Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE ” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE

O noapte furtunoasă

Profesor: Conf. Dr. Petroșel Daniela -Viorica

Student: Irimia (Anisiea) Ionela

Conversie: Română
O noapte furtunoasă

I.L. Caragiale

Născut la 1 februarie 1852 în satul Haimanale de lângă Ploiești, Caragiale era fiul unui
avocat fără studii și nepotul actorilor Costache și Iorgu Caragiale. Absovind gimanziul din
Ploiești, face doi ani la Conservatorul din București pentru a deveni ca și Eminescu, copist de
tribunal, mai târziu sufleor la Teatru Național. Despre sine, Cragiale spunea cu malițiozitate
saun nu, în schița numită O răutate și publicată în Moftul român în 1883 : ,, Fost sufleor, fost
autor și directo de teatru, a contractat din copilărie multe din apucăturile actorilor: e timpul
cabotinului literar. ”

Începuturile scrisului său stau sub semnul colaborării la presa vremii. În februarie
1878 vine în redacția ”Timpului”, unde îi are colegi pe Eminescu și Slavici. În Neamț și
Suceava ocupă funcția de revizor școlar până în 1882. Numit director al Teatrului Național
din București, este la scurt timp destituit. Publicarea dramei Năpasta și acuzațiile de plagiat a
provocat un imens scandal de presă astfel că primind o moștenire, pleacă din țară și refuză în
1912 să fie sărbătorit la împlinirea a 60 de ani, an în care Caragiale moare departe de țară.

Caragiale cu greu și-a făcut loc în lumea literară, dar situația sa nu este unică.
Recunoașterea valorii s-a lăsat așteptată, Caragiale fiind mereu atacat, respin chiar și de la
Premiul Academiei.

În definrea teatrului Cargiale se dovedește modern, separându-l de literatură și


socotindu-l o artă de sine stătătoare: „Teatrul, după părerea mea, nu este un gen de artă,ci o
artă de sine stătătoare, tot așa de deosebită de literatură, în genere, și, în special, de poezie ca
orișicare artă – de exemplu literatura”1. Dacă literatura este o artă reflexivă, teatrul este
considerat o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza
carcterelor și patimilor lor.

Ion Luca Caragiale, dramaturg si prozator, a fost un observator lucid si ironic al


societatii romanesti din vremea lui, un scriitor realist si moralizator, un exceptional creator de
oameni si de viata. Comediile sale - "O scrisoare pierduta", "D-ale carnavalului", "O noapte
furtunoasa" si "Conu Leonida fata cu reactiunea" - ilustreaza un spirit de observatie necrutator
pentru cunoasterea firii umane, de aceea personajele lui traiesc in orice epoca prin vicii,

1
I.L.Caragiale, Opere, vol. IV, ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, cu o introducere de
Silvian Iosifescu, București, E. S. L. A., 1965, p.315.

2
impostura, ridicol si prostie. El foloseste cu maiestrie satira si sarcasmul, pentru a ilustra
moravurile societatii romanesti si a contura personaje dominate de o tara (defect - n.n.) morala
reprezentativa pentru tipul si caracterul uman. Întrucat Caragiale a dat viata unor tipuri umane
memorabile, unor tipologii unice in literatura romana, Garabet Ibraileanu afirma ca
dramaturgul face "concurenta starii civile", iar Tudor Vianu considera că formula artistica a
lui Caragiale este "realismul tipic". Caragiale a avut intentia de a contribui la indreptarea
moravurilor sociale, fiind adeptul cugetarii clasice, "ridendo castigat mores" ("rasul indreapta
moravurile" - n.n.), idee pe care o afirma el insusi, convins fiind ca "nimic nu arde mai rau pe
ticalosi decat rasul".

Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul


cugetării clasice, „ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”), idee pe care o
afirmă el însuşi, convins fiind că „nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”.

Comedia "O noapte furtunoasa" de Ion Luca Caragiale a fost citită la Iasi, în cadrul
cenaclului "Junimea" in ziua de 12 noiembrie 1878 si a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe
scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa a fost publicata in revista "Convorbiri literare"
in 1879 si inclusa in volumul de "Teatru" din 1889.

Originea conflictului din O noapte furtunoasă se află într-o compunere numită


Cetățeanul Ghiță Calup. Structural și ca modalități de expresivitate scenică, prima comedie a
lui Ion Luca Caragiale, "O noapte furtunoasa", reprezentata și publicată în 1879, este o farsă.

