Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O noapte furtunoasă
Conversie: Română
O noapte furtunoasă
I.L. Caragiale
Născut la 1 februarie 1852 în satul Haimanale de lângă Ploiești, Caragiale era fiul unui
avocat fără studii și nepotul actorilor Costache și Iorgu Caragiale. Absovind gimanziul din
Ploiești, face doi ani la Conservatorul din București pentru a deveni ca și Eminescu, copist de
tribunal, mai târziu sufleor la Teatru Național. Despre sine, Cragiale spunea cu malițiozitate
saun nu, în schița numită O răutate și publicată în Moftul român în 1883 : ,, Fost sufleor, fost
autor și directo de teatru, a contractat din copilărie multe din apucăturile actorilor: e timpul
cabotinului literar. ”
Începuturile scrisului său stau sub semnul colaborării la presa vremii. În februarie
1878 vine în redacția ”Timpului”, unde îi are colegi pe Eminescu și Slavici. În Neamț și
Suceava ocupă funcția de revizor școlar până în 1882. Numit director al Teatrului Național
din București, este la scurt timp destituit. Publicarea dramei Năpasta și acuzațiile de plagiat a
provocat un imens scandal de presă astfel că primind o moștenire, pleacă din țară și refuză în
1912 să fie sărbătorit la împlinirea a 60 de ani, an în care Caragiale moare departe de țară.
Caragiale cu greu și-a făcut loc în lumea literară, dar situația sa nu este unică.
Recunoașterea valorii s-a lăsat așteptată, Caragiale fiind mereu atacat, respin chiar și de la
Premiul Academiei.
1
I.L.Caragiale, Opere, vol. IV, ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, cu o introducere de
Silvian Iosifescu, București, E. S. L. A., 1965, p.315.
2
impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra
moravurile societatii romanesti si a contura personaje dominate de o tara (defect - n.n.) morala
reprezentativa pentru tipul si caracterul uman. Întrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane
memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, Garabet Ibraileanu afirma ca
dramaturgul face "concurenta starii civile", iar Tudor Vianu considera că formula artistica a
lui Caragiale este "realismul tipic". Caragiale a avut intentia de a contribui la indreptarea
moravurilor sociale, fiind adeptul cugetarii clasice, "ridendo castigat mores" ("rasul indreapta
moravurile" - n.n.), idee pe care o afirma el insusi, convins fiind ca "nimic nu arde mai rau pe
ticalosi decat rasul".
Comedia "O noapte furtunoasa" de Ion Luca Caragiale a fost citită la Iasi, în cadrul
cenaclului "Junimea" in ziua de 12 noiembrie 1878 si a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe
scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa a fost publicata in revista "Convorbiri literare"
in 1879 si inclusa in volumul de "Teatru" din 1889.
2
G. Călinescu, Istoria Literaturii Române. De la origini până în prezent, Editura SemnE, București, 2003, p. 433.
3
Comedia ”O noapte furtunoasă”, care pornește așa cum am amintit de la pretextul unei
farse de mahala, indică cele trei mari direcții de dezvoltare ale teatrului lui Caragiale: nivelul
social, nivelul sufletesc-psihologic și nivelul verbal. Lucrând cu tipuri și situații specific
locale, comedia aceasta inaugureaza în teatrul romanesc o eră nouă a originalității și a valorii
perene, rezolvând pentru prima dată, în chip stralucit, problema relatiei între amănuntul
realist, particular si individual, pe de o parte, și semnificația tipică, generală și clasicistă, pe de
alta.
Structurata în doua acte, piesa "O noapte furtunoasă" , fluierată la premieră, este o
comedie a moravurilor de mahala, ilustrand aspecte sociale și psihologice specifice
locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri și "ambituri" de familisti, cu nelipsitul
triunghi conjugal, o lume pe care Caragiale a iubit-o cu patimă: "Mă înnebunesc dupa
evenimentele de senzație, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri
[..] îmi trebuiesc dimineața cum deschid ochii știri palpitante, daca nu adevarate, macar altfel.
