astfel:
■ pentru acoperirea unor goluri de casă provenite din decalajele dintre veniturile şi
cheltuielile exerciţiului curent;
■ pentru acoperirea deficitului bugetar rezultat la finele exerciţiului bugetar;
■ pentru finanţarea unor investiţii ce intră în competenţa administraţiei publice locale;
■ pentru dezvoltarea serviciilor publice necesare comunităţii;
Pentru utilizarea fondului de rulment este necesară aprobarea consiliului local judeţean
sau al Municipiului Bucureşti, după caz.
În cazul existenţei deficitului bugetar anual al bugetului local, acesta se va acoperi din
fondul de rulment constituit în anii precedenţi.
b) Fondul de rezervă al bugetului asigurărilor sociale de stat se constituie anual dintr-
o cotă de până la 3% din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat. Acesta se utilizează
pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate sau a altor
cheltuieli ale sistemului public, aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Fondul
de rezervă se reportează în anul următor şi se completează potrivit legii.
Eventualul deficit curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se acoperă din
disponibilităţile bugetului asigurărilor sociale de stat din anii precedenţi şi, în continuare, din
fondul de rezervă.
c) Fondul de rezervă pentru sănătate - se constituie în cota de 1 % din sumele
constituite la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Bugetul fondului se aprobă ca
anexă la legea bugetului de stat. Utilizarea fondului se stabileşte prin legi bugetare anuale.
Fondul de rezervă rămas neutilizat la finele anului se reportează în anul următor cu aceeaşi
destinaţie.
d) Fondul amortizării activelor fixe deţinute de serviciile publice de interes local.
Serviciile publice de interes local care desfăşoară activităţi de natură economică au obligaţia
calculării, înregistrării şi recuperării uzurii fizice şi morale a activelor fixe aferente acestor
activităţi, prin tarif sau preţ potrivit legii. Aceste sume se utilizează pentru realizarea de investiţii
în domeniul respectiv şi se evidenţiază distinct în programul de investiţii, ca surse de finanţare.
e) Fondul de risc se constituie pentru:
■ garanţii locale la împrumuturi interne;
■ garanţii la împrumuturi externe.
Aceste fonduri sunt utilizate pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din
garantarea de către autorităţile administraţiei publice locale a împrumuturilor contractate de
agenţii economici şi serviciile publice de subordonare locala. Fondul de risc se constituie din:
■ sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii împrumuturilor garantate;
■ dobânzile acordate de unităţile trezoreriei statului la disponibilităţile fondului;
■ dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru neplata în termen de către beneficiarii
împrumuturilor;
■ în completare de la bugetul local.
f) Fondul pentru construcţii de locuinţe se constituie în completarea depozitelor
speciale constituite pentru construcţii de locuinţe. Acest fond se păstrează într-un cont distinct
deschis la trezoreria statului, pe seama unităţilor administrativ-teritoriale.
g) Taxele speciale sunt constituite pentru funcţionarea unor servicii publice create pentru
deservirea persoanelor fizice şi juridice. Aceste taxe sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor
pentru înfiinţarea acestora.

1.2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt structuri contabile ce apar în situaţiile


financiare ca urmare a aplicării principiului prudenţei în contabilitate.
Acestea sunt elemente de surse permanente, care au exigibilitate sau valoare incertă şi de
aceea nu pot fi încadrate nici în categoria capitalurilor proprii şi nici în categoria datoriilor.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se constituie pe seama cheltuielilor curente în momentul
în care este posibil să intervină un risc sau o cheltuială, iar în cazul în care intervine riscul sau
cheltuiala, acesta se reia la venituri sau dacă, pentru stingerea unei obligaţii nu mai este nevoie
de o ieşire de resurse, provizioanele se anulează.
Spre deosebire de provizioanele de depreciere, acestea nu pot fi utilizate pentru
corectarea valorii activelor.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se constituie pentru:
■ litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte;
■ cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli
privind garanţia acordată clienţilor;
■ alte provizioane.
Pentru ca un provizion să fie recunoscut în contabilitate, acesta trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
■ să existe o obligaţie curentă determinată de un eveniment anterior;
■ să fie probabilă efectuarea unei plăti pentru stingerea datoriei respective;
■ să poată fi estimată suma.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli pot fi revizuite la data fiecărui bilanţ pentru ca
valoarea estimată să fie cât mai apropiată de realitate.
Contabilitatea provizioanelor se ţine pe feluri, în funcţie de natura şi scopul pentru care a
fost constituit. Contul sintetic de gradul I cu ajutorul căruia se evidenţiază provizioanele în
contabilitatea curentă este 151 „Provizioane”, care se desfăşoară pe următoarele sintetice de
gradul II:

1.3. Contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate

În categoria capitalurilor permanente sunt incluse împrumuturile şi datoriile asimilate, a