Contemporanii îl considerau un temperament vesel si nu de puține ori prietenii îl


văzură în atitudini ce li se părură paradoxale. Cu obiceiul său de a juca serios farsele,
umoristul se ridică într-o zi furios de la masa la care cineva îl numea scriitor satiric; ,, Unde
mi-e pălăria? Plec. Nu pot sta la masă cu un om care măinsultă...! ....Fiindcă e o insultă să zici
că eu sunt un scriitor satiric.” Dar întrebat ce fel de scriitor este, dramaturgul răspunde
convins ; ”Sentimental!”2.

În comedia O noapte furtunoasă, spectatorul asistă la o adevarată suită de situații de un


comic irezistibil, generat de confundarea, de catre "studintele în drept" Rica Venturiano, a
numărului de la poarta femeii adorate: pretendentul la mâna Zitei nimerește, pentru a-și
exprima sentimentele amoroase, la sora acesteia, Veta, și este urmărit atât de soțul încornorat,
Jupan Dumitrache, stăpânul "onorabilei" case, cât și de Chiriac, amantul gelos.

2
G. Călinescu, Istoria Literaturii Române. De la origini până în prezent, Editura SemnE, București, 2003, p. 433.

3
Comedia ”O noapte furtunoasă”, care pornește așa cum am amintit de la pretextul unei
farse de mahala, indică cele trei mari direcții de dezvoltare ale teatrului lui Caragiale: nivelul
social, nivelul sufletesc-psihologic și nivelul verbal. Lucrând cu tipuri și situații specific
locale, comedia aceasta inaugureaza în teatrul romanesc o eră nouă a originalității și a valorii
perene, rezolvând pentru prima dată, în chip stralucit, problema relatiei între amănuntul
realist, particular si individual, pe de o parte, și semnificația tipică, generală și clasicistă, pe de
alta.

Structurata în doua acte, piesa "O noapte furtunoasă" , fluierată la premieră, este o
comedie a moravurilor de mahala, ilustrand aspecte sociale și psihologice specifice
locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri și "ambituri" de familisti, cu nelipsitul
triunghi conjugal, o lume pe care Caragiale a iubit-o cu patimă: "Mă înnebunesc dupa
evenimentele de senzație, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri
[..] îmi trebuiesc dimineața cum deschid ochii știri palpitante, daca nu adevarate, macar altfel.
Dezmintirea lor seara mă mâhneste peste mâsura și nu ma pot mangaia decât a doua zi cu o
născocire și mai și". Principalul mijloc artistic de realizare a acestei comedii este comicul de
situatie, alaturi de care se manifesta si comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de
caracter.

Semnificația titlului. Comedia lui Caragiale "O noapte furtunoasa sau Numarul 9"
sintetizează evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute într-o singură noapte în casa lui
Jupan Dumitrache de la periferia Bucureștiului. S-au tras focuri de armă, au fost urmăriri,
spaime, agitatie peste masura pentru ca nu cumva să se atenteze la "onoarea de familist" a
stapânului casei, care avea "ambitul" de a nu fi înselat de nevastă. De altfel, Rica Venturiano,
cel care provoacă toata încurcătura, dupa ce reușeste cu chiu cu vai să scape de urmaritorii
dezlantuiți, exclamă surescitat: "O, ce noapte furtunoasa!". Subtitlul, "Numarul 9 ilustrează un
comic de situație reieșit din confuziile provocate de numarul 6 la care se afla casa lui
Dumitrache si pe care mesterul care a tencuit zidul de la poarta 1-a batut invers, devenind
numarul 9.

Piesa este alcătuită din două acte, fiecare dintre ele având câte nouă scene. Personajele
piesei, numite de către autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care
îl are fiecare. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, „în
Bucureşti, la Dumitrache”. Subiectul piesei reflectă, aşadar, viaţa mahalalelor din capitală,
reprezentată de familia lui Jupân Dumitrache Titircă, poreclit „Titircă Inimă-Rea”, care este

4
„cherestegiu şi căpitan în garda civică”. Relaţiile temporale sunt complexe, manifestându-se
în această comedie atât perspectiva cronologică, adică în ordinea derulării evenimentelor, cât
şi perspectiva discontinuă, în care se remarcă alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flash-
back.

Construcţia subiectului

Acţiunea actului I se petrece într-o „odaie de mahala”, Jupân Dumitrache Titircă


Inimă-Rea, „cherestigiu” (persoană care produce sau vinde cherestea) şi „căpitan în garda
civică”, îmbrăcat în haine de căpitan de gardă, îi relatează lui Nae Ipingescu, „ipistat” (epistat
- persoană cu cel mai mic grad de ofiţer de poliţie) şi „amic politic” cu el, o întâmplare
petrecută în urmă cu două săptămâni. Aşadar, timpul este discontinuu la începutul piesei,
scena de la Iunion fiind inserată prin flash-back. Episodul este realizat prin procedeul
intruziunii narative, Dumitrache povestind cu indignare „istoria” cu „bagabontul”, un „scârţa-
scârţa pe hârtie” care „umblă după nevestele oamenilor ca să le facă cu ochiul” şi „să le
spargă casele”. Vanitatea de a nu fi înşelat de nevastă constituie principalul reper conjugal:
„Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist...”.