Dezmintirea lor seara mă mâhneste peste mâsura și nu ma pot mangaia decât a doua zi cu o
născocire și mai și". Principalul mijloc artistic de realizare a acestei comedii este comicul de
situatie, alaturi de care se manifesta si comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de
caracter.
Semnificația titlului. Comedia lui Caragiale "O noapte furtunoasa sau Numarul 9"
sintetizează evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute într-o singură noapte în casa lui
Jupan Dumitrache de la periferia Bucureștiului. S-au tras focuri de armă, au fost urmăriri,
spaime, agitatie peste masura pentru ca nu cumva să se atenteze la "onoarea de familist" a
stapânului casei, care avea "ambitul" de a nu fi înselat de nevastă. De altfel, Rica Venturiano,
cel care provoacă toata încurcătura, dupa ce reușeste cu chiu cu vai să scape de urmaritorii
dezlantuiți, exclamă surescitat: "O, ce noapte furtunoasa!". Subtitlul, "Numarul 9 ilustrează un
comic de situație reieșit din confuziile provocate de numarul 6 la care se afla casa lui
Dumitrache si pe care mesterul care a tencuit zidul de la poarta 1-a batut invers, devenind
numarul 9.
Piesa este alcătuită din două acte, fiecare dintre ele având câte nouă scene. Personajele
piesei, numite de către autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care
îl are fiecare. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, „în
Bucureşti, la Dumitrache”. Subiectul piesei reflectă, aşadar, viaţa mahalalelor din capitală,
reprezentată de familia lui Jupân Dumitrache Titircă, poreclit „Titircă Inimă-Rea”, care este
4
„cherestegiu şi căpitan în garda civică”. Relaţiile temporale sunt complexe, manifestându-se
în această comedie atât perspectiva cronologică, adică în ordinea derulării evenimentelor, cât
şi perspectiva discontinuă, în care se remarcă alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flash-
back.
Construcţia subiectului
Dumitrache îi povesteşte lui Nae cum, atunci când mersese împreună cu nevasta lui,
Veta, şi cu sora acesteia, Ziţa, la grădină la „Iunion” ca să se distreze la „comediile alea de le
joacă Ionescu”, un „bagabont de amploiat” (funcţionar) se aşezase la o masă de alături, cu
spatele spre „comedii” şi se uita „lung şi galiş la cucoane”. Enervat peste măsură, Dumitrache
ar fi vrut să-i dea câteva palme, dar fiind un negustor onorabil nu se putea face de râs în
public, punându-şi mintea cu un „coate-goale” care mai avea şi ochelarii pe nas. Individul îi
urmărise apoi pe drumul spre casă, ceea ce-l face pe Dumitrache să fiarbă şi acum de mânie:
„papugiul [...] după noi, [...] moftangiul după noi; [...] maţe-fripte după noi”.
”Damelor” nu spusese nimic, pentru ca să nu se simtă jignite sau speriate, mai ales că
Veta era atât de ruşinoasă. Peste o săptămână, la insistenţele Ziţei, s-au dus din nou la
„Iunion” şi Dumitrache îl vede din nou, la masa de alături, pe „bagabontul, nene, cu stielele-n
ochi, cu giubenul (joben - pălărie înaltă şi tare) în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă”, care se
ia după ei până acasă. Chiriac este trimis după „bagabont”, de către Dumitrache, dar acesta
dispăruse fără urmă. Ceea ce îl împiedicase să reacționeze în public a fost „Ambiţul” social al
lui Dumitrache. Ar fi vrut să-l „umfle” de să-i sară „ochilarii din ochi şi giubenul din cap” dar
nu asta nu ar fi putut , pentru că era un negustor onorabil, comersant respectat şi „mi-era
ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine...”.
5
Chiriac, angajat cu simbrie la Jupân Dumitrache, în postul de tejghetar (persoană care
stă la tejghea ca vânzător sau casier) şi, totodată, sergent în garda civică, era omul de
încredere şi ţinea la fel de mult ca şi jupânul la onoarea de familist a acestuia, de aceea Veta
rămânea în grija lui atunci când stăpânul trebuia să plece cu treburi negustoreşti, „ca omul cu
daraveri”. De altfel, groaza de a nu fi înşelat de nevastă este o idee fixă, pe care Dumitrache o
repetă tot timpul, obsesiv: „am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist”.