căror durată depăşeşte 1 an. Legea nr. 313 din 2004 privind datoria publică grupează datoriile în
3 categorii:
- datorii pe termen scurt – a căror exigibilitate este mai mică de 1 an;
- datorii pe termen mediu - a căror exigibilitate este mai mare de dar nu depăşeşte 5 ani;
- datorii pe termen lung - a căror exigibilitate este mai mare de 5 ani.
Spre deosebire de SC, instituţiile publice nu-şi pot contracta în nume propriu
împrumuturi bancare interne sau externe. Legea datoriei publice nr. 313 din 2004 defineşte
datoria publică ca fiind „datoria publică guvernamentală la care se adaugă datoria publică
locală”.
Contabilitatea împrumuturilor şi datoriilor asimilate se ţine pe următoarele categorii:
■ împrumuturi externe contractate sau garantate de stat;
■ împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni;
■ împrumuturi contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale;
■ alte împrumuturi şi datorii asimilate;
■ dobânzile aferente acestora.
În funcţie de persoanele juridice care angajează datoria publică, aceasta poate fi:
a. datoria publică guvernamentală:
b. datoria publică a autorităţilor administraţiei publice locale;
a) Datoria publică guvernamentală
Datoria publică guvernamentală reprezintă „totalitatea obligaţiilor financiare interne şi
externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturile contractate direct sau
garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, în numele României, de pe pieţele
financiare”.
In funcţie de modul de finanţare al datoriei publice, aceasta poate fi de două feluri, şi
anume:
■ datoria publică internă;
■ datoria publică externă;
Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală
care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi
contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România,
inclusiv sumele utilizate temporar din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
Statului pentru finanţarea temporară a deficitelor bugetare.
Datoria publică guvernamentală externă este partea din datoria publică guvernamentală
reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate
direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.
Împrumuturile de stat interne şi externe pot fi contractate numai de Ministerul Finanţelor
Publice şi acesta le poate subîmprumuta beneficiarilor finali. Aceste subîmprumuturi se pot face
pe baza unor acorduri de împrumut subsidiar încheiate între MFP şi beneficiari. Garantarea
acestor împrumuturi se poate face numai de MFP, iar garanţiile de stat pot fi acordate numai
pentru împrumuturi a căror rambursare se va face exclusiv din surse proprii sau din bugetele
locale, în cazul autorităţilor publice locale. Pentru acoperirea riscurilor financiare aferente
garanţiilor depuse de stat se constituie fondul de risc.
Instrumentele datoriei publice externe constau în:
■ titluri de stat în valută emise pe pieţele financiare interne sau externe;
■ împrumuturi de stat de la bănci, de la instituţii de credit interne sau externe, persoane
juridice române sau străine;
■ împrumuturi de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare
multinaţionale sau de la alte organizaţii internaţionale;
■ împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
Statului;
■ împrumuturi sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
■ împrumuturi directe de la investitori privaţi străini, pe termen scurt, mediu sau lung;
■ împrumuturi de la bănci străine sau de la companii străine;
■ alte împrumuturi;
Ministerul Finanţelor Publice este singura instituţie publică autorizată să emită titluri de
stat, exprimate în moneda naţională şi în valută.
Titlurile de stat reprezintă titluri de valoare exprimate în monedă naţională, care pot fi
emise pe termen scurt, mediu sau lung.
Titlurile de stat pe termen scurt se regăsesc sub forma bonurilor de tezaur şi a
certificatelor de trezorerie. Acestea sunt fie purtătoare de dobândă, fie sunt emise cu discount.
Titlurile de stat pe termen mediu şi lung sunt titluri de valoare sub forma obligaţiunilor de stat
emise cu scadenţă de la unul până la cinci ani şi pot fi purtătoare de dobândă sau pot fi emise cu
discount.
De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice, poate emite garanţii de stat pentru
împrumuturi interne contractate de o persoană juridică de la o instituţie financiară, pentru
finanţarea unor proiecte sau activităţi de importanţă naţională sau pentru alte destinaţii stabilite şi
aprobate de către Guvern.
Pentru ca garanţiile emise de stat să fie admise, trebuie ca Ministerul Finanţelor Publice
să accepte clauzele înscrise în contractele de împrumut încheiate între persoanele juridice şi
instituţiile financiare.
În vederea emiterii garanţiilor, între Ministerul Finanţelor Publice, care are calitatea de
garant, şi persoana juridică care a contractat împrumutul, care are calitatea de garantat, se încheie
un contract în care se stipulează drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, inclusiv cele referitoare
la plata comisionului de risc.
Pentru acoperirea riscurilor financiare legate de garantarea de către stat a împrumuturilor
contractate de persoanele juridice, se constituie fondul de risc.
Acest fond se constituie din sumele încasate de la beneficiarul împrumuturilor garantate,
din dobânzile aferente sumelor aflate în depozite, din majorările de întârziere aplicate pentru
neplata la termen a comisioanelor, din fonduri bugetare alocate în acest scop şi din alte surse
legal constituite.
Şi în cazul contractării de împrumuturi din exterior de către persoanele juridice, statul
poate emite garanţii, însă acestea se acordă numai pentru finanţarea acelor obiective ale căror
criterii de selecţie sunt aceleaşi ca şi în cazul contractării datoriei publice externe. în cazul în care
statul emite garanţii pentru împrumuturi externe, acesta este direct răspunzător în faţa instituţiei
creditoare.
b) Datoria publică locală
Datoria publică locală reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale
autorităţilor administraţiei publice locale, la un moment dat, provenind din împrumuturi,
contractate direct sau garantate de acestea, de pe pieţele financiare.
Datoria publică locală internă este partea din datoria publică locală care reprezintă
totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenite din
împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice
rezidente în România.
Datoria publică locală externă este partea din datoria publică locală reprezentând
totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din
împrumuturi, contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice
nerezidente în România.
Instituţiile publice locale pot contracta împrumuturi care fac parte din datoria publică a
României, însă acestea nu reprezintă datorii sau răspunderi ale Guvernului.
Plata dobânzilor şi comisioanelor aferente acestor împrumuturi se efectuează din
veniturile obţinute de instituţiile publice locale.
În cazul în care totalul datoriilor reprezentând ratele de împrumut scadente, dobânzile şi
comisioanele aferente acestora, inclusiv ratele împrumutului care urmează a fi garantat sau
angajat de către autorităţile locale, depăşesc 20% din totalul veniturilor curente ale bugetului
local, acestora li se interzice accesul la credite sau la garantarea oricărui fel de împrumut.
Valoarea totală a împrumuturilor contractate de autorităţile locale se trec într-un registru
de evidenţă a datoriei publice şi se vor raporta anual prin situaţiile financiare ale autorităţilor
locale. De asemenea, prin situaţiile financiare se vor raporta garanţiile emise de autorităţile
locale.
Autorităţile administraţiei publice locale pot contracta sau garanta împrumuturi interne
şi/sau externe pe termen scurt, mediu şi lung pentru realizarea de investiţii publice de interes
local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale, potrivit legii, numai cu avizul
Comisiei de Autorizare a împrumuturilor Locale.
Instrumentele autorităţilor locale în ceea ce priveşte datoria publică internă constau în:
■ titluri de valoare;
■ împrumuturi de la băncile comerciale sau de la alte instituţii financiare;
Titlurile de valoare pot fi emise direct de autorităţile locale sau prin intermediul unor
agenţii sau instituţii specializate. De asemenea, autorităţile locale pot contracta împrumuturi
interne, fără garanţia Guvernului, însă, în prealabil, se va informa Ministerul Finanţelor Publice.
Împrumuturile externe ce urmează a se contracta de către autorităţile locale se fac numai
cu aprobarea unei comisii de autorizare a împrumuturilor, care este constituită din autorităţi ale
administraţiei locale, ale Guvernului şi ale Băncii Naţionale a României. După contractarea
împrumuturilor externe, în bugetul local se vor prevedea ratele scadente, dobânzile şi
comisioanele aferente acestora.
În afară de autorităţile centrale şi cele locale, pot acorda împrumuturi, fără dobândă, şi
ordonatorii principali de credite, din bugetul propriu, pe bază de convenţie, în cazul în care se
înfiinţează în subordinea acestora unele instituţii publice sau se desfăşoară activităţi finanţate
integral din venituri proprii şi care nu dispun de fonduri suficiente la înfiinţare. Aceste
împrumuturi trebuie restituite în termen de 6 luni ordonatorului principal.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot contracta
sau garanta împrumuturi interne sau externe pentru realizarea de investiţii publice de interes
local sau pentru refinanţarea datoriei publice locale.
De asemenea, dacă pe parcursul execuţiei bugetare apar goluri de casă ca urmare a
decalajului dintre încasarea veniturilor bugetare şi plata cheltuielilor, administraţia publică locală
poate acoperi aceste împrumuturi fără dobândă acordate de Ministerul Finanţelor Publice din
disponibilităţile existente în Contul Curent General al Trezoreriei Statului, însă numai după ce s-
au epuizat sursele fondului de rulment.
CAPITOLUL II