Dumitrache îi povesteşte lui Nae cum, atunci când mersese împreună cu nevasta lui,
Veta, şi cu sora acesteia, Ziţa, la grădină la „Iunion” ca să se distreze la „comediile alea de le
joacă Ionescu”, un „bagabont de amploiat” (funcţionar) se aşezase la o masă de alături, cu
spatele spre „comedii” şi se uita „lung şi galiş la cucoane”. Enervat peste măsură, Dumitrache
ar fi vrut să-i dea câteva palme, dar fiind un negustor onorabil nu se putea face de râs în
public, punându-şi mintea cu un „coate-goale” care mai avea şi ochelarii pe nas. Individul îi
urmărise apoi pe drumul spre casă, ceea ce-l face pe Dumitrache să fiarbă şi acum de mânie:
„papugiul [...] după noi, [...] moftangiul după noi; [...] maţe-fripte după noi”.

”Damelor” nu spusese nimic, pentru ca să nu se simtă jignite sau speriate, mai ales că
Veta era atât de ruşinoasă. Peste o săptămână, la insistenţele Ziţei, s-au dus din nou la
„Iunion” şi Dumitrache îl vede din nou, la masa de alături, pe „bagabontul, nene, cu stielele-n
ochi, cu giubenul (joben - pălărie înaltă şi tare) în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă”, care se
ia după ei până acasă. Chiriac este trimis după „bagabont”, de către Dumitrache, dar acesta
dispăruse fără urmă. Ceea ce îl împiedicase să reacționeze în public a fost „Ambiţul” social al
lui Dumitrache. Ar fi vrut să-l „umfle” de să-i sară „ochilarii din ochi şi giubenul din cap” dar
nu asta nu ar fi putut , pentru că era un negustor onorabil, comersant respectat şi „mi-era
ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine...”.

5
Chiriac, angajat cu simbrie la Jupân Dumitrache, în postul de tejghetar (persoană care
stă la tejghea ca vânzător sau casier) şi, totodată, sergent în garda civică, era omul de
încredere şi ţinea la fel de mult ca şi jupânul la onoarea de familist a acestuia, de aceea Veta
rămânea în grija lui atunci când stăpânul trebuia să plece cu treburi negustoreşti, „ca omul cu
daraveri”. De altfel, groaza de a nu fi înşelat de nevastă este o idee fixă, pe care Dumitrache o
repetă tot timpul, obsesiv: „am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist”.
Pe tot parcursul relatării lui Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu îl aprobă cu interes, îi dă
dreptate şi este de acord cu toate afirmaţiile, atitudine exprimată printr-un tic verbal:
„Rezon!”.

Este evocată (Dumitrache) o altă scenă petrecută în trecut, de data aceasta fiind vorba
despre căsătoria eşuată a Ziţei. Ţircădău, fostul soţ al Ziţei, era un beţiv notoriu şi femeia
„dezvorţase” de el pentru că „nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule...”. Ziţa, soră cu Veta,
era o tânără frumoasă şi învăţase „trei ani la pasion”, aşa că era păcat „să-şi mănânce
tinereţele cu un ăla...”, care, pe deasupra, „a tratat-o cu insulte şi cu bătaie”. Timpul de
desfăşurare a evenimentelor devine cronologic, acţiunea urmând ordinea derulării acestora.

Chiriac se asigură că jupânul, care era de rond în noaptea aceea, va controla toate
posturile şi nu se va întoarce acasă mai devreme de ora „două după douăşpce”, ca de obicei.
La rugămintea stăpânului, Chiriac promite să vegheze ca nimeni să nu atenteze la pudoarea
nevestei lui: „Lasă, jupâne, mă ştii că consimt la onoarea dumitale de familist”.

Ipingescu împreună cu Dumitrache comentează evenimentele politice din gazeta


„Vocea Patriotului Naţionale”. Nae citeşte greoi şi fără intonaţie articolul „Republică şi
Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul”, aparţinând unui celebru şi apreciat colaborator al
ziarului, „R. Ven. un june scriitor democrat”. Comicul de limbaj şi de caracter reies din
dialogul celor două personaje care comentează afirmaţiile politice din articol: Franţuzismul „a
manca”, adică „a lipsi”, este confundat cu „a mânca”, iar împreună cu „Sfânta Constituţiune”
şi „masa poporului” provoacă o ridicolă interpretare politică: „să nu mai mănânce nimeni din
sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază
numai poporul la masă, că el e stăpân” (Ipingescu).