Pe tot parcursul relatării lui Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu îl aprobă cu interes, îi dă
dreptate şi este de acord cu toate afirmaţiile, atitudine exprimată printr-un tic verbal:
„Rezon!”.
Este evocată (Dumitrache) o altă scenă petrecută în trecut, de data aceasta fiind vorba
despre căsătoria eşuată a Ziţei. Ţircădău, fostul soţ al Ziţei, era un beţiv notoriu şi femeia
„dezvorţase” de el pentru că „nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule...”. Ziţa, soră cu Veta,
era o tânără frumoasă şi învăţase „trei ani la pasion”, aşa că era păcat „să-şi mănânce
tinereţele cu un ăla...”, care, pe deasupra, „a tratat-o cu insulte şi cu bătaie”. Timpul de
desfăşurare a evenimentelor devine cronologic, acţiunea urmând ordinea derulării acestora.
Chiriac se asigură că jupânul, care era de rond în noaptea aceea, va controla toate
posturile şi nu se va întoarce acasă mai devreme de ora „două după douăşpce”, ca de obicei.
La rugămintea stăpânului, Chiriac promite să vegheze ca nimeni să nu atenteze la pudoarea
nevestei lui: „Lasă, jupâne, mă ştii că consimt la onoarea dumitale de familist”.
6
nu se culcase încă, iar în seara trecută când îl găsise dormind, îl trăsese de păr şi-l acuzase că
îl „trage traiul ăl bun la somn!”.
Ziţa, foarte agitată, se repede asupra lui Spiridon cu o cascadă de întrebări: „Ei! l-ai
găsit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai spus?”, iar acesta îi dă un bilet din partea „persoanei”, pe care
ea îl citeşte eu glas tare. Comicul de limbaj şi ridicolul autorului biletului au făcut celebră
această declaraţie de dragoste: „Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima
oară, mi-am pierdut uzul raţiunii...[...] Te iubesc la nemurire. Je vous aime et vous adore: que
pretendez-vous encore? (Te iubesc şi te ador: ce altceva mai pretinzi?). Inima-mi palpită de
amoare. [...]”, Ziţa insistă ca Spiridon să se ducă imediat pe maidan, fiind sigură că
„persoana” aşteaptă încă acolo, dar băiatul pretinde să fie trimis de unul dintre stăpâni.
Veta, care coase galoanele la mondirul de sergent în garda civică al lui Chiriac, este
tristă şi nu este atentă la ceea ce povestea Ziţa despre incidentul pe care-l avusese în stradă
„cu mitocanul, cu pricopsitul de Ţircădău”. Cu ochii în lacrimi, Veta devine patetică - „Mai
bine ar fi să mor”-, şi refuză cu tărie să mai meargă vreodată la „Iunion”, deşi Ziţa insistă cu
patos, se lamentează deplângându-şi soarta: „Fir-ar a dracului de viaţă şi-afurisită! că m-a
făcut mama fără noroc”.
Dialogul dintre Veta şi Spiridon relevă faptul că băiatul era la curent cu legătura
amoroasă a femeii cu Chiriac şi ştia că se certaseră din cauză el era gelos şi furios pe ea că se
dusese la „Iunion” cu bărbatu-său. Veta susţine un monolog prin care se autocompătimeşte,
plângându-şi nefericirea: „A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!?
De ce nu moare omul când e fericit!?”.
7
Impresionată, Veta se jură încă o dată, „să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de
viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine”, recunoscând că se dusese la „Iunion”
numai „de gura sorii-mi Ziţii”, dar toată seara se gândise numai la el, nu auzise, nu văzuse şi
nu înţelesese nimic din respectivele comedii, întreaga relatare a femeii privind sentimentele şi
zbuciumul interior pe care le simţise în serile petrecute la „Iunion” se realizează prin
procedeul intruziunii narative, adică se inserează în derularea evenimentelor nararea altor
întâmplări. Scena şi actul se termină cu o îmbrăţişare patetică şi cu jurăminte reciproce de
credinţă, de sinceritate şi de amor, timp în care se aude glasul lui Jupân Dumitrache, care este
foarte încântat că omul său de încredere nu se culcase încă, semn că era „cu ochii-n patru” şi
că veghea la onoarea lui de familist.