CONTABILITATEA STOCURILOR

Stocurile fac parte din marea categorie a activelor circulante sau, aşa cum mai sunt
cunoscute, a activelor curente.
Un activ este clasificat drept activ curent atunci când:
■ este achiziţionat sau produs pentru consumul propriu sau în scopul comercializării şi se
aşteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
■ este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
■ este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este
restricţionată.
Contabilitatea stocurilor din instituţiile publice face obiectul IPSAS 12 „Stocuri”, ale
cărui obiective constau în stabilirea tratamentelor contabile la nivelul sistemului costului istoric.
Acest standard defineşte stocurile ca fiind:
a) active în formă materială, destinate consumului în cadrul procesului de producţie;
b) active în formă materială, destinate a fi consumate pentru efectuarea de servicii;
c) destinate vânzării sau distribuite în cursul normal al operaţiilor.
Normele naţionale definesc stocurile ca fiind active circulante:
a) „deţinute pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii;
b) în curs de producţie în vederea vânzării;
c) sub formă de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul
de producţie sau pentru prestarea de servicii”.
Spre deosebire de activele fixe care se utilizează pe parcursul mai multor cicluri
economice şi care produc beneficii economice viitoare, stocurile participă la un singur ciclu de
exploatare, consumându-se în totalitate.
Ciclul de exploatare al unei persoane juridice reprezintă perioada de timp dintre
achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în
numerar sau sub forma unui echivalent de numerar.
În funcţie de momentul şi de locul unde apar, stocurile se împart în 3 categorii:
1. stocuri destinate procesului de producţie, din care fac parte materiile prime, materialele
consumabile, obiectele de inventar, materialele rezervă de stat etc;
2. stocuri obţinute în cadrul procesului de producţie, precum producţia în curs de execuţie,
semifabricatele, produsele finite, produsele reziduale;
3. stocuri aflate în unităţi sau activităţi de desfacere, precum mărfurile şi ambalajele.
Conturile ce stau la baza înregistrării în contabilitate a stocurilor se regăsesc în clasa 3 a
Planului de conturi pentru instituţii publice, denumită „Conturi de stocuri şi producţie în curs de
execuţie”.

2.1. Contabilitatea stocurilor destinate utilizării în procesul de producţie

În instituţiile publice, datorită diversităţii activităţii şi a particularităţilor acestora există