Monologul rostit de Spiridon argumentează răutatea jupânului, căruia i se potriveşte


perfect porecla de „Titircă Inimă-Rea”. El reproduce dialogul (dialog în monolog) purtat cu
stăpânul care-l găsise treaz: atunci când se întorsese de la Iunion cu cocoanele şi-l certase că

6
nu se culcase încă, iar în seara trecută când îl găsise dormind, îl trăsese de păr şi-l acuzase că
îl „trage traiul ăl bun la somn!”.

Ziţa, foarte agitată, se repede asupra lui Spiridon cu o cascadă de întrebări: „Ei! l-ai
găsit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai spus?”, iar acesta îi dă un bilet din partea „persoanei”, pe care
ea îl citeşte eu glas tare. Comicul de limbaj şi ridicolul autorului biletului au făcut celebră
această declaraţie de dragoste: „Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima
oară, mi-am pierdut uzul raţiunii...[...] Te iubesc la nemurire. Je vous aime et vous adore: que
pretendez-vous encore? (Te iubesc şi te ador: ce altceva mai pretinzi?). Inima-mi palpită de
amoare. [...]”, Ziţa insistă ca Spiridon să se ducă imediat pe maidan, fiind sigură că
„persoana” aşteaptă încă acolo, dar băiatul pretinde să fie trimis de unul dintre stăpâni.

Veta, care coase galoanele la mondirul de sergent în garda civică al lui Chiriac, este
tristă şi nu este atentă la ceea ce povestea Ziţa despre incidentul pe care-l avusese în stradă
„cu mitocanul, cu pricopsitul de Ţircădău”. Cu ochii în lacrimi, Veta devine patetică - „Mai
bine ar fi să mor”-, şi refuză cu tărie să mai meargă vreodată la „Iunion”, deşi Ziţa insistă cu
patos, se lamentează deplângându-şi soarta: „Fir-ar a dracului de viaţă şi-afurisită! că m-a
făcut mama fără noroc”.

Dialogul dintre Veta şi Spiridon relevă faptul că băiatul era la curent cu legătura
amoroasă a femeii cu Chiriac şi ştia că se certaseră din cauză el era gelos şi furios pe ea că se
dusese la „Iunion” cu bărbatu-său. Veta susţine un monolog prin care se autocompătimeşte,
plângându-şi nefericirea: „A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!?
De ce nu moare omul când e fericit!?”.

În mod ostentativ, Chiriac se comportă cu Veta ca sluga cu stăpânul, având şi un ton


sarcastic: „Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? [...] nu-mi eşti stăpână?... nu sunt slugă în
casa dumitale, cu simbrie?”. Dialogul se constituie într-o ceartă tipică dintre doi îndrăgostiţi:
Chiriac îi reproşează, gelos, că ea vrea cu tot dinadinsul să meargă la „Iunion” ca „să te
curtezi cu amploiatul dumitale?”; Veta este indignată şi se simte jignită de bănuielile lui
dezonorante şi nu mai vrea să se jure pentru că el crede mai degrabă „în prostiile şi în
bănuielile lui bărbatu-meu, decât în jurământul meu”. Chiriac recurge la un gest patetic, ia
spanga (baioneta) de la puşcă şi ameninţă că se sinucide. Veta este disperată să-i smulgă
spanga, bărbatul se smuceşte lamentându-se: „Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi
dumneata cum să mai trăiesc!”.

7
Impresionată, Veta se jură încă o dată, „să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de
viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine”, recunoscând că se dusese la „Iunion”
numai „de gura sorii-mi Ziţii”, dar toată seara se gândise numai la el, nu auzise, nu văzuse şi
nu înţelesese nimic din respectivele comedii, întreaga relatare a femeii privind sentimentele şi
zbuciumul interior pe care le simţise în serile petrecute la „Iunion” se realizează prin
procedeul intruziunii narative, adică se inserează în derularea evenimentelor nararea altor
întâmplări. Scena şi actul se termină cu o îmbrăţişare patetică şi cu jurăminte reciproce de
credinţă, de sinceritate şi de amor, timp în care se aude glasul lui Jupân Dumitrache, care este
foarte încântat că omul său de încredere nu se culcase încă, semn că era „cu ochii-n patru” şi
că veghea la onoarea lui de familist.

