Politica educaţională din România

Sistemul educaţional din România se află la o răscruce. Reforme importante iniţiate în

sector după căderea comunismului – care includ schimbarea curriculumului, evaluarea
elevilor, formarea profesorilor, finanţarea şi modul de conducere – vor trebui continuate
pentru îmbunătăţirea rezultatelor în educaţie. Dar integrarea în Uniunea Europeană (UE) a
României va pune noi cerinţe capitalului uman al ţării, creând astfel noi provocări în acest
sector. Cererea de mână de lucru calificată va creşte o dată cu creşterea ponderii producţiei cu
valoare adăugată ridicată şia serviciilor în economie. Aceste schimbări vor necesita o forţă de
muncă mai competitivă, cu noi competenţe şi calificări. Pentru satisfacerea acestor cerinţe,
Guvernul va trebui (i) să mărească eficienţa şi echitatea educaţiei în contextul descentralizării
prin introducerea formulei de finanţare pe elev, optimizarea reţelei şcolare şi formarea de
manageri în domeniul educaţiei; (ii) să ridice calitatea educaţiei, în primul rând printr-o mai
bună gestionare a resurselor umane; (iii) să creeze mai multe oportunităţi de recalificare şi
educaţie continuă; şi (iv) să sporească eficacitatea prin elaborarea unui program strategic
coerent de reformă, planificare, administrare şi conducere a sectorului.

In pofida unei lungi serii de reforme în educaţie, performanţele elevilor sunt în

continuare scăzute în raport cu standardele UE şi ale Organizaţiei pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (OCED). Valorile indicatorilor privind rezultatele la învăţătură se
apropie de media pe plan internaţional, dar se situează sub cele din UE, OCED şi chiar ai
ţărilor vecine din Europa Centrală şi Răsăriteană. România a ocupat locul 34 din 42 de ţări
participante la Programul Internaţional de Evaluare a Elevilor (PISA). Deşi performanţa
elevilor aşa cum rezultă din Studiul privind tendinţele la nivel internaţional în domeniul
matematicii şi ştiinţei (TIMSS) continuă să fie aproape de media internaţională, şi aceasta
rămâne sub media OCED. Mai mult decât atât, performanţa României se situează sub media
tuturor ţărilor europene şi central-asiatice, precum şi semnificativ sub a ţărilor UE. Valorile
acestor indicatori de performanţă în cazul României au stagnat, în timp ce în alte ţări din
regiune, precum Lituania şi Letonia, acestea s-au îmbunătăţit. Un procent ridicat de elevi
înregistrează rezultate bune, dar se constată şi o substanţială polarizare a performanţelor:
punctajele elevilor testaţi sunt fie foarte ridicate, fie foarte scăzute, puţine fiind cele care se
situează în zona de mijloc.
 Performanţa slabă a României comparativ cu a vecinilor şi a noilor ei parteneri din UE
este şi mai nemulţumitoare dacă se au în vedere nivelurile scăzute de cuprindere în
învăţământul secundar şi superior. Cuprinderea elevilor în învăţământul liceal este prea mică
pentru a stimula o forţă de muncă competitivă. Dacă se includ şi elevii din mediul rural care
merg la şcoli la oraşe, se constată că doar 25% din elevii din rural sunt cuprinşi în
învăţământul liceal. Este un procentaj mai bun decât rata brută de cuprindere în liceele rurale
de 8,6%, dar este încă foarte scăzut prin prisma standardelor UE şi OCED.

Diferenţele observate între mediul urban şi cel rural relevă diferenţe semnificative în
ceea ce priveşte rezultatele la învăţătură, mascând însă excluderea grupurilor vulnerabile.
Diferenţele dintre elevii şcolilor din rural şi cei ai şcolilor din urban se menţin, ca şi cele
dintre majoritatea elevilor şi cei aparţinând grupurilor dezavantajate minoritare. Punctajul
elevilor din rural este mai scăzut decât cel al elevilor din urban. Mai mult, rata de cuprindere a
copiilor romi este semnificativ mai scăzută decât media naţională, atât la nivelul educaţiei
preşcolare (20%, faţă de 66% pe plan naţional), cât şi la cel al educaţiei primare (64%, faţă de
98,9% pe plan naţional).

