4TIVERSITATEA

.
DIN PETROSANI
'
- FACULTATEA DE STIINTE
t ,

CENTRUL DE ÎNVĂTĂM.ÂN-Ţ LA DISTA1\ITĂ

, ,

Lector univ. CRISTESCU GABRIEL

LOGICA
Note de curs

EDITURA FOeU.
PEfROŞANI 2001
-
Recenzenţi:

Conf. univ. dr. Ilie MITRAN

Conf. univ. dr. Maria MAN
Conf. univ. dr. Mircea BARON
Conf. univ. dr. Wilhehl1 KECS
Conf. univ. dr. ing. Grigore BUlA

COORDONATOR COLECŢIE:

Conf. univ dr. ing� Grigore BUlA

ISBN 973-8367-23-9

Tiparul:
8.C. FOea. CraRserv 8.Q.L.
Petro�anl
Conţinutul cu rsului:
Soecjficul si nroblematica cursului=- Lomca
.&. , ...
ana.]jză a temeiul11j form_al a1
� .......
-

inferenţei; concepte fundamentale ale logicii; relaţiile logicii cu alte domenii

cognitive; unitatea şi diversitatea logicii contemporane; texte şi comentarii
semnificative; aplicaţii, exerciţii, teme de reflecţie; defmiţia, structura, regulile şi
tipurile de inferenţe; inferenţele deductive şi metodele de determinare a validităţii
lor; inferenţele inductive: natură, fonne şi metode.

Scopul cursului:
Asumarea de către cursanţi a cadrelor generale de determinare a specificităţii
demersului logic; formarea unor abil ităţi în depistare a formelor corecte de
raţionare şi utilizarea lor adecvată în actul argumentării; familiarizarea cursanţilor
cu unele dintre conceptele fundamentale ale demersului logic (adevăr formal,
validitate, deductibilitate, inferenţă etc.); formarea unor imagini generale privind
unitatea şi diversitatea logicii contemporane şi raporturile ei cu ştiinţele conexe;
asumarea principalelor forme de raţionament şi a regulilor de utilizare corectă;
formarea deprinderilor de exprimare a unei formule logice în limbajul natural şi de
transformare a unei argumentări ordinare în scheme logice de raţionare.

Ob iective operaţiona le:

După parcurgerea acestei lmjtăţi de CUL'i.., studeniji ar trebuj �'\ă aibă
următoarele abilităţi: să distingă Între adevărul factual şi adevărul fonnal ale unor
enunţuri oarecare; să delimiteze, în actul concret al raţionării, între formele valide
şi formele nevalide de raţionare; să poată utiliza, în actele de argumentare
cotidiană, formele de raţionare validă; să fie capabil să sesizeze, în argumentările
proprii sau ale celorlalţi, abaterile de la normele de corectitudine a raţionării; să
aibă capacitatea de a face diferenţă mtre enunţuri 9roprii demersului logic
şi
enunţuri proprii ştiinţelor conexe; s ă distingă între procedurile inductive
şi
procedurile deductive de probare a unei teze; să poată utiliza aparatul conceptual şi
metodologie al logicii şi în alte domenii ale cunoaşterii; să distingă între formeJe
corecte şi formele incorecte de raţionament.

Modalităţile de evaluare vor u rmă ri:

Determinarea capacităţii studenţilor de a opera cu concepteJe şi metodele
analizate (aplicaţii, exerciţii, teme de reflecţie); determinarea gradului de asumare
a categoriilor logicii, a deprinderilor de calcul logic, de rezolvare a unor
raţionamente practice; capacitatea operaţională a studenţilor în domeniu (a construi
discursuri, a aduce probe în sprijinul unei teze, a diferenţia diferite tipuri de
temeiuri etc.).
 A. SPECIFICITL ŞI PROBLF,M..-\TICA LOGICII

1. OBIECTUL LOGICII

Dacă gândirea se poate defini prin actul său fundamental care este propoziţia
logică, atunci este vorba de a descoperi cum poate fi detenninată, în mod complet,
o propoziţie de alte prClpoziţii. Dacă exc\udem din sfera c:auzelor detennimmte ale

unei propoziţii toate cauzele care nu sunt pur intelectuale, atunci acelea care rămân
alcătuiesc exact ceea ce numim condiţii logice. A spune că o propoziţie este
determinată în totalitate şi univoc de alte propoziţii înseamnă a spune că ea este
concluzia acestora.
Izolând gândirea, obligând-o să lucreze singură, se circumscrie domeniul
logicii separându-l de cel al psihologiei. O separare perfectă nu este posibilă în
realitate pentru că o gândire care se desfăşoară singură este o ficţiune. În mod cert
gândirea nu poate fi izolată, dar cu anumite precauţii se pot distinge temeiurile de
alte cauze ale propoziţiei (afectivitate, imaginaţie etc.), putând ti separate astfel
cauzele pur intelectuale de cele extraintelectuale. În aceasta constă spiritul critic
rară care nu ar exista nici ştiinţă şi nici certitudinea raţionamentului.
În logică se face "inventarul" c ondiţiilor fonnale care garantează trecerea de
la propoziţii adevărate la alte propoziţii adevărate. Totalitatea condiţiilor formale
asigură corectitudinea logică sau corectitudinea formală. Corectitudinea este
calificată astfel întrucât priveşte formele gândirii şi nu conţinuturile informaţionale
ale acesteia. Nu ne interesează ce conţinuturi sunt vehiculate, din ce ştiinţă, sau
domeniu al cunoaşterii, în generaL Ceea ce ne interesează es.te să ştim dacă ele sunt
adevărate sau false şi dacă sunt adevărate cum trebuie să înainteze gândire a pentru
ca pornind de la adevăr să aj ungă tot la adevăr.

Formele gândirii sunt modurile fundamentale de structurare a conţinuturilor

acesteia. Dacă admitem ca adevărată ideea că a gândi înseamnă a raporta, a
surprinde conexiWlile ce apar între obiecte, procese, fenomene, atunci gândirea
discursivă (desfăşurată verbal) înseamnă înlănţuire de propoziţii logice. La rândul
lor propoziţiile au în alcătuirea lor noţiuni. Gândirea nu operează cu noţiuni izolate
ci doar cu noţiuni care prin raportare reflectă raporturi existente în realitatea
concretă sau ideală.
Conţinuturile pot fi adevărate sau false, iar formele gândirii, formele logice,
pot fi corecte sau nu. Este clar că formele logice la care facem trimitere sunt:
inferenta, ca înlănţuire de propoziţii, propozitia logică şi noţiunn. Tot ceea ce
asigură corectitudinea acestora -legi, principii, reguli - fonnează obiectul logicii.
Cel care a circumscris astfel obiectul logicii, într-o lucrare sistematizată şi
clară a fost Aristotel. De aceea logica dezvoltată ulterior, dar plecând de la el s-a
numit logică clasică. Dat fiind faptul că Aristotel a luat în considerare doar două

1
valori de adevăr, aceeaşi logică s-a mai numit şi bivalentă. Este şi posibil şi necesar
să avem în vedere faptul că orice enunţ formulat ca propoziţie logică este sau
adevărat sau fals. Există şi enunţuri ipotetice a căror valoare de adevăr (adevărat,
fais) nu poate fi probată temporar, dar care, mai deVTeme sau mai târziu se vor
adeveri de un fel sau de altul. În cunoaşterea ştiinţifică ca şi în v ia ţa de toate zilele
este deosebit de important să putem discrimina între ceea ce este sigur adevărat,
sigur fals, sau ipotetic, adică provizoriu nici adevărat şi nici fals.
În logica clasică, fie cea neformalizată, fie cea matematizată, propozitiile pot
lua doar două valori: adevărul şi falsul. Acest fapt se explică prin acţiunea
principiului terţului exclus: orice propozi.ţie poate fi acceptată dacă este adevărată,
fie respinsă dacă este falsă, tertium non datur. Au apărut însă cazuri, în matematici
sau alte domenii, când unele propoziţii nu puteau fi declarate nici adevărate, nici
false, fie din cauză că nu era posibil să se găsească o demonstraţie care să
dovedească adevărul sau falsitatea unei astfel de propoziţii, fie din cauză că dacă se
admitea una sau alta din aceste valori se ajungea la contradicţii.
O astfel de propoziţje este, de exemplu, teDrema. lui Fennat. Ilustrul
matematician francez afmnas e că ecuaţia:

nu are soluţie pentru numere întregi cu n > 2

Cu toate strădaniile lmOf mari matematjcieni, propoziţia lui F ennat nu a
putut fi dovedită aici ca adevărată şi nici falsă. Prin unnare ea scapă principiului
terţului exclus.
În aceste condiţii logicienii s-au văzut nevoiţi să introducă şi alte valori de
adevăr. În general, s-a recurs la ideile modale: posibil, imposibil, contingent,
necesar. Asemenea valori ar putea fi atribuite propoziţiilor care nu sunt nici
adevărate, nici false. Chiar şi ideea de modalitate a fost extinsă, adăugându-se
"
valorile de "fără sens", "absurd etc.
În altă ordine de idei se poate remarca dezvoltarea unei logici, având ca
obiect studiul special al normelor în diversele lor ipostaze. O astfel de logică este
cunoscută sub numele generic de logică deontică. Cuvântul deontic este
"
determinat din termenul grecesc to deon, care înseamnă "datorie , "obligaţie".
Deci logica deontică este o logică a obligaţiilor, iar valorile inerente ei sunt:
obligatoriu, permis, indiferent, nepermis.
Din punct de vedere logico-matematic pur, logica clasică ia două valori,
indiferent de ce semnificaţie s-ar putea atribui acestor două valori. De aceea ea este
bivalentă. O logică ce va admite trei valori pentru propoziţii va fi trivalentă; dacă
va admite patru valori de adevăr pentru proţ1oziţi i va fi tetravalentă ş.am.d.

2. LOGICA ŞI PSIHOLOGIA

Între logică şi psihologie există o diferenţă ca de Ja drl!9t de fapt. Psihologia

descrie şi explică în zona faptelor de conştiinţă, iar logica prescrie, în sensul că
recomandă anumite principii şi reguli de corectitudine a gândirii. Această distincţie
merită să fie explicată. Pentru unii autori psihologia este o ştiinţă naturală care
fonnulează legi de cauzalitate. Întrucât ea consideră gândirea ca un act ce se
exercită în timp, se întreabă şi răspunde în \egătur & cu modul de detenninare al
fiecărui fapt de faptele care îl preced. Psihologia postulează detenniPismul în
domeniul fenomenelor conştiinţei şi rară acest postulat ea nu ar avea obiect şi
fmalitate.
Necesităţii cauzale surprinse de psihologie i se opune necesitatea logică ce
nu depin d e de timp, ţlentru că nu aparţine procesului ţlsibjc con cret care este
gândirea, originată şi mode1ată ue tl1te procese psihice (senzaţii, percepţii,
memorie, imaginaţie etc.).
Concluzia unei inferenţe rezultă cu necesitate din premise în sensul că dacă
premisele sunt adevărate şi corectitudinea formală respectată, atunci şi concluzia
v a fi în mod necesar adevărată. În logică, concluzia nu este efectul premiselor în
felul în care gândirea, ca proces psihic, este efectul altor procese. În desraşurarea
gândirii, concluzia nu ocupă un loc după premise aşa cum un fapt concret îl ocupă
după alte fapte. Necesitatea logică face ca valoarea de adevăr a unei propoziţii să
fie dată de valoarea de adevăr a altor propoziţii care o întemeiază rară să ne
intereseze procesele concrete ale gândirii (analiză, sinteză, abstractizare,
generalizare etc.) care fac posibilă propoziţia. Psihologia nu trebuie şi nu se ocupă
de adevărul sau falsitatea unui anwnit conţinut de conştiinţă, însă logica este
interesată de distincţia adevăr-fals şi, mai ales, de cerinţele de ordin fonnal ce
trebuie satisfăcute de formele gândirii astfel încât întotdeauna când avem ca punct
de plecare adevărul să ajungem tot la adevăr.

3. LOGICA ŞI GNOSEOLOGIA

În raporturile cu psihologia, logica a fost invadată de subiectivism şi a

Încercat să se delimiteze de particularităţile individuale care ar putea interveni în
actele de raţionare pe care gândire a omenească le pun e în funcţiune. Este motivul
pentru care ea s-a orientat spre analiza temeiurilor formale care asigură un parcurs
al gândirii de la ceva dat la ceva rezultat. Numai că individualitatea nu este
singurul obstacol care poate interveni pe traiectul acestor analize. Un altul este
domeniul realităţii. Raţionamentul este formulat de un subiect în legătură cu un
obiect.
Ceea ce interesează sunt influenţele care vin asupra structurilor fonnale ale
gândirii din partea obiectului şi aici apare discuţia ţlrivind raţlorturi1e demersului
logic cu gnoseologia. încă din antichitate Aristotel a întemeiat teoria
corespondenţei cu privire la tratarea conceptului de adevăr, concept care se
determină prin raportarea ideilor la realităţile pe care le reflectă. Infonnaţiile
cuprinse în enunţurile noastre pot fi în concordanţă cu obiectele sau realităţile la
care trimit (şi, în acest caz, enunţurile sunt considerate propoziţii adevărate), după
cum pot să nu fie în concordanţă cu realită�le pe care le desemnează (şi, în acest
caz, enunţurile sunt considerate propoziţii false).

Dar, raportul gândului cu obiectul nu ţine de esenţa demersului logic, ci de

cel al gnoseologiei. AceaSta disCiplină (gnoseologia) este o cercetare a cunmlşteni
omeneşti, a posibilităţilor el m raport cu obstacolele pe care trebuie să le
depăşească, a criteriilor de detenninare a ceea ce este o cunoaştere adecvată a
realităţii în raport cu o cunoaştere inadecvată. Gnoseologia investighează
cunoaşterea atât ia ni veI comun cât şi la nivel ştiinţific. AtLllici când se
concentrează asupra cunoaşterii ştiinţifice, teoria cunoaşterii se transfonnă în ceea
ce numim epistemologie.
Conceptul de adevăr este un concept central al gnoseologiei, după cum cel
de adevăr ştiinţific este esenţial pentru epistemologie şi logica ştiinţei. Deci,
conceptul de adevăr nu este un concept propriu al logicii şi în acest caz, trebuie
subliniate diferenţele dintre cele două demersuri teoretice: logica şi gnoseologia.
Defmiţia adevărului, detenninarea unor metode de cercetare care să asigure
individului cunoscător asumarea unor propoziţii adevărate, determinarea unor
caracteristici ale adevărului în raport cu ceea ce este eroare reprezintă preocupări
ale gnoseologiei. Ele rămân exterioare demersului logic tocmai datorită faptului că
nu ţin de traseul formal al gândirii, ci de conţinuturile pe care ea le vehiculează.
Punctele de convergenţă ale celor două demeTsuri teoretice S\.UJt multiple. În
primul rând, logica preia de la gnoseologie adevărul ca dat. Dacă teoria
cunoaşterii a stabilit prin metode şi procedee specifice, că o propoziţie este
adevărată, din acest moment propoziţia dată ca adevărată este un material
indispensabil pentru demersul logic. Aceasta pentru motivul că ea poate constitui
temeiul pentru deduce rea altor propoziţii adevărate prin intermediul unor inferenţe
valide.
În al doilea rând, acest adevăr dat este temeiul adevărului-rezultat, în
sensul că, fără astfel de adevăruri furnizate de gnoseologie, logica nu ar putea face
nici un pas înainte pe calea întemeierii formale a propoziţiilor.
La rândul ei logica oferă teoriei cunoaşterii o fundamentare de ordin formal.
Nici un domeniu al cunoaşterii, nici o ştiinţă - constituită sau în curs de constituire
- nu poate fiinţa ca un conglomerat de cunoştint.e. Cunoştinţele unui domeniu nu
sunt disparate, ci într-o strânsă interdependenţă, pentru a produce explicaţii şi
predicţii adecvate în legătură cu fenomenele proprii domeniului. O serie de
exigenţe sunt impuse de către demersul logic oricărei teorii ştiinţifice şi ştiinţei în
ansamblu - consistenţa sau ne contradicţia teoriei, independenţa propoziţiilor
fundamentale ale teoriei, completitudinea şi decidabilitatea în interiorul teoriei.
Evident, teoriile ştiinţifice satisfac spontan, deşi în diferite grade, aceste criterii,
dar nici un demers ştiinţific nu pune problema eludării lor. Dimpotrivă, efortul cel
mai mare este acela de a face teoriile să satisfacă la nivelul cel mai înalt aceste
exigenţe.

B. LOGICA PRINCIPIILOR

1. ESENŢA ŞI CARACTERISTICILE PRINCIPIILOR LOGICE

Se poate demonstra faptul că logica veche constituia lU1 sistem alcătuit din
fragmentele mai multor sisteme logice, dar, putem detaşa din logica veche un
sistem elementar care poate supravieţui. Acesta este chiar sistemul logic al gândirii
4
I)hl�lluite pe care o practică toţi oamenii, inclusiv acei care nu au cunoştinţe
speciale de logică. Este un sistem de logică elementar, deoarece are la bază cele
patru principii ale logicii clasice, dar este suficient pentru a asigura, într-o primă
aprox imaţie, corectitudinea gândirii.
Chiar lipsiţi de cunoştinţe speciale de logică, oamenii caută să evite, în
g[mdirea lor, afmnaţiile neîntemeiate, contradicţiile şi confuziile. Procedând astfel
ci respectă spontan cerinţele principiilor logice. Discursurile lor câştigă imens în
rigoare atunci când cunosc bine principiile. Principiul identităţii ne obligă să
evităm confuziile; principiul noncontradicţiei şi al terţului exclus ne interzic să ne
contrazicem, iar principiul raţiunii suficiente ne invită să nu facem afmna�i sau
negaţii neîntemeiate.
Dacă este vorba de logica modernă, observăm că are în componentă două
sisteme: logica propoziţiilor şi logica predicatelor. În prima, elementele cu care
operăm sunt propoziţiile. Variabilele sunt propoziţiile întregi, neanalizate. În logica
predicatelor variabilele sunt tennenii, adică elementele propoziţiilor.
Într-o expunere sistematică trebuie prezentată, mai întâi logica prin ci piiJor
,

iar apoi, logica propoziţiilor, logica termenilor, şi, în fmal logica nedeductivă.

2. PRINCIPIUL IDENTITĂTII .

Deşi Aristotel a examinat cu atenţie problema identităţii, în legătură cu

teoria noţiunilor şi cu teoria defmiţiei, cel care a fonnulat cu toată claritatea
principiul identităţii a fost Leibniz: "Fiecare lucru este ceea ce este ... Voi fi ceea
ce voi fi . Non-A este non A ...
. . ".

Principiul identităţii nu este o tautologie de felul "omul este om" sau un

truism.
Fonnula A este A" precizează că un obiect oarecare al gândirii este el
"
"

însuşi şi nu este totodată altceva. Verbul "este are în acest context un înţeles
special. El nu exprimă nici posesia unei însuşiri (de exemplu: "calul este
"
ierbivor ), nici apartenenţa la o clasă ( de exemplu: "Ion este elev"), nici
inc1uziunea unei clase într-o altă clasă (de exemplu: "Crocodilii sunt reptile") �i
nici chiar operaţia de identificare (de exemplu: "Paris este capitala Franţei").
Principiul identităţii enunţă ceva mai profund, persistenţa substanţei, a esenţei
lucrului.
Nu se poate înainta pe calea raţionării, dac� referindu-ne la ceva, înţelegem
de fapt altceva. Gândirea operează cu n o ţiuni cărora le core spund în plan lingvistic
anumite cuvinte. Noţiunile, respectiv numele aferente, reflectă diferite obiecte,
reale sau ireale. Principiul identităţii cere ca noţiunile şi nwnele lor (cuvintele) să­
şi păstreze înţelesul în cadrul unui demers raţional. Fără respectarea acestei cerinţe,
nu ne putem înţelege; este ca şi cwn am vorbi limbi diferite. Folosind într-o
argumentare acelaşi cuvânt întâi într-un sens, apoi în alt sens, se încalcă principiul
identităţii, comiţându-se erori logice neintenţionate (paralogisme) sau intenţionate
(sofisme).
Principiul identităţii ne indică modul de folosire al omonimelor şi
sinonimelor încât să evităm erorile. Corespondenţa semantică, dintre semne
5
(cuvinte) şi obiecte (noţiuni), nu este perfectă, biunivocă, de tipul un semn - un
obiect, un obiect - un semn. Aşa ceva s-a realizat doar în limbajele fonnale,
construite artificial. În cadrul limbajelor naturale se realizează o corespondenţă
multmultivocă, de tipul: un semn - mai mult� obi�ct�, un obiect - mai multe
semne. Pe această cale apar omonimia şi sinonimia.
a) Acelaşi cuvânt exprimă noţiuni diferite. Când sunt sensuri complet
diferite care au ajuns din întâmplare să fie reprezentate prin acelaşi cuvânt, ne
aflăm în prezenţa omonimiei (de exemplu: lacI: apă stătătoare; lacf preparat
chimic etc.). Dacă sensurile diferite sunt înrudite ne întâlnim cu polisemia ( de
exemplu: pământ( planeta; pământ2: scoarţa globului terestru; pământ3: întindere
de uscat etc.). Polisemia face posibilă încălcarea principiului identităţii, deoarece
folosind acelaşi cuvânt, se poate derapa uşor de l a un înţeles la altul.
b) Aceeaşi noţiu ne este exp rimati de cu�inte dn'trite. E�te cazu.l
sinonimiei care ne pennite să schimbăm veşmântul lexical al argumentării, fără să
comitem erori.
Pentru a depăşi dificultăţile legate de polisemie şi omonimie principiul
identităţii ne impune două precauţii:
a) analiza limbajului nu este suficientă pentru a verifica respectarea
principiului identităţii, fiind necesară examinarea înlănţuirii ideilor. Prezenţa
aceluiaşi cuvânt (cazul omonimiei) în cursul unei argumentări nu constituie o
garanţie că a fost satisfăcută exigenta identităţii, iar înlocuirea expresiei verbale cu
alta (sinonimia) nu dovedeşte că s-a încălcat principiul;
b) dat fiind faptul că stăpânirea înţelesului unui cuvânt nu se poate obţine
decât prin intennediul definiţiei, este indicat să avem la îndemână definiţia fiecărui
tennen. Doar astfel pot fi evitate confuziile.
Din perspectivă nedialectică, principiul identităţii pare să conţină un feJ de
paradox: enunţurile exprimă identitatea unui obiect cu e� însuşi, de fonna A id A =

sunt trivial adevărate, iar enunţurile care exprimă identitatea unui obiect cu altul
sunt false. Identitatea s-ar mişca astfel între trivialitate şi falsitate, fiind incapabilă
să detennine un proces al gândirii. Quine a arătat bine că nu sunt de remarcat doar
două cazuri, ci trei:
Bucureşti = Bucureşti Bucureştj = Bucureşti. Paris = Capitala Români.ei.
Primul enunţ este trivial, al doilea fals, dar al treilea este infannativ şi adevărat.
Dar identitatea nu este afIrmată cu privire la nume, ci cu privire la obiectul
desemnat de acest nume. Dacă în faţa experienţei am adopta identitatea p u ră am
ajunge la consecinţe inacceptabile, defmiţiile n emaifiind posibile pentru că nu se
poate atribui un predicat diferit de subiect. Nu se poate spune "omul este bun" ci
numai "omul este om" şi bunul este bun". Numai propoziţiile tautologice ar fi
"
justificate. Identitatea, în sensul ne gării oricăror transfonnări, a afrrrnării că
lucrurile rămân pentru totdeauna egale cu ele însele, este identitatea absolută.
Această interpretare contravine realităţii, care se află în continuă mişcare şi
transformare. Interpretat ca autoidentitate, ca identitatea unui obiect cu sine însuşi
într-un interval temporal, principiul rămâne valabil. Au fost modelate variante ale
identităţii care să fie mai aproape de datele experienţei. - identitatea atenuată.
Aceasta se înfăţişează fie ca identitate parţială, cum este cazul includerii speciei
6
Îlltr-un gen (de exemplu: oamenii s unt mamifere, unde subiectul şi predicatul nu se
al1ă într-un raport de identitate, dar serveşte la defmirea clasei), fie ca identitate
clastică, în sensul deschideri i conceptului pentru încorporări de noi atribute (de
e x emp l u : omul este o fiinţă perfectibilă genetic).