În actul al II-lea, decorul este acelaşi ca în primul act, este noapte şi pe masă arde o
lampă cu gaz care luminează slab odaia. Veta, iubitoare şi grijulie, încearcă să-l convingă pe
Chiriac să meargă la culcare, mai ales că nici unul dintre ei nu închisese ochii noaptea
precedentă. Cei doi se îmbrăţişează şi se sărută cu foc, promiţându-şi reciproc să nu se mai
supere unul pe altul.

Rămasă singură, Veta fredonează fericită un cântec, micşorează lumina lămpii şi se


pregăteşte de culcare. Rică Venturiano intră tiptil, furişându-se în odaie, înaintează „în vârful
degetelor” până în spatele scaunului ei, cade în genunchi, apoi răcneşte: „Angel radios!”. Veta
se sperie îngrozitor, dă un ţipăt puternic, dar el îşi continuă entuziasmat tirada. Femeia strigă
după ajutor, însă tânărul o roagă să fie „mizericordioasă” şi îi declară că este „nebun de
amor”. El îi spune că primise biletul ei şi venise la întâlnire aşa cum îi scrisese, după zece
seara, în casa de pe strada Catilina, la numărul 9, când va vedea la fereastră că se micşorează
lampa.

Rică Venturiano rosteşte un monolog patetic, de un comic irezistibil, prin care îi


reaminteşte toate etapele care precedaseră întâlnirea din această noapte. Discursul este realizat
prin procedeul intruziunii narative diferite: aceleaşi fapte petrecute la „Iunion” sunt povestite
şi receptate diferit mai întâi de Jupân Dumitrache, care-i relata cu indignare lui Nae Ipingescu,
apoi de Veta, care se disculpa faţă de Chiriac, şi în sfârşit aici, de Rică Venturiano, siderat,
încercând o senzaţie de ireal, de nebunie. Veta îşi dă seama că amorezul o confundase cu sora
ei, Ziţa, măreşte lumina lămpii cu gaz şi Rică este complet năucit când o vede, îşi cere scuze
confuz şi este foarte încurcat: „Cocoană! considerând că... adică, vreau să zic, respectul...
pardon... sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon...”.

8
Glasul lui Jupân Dumitrache din curte îi îngrozeşte pe amândoi, Rică se milogeşte
disperat şi ridicol să-l scape, după care se repede spre fereastră, se izbeşte cu capul de zid şi
spune penibil: „Pardon!... scuzaţi!... bonsoar!”. Veta se amuză înţelegând, în sfârşit, de ce
dorea atât de mult Ziţa să meargă la „Iunion”, când dă năvală „fierbând” Jupân Dumitrache
însoţit de Ipingescu şi căutând în toate părţile, „pe sub pat, pe sub masă, peste tot”.

Dumitrache se văicăreşte ridicol, scurt şi sacadat, de parcă s-ar fi întâmplat o


catastrofă: „S-a dus ambiţul! [...] Mi s-a necinstit onoarea de familist! [...] acum nu mai îmi
pasă măcar să intru şi-n cremenal”. Chiriac îl crede, mai ales că-l văzuse şi Ipingescu pe
„maţe-fripte [...] cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap”. Din descriere, Spiridon recunoaşte pe
„persoana cocoanii Ziţi” şi pleacă s-o anunţe. Găsirea bastonului lui Rică în odaie declanşează
o adevărată isterie, Chiriac se repede la puşcă, se autoproclamă comandantul grupului de atac
şi ies să-l caute pe schele aşezate pe lângă casă.

Rică Venturiano se întoarce în cameră pe aceeaşi fereastră pe care fugise, este plin de
var, de ciment şi de cărămidă, părul este înfoiat, pălăria ruptă. Îngrozit peste măsură, tresare
din când în când de spaimă şi tremură din toate încheieturile. Rugându-se fierbinte la Sfântul
Andrei să-l scape, deoarece este încă „june”, Venturiano exclamă surescitat: „O, ce noapte
furtunoasă!”. El susţine un monolog plin de emoţie şi agitaţie interioară, considerând că este
persecutat de destin, deoarece schelele se-nfundau, nu era nici o scară. Disperat, se repede la
uşa din dreapta, dar îi iese în faţă Jupân Dumitrache cu sabia scoasă, răcnind: „Stăi!”. Vrând
să fugă pe fereastră, îl întâmpină Chiriac, „cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt”,
somându-l: „Stăi!”.

Gata să-l prindă, Ipingescu îl recunoaşte pe Venturiano şi rămâne perplex: „Nu mă


nebuni, onorabile! Dumneata eşti?”. Se creează o învălmăşeală de nedescris, dar Ipingescu
explică strigând că tânărul este „cetăţean onorabil, [...] e d-ai noştri, e patriot!”. Luându-l la o
parte pe Chiriac, Veta îi relatează cum tânărul s-a îndrăgostit de Ziţa la „Iunion”, cum şi-au
trimis bilete de amor şi cum junele a încurcat casele, „şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit
şi-a venit aici”. Dumirindu-se, Chiriac îl ia de-o parte pe Jupân Dumitrache şi-i desluşeşte
încurcătura, apoi îi reproşează faptul că era să-şi rupă gâtul alergând pe schele după
închipuirile lui şi se înfiorează gândindu-se cu groază: „dacă făceam şi moarte de om?”.