următoarele categorii de astfel de stocuri: materii prime, materiale consumabile, materiale de
natura obiectelor de inventar, materiale rezervă de stat şi de mobilizare, ambalaje rezervă de stat
şi de mobilizare, muniţie şi furnituri pentru apărare naţională, ordine publică şi siguranţa
naţională.
a) Materiile prime sunt stocuri care participă direct la obţinerea produselor şi se
regăsesc în produsul finit, în forma iniţială sau transformate ca urmare a proceselor de prelucrare
sau chimice.
Spre exemplu, petrolul este materie primă care se regăseşte în componenţa benzinei,
motorinei, gazolinei etc, dar care şi-a schimbat conţinutul chimic; sau materialul textil este
materie primă care nu-şi schimbă conţinutul, dar îşi schimbă forma în funcţie de produsul la care
este utilizat.
b) Materialele consumabile sunt stocuri ce participă la procesul de fabricaţie, dar care,
de regulă, nu se regăsesc în produsul finit. Din această categorie fac parte materialele auxiliare,
combustibilii, materialele pentru ambalat, piesele de schimb, furajele, materialele sanitare etc.
c) Obiectele de inventar sunt bunuri, de regulă sub formă de mijloace de muncă, dar
care nu pot fi încadrate în categoria activelor fixe deoarece nu îndeplinesc cumulativ condiţiile
de durată şi de valoare.
Din categoria obiectelor de inventar fac parte: echipamentul de protecţie şi de lucru,
îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, SDV- urile, aparatele de
măsură şi control etc.
Aşa cum arătam, instituţiile publice, spre deosebire de agenţii economice, au activităţi
specifice cu multe particularităţi, cum sunt bibliotecile, muzeele şi arhivele statului, care deţin
documente ce intră în categoria obiectelor de inventar în folosinţă. Pot fi scoase din uz numai
bunurile culturale comune uzate fizic sau moral, după o perioadă de 6 luni de la achiziţie.
Deoarece obiectele de inventar nu se consumă în procesul de producţie şi se folosesc pe
mai multe cicluri de exploatare, pentru acestea trebuie organizată o evidenţă deosebită faţă de
celelalte stocuri.
Astfel, urmărirea acestora se face cu ajutorul „Fişei de evidenţă a obiectelor de inventar
în folosinţă” şi se evidenţiază în contul în afara bilanţului 8053 “Obiecte de inventar în
folosinţă”.
d) Materiile rezervă de stat şi de mobilizare reprezintă stocuri specifice instituţiilor
publice şi se constituie în vederea acoperirii unor nevoi în momentul intervenţiei unui risc.
Rezervele de stat sunt stocuri constituite la nivelul unei instituţii specializate, în scopul de
a interveni pentru protecţia populaţiei, a economiei şi pentru apărarea ţării în cazul unor
calamităţi naturale, accidente industriale sau nucleare, epidemii sau în caz de război (cont 3041).
Rezervele de mobilizare sunt stocuri ce fac parte din proprietatea publică a statului şi
cuprind:
■ în industrie, materii prime, materiale, semifabricate, subansambluri şi elemente de completare,
utilaje strict specializate, scule, dispozitive, verificatoare;
■ în comunicaţii şi transporturi: materiale destinate restabilirii şi menţinerii in stare de
funcţionare a capacităţilor de transport şi telecomunicaţii necesare asigurării nevoilor forţelor
sistemului naţional de apărare;
■ în Sănătate, materiale sanitar-farmaceutice consumabile, materii prime şi materiale necesare
fabricării produselor farmaceutice, aparatura, instrumentar medical;
■ în comerţ, produse alimentare şi industriale necesare asigurării cererilor unităţilor militare,
solicitate pe plan local, la mobilizare (cont 3042).
e) Ambalajele rezervă de stat şi de mobilizare cuprind ambalajele necesare stocurilor
care fac parte din rezerva de stat şi de mobilizare. Contul aferent acestora este 305 “Ambalaje
rezervă de stat şi de mobilizare”.
f) Alte stocuri, din care fac parte muniţia şi furniturile pentru apărarea naţională, ordinea
publică şi siguranţa naţională, precum şi alte stocuri specifice instituţiilor, a căror evidenţă se ţine
cu ajutorul contului 309 „Alte stocuri”.
Echipamentul militar este şi el privit diferit la nivel macroeconomic şi, de aceea, în
contabilitatea la nivel micro trebuie avute în vedere aceste particularităţi; astfel, bunurile de
folosinţă îndelungată ce sunt destinate folosirii pe parcursul mai multor perioade de timp sunt
tratate drept formare brută de capital fix (active fixe la nivel micro) la nivelul contabilităţii
naţionale, în timp ce uniformele, căştile, stofele, etc. sunt considerate consum intermediar, adică
stocuri consumabile.
Armele de forma rachetelor, bombelor, proiectilelor etc. ce sunt utilizate pentru
distrugere şi nu pentru producere de noi bunuri, trebuie înregistrate ca „intrări” din procesul de
producţie.
De asemenea, deşi au valoare mare, acestea nu pot fi tratate ca mijloace fixe. Prin
extensie, navele de război, submarinele, tancurile, avioanele de război nu sunt tratate ca mijloace
fixe.
Acestea toate, indiferent de valoarea lor sunt tratate de contabilitatea naţională drept
consum intermediar.
Pe de altă parte, docurile, aeroporturile militare, podurile, şcolile şi spitalele militare,
deoarece pot fi folosite şi în alte scopuri decât cele militare, sunt considerate formare brută de
capital fix.
Tot formare brută de capital fix sunt considerate toate activele de folosinţă îndelungată
care sunt utilizate în alte scopuri decât cele militare: computere, vehicule, avioane pentru
transport de persoane etc.

2.1.1. Evaluarea stocurilor ce participă la procesul de producţie la intrarea în gestiune

Aşa cum se ştie, instituţiile publice nu sunt plătitoare de T.V.A. pentru activitatea de bază.
Astfel, pentru stocurile utilizate pentru activitatea de bază, costul de achiziţie va cuprinde preţul
de cumpărare al stocului, cheltuielile de transport, aprovizionare şi taxa pe valoare adăugată
aferentă acestora. Pentru stocurile utilizate în alte activităţi decât activitatea de bază, pentru care
instituţia este plătitoare de T.V.A., costul de achiziţie va cuprinde doar primele două elemente.
În categoria materialelor de natura obiectelor de inventar se înregistrează şi lenjeria de
pat, accesoriile de pat (saltele, cearceafuri), echipamentul şi materialul sportiv, echipamentul
salvamont, inclusiv schiurile, bocancii, echipamentul şi uniformele de serviciu care rămân în
gestiunea instituţiei, echipamentul ce se acordă elevilor, studenţilor, benzile de magnetofon care
nu se imprimă definitiv, folosite de instituţii, sculele şi instrumentele folosite în ateliere.
Materialele de natura obiectelor de inventar se înregistrează în contabilitate la aceleaşi
preţuri ca şi materiile prime şi materialele consumabile.
Evidenţa analitică se ţine pe grupe sau categorii de obiecte de inventar şi pe magazii
(gestiuni), utilizându-se una din metodele de evidenţă - cantitativ valorică, global valorică sau
operativ contabilă. Primirea prin transfer a materialelor de către ordonatorii subordonaţi de la
ordonatorii superiori se înregistrează în contabilitate pe baza Notei de transfer -restituire.
CAPITOLUL III

EVALUAREA CREANŢELOR ŞI DATORIILOR

Înregistrarea în contabilitatea instituţiei publice a datoriilor şi creanţelor, potrivit


prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991 republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, se realizează la valoarea lor nominală.
Creanţele şi datoriile în devize se înregistrează în contabilitate atât în lei, la cursul de
schimb în vigoare la data efectuării operaţiunilor, cât şi în devize. Operaţiunile în valută trebuie
înregistrate în momentul recunoaşterii iniţiale în moneda de raportare, aplicându-se sumei în
valută, la data efectuării tranzacţiei, la cursul de schimb dintre moneda de raportare şi moneda
străină.
Diferenţele de curs valutar ce apar cu ocazia decontării creanţelor şi datoriilor în valută la
cursuri diferite faţă de cele la care au fost înregistrate iniţial pe parcursul perioadei sau faţă de
cele la care au fost raportate în situaţiile financiare anuale anterioare trebuie recunoscute ca
venituri sau cheltuieli în perioada în care la data întocmirii situaţiilor financiare, creanţele şi
datoriile în valută se evaluează la cursul publicat de Banca Naţională a României, valabil pentru
ultima zi a perioadei de raportare. Creanţele şi datoriile aferente fondurilor nerambursabile
primite de la Comunitatea Europeană se evaluează la data bilanţului, la cursul publicat de Banca
Centrală Europeană, valabil pentru ultima zi a perioadei de raportare (pentru instituţiile publice,
perioadele de raportare sunt trimestrul şi anul bugetar).