3. PRINCIPIUL NONCONTRADICŢIEI

Cu privire la lucruri şi proprietăţi trebuie afmnat că este imposibil ca un

lucru să posede şi să nu posede aceeaşi proprietate În acelaşi timp şi sub
acelaşi raport. Aristo tel a stabilit acest principiu în lupta sa împotriva sofiştilor,
care urmăreau deseori să semene neîncrederea în cunoaşterea ştiinţifică. Protagoras
a lansat teza răsunătoare că "omul este măsura tuturor lucrurilor", din care se putea
deduce că omul este criteriul adevărului. Fapt este că o amenii se contrazic frecvent
în opiniile lor. Princip iul noncontradicţiei constituie deci o condiţie necesară a
gândirii logice. Dacă se neag.ă princ,ipial exisJenţa noncontradjcţiei, îns.ăşi
posibilitatea limbajului logic este anihi\ată. Prin.'d:piul este respectat în mod
spontan, dar se întâmplă ca, sub presiunea intereselor şi a pasiunilor, cineva să se
dezică în cursul unei argumentări, intrând în contrazicere cu propriile sale opinii
exprimate anterior. Logica fonnală este dominată de principiul noncontradicţiei, a
cărui respectare asigură consecventa logică a argum en tării .

Aristotel a specificat necesitatea satisfacerii a două condiţii pentru

valabilitatea principiilor sale. O proprietate nu poate fi afirmată şi negată despre
acelaşi obiect în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Contrazicerea apare numai
dacă atribuim un predicat şi negaţia acestuia unui subiect în mod concomitent şi
din acelaşi punct de vedere. Un lucru poate pierde ulterior proprietatea pe care o
avea sau poate câştiga proprietatea opusă. Lichidele s e solidifică sau se
vaporizează; vegetalele îşi modifică în timp fonna şi culoarea, oamenii îşi schimbă
caracterul etc. A doua co ndiţie aristotelică se referă la perspectiva (raportul)
adoptată. Aceasta denotă un aspect mai general al limbajului, şi anume că
înţelesurile sunt în funcţie, într-o anumită măsură, de poziţia persoanei, de prezenţa
s a în anumite sisteme de idei. Se poate afmna, de exemplu" că:

Logica este teoria cunoaşterii

Logica nu este teoria cunoaşterii

rară să ne contrazicem, dacă o facem din puncte de vedere diferite. Din perspectiva
filosofiei generale logica este absorbită în gnoseologie, ceea ce nu împie dică însă
ca ele să se diferenţieze ca discipline speciale.

4. PRINCIPIUL TERŢULUI EXCLUS

Fiecare propoziţie face parte dintr-un sistem de cunoştinţe (ştiinţifice sau

neştiinţifice ) care reflectă o anumită zonă 1J realităţji Is.tnria, geQ�tafi1J, ftzica,
chimia etc. sunt sisteme de cunoştinţe bine articulate, cu o stru<::tură n�ţion�ă
proprie şi care descriu, explică şi formulează legi specifice. Există şi sisteme de

7
cunoştinţe neştiinţifice, construite la nivelul experienţei comune şi desigur mai
puţin riguroase şi mai puţin sigure considerate sub raportul valorii de adevăr al
propoziţiilor pe care le conţin. Putem avea anumite cunoştinţe de logică şi Îară să fi
studiat iogica, dar acest sistem "consiruif' din ceea ce am auzit sau/şi din ceea ce
ni se pare că ar fi adevărat este mai puţin sigur. Cert este, şi putem afmna, că orice
propoziţie aparţine unui sistem sau altul de cunoştinţe. Această stare de fapt este
codificată nonnativ în logică în conţinutul principiului terţului exclus. Potrivit
acestuia orice propoziţie este sau acceptată sau neacceptată într-un sistem de
propoziţii, a treia posibilitate fiind exclusă (tertul exclus). Principiul terţului exclus
nu trebuie confundat cu acela al uonconttadicţiei. Acesta din unnă este întemeiat
pe bivalenţă, adică pe ideea că orice propoziţie este sau adevărată sau falsă, a treia
posibilitate fiind exclusă în logica clasică. Cu referire la valoarea de adevăr a
propoziţiilor cognitive, terţul exclus are o fonnulare particulară: oricare ar fi
propoziţia, ea are sau nu o anumită valoare de adevăr (adevărat, fals). Dar,
principiului terţului exclus se aplică, în general, oricărui fel de propoziţii, inclusiv
celor nerelevante. Propoziţia "Hamlet este un personaj complex" nu îşi poate găsi
un loc potrivit în sistemul de cunoştinţe de astronomie, şi de aceea, trebuie exclusă

dintr-un astfel de discurs. Respingerea unei anumite propoziţii pentru că este falsă
sau nerelevantă nu ne îndreptăţeşte să acceptăm negaţia ei în respectivul sistem de
cunoştinţe. Propoziţia "Nu este adevărat că Hamlet este un personaj complex" este
tot atât de inacceptabilă, ca şi prima, în sistemul de cunoştinţe de astronomie.

5. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE

Orice lucru este dependent în existenţa şi manifestările sale de existenţa şi

manifestările altor lucruri. Este ceea ce se mai numeşte interde\1endenţa sau
conexiunea universală. Trebuie precizat că relaţi'i.\ de coniliţionare, deşi universală,
nu operează între oricare două lucruri (sau propoziţii). Nu orice lucru
condiţionează oricare alt lucru, ci doar unele lucruri condiţionează alte lucruri. Din
perspectiva logicii vom pretinde că orice adevăr, pentru a fi întemeiat, să se
sprijine pe alte adevăruri. Operaţia logic� prin care se realizează întemeierea este
inferenţa (raţionamentul), demonstraţiile fiind alcătuite din şiruri de inferenţe.
Relaţia de condiţionare dintre lucruri, respectiv dintre propoziţiile care
exprimă cunoştinţele noastre despre lucruri, se desfăşoară între doi termeni:
conditia (ceea ce condiţionează, alcătuind temeiul căutat) şi condiţionatul sau
consecinţa (ceea ce este condiţionat, întemeiat de condiţia respectivă).
Condiţionarea se manifestă în faptul că prezenţa sau absenţa condiţiei este asociată
cu prezenţa sau absenţa condiţionatului. Dacă un număr este par (condiţia), este
divizibil cu doi (condiţionatul); dacă temperatura coboară sub 0° (condiţia), apa
îngheaţă (condiţionatul). Relaţia de interdependenţă dintre lucruri, fiind exprimată
în limbaj, devine interdependenţă între propoziţii. Asupra acestei interdependenţe
vom stărui în continuare. În acest context, condiţionarea constă în aceea că
valoarea de adevăr a propoziţiei condiţionate este asociată cu valoarea de adevăr a
propoziţiei condiţionate. Întrucât ambele propoziţii conexate princondiţionare pot

8
1"1, În logica bivalentă, adevărate sau false, este de înţe les că rap ortul de
l'olldiţionare poate avea mai multe sp ecii .
Condiţia necesară este condiţia în absenţa căreia consecinţa nu apare, deci,
IlU o po ate întemeia. Dacă nu posed imunitate, atunci nu pot fi sănătos. Condiţia

suficientă e st e acee a care declanşează consecin� dar nu numai ea. Pneumonia

este cauzată de pneumococ, dau nu numai de ace sta. Condiţia necesară şi
suficientă satisface ambele cerinţe detenninând ea singură consecinţa. Caracterul
par a l ultimei cifre a unui număr a sigură, necesar şi suficient, divizibilitatea prin
doi a numărului. Condiţionarea se exprimă în limbajul logi c, în general, prin
propoziţii condiţion ale : dacă p, atunci q, unde p şi q rep rezintă prop oziţii .

Condiţionare a necesară se recunoaşte prin expresia "dacă nu", condiţionarea

s ufici entă prin dacă , iar cea necesară şi suficientă prin "dacă şi numai dacă".
" "

Cercetarea ştiinţifică urmăreşte să descop ere condiţiile suficiente şi cele

necesar şi suficiente ale tezelor, deoarece acestea posedă valoare expl icativă .

Condiţiile doar necesare se referă la factori auxiliari. Pentru acest e m oti ve,
princip iul a primit numele de raţiune suficientă.
Dacă un factOI nu este nici necesar şi nici suficient pentru alt fa ctor,
înseamnă că aceştia sunt independenţi unul faţă de altul. A stfel, temperatura şi
pre siunea nu influenţează viteza proce selor radioactive. Demonstrarea
indep endenţei unei propoziţii faţă de a lta are şi ea uneori însemnătate ştiinţifică. În
sistemele axiomatic e există preocuparea de a demonstra că axiomele sunt
independente unele faţă de altele fiindcă, dacă o axiomă decurge din alta rezultă că
ea este o teoremă şi nu este o axiomă.
Principiul raţiunii suficiente are o deosebită importanţă în pract ica cercetării
ştiinţifice, reglând în mare măsură procesele descoperirii şi demonstraţiei. În
investigaţia ştiinţifiCă se cere să fim con ştienţi la fiecare pas de caracterul
condiţiilor cu care op erăm De�i în teotie distinctia dintte condiţii o..ecesare�i
.

condiţii suficiente (şi suficiente şi necesare) este clară, practic este uneori dificil să
le distingem şi se ivesc confuzii. Principiul raţiunii su ficiente, aplicat consecvent,
ne recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm ca adevăruri aserţiuni
nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea
pentru care ni se oferă teme iuri suficiente .

C. LOGICA PROPOZIŢIILOR NEANALIZATE

1. PROPOZIŢIA COMPUSĂ ŞI PROPOZIŢIA SIMPLĂ

Propoziţia compusă ("moleculară") este o conexiune de propoziţii simple.

Ea exprim ă relaţii între relaţii. Propoziţiile simple sunt legate prin operatori logici
(functori, conectori ), dintre care ce i mai importanţi sunt: n egaţia ("DU"),
conjuncţia ("şi"), disjuncţia ( sau ) şi implica pa ("dacă ... , atunci ... ).
" " "

Exemplu :
Metalele sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate.
Dacă încălzim u n metal, atunci acesta se dilată.

9
 În cazul propoziţiilor compuse analiza logică este moleculară,
interpropoziţională, oprindu-se la propoziţiile simple componente pe care nu le
analizează mai departe. Fiecare propoziţie simplă componentă are o anumită
valoare de adevăr ca întreg, astfel încât valo area de adevăr a propoziţiei compuse
depinde de valorile de adevăr ale propoziţiilor simple componente.
Propoziţia simplă ( atomară ") este acea propoziţie care, în baza operaţiei
"
segmentării, nu se mai poate descompune în alte propoziţii, ci în noţiuni. De
exemplu, propoziţia " Omul este o fiinţă raţională" este o propoziţie simplă
deoarece, dacă o segmentăm, obţinem cele două elemente componente: noţiunea
"om" şi noţiunea "fiinţă gânditoare", unite între ele printr-o anumită relaţie
(incluziune). Propoziţia "Metalele sunt blUle conducătoare de căldură şi
electricitate" este o propoziţie compusă pentru că, prin descompunere, obţinem
propoziţiile simple "Metalele sunt bune conducătoare de căldură" şi "Metalele sunt
"
bllile conducătoare de electricitate unite printr-o conjuncţie.
Trebuie să încheiem aceste precizări spunând că nu orice propoziţie
considerată ca un tot prezintă dimensiunea alethică, adică acea calitate de a fi
adevărată sau falsă. Propoziţiile care exprimă interogaţii, îndemnuri şi rugăminţi,
dorinţe nu suportă un tratament alethic. Propoziţiile de felul "Cât este ceasul?",
"Te rog să fii punctual la întâlnire!" etc. nu pot fi interpretate din punctul de vedere
al valorii de adevăr. Propoziţiile de felul " Omul este o fiinţă raţională" au o
dimensiune alethică pentru că sunt propoziţii categorice. Ele exprimă un singur
raport între două noţiuni, fără a pune acest raport în legătură cu altceva, Iară a-l
condiţiona cumva, motiv pentru care se şi numesc "categorice". Din punct de
vedere lingvistic, propoziţiile categorice se concretizează în ceea ce gramatica
numeşte propoziţii declarative, în a căror structură principalele elemente sunt
subiectul şi predicatul

2. PROPOZIŢIA COMPUSĂ CA FUNCŢIE DE ADEVĂR

Aşa cum am spus, fiecare propoziţie simplă care intră în componenţa unei
propoziţii compuse poate lua, în logica bivalentă, două valori de adevăr: valoarea
adevărat şi valoarea fals. Cu aceste valori de adevăr posibile ea participă la
construcţia unei propoziţii compuse împreună cu alte propoziţii simple, acestea din
urmă având oricare din cele două valori de adevăr. Propoziţia compusă este funcţie
de adevăr întrucât valoarea ei de adevăr se determină după valoarea de adevăr a
propoziţiilor simple componente şi după def'miţiile conectorilor care intră în
componenţa ei.
Dacă avem o propoziţie compusă formată din două propoziţii simple, pe care
le vom reprezenta global prin literele (P) şi (q), vom observa că fiecare propoziţie
simplă beneficiază de cele două valori de adevăr:

P q
1 1
- Q. O

10
 Cum aceste două prop oziţi i simple se combină pentru a fomm o propoziţie
compusă, înseamnă că se vor combina şi posibilităţile lor de adevăr. Combinaţiile
posibile ale valorilor de adevăr ale acestor două propoziţii simple sunt:

P q
l l
1 O
O 1
O O

Dat fIind faptul că operatorii nu vizează conţinutul sau structura propoziţiilor

simple, ci doar valoarea lor globală de adevăr, care este varjabilă, propoziţii1e
simple sunt numite variabile propoziţionale.

3. SISTEMUL PROPOZIŢIILOR COMPUSE

Analiza operatorilor logici cu care sunt "construite" propoziţiile compuse

are o importanţă deosebită, deoarece, acestea din unnă se disting între ele, în
principal, după operatorii logici, prin care s-au construit. Vom insista în continuare
asupra operatorilor implicaţia� echivalenţa� conjuncţia �i disjunc ţia,
incompatibilitatea şi rejecţia.

3.1. Implicaţia
Implicaţia este o relaţie ce se manifestă între două propoziţii (p) şi (q),
astfel încât propoziţia (q ) rezultă ca necesitate din propoziţia (P). Propoziţia (p) se
numeşte antecedentul im plicaţiei, iar prop oz iţia (q) se nume şte consecventul
(secventul) implicaţiei. Implicaţia este pr opo z i ţia compusă care este falsă într-un
singur caz: când ant ecedentul este adevărat şi consec"Vwtul fah. Matricea de
adevăr a implicaţiei este:

În limbajul naturaJ, implicaţia este redată prin expresia "dacă ... , atunci ... "
sau printr-o alta echivalentă cu ea. Aceasta nu înseamnă că orice propoziţie care
conţine pe "dacă . . . , atunci ... " este o pro po z iţie implicativă logică. Detenninarea
implicaţiei logice din limbajul natur al se face în baza unei analize logice în care
suprapunerea pe matricea implicaţiei este elementul esenţial. De exemplu,
propoziţia compusă "Dacă triunghiul ABC este isoscel, atunci Mangalia este port
la Marea Neagră". Analizând această propoziţie compusă, putem vedea că satisface
prima şi a treia linie a matricei fiind, deci, o implicaţie. Celelalte combinaţii
valorice nu sunt posibile pentru că a doua propoziţie nu poate fi falsă. De altfel şi
bunul simţ ne spune că aici nu este ceva în regulă.
Ca să existe o relaţie de implicaţie logică autentică de la o propoziţie (P) la o
propoziţie (q) trebuie îndeplinite, simultan, două condiţii: condiţia sintactică -

toate combinaţiile de adevăr să se încadreze în matricea implica�ei; condiţia

semantică între propoziţiile care intră în relaţie să existe o anumită continuitate
-

de sens. Exemplul dat satisface numai exigenţele de ordin sintactic (fonnal).

Propoziţia compusă "Dacă plouă, atunci străzile se udă" este concretizarea
unei implicaţii logice pentru că ea satisface toate combinaţiile valorilor de adevăr
din matricea implicaţiei:

• Este adevărat că dacă plouă străzile sunt ude

• Este neadevărat că dacă plouă străzile nu sunt ude
• Este adevărat să nu plouă, iar străzile să fie ude
• Este adevărat că dacă nu plouă străzile nu sunt ude

Această implicaţie îndeplineşte simultan şi condiţia sintactică şi condiţia

semantică.
Implicaţia, în calitatea ei de relaţie logică (orice operator binar acoperă o
anumită relaţie logică) are o serie de proprietăţi, evidenţiate de ceea ce se numeşte
logica relaţiilor.
a) Reflexivitatea, care constă în posibilitatea ca o propoziţie să se implice
pe sme:

"
Având propoziţia "Bucureşti este capitala României , vom putea afmna că
Dacă Bucureşti este capitala României, atunci Bucureşti este capitala României".
"
Bunul simţ ne obligă să vedem într-o asemenea implicaţie ceva de care ar
trebui să ne ferim. Logica tradiţională interzicea utilizarea unei asemenea
proceduri, dar logica modernă consideră reflexivitatea implicaţiei ca importantă
într-un sistem de logică.
b) Asimetria, constă în imposibilitatea ca antecedentul şi consecventul să-şi
schimbe locurile (şi funcţiile). Explicaţia constă în aceea că antecedentul este
condiţia suficientă, iar consecventul consecinţa necesară, schimbarea rolurilor
presupunând asumarea unor noi funcţii, ceea ce este imposibil. Deci:

(p � q) * (q � p)

c) Tranzitivitatea. Dacă o propoziţie dată implică o altă propoziţie, iar

aceasta din unnă implică o a treia, este nonnal ca prima să o implice pe a treia.
Vom avea fonnula:

[( p � q) & (q � r)] � (p � r)

12
 d) Transpozitia (contrapoziţia):

În limbaj ul natural tranzitivitatea se exprimă astfel "consecinţa consecinţei

este consecinţa condiţiei" sau " implicaţia implicaţiei este implicaţia implicantului".
Dacă privim cu atenţie matricea implicaţiei constatăm că adevărul rezultă
din orice (liniile 1 şi 3), iar din fals rezultă orice (liniile 3 şi 4). Considerate ca legi
de posibilitate ale implicaţiei, aceste relaţii pot fi redate în formulele:

(p--+l)=l
(O q) 1
--+ =
În plus, se mai pot menţiona ca legi de posibilitate :

(l q) = q ( adevărul implică numai adevărul)

---+

(p--+ O) P (falsul este implicat numai de fals)

=

3.2. Echivalenta
Echivalenţa poate fi înţeleasă ca o implicaţie reciprocă Operatorul este redat
în limbajul natural de expresii ca "dacă şi numai dacă . . , atunci . ". Matricea de
. ..

adevăr a echivalenţei este:

Înţeleasă ca implicaţie reciprocă., relaţia de echivalenţă se scrie:

(p == q) == [(p --+ q) & (q --+ p)]

Putem lua ca exemplu propoziţia compusă cu operatorul echivalenţă: "Dacă

şi numai dacă., un triunghi are toate unghiurile egale el este un triunghi echilateral".
Se poate observa că în cazul relaţie i de echivalenţă cele două propoziţii sunt,
fiecare pentru cealal� temeiuri suficiente şi necesare. Această dublă calitate
deschide posibilitatea ca: (P) să implice (q) şi (q) să implice (P).
Proprietăţile relaţiei logice de echivalenţă sunt:
a) Reflexivitatea, care constă în po sibilitatea ca o propoziţie să fie
echivalentă cu ea însăşi:

p=p
 b) Tranzitivitatea. Dacă o propoziţie este echivalentă cu alta şi aceasta din
unnă cu o a treia, atunci prima este echivalentă cu ultima:

[(p == q) & (q = r)] --+ (P == r)

c) Simetria. Propoziţiile fiind în relaţie de echivalenţă îşi pot schimba

locurile rară ca funcţiile lor să fie afectate:

(p == q) = (q == p)

d) Transpoziţia (contrapoziţia) :

(p == q) == (q == p)

Legile de posibilitate ale echivalenţei se pot scrie astfel:

(p == 1 ) = P (dacă una dintre propoziţii este adevărată echivalenţa se reduce la

cealaltă)
(p == o) = p (dacă una dintre propoziţii este falsă echivalenţa se reduce la negaţia
celeilalte)

3.3. Negaţia
Propoziţia compusă "Nu este adevărat că în logica clasică sunt cinci valori
de adevăr" a apărut ca unnare a aplicării operatorului logic negaţia" , ea fiind
"
adevărată, iar propoziţia compusă cu ajutorul negaţiei Nu este adevărat că în
" "
logica clasică sunt două valori de adevăr este falsă. Matricea negaţiei este
unnătoarea:

tttp
1
O
O
1

Se poate observa cu uşurinţă că dubla negaţie este echivalentă cu o

afrrmaţje:

p == p

Având în vedere defmiţia negaţiei, rezultă că două propoziţii p şi p se

găsesc în raport de contradicţie.