Aceste diferenţe în performanţă se pot datora unei repartiţii inechitabile şi ineficiente a

resurselor. Există mari diferenţe de finanţare între şcolile din aceeaşi localitate. Analize
recente arată că diferenţele dintre şcolile din aceeaşi localitate sunt mai accentuate şi presupun
provocări mai mari decât cele dintre şcolile din localităţi sau judeţe diferite. Ceea ce înseamnă
că orice formulă de finanţare va trebui să aibă componente compensatorii substanţiale.

Comparativ cu ţările UE, competitivitatea forţei de muncă din România din punct de
vedere al educaţiei şi competenţelor (abilităţilor) este încă redusă. In cadrul PISA,
aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanţe situate sub nivelul
cerut pentru un loc de muncă modern, faţă de 37% din elevii de 15 ani din UE. Nivelul
indicatorilor privind educaţia în România este scăzut comparativ cu al celor din UE. Faptul
poate fi atribuit procentului relativ scăzut de absolvenţi ai învăţământului secundar şi care
urmează apoi cursurile învăţământului terţiar, precum şi ratelor foarte reduse de participare la
educaţia continuă.

Competitivitatea forţei de muncă din România este scăzută comparativ cu cea a ţărilor
UE (estimată prin procentul forţei de muncă care a absolvit o formă de învăţământ terţiar)3 .
Conform bazei de date Tabela de Punctaj a Inovării Europene 2005 (European Innovation
Scoreboard 2005), procentul populaţiei având vârsta între 25 şi 64 de ani care a absolvit o
formă de învăţământ superior este relativ mic (10,6%) comparativ cu a celor 25 ţări UE
(21,9%). Participarea la educatie continua (life long learning - LLL) este de asemenea foarte
scăzută. Persoanele în vârstă de 25-64 ani participante la învăţământul continuu din România
reprezintă 1,6%, faţă de 9,9% în UE-25.

Odată cu integrarea României în UE, aceşti indicatori de performanţă relativ

nesatisfăcători indică nevoia urgentă de investiţii pentru a îmbunătăţi sistemul de educaţie
care să producă forţă de muncă cu calificare mai înaltă. Dacă România doreşte atingerea şi
menţinerea unor rate înalte de creştere economică, rămânând competitivă în deceniul viitor, ea
va trebui să realizeze o productivitate şi o eficienţă sporită pentru care va fi necesară o
pregătire superioară, adică un număr sporit de absolvenţi ai învăţământului liceal şi terţiar,
precum şi sisteme eficace de educatie continuă. Tendinţa din ultimii ani este bună, fapt
reflectat în creşterea numărului participanţilor, dar procesul va trebui continuat şi accelerat.

Principalele provocări în sectorul educaţiei

Nivelul încadrării cu personal este, în general, prea ridicat, iar raportul elevi/profesor
în scădere. Numărul elevilor va continua să scadă, dar este probabil ca scăderea să difere
semnificativ în funcţie de nivelul de învăţământ. Cea mai mare scădere se prevede în
învăţământul gimnazial şi liceal, urmată de învăţământul secundar vocaţional şi de cel
superior. Conform simulării realizate de către Banca Mondială a tendinţelor de viitor, raportul
elevi/profesor în învăţământul liceal va scădea drastic, de la 12,17 la 7,6 în 2013. Simulările
realizate pentru întregul sistem indică o scădere continuă şi semnificativă a acestui raport în
învăţământul liceal şi superior. Izolarea învăţământului gimnazial în cadrul simulărilor arată
un uşor declin în următorii opt ani, dar nu un trend continuu – ascendent ori descendent.