3.1. Organizarea contabilităţii relaţiilor cu terţii

Contabilitatea terţilor asigură evidenţa datoriilor şi creanţelor instituţiei publice în


relaţiile acesteia cu furnizorii, clienţii, personalul, bugetul statului, bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat, decontările referitoare la fondurile nerambursabile primite de la
Comunitatea Europeană (PHARE, ISPA, SAPARD), cu debitorii şi creditorii diverşi, creanţe
bugetare şi creditori bugetari, decontările între instituţii publice, precum şi evidenţa operaţiilor ce
necesită clarificări ulterioare şi alte decontări.
Datoriile şi creanţele în devize se înregistrează în contabilitate atât în lei, la cursul de
schimb în vigoare la data efectuării operaţiunilor, cât şi în devize.
3.1.1 Contabilitatea relaţiilor cu furnizorii şi clienţii

Contabilitatea relaţiilor cu furnizorii


Relaţiile de decontare cu furnizorii sunt generate, în principal, de cumpărările de active
circulante materiale (materiale consumabile, obiecte de inventar, mărfuri şi produse etc.), lucrări
executate şi servicii prestate, precum şi cumpărările de active fixe.
De asemenea, se includ în această categorie şi avansurile acordate furnizorilor şi efectele
comerciale utilizate pentru achitarea totală sau parţială a datoriilor faţă de aceştia. Contabilitatea
relaţiilor cu furnizorii se organizează cu ajutorul conturilor sintetice de gradul I care formează
conţinutul grupei 40 „Furnizori şi conturi asimilate” din Planul de Conturi General pentru
Instituţii Publice.
Se delimitează şi se înregistrează distinct datoriile cu termen de decontare sub 1 an de
cele cu termen de plată peste un an.
Datoriile comerciale ale instituţiilor publice se evidenţiază în contabilitate cu ajutorul
contului 401 „Furnizori”.
Acest cont ţine evidenţa relaţiilor instituţiei cu furnizorii, relaţii determinate de operaţiile
de aprovizionare de stocuri, de mijloace fixe, de bunuri sau servicii primite de la aceştia privind
activitatea curentă a instituţiei, pentru care s-au primit facturi.
Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de organizarea sistemului de monitorizare a
programului de achiziţii publice şi a programului de lucrări de investiţii publice.
Procesul de achiziţii publice reprezintă ansamblul activităţilor ce se întreprind pentru
atribuirea, încheierea, şi îndeplinirea unui contract de achiziţie publică şi prin care se
dobândesc, definitiv sau temporar, de către o persoană juridică definită ca autoritate contractantă,
produse, lucrări sau servicii. Cu alte cuvinte tot ce se cumpără din bani publici înseamnă
achiziţie publică.
Contabilitatea analitică se ţine pe fiecare furnizor, iar în cadrul acestora, gruparea se face
în furnizori interni şi furnizori externi.
Legislaţia privind achiziţiile publice trebuie respectată şi aplicată în primul rând de către
autorităţile contractante, şi anume:
■ autorităţile publice (centrale sau locale), inclusiv autoritatea judecătorească;
■ oricare instituţie publică, de interes general sau local, autonomă ori aflată în subordinea
sau sub controlul unei autorităţi publice;
■ oricare persoană juridică înfiinţată pentru a desfăşura activităţi de interes public, fără
caracter comercial sau industrial sau care este finanţată din fonduri publice, se află în subordinea
unei instituţii publice sau în al cărei consiliu de administraţie mai mult de jumătate dintre
membri sunt numiţi de către o autoritate sau instituţie publică;
■ orice persoană juridică ce desfăşoară activităţi relevante în unul din sectoarele de
utilităţi publice - apă, energie, transporturi şi telecomunicaţii.
Orice furnizor, executant sau prestator, român sau străin, persoană fizică sau juridică, are
dreptul de a participa la procedura pentru atribuirea contractului de achiziţie publică.
Contractul de achiziţie publică este un act juridic cu titlu oneros, încheiat în formă scrisă,
între autoritatea contractantă şi contractant.
După natura acţiunii se deosebesc următoarele contracte:
■ de furnizare, al căror obiect este dobândirea definitivă sau temporară a unuia sau a mai
multor produse (de la creioane şi hârtie igienică până la autoturisme, copiatoare etc), pe baza:
cumpărării, cumpărării în rate, închirierii, leasing-ului, cu sau fără opţiune de cumpărare.
■ de servicii, al căror obiect este prestarea uneia sau a mai multor activităţi, al căror
rezultat este nematerial (studii, cercetări, instruire, consultanţă, publicitate etc), inclusiv cele de:
întreţinere, reparaţie, instalare, proiectare.
■ de lucrări, al căror obiect este execuţia de lucrări (construcţii, reparaţii etc).
Contractul pentru concesiunea de lucrări este de acelaşi tip cu contractul de lucrări, cu
deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate concesionarul primeşte dreptul de a
exploata/administra rezultatul lucrărilor, în totalitate sau în parte, drept la care se poate adăuga şi
plata unei sume.
Eficienţa şi transparenţa modului de cheltuire a banilor publici sunt realizate prin
impunerea respectării de către autorităţile şi instituţiile publice a unor proceduri pentru atribuirea
unui contract de achiziţie publică.