Jupân Dumitrache răsuflă uşurat, o mustră ca un părinte pe Ziţa, „ale tinereţii valuri”,
apoi se miră când află că tânărul este „ăl care scrie la «Vocea Patriotului Naţionale»”, după
cum îi dezvăluie Ipingescu. Dumitrache e încântat şi, după ce se fac prezentările, îl tratează cu

9
stimă pe tânărul care scrie „despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran”.
Revenindu-şi din sperietură, Rică declamă cu emfază: „box populi, box dei”, formă stâlcită a
dictonului latin „Vox populi, vox dei”, care înseamnă „Glasul poporului este glasul lui
Dumnezeu”.

În faţa unui auditoriu plin de uimire admirativă, Venturiano îşi ia avânt şi rosteşte o
cugetare proprie, de un comic irezistibil prin ridicolul afirmaţiei: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să
scăpăm!”. Jupân Dumitrache este cucerit de inteligenţa junelui, aplaudă şi exclamă
entuziasmat: „Ăsta e bun de dipotat”. Rică este singurul care conştientizează cauza
încurcăturilor produse, afirmând că vina este „a tăbliţii de la poartă”. Ziţa îi scrisese că stă în
casa de la numărul 9, „am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat”. Dumitrache îşi dă seama că
„meşterul Dincă binagiul (antreprenor de construcţii) mi-a făcut-o: a tencuit zidul de la poartă
şi mi-a bătut numărul 6 de-a-ndoaselea”.

Dumitrache este încântat că „musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună” şi-i


binecuvântează: „Ei! să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia”, iar pe tânăr îl
sfătuieşte confidenţial: „Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii”. Venturiano
reacţionează demagogic, ca un jurnalist, nu ca un logodnic: „Da, familia e patria cea mică,
precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii”.

Lucrurile par să se liniştească, toată lumea se pregăteşte să meargă la culcare, când,


deodată, Jupân Dumitrache, băgând mâna în buzunar ca să-i dea o ţigară lui Ipingescu, şi-
aduce aminte că găsise „pe pernele patului dumneaei” o legătură de gât. Se îngrijorează din
nou pentru onoarea de familist, „îmi vine să intru la bănuieli rele”, dar Chiriac îl calmează şi
de data aceasta: „Aş! ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?”. Jupân
Dumitrache se linişteşte meditând filozofic:, „Uite aşa se orbeşte omul la necaz!”.

Comentariu

Lumea lui Caragiale este o lume care vorbește la nesfârșit, nu comunică. Astfel, putem
spune că toate comediile lui Caragiale debutează în același fel: intrându-se într-un discurs
aflat în plină desfășurare. Imediat ce cortina se ridică lăsând să se vadă și să se audă un
personaj care vorbește –nu se știe de cînd. În comedia O noapte furtunoasă Jupîn Dumitrache
”urmează o vorbă începută”.

10
Piesa se încheie prin replica lui Ipingescu, „Rezon!”, aşa cum în comedia O scrisoare
pierdută Ghiţă Pristanda aprobă ridicol, „Curat constituţional!” şi cu veselia de care sunt
cuprinse toate personajele, final tipic pentru comediile lui Caragiale.

Finalurile sun așadar invariabile: toți sunt veseli, o mare bucurie îi însuflețește. La
finalul comediei O noapte furtunoasă; ,, merg toți veseli spre fund”.

Se poate spune că o particularitate aparte a comediilor lui Caragiale este simetria,


adică finalul recompune momentul de la începutul piesei, fără să se schimbe absolut nimic din
starea de lucruri iniţială. După agitaţia care atinge adesea apogeul, după zbuciumul
personajelor şi conflictele ce par de nerezolvat, totul revine la normal, fără să se petreacă nici
o modificare a stărilor de fapt sau vreo rezolvare a problemelor care au constituit subiectul
comediei.