Dacă presiunea schimbărilor demografice este clară, nu la fel este şi răspunsul

corespunzător acestei situatii. Pe de-o parte, se poate argumenta necesitatea reducerii
personalului didactic de la aceste niveluri de învăţământ. Pe de-altă parte, această tendinţă
este determinată într-o măsură deloc neglijabilă de ratele de cuprindere care sunt în continuare
scăzute (în special în învăţământul liceal), putându-se deci argumenta nevoia de schimbare –
atât din partea şcolilor, cât şi din a profesorilor, pentru a putea atrage un număr sporit de elevi.
In absenţa altor schimbări, menţinând parametrii constanţi, cum ar fi mărimea claselor, şi dacă
practicile de angajare ar fi total flexibile, pierderea de elevi ar presupune o scădere cu peste
50.000 a necesarului de personal didactic, din care 80% în învăţământul secundar, gimnazial
şi liceal.
 Sindicatele puternice şi reglementările privind forţa de muncă fac dificilă acţiunea
Guvernului de a adapta serviciile educaţionale la aceste tendinţe. Este ştiut că modalităţile de
angajare nu sunt complet flexibile. Profesorii nu pot fi cu uşurinţă concediaţi sau angajaţi în
altă parte şi, în plus, exită presiunea angajării de noi absolvenţi. O rată totală de reducere de
2% ar scădea mult această presiune. Datorită sindicatelor, orice modificare în domeniul
resurselor umane este foarte dificilă pentru decidenţi.

Norma didactică este foarte mică comparativ cu cea din alte ţări, dar salariile
profesorilor şi altor categorii de personal sunt şi ele mici, ceea ce are ca rezultat slaba calitate
a noilor veniţi în acest sector. Salariul mediu al unui profesor reprezintă doar două treimi din
PIB-ul pe locuitor, un nivel scăzut raportat la media OCED, care este de 1,33 din PIB-ul pe
locuitor pentru învăţământul primar şi 1,37 din PIB-ul pe locuitor pentru învăţământul
secundar. Profesorii sunt slab motivaţi, în mică măsură supervizaţi şi rareori responsabilizati.
Deteriorarea situaţiei profesorilor a dus la scăderea calităţii acestora, după cum reiese din
rezultatele examenelor de titularizare. Sau relatat cazuri de corupţie la examenele şi
concursurile naţionale pentru obţinerea posturilor în învăţământ. In plus, există relatări privind
corupţia legată de promovarea în învăţământul superior şi obţinerea titlului de doctor.

Principala dilemă strategică a Guvernului este cum să mărească salariile profesorilor

îmbunătăţind în acelaşi timp eficienţa şi managementul în educaţie. Este greu de stabilit cât s-
ar economisi prin trecerea la managementul la nivelul şcolii, descentralizare, eliminarea
actualului sistem de finanţare (pe baza “sumelor defalcate”), restructurarea Inspectoratelor
Scolare Judeţene şi aplicarea formulei de finanţare. Bine efectuate – şi cu o creştere sporită a
responsabilităţii generale în cadrul sistemului – câştigurile rezultate dintr-un mai bun raport
cost-eficienţă ar fi, probabil, semnificative. Un lucru este clar: managementul resurselor
umane constituie un principal motiv de preocupare, iar lipsa unui plan strategic reprezintă în
continuare un obstacol în vederea îmbunătăţirii acestuia. Există o multitudine de domenii în
care s-ar putea realiza economii minore de cheltuieli, care sunt, însă, categoric eclipsate de
eficienţa pe care ar putea-o aduce cu sine reforma modului de angajare, repartizare,
management şi salarizare a personalului didactic.

Sectorul educaţie a fost până nu demult cronic subfinanţat, cheltuielile fiind îndreptate
cu precădere spre învăţământul superior în dauna celui preuniversitar. Până în 2006
cheltuielile pentru educaţie au fost mici comparativ cu ale altor ţări. Cheltuielile merg în mai
mică măsură către învăţământul de bază şi secundar, în timp ce ponderea cheltuielilor pentru
învăţământul superior în cadrul sectorului se numără printre cele mai ridicate din lume.
Atunci când au avut loc, creşterile de buget au fost în mare parte utilizate pentru investiţii în
infrastructură sau echipament (“hardware”), puţine fiind investiţiile în modernizarea
sistemului (în aspectele sale“soft”) pentru realizarea unui învăţământ de înaltă calitate.