3.4. Disjunctia
Propoziţia compusă "La şedinţa de consiliu participă sau primarul sau
viceprimarul" ilustrează o disjuncţie. Tot o disjuncţie, dar de alt fel, este ilustrată
de propoziţia compusă: "Peştii sunt ori vivipare ori ovipare" .
14
 În cazul primului exemplu avem de-a face cu o disjuncţie iociusivă,
guvernată de două condiţii de adevăr:
a) disjuncţia este adevărată când cel puţin una din propoziţiile sale este
adevărată;
b) disjuncţia este falsă când ambele propoziţii componente sunt false.
Există următoarele posibilităţi:

• Să participe şi primarul şi viceprimarul;

• Să participe primarul, dar nu şi vic eprimarul �
• Să nu participe primarul, dar să participe viceprimarul;
• Este imposibil să nu particip e nici primarul şi ni c i viceprimarul.

Exprimată în limbajul natur al prin "sau . . . sau . . ", "ori . . . ori . . . ", "fie . . ,
.

fie . . . " disjuncţia inclusivă are matricea unnătoare:

p q pVq
1 1 1
1 O 1
O 1 1
O O O

În calitate de operator logic, disjuncţia inclusi vă are o serie de proprietăţi,

care pot fi exprimate şi ca relaţii logice.
a) Idempotenta disjunctiei (disjuncţia unui tennen cu sine este echivalentă
cu tennenul dat):

(p V p) = P

b) Comutativitatea disjuDcţiei (dacă într-o disjuncţie schimbăm locul

tennenilor disjuncţiei, disjuncţia obţinută este echivalentă cu cea dată:

(p V q) = (q V p)

c) Asociativitatea disjuDcţiei (într-o disjuncţie, gruparea tennenilor este

indiferentă):

[p V (q V r)] = [(P V q) V r]

d) Extinderea disjuncţiei (o disjuncţie este implicată de oricare din termenii

ei) :

p --+ (p V q)
q --+ (p V q)

15
 Legile de posibilitate ale disjuncţiei sunt:

(p V O) = P
(p V 1 ) 1 =

În cazul exemplului al doilea avem de-a face cu o disjuncţie exclusivă.

Aceasta acoperă ceea ce în logică este o relaţie de contradictie. Două propoziţii
aflate în relaţie de contradicţie nu pot fi nici ambele adevărate, dar nici ambele
false, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Simbolul disj uncţiei exclusive este "W",
iar matricea se scrie:
p pWq
1 1 o
1 O 1
O 1 1
O O O

De aici se deduc cele două condiţii de adevăr ce guvernează disj uncţia

exclusivă:
a) ea este adevărată dacă valorile de adevăr ale propoziţiilor sunt opuse;
b) ea este falsă dacă prolloziţiile componente au aceeaşi valoare de adevăr.

3.5. Conjuncţia
Propoziţia compusă "Triunghiul are trei laturi şi trei unghiuri" este o
conjuncţie logică adevărată pentru că propoziţia Triunghiul are trei laturi" este
"
adevărată, iar propoziţia Triunghiul are trei unghiuri" este, de asemenea
"
adevărată. Rezultă, ca o condiţie de adevăr a conjuncţiei, că orice conjuncţie este
adevărată atunci când ambii conjuncţi sunt adevăraţi. Ori de câte ori un termen al
conj uncţiei este fals, sau ambii termeni sunt falşi, aceasta este falsă. Exprimată în
limbajul natural prin şi", "iar", dar", conj uncţia are matricea unnătoare:
" "
p q p&q

1 o O
O 1 O
O O O

Conjuncţia beneficiază de aceleaşi proprietăţi ca şi disj uncţia inclusivă, cu o

singură diferenţă.
a) Idempotenţa conjuncţiei:

(p & p) = p

b) Comutativitatea conjuncţiei:

(P & q) = (q & p)
16
 c) Asociativitatea conjuDcţiei:

[(P & q) & r] == [p & (q & r)]

d) Contragerea conjuncţiei (o conjuncţie implică pe oricare din term�nii

ei):

(p & q) P --4

(p & q) � q

Legile de posibilitate ale conjuncţiei sunt:

(p & l ) = p
(p & O) = 0

Dacă se ţine seama de definiţia operatorului negaţie, atunci o conjuncţie de

felul p & P este o expresie inconsistentă (contradicţie logică), sau, altfel SDus ,

este o expresie universal falsă.

Comparând matricele disjuncţiei şi conjuncţiei se poate constata c ă
schimbând pe 1 cu O în matricea disjtnlcţiei se obţine matricea conjuncţiei.
Schimbarea valorii de adevăr a Wlei variabile propoziţionale se obţine cu ajut()rul
operatorului negaţie. Deci, între cei trei operatori există anumite leg&turi
exprimabile în fonnulele CWloscute sub denumirea "Legile lui De Morgan" .

(P & q) = p V q

(p V q) = p & q

p & q = (p V q )

p V q = (p&q)

Mai poate fi remarcată distributivitatea conjuncţiei faţă de disjuncţi� ş i

distributivitatea disjuncţiei faţă de conjuncţie:

[p & (q V r)] = [(p & q) V (p & r)]

[p V (q & r)] == [(P V q) & (p V r)]

3.6. Incompatibilitatea
În limbajul natural, propoziţia de incompatibilitate se exprimă prin "nu p şi
q". Matricea de adevăr a incompatibilităţii este unnătoarea:

17 . .. I I • /7 1"\.
.
 p q p t q
1 1 o
1 O 1
O 1 1
O O 1

De aici rezultă două condiţii de adevăr ale incompatibilităţii:

a) incompatibilitatea este adevărată când cel puţin una dintre propoziţiile
componente este falsă;
b) incompatibilitatea este falsă când ambele propoziţii componente sunt
adevărate.
Se înţelege că relatia de incompatibilitate este fundamentată de principiul
noncontradicţiei: nu este posibil ca o propoziţie şi negaţia ei să fie adevărate
împreună în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

3.7. Rejecţia (antidisjuncţia)

Se exprimă în limbajul natural prin "rud p , nici q). Propoziţia compusă
"Nici Ştefan cel Mare nu a învins la Călugăreni, nici Mihai Viteazul la Vaslui" este
o rejecţie logică. Matricea de adevăr a rejecţiei logice este următoarea:

q lq
1 1 o
1 O O
O 1 O
O O 1

Dacă vom compara matricea de adevăr a rejecţiei logice cu cea a disjuncţiei

inclusive, vom constata că atunci când rejecţia este adevărată, disjuncţia este falsă
şi când rejecţia este falsă, disjuncţia este adevărată. Prin urmare, una este negaţia
celeilalte.
Relaţiile dintre operatorii logici discutaţi (şi care nu epuizează sfera
operatorilor) pot fi reprezentate grafic într-o structură de hexadă logică, astfel:

p &q

pVq

De aici se pot desprinde anumite relaţii logice între propoziţiile compuse:

18
 (P & q) � (P V q) (P i q) � (P t q)
(P & q) � (P = q) (p == q) == p W q
(P & q) == p l q
"

4. INFERENTE
.
DEDUCTlVE IN LOGICA PROPOZITIILOR
.

NEANALIZA'IE

Operaţia prin intermediul căreia gândirea trece de la anumite propoziţii date

la o altă propoziţie obţinută din cele date se numeşte inferenţă. Termenul de
inferenţă este denumirea pe care logica modernă o dă conceptului de raţionament.
Propoziţiile date se numesc premise, iar propoziţia obţinută ca rezultat al
propoziţiilor date se numeşte concluzie.

4.1. INFERENŢE IPOTETICE PURE

Se numesc inferenţe ipotetice pure acele inferenţe în componenţa cărora

intră propoziţii compuse implicative (propoziţii ipotetice în logica tradiţională). În
logica modernă, inferenţa ipotetică pură se mai numeşte silogism ipotetic. În cazul
inferenţei ipotetice pure toate propoziţiile componente ale inferenţei (atât
premisele cât şi concluzia) sunt propoziţii compuse implicati ve. Schema de
inferenţă este unnătoarea:

p�q
q �r
p�r

evidentă în exemplul:

Dacă copilul este brutalizat, el devine nervos

Dacă copilul devine nervos, el devine indisciplinat
Dacă copilul este brutalizat, el devine indisciplinat

4.2. INFERENŢE IPOTETICE MIXTE

În cazul acestora numai prima premisă este o propoziţie implicativă, premisa

a doua şi concluzia fiind propoziţii categorice.

4.2. 1 . Implicaţia
Propoziţia ipotetică obişnuită exprimă un raport de condiţionare suficientă:
antecedentul este condiţia suficientă a consecventului. Acest tip de condiţionare
induce două tipuri de relaţii:
a) adevărul condiţiei implică adevărul consecinţei;
b) falsitatea consecinţei implică falsitatea condiţiei.
Vom deosebi, deci, două moduri bazate pe implicaţie, ale căror scheme
inferenţiale sunt:
19
 p� q
q

q p

Primul este modus ponendo-ponens, fiindcă afIrmă în concluzie, afrrmând

în premise; al doilea este modus tollendo-tolens, fIindcă neagă în concluzie,
negând în premise. Exemplele ilustrative sunt:

Dacă pe o planetă există biosferă, atunci există oxigen

Există biosferă
Există oxigen

Dacă pe o planetă există biosferă, atunci există oxigen

Nu există oxigen
Nu există biosferă

4.2.2 Implicaţie reciprocă (echivalenţă)

Propoziţia compusă cu operatorul echivalenţă este aşa cum s-a precizat, o
implicaţie reciprocă. În acest caz ea exprimă o condiţionare suficientă şi necesară
care induce alte două tipuri de relaţii:
a) adevărul consecinţei implică adevărul condi�ei;
b) falsitatea condiţiei implică falsitatea consecinţei.
Vom deosebi, pentru moduri bazate pe implicaţie reciprocă, ale căror
scheme inferenţiale sunt:

p=q p= q
� q
q p

p=q p=q
-

p q
q p

Perechea din prima linie se compune din moduri ponendo-ponens, Iar

perechea din cea de a doua, din moduri tollendo-tollens. Exemple:

Dacă este forţă, este acceleraţie Dacă este forţă, este acceleraţie
Este forţă Este acceleraţie
Este acceleraţie Este forţă

Dacă este forţă, este acceleraţie D acă este forţă, este acceleraţie
Nu este forţă Nu este acceleraţie
Nu este acceleraţie Nu este forţă

20
 Dacă, având premisă o propoziţie implicativă obişnuită, conchidem totuşi
după modurile ponens de la consecinţă şi tollens de la condiţie, obţinem
paralogisme (inferenţe nevalide). Astfel:

Dacă numărul n este divizibil prin 4, atunci n este divizibil şi prin 2

n este divizibil prin 2
n este divizibil prin 4

Dacă numărul n este divizibil prin 4, atunci n este divizibil şi prin 2

n nu este divizibil prin 4
n nu este divizibil prin 2

4.2.3. Utilitatea inferenţelor ipotetice

Inferenţele ipotetice sunt deosebit de utile în practică. Astfel, inferenţa
ipotetică mixtă este foarte utilă în aplicaţii şi demonstraţii. În aplicaţii, când
inferenţa ipotetico-categorică exprimă un raport predicativ (de atribuire), ea
serveşte pentru a arăta că o lege ştiinţifică se aplică (modus ponens) sau nu se
aplică (modul tollens) într-un caz concret. Exemplu:

Dacă două triunghiuri au laturile egale, atunci sunt egale

Aceste triunghiuri au laturile egale
Aceste triunghiuri sun t egale

În dem onstraţii, rolul lor este foart� important. Modus ponens serveşte la
stabilirea a devărului unei propoziţii. In acest scop trebuie să găsim un
antecedent demonstrat sau admis al acelei propoziţii; dacă antecedentul este
adevărat, atunci şi consecventul este necesar adevărat. Exemplu: "Este adevărat că
Pământul are formă sferică, dacă este adevărat că aruncă umbre circulare din orice
poziţie". Modul tollens serveşte la stabilirea falsităţii unei propoziţii. În acest caz
trebuie să găsim o consecinţă falsă a unei propoziţii date; dacă consecventul este
fals şi condiţia (antecedentul) este falsă. Exemplu: "Este fals că azotul este un corp
compus, dacă este fals că poate fi descompus în elemente".

4.3. lNFERENŢE DISJUNCTlVE MIXTE

Inferenţele disjunctive sunt acelea în care intervin propoziţii disjunctive.

Cele mai obişnuite sunt inferenţele disjunctive mixte, în care numai premisa
majoră este o propoziţie disjunctivă, premisa minoră şi concluzia fiind propoziţii
categorice. Este tipul de inferenţă disjunctivo-categorică.

4.3. 1 . Disjuncţia inclusivă

Când disjuncţia este inc1usivă se cere să fie completă. Dacă această
disjuncţie ar fi incompletă, ea ar putea lăsa deoparte tocmai acea variantă, pentru
care ea devine adevărată, altfel spus, fiind incompletă ·prima premisă-ar putea fi
falsă şi drept urmare, valoarea de adevăr a concluziei ar fi nesigură. Cu aceste
condiţii vom avea două moduri tollendo-ponens valide, ale căror scheme de
inferenţă sunt:

pVq pVq
P q
q p

Acest paralelogram este romb sau dreptunghi

Acest paralelogram nu este romb
Acest paralelogram este dreptunghi

4.3.2. Disjuncţia exclusivă

Atunci când disjuncţia este exclusivă, sunt posibile ambele moduri, Ş1
ponendo-tollens şi tollendo-ponens cu schemele inferenţiale:

pWq pWq
12 q
q p

pWq
-
pWq
-

p q
q p

Perechea din prima linie este constituită din modurile ponendo-tollens, iar
perechea din linia a doua, de modurile tollendo-ponens.
Exemplu de modul ponendo-tollens:

Patrulaterele sunt regulate sau neregulate

Pătratele sunt patrulatere re@late
Pătratele nu sunt patrulatere neregulate

Exemplu de modul tollendo-ponens:

Patrulaterele sunt regulate sau neregulate

Tral2ezul nu este un patrulater regulat
Trapezul este un patrulater neregulat

4.3.3. Utilitatea inferenţelor disjunctive

Inferenţele disjunctive au un rol major în viaţa practică, deoarece
recunoaşterea şi identificarea obiectelor se face cu ajutorul lor. Astfel, în geologie,
determinarea mineralelor şi a rocilor s e realizează pe această cale. De exemplu:
Mineralele au luciu metalic sau semimetalic sau nemetalic
. . Ac.estmineral are luciu nemetaUc .
Acest mineral nu are luciu semimetalic sau metalic
 Mineralele cu luciu nemetalic Sllllt colorate sau necolorate
Acest mineral este colorat
Acest mineral nu este necolorat

4.4. METODE DE TESTARE A VALIDITĂ ŢII INFERENŢELOR

A testa validitatea (corectitudinea) unei formule a logicii propoziţiilor

compuse, în general, înseamnă a determina valoarea de adevăr a fonnulei pentru
toate lumile posibile (lumile posibile sunt, în acest context, combinaţiile valorilor
de adevăr ale propoziţiilor componente). Prin testare obţinem o distincţie netă Între
clasa formulelor valide şi clasa celor nevalide, iar în interiorul clasei formulelor
nevalide distincţia se face între formulele realizabile (implicaţii materiale) şi
formulele inconsistente (contradicţii logice).
Logica propoziţiilor compuse este o teorie decidabilă. Problema
decidabiiităţii este esenţială pentru un sistem logic, fiindcă în baza ei distingem
ceea ce este valid de ceea ce este nevalid. Cum gândire a umană încearcă pe cât
posibil să se ferească de contradicţii şi implicaţii realizabile (adevărate uneori şi
false alteori), a decide ce anume este o formulă logică constituie lUl fapt esenţial.

4.4.1. Metoda tabelelor de adevăr (metoda matricială)

Se bazează pe calitatea oricărei propoziţii compuse (oricărei fonnule) de a fi
, de adevăr. Aceasta îns'eamnă că:
functie
a) adevărul formulei depinde numai de adevărul propoziţiilor componente;
b) calcularea adevărului ţltopoziţiei compu'ie se face în funcţie de definiţijle
matriciale ale functorilor binari.
În aplicarea metodei se parcurg următoarele etape :
• se determină numărul combinaţiilor posibile ale valorilor de adevăr ale
propoziţiilor după formula 2D (unde 2 reprezintă numărul valorilor de
adevăr, iar n numărul propoziţiilor simple cuprinse în propoziţia
compusă);
• se calculează valorile de adevăr pentru subformulele formulei compuse
pe baza defmiţiilor op eratorilor binari până se ajunge la determinarea
valorii de adevăr a formulei date;
• dacă valorile fmale ale formulei sunt peste tot (1) (adevărat), atunci
inferenţa este validă, dacă sunt peste tot (O) (fals), formula este o
contradicţie, iar dacă uneori este ( 1 ), iar alteori (O) atunci este o
implicaţie materială.
Fie formula logică unnătoarea:

[p V (p V r)] � ( p & q)

Întrucât avem trei propoziţii simple, vom avea 23 combinaţii ale valorilor de
adevăr:

23
p q r p
pVr p V (p V r) p &q [p V (p V r)] � ( p & q)
1 1 1 O 1 1 O O
I I O O I I '._".-
O O
1 O I O 1 I () O
I O O O I I O O
O 1 1 1 I 1 1 I
O 1 O 1 O O I I
O O I 1 I I O O
O O O 1 O O O 1

S e poate vedea că această formulă este nevalidă (realizabilă).

4.4.2. Metoda reducerii la absu rd

Etapele parcurse în derularea acestei metode sunt unnătoarele:
• presupunem că formula este falsă şi alegem toate valorile de adevăr ale
propoziţiilor simple întemeiate pe această presupoziţie;
• dacă în urma acestei operaţii de alegere, ajungem la o contradicţie (adică,
pentru o propoziţie elementară dată să avem şi valoarea adevărat şi fals),
atunci ea nu poate rezulta decât din presupoziţia noastră conform căreia
formula este falsă: prin unn are, este faIs că fonnula este falsă, deci
formula e ste mereu adevărată, şi deci validă.
Fie fonnula logică următoarea:

[(P � q) & (q � r)] � (p � r)

Presupunem fonnula falsă. Cum formula, în ansamblul ei este o implicaţie,

implicaţia este falsă într-un singur caz: când antecedentul este adevărat şi
consecventul fals. Deci, conjuncţia celor două implicaţii din paranteza pătrată este
adevărată, iar ultima implicaţie este falsă. Ne concentrăm atenţia asupra acesteia
din urmă. E a fiind falsă, înseamnă că antecedentul (P) este adevărat, iar
consecventul (r) este fals. Atribuim aceste valori din (P) şi (r) peste tot acolo unde
ele apar în formulă. Dacă conjuncţia este adevărată înseamnă că cele două
implicaţii care o compun sunt adevărate. Implicaţia (q � r) este adevărată, iar (r)
are valoarea (O). Deci, (q) nu poate lua decât valoarea O. Implicaţia (p � q) este
adevărată, iar (P) are valoarea 1 . Deci, q nu poate lua decât valoarea 1 . Constatăm
că în aceeaşi fonnulă, una şi aceeaşi variabilă are atât valoarea ( 1 ) cât şi valoarea
(O), ceea ce este o contradicţie. Prin urmare, presupunerea noastră că formula este
falsă este falsă, deci formula este adevărată.

4.4.3 . Metoda deciziei prescurtate

Aplicarea acestei metode se bazează pe ideea că o implicaţie nu poate fi
adevărată dacă are antecedent adevărat şi consecvent fals. Cele două forme ale
metodei deciziei prescurtate se aplică în funcţie de simplitatea aI!tecedentului sau a
consecventului.

').:1
 a) Consecventul este mai simplu decât antecedentul. În acest caz se aleg
acele combinaţii de (1) şi (O) pentru care consecventul ia valoarea (O). Ulterior,
aceste combinaţii sunt atribuite variabilelor propoziţionale din antecedent. Dacă
pentru cel puţin una din combinaţiile considerate, antecedentul a luat valo area (1),
imp li caţia este nevalidă deoarece având antecedent adevărat şi consecvent fals ea
este falsă. Dacă însă, pentru oricare din combinaţiile considerate, antecedentul ia
valoarea (O), implicaţia analizată este o implicaţie logică.
b) Antecedentul este mai simplu. decât coosecve-rAul. În �est caz �e aleg
acele combinaţii de ( 1 ) şi (O) pentru care antecedentu1 este ( 1 ), iar apoi aceste
combinaţii sunt folosite pentru a calcula valoarea consecventului. Dacă pentru cel
puţin una din aceste combinaţii, consecventul ia valoarea (O), implicaţia este
nevalidă pentru că având antecedent adevărat şi consecvent fals ea este falsă. Dacă
însă, consecventul ia valoarea ( 1 ) pentru fiecare combinaţie, implicaţia dată ia
valoarea (1) şi ea este un exemplu de implicaţie logică.
Pentru a avea certitudini că o implicaţie nevalidă este în fond o implicaţie
materială este necesar ca, în cazul variantei (a) antecedentul, iar în cazul variantei
(b) consecventul să nu se reducă exclusiv la ( 1 ) sau exclusiv la (O), ci la o variabilă
propoziţională care poate fi şi ( 1), dar şi (O), evident nu în acelaşi timp.

Dacă îi atribuim lui (p) valoarea (O), atunci p -4q = 1 potrivit defIniţiei
matriciale a implicaţiei. Conjuncţia (1 & q) = q confonn uneia din legile de
posibilitate ale conjuncţiei şi atunci antecedentul se reduce la (q) care poate avea
orice valoare de adevăr: dacă este ( 1 ), atunci implicaţia este falsă; dacă este (O),
atunci implicaţia este adevărată. Putem conchide că o astfel de fonnulă nevalidă
este o implicaţie materială.