În actul al II-lea, decorul este acelaşi ca în primul act, este noapte şi pe masă arde o
lampă cu gaz care luminează slab odaia. Veta, iubitoare şi grijulie, încearcă să-l convingă pe
Chiriac să meargă la culcare, mai ales că nici unul dintre ei nu închisese ochii noaptea
precedentă. Cei doi se îmbrăţişează şi se sărută cu foc, promiţându-şi reciproc să nu se mai
supere unul pe altul.
8
Glasul lui Jupân Dumitrache din curte îi îngrozeşte pe amândoi, Rică se milogeşte
disperat şi ridicol să-l scape, după care se repede spre fereastră, se izbeşte cu capul de zid şi
spune penibil: „Pardon!... scuzaţi!... bonsoar!”. Veta se amuză înţelegând, în sfârşit, de ce
dorea atât de mult Ziţa să meargă la „Iunion”, când dă năvală „fierbând” Jupân Dumitrache
însoţit de Ipingescu şi căutând în toate părţile, „pe sub pat, pe sub masă, peste tot”.
Rică Venturiano se întoarce în cameră pe aceeaşi fereastră pe care fugise, este plin de
var, de ciment şi de cărămidă, părul este înfoiat, pălăria ruptă. Îngrozit peste măsură, tresare
din când în când de spaimă şi tremură din toate încheieturile. Rugându-se fierbinte la Sfântul
Andrei să-l scape, deoarece este încă „june”, Venturiano exclamă surescitat: „O, ce noapte
furtunoasă!”. El susţine un monolog plin de emoţie şi agitaţie interioară, considerând că este
persecutat de destin, deoarece schelele se-nfundau, nu era nici o scară. Disperat, se repede la
uşa din dreapta, dar îi iese în faţă Jupân Dumitrache cu sabia scoasă, răcnind: „Stăi!”. Vrând
să fugă pe fereastră, îl întâmpină Chiriac, „cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt”,
somându-l: „Stăi!”.
Jupân Dumitrache răsuflă uşurat, o mustră ca un părinte pe Ziţa, „ale tinereţii valuri”,
apoi se miră când află că tânărul este „ăl care scrie la «Vocea Patriotului Naţionale»”, după
cum îi dezvăluie Ipingescu. Dumitrache e încântat şi, după ce se fac prezentările, îl tratează cu
9
stimă pe tânărul care scrie „despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran”.
Revenindu-şi din sperietură, Rică declamă cu emfază: „box populi, box dei”, formă stâlcită a
dictonului latin „Vox populi, vox dei”, care înseamnă „Glasul poporului este glasul lui
Dumnezeu”.
În faţa unui auditoriu plin de uimire admirativă, Venturiano îşi ia avânt şi rosteşte o
cugetare proprie, de un comic irezistibil prin ridicolul afirmaţiei: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să
scăpăm!”. Jupân Dumitrache este cucerit de inteligenţa junelui, aplaudă şi exclamă
entuziasmat: „Ăsta e bun de dipotat”. Rică este singurul care conştientizează cauza
încurcăturilor produse, afirmând că vina este „a tăbliţii de la poartă”. Ziţa îi scrisese că stă în
casa de la numărul 9, „am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat”. Dumitrache îşi dă seama că
„meşterul Dincă binagiul (antreprenor de construcţii) mi-a făcut-o: a tencuit zidul de la poartă
şi mi-a bătut numărul 6 de-a-ndoaselea”.
Comentariu
Lumea lui Caragiale este o lume care vorbește la nesfârșit, nu comunică. Astfel, putem
spune că toate comediile lui Caragiale debutează în același fel: intrându-se într-un discurs
aflat în plină desfășurare. Imediat ce cortina se ridică lăsând să se vadă și să se audă un
personaj care vorbește –nu se știe de cînd. În comedia O noapte furtunoasă Jupîn Dumitrache
”urmează o vorbă începută”.