Aspecte privind reforma curriculară

Reforma curriculară – a programei școlare și, deci, a întregii viziuni asupra sistemului
de învăţământ – a constituit unul dintre cele mai controversate procese de schimbare care s-au
produs în învăţământul românesc după decembrie 1989. Considerată de unii ca fiind cea mai
importantă „comutare de paradigmă“ educaţională din ultimii o sută de ani, contestată de alţii,
schimbarea din domeniul curriculum-ului va stârni probabil încă multă vreme polemici și
pasiuni.

În ultimii ani, la nivelul Uniunii Europene s-au produs progrese susţinute în realizarea
efectivă a unui spaţiu european extins al educaţiei, în perspectiva cerinţelor societăţii și
economiei bazate pe cunoaștere. Astfel, contextul european actual oferă o serie de documente
de referinţă, cu rol important în regândirea, reorganizarea și armonizarea sistemelor de
învăţământ, din perspectiva asigurării calităţii educaţiei și a mobilităţii profesionale și de
studiu.

Documentele europene cu impact și implicaţii semnificative asupra schimbărilor

introduse în sistemul de învăţământ românesc sunt Recomandarea Parlamentului European și
a Consiliului Uniunii Europene privind competentele-cheie din perspectiva învăţării pe
parcursul întregii vieţi și Cadrul European al Calificărilor (European Qualifications
Framework – EQF). Acestea au rol de repere decizionale majore pentru fundamentarea
procesului de reforma a învăţământului preuniversitar din România și pentru faptul că sunt
direct asociate cu strategia educaţiei permanente.

Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind

competentele-cheie din perspectiva învăţării pe parcursul întregii vieţi conturează, pentru
absolvenţii învăţământului obligatoriu, un „profil de formare european” structurat pe opt
domenii de competenţă. Competenţele sunt definite ca ansambluri de cunoștinţe, deprinderi și
atitudini care urmează să fie formate până la finele școlarităţii obligatorii. Structurarea acestor
competente-cheie se realizează la intersecţia mai multor paradigme educaţionale și vizează
atât domenii „academice” (de exemplu Comunicarea sau competenţele în Matematică, știinţe
și tehnologie), precum și aspecte inter- și transdisciplinare, metacognitive, realizabile prin
efortul mai multor arii curriculare

Începând cu elaborarea primelor documente din 1998 și până în prezent, curriculumul

naţional românesc a parcurs mai multe etape de restructurări, mai profunde sau de mai mică
amploare. Aceste etape nu au constituit însa decât experimente pe care oficialii Ministerului
care avea ca principală sarcină educaţia (căci denumirea s-a schimbat deseori) le-au aplicat
sistemului românesc de învăţământ. Din păcate, aceste experimente nu au folosit nimănui,
după cum, de altfel s-a constatat. Dimpotrivă, putem spune că efectele se vădesc din ce în ce
mai dezastruoase. Enumerăm în continuare etapele despre care se spune că au constituit
restructurări în ce privește curricula școlară:

- 2001: s-au aprobat noi planuri pentru învăţământul obligatoriu și pentru liceu; s-a
dorit descongestionarea programelor școlare prin unele excluderi de materie; au avut loc
schimbări în sistemul de evaluare a manualelor școlare;

- 2003: din nou s-au aprobat noi planuri de învăţământ și programe școlare pentru
clasele de intrare și ieșire din învăţământul obligatoriu;

- 2004, 2005: au constituit etapele de elaborare a noi planuri de învăţământ și

programe școlare pentru celelalte clase de învăţământ primar, respectiv liceal;

- 2009: au loc noi modificări ale planurilor de învăţământ.

Fiecare schimbare la nivel curricular implementată în sistemul de educaţie – cu mai

multă sau mai puţină pregătire necesară (resurse umane, materiale, de timp) – a determinat o
serie de realităţi specifice, unele cu rol de oportunităţi, altele cu statut de dificultăţi.