D. L OGIC A PROPOZIŢIILOR ANALIZATE

Cu ajutorul sistemului propoziţiilor neanalizate putem să expunem ŞI sa

rezolvăm toate problemele în care propoziţiile apar ca întregi neana1izaţi. Acest
sistem logic elementar este necesar pentru analiza oricărei gândiri ştiinţifice, dar el
nu constituie un fundament suficient pentru analiza gândirii ştiinţifice mai
complexe. Putem lua ca exemplu următoarea inferenţă:

Toate undele s e difractă

Toţi electronii sunt unde
Toti electronii se difractă
.

Inferenţa are forma:

(p & q) -. r

25
 În această fonnă nu o putem verifica prin mij loacele logicii propoziţiilor
neanalizate. Dacă p, q şi r sunt propoziţii adevărate, atunci desigur implicaţia este
validă, dar noi nu putem deriva adevărul lui r din adevărul lui "p & q" . Logica
propoziţiilor neanalizate nu ne este de folos în încercarea de a verifica inferenţa de
mai sus şi această insuficienţă îşi are originea în faptul că logica menţionată a Iacut
abstracţie de structura internă a propoziţiei. Tocmai această structură are un rol
esenţial în inferenţa luată ca exemplu .

1. STRUCTURA PROPOZIŢIEI

În analiza structurii propoziţiei logice putem pomi de la câteva exemple de

propoziţii simple fonnulate complet:

Omul este flinţă raţională

Universul este infmit
Insectele sunt nevertebrate

Observăm că toate aceste propoziţii pot fi reprezentate prin formula:

A este B
" "
alcătuită din trei elemente: ,,A", "B şi "este .
Noţiunea care reprezintă obiectul, acel ceva despre care se afirmă s au se
neagă, se numeşte subiect logic. În exemplul de mai sus, sunt subiecte logice
noţiunile: " omul", "universul" , "insectele".
Noţiunea care reprezintă proprietatea, acel ceva care s e afmnă sau se neagă,
se numeşte predicat logic. În exemplele de mai sus, sunt predicate logice
noţiunile: " fiinţă raţională", "infinit" , "nevertebrate".
Exprimarea faptului că proprietatea aparţine sau nu obiectului se face prin
copulă. În exemplele date copulă este verbul "este" .
Deci cele trei elemente structurale ale propoziţiei sunt: subiectul logic,
predicatul logic şi copula. De aceea formula clasică a propoziţiei va fi: S este P.

2. PROPOZIŢIA LOGICĂ ŞI PROPOZIŢIA VERBALĂ

" "
Denumirile de "subiect , "predicat" şi "copuIă au fost preluate din
gramatică. Analiza logică a propoziţiei s-a condus după analiza gramaticală a
propoziţiei, deoarece propoziţia logică se exprimă în propoziţia verbală neputând
exista altfel. Aceasta nu înseamnă că una s-ar identifica cu cealaltă, iar analiza
logică cu cea gramaticală.
O deosebire importantă între cele două feluri de propoziţii apare chiar în
privinţa elementelor. Din propoziţia verbală pot fi absente unele elemente: �xistă
propoziţii eliptice de subiect, de predicat sau de c6puIă. Din propoziţia logică nu
pot să lipsească nici unul din cele trei elemente. -. . . .
. .. . . ." , . .
 o altă deosebire decurge din raportul dintre gândire şi limbă. Orice
propoziţie logică se exprimă într-o propoziţie verbală, dar nu orice propoziţie
verbală exprimă o propoziţie logică. Aceasta se întâmplă deoarece limba este un
instrument de comunicare nu numai al ideilor, ci şi a altor stări psihice: emoţii,
sentimente etc.
Pentru a fi o propoziţie logică, propoziţia verbală trebuie să exprime ceva
care poate fi adevărat sau fals. Întrebarea, rugămintea, ordinul nu pot fi adevărate
sau false, şi deci nu constituie propoziţii logice.
O altă deosebire dintre propoziţia logică şi propoziţia verbală apare în
privinţa structurii lor. Propoziţia verbală poate prezenta şi alte părţi, atributul,
complementul, care în propoziţia logică fac parte din subiectul şi predicatul logic.
Apoi, elementele propoziţiei verbale nu coincid totdeauna cu elementele
propoziţiei logice. În propoziţia simplă: "timpul este real", subiectul, predicatul şi
copula Silllt aceleaşi şi din punct de vedere gramatical şi logic. În propoziţiile
dezvoltate şi În exprimarea indirectă, elelnentele pot să nu corespundă. În
propoziţia "pe lună există cratere" subiectul gramatical este cratere, iar "pe lună"
este complement circumstanţial de loc. Din punct de vedere logic această
propoziţie poate fi interpretată în două feluri, după obiectul la care ne referim, în
context şi după accentul logic. Dacă ne referim la obiectul lună, ale cărei
proprietăţi le descriem, atunci subiectul logic este "luna".

Luna posedă cratere;

dacă ne referim la obiectul cratere, atunci acesta este subiectul logic:
Cratere există pe lună.

Se poate constata că analiza logică se deosebeşte de analiza gramaticală:

analiza logică se referă la noţiuni care exprimă obiecte, proprietăţile şi relaţiile lor,
pe când analiza gramaticală se referă la raporturile dintre cuvinte.

3. ANALIZA STRUCTURALĂ A NOŢIUNII

Indiferent că se numesc subiect logic şi predicat logic, argument şi funcţie,

elementele componente ale propoziţiei elementare sunt noţiunile.
Noţiunea este categoria logică prm care se gândeşte o clasă de obiecte. Cu
ajutorul noţiunii om" gândim clasa fiinţelor care au o serie de proprietăţi: gândire,
"
creativitate, limbaj articulat etc. Constatăm că elementele care formează structura
unei noţiuni sunt: clasa de obiecte (ale gândirii), pe de o parte, şi proprietăţile lor
comune, pe de altă parte. Noţiunea "triunghi" trimite la aceste două realităţi: o
clasă de obiecte (care, în acest caz, cuprinde alte subclase: triunghiuri neregulate şi
regulate) şi o proprietate: proprietatea de a avea trei laturi şi trei unghiuri.
Elementele care intră în alcătuirea clasei constituie sfera (extensiunea,
denotaţia) noţiunii, în timp ce proprietăţile comune constituie continutul _
(intensiunea, conotaţia) noţiunii. Proprietăţile care alcătuiesc conţinutul unei
.
noţiuni se numesc note. Între cele două elemente structurale ' ale fi6ţJ.'tmh 'există' o· , . ,
. . .

interdependenţă organică: pentru o noţiune dată, conţinutul funcţionează drept

criteriu de determinare a apartenenţei sau nonapartenenţei unui obiect la sfera
noţiunii. Legătura dintre cele două elemente poate fi evidenţiată şi astfel: genul
cuprinde specia în sferă În timp ce specia cuprinde genul În conţinut. Dacă
sfera unei noţiuni este alcătuită din obiecte, atunci relaţia care există între un obiect
şi sfera noţiunii este o relatie de apartenenţă; dacă sfera unei noţiuni cuprinde
sub clase, atunci relaţia care există este o relaţie de incluziune. Noţiunea a cărui
sferă cuprinde sferele altor noţiuni poartă numele de gen, iar noţiunea a cărei sfefă
este cuprinsă în s fera altei noţiuni poartă numele de specie. Noţiunea "mamifer"
este o noţiune gen" în raport cu noţiunea "om" care este o noţiune specie, fiindcă
s fera noţiunii "om este inclusă în sfera noţiunii sQecie.

4. RELATllLE DINTRE NOTIUNI

, ,

4.1. Incluziunea
Două noţiuni "A" şi "B" sunt în relaţie de incluziune dacă sfera noţiunii A
(noţiunea inclusă) este cuprinsă în sfera noţiunii B (noţiunea includentă) . Acest
raport poate fi exprimat grafic prin metoda Euler astfel:

4.2. Încrucişarea
" "
Două noţiuni "A şi "B sunt în relaţie de încrucişare dacă sferele lor au în
comun un număr oarecare de obiecte. Relaţia se reprezintă:

porţiunea haşurată reprezentând obiectele care aparţin şi lui "A" ŞI lui "B ".
Noţiunile "tineri" şi sportivi" se află într-o asemenea relaţie.
"

4.3. In cluziunea reciprocă

Două noţiuni A" şi "B" sunt în relaţie de incluziune reciprocă dacă sfera
"
" A" cuprinde sfera noţiunii "B " şi sfera noţiunii "B" cuprinde sfera noţiunii "A" .
prin metoda Euler această relaţie este reprezentată prin două cercuri concentrice şi
având aceeaşi rază. Noţiunile triunghi" şi figură geometrică cu trei laturi şi trei
" " _
tJllghiuri" sunt în relaţie de incluziunereciprocă" (sunt idtntice). . _. ' " . _ . . . . . .- . . .
 4.4. Contrarietatea
Două noţiuni "A" şi "B" se află în relaţie de contrarietate dacă există obiecte
care nu se pot afla în sferele ambelor noţiuni (ori în "A", ori în B"), dar pot lipsi
"
din sferele ambelor noţiuni. Între noţiunjle "roşu" şi " galben" există o relaţie de
contrarietate deoarece nici o culoare fundamentală nu poate fi roşie şi galbenă, dar
sunt unele nici roşii şi nici galbene (verzi, indigo etc.). Pentru ca două noţiuni
oarecare să se afle în raport de contrarietate trebuie ca noţiunea gen să prezinte cel
puţin încă o specie şi toate trei (cel puţin) să fi fost identificate după acelaşi
criteriu.

4.5. Contradicţia
Două noţiuni "A" şi "B" se află în raport de contradicţie atunc i când nu
poate fi găsit nici un obiect care să se afle în sferele ambelor noţiuni, dar nici să
lipsească din ambele sfere. Noţiunile "vertebrat" şi "nevertebrat" sunt mtr-un
raport de contradicţie.
Şi contrarietatea şi contradicţia sunt în esenţă raporturi de excluziune.
Sferele noţiunilor aflate în astfel de relaţii sunt mereu exterioare unele faţă de
altele.

5. CLASIFICAREA NOŢIUNILOR

5.1. Noţiuni clare şi obscure, distincte şi confuze

O noţiune este clară, dacă obiectele care îi alcătuiesc sfera, pot fi
recunoscute şi deosebite de alte obiecte. Altfel noţiunea este obscură. Cel care
distinge bine culorile, posedă idei clare despre culori. Daltonistul şi copilul mic,
întrucât nu deosebesc culorile, au idei obscure despre acestea. Se observă că
această deosebire este în fimcţie de experienţa personală, de educaţie şi de factori
fIziologici. Orice noţiune, care nu este încă deplin formată, este într-o oarecare
măsură, obscură.
O noţiune este distinctă, dacă sunt cunoscute notele sale esenţiale. Altfel
noţiunea este confuză. Săteanul care distinge diferitele specii de plante după
anumite caracteristici exterioare posedă cunoştinţe difuze, deşi acestea sunt clare
din punctul de vedere al extensiunii. Botanistul care distinge plantele după
caracteristici intrinseci posedă idei distincte în acest domeniu.

5.2. Noţiuni abstracte şi concrete

Strict logic, expresia "noţiune concretă" c onstituie o contrazicere în termeni.
Prin însăşi natura sa, orice noţiune este � abstracliune, fimd rezultatul unui proces
de abstractizare. Chiar şi noţiunile individuale, care denotă obiecte singulare, sunt
abstracte şi cu atât mai mult noţiunile generale. Prin caracterul lor abstract,
noţiunile se deosebesc de reprezentări. Se poate susţine, cel mult, că o noţiune este
mai abstractă decât alta. Desigur, noţiunile matematicii sunt mai abstracte decât
noţiunile ştiinţelor naturii. Cu cât procesul de abstractizare a fost mai amplu, s-a
desfăşurat în trepte mai nwneroase, cu atât şi rezultatul său, noţiunea, este mai

29
abstractă. Deosebirea apare astfel ca fiind relativă şi, ca atare, este greu să
construim din ea un criteriu de clasificare a noţiunilor.
Examinând legătura noţiunii cu reprezentările care au generat..o se poate
remarca faptul că, prin constituirea noţiunii, acestea nu dispar, ci datorită
asociaţiilor continua să însoţească noţiunea, facilitând înţelegerea şi operarea cu
noţiuni. Întrucât conexiunea noţiune - reprezentare nu este realizabilă în toate
cazurile, a apărut, pe această bază, diferenţierea în noţiuni concrete şi noţiuni
abstracte. Prezenţa sau absenţa reprezentărilor nu modifică structura logică a
noţiunii. Este o distincţie de natură psihologică şi care depinde, fireşte, de
experienţa personală, de bogăţia fondului de reprezentări.
Deosebirea dintre concret şi abstract câştigă un sens precis, dacă o vom
suprapune pe deosebirea dintre lucruri şi proprietăţi. Analizând deosebirea dintre
noţiunile de lucruri şi noţiunile de proprietăţi se poate constata că procesul de
abstractizare este mai intens, conţinând o treaptă în plus, în cazul noţiunilor -
proprietăţi. Proprietatea trebuie mai întâi separată de lucrul căruia îi aparţine pentru
a o putea constitui în noţiune, iar la noţiunile de relaţii intervine o a treia treaptă de
abstractizare. Se poate deci conveni c ă noţiunile de lucruri sunt concrete, iar
noţiunile de proprietăţi şi relaţii sunt abstracte.

5.3. Noţiuni generale şi individuale

După numărul obiectelor care alcătuiesc sfera noţiunii, noţiunile se împart în
noţiuni generale şi notiuni individuale. Dacă mulţimea care constituie sfera
noţiunii conţine cel puţin două obiecte, noţiunea se numeşte noţiune generală. Dacă
mulţimea care constituie sfera noţiunii conţine un singur obiect, noţiunea se
numeşte noţiune individuală sau singulară.
Din punct de vedere al relaţiei de incluziune, noţiunile generale se clasifică
în trei grupe:
a) noţiuni care sunt mnnai gen: genul suprem;
b) noţiuni care sunt numai specii: speciile ultime�
c) noţiuni care sunt în acelaşi timp şi gen şi specie: celelalte noţiuni
general e în afară de genul suprem şi de speciile ultime.
După mărimea sferei, noţiunile generale se subdivid în noţiuni extensional­
infinite şi noţiuni şi extensional-finite. Dacă mulţimea care constituie sfera
noţiunii generale poate fi pusă în corespondenţă biunivocă cu şirul nwnerelor
naturale, atunci noţiunea respectivă este extensional-infmită. Dacă mulţimea care
constituie sfera noţiunii generale poate fi pusă în corespondenţă biunivocă doar cu
un interval din şirul numerelor naturale, atunci noţiunea respectivă este
extensional-fmită. Stea, atom, număr, punct sunt noţiuni cu sfera infmitâ.
Continent, polii Pământului, operaţii asimetrice SlUlt noţiuni a căror sferă este
fmită.
Prin însăşi geneza şi structura lor, noţiunile sunt generale. Ele au ca punct de
plecare clase de obiecte şi reprezintă clase de obiecte. În această situaţie, ne putem
întreba dacă pot exista noţiuni individuale, adică noţiuni eate să desemneze obiecte
individuale. Acestea ar fi noţiunile desemnate prin . n.ume. proprii: "PQlul Nord, ..

Calea Victoriei, N. Iorga sau prin expresii localizante: omul care şi-a vândut
-

30
sufletul, cartea care se află acum În faţa mea. S-ar putea susţine că acestea sunt
reprezentări şi nu noţiuni. În acest caz� ele se s ituează în afara logicii, ştiinţă care
nu se ocupă de reprezentări.
În realitate, şi noţiunile individuale au la bază clase de obiecte şi anume
clasa reprezentărilor diferite ale obiectului unic. Aceste reprezentări sunt
comparate între ele, şi asupra lor operează abstractizarea şi generalizarea în scopul
desprinderii trăsăturilor esenţiale şi a înlăturării celor accidentale. Comparaţia
acestor reprezentări între ele ne permite să atribuim variaţiilor de formă un caracter
accidental în raport cu fonna constantă a Lunii ca corp geometric. Spunem că Luna
este un corp sferic, deşi acesta nu apare nicăieri în reprezentările noastre.
Cu toate că noţiunea individuală are ca punct de plecare o mulţime de
reprezentări, sfera ei nu este alcătuită din aceste reprezentări, ci din obiectul unic
care a prilejuit reprezentările. Orice noţiune individuală desemnează prin deftniţie,
un obiect unic. Dar dacă este �a, noţiunile individuale nu mai pot ft legate prin
raporturi de incluziune ca noţiunile generale. Pentru a elimina aceste impediment,
vom considera că şi sfera noţiunilor individuale este o mulţime, şi anume o
mulţime unitară, formată dintr-un singur obiect. Este ca şi cum în loc de Bălcescu,
am spune clasa care conţine numai pe Bălcescu. Prin acest subterfugiu, noţiunile

individuale se integrează în masa noţiunilor generale şi pot avea cu acestea relaţii

de incluziune. Noţiunile individuale pot astfel participa la formarea propoziţiilor şi
inferenţelor ce au la bază incluziunea - situaţie, de altfel, curentă în gândirea
obişnuită.
Vom putea deci spune că o noţiune individuală este inclusă într-o specie:
Luna este inclusă în Satelit şi exclusă din planetă. Odată inclusă, ea câştigă toate
notele, generice şi specifice ale speciei.

5.4. Noţiuni distributive şi colective

Colectiv se opune, în logică la distributiv. Această opOZIţIe exprimă
existenţa a două moduri de a privi clasele. Clasa de obiecte poate fi considerată ca
o simplă alăturare, o Însumare de obiecte. În acest caz, atributele clasei sunt
atribute ale fiecărui obiect al clasei. Noţiuni ca: ingineri, plante, animale sunt
noţiuni în ale căror sferă au fost selectate obiecte pe baza unor însuşiri comune. De
aceea, aceste noţiuni pot fi divizate, adică pot avea noţiuni specii. Acesta este
sensul distributiv.
Noţiuni ca: pădure, bibliotecă, echipă sunt colective, în sensul că atributele
afirmate despre acestea nu afectează fiecare obiect al clasei, ci numai ansamblul.
Familia sau echipajul pot fi foarte numeroase, fără ca această nQtă să afecteze şi
ftecare element al unei clase sau a alteia. De altfel, nici nu are sens să le atribuim
obiectelor individuale ale colectivului: numai echipaj ul poate fi numeros nu şi
ftecare membru al echipaj ului.
Noţiunile colective sunt noţiuni singulare. Interpretarea în sens colectiv a
clasei impune ca aceasta să fte considerată c a un singular obiect. Clasa de obiecte
este gândită ca un obiect separat de elementele sale. S -ar părea, totuşi, că noţiunile
colective pot ft generale. Între faună şi fauna Mării Negre_nu apare raportul de la
specie la noţiune individuală? În realitate aici apare raportul de la întreg la 'parte:

31
fauna Mării Negre constituie o parte din fauna globului. Cu această precizare
suntem obligaţi să părăsim logica clasică, logica generalului şi particularului
(logica clasială) şi să pătrundem in logica întregului şi a părţii (logica partitivă).

5.5. Noţiuni pozitive şi negative

Noţiunea este pozitivă dacă nota esenţială indică prezenţa unei proprietăţi:
ştiinţa de carte, activ, enumerabil, perfect. Dacă nota esenţială constă în absenţa
unei proprietăţi, noţiunea este negativă: analfabet, inactiv, neenumerabil,
imperfect.
Noţiunile pozitive şi negative ar fOfila astfel perechi de termeni opuşi pe
care însăşi tenninologia le diferenţiază. Aristotel a deosebit această opoziţie de
celelalte feluri de opoziţie numind-o opoziţie dintre posesie şi privaţie: vederea şi
orbirea. Dar Aristotel interpretează această opoziţie în sens strict: oarbă nu este
orice vietate care nu are vedere, ci numai aceea care este lipsită de vedere atunci
când în mod natural ar trebui să o posede. Asemenea noţiuni se numesc privative.
Noţiunile cu adevărat negative sunt dtJaT notiunile privative, acelea cate
conotă absenţa unei calităţi prezente în mod obişnuit: fals, orb, surd, bolnav,
diform. Acestea au ajuns să fie exprimate prin termeni al căror aspect negativ s-a
pierdut prin tocire. Prin acelaşi proces, tennenii negativi, prin compoziţia lor ajung
să aibă o semnificaţie pozitivă: imens (uriaş), incontestabil (sigur), incoruptibil
(cinstit), neconditionat (absolut).
Exemplele de mai sus dovedesc clar că aspectul pozitiv sau negativ al
noţiunilor nu este tradus adecvat in aspectul pozitiv sau negatjv al termenilor.