Jupîn Dumitrache , exponentul omului ajuns, al burghezului cu stare, aspiră la un loc


în politică, fiind obsedat de sentimentul onoarei. El este convins că este reprezentantul unei
întregi colectivități și își poartă cu emfază demnitatea, încercând totodată să o protejeze pe
Veta. Îi privește cu dispreț pe toți cei care nu sunt negustori niar cu intelectualii și amploaiații
sunt persoane cu care nu vrea să aibă de-a face în public. Comedia se axează pe obsesia
personajului de a-și apăra onoarea de familist. Liberal înverșunat, Dumitrache se interesează
de mersul politicii, prin intermediul gazetei. Unde ”e scris adânc”, are spijinul lui lui Nae
Ipingescu, călăuza prin hățișurile limbajului publicistic stufos al tânărului R. Venturiano. Din
dorința de a fi în pas cu noul, îl apreciază pe Rică, deși acesta pricinuise toate încurcăturile.
Astfel când descoperă că curtezanul Ziței este chiar autorul rîndurilor citite cu o seară în
urmă, aprigul propietar schimbă registrul, transformându-și amenințările într-o amabilitate cu
accente de umilință.

Ipingescu are un rol hotărâtor pentru desfășurarea acțiunii din comedia O noapte
furtunoasă, el fiind cel care a încheiat lui Ghiță Țircădău, fostul bărbat al Ziței, ,, proces
verbal” în noaptea cînd acesta ,,a tratat-o cu insulte și bătaie”, a ajutat-o astfel, consemnând că
”traiul cu pastramagiul” a intrat în impas, să divoțeze și să devină independentă, de fapt
disponibilă pentru avansuriele amoroase și ocheadele lui Rică Venturiano, punct de pornire al
nopții furtunoase. Tot Ipingescu este cel care identifică apoi pe admiratul autor al articolului
din Vocea Patriotului Naționale în persoana bagabontului înspăimântat pe care Jupîn
Dumitrache și Chiriac, părtași la toate cum sunt, vor împreună să-l bată măr, salvîndu-l de
furia lor combinată; și tot el este la curent cu cu modul în care Chiriac apără ”onoarea de

11
familist” a lui Jupîn Dumitrache, dar se preface că nu vede și nu înțelege nimic, pentru a nu
strica echilibrul minciunii. Secția este așadar vital interesată în perpetuarea carnavalului și în
protecția mecanismelor de mistificare3.

Triunghiul conjugal din această piesă - Dumitrache, Veta, Chiriac - se manifestă în alt
mediu social, dar, ca şi în cealaltă comedie, cel care trădează „onoarea de familist” este omul
de încredere, prietenul cel mai apropiat al celui încornorat. Dramaturgul reface în didascaliile
din final cuplurile piesei, care nu sunt neapărat şi cele oficiale: „Rică e cu Ziţa, Chiriac cu
Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu”.

Construcția personajului Chiriac primește efecte comice, cel care preia asupra sa
gelozia stăpânului, fiind mereu pe punctul de a se da de gol. Caragiale îl ține în pericol, dar îl
salvează prin naivitatea vecină cu prostia a lui Dumitrache. Convins fiind că tensiunea pe care
o creeaza postura lui Chiriac ajută la intensificarea trăirilor, Caragiale își transformă
personajul printr-o sursă inepizabilă de tensiune. Primejdia maximă, din care pare că nu mai
poate ieși, apare în finalul piesei, cînd Jupîn Dumitrache găsește legătura de gît a lui Chiriac
în așternutul Vetei. Ceea ce ar fi putut deveni o dramă sfâșietoare într-o comedie, fiindcă
naivitatea stăpânului nu cunoaște margini. În ușurința cu care acceptă răspunsul, fără a vedea
evidența se descoperă un moment al caricaturii.

Orbirea lui Jupîn Dumitrache este definitivă, dar el este convins că s-a lămurit. De față
la această uluitoare metamorfoză a realității în iluzie, este și Ipingescu, reprezentant al secției,
al ordinii și al legii, o întărește și o girează; replica lui, ”Rezon!”, ultima replică din O noapte
furtunoasă, are valoarea simbolică a unui sigiliu4.

Exemplară este și Veta pentru acest triunghi conjugal. Resursele comice ale
personajului ies din pasiunea erotică. Aflată la vîrsta ultimei iubiri ( de altfel și prima, căci pe
Dumitrache nu-l iubește, ci doar îl respectă), ea se aruncă în brațele mai tînărului Chiriac
săvîrșind greșeli care sunt gata să o trădeze. Zița ilustrează comicul de moravuri.

Despre femeile care apar în opera lui Cargiale, G. Călinescu afirmă că nu prezintă
interes, sunt mai degrabă vulgare iar cînd sunt comice, atunci umorul vine din procedee.

3
Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea Românească, 1988, p. 41.
4
Ibidem, p.70-71.

12
Rică îi anticipează pe Cațavencu și Farfuridi căci limbajul său are o singură notă
descifrabilă: fanfaronada.Venturiano pretinde că nu are altă politică decît ”suveranitatea
poporului” iar deviza lui civică sună: ”Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!”5.