3.2. Contabilitatea decontărilor cu personalul

Contabilitatea decontărilor cu personalul reflectă drepturile salariale, sporurile,


adaosurile, premiile din fondul de salarii, indemnizaţiile pentru concediile de odihnă, precum şi
cele pentru incapacitate temporară de muncă, plătite din fondul de salarii şi alte drepturi în bani
şi/sau în natură datorate de instituţia publică personalului pentru munca prestată şi care se
suportă din fondul de salarii.
Relaţiile de decontare cu personalul implică înregistrarea în conturile de cheltuieli a
drepturilor de personal cuvenite angajaţilor, cât şi plata efectivă a acestor sume personalului.
Conform art. 56, alin.(l) din Legea 571/2003, sunt considerate venituri din salarii toate
veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza
unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de
perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv
indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Salariile sunt formate din salariul de bază cuvenit angajaţilor, sporurile, adaosurile,
indemnizaţiile şi alte sume acordate (pentru conducere, indexările de salarii pentru compensarea
creşterii preţurilor, indemnizaţiile acordate pentru – concediu de odihnă etc.
În categoria decontărilor cu personalul se mai cuprind şi ajutoarele materiale şi de
protecţie socială sub formă de: ajutoare de boală, ajutoare pentru incapacitate temporară de
muncă, ajutoare pentru îngrijirea copilului, ajutoare de deces şi alte ajutoare acordate de instituţie
care se suportă din contribuţia pentru asigurări sociale, sumele achitate, potrivit legii, pentru
şomaj etc. precum şi sumele care reprezintă premii acordate personalului.
În instituţiile publice personalul angajat poate fi încadrat fie în categoria funcţionarilor
publici, fie în categoria personalului contractual.

3.3. Contabilitatea contribuţiilor la asigurări sociale, protecţia socială şi asimilate

Pentru utilizarea muncii salariate instituţiile publice mai înregistrează datorii legate de
asigurările şi protecţia socială, datorii care constituie pentru instituţii cheltuieli curente.
I. Contribuţia de asigurări sociale
Legea nr. 19 din 27 martie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările şi completările ulterioare prevede că în sistemul public sunt
contribuabili:
a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;
b) angajatorii;
c) Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională care administrează bugetul
Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.
Sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:
■ persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;
■ persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în
cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;
■ persoanele care beneficiază de ajutor de şomaj, ajutor de integrare profesională sau
alocaţie de sprijin, ce se suportă din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj (şomeri);
■ persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de contracte de prestări de
servicii şi care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin 3 salarii medii
brute pe economie.
Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul
asiguraţilor o constituie:
a) salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate
prin lege sau prin contractul colectiv de muncă, şi/sau veniturile asiguraţilor.
b) venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau contractul de asigurare, care nu poate
fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar pe economie.
Baza lunară de calcul, la care instituţia publică datorează contribuţia de asigurări
sociale, o constituie fondul total de salarii brute lunare realizate şi/sau veniturile brute lunare
realizate de angajaţi.
Aceeaşi lege stipulează că nu se datorează contribuţia de asigurări sociale asupra unor
sume care nu se iau în considerare la stabilirea cuantumului prestaţiilor de asigurări sociale,
reprezentând, de exemplu:
a) prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor sociale sau din
fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de acesta;
b) drepturile plătite în cazul desfacerii contractelor individuale de muncă;
Salariaţii, ca asiguraţi ai sistemului public, mai au în afară de pensie, dreptul la:
a) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de
accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă;
b)prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă;
c) indemnizaţie pentru maternitate (indemnizaţia de maternitate se suportă integral din
bugetul asigurărilor sociale de stat);
d) indemnizaţie pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav;
e) ajutor de deces.

II. Contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate


Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii
populaţiei. Constituirea fondurilor de asigurări sociale de sănătate se face din contribuţia
asiguraţilor, din contribuţia persoanelor fizice şi juridice care angajează personal salariat, din
subvenţii de la bugetul de stat, precum şi din alte surse. Administrarea fondului de asigurări
sociale de sănătate se face prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi prin casele de
asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Calitatea de asigurat a salariaţilor se dobândeşte din ziua încheierii contractului
individual de muncă al salariatului şi se păstrează pe toată durata acestuia. Obligaţia virării
contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine celui care angajează persoane salariate.
Pe de altă parte, legea prevede că are calitatea de asigurat, dar fără plata contribuţiei
pentru asigurările sociale de sănătate, persoana aflată în una dintre următoarele situaţii, pe durata
acesteia:
a) satisface serviciul militar în termen;
b) se află în concediu medical, în concediu pentru sarcină şi lăuzie sau în concediu
medical pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 6 ani;
c) execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest preventiv;
d) face parte dintr-o familie care beneficiază de ajutor social.
Cuantumul contribuţiei băneşti lunare a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei
cote de 9,5 % şi se aplică la venitul brut. Persoanele juridice sau fizice care angajează personal
salariat au obligaţia să reţină şi să vireze casei de asigurări de sănătate teritoriale contribuţia
pentru sănătate datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă. Acestea
au obligaţia să anunţe casei de asigurări de sănătate orice schimbare care are loc în nivelul
veniturilor.
Instituţiile publice care angajează personal salariat au obligaţia plătii contribuţiei pentru
asigurările sociale de sănătate de 7%, raportat la fondul de salarii.

III. Contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale face parte din sistemul de
asigurări sociale, este garantată de stat şi cuprinde raporturi specifice prin care se asigură
protecţia socială împotriva pierderii, diminuării capacităţii de muncă şi decesului ca urmare a
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
Organizarea sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se
realizează de către Fondul Naţional constituit ca instituţie publică de interes naţional, cu
personalitate juridică, în subordinea Guvernului, în virtutea Legii nr. 346 din 5 iunie 2002
privind asigurarea pentru accidente de munca şi boli profesionale, modificată prin OUG
107/24.10.2003. Contribuţiile se colectează de fondurile teritoriale şi se virează către Fondul
Naţional.
Baza de calcul pentru contribuţia datorată de instituţie o reprezintă fondul brut anual de
salarii realizat.
Cotele de contribuţie datorate de angajatori în funcţie de clasa de risc se situează în limita
unui procent minim de 0,5% şi a unui procent maxim de 4% aplicat asupra fondului brut de
salarii.
Contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, conform legii, nu
se aplică asupra sumelor care reprezintă:
a) prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor sociale sau din
fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de către acesta;
b) drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul desfacerii contractelor individuale
de muncă, al încetării calităţii de funcţionar public sau de membru cooperator;
c) diurnele de deplasare, detaşare şi indemnizaţiile de transfer şi drepturile de autor;
d) sumele obţinute în baza unei convenţii de prestări de servicii sau executări de lucrări
de către persoanele care au încheiat contracte individuale de muncă;
e) premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale.
Termenele de plată a contribuţiilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale sunt reprezentate de:
a) data stabilită pentru plata drepturilor salariale pentru luna în curs, în cazul instituţiilor
care efectuează plata drepturilor salariale lunar;
b) până la sfârşitul lunii pentru luna în curs, în cazul altor categorii de asiguraţi.