6. OPERAŢII CONSTRUCTIVE CU NOŢIUNI

Dintr-o noţiune dată s au dintr-o mulţime de noţiuni date putem obţine o altă
noţiune sau mai multe noţiuni. Aceste rezultate sunt posibile în urma unor operaţii
constructive care se efectuează cu noţiuni.
În cazul operaţiilor constructive asupra noţiunilor, se poate trece de la o
noţiune la o altă noţiune. Trecerea este de la unu la unu, iar operaţia se numeşte ­
în acest caz biunivocă. De exemplu, dacă se trece de la noţiunea " european " la
-

noţiunea "francez" , avem de-a face cu o operaţie biunivocă. Se poate trece de la o

noţiune la mai multe sau de la mai multe la o singură noţiune. În acest caz, operaţia
este univocă. Dacă trecem de la noţiunea "vertebrat" la noţiunile "mamifer",
"pasăre" , "batracian" suntem în situaţia unei operatii univoce. Se poate trece de la
o noţiune - gen la o noţiune - specie şi în acest caz, operaţia este descendentă,
după cum se poate trece de la o noţiune - specie la o noţiune gen şi în acest caz,
operaţia este ascendentă. Combinând cele două criterii - direcţia construcţiei şi
felul construcţiei vom avea cele patru operaţii constructive:

12
:s:
Felul construcţiei
Construcţie univocă
Construcţie biunivocă
Construcţie descendentă

Diviziunea
Specificarea
Construcţie ascendentă

Clasificarea
Generalizarea

6. 1 Diviziunea şi clasificarea
Se constată că diviziunea este operaţia constructivă prin intennediul căreia
dintr-o noţiune - gen obţinem speciile sale. În urma diviziunii din noţiunea
"
"triunghi obţinem speciile "triunghi oarecare" , "triunghi isoscel", "triunghi
echilateral". Clasiflcarea este operaţia constructivă prin intennediul căreia din
speciile date construim noţiunea gen. Dacă am avea în faţă toate trei unghiurile
posibile atunci acestea ar putea fi clasificate în triunghiuri oarecare, triunghiuri
isoscele şi triunghiuri echilaterale, iar toate trei ar putea fi reunite în noţiunea
"triunghi" .
Mecanismul operatiei este acelaşi, dar sensul este uneori descendent
(diviziunea), alteori ascendent (clasificarea).
Structura diviziunii este unnătoarea: a) noţiunea de divizat ( totum
"
divisum") este noţiunea gen căreia vrem să-i determinăm speciile; b) noţiunile
rezultate în urma diviziunii ( membra dividentia"), adică speciile care se obţin în
"
urma divizării genului; c) fundamentul în baza căruia se realizează diviziunea
( fundamentum divisionis"). După cum posedă sau nu posedă coloană vertebrală,
"
animalele se divid în vertebrate şi nevertebrate. După cum sunt sau nu divizibile
prin 2, numerele întregi se divid în pare şi impare. Acestea se numesc
dihotomii, diviziuni în două clase, şi sunt diviziunile cele mai sigure, având
certitudinea că nu am omis vreo specie.
Corectitudinea diviziunii este asigurată de respectarea unnătoareJor reguli
a) sfera genului trebuie să fie epuizată de sferele speciilor obţmute în urma
diviziunii (diviziunea nu trebuie să lase rest): dacă noţiunea triunghi" dă prin
"
diviziune noţiunile triunghi isoscel" şi triunghi echilateral", diviziunea nu este
" "
corectă, fiindcă sfera noţiunii "triunghi" conţine ceva în plus în raport cu sferele
celor două specii; b) nici lUl element al noţiunii de divizat nu poate face parte din
sferele a două noţiuni specii obţinute prin diviziune (speciile obţinute în urma
diviziunii trebuie să fie în relaţie de excluziune): dacă noţiunea triunghi" este
"
divizată în triunghiuri dreptunghice" şi triunghiuri isoscele" este posibil ca un
" "
triunghi să fie şi dreptunghic şi isoscel, deci diviziunea nu este corectă� c)
fundamentul diviziunii trebuie să fie unic pe aceeaşi treaptă a diviziunii (dacă
folosim în aceeaşi operaţie două fundamente diferite, atunci amestecăm speciile
rezultate în urma a două diviziuni): diviziunea noţiunii triunghi" în triunghiuri
" "
isoscele" şi triunghiuri dreptunghice" este greşită fiindcă o specie ( triunghi
" "
isoscel") este determinată după mărimea laturilor, iar cealaltă specie ( triunghiuri
"
dreptunghice") este determinată după mărimea unghiurilor.
Structura clasificării este următoarea: a) n.oţiunile care formează obiectul
clasificării şi care, în multe cazuri, sunt noţiuni individuale; 'b) noţiunile- gen
33
obţinute ca rezultat al clasificării� c) fundamentul (criteriul) clasificării, adică acea
notă diferenţială care să permită reconstruirea genului prin gruparea speciilor.
Corectitudinea clasificării este asigurată de respectarea următoarelor reguli:
a) clasificarea trebuie să fie completă, ceea c e înscar' ună că ea nu trebuie să lase
rest; b) pe fiecare treaptă a clasificării, între noţilUlÎle obţinute trebuie să existe
exclusiv raporturi de opoziţie (contradicţie şi contrarietate). Este exclus ca un
obiect al clasificării să fie aşezat în sferele a două noţiuni diferite; c) pe aceeaşi
treaptă, fundamentul clasificării şi trebuie să fie unic. Având de clasificat, de
exemplu, cetăţenii României, ar fi greşit dacă ar rezulta noţiunile "români, bătrâni,
bărbaţi, maghiari etc. Amestecând criteriile într-o folosire simultană (pe aceeaşi
treaptă) se obţin noţiuni între care nu există un raport de opoziţie (exc1uziune).
Trebuie remarcat că aceleaşi obiecte (noţiuni - specii) pot fi clasificate după
criterii diferite, dar nu în acelaşi timp, ci în trepte succesive astfel încât fiecărei
clasificări, respectiv fiecărei trepte să-i corespundă un singur criteriu; d)
asemănările dintre obiectele aflate în aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante
decât deosebirile dintre ele. Nerespectarea acestei reguli creează posibilitatea de a
aşeza în aceeaşi clasă obiecte care prin caracteristicile lor sunt fundamental
deosebite.

6.2. Generalizarea şi specificarea

Operaţia logică prin care construim genul dintr-o specle se numeşte
generalizarea noţiunii.
Operaţia logică prin care construim spe cia dintr-un gen al său se numeşte
specificarea noţiunii.
Specificarea şi generalizarea noţiunii sunt operaţii logice inverse una alteia.
Prin specificare se trece la noţiunea subordonată, deci cu sfera mai mică. Prin
generalizare se trece la noţiunea supraordonată, deci cu sfera mai mare. Prin
unnare pentru a opera specificarea şi generalizarea trebuie să găsim mijlocul de a
varia cantitativ sfera noţiunii. Aceasta se poate realiza în două moduri: a)
acţionând_asupra sferei sau b) acţionând asupra conţin utului.
a) Operaţii extensionale
Sfera noţiunii poate fi mărită adăugând speciile vecine pentru a obţine genul.
Algebric, aceasta reprezintă operaţia de reuniun i a claselor:

S I U S2 = G
vertebrate U nevertebrate = animale

Sfera noţiunii poate fi micşorată împărţind-o în specii. Algebric, aceasta

reprezintă operaţia de intersecţie a claselor:

G n S 1 = Sl
animale n vertebrate vertebrate
=

Deci generalizarea se . realiz�ază prin reuniunea claselor, iar specificarea prin

intersecţia claselor.
34
 b) Operaţii intensionale
Mijlocul de a le realiza este oferit de legea raportului invers dintre variaţia
sferei şi variaţia conţinutului. Sfera unei noţiuni creşte sau se micşorează atunci
când conţinutul ei se micşorează sau creşte. Va trebui deci să acţionăm asupra
conţinutului pentru a obţine variaţii ale sferei. Mărirea conţinutului noţiunii se
realizează prin adăugare de note (determinare), iar micşorarea prin eliminare de
note (abstractizare). Întrucât prin aceste operaţii se constituie noţiuni, nu orice note
pot juca acest rol important, ci numai notele definitorii (diferenţa specifică).
Operaţiile astfel realizate se numesc acum determinare şi abstractizare.
Determinare: Dacă la conţinutul unui gen adăugăm nota care reprezintă
diferenţa specifică a uneia din speciile sale, atunci obţinem acea specie.
Abstractizare: Dacă din conţinutul unei specii eliminăm nota care
reprezintă diferenţa sa specifică, atunci obţinem genul său. Exemplu·.

Specificare Unele poligoane sunt poligoane trilatere

(determinare) Numai poligoanele trilatere sunt triungbiuri
Unele poIigoane sunt triunghiuri

Generalizare Toate triunghiurile sunt linii frânte închise

(abstractizare) Numai liniile frânte închise sunt Qoligoane
Toate triunghiurile sunt poligoane

Legile specificării şi generalizării sunt:

a) specificarea şi generalizarea necesită trei termeni: noţiunea dată,
diferenţa specifică, noţiunea construită;
b) noţiunea dată şi noţiunea construită trebuie să fie noţiuni în raport de
ordonare (între gen ş i specie);
c) nota adăugată sau îndepărtată să fie o diferenţă specifică.

6.3. Definiţia
O operaţie specială cu noţiuni, care nu e însă o operaţie primară fiindcă le
presupune pe celelalte - este defmiţia. Defmiţia este operaţia constructivă prin
intermediul căreia o noţitme este determinată prin intermediul altor noţiuni.
Structura defmiţiei este următoarea:
"
a) noţiunea de defmit ("defmiendum );
b) noţiunea prin intennediul căreia defmim (" defmiens") ;
c) relaţia de identitate care trebuie s ă existe între defmit ("defmiendum") ş i
defmitor ("defmiens").
Indiferent ce exprimă o noţiune (lucru, relaţie, nume etc.) ea poate şj trebuje
să fie supusă operaţiei de definire pentru a i se stabili identitatea şi individualitatea
în ansamblul conceptual în care se încadrează.
Procedura de defmire cea mai cunoscută este aceea prin delimitarea genului
proxim al noţiunii de definit şi a d ife ren ţei specifice pe care noţiunea de definit o
are în raport cu celelalte specii ale aceluiaşi gen. Constatăm că, într-adevăr,
definiţia este o operaţie constructivă com.plexă, fiindcă ea presupune

35
generalizarea (căutarea genului proxim pornind de la noţiunea de defmit), dar şi
specificarea (determinarea notelor specifice ale noţiunii de defmit, adică trecerea
de la genul proxim la e senţa speciei date).
Există discuţii atnple în legătură cu Qosjbile tipologii ale defmiţiilor în raport
cu criterii multiple de ordonare. Pentru practica discursiv - argumentativă
interesează mai mult corectitudinea unei dermiţii. Cerinţele de corectitudine a
defmiţiei sunt:
a) noţiunea prin intermediul căreia se defmeşte să fie adecvată noţiunii pe
care o defmeşte, în sensul că defmitorul nu trebuie s ă fie nici prea larg,
nici prea îngust în raport cu s fera definitului. Această cerinţă rezultă în
mod direct din relaţia care trebuie stabilită între defmit ş i defmitor: relaţia
de identitate. Dacă defmim psihologia ca fiind "ştiinţa care asigură o
cunoaştere adecvată a omului", defmiţia este prea largă pentru că există şi
alte ştiinţe care ne dau o cunoaştere adecvată despre om; dacă o defmim
drept "ştiinţa inteligenţei" , defmiţia este prea îngustă, fiindcă psihologia
studiază şi alte procese psihice, nu numai aptitudinea generală c are este
inteligenţa;
b) defmitorul nu trebuie să c o ntină definitul sau variaţii ale acestuia.
Eroarea aceasta este cunoscută sub numele de "idem per idem" ( acelaşi
"
prin acelaşi"). Dacă procedăm de o asemenea manieră, adică defmim o
noţiune prin ea însăşi, prin părţi ale ei, prin sinonime, înseamnă că, de
fapt, nu ieşim din interiorul noţiunii date şi nu avem cum să o
individualizăm în raport cu alte noţiuni. Dacă vom spune că "axiomatica
este procedura de sistematizare a unui domeniu al cunoaşterii pornind de
la anumite axiome" este evident că am comis o eroare de defmire.
Defmirea unei noţiuni trebuie să se sprij ine pe alte noţiuni astfel încât
s fera sau conţinutul ei s ă fie precizate cu claritate şi precizie. Dacă nu se
procedează astfel, atunci defIniţia este c i rculară şi, la limită, o tautologie
(" omul este om") �
c) defmiţia nu trebuie să fi e negativă dacă poate fi afmnativă. Explicaţia
este relativ simplă: printr-o defmiţie, identificăm o anumită noţiune.
Identificarea se realizează, de obicei� prin notele care pot fi atribuite
noţiunii şi nu prin cele care trebuie excluse. Altfel spus, este mai firesc s ă
precizăm ce este o noţiune şi nu ceea ce DU este. De aici ascendenţa
afmnativităţii în raport cu negativitatea. Mai trebuie adăugat că
proprietăţile pe care nu le poate avea o clasă de obiecte gândită prin
noţiune sunt practic infmite, în timp ce proprietăţile pe care le are, oricât
de multe ar fi, rămân totuşi epuizabile. Atunci când defmitul este o
noţiune negativă, defmitorul este necesannente negativ: Regele S .U.A.
"
este prin definiţie un şef de stat care nu există" . Se mai impune precizarea
fma1ă următoare: nu numai în cazul noţiooilor, dar şi în cazul
propoziţiilor negaţia lingvistică nu este acelaşi lucru cu negatia logică.
Defmiţia liniilor paralele drept "linii drepte care nu se intersectează
niciodată, oricât ar fi prelungite" nu se abate de la regula pe care o
discut� deoarece cuvintele "nu se întâlnesc niciodată" nu reprezintă o

36
 negaţie logică, ci doar un mod convenabil de a evidenţia prezenţa unei
însuşiri a obiectului defmiţiei: independenţa (din punct de vedere
geometri c) a dreptelor;
d) definiţia trebuie să fie precisă şi clară. Pentru a nu ne abate de la această
regulă, defmitorul nu trebuie să conţină tenneni necunoscuţi, metafore,
noţiuni vide sau să se lungească nepennis de mult În legătură cu acest
.

ultim aspect trebuie spus că în "economia" unei d efIniţii, defmitorul

trebuie să se limiteze la ceea ce fonnează un temei suficient pentru
identi ficarea defmitului. Defmitorul nu trebuie complicat în mod inutil
nici prin încărcarea cu cuvinte de prisos, nici prin simplificarea la câteva
cuvint e care nu fac inteligibil definitul.

7. TIPOLOGIA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

în ceea ce priveşte propoziţiile

o sistematică dintre cele mai des invocate
elementare (cunoscută sub numele de " tabe la judecăţiJor") se gâseşte în Critica
raţiunii pure a lui 1. Kant, unde întemeietorul criticismului modern pune în
circulaţie patru criterii de diferenţiere a judecăţii (cantitate, calitate, relaţie,
modalitate), fiecare dintre aceste criterii delimitând trei categorii de judecăţi.
Criteriul cantităţii are în ved ere ampljtudinea acoperirij .sferei noţiunii -

subiect. Prin unnare, diferenţierea propoziţiilor elementare după cantitate ne arată

dacă:
a) sfera noţiunii - subiect este luată în totalitatea ei (adică dacă proprietatea
exprimată prin predjcat se apJjcă - sau nu se apJjcă - tuturor obi ectelo r ce
compun sfera subiectului);
b) sfera noţiunii subiect este luată într-o parte a ei (proprietatea exprimată
-

de predicat se aplică - sau nu se aplică - numai unei părţi a sferei

subiectului) ;
c) noţiWlea - subiect care are o sferă fonuată dintr-Wl singur obiect şi lui i
se aplică - sau nu i se aplică proprietatea exprimată de predicat.
-

În funcţie de răspunsul la cele trei potenţiale întrebări, propozi�ile

elementare se împart, după criteriul cantităţii în următoarele categorii:
- propoziţii universale (acelea în care subiectul este luat în totalitate:
" "
"Nici un halogen nu este bivalent , "Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale );
- propoziţi i particulare (acelea în care subiectul este gândit doar într-o
parte a sferei sale: "Unii europeni sunt francezi", "Unii europeni nu sunt
"
francezi );
- propoziţii singulare (individuale) (acelea în care sfera are un singur
"
obiect: "Parisul este capitala Franţei", "Amazonul nu este în Africa ).
Propoziţiile individuale sunt asociate, în tratatele de logică, propoziţiilor
universale.
Criteriul calităţii vizează predicatul propoziţiei: dacă proprietatea exprimată
de el aparţine sau nu ap arţine subiectului. Criteriul calităţii distinge următoarele
tipuri de propoziţii elementare:

37
 - propoziţii afirmative (acelea care exprimă apartenenţa proprietăţii la
obiectele din sfera subiectului : "Toate felinele sunt carnivore", "Unii
scriitori sunt talentaţi");
- propoziţii negative (acelea care exprimă non-apartenenţa proprietăţii
reflectate de predicat la obiectele conţinute în sfera subiectului: "Nici o
insectă nu este vertebrat", "Unii gazetari nu sunt obiectivi").
Cele două criterii (al cantităţii şi c alităţii) pot fi combinate şi, atunci
rezultă
patru tipuri de propoziţii categorice, pentru că despre acestea vom vorbi în
continuare:
• propoziţii universal-afrimative (A, SeP; Toţi S sunt P);
• propoziţii universal-negative CE, S eP; Nici un S nu este P);
• propoziţii particular-afinn ative (1, S iP; unii S sunt P);
• prop oziţii particular-negative (O, S oP; unii S nu sunt P ) .
Cele patru tipuri de propoziţii categorice pot fi reprezentat e grafic prin două
metode mai cunoscute: Euler şi Venn.
În reprezentarea Euler zonele haşurate reprezintă acele părţi ale no�unilor
care constituie obiectul gândirii:

propoziţia A propoziţia E

propoziţia 1 propoziţia O

În reprezentarea Venn zonele haşurate reprezintă părţile vide ale unei

noţiuni, iar prezenţa LUmi asterisc semnifică partea nevidă.

propoziţia A propoziţia E
(nu există nici (Nu există nici
un element S care un element S
să fie P : S p = O) care să fie P:
S P = O)

propoziţia 1 propoziţia O
(Există cel puţin (Există cel putin
un S care este P : un S care este P:
SP i- O) SP -!- O)

38
 În legătură cu propoziţiile categorice interesează: mai al es, două probleme
ce se vor răsfrânge asupra inferenţelor construite în sistemul logicii clasice:
relatiile logice dintre cele patru tipuri de propoziţii categorice şi distribuţia
termenilor în aceste propoziţii.
Analiza relaţiilor logice dintre propoziţiile categorice încearcă să răspundă
la întrebarea: Cum se distribuie valorile de adevăr ale propoziţiilor categoric e în
condiţiile în care valoarea de adevăr a uneia s au alteia dintre aceste propoziţii este
dată? Vom încerca o analiză a acestor dependenţe alethice într-un mod care s ă
uşureze înţelegerea lor. F i e propoziţia SaP (Toţi S sunt P ) acceptată ca adevărată.
Fiind adevărată, atunci propoziţia Sep (Nici un S nu este P) este falsă. Mai departe:
propoziţia SaP fiind adevărată şi propoziţia S iP (Unii S sunt P) este adevăprată; iar
propoziţia SoP (Unii S nu sunt P) este falsă. Dependenţele alethice dintre cele
patru tipuri de propoziţii sunt mai numeroase decât cele oferite pentru
exemplificare. Stabilirea acestui complex de relaţii ne indică faptul că propoziţiile
categorice formează o structură bine conturată şi cunoscută sub numele de
"
" pătratul lui Boethius :
SaP contrarietate SeP
s
u
b
il a
b I
B t
1 e
r
e
n
a
n
r
a
e
r
c

SiP sub contrarietate SoP

Ce semnifică din punct de vedere alethic fiecare dintre aceste relaţii se poate
înţelege interpretând tabelul următor:

S aP SeP Sip S oP
Tipul de raport între noţiuni
Incluziune 1 O l O
Incrucişare O O 1 1
Excluziune O 1 O 1

a) Relaţia de contrarietate există Între propoziţiile SaP şi Sep şi este redată

de formulele:

(SaP = 1) (SeP = O)
= 1)
�

(SeP � (SaP = O)
39
 o
./
(SaP = O) � (SeP = )
\l
O
(SeP = O) � (S aP = / )
'
1

De aici rezultă cu claritate că cele două tipuri de propoziţii, aflate în raport

de contrarietate nu pot fi adevărate, dar pot fi false, in acelaşj timp şj sub acelaşi
raport.
b) Relaţia de subcontrarietate există între propoziţiile Sip şi SoP şi este
redată de f011l1ulele:
o
(SiP = 1 ) � (SoP = < )
1
1
(SoP = 1 ) � (S iP = < )
O
(SiP = O) � (SoP = 1)
(SoP = O ) � ( S iP = 1)

Rezultâ că propoziţiile aflate în raport de sub contrarietate nu pot fi false, dar

pot fi adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
c) Relaţia de contradicţie există între perechile de propoziţii SaP şi SoP,
SeP şi SiP şi este redată de formulele :

(SaP 1) � (SoP O) (SeP O) � (SiP = 1 )

=
= = =

(SaP = O) � (SoP 1 ) (SeP = 1 ) � (SiP O)

=

(SoP = O) � (SaP = 1 ) (SiP 1 ) � (SeP = O)

=

(SoP = 1 ) � (SaP = O) (SiP O) � (SeP 1 )

= =

Se poate vedea c ă propoziţiile aflate în raport de contradicţie nu pot fi nici

adevărate şi nici false, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
d) Relaţia de subalternare există între perechile de propozitii SaP şi SiP,
SeP şi SoP, fiind redată de formulele:
O
(SaP 1)= -4 (SiP = 1 ) (SeP O) � (SoP = =< )
1 1
SaP = O) � (SiP = ) ( SeP 1 ) � (SaP 1) = =

O
(SiP 1)= -4(SaP = ,1 ) (SaP O) (SeP = O)
= ---+

O
(SiP O)= (SaP = O)
---+ (SaP = 1 ) (SeP ---+ =\�)

40
 Se poate considera că raportul de subaltemare înseamnă:
• dacă propoziţiile universale sunt adevărate atunci, şi propoziţiile
particulare subalteme sunt adevărate cu certitudine;
• dacă propoziţiile particulare sunt false, atunci şi propoziţiile universale
supraalteme sunt false cu certitudine�
• din adevărul subaltemei nu rezultă cu certitudine nici adevărul şi nici
falsitatea supraaltemei;
• din falsitatea supraaltemei nu rezultă cu certitudine nici adevărul şi n ici
falsitatea subaltemei.
Cea de a doua problemă pe care vrem să o analizăm în legătură cu
propoziţiile categorice este aceea a distribuţiei termenilor în astfel de propoziţii. Se
consideră că un termen al propoziţiei este distribuit dacă sfera lui este gândită în
totalitate şi este nedistribuit dacă este gândită doar o parte a sferei lui.
În propoziţia universal-afirmativă constatăm că subiectul propoziţiei este
luat (gândit) în totalitate ( "orice element S are proprietatea P "). În schimb,
predicatul este nedistribuit pentru că proprietatea "P" poate fi atribuită şi altor
subiecte, ceea ce se vede clar din reprezentarea Euler a propoziţiei SaP.
În propoziţia universal-negativă constatăm că şi subiectul şi predicatul sunt
gândite în totalitatea sferelor lor ("orice S nu este P "). Nici un element din sfera lui
" " "
"S nu are proprietatea "P , iar proprietatea "P nu poate fi atribuită n ici unui
element din sfera lui "S" . Reprezentarea Euler a propoziţiei SeP este concludentă.
În propoziţia particular-afirmativă se poate constata că este gândită o parte
din sfera subiectului ("unii S sunt P"). Predicatul este şi el nedistribuit pentru că
proprietatea "P" nu este atribuită exclusiv subiectului putând fi atribuită şi altor
subiecte. Partea nehaşurată a lui "P " ar putea fi afirmată în legătură cu " SI, S2
. . .S" n .