Pornind de la ideea că orice demers de restructurare trebuie să aibă la bază o bună

cunoaștere a stării de fapt din domeniul de intervenţie vizat, este de prezentat o sinteză a
concluziilor diferitelor cercetări și studii2 din ultimii ani, care au realizat analiza curriculum-
ului școlar românesc. O serie de astfel de concluzii identifică dificultăţi și probleme la nivelul
general al curriculum-ului scris, altele se centrează pe analiza constrângerilor care se
manifestă în aplicarea curriculum-ului în practica școlară ori pe unele aspecte specifice
(valorizarea educaţiei nonformale/ informale în curriculum, dezvoltarea competenţelor de
comunicare la nivelul învăţământului obligatoriu, specificul curriculum-ului în învăţământul
profesional și tehnic, timpul școlar ca element component al curriculum-ului școlar).
 Cadrele didactice și elevii, precum și părinţii manifestă atitudini critice faţă de
încărcarea programului școlar: aproape două treimi dintre cei intervievaţi de autorii
menţionaţi au declarat ca orarul școlar săptămânal este încărcat sau chiar foarte încărcat,
generând fenomene de oboseală în rândul elevilor. Acest tip de program foarte încărcat
generează reacţia, deopotrivă a elevilor și a cadrelor didactice, de respingere. Nu este deloc
normal ca un elev, indiferent de vârsta lui să muncească zilnic 10 - 12 ore, deci mai mult
decât un adult la locul de muncă. Dacă are cel puţin 6 ore de curs pe zi, celelalte sunt pentru
pregătirea temelor, deci ne întrebam, pe bună dreptate, cât îi mai rămâne timp să se
odihnească, fiindcă, în condiţiile unei activităţi epuizante, nici măcar somnul nu mai poate
însemna odihnă!!! Iată de ce, la întrebarea “Îţi place la școală?” răspunsul celor mai mulţi
dintre elevi este negativ.

În Planul de acţiuni pentru anul 2008 aferent Programului Naţional de Reforme, avem
unul dintre obiective

„Punerea în aplicare a unei abordări integrate în vederea creşterii gradului de ocupare a

forţei de muncă, a ratei de activitate şi a nivelurilor de productivitate, în special prin
accelerarea reformelor în sistemul de educaţie pentru a oferi un răspuns mai eficient nevoilor
existente pe piaţa forţei de muncă, prin reducerea abandonului şcolar timpuriu, prin sporirea
în mod semnificativ a participării adulţilor la educaţie şi formare, precum şi prin
transformarea agriculturii de subzistenţă/semisubzistenţă într-o activitate de ocupare
durabilă”.

Aşadar, identificăm aici o primă soluţie – abordările integrate, fiecare sector să se

ocupe de aceeaşi problemă din punctul său de vedere, specializat, într-o strânsă colaborare cu
celelalte sectoare. Pentru a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă este nevoie de personal
specializat pentru acele domenii în care este nevoie de personal. Acest lucru se poate realiza
doar în cadrul unităţilor de învăţământ. Pentru a cunoaşte aceste domenii în care este nevoie
de personal calificat este nevoie în prealabil de studiile unor analişti economici, sociologi etc.
Apoi, celor deja formaţi într-un anumit domeniu, trebuie să li se poată oferi posibilitatea de a
se recalifica, reorienta profesional, specializa în alte domenii. Educaţia permanentă dar şi
asigurarea egalităţii de şanse pentru cei ce provin din medii dezavantajate trebuie să ne reţină
atenţia. În plus pentru a realiza toate acestea este nevoie de bani, deci economiştii, finanţiştii
au şi ei un cuvânt de spus. Acest obiectiv nu poate fi atins nici pe departe doar de cei ce au ca
sarcină să ducă la înfăptuire politicile de resurse umane ci doar prin colaborarea cu specialişti
din domeniile educaţiei, economiei, sociologiei, cercetării etc. *(politici intersectoriale)