Ipingescu și Spiridon sunt personajele de legătură, lipsite de încărcătură comică.


Construit pe tiparul marionetei, Ipingescu îl ajută pe Dumitrache să afunde în grotesc prin
felul în care interpretează articolele lui Rică din ”Vocea patriotului naționale”. Spiridon
dezvăluie adevărata față a stăpânului său, aceea de om brutal, lipsit de brutalitate.

Lumea lui Caragiale este o lume de nervoși, lume de exasperați, o lume ce dospește de
agresivitate, pîcloasă și disponibilă, o lume gata oricînd să năpăstiască, să lovească, să dea cu
pumnul, să pălmuiască, să ciomăgească, să sfîșie, să rupă ”cu dinții” cum afirmă plîngărețul
Crăcănel. Este o lume în care nu există nici uri, nici iubiri, doar porniri elementare; o lume
pusă instinctiv pe ceartă, foarte irascibilă, agresivă, gata să dea. În acest context, revelatoare
este și o amintire în care Eminescu îl botezase ”cinicul Caragiale”, fiindcă mereu dramaturgul
căuta să-l irite, contrazicîndu-se senin de la o zi la alta. ”Mă- îi zice el într-o zi- Kant al tău mi
se pare un mare moftangiu”. Dacă apoi era prins cu opinia contrară, protesta:,, Știi că ai haz!
? – cum am mai putea să discutăm dacă am fi amîndoi de aceeași părere?”, un răspuns
profund elin și neserios6.

Lumea lui Caragiale crede în normalitatea stării sale. În acest fel comicul se
accentuează până la caricatură și O noapte furtunoasă respectă cerința esențială pe care și-o
impusese autorul, acela de a avea un ritm care să depășească firescul.

Caragiale nu cultivă ceea ce am văzut că se putea numi, în viziunea marilor realiști,


portretul fizic și moralal omului. În Cîteva păreri, ironia sa se îndreaptă nu numai împotriva
manierismuluiretoric, dar și împotriva așa numitei ”analize psihologice”7.

În toate comediile lui I.L. Caragiale se manifestă pregnant disocierea dintre esenţă şi
aparenţă, dramaturgul fiind „înzestrat cu o reală putere de observaţie a contrastelor dintre
formă şi fond, şi cu un mare talent de a da sub haina scenică o serie de tipuri, care prin
unitatea lui sufletească, energică şi expresivă, au ajuns adevărate simboluri ale mentalităţii
unei întregi clase sociale din epoca noastră de prefacere”. (Eugen Lovinescu)

5
Al. Piru, Valori clasice, Editura Albatros, 1978, p. 192-193.
6
G. Călinescu, op.cit., p.434.
7
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București 1988, p. 102.

13
Cu toate acestea, afirmațiile lui Lovinescu din 1907 potrivit cărora comediile lui
Caragiale nu vor mai stîrni interes, pentru că s-ar ocupa de o lume neinteligibilă, au fost fără
doar și poate respinse de trecerea timpului. Putem afirma că teatrul său este maia ctual ca
niciodată, pentru că sunt abordate teme general valabile, pentru că personajele au fost înălțate
la statutul de tipuri universale dar și pentru că dramaturgul stăpânește o rafinată artă. În opera
lui Caragiale ne izbim de o lume verosimilă, care nu doar dă iluzia unei lumi vii ce redă
existență trăită.

Caragiale este creatorul tetrului românesc modern. Clasicismul lui ține de predilecția
pentru claritate și echilibru, iar elementele clasice sunt subminate de elemente moderne.
Puterea lui Caragiale constă în aceea de a da viață, de altfel propria viață, așa cum am amintit,
era de o rară intensitate. Sociabil, a cunoscut oameni de toate categoriile, îi căuta, îi cerceta,
extrăgându-și subiecte de oriunde.

O calitate supremă a operei sale rămâne ceea ce s-ar putea numi ”cargialismul”, o
manieră proprie de exprimare, valabilă mai ales în dramaturgie căci teatrul său este plin de
ecouri memorabile.

14
Bibliografie
 I.L.Caragiale, Opere, vol. IV, ediție critică de Al. Rosetti, Șerban
Cioculescu și Liviu Călin, cu o introducere de Silvian Iosifescu,
București, E. S. L. A., 1965.
 Călinescu, George, Istoria Literaturii Române. De la origini până în
prezent, Editura SemnE, București, 2003.
 Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea
Românească, 1988.
 Piru, Al., Valori clasice, Editura Albatros, 1978, p. 192-193.
 Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București
1988, p. 102.

15

S-ar putea să vă placă și