În propoziţia particular-negativă subiectul este nedistrjbuit ( unji S nu sunt

"
"
P ). În schimb predicatul este distribuit pentru că în raport cu obiectul gândirii,
partea haşurată a lui " S" el este negat în totalitate. Reprezentarea Euler este
edificatoare.
Dacă semnul + înseamnă "distribuit" , iar ,,-" " nedistribuit" , atunci situaţia
"
,,

subiectului şi a predicatului în cele patru tipuri de propoziţii poate fi inclusă în

tabelul unnător:

S P

�
Prepoziţiei

Tipul de propoziţie
A + -

E 1- +
1 - -

O - +

41
 Putem concluziona că subiectul este distribuit în propoziţiile universale, iar
predicatul este distribuit în propoziţiile negative.

E. INFERENŢE DEDUCTIVE ÎN LOGICA PROPOZIŢnLOR

ANALIZATE

Întreaga discuţie cu pnvrre la structura propoziţiei elementare, structura

no�unii şi relaţiile dintre noţiuni, tipologia propozi�ilor elementare cu accentul pus
"
pe propoziţiile categorice are valoarea unei "introduceri pentru analiza şi
explicarea adecvată a inferenţelor deductive. Două categorii de inferenţe ne vor sta
în aten�e: inferenţele imediate şi inferenţele mediate. Inferenţele imediate sunt
acelea în care concluzia rezultă dintr-o singură premisă, iar inferenţele mediate
sunt acele inferenţe deductive în care concluzia rezultă din două premise .
Principalele inferenţe imediate sunt: cODversiunea, obversiunea, contrapoziţia şi
inversiunea. În categoria inferenţelor deductive mediate ne vom concentra atenţia
asupra silogismului.

1. CONVERSIUNEA este inferenţa prin intermediul careia dintr-o

propoziţie dată (convertenda) se obţine o altă propoziţie (conversa) care are ca
subiect predicatul primeia şi ca predicat subiectul primeia fără a se schimba
calitatea propoziţiei. Prin unnare, conversiune a este o trecere de la fonna "S - P"
la forma "P - S".
Validitatea (corectitudinea logică) a oricărei inferenţe deductive şi, · în
particular, a conversiunii, este asigurată de respectarea unei cerinţe fundamentale
(legi logice) care se poate enunţa astfel: nici u n termen nu poate fi distribuit În
concluzie dacă nu a fost distribuit în premisa din care prov ine. Nerespectarea
acestei cerinţe duce la extind � rea n eperm isă : în concluzie se va susţine mai mult
decât s-a susţinut în premise. In orice inferenţă deductivă nivelul de generalitate al
concluziei nu poate fi mai mare decât cel al premiselor. Este posibil să fie mai
mic, dar În nici u n caz mai mare. Cu aceste lltec.izări, iată cum arată
conversiunile celor patru tipuri de propoziţii categorice:
a) în propoziţia SaP subiectul este distribuit iar predicatul este nedistribuit.
Prin conversiune se ajunge la o nouă propoziţie în care no�unea cu rol de
predicat în prima propoziţie avea rol de subiect şi va trebui, deci, să fie
un termen nedistribuit; noţiunea care în prima propoziţie are rol de
subiect va avea rol de predic at în propozi�a c onversă şi, potrivit legii
distribuţiei termenilor ar trebuie să fie distribuită. Din tabelul distribuţiei
termenilor ar rezulta o propoziţie conversă de tipul S oP, ceea ce
contravine defmiţiei conversiunii: calitatea propoziţiei nu se schimbă.
Dacă ţinem seama de precizarea suplimentară la legea distribuţiei
termenilor atunci predicatul conversei va trebui s ă fie nedistribuit.
SaP va fi PiS . Această conversiune se numeşte
Propoziţia conversă a lui
conversiune prin accident (conversio per accidens). De exemplu,
propoziţia "Toţi francezii sunt europeni" se transformă prin conversiune
în propoziţia "Unii europeni sunt francezi ";
42
 b) în propoziţia SeP ambii tenneni sunt distribuiţi şi, în consecinţă, în
concluzie, noţiunile respective cu roluri schimbate vor fi tot distribuite.
Va rezulta o propoziţie de tipul PeS, ca în exemplul: "Nici o insectă nu
este vertebrată" � "Nici un vertebrat nu este insectă";
c) în propoz.iţia SiP atât noţiooea - subiect cât şi noţiunea predicat sunt
nedistribuite şi tot astfel, dar cu rolurile inversate, vor trebuie să se
regăsească în propoziţia conversă, care va fi PiS. De exemplu, propoziţia
"Unele mamifere sunt bipede" se transformă în propoziţia "Unele bipede
sunt mamifere'" ,
d) în propoziţia SoP, noţiunea - subiect este nedistribuită, iar noţiunea
predicat este di'Sltribuită. Conform legii distribuţiei tennenilor nu este
posibilă nici o transformare prin conversiune. Nu se poate să rezulte PaS
întrucât contravine defmiţiei convers�unii şi nici PeS pentru că am avea
de-a face cu o extindere nepermisă. In concluzie, singurele conversiuni
valide sunt:

SaP � PiS
SeP � PeS
Sip � PiS

2. OBVERSIUNEA este inferenţa imediată prin intermediul căreia dintr-o

propoziţie dată (obvertenda) se obţine o nouă propoziţie (obversa) care are ca
subiect subiectul primei propoziţii, iar ca predicat negaţia predicatului propoziţiei
iniţiale, schimbându-se calitatea propoziţiei dar păstrându-se cantitatea.
Obversiunile valide ale celor patru tipuri de propoziţii sunt.

Sap � Se F
SeP � SaP
Sip � So P
SoP � Si p

3. CONTRAPOZIŢIA este inferenţa imediată prin intennediul căreia dintr­

o propoziţia dată (contrapotenda) se obţine o nouă propoziţie (contrapusa) care are
ca subiect negaţia predicatului, iar ca predicat fie subiectul propoziţiei iniţiale
(contra pusa parţială), fie negaţia subiectului propoziţiei iniţiale (contrapusa
totală). Contrapoziţia nu mai este o operaţie primară, fiindcă ea presupune
prezenţa celorlalte două (conversiunea şi obversiWlea): în contrapoziţia parţială
intervine obversiunea pentru ca, apoi, obversele să fie supuse conversiunii, după
cum unnează:

SaP � Se F � F eS
Sep � SaP � p iS
SiP � So P � (particulara negativă nu se converteşte)
SoP � Si p � p iS

43
 Dacă propoziţiile rezultate prin contrapoziţia parţială sunt supuse obversiunii
se obţin contrapusele totale:

P eS � P aS
p iS � P o S
p iS � P o S

4. INVERSIUNEA este inferenţa imediată prin intermediul căreia se trece

de la o propoziţie dată (invertenda) Ia o propoziţie rezultată (inversa) care are ca
subiect negaţia subiectului propoziţiei iniţiale şi ca predicat fie predicatul
propoziţiei iniţiale (inversa parţială}, fie negaţia predicatului propoziţiei iniţiale
(inversa totală). Şi inversiunea se desfăşoară prin interm ediul ceJorlalte două
inferenţe (obversiunea şi conversiunea). Două propoziţii inverse se obţin plecând
de la contrapusa totală fi a S , după cum unnează:

P aS � s i P (inversa totală)
S i p � S oP (inversa parţială)

încă două propoziţii inverse se obţin plecând de la obversa conversiei propoziţiei

iniţiale SeP:

PaS � S iP (inversa parţială)

S iP � S o P (inversa totală)

Se poate observa:
a) inversiunea parţială transformă calitatea propoziţiei iniţiale;
b) inversiunea totală conservă calitatea propoziţiei iniţiale;
c) propoziţiile particulare nu au inverse.

5. SILOGISMUL

5.1. Definiţia silogismu lui

"
In categoria inferenţelor mediate bazate pe relaţiile dintre noţiuni, locul
fundamental îl ocupă silogismul. Denumirea de "inferenţă mediată" este justificată
de faptul că pentru obţinerea concluziei se recurge la mai mult de o premisă. În
Analitica primă (I, 1 .24b) Aristotel dă o defmiţie silogismului care acoperă, de
fapt, întreaga gamă a inferenţelor deductive: ,,silogismul este o vorbire în care,
dacă ceva a fost dat, altceva decât datul rezultă cu necesitate din ceea ce a fost dat.
Înţeleg prin expresia: din ceea ce a fost dat, că de aici rezultă totdeauna o
consecinţă, iar prin această expresie din unnă, că nu mai este nevoie de nici un alt
tennen din afară pentru a face consecinţa necesară".
Dacă acest enunţ este o definiţie, atunci silogismul se identifică cu inferenţa
în general. Mulţi logicieni sunt de acord cu această identificare şi, în consecinţă,
tratează despre silogisme categorice, silogisme ipotetice şi silogisme disjunctive.

44
Se exclud doar inferenţele imediate, deşi acestea s-ar încadra în defmiţia de mai
sus. Este sigur însă că Aristotel nu a intenţionat să le cuprindă în definiţia sa.
Prin caracterizarea făcută silogismului de Aristotel se conturează un sens
larg al termenului "silogism" : inferenţă mediată deductivă. Caracterul deductiv
corespunde, în acest context, sensului modem al termenului. Raţionamentul
deductiv este un raţionament riguros, cert, astfel că premiselefiind date, concluzia
derivă cu necesitate. Propoziţiile date (premisele) constituie condiţia suficientă
pentru cea de a treia (concluzia) care este consecinţa lor necesară, toate
propoziţiile fiind propoziţii categorice.

5.2. Structura silogismului

În textul aristotelic citat mai sus Stagiritul determină trăsăturile generale ale
silogismului. Când trece la analiza structurii, el îi restrânge înţelesul astfel: " Ori de
câte ori trei tenneni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul, încât cel din unnă să fie
conţinut în cel mijlociu luat ca un tot, iar mij lociul să fie sau conţinut în termenul
prim s au exclus din el luat ca un tot, tennenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un
silogism perfect" .Silogismul perfect este, în concepţia lui Aristotel, silogismul a
cărui validitate decurge din structura sa. Silogismele i mperfecte au o necesitate
derivată pentru că se fundamentează pe silogismele perfecte. Este destul de clar că
Aristotel a gândit silogismul în extensiune. Silogismul perfect apare ori de câte ori
trei termeni se includ unul în sfera celuilalt (cu posibilitatea ca al doilea termen să
fie exclus din ultimul). Cele două variante pot fi reprezentate astfel:

a) b)

Dacă avem silogismul:

Toate p oligoanele regulate au unghiuri egale
Triunghiurile echilaterale sunt poligoane regulate
Triunghiurile echilaterale au unghiuri egale

vom constata că avem de-a face cu trei tenneni "poligoane regulate" (B), "unghiuri
egale" (A), "triunghiuri echilaterale" (C) - ale căror sfere se prezintă ca în varianta
"
"a .
Dacă avem exemplul:

Nici un gaz nu este conductor

Vaporii tuturor metalelor sunt gaze
Vaporii nici unui metal nu sunt conductori

45
 "
Se observă că sferele celor trei termeni "vaporii (C), "gaze" (B),
"conductor" (A) - se prezintă ca în varianta "b".
Aristotel a întemeiat silogismul pe incluziunea claselor (sferelor noţiunilor),
Leibniz exprimând clar aceasta în principiul incIudens includentis este includens
inclusi: inc1udentu1 includentului este includentul inclusului, ceea ce echivalează
cu: genul genului este genul speciei sau: specia speciei este specia genului.
Cele trei noţiuni care intră în alcătuirea silogismului au funcţii speciale şi
denumiri corespWlZătoare. Noţiunea care îndeplineşte funcţia de predicat al
concluziei se numeşte termen major, iar premisa care conţine tennenul maj or se
numeşte premisă majoră. Noţiunea care îndepl ineşte funcţia de subiect al
coocluziei se numeşte termen minor, iar premisa în care se găseşte termenul
minor se numeşte premisă minoră. Noţiunea care nu apare în concluzie dar se
regăseşte în cele două premise se numeşte termen mediu. Termenii major şi minor
se mai numesc termeni extremi.
Având clare aceste particularităţi ale structurii s ilogismului pot fi formulate
următoarele legi ale structurii silogismului:
a) silogismul conţine trei termeni care se numesc, dup ă mărimea relativă a
sferei lor, major, mediu şi minor. Majorul şi minorul se numesc
extremi;
b) termenul mediu apare în ambele premise şi dispare în concluzie, funcţia
lui fiind de a face legătura dintre extremi. Este notat cu litera M;
c) termenii extremi figurează fiecare în câte o premisă şi împreună în
concluzie. Termenul maj or este predicatul concluziei şi se notează cu P,
iar termenul minor este subiectul concluziei şi se notează cu S�
d) silogismul este o triadă propoziţională: două premise ş i o concluzie.
Premisa care conţine tennenul maj or se numeşte majoră, iar premisa care
conţine termenul minor se numeşte minoră.

5.3. Legile generale ale silogismului

Triadele propoziţionale cu care lucrăm pentru a detennina inferenţe de tip
silogism nu pot fi construite l a întâmplare, pentru simplul motiv că DU din oricare
două propoziţii categorice rezultă cu necesitate concluzii. Nu interesează acele
combinaţii de trei propoziţii categorice în care dacă premisele sunt adevărate,
adevărul concluziei rezultă cu necesitate. Aceste triade propoziţionale constituie
grupa silogismelor valide. Legile generale ale silogismului sunt, de fapt, legile de
validitate ale oricărui silogism:
a) silogismul conţine trei şi numai trei termeni;
b) termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una din premise;
c) un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost djstribuit în
premisa din care provine;
d) din două premise afrrmative nu poate rezulta o concluzie negativă;
e) din două premise negative nu poate rezulta nici o concluzie;
1) concluzia urmează partea cea mai slabă": 1
"
dacă una din premise este
-

negativă, concluzia este negativă; II - dacă una din premise este

particulară, concluzia este particulară;

46
 g) din două premise p articulare nu se poate deriva nici o concluzie.
Legile silogismului se demonstrează fie indirect fie direct. Demonstraţia
indirectă decurge astfel: se presupune că legea nu ar fi adevărată şi se construieşte
un silogism care încalcă legea respectivă. Dacă acest silogism duce la concluzii
contradictorii, înseamnă că nu este valid şi atunci, se conchide că ipoteza falsităţii
l egii este falsă şi, deci, legea este adevărată.
a) Un silogism conţine trei şi numai trei termeni. Necesitatea celor trei
tenneni rezultă din exigenţele constructive ale unui silogism: el trebuie să aibă trei
propoziţii care să conţină trei termeni fiecare luat de două ori. Dacă nu este aşa
atunci cele trei propoziţii nu fonnează un silogism valid. Eroarea cea mai
cunoscută este cunoscută sub numele de quaternio terminorum (împătrirea
tennenilor). Ca în exemplul :

Şoarecele mănâncă brânza

Şoarecele este o silabă (mus în latină)
O silabă mănâncă brânza

În acest exemplu clasic cuvântul şoarece" semnifică, în prima premisă,

"
animalul respectiv, iar în cea de a dou� o parte de vorbire. În consecinţă,
silogismul are patru termeni în loc de trei şi, de aici, concluzia aberantă.
b) Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin liRa din premise.
Construim un silogism în care tennenul mediu nu este distribuit în nici una din
premise, în ipoteza că un asemenea silogism ar fi valid:

Unii M sunt P
Toţi S sunt M
Unii S sunt P

Reprezentarea grafică Euler a premiselor arată astfel:

Se poate remarca uşor că, în această situaţie poziţia lui S faţă de P este
echivocă: S poate fi exclus, încrucişat şi exclus cu P. Pin premisele date pot rezulta
concluzii contradictorii: Toţi S sunt P şi Unii S sunt P, Nici un S nu este P şi Unii S
sunt P. Dacă se întâmplă aşa, atunci forma silogistică nu este validă, iar ipoteza că
un asemenea silogism (în care M nu este distribuit în nici o premisă) ar fi valid este
falsă. Nu se pot construi silogisme valide cu tennenul mediu nedistribuit, ceea ce
demonstrează că tennenul mediu trebuie să fie distribuit.

47
 c) Un termen nu poate fi distribuit În concluzie, dacă nu a fost distribuit
În premisa din care provine.
Plecând de la ipoteza că un silogism C'Me nu ar respecta a\;eastă lege ar fi
valid construim următorul exemplu:

Toţi M sunt P
Nici S nu este M
Nici un S nu este P

Prin reprezentarea Euler, premisele se prezintă astfel:

Şi în acest caz sunt posibile concluzii de felul: Toţi S sunt P şi Unii S nu

sunt P, Nic i lU1 S nu este P şi Unii S SlU1t P. Concluzia este că lU1 termen nu poate fi
distribuitîn concluzie dacă nu a fost distribuit în premise (extensie nepennisă).
d) Din două premise afirmative nu poate rezulta o concluzie negativă.
Ambele premise fiind afrrmative, tenn enii lor extremi se găsesc într-un
raport de concordanţă prin intermediul lui M. fi negativă ea ar
Dacă concluzia ar

exprima un raport de opoziţie (exluziune) între termenii extremi, dar ar fi o abatere

de la cerinţa principiului noncontradicţiei dacă am admite că, în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport, termenii extremi pot fi şi în raport de concordanţă şi în raport de
opoziţie. Din moment ce în premise apare lU1 raport de concordanţă concluzia
trebuie să exprime acelaşi raport şi, deci, ea nu poate fi decât afrrmatjvă.
e) Din două premise negative nu poate rezulta nici o concluzie.
Premisele fiind negative, termenii extremi sunt separaţi de M. Întrucât M
este separat atât de S cât şi de P, el nu poate spune nimic despre tipul de raport
dintre S şi P. Acesta înseamnă că premisele nu constituie o raţiune suficientă
pentru concluzie şi, prin unnare, silogismul nu este valid.
1) Concluzia urmează " partea cea mai slabă ".
I. Dacă una din premise este negativă,. atunci concluzia este negativă. În
premisa afmnativă între M şi termenul extrem pe care îl conţine există un raport de
concordanţă. În premisa negativă există un raport de opoziţie între M şi celălalt
termen extrem. Rezultă că premisele stabilesc un raport de opoziţie între S şi P
pentru că tennenul extrem care intră în compunerea premisei negative este separat
în totalitatea sferei sale de porţiunea prin care celălalt tennen coincide cu termenul

4R
mediu. În virtutea principiului raţiunii suficiente� concluzia trebuie să eXllrime
acest raport de opoziţie dintre S şi P fiind, cu necesitate negativă.
II. Dacă una din premise este particulară, atunci concluzia este particulară.
Ştiind cantitatea premiselor rămâne să analizăm variantele posibile din calităţi
diferite.
Ambele premise sunt afmnative, caz în care doar un termen este distribuit
(subiectul universalei). Legea " b" ne obligă să recunoaştem că acest unic tennen
este M şi atunci S şi P fiind nedistribuiţi în premise vor fi nedistribuiţi şi în
"
concluzie (legea "c ). Aceasta înseamnă concluzie particulară.
O premisă este afIrmativă şi una negativă, caz în care doar doi termeni vor fi
distribuiţi: subiectul universalei şi predicatul negaţiei. Să mai remarcăm că în
virtutea legii "f 1" concluzia va fi negativă, deci P va fi distribuit. Rezultă că cei
doi termeni din premise care sunt distribuiţi sunt M şi P, iar S fiind nedistribuit în
premise va fi nedistribuit şi în concluzie care este o particulară.
"
Ambele premise nu pot fi negative (legea "e ).
g) Din două premise particula re nu se poate obţine o concJuzie.
Ambele premise sunt particulare afmnative. Aceasta înseamnă că nu cu nici
un termen distribuit. Fiind încălcată legea "b" silogismul nu est e valid.
O premisă este particular afirmativă şi una particular negativă, caz în care un
singur termen este distribuit şi acesta va fi M ca predicat al negativei. În virtutea
legii f 1" concluzia va fi negativă şi atunci P este distribuit ceea ce încalcă legea
"
"c". Concluzia este imposibilă şi în această variantă.
Legea "e" exclude posibilitatea ca ambele premis e să fie n egative.

5.4. Figurile şi modurile silogistice

Figurile silogistice sunt diferenţiate după pOZIţIa termenului mediu în
premise. În cadrul fiecărei figuri sunt posibile mai multe moduri, forme silogistice
diferenţiate după cantitatea şi calitatea premiselor şi a concluziei. Modurile valide
sunt simbolizate prin cuvinte latine ale căror trei vocale indică, în ordine, felul
propoziţiilor (A.E.LO.).
Figura 1 are structura:
M-P
S-M
S-P

Legile de validitate care guvernează această figură sunt :

1. Premisa minoră trebuie să fie afmnativă
II. Premisa majoră trebuie să fie universală.
Dacă minora ar fi negativă, atunci şi concluzia ar fi negativă (legea ,,1' 1"), iar
P ar fi distribuit. Fiind distribuit în concluzie ar trebui să fie distribuit şi în premisa
majoră care, în mod obligatoriu ar fi negativă. Am avea un silogism cu ambele
"
premise negative, ceea ce este imposibil (legea "e ). Rezultă că minora nu poate fi
decât afmnativă.

49
 Fiind afinnativă, predicatul ei (M) nu este distribuit, dar M trebuie să fie
distribuit măcar o dată în silogism (legea "b"). De aici rezultă că premisa majoră
care îl conţine pe M ca subiect este o propoziţie universală.
Din toate combinaţiile posibile de propoziţii rămân ca moduri vaIide doar:

MaP MeP MaP MeP Map Mep

S am SaM SiM SiM S aM SaM
SaP SeP SiP S aP S iP SoP

Primele patru moduri se numesc: Barbara, Darii, Celarent, F erio, iar

unnătoarele: Barbari, Celaront. Ultimele două se numesc m oduri slabe sau
subalterne, atenuate deoarece dau o concluzie mai slabă (1 sau O) acolo unde era
posibilă o concluzie în A sau E. Figura 1 a fost considerată figură perfectă întrucât
"produce" concluzii de orice fel şi, în plus, este singura figură cu concluzii în A.
Figura II are structura:

P-M
S -M
S-P

Modurile vaIide sunt selectate în confonnitate cu legile:

1. Una din premise trebuie să fie negativă
II. Premisa maj oră trebuie să fie universală.
Este vizibil că dacă ambele premise ar fi afrrmative M ar rămâne
nedistribuit. Deci una din premise trebuie să fie negativă.
Existând o premisă negativă şi concluzia va fi tot negativă, iar P distribuit. P
este distribuit în concluzie doar dacă a fost distribuit şi în premisa mCţjoră (unde
este subiect) şi care, în mod necesar este o propoziţie universală. Rămân valide
modurile tari: Cesare, Camestres, Baroco şi Festino, la care se adaugă modurile
slabe: Cesaro, Camestrop.