Consider că în ceea ce priveşte descentralizarea în domeniul educaţiei, principalele arii care

ar trebui să cadă sub incidenţa acestui proces ar fi:

o La nivel curricular

Planul cadru să fie mai flexibil, dând posibilitatea fiecărei şcoli să îl adapteze în
funcţie de nevoile specifice, rămânând însă acel trunchi comun care să asigure egalitatea
şanselor la examene şi concursuri; posibilitatea unor opţionale de aprofundare şi extindere să
se menţină dar să se pună accent pe opţionalele de sine stătătoare, discipline noi care să
abordeze practic cunoştinţele acumulate în cadrul disciplinelor de trunchi comun; să se pună
accent pe transdisciplinaritate, pe expunerea produselor elevilor, deci şi sistemul de evaluare
pentru aceste opţionale să se schimbe; în acelaşi timp atmosfera de la ore să se schimbe, să se
pună accent pe metodele activ-participative.Manualele alternative trebuie să rămână. Să se
pună mai mare accent pe consilierea elevilor de către persoane specializate.

o La nivel managerial (resurse umane)

Consider că este bun concursul naţional de titularizare întrucât ca mentalitate şi

moralitate, managerii noştri nu sunt pregătiţi să folosească această libertate în favoarea
calităţii procesului de învăţământ; concursul de ocupare a funcţiilor de director sau director
adjunct trebuie să se ţină în faţa unor autorităţi competente să decidă calitativ ci nu politic;
comunitatea şi părinţii ar trebui implicaţi mai mult în evaluarea cadrelor didactice, în
evaluarea calităţii actului didactic.

Să se pună mai mare accent pe formarea continuă a personalului didactic prin

determinarea acestuia să participe la cursuri, plătite şi din fonduri personale nu numai
aşteptând la CCD.

o La nivel financiar

Salariile profesorilor să nu fie fixe, adică să existe limită maximă şi limită minimă,
limita minimă fiind garantată iar în funcţie de performanţe, salariul să poată urca până la
limita maximă. Să se scoată subiectivele salarii de merit date de director aceloraşi persoane în
fiecare an de parcă ar avea abonament. Salarizarea să se facă după criterii precise, eventual
sistemul creditelor care mi se pare corect de vreme ce acele certificate se obţin în baza unor
adeverinţe, diplome, acte oficiale depuse la dosar ci nu pe baza unor procese verbale care să
consemneze activităţi fictive.

În ceea ce priveşte fondurile şcolii, acestea să fie oferite de către administraţia locală
dar şi din sponsorizări; poate este impropriu spus sponsorizări căci noi românii suntem
învăţaţi să cerem, fără a dori să oferim ceva în schimb, consider că pentru ceea ce dorim ar
trebui să oferim ceva, spre exemplu, pentru o sponsorizare, elevii ar putea realiza fluturaşi
publicitari, articole într-un ziar local, site-uri, sau s-ar putea încheia contracte de voluntariat,
astfel, copiii noştri ar învăţa să se implice mai mult în viaţa comunităţii locale, ar aplica ce au
învăţat, ar deveni mai responsabili.

BIBLIOGRAFIE

1. Carmen Crețu, Carmen Duse, Ovidiu Gavrilovici, Vasile Ișan, Nicolae Seghedin, Politici
educaționale în sistemul universitar, București 2011, UEFISCDI

2. Cerkez, M., Capita, L. (coord.), (200), Dezvoltarea competentelor de comunicare în

învăţământul obligatoriu, Tema de cercetare 4, Institutul de Știinţe ale Educaţiei.

3. Jigau, M. (coord.), (2008), Timpul elevilor, Institutul de Știinţe ale Educaţiei,

Reprezentanta UNICEF în România, Ed. Alpha MDN, Buzău.

4. http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2010-01-3-6779010-0- propuneri-
curriculum-national.pdf

5. Iucu Romiţă, Formarea cadrelor didactice. Sisteme, politici, strategii, Editura

Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004;

6. Marga, A. (1998). Reforma educației în 1999, Agenția Națională Socrates, Alternativ,

București.
7. http://www.edu.ro/index.php/articles/2857 - Reforma învățământului obligatoriu din
România, București 2003
8. România - Notă privind politicile educaționale, Banca Mondială 2007