10
Piesa se încheie prin replica lui Ipingescu, „Rezon!”, aşa cum în comedia O scrisoare
pierdută Ghiţă Pristanda aprobă ridicol, „Curat constituţional!” şi cu veselia de care sunt
cuprinse toate personajele, final tipic pentru comediile lui Caragiale.
Finalurile sun așadar invariabile: toți sunt veseli, o mare bucurie îi însuflețește. La
finalul comediei O noapte furtunoasă; ,, merg toți veseli spre fund”.
Ipingescu are un rol hotărâtor pentru desfășurarea acțiunii din comedia O noapte
furtunoasă, el fiind cel care a încheiat lui Ghiță Țircădău, fostul bărbat al Ziței, ,, proces
verbal” în noaptea cînd acesta ,,a tratat-o cu insulte și bătaie”, a ajutat-o astfel, consemnând că
”traiul cu pastramagiul” a intrat în impas, să divoțeze și să devină independentă, de fapt
disponibilă pentru avansuriele amoroase și ocheadele lui Rică Venturiano, punct de pornire al
nopții furtunoase. Tot Ipingescu este cel care identifică apoi pe admiratul autor al articolului
din Vocea Patriotului Naționale în persoana bagabontului înspăimântat pe care Jupîn
Dumitrache și Chiriac, părtași la toate cum sunt, vor împreună să-l bată măr, salvîndu-l de
furia lor combinată; și tot el este la curent cu cu modul în care Chiriac apără ”onoarea de
11
familist” a lui Jupîn Dumitrache, dar se preface că nu vede și nu înțelege nimic, pentru a nu
strica echilibrul minciunii. Secția este așadar vital interesată în perpetuarea carnavalului și în
protecția mecanismelor de mistificare3.
Triunghiul conjugal din această piesă - Dumitrache, Veta, Chiriac - se manifestă în alt
mediu social, dar, ca şi în cealaltă comedie, cel care trădează „onoarea de familist” este omul
de încredere, prietenul cel mai apropiat al celui încornorat. Dramaturgul reface în didascaliile
din final cuplurile piesei, care nu sunt neapărat şi cele oficiale: „Rică e cu Ziţa, Chiriac cu
Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu”.
Construcția personajului Chiriac primește efecte comice, cel care preia asupra sa
gelozia stăpânului, fiind mereu pe punctul de a se da de gol. Caragiale îl ține în pericol, dar îl
salvează prin naivitatea vecină cu prostia a lui Dumitrache. Convins fiind că tensiunea pe care
o creeaza postura lui Chiriac ajută la intensificarea trăirilor, Caragiale își transformă
personajul printr-o sursă inepizabilă de tensiune. Primejdia maximă, din care pare că nu mai
poate ieși, apare în finalul piesei, cînd Jupîn Dumitrache găsește legătura de gît a lui Chiriac
în așternutul Vetei. Ceea ce ar fi putut deveni o dramă sfâșietoare într-o comedie, fiindcă
naivitatea stăpânului nu cunoaște margini. În ușurința cu care acceptă răspunsul, fără a vedea
evidența se descoperă un moment al caricaturii.
Orbirea lui Jupîn Dumitrache este definitivă, dar el este convins că s-a lămurit. De față
la această uluitoare metamorfoză a realității în iluzie, este și Ipingescu, reprezentant al secției,
al ordinii și al legii, o întărește și o girează; replica lui, ”Rezon!”, ultima replică din O noapte
furtunoasă, are valoarea simbolică a unui sigiliu4.
Exemplară este și Veta pentru acest triunghi conjugal. Resursele comice ale
personajului ies din pasiunea erotică. Aflată la vîrsta ultimei iubiri ( de altfel și prima, căci pe
Dumitrache nu-l iubește, ci doar îl respectă), ea se aruncă în brațele mai tînărului Chiriac
săvîrșind greșeli care sunt gata să o trădeze. Zița ilustrează comicul de moravuri.
Despre femeile care apar în opera lui Cargiale, G. Călinescu afirmă că nu prezintă
interes, sunt mai degrabă vulgare iar cînd sunt comice, atunci umorul vine din procedee.
3
Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea Românească, 1988, p. 41.