Figura III are structura generală:

M-P
M-S
S-P

Modurile valide ale acestei figuri sunt găsite ţinân d seama de cerinţele
următoarelor legi :

1. Premisa minoră trebuie să fie afmnativă

II. Concluzia trebuie să fie particulară.

Dacă premisa minoră ar fi negativă, atunci şi concluzia ar fi tot negativă iar

P distribuit. Fiind distribuit în concluzie trebuie să fie distribuit şi în premisa
majoră, fapt care ar duce la un silogism cu premisele negative, ceea ce este
imposibil. Premisa minoră trebuie să fie, deci, afmnativă.
Dacă premisa minoră este afmnativă, predicatul ei (S) nu este distribuit şi nu
poate fi decât tot astfel şi în concluzie. De aici rezultă o concluzie particulară.
Rămân modurile valide: Darapti, Disamis, Datisi, Felapton, Ferison, Bocardo.
Figura IV prezintă structura:

P-M
M-S
s-p

Legile care determină modurile valide sunt:

1. Dacă premisa maj oră este afmnativă, atunci minora este universală.
II. Dacă una din premise este negativă, majora trebuie să fie universală.
III. Dacă minora este afirmativă, concluzia trebuie să fie particulară.
Demonstraţiile legilor decurg ca şj pentru figurile precedente, iar modurile
valide care rămân sunt: Bramantip, C ameres, Dimaris, Fesapo, Fresison (moduri
tari), Camenop (modul slab).

5.5. Reducerea silogismelor

Trecerea modurilor silogistice ale figurilor II, III şi IV în modurile figurii 1
(figura perfectă) se numeşte reducere silogistică.
Un mod valid al figurilorII, III, IV se va reduce la un mod al primei figuri
care începe cu aceeaşi literă (B, C, D, F). Consoana posvocalică (S, P, M, C) indică
operaţia care trebuie aplicată propoziţiei respective : S conversiunea simplă, P
- -

conversiunea prin accident, M - transpoziţia (schimbarea locurilor între premise),

C - reducerea indirectă.

Fe�tino � Ferio�

Nici o superstiţie nu are valoare ştiinţifică

Unele teorii au valoare ştiinţifică
Unele teorii nu sunt superstiţii

Nici o valoare ştiinţifică nu este superstiţie

Unele teorii au valoare ştiinţifică
Unele teorii nu sunt superstiţii

Di�ami� � Darii

Unele mamifere sunt bipede Toate mamiferele sunt vertebrate

Toate mamiferele sunt vertebrate Unele bipede s.unt mamifere
Unele vertebrate sunt b ipede Unele bipede sunt vertebrate

51
 5.6. Forme speciale ale silogismului
Nu întotdeauna silogismul se utilizează în argumentarea cotidiană în fonna
standard: două premise şi o concluzie. De multe ori se foloseşte o fonnă de
argumentare silogistică din care lipseşte un element. Avem de-a face, în acest caz,
cu silogismul prescurtat sau entimema. Tennenul de "entimemă" indică, deci.
silogismul eliptic, incomplet fonnulat, una din propoziţii fiind subînţeleasă.
În alte situaţii întemeierea unei propoziţii are o altă fonnă: concluzia
primului silogism devine premisă în cel de-al doilea, concluzia celui de-al doilea
devine premisă în al treilea ş.am.d. Un asemenea tip de raţionament se numeşte
polisilogism.

5.6.1 . Entimema
"

In funcţie de elementul care lipseşte (premisa majoră, premisa minoră,

concluzia) entimema este de mai multe feluri. Este posibil să lipsească premisa
majoră. În acest caz argumentarea are unnătoarea formă:

Fiindcă clorul este haloge� el este monovalent adică:

SaM � SaP
ce provine de la următorul silogism complet:

Toţi halogenii sunt monovalenţi MaP

Cloml este halogen SaM
Cloml este monovalent SaP

Alteori este posibil să lipsească premisa minoră. Argumentarea este:

Halogenii sunt monovalenţi, deci clorul este monovalent

În acest caz premisa minoră elomI este halogen" este subînţeleasă (MaP �
"
SaP).
În fme, este posibil să lipsească ultima propoziţie (concluzia) :

Halogenii sunt monovalenţi şi elorul este halogen

Iăsându-se concluzia pe seama interlocutorului, fiindcă este evidentă.

5.6.2. Epicherema
Este un silogism în care premisele sunt, ele însele, întemeiate. Pot fi
întemeiate ambele sau numai una dintre ele. Forma generală a epicheremei este
următoarea:

MaP fiindcă este N

SaM fiindcă este H
SaP
 Constatăm că premisele epicheremei sunt entimeme, iar desfăşurată arată
astfel:
Man

SaH

În transcriere silogistică integrală devine :

NaP
MaN
MaP

HaM
SaH
SaM

5.6.3. Polisilogismul
Polisilogismul poate fi construit în două moduri:
a) Polisilogismul progresiv. Când concluzia primului silogism
(prosilogismul) devine premis a majoră a celui de-al doilea (episilogismul). De
exemplu:

Clasificările ştiinţifice sunt naturale

Clasificările botanicii sunt ştiinţifice
Clasificările botanicii sunt naturale
Clasificarea gramineelor este clasificare botanică
Clasificarea gramineelor este naturală

Schema de inferenţă se prezintă astfel :

MaP
SaM
SaP
NaS
NaP

53
 b) Polisilogismul regresiv. Când concluzia prosilogismului devine premisa
minoră a episilogismului (premisele fiind transpuse). De exemplu:

Clasificarea gramineelor este clasificare botanică

Clasificările botanice sunt ştiinţifice
Clasificarea gramineelor este ştiinţifică
Clasificările stiinţifice sunt naturale
Clasificarea gramineelor este naturală

În acest exemplu schema de inferenţă este:

NaS
SaM
NaM
MaP
NaP

5.6.4. Soritul
Dacă se elimină concluziile intermediare ale polisilogismului se obţine
soritul. Din polisilogismul progresiv obţinem soritul progresiv (goclenian), cu
schema de inferenţă:

MaP
SaM
NaS
NaP

iar din polisilogismul regresiv obţinem soritul regresiv (aristotelic):

NaS
SaM
MaP
NaP

5.7. Verificarea validitAtii silogismelor

Verificarea unui silogism impune, ca operaţia premergătoare reconstituirea
silogismului prin completarea şi ordonarea propoziţiilor, fiindcă, în gândirea
curentă, expresia verbală a silogismului conţine simplificări, inversiuni etc. Există
mai multe metode de verificare a validităţii silogismelor pe care Je vom prezenta în
cele ce urmează.

5.7.1 VerifICarea prin legile generale ale silogismului.

Nu este necesar să verifică silogismul prin toate cele şapte legi pentru că, aşa
cum s-a văzut din demonstraţiile lor, ultimele două demonstraţii sunt posibile prin
aplicarea celorlalte legi (b, c, el, e, f I), iar prima lege este de fapt o lege de
54
 "
structură. Putem să considerăm legile "a", "b", "c , "d" şi "f I" ca "axiome" şi să
"
ne bizuim doar pe ele în verificarea validităţii silogismelor. "Axiomele sunt, de
fapt, legile referitoare la distribuţia tennenilor ş i la calitatea premiselor.
"
Dacă un silogism satisface cerinţele acestor legi ("axiome ) le va satisface şi
pe ultimele două (teoreme). Este important c a silogismul să respecte cerinţele
tuturor legilor fundamentale. Dacă o singură lege este încălcată, atunci silogismul
este nevalid.
Exemplu:

Mercurul este lichid La temperatura obişnuită

Mercurul este metal
Unele metale sunt lichide la temperatura obişnuită

Constatăm că acest mod (a a i III) respectă cele cinci legi:

.
-

b - tennenul mediu este distribuit�

c S este nedistribuit în minoră şi tot astfel este şi în concluzie, iar P este
-

nedistribuit în majoră şi tot astfel este şi în concluzie;

d - ambele premise fiind afrrmative şi concluzia este afirmativă;
e - nu sunt două premise negative;
f I - această lege nu acţionează.

5.7.2. Verificarea prin legile particulare ale figurilor.

În acest scop detenninăm figura silogistjd) după poziţia tenn enului mediu,
iar apoi controlăm dacă legile figurii respective sunt respectate.
Exemplu:

Balenele respiră prin plămâni

Nici un peşte nu respiră prin plămâni
Peştii nu sunt balene.

Este modul a a e - II care respectă cele două legi :

1. O premisă este negativă (premisa minoră)
II. Majora este universală

5.7.3. Metoda antilogismului

A fost propusă de logiciana engleză Christine Ladd-Franklin. Utilizarea ei
presupune exprimarea propoziţiilor silogistice sub fonnă de egalităţi şi inegalită�
(transcriere Venn). Antilogismul este siiogismui care are ca premise, premisele
silogismului pe a cărui validitate dorim să o verificăm, iar concluzia este propoziţia
contradictorie a propoziţiei care exprimă concluzia iniţială. Propoziţiile
antilogismului trebuie să îndeplinească trei condiţii:

- să conţină două egalităţi şi o inegalitate�

- cele două egalităţi să aibă un tennen comun dar cu semne diferite�
- inegalitatea să conţină ceilalţi doi tenneni cu semnele lor.
55
 Exemplu:

Toate numerele divizibile prin 4 sunt pare

Unele numere nu sunt pare
Unele numere nu sunt divizibile prin 4

Este un silogism al figurii a doua - a o i, cu schema de inferenţă:

PaM
SoM
SoP

Antilogismul corespunzător se scrie:

Pam PM= O
SoM S M j. O
SaP SP = 0

şi constatăm că el conţine două egalităţi şi o inegalitate, cele două egalităţi având

un tennen comun (P) o dată afrrmat şi o dată negat, iar inegalitatea conţine ceilalţi
doi tenneni din egalităţi, cu semnele lor.
Cele trei condiţii sunt valabile pentru modurile în care nu se deduce o
concluzie particulară din două premise universale: Dacă întâlnim această din urmă
situaţie atunci condiţiile pentru antilogism vor fi:
- să conţină două propoziţii A şi o propoziţie E�
- predicatele celor două propoziţii A să nu fie identice.
Exemplu:
MeP
MaS
SoP

Antilogismul corespunzător este:

MeP MP = O
MaS MS= O
SaP SP = 0

Este un mod valid pentru că antilogismul conţine două propoziţii A şi una E,

iar cele două propoziţii A au predicate diferite.

5.7.4. Metoda diagramelof Carroll

Reprezentarea tennenilor silogistici se face prin intennediul pătratelor astfel:

56
 -

SMP SM P

SM P SM P

- - -

SM P SM P
-- - -

SM P SM P - -

unde: a) pătratul din mijloc reprezintă termenul mediu al silogismului� b ) tot ce

este în afara lui este negaţia termenului m ediu ; c) În dreptunghiul superior este
termen ul P, iar în dreptunghiul in ferior este P ; d ) În dreptunghiul din stân ga este S ,
iar în cel din dreapta este S . D acă un sector are elemente, în e l s e înscrie semnu l
"
+" , iar dacă este vid se în scrie ,,-". D acă din diagramarea premiselor rezultă
diagramarea concluziei, atunci s ilogismul este valid.
Fie silogismul în modul Celarent exprimat în relaţii V enn astfel:

MP = O
SM= O
Sp = O
pe care îl reprezentăm prin diagramele Carro ll :

s S
-

M
P -
P
S S
-

P P

unde se vede că din diagram area premiselor rezulta diagramarea conc1uziei.

5.7.5. Metoda diagramelor Vt nn

Prin această metodă term eni i silogistic i (S, M, P) sunt reprezentati pr in
intermediul a trei cercuri care se întretaie. In formaţiile din premise se transcriu În
cercuri astfel : dacă un sector n u conţine elemellte se haş urează; dacă un sector
conţine elemente, atunci în acel sector se pune un asterisc. Dacă un sector conţi ne
două subsectoare şi el conţine elemente dar n u &tim nimic în legătură cu situarea
elementelor într-un subsector sau altul , atunci se înscrie câte un asterisc în amb ele
sectoare şi ele se unesc printr-un se gm ent de dreaptă. Dacă într-un sector se afl ă
Înscrise şi haşurarea şi asteriscul , atunci h aşurarea are prioritate (în sensul că
sectorul respectiv este vid).
Fie silogismul în modul e i 0 - 1:
57
 MeP MP = O
SiM SM * O
SoP Sp * 0

Cercetând dacă diagrama obţinută conţine sau nu şi diagrama conc1uziei,

observăm că reprezentarea grafică a concluziei a rezultat automat, deci modul estt!
valid (F eri o ).
Fie silogismul în modul e a e - IV:
PeM PM = O
MaS M S= O
SeP SP = 0

Observăm că modul nu este valid pentru că n u a rezultat reprezentarea

grafică a conc1uziei sale. Concluziei ar fi treb u it să-i corespundă haşurarea totală a
porţiunii de intersecţie a cercurilor S şi P.
Fie modul a i i - Il:

PaM PM= O
SiM SM * O
SiP SP * 0

58
 Din premisa minoră rezultă că există obiecte care aparţin unuia din
subsectoare, dar nu se ştie căruia. Diagrama nu validează concluzia SiP, pentru că
asteriscul fiind legat nu arată cu certitudine existenţa obiectelor într-un subsector.
Concluzia poate fi şi adevărat� dar poate fi �i falsă �i, atunci modul nu este valid.

5.8. INTERPRETĂRI MODERNE ALE SILOGISTICn

5.8.1. Interpretarea propoziţionaJă a silogisticii. Întrebarea care se

pune este unnătoarea: pot fi interpretate propoziţiile (A" E, 1, O) prin intermediul
operatorilor propoziţionali binari? Dacă răspunsul ar fi afrrmativ, atunci s-ar putea
propune o interpretare propoziţională a silogisticii, mai exact, am putea să
exprimăm modurile silogistice clasice cu ajutorul limbajului propoziţiona1.
Fie propoziţia A: Toţi sunt P . Cum S şi P se integrează unui univers de
discurs U care cuprinde, să admitem, n elemente, a afirma că "Toţi S sunt P" este
echivalent cu a spune că "Dacă un element x din universul de discurs U este S,
atunci el este în mod necesar P". În acest caz avem o exprimare cu ajutorul
operatorului binar implicaţie a propoziţiei A, adică a propoziţiei universal
afinnate. Pentru propoziţia A, exprimarea este următoarea:

SaP = S �P

F ie propoziţia E: Nici un S nu este P . Aceasta înseamnă următorul lucru:

"Dacă un element x din universul d discurs U este S (aparţine clasei S) atunci el nu
este P (nu aparţine clasei P)". Dacă nu aparţine clasei P, înseamnă că aparţine
clasei P . Prin unnare, exprimarea propoziţiei E este următoarea:

SeP = S ---+ P

Celelalte două propoziţii (O şi 1) sunt contradictoriilor propoziţiilor A şi E,

iar exprimarea lor în limbaj ul propoziţional este:
SoP = SaP = S � P
SiP = SeP = S -"' P

59
 Cwn, în general, în calculul propoziţional se urmăreşte eliminarea negaţiei
de pe operatori, urmând această exigenţă vom obţine alte două exprimări ale
propoziţiilor O şi 1 în limbajul propoziţional:

SoP = S & P
SiP = S & P

mult mai comode de utilizat în calculul logic. Evident că, datorită posibilităţii
exprimării reciproce a functorilor binari, există multiple alte posibilităţi de
exprimare a propoziţiilor, dar este o regulă nescrisă de a exprima universalele prin
implicaţii şi particularele prin conjuncţii.
Avem tot ce este necesar pentru a derula calculul silogistic cu ajutorul
limbajului propoziţional. Astfel, modurile silogistl ce ale .figurii. J vor avea
următoarea exprimare în interpretarea propoziţională:

[(M � P) & (S M)]

-+ � (S � P) (Barbara)
[(M � P ) & (S �M)] � (S -+ P) (Celarent)
[(M � P) & (S & M)] � (S& P) (Darii)
[(M � P ) & (S & M)] � (S & p ) (Ferio)

Ele pot fi verificate cu ajutorul metodelor de decizie specifice propoziţiilor.

Dacă avem modul Barbara, îl putem verifica prin metoda reducerii la absurd:

[(M � P) & (S � M)] � (S � P)

O O 1 1 1 O
1 1 0
1 � O
O

În cazul în care am presupune că nu este un mod valid ar trebui să admitem

că antecedentul este adevărat, iar consecventul fals. O asemenea ipoteză duce la ()
implicaţie în care M este şi adevărat şi fals, ceea ce este imposibil. Ipoteza fiind
falsă, rezultă că modul, astfel exprimat, este valid.

5.8.2. Interpretarea c1asiali a silogisticii.

Fiecare dintre termenii unui silogism poate fi interpretat în două moduri: fie
în intensiune (în termeni de proprietăţi), fie în extensiune (în termeni de clase),
fiindcă fiecare noţiune detennină a clasă. De această dată se pune problema
posibilităţii exprimării propoziţiilor care intră într-un silogism prin intermediul
relaţiilor clasiale (incluziune şi exc1uziune).
În termenii relaţiilor dintre clase, propoziţia "Toţi S sunt P" înseamnă că
clasa desemnată de S este inclusă în totalitate de clasa desemnată de P. Prin
urmare, interpretarea clasială a propoziţiei A este:

SaP == S c P
60
 Fie propoziţia silogistică E: Nici un S nu este P. În aceeaşi interpretare�
aceasta înseamnă că clasa desemnată de S este excl\l'2,� în totalitate dm clasa
desemnată de P. Rezultă că clasa desemnată de S este inclusă în totalitate în clasa
complementară a lui P ( p ). Interpretarea clasială a propoziţiei E este:

SeP = S e P

Celelalte două propoziţii silogistice (O şi 1) pot fi transcrise în limbajul

clasial ţinând cont că ele sunt contradictoriile lui A şi E·.

SoP = S e P
Sip = S e P

Având la dispoziţie expresiile celor patru propoziţii silogistice, putem să

transcriem modurile silogistice în interpretarea clasială avută în vedere. Iată
primele patru moduri ale figurii 1 :

[(M e P) & (S e M)] � (S e P)

[(M e P ) & (S e M)] � (S e P )
[(M eP) & S e M ] Se?
---+

[(M e P) & S eM] Se?

---+

Această interpretare clasială a silogisticii clasice se bazează pe relaţia de

incluziune dintre clasele determinate de termenii silogistici. Există însă şi o altă
posibilitate în interiorul interpretării clasiale, posibilitate care valorifică relaţia de
intersecţie dintre clasele determinate de termenii silogistici. Această interpretare
clasială este cunoscută sub numele de interpretarea booleană a silogisticii,
deoarece George Boole a propus pentru prima dată exprimarea propoziţiilor
categorice A.E.I.O., prin intennediul relaţiei de intersecţie dintre sferele (clasele)
detenninate de tennenii acestor propoziţii.
Fie propoziţia silogistică A: Toţi S sunt P. Aceasta mseamnă că întreaga
clasă S este inclusă în clasa P, de unde concluzia că intersecţia clasei S cu
complementul clasei P (clasa P ) dă clasa vidă vom avea următoarea interpretare a
propoziţiei universal-afmnative:

SaP = [S P = O]

Propoziţia silogistică E : Nici un S nu este P ne arată că intersecţia dintre

clasa S şi clasa P este o clasă vidă:

SeP = [SP = O]

Celelalte două propoziţii se exprimă simplu:

61
 SiP = [SP * O]
S oP = [ S p * 0]

5.8.3. Interpretarea predicţională a silogisticii.

Dacă accentul va cădea pe dimensiunea intensiuoii (pe proprietăţile)
tennenilor silogistici, atunci vom avea de-a face cu ° interpretare predicaţională
a silogisticii. În fond, dintr-un anwnit punct de vedere, propoziţiile categorice
exprimă atribuirea (sau neatribuirea) unei proprietăţi unui anumit subiect. Chiar
distincţia clasică între subiectul logic al propoziţiei elementare şi predicatul logic
pare a crea un ascendent pentru această nouă interpretare a silogisticii.
Gotlob Frege a înlocuit cei doi tetmeni anterior menţionaţi cu termenii de
argument şi funcţie, fiindcă predicatul este funcţie de subiect, acesta din urmă
fiind argument pentru predicatul dat. F onna propoziţională "F (xt exprimă o
propoziţie de forma "x este F ", care poate avea conţinuturi infonnaţionale diferite:
"
"Eminescu este automl Luceafărului , "Cloml este element chimic" etc.
În limbajul pe care îl utilizăm trebuie să exprimăm două lucruri: a) dacă
proprietatea exprimată de predicat se aplică tuturor elementelor din sfera noţiunii
subiect sau numai unei părţi a acestora� b) dacă sfera noţiunii subiect conţine sau
nu conţine elemente. Aceste două cerinţe pot fi satisfăcute prin exprimarea
cuantificatională a clasei subiectului unei propoziţii. Această interpretare
cunatificaţională se mai numeşte şi interpretarea Brentano.
Vom avea două tipuri de cuantificatori: a) cuantificatorul de universalitate
" "
(exprimat prin "oricare ar fi . . . , "pentru orice . . . ) şi simbolizat prin " v " � b)
"
cuantificatorul de existenţialitate (exprimat prin "există . . . , "există cel puţin un
"
.
. . şi simbolizat prin 3 . Dacă subiectul este luat universal, acest lucru se scrie
astfel:

V (x) F(x) (pentru orice x, x este F)

V (x) Fx
-
(pentru orice x, x este -F)

Dacă subiectul este luat doar într-o parte a sferei sale, atunci exprimarea este
următoarea:

3 (x) F(x) (există cel puţin un � astfel Încât x este F)

3 (x) - F(x) (există cel puţin un x, astfel încât x este -F)

Între cele două tipuri de cuantificatori se pot stabili anumite echivalente:

V (x) Fex) = - 3 (x) F(x) -

3 (x) F(x) == V (x) F(x)

- -

-V (x) F (x) == 3 (x) - F(x)