IV. Contribuţia la fondul de şomaj

In conformitate cu legea nr. 76/16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu completările şi modificările ulterioare, în
sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate prin efectul legii:
a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau pe
bază de contract de muncă temporară, în condiţiile legii, cu excepţia persoanelor care au calitatea
de pensionari;
b) funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului de
numire;
c) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în
cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului;
d) militarii angajaţi pe bază de contract;
e) persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;
3.3.4. Creanţe şi datorii fiscale

Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată instituţiile publice a căror cifră de afaceri
anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 2 miliarde lei.
Conform art. 2 alin. (4) din Legea 571/2003 Codul fiscal, operaţiunile impozabile pot fi:
a) operaţiuni taxabile pentru care se aplica cotele de TVA;
b) operaţiuni scutite cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa pe valoarea
adăugată, dar este permisă deducerea taxei pe valoarea adăugată datorată sau plătită pentru
bunurile sau serviciile achiziţionate (pentru exporturi sau alte operaţiuni similare şi pentru
transportul internaţional sau pentru traficul internaţional de bunuri, conform art. 19 şi art 20 din
Codul fiscal);
c) operaţiuni scutite fâră drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa pe valoarea
adăugată şi nu este permisă deducerea taxei pe valoarea adăugată datorată sau plătită pentru
bunurile sau serviciile achiziţionate:
1) spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare, şi operaţiunile strâns legate de
acestea, desfăşurate de spitale, sanatorii, centre de sănătate rurale sau urbane, dispensare,
cabinete şi laboratoare medicale, centre de îngrijire medicală şi de diagnostic, staţii de salvare şi
alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi, cantinele organizate pe lângă aceste
unităţi, serviciile funerare prestate de unităţile sanitare;
2) activitatea de învăţământ prevăzută prin Legea învăţământului nr. 84/1995,
republicată, cu modificările ulterioare, desfăşurată de unităţile autorizate, inclusiv activitatea
căminelor şi cantinelor organizate pe lângă aceste unităţi, formarea profesională a adulţilor,
precum şi prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de către
instituţiile publice sau de către alte entităţi recunoscute, care au aceste obiective; etc
Operaţiunile impozabile, aşa cum sunt prezentate în Legea 571/2003 Codul fiscal, sunt:
1. Livrarea de bunuri -. Prin livrare de bunuri se înţelege orice transfer al dreptului de
proprietate asupra bunurilor (energia electrică, enereia termică, gazele
naturale, agentul frigorific şi altele de aceeaşi natură sunt considerate bunuri mobile corporale)
de la proprietar către o altă .persoană, direct sau prin persoane care acţionează în numele
acestora.
2. Prestarea de servicii - Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu
constituie livrare de bunuri (de exemplu, închirierea de bunuri sau transmiterea folosinţei
bunurilor în cadrul unui contract de leasing, transferul şi/sau transmiterea folosinţei drepturilor
de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare, prestările de
servicii efectuate în baza unui ordin emis de/sau în numele unei autorităţi publice sau potrivit
legii, intermedierea efectuată de comisionari care acţionează în numele şi în contul comitentului
atunci când intervin într-o livrare de bunuri sau o prestare de servicii).
3. Schimburi de bunuri sau servicii - Reprezintă operaţiuni care implică o livrare de
bunuri şi/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii.
4. Importul de bunuri - Se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România
provenind dintr-un alt stat.
Faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei
reprezintă faptul generator al taxei. Faptul generator al taxei intervine şi taxa devine exigibilă la
data livrării de bunuri sau la data prestării de servicii. Taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă
atunci când autoritatea fiscală devine îndreptăţită în baza legii, la un moment dat, să solicite taxa
pe valoarea adăugată de la plătitorii taxei.
Taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă la fiecare din datele specificate în contract
pentru plata ratelor, respectiv a chiriei, redevenţei sau arendei în cazul livrării de bunuri cu plata
în rate între persoane stabilite în ţară, a operaţiunilor de leasing intern, de închiriere, de
concesionare sau de arendare de bunuri. De asemenea, în cazul încasării de avansuri faţă de data
prevăzută în contract, taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă la data încasării avansului.
Pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii care se efectuează continuu, dând loc la
decontări sau plăţi succesive - energie electrică şi termică, gaze naturale, apă, servicii telefonice
şi altele similare - exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervine la data întocmirii
documentelor prin care furnizorii/prestatorii au stabilit cantităţile livrate şi serviciile prestate, dar
nu mai târziu de finele lunii următoare celei în care s-a efectuat livrarea/prestarea.
CAPITOLUL IV

REALIZAREA SISTEMELOR INFORMATICE,

ELABORAREA PROGRAMELOR.

Obiectivele urmarite

1. Prezentarea procesului de elaborare a produselor program:

- faza 1: Specificatia de realizare a programului;

-faza 2: Proiectarea programului si elaborarea schemei bloc;

-faza 3: Codificarea programului ;

-faza 4: Testarea programelor si efectuarea corectiilor;

-faza 5: Elaborarea documentatiei produsului program;

-faza 6: Intretinerea si dezvoltarea produsului program.;

2.Cai si mijloace de crestere a productivitatii si eficientei muncii in activitatea de


programare: - utilizarea instrumentelor de tip CASE; -prezentarea generatiilor de limbaje de
programare.

Modalitati de realizare a programelor

1.Utilizarea pachetelor de programe aflate in biblotecile de programe – obiectivul central


este acela de a folosi cat mai mult produse program existente si de ale incorpora in noul produs
program in scopul de economisi effort de realizare timp si bani.