4
Ibidem, p.70-71.
12
Rică îi anticipează pe Cațavencu și Farfuridi căci limbajul său are o singură notă
descifrabilă: fanfaronada.Venturiano pretinde că nu are altă politică decît ”suveranitatea
poporului” iar deviza lui civică sună: ”Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”5.
Lumea lui Caragiale este o lume de nervoși, lume de exasperați, o lume ce dospește de
agresivitate, pîcloasă și disponibilă, o lume gata oricînd să năpăstiască, să lovească, să dea cu
pumnul, să pălmuiască, să ciomăgească, să sfîșie, să rupă ”cu dinții” cum afirmă plîngărețul
Crăcănel. Este o lume în care nu există nici uri, nici iubiri, doar porniri elementare; o lume
pusă instinctiv pe ceartă, foarte irascibilă, agresivă, gata să dea. În acest context, revelatoare
este și o amintire în care Eminescu îl botezase ”cinicul Caragiale”, fiindcă mereu dramaturgul
căuta să-l irite, contrazicîndu-se senin de la o zi la alta. ”Mă- îi zice el într-o zi- Kant al tău mi
se pare un mare moftangiu”. Dacă apoi era prins cu opinia contrară, protesta:,, Știi că ai haz!
? – cum am mai putea să discutăm dacă am fi amîndoi de aceeași părere?”, un răspuns
profund elin și neserios6.
Lumea lui Caragiale crede în normalitatea stării sale. În acest fel comicul se
accentuează până la caricatură și O noapte furtunoasă respectă cerința esențială pe care și-o
impusese autorul, acela de a avea un ritm care să depășească firescul.
În toate comediile lui I.L. Caragiale se manifestă pregnant disocierea dintre esenţă şi
aparenţă, dramaturgul fiind „înzestrat cu o reală putere de observaţie a contrastelor dintre
formă şi fond, şi cu un mare talent de a da sub haina scenică o serie de tipuri, care prin
unitatea lui sufletească, energică şi expresivă, au ajuns adevărate simboluri ale mentalităţii
unei întregi clase sociale din epoca noastră de prefacere”. (Eugen Lovinescu)
5
Al. Piru, Valori clasice, Editura Albatros, 1978, p. 192-193.
6
G. Călinescu, op.cit., p.434.
7
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București 1988, p. 102.
13
Cu toate acestea, afirmațiile lui Lovinescu din 1907 potrivit cărora comediile lui
Caragiale nu vor mai stîrni interes, pentru că s-ar ocupa de o lume neinteligibilă, au fost fără
doar și poate respinse de trecerea timpului. Putem afirma că teatrul său este maia ctual ca
niciodată, pentru că sunt abordate teme general valabile, pentru că personajele au fost înălțate
la statutul de tipuri universale dar și pentru că dramaturgul stăpânește o rafinată artă. În opera
lui Caragiale ne izbim de o lume verosimilă, care nu doar dă iluzia unei lumi vii ce redă
existență trăită.
Caragiale este creatorul tetrului românesc modern. Clasicismul lui ține de predilecția
pentru claritate și echilibru, iar elementele clasice sunt subminate de elemente moderne.
Puterea lui Caragiale constă în aceea de a da viață, de altfel propria viață, așa cum am amintit,
era de o rară intensitate. Sociabil, a cunoscut oameni de toate categoriile, îi căuta, îi cerceta,
extrăgându-și subiecte de oriunde.
O calitate supremă a operei sale rămâne ceea ce s-ar putea numi ”cargialismul”, o
manieră proprie de exprimare, valabilă mai ales în dramaturgie căci teatrul său este plin de
ecouri memorabile.
14
Bibliografie
I.L.Caragiale, Opere, vol. IV, ediție critică de Al. Rosetti, Șerban
Cioculescu și Liviu Călin, cu o introducere de Silvian Iosifescu,
București, E. S. L. A., 1965.
Călinescu, George, Istoria Literaturii Române. De la origini până în
prezent, Editura SemnE, București, 2003.
Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea
Românească, 1988.
Piru, Al., Valori clasice, Editura Albatros, 1978, p. 192-193.
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București
1988, p. 102.
15