- 3 (x) F (x) == V (x) F (x)
-

Negaţia a fost-plasată în faţa formulei pe care o afectează, pentru a fi cât mai

clar că aceste formule, numite echivalenţele cuantorilor, conţin şi o regulă a
62
semnelor. Pentru a transforma unul din cuantori în celălalt, se schimbă semnul
cuantorului şi semnul fonnulei de după cuantor, negaţia în faţa cuantorului
contează ca negaţie a întregii formule.
Interpretarea cuantificaţională a propoziţiilor silogistice apelează şi la
instrumentele logicii propoziţionale, mai exact la exprimarea relaţiilor dintre
funcţie şi argument prin intennediul unor operatori binari. F ie propoziţia silogistică
A : Toti S sunt P. Cum predicatul se aplică tuturor obiectelor din sfera subiectului,
trebui� · să intervină cuantorul de universalitate. În limbaj cuantificaţional,
propoziţia A ne spune că oricare ar fi "x", element de discurs "U" în care se
integrează cele două noţiuni avute în vedere (S şi P), dacă "x" este S , atunci el este
în mod necesar P. Prin unnare exprimarea cuantificaţională a lui A este una
implicativă.

după cum tot implicativă este şi exprimarea lui E:

SeP == v (x) (Sx ---+ p x)

Celelalte două propoziţii silogistice se exprimă prin negaţie:

S iP = - V (x) (S x ---+ p x) == 3 (x) - (Sx ---+ p x) == :3 (x) ( S x & p )

x

S oP == - V (x) (S x ---+ Px) = 3 (x) - (S x � P x) = 3 (x) ( S x & P x)

Constatăm că propoziţiile silogistice A şi E se exprimă prin implicaţii, în

timp ce propoziţiile silogistice 1 şi O se exprimă prin conjuncţii. S e mai poate
constata că propoziţiile universale nu implică existenţa, în timp ce particularele
implică existenţa.
Putem exprima intreaga silogistică într-un asemenea limbaj . Iată doar
modurile Barbara, Celarent, Darii şi Ferio:

[ V (x) (Mx ---+ Px) & V (x) (S x ---+ Mx)] ---+ V (x) (Sx ---+ px)
[ v (x) (Mx ---+ p x) & V (x) ( Sx -+ Mx)] ---+ V (x) ( Sx -+ P J
[ v (x) (Mx ---+ Px) & :3 (x) (Sx ---+ Mx)] ---+ 3 (x) (Sx ---+ px)
[ V (x) (Mx � p ) & 3 (x) ( Sx � Mx)] � :3 (x) (Sx ---+ p x)
x

F. INFERENTELE
. INDUCTIVE

1 Natura inferentelor inductive

Analiza inferenţelor deductive a arătat că specificul lor ţine de modalitatea
trecerii de la premise la concluzie. În cazul lor această trecere este necesară. Prin
comparaţie se poate spune că, în cazul inferenţelor inductive această trecere este
probabilă o întemeiere completă pentru concluziile pe care le susţinem, mai exact a

63
găsi o întemeiere care să asigure necesitatea trecerii de la ceea c e este dat la ceea
ce rezultă din ceea ce este dat.
ClUloscută încă din antichitate, metoda inducţiei este cucerirea cu care
epoca modernă a venit în dezvoltarea metodologiei ştiinţelor experimentale şi a
demersului logic în general. Ceea ce ne interesează este aceea dacă sublinierea
caracterului probabilist al trecerii de la ceea ce este dat la ceea ce trebuie susţinut
este dat constituie temeiul suficient al individualizării metodei
cu ajutorul a ceea ce
în ansamblul instrumentelor care ajută cunoaşterea. Se poate afmna că nu toate
trecerile probabile de la ceea ce este dat la rezultat intri sub incidenta
inferenţelor inductive. Putem lua, pentru exemplificare, propoziţia compusă
"Dacă este democraţie, atunci domneşte legea" cu ajutorul căreia putem construi
inferenţe multiple. Două sunt inferenţe în care concluzia urmează cu necesitate din
premise:

Dacă este democraţie, atunci domneşte legea

Este democraţie
Deci, domneşte legea

Dacă este democraţie, atunci domneşte legea

Nu domneşte legea
Deci, nu este democraţie

Există alte două inferenţe în care concluzia nu mai rezultă cu necesitate:

Dacă este democraţie, domneşte legea

Nu este democraţie
Deci, (probabil) nu domneşte legea

Dacă este democraţie, domneşte legea

Domneşte legea
Deci, (probabil) este democraţie

Pentru că ultimele două inferenţe au concluzia probabilă ar trebui ca ele să

facă parte din categoria inferenţeLor inductive (deoarece am precizat că specificul
lor constă în probabilitatea concluziei). În realitate, ultimele două inferenţe nu sunt
nici pe departe inferenţe de tip inductiv, ci inferenţe deductive, ca şi primele două,
doar că spre deosebire de acestea din unnă sunt nevalide.
Prin unnare, sublinierea caracterului probabil al concluziei nu este suficientă
pentru a determina natura şi specificitatea inferenţelor inductive, fiind necesar şi
altceva. Acest altceva estefundamentul Întemeierii. În inferenţa deductivă de tip
silogistic fqndamentul întemeierii este propoziţia universală, iar cazul capătă (sau
nu capătă) proprietatea clasei (universalului) tocmai prin raportare (incluziune s au
excluzilUle) la clasă (la general, universal). Mersul gândirii este de la universal la
particular. În inferenţa inductivă:

64
 al este conştiincios
a2 este conştiincios

an este conştiincios

@l . . au) sunt o parte din studenţii Universităţii X

.

Toţi studenţii Universităţii X sunt conştiincioşi

fundamentul întemeierii este analiza cazurilor individuale, direcţia de mişcare a

gândirii fiind de la particular la universal. Vom defmi inferenţele inductive ca fiind
acele tipuri de inferenţe În care trecerea de la premise la concluzie se
Întemeiază pe analiza particularului şi are un caracter de probabilitate.

2. Formele inferenţelor inductive

2.1. Inducţia completă:
Este o fonnă de inducţie care se distinge tocmai prin fajYilll că nu respectă
una dintre exigenţe (probabilitatea concluziei). În cazul inducţiei complete
concluzia este certă, adică rezultă cu necesitate din premisele date. Schema de
inferenţă a ei este�

al are proprietatea P
a2 are proprietatea P

anare proprietatea P
@l . . au) sunt toate obiectele clasei S
.

Toţi S soot P

Pentru a avea o inferenţă inductivă completă trebuie îndeplinite două

condiţii:
a) clasa (S) să conţină un număr fmit de obiecte;
b) toate obiectele clasei (S) să fi fost cercetate în legătură cu proprietatea (P)
pe care o avem în vedere, constatându-se prezenţa proprietăţii (P).

2.2. Inducţia incompletă

Spre deosebire de inducţia completă, unde sunt cercetate toate cazurile, în
cazul inducţiei incomplete sunt cercetate doar o parte din obiectele care alcătuiesc
clasa (S), iar rezultatele se extrapolează la toate obiectele clasei. De aici caracterul
probabil al concluziei. Schema de inferenţă a acestei inducţii este:

65
 al are proprietatea P
a2 are proprietatea P

an are proprietatea P

illl� sunt o parte din clasa S

Toţi S sunt P

Există două fonne ale inducţiei incomplete: inducţia prin simplă enumerare
şi inducţia ştiinţifică.

2.3. Inducţia p rin analogie.

Este un tip de inducţie în care
mersul gândirii este de la particular la
particular. Este vorba de aşa-numitul raţionament prin analogie la care recurge
atât de des cercetarea ştiinţifică şi nu numai. Relaţia care mij loceşte trecerea de la
premise la concluzie este relaţia de asemănare. Această relaţie nu este însă o
relaţie de identitate care să asigure caracterul necesar al trecerii de la afinnarea
unei proprietăţi a unui obiect la afmnarea proprietăţii pentru obiectul cu care se
aseamănă. De aici caracterul probabil al extrapolării proprietăţii şi, evident, al
concluziei. Schema inferenţei prin analogie este următoarea:

a posedă p
b seamănă cu a
b posedă p

De exemplu:
Adunarea numerelor este comutativă
Înmulţirea numerelor seamănă cu adunarea
Înmulţirea nwnerelor este comutativă

Există grade diferite de probabilitate a concluziei. Dacă relaţia de asemănare

între obiecte vizează aspecte esenţiale pentru fiinţarea lor, atunci gradul de
probabilitate creşte în mod considerabil (ca în exemplul de mai sus). Dacă relaţia
de asemănare vizează aspecte neesenţiale, atunci gradul de probabilitate al
concluziei scade până la punctul la care este falsă:

Numărul 96 este divizibil cu 3

Numărul 9356 se aseamănă cu 96 (ambele încep cu 9 şi se tennină cu 6)
Nwnărul 9356 este divizibil cu 3

În cercetarea ştiinţifică inferenţele inductive bazate pe analogie se fundează

pe relaţia dintre faptul de cunoscut şi modelul teoretic construit. Se cercetează
modelul (fIindcă, de multe ori faptul este inaccesibil cercetării directe), se
66
descoperă anumite proprietăţi ale sale şi se transferă aceste proprietăţi la nivelul
faptului de explicat. Cum modelul nu este niciodată identic cu faptul, transferul va
avea întotdeauna un anumit grad de probabilitate.

3. Metode de cercetare inductivă

Pentru ştiinţele experimentale, analiza relaţiilor de cauzalitate dintre
fenomene are o importanţă covârşitoare, deoarece a cunoaşte cauza unui fenomen
înseamnă a avea la îndemână ins trumentul pentru a-l produce (dacă aceasta este
necesar) sau pentru a preîntâmpina producerea lui (dacă prezenţa lui este
indezirabiIă). De aceea, epoca modernă a fost interesată de detenninarea relaţiilor
cauzale dintre fenomene. Pentru aceasta s-au încercat metodele cele mai eficiente.
Metodele de cercetare a relaţiilor cauzale sunt inferenţe inductive, lanţuri de
inferenţe inductive sau combinaţii între inferenţele inductive şi cele deductive.
Numai în virtutea acestor inferenţe şi a raporturilor dintre ele putem să ajungem în
"
fmalul aplicării unei metode, la concluzia că un anumit fenomen "a este cauza
unui anumit fenomen "m".

3.1. Metoda concordanţei

Dacă în mai multe serii cauzale efectul produs este acelaşi "m", iar fiecare
dintre serii are un singur element constant a" în timp ce celelalte elemente
"
variază, atunci înseamnă că elementul constant "a" este cauza efectului "m".
Schema metodei este următoarea:

b , c , a - -- -
- - - m

b a d-- -
, , - -- - m

a, d, e - ------ m

f, a, d ------- - m
b, a, e --
- - --- m

(probabil) a este cauza lui m

Concluzia este probabilă deoarece este posibil ca, într-adevăr "a" să fie
cauza lui m", dar este posibil ca m" să fie produsul altei (altor) cauze pe care nu le­
am avut în vedere şi nu le-am cercetat.

3.2. Metoda diferenţei

Dacă avem două serii cauzale din care una produce un efect m iar cealaltă
"

nu produce efectul m", iar singura diferenţă dintre ele se concretizează numai în
absenţa unui singur element în seria cauzală care nu produce efectul ro", atunci
elementul care lipseşte este cauza producerii efectului "m" . Schema metodei este
unnătoarea:

a, b , c , d ------ - ro
b, C, d ------- -
(probabil) a produce fi

67
 Probabilitatea concluziei rezultă aici din faptul că metoda impune o condiţie,
aproape imposibil de îndeplinit în practica cercetării ştiinţifice: identificarea tuturor
factorilor cauzali cu excepţia unui singur factor.

3.3. Metoda variaţiilor concomitente.

Dacă în mai multe serii cauzale care produc un efect ,,m" orice modificare în
intensitatea unuia dintre factorii seriei cauzale atrage modificări în intensitatea
efectului, atunci acest factor este cauza efectului "m". Schema metodei este:

al , b , c, d ------- mI
a2 , b , c, d ------ - m2
a3, b, c, d ------- m3
(Probabil) a este cauza lui ro

Cu argumente asemănătoare celor invocate la metodele anterioare se poate

susţine că nici metoda variaţiilor concomitente nu poate transfonna concluzia
inducţiei incomplete într-o propoziţie certă. În plus, nu este exclus ca "a" să fie şi
de această dată doar o conditie care influenţează intensitatea acţiunii cauzale
(cazul catalizatorilor în reacţiile chimice).

3.4. Metoda reziduurilor (rămăşiţelor).

Dacă o serie cauzală produce o serie de efecte şi cunoaştem (din observaţii
anterioare) că o serie de efecte au drept cauze elemente ale seriei cauzale, atunci
elementul care a rămas este cauza fenomenului studiat.

b ' c" a, d e ------- m" n o" p r

b ------- n
c ------- o
d ----- -- p

e ----- -- r
(Probabil) a produce m

3.5. Caracteristicile metodelor inductive

Metodele de cercetare inductivă au anwrute caracteristici comune :
a) orice metodă are fonna unei inducţii prin eliminare: în cazul metodei
concordanţej sunt e]llninaţi factorii care nu apar de fiecare dată când
apare efectul studiat; în cazul metodei diferenţei sunt eliminaţi factorii
care apar în ambele situaţii; în cazul metodei variaţiilor concomitente
sunt eliminaţi factorii care rămân constanţi (sau cei a căror variaţie de
intensitate nu este semnificativă în raport cu variaţia de intensitate a
efectului care ne interesează);
b) fiecare metodă are o importanţă specifică în sporirea gradului de
probabilitate a conc1uziei, dar n.u poate asigura certitudinea deplină a
conc1uziei;

68
c) toate metodele au ca bază observaţia şi experimentul; metoda
concordanţei întemeindu-se, mai ales, pe observaţie iar celelalte, mai
ales, pe experiment.

69
 EXERC I Ţ I I

1 . Explicaţi deosebirea dintre perspectiva logicii şi perspectiva psihologiei asupra gândirii

analizând următoarele propoziţii:
a. toate şopârlele sunt periculoase;
b. savanţii sunt visători ; #

c. nordicii sunt oameni reci.

2. Explicaţi deosebirea dintre perspectiva logicii şi perspectiva gnoseologiei

asupra gândirii analizând propoziţiile:
a. suprafaţa un\\l pă«at �ste ega\� �u pătr'lR111 1Otturii',
b . planeta Saturn aparţine sistemului nostru solar;
c. 20 x 3 = 60;
d. apa se solidifică la o temperatură de sub zero grade.

3 . Enunţurile care unnează pot fi. amb el e adevărate . tu. ce condit;ii?

încăperea aceea este aerisit&';
încăperea aceea nu este aerisită.

4. Ce principii logice ne permit să admitem ca adevărate sau să respingem ca

false enunturile
,
'.

a. iama nu este \:.â vma;

b. mincinosul este mincinos;
c. metodele sunt, în mod obişnuit, şi solide şi lichide ;
d. el este orb / dar / clarvăzător.

5 . Fie următoarea inferenţă: "Hoţul a ieşit pe uşă sau pe fereastră. Uşa era
încuiată. Deci, hoţul a ieşit pe fereastră" . Să se determine:
a. farma logică a inferenţei date (schemo de inferd'1ţă)�
b . propoziţiile premise şi propoziţia concluzie;
c. care este temeiul inferenţei date.

6. Fie următoarele propoziţii simple: a. astăzi voi merge la teatru; b. astăzi

voi merge în oraş.
a. să se: c\117strulasc8 }Ji'opoEiţia 'l.:\)11ipUS2t gel1'CY'at1.t de 8C�te: u\mă
propoziţii simple;
b. să se exprime propoziţia compusă obţinută prin intermediul a celor
puţin alte trei propoziţii compuse;
c. să se construiască sistemul hexadi c al propoziţiilor compuse care
pot fi alcătuite cu propoziţiile simple componente.

7. Să se detennine propoziţiile compuse (operatorii binari) generate de

următoarele cupluri de propoziţii simple :

70
 a. apa îngheaţă; temperatura este sub zero grade;
b. X este un număr par; X este divizibil cu 2 ;
c . figurile geometrice sunt plane ; figurile geometrice sunt în spaţiu;
d. X este poet şi X este scriitor ;
e. triunghiul este o figură geometrică cu trei unghiuri; figurile
geometrice au trei unghiuri.

8. Fie următoarele propoziţii :

a. poetul este un individ meditativ;
b. există un individ care a lacut rău altuia ;
c . numai cine nu munceşte n u greşeşte;
d. punctul A se află la dreapta punctului B dar la stânga punctului C.
S ă se determine:
a. argumentele �i funcţiile acestor propoziţii;
b. subiectele logice şi predicat e l e logice ale propoziţiilor date ;
c. să se arate dacă structura logică a propoziţiilor coincide cu structura
gramaticală;
d. să se stabilească relaţiile logice dintre noţiunile cuprinse în
propoziţiile date.

9. Fie următoarele pereche de noţiuni: a. scriitor-romancier; b. biciclist

teleghidat-biciclist participant la raliuri ; c . politician-individ cultivat; d. luceal
arul
de seară-luceafarul de dimineaţă; e. senzaţie tactilă-proces psihic selenar.
Se cere:
a. să se detennine relaţiile logice dintre aceste no�uni ;
b . să s e construiască propoziţiile p ennise de aceste relaţii logice;
c. să se determine extensiunea şi intensiunea acestor no�uni;
d. să se arate genuril e şi speciile pentru fiecare din noţiunile date.

1 0. S ă se determine distribuţia termenilor în următoarele propoziţii:

a. unii africani au aj un s sclavi p e continentuJ amer ic an;
b. nimic din ceea ce e omenesc nu-mi e s te străin ;
c . întotdeauna oamenii de geniu au fost oameni dificili.

I l . Fie următoarea propoziţie: "Unii intelectuali au intrat în politică" . Să se

determine valoarea de adevăr ţlentru celela1te tiţlUfi de 1}ropozjţii categorice
formate din aceleaşi elemente structurale, când:
a. propoziţia dată este adevărată;
b . propoziţia dată este falsă.

1 2. Fie următoarele noţiuni : "psiholog", "ştiinţa sufletului", "cercetător". Se

cere :

noţiuni;

71
 b. să se determine validitatea s ilogismelor construite prin metoda
diagramelor Venn.
13. Fie următoarea argumentare : "Cuget, deci existi" .
a. să s e determine forma argumentării;
b. s ă s e refacă argumentare a completă;
c. s ă se determine modul silogistic căruia îi aparţine argumentarea;
d. să se determine dacă argumentarea se fundează pe un raţionament
valid prin metoda antilogismului.

14.Fie următoarea argumentare : " Orice om generos este stimat de toţi cei
care îl cunosc . Dacă nici o persoană care este stimată de toţi cei care o cunos c nu a
crezut vreodată că va cădea în nevoi, atunci omul generos nu a crezut că va cădea
în nevoie".
a. exprimaţi această argumentare în l imbajul predicaţional;
b . stabiliţi printr-o metodă cunoscută dacă arlbumentarea este validă.

15. Trageţi concluziile fireşti din următoarele premise :

a. nici un peşte nu respiră prin plămâni; balenele respiră prin p lămâni;
b. orice virtute este compatibilă cu dragostea de adevăr; unele forme
de patriotism sunt incompatibile cu dragostea de adevăr;
c. ceea ce nu este compus nu este divizibil ; sufletul nu este compus .

1 6. Fie următorul s ilogism:

numărul 1 4 nu e prim dar e divizibi1 cu un ah număr;
nici un număr natural nu e şi prim şi divizibil cu alt număr;
deci, numărul 1 4 este un număr natural.
Să se detennine:
a. premisa majoră şi premisa minoră a silogismelor;
b. dacă silogismul este valid prin metoda diagramelor Carro ll .

1 7. Fie noţiunile "european din emisfera nordică", "cetăţean al lumii " . Se

cere:
a. construiţi toate propoziţiile categorice posib ile cu aceste noţiuni;
b. determinaţi care sunt implicaţii, echivalenţe;
c. aplicaţi operaţiile conversiunii şi obversiunii propoziţiilor
construite_

', (. <-�:' .�
.

. /

72
 BIBLIO GRA FIE

1 . Gheorghe Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1 980;
2 . Petre Botezatu, Constituirea logicităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1 983 ;
3 . Drăgan Stoianovici, Teodor Dima, Andrei Marga, Logică generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1 99 1 ;
4 . Constantin SăIăvestru, Modele argumentative În discursul educaţional,
Editura Academiei, Bucureşti, 1 992;
5. Cornel Popa, Logica predicatelor, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1 992;

6. Petre Botezatu, Introducere În logică, Editura Grafix, Iaşi, 1 994;

7. Anton Dumitriu, Istoria logicii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1 993- 1 998.

73
 CU PRINS
pag.
A. SPECIFICUL ŞI PROBLEMATICA LOGICII 1
1 . Obiectul logicii 1
'")
2. Logica şi psihologia ....

3 . Logica şi gnoseologia 3
B. LOGICA PRINCIPIILOR 4
1 . Esenţa şi caracteristicile principiilor logice 4
2. Principiul identităţii 5
3 . Principiul noncontradicţiei 7
4. Principiul terţului exclus 7
5 . Principiul raţiunii suficiente 8
C. LOGICA PROPOZl11ILOR NEANALlZATE 9
1 . Propoziţia compusă şi propoziţia simplă 9
2. Propoziţia compusă ca funcţie de adevăr 10
3 . Sistemul propoziţiilor compuse 11
4. lnferenţe deductive în logica propoziţiilor neanalizate 19
4. 1 . Inferenţe ipotetice pure 19
4. 2. Inferenţe ipotetice mixte 19
4 . 3 . Inferenţe disjunctive mixte 21
4.4. Metode de testare a validităţii inferenţelor 23
D. LOGICA PROPOZITIILOR , ANALIZA TE 25
1 . Structura propoziţiei 26
2. Propoziţia logică şi propoziţia verbală 26
3 . Analiza structurală a noţiunii 27
4. Relaţiile dintre noţiuni 28
5 . Clasificarea notiuni, lor 29
6. Operaţii constructive cu noţiuni 32
7. Tipologia propoziţiilor categorjce 37
E. INFERENŢE DEDUCTIVE ÎN LOGICA PROPOZ1ŢHLOR
ANALIZATE 42
1 . Conversiunea 42
2 . Obversiunea 43
3 . Contrapoziţia 43
4. lnversiunea 44
5. Silogismul 44
F. INFERENŢELE INDUCTIVE 63
1 . Natura inferenţelor inductive 63
2. Formele inferenţelor inductive 65
3 . Metoda de cercetare inductivă 67
G. EXERCITII , 70
H. BIBLIOGRAFIE 73