Aparatul Golgi

Aparatul Golgi (AG) a fost descoperit în 1898 de către histologul italian

Camillo Golgi, care, folosind proprietatea metalelor grele (Ag, Os) de a se uni cu
structurile celulare, a descoperit ”aparatul reticular intern” în ganglionul spinal de
pisică. Structura fină a AG a fost stabilită cu ajutorul microscopiei electronice după
anul 1954.
AG se întălnește de fapt ăn toate celulele eucariote (cu excepția eritrocitelor
mamiferelor). În celulele vegetale el a fost descoperit doar cu ajutorul microscopiei
electronice. AG conține proteine, lipide, polizaharide, mucopolizaharide și o serie
de enzime (fosfotaza acidă, peroxidaza, diferite hidrolaze).
AG este alcătuit din 3 componente principale (fig. 1):

Fig. 1 Organizarea generală a aparatului Golgi

1. Saci sau cisterne — niște structuri membranare (în medie 5-10; 100 la
plantele superioare), așezate una asupra alteia la o distanță de 20-25 nm. Marginile
lor pot fi umflate, căpătînd forma unor vezicule. Totalitatea acestor sacole
formează dictiozoma, în care se desting două capete:
 proximal — zona din apropierea nucleului (membrana are grosimea de 6-
7 nm);
 distal — zona din apropierea plasmalemei (membrana are grosimea de
circa 10 nm).

1
 2. Vezicule de tranziție — niște particule foarte mici, localizate între nucleu și
zona proximală a distiozomilor. Anume în această zonă se realizează legătura
dintre AG și RE. Se presupune că aceste vezicule se desprind de la RE rugos și
transportă în AG substanțele sintetizate.
3. Vezicule de secreție — niște particule mai mari (0,3-3µ), localizate în zona
distală a dictiozomilor. Aceste vezicule secretă prin exocitoză proteinele naturale
în AG. Se presupune că elementele AG se pot forma prin intermediul membranei
nucleare.
Funcțiile aparatului Golgi sunt următoarele:
1) sinteza polizaharidelor și formarea mucopolizaharidelor (în cisterne);
2) acumularea produselor sintetizate în reticolul endoplasmatic;
3) modificarea proteinelor (fosforilarea, acetilarea, glucozilarea);
4) secreția produselor celulare (proteinele din RE rugos, granulele de zimogen,
insulina etc.) (secreția are loc prin exocitoză);
5) participarea la formarea peretelui celular în celula vegetală (prin sinteza
componentelor peretelui celular vegetal: hemiceluloza, substanțele pectice);
6) formarea lizozomilor primari.
Lizozomii
Lizozomii (din gr. “lysis” — distrugere, “soma” — corp) au fost descoperiți prin
centrifugarea diferențiată a celulelor ficatului șobolanului de către C. de Duve în
1955. Sunt caracteristici majorității celulelor animale (cu excepția eritrocitelor
mamiferelor) și multor celule vegetale. Aceste organite celulare reprezintă niște
granule mici membranare cu un diametru de 0,2-1µ. Mediul intern este acid (pH
= 4-6). Ele sunt bogate în enzime hidrolitice, conținînd peste 40 de hidrolaze
acide, printre care:
 ribonucleaza acidă (degradează acizii nucleici);
 fosfataza acidă (degradează esterii fosforici);
 colagenaza (degradează proteinele);
 α-glucozidaza (degradează glicogenul);
 β-galactozidaza (degradează mucopolizaharidele).
În condiții normale, membrana lizozomilor reglează activitatea lor,
preîntâmpenând astfel autofagia (autolizarea) celulei. Integritatea membranei
este asigurată de unii hormoni glucocorticoizi, pe când o serie de factori
(sărurile biliare, radiațiile ionizante, toxinele bacteriene, vitaminele A și B, șocul
osmotic etc.) pot provoca lezarea ei.

2
 După structura lor se deosebesc 4 tipuri de lizozomii (fig. 2.14):

Fig. 2 Diversitatea lizozomilor în celulă (după Ch. de Duve)

1. Lizozomi primari — niște vezicule mici (circa 100 nm), care conțin
fosfataza acidă (această enzimă se formează în RE rugos). Lizozomii primari
sunt formați de aparatul Golgi. Cu timpul ei se contopesc cu vacuolele
fagocitare sau pinocitare (fagozomi), transformându-se în lizozomi secundari
(fagolizozomi).
2. Lizozomi secundari — produsele contopirii vacuolelor endocitare cu
lizozomii primari. Din punct de vedere funcțional ei reprezintă vacuole digestive
3
 intracelulare. În acești lizozomi are loc degradarea substanțelor sau a
structurelor străine până la monomeri, care sunt elimenați în hialoplasmă, unde
și sunt reutilizați.
3. Lizozomi terțiari (telolizozomi sau corpi reziduali) — lizozomi care și-au
terminat funcția digestivă și conțin resturi nedigerabile. În acești lizozomi se pot
restructura lipidele, transformându-se în structuri complexe, sau se pot depune
diferiți pigmenți (granule de lipofuscină în celulele ficatului, în cele musculare,
în neuroni, care indică vârsta lor înaintată).
Lizozomii terțiari fie că pot fi eliminați în afara celulei prin exozitoză, fie că
rămân în celulă până la moartea lor (granule de lipofusină).
4. Autolizozomi (sau autofogozomi) — niște lizozomi secundari care conțin în
interiorul lor fragmente sau chiar structuri intracitoplasmatice (mitocondrii,
plastide, reticulul endoplasmatic, ribozomi, granule de glicogen etc.). se
presupune că la formarea autolizozomilor participă aparatul Golgi, care prin
eliminarea veziculelor înglobează structurile celulare defectate.
Funcțiile lizozomilor sunt următoarele:
1) heterofagia — distrug structurile exogene care pătrund în interiorul celulei
(caracteristic pentru lizozomii secundari)
2) autofagia — asigură degradarea structurelor celulare defectate
(autolizozomi)
3) detoxicarea celulei — depozitează unele substanțe celulare (lizozomi
terțiari)
4) de protecție — protejează celula de acțiunea structurelor lezate și a
microbilor, fagocitându-i
5) funcții specifice — contopirea ovulului și a spermatozoidului. Acrosoma
(=lizozoma) spermiului secretă enzime hidrolitice (proteaze etc.), care scindează
proteinele și polizaharidele anvelopei ovocitului, asigurând pătrubderea
spermiului.