2.Realizarea modulelor/ programelor de interfata – prin realizarea acestor interfete se vor


modifica cerintele noilor utilizatori prin adaptarea unor produse program scrise pt alti
beneficiari. Solutia interfetelor valorifica software-ul existent si micsoreaza efortul de
programare.

3.Realizarea programelor originale – faze: -elaborarea specificatiei programului;


-proiectarea programului; -codificarea programului; -testarea programului; -intocmirea
documetatiei.

Activitati specifice pe faze de realizare

Faza 1. Elaborarea specificatiei programului: - analiza proiectului tehnic; - analiza


platformei si software ;

Faza 2. Proiectarea programului: - descompunerea in module a produsului program intr-o


abordare de tip top-down; - elaborarea pseudocodului programului; -elab schemei logice de
program.

Faza 3. Codificarea programului: -elaborarea graficului de esalonare a realizarii


modulelor produsului program si organizarea echipei de programare; - realizarea modulelor
program;

Faza 4. Testarea programului: -depanarea erorilor de sintaxa la masa de lucru prin


verificarea manuala a listei programului sursa; -testarea programului cu date de test la masa de
lucru; - introducerea programmului sursa in calculator, compilarea; -rularea programului
executabil aferent unui moddul cu ajutorul datelor de text si eliminarea erorilor de logica

Faza 5. Intocmirea documentatiei: -prezentarea generala a produsului; -structura generala


a produsului; -descrierea bazei de date; -documentatia de programare; -situatii si rezultate finale;
-instructiuni de utilizare; -instructiuni de exploatare.

Cai de crestere a eficientei si productivitatii in etapa de realiazare a programelor

-utilizarea instrumentelor de tip CASE care asigura o automatizare a muncii de


programare si o asitare a programatorului pe tot parcursul elaborarii produsului program;
-dezvoltare de software orientat pe obiecte, in care se pune accent nu pe functiunile modulului ci
pe legaturile dintre module si proceduri care au fost definite ca obiecte in etapa de proiectare.

Fiecare obiect contine date dar si prelucrarile necesare realizarii functiunilor obiectului.

Evolutia limbajelor de programare

In evolutie s-au cristalizat urmat generatii de limbaje de programare: -limbaje cod


masina; -limbaje de asambplare; -fimbaja procedurale care prin compilare si link-editare devin
programe executatile; -limbaje orientate pe probleme ex. limbajul IFPS.

Un limbaj de interogare permite unui utilizator care nu e programator sa consulte baza de


date cu ajut unor comenzi foarte usor de inteles.

CONCLUZII

Procesul informational sta la baza crearii, mentinerii si dezvoltarii structurilor sociale.


Informatia realizeaza punti de legatura intre diferite parti ale sistemelor precum si legaturi intre
sisteme diferite. Cu ajutorul procesului informational societatea reuseste sa-si mentina echilibrul
intre consens si nonconsens, factor care genereaza energie, creatie si dezvoltare.
Procesul managerial este înţeles, în primul rînd,ca un proces de folosire a informaţiei,
actul conducerii reaiizîndu-se în cadrul ciclului:

INFORMAŢIE —> DECIZIE —> ACŢIUNE


Momentul central al acestui proces îl reprezintă luarea deciziei. Adoptarea acesteia
generează informaţia decizională care, transmisă la executanţi, se traduce în acţiuni de producţie
propriu-zisă.
Sistemul managerial al oricărei societăţi poate fi privit ca reţea de informaţii, de
comunicări orizontale şi verticale în cadrul căreia compartimentele, personalul de
conducere şi personalul condus reprezintă nodurile reţelei. lată de ce, pe structura
organizatorică, sistemul managerial trebuie să folosească un sistem informaţional adecvat şi
eficient.
Deoarece managementul înseamnă în primul rînd informaţie şi comunicare, se poate
fundamenta folosirea informaţiilor ca metodă.
Sub acest aspect (şi nu strict ca subsistem) sistemul informaţional al managementului
poate fi definit ca sistem manual sau computerizat, proiectat şi aplicat cu scopul de a furniza
managerilor de la toate nivelurile şi funcţiile informaţiile parvenite din sursele interne şi externe
organizaţiei, pentru comunicarea şi utilizarea acestora în adoptarea de decizii eficiente în
activităţile de previziune, organizare, coordonare şi control, conform competenţelor specifice.
BIBLIOGRAFIE

1.Androniceanu -“Managementul schimbarilor”,Ed. Armenia All, 1998.

2.Bonciu Catalina -”Instrumente manageriale psihologice”,Ed.All Beck, 2000.

3.Catana Doina -“Management general”, Ed. Timopur, 1994.

4.Cicilia Ionescu - Sisteme Contabile Moderne, Ed. Fundaţiei România de Mâine,


Bucuresti, 2005;

5. Cicilia Ionescu - Contabilitate – Baze si Proceduri, Ed. Fundaţiei România de

6.Cornescu Viorel, Mihailescu Ioana,


Stancu Sica - “Management–Teorie si preactica”,Ed.Actami,Bucuresti, 1994
Mâine, Bucuresti, 2007

7.Marian Liviu -“Management general si Industrial”, Ed. Universitatii Tehnice,


Tg. Mures, 1994.

8.Mihut Ioan -“Management”,Ed. Universitatii”1Dec.1918”, Alba Iulia, 1998


9.Ovidiu Niculescu, Ion Verboncu - “Management general”, Ed. Bucuiresti,1998.
10.Philip Kotler -“Managementul Marketingului”,Ed.Teora, Bucuresti,2005.
11. Pop A., - Contabilitatea financiară românească armonizată
cu directivele
contabile europene şi standardele internaţionale
de contabilitate,
Deva, 2002;
12.Popescu Lucian,
Băluţă Aurelian-Virgil, - „Metode si procedee de calculaţie a costurilor”,
13.Ristea M., - Contabilitatea financiară, Bucureşti, 2005 Editura
Fundaţiei
România de Mâine, Bucuresti, 2007;
Legea Contabilităţii nr. 82/1991, republicată, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.454/18.06.2008.

S-ar putea să vă placă și