Stimularea polisenzorială în designul terapeutic și educațional din

învățământul special

Tulburarea procesării senzoriale: identificare și intervenție

• Teoria integrării senzoriale
• Diagnostic (bazat pe evaluare) - tulburarea procesării senzoriale (TPS)
• Patternuri funcționale - abilități de integrare senzorială normală
• Abordarea reabilitării (terapie/ intervenție)

Conceptul de integrare senzorială este introdus în 1972 de Ayres și consideră că este

“procesul neurologic care coordonează senzațiile organismului cu cele ale mediului, astfel
încât organismul poate funcționa în cadrul mediului1”, adică organizează senzațiile de la
propriul corp și pe cele din mediu și face posibilă utilizarea efectivă a corpului în mediu.
Abordarea teoriei integrării senzoriale oferă o explicație alternativă pentru
comportamentele dezadaptate întâlnite la mulți elevi atât din învățământul de masă, cât și din
cel special. Putem să ne gândim că, prin comportament, comunicăm, avem un scop precis.
Primim atât din mediu, cât și din propriul corp diverse informații senzoriale sub forma
stimulilor pe care sistemul nostru neuronal le organizează și le procesează în vederea
formulării unui răspuns cât mai adecvat și eficient la situația dată de acești stimuli. Atunci
când aceste mecanisme sunt funcționale și creierul este capabil să interpreteze corect
informațiile primite, înseamnă că toate simțurile conlucrează, realizându-se procesul de
integrare senzorielă. Când apar disensiuni între stimulii primiți și răspunsurile la aceștia,
putem avea în vedere o disfuncție de integrare senzorială.
Deseori întâlnim un copil care nu suportă să fie atins, care reacționează exagerat la
anumite zgomote, la schimbările de lumină sau de decor, care refuză cu încăpățânare să
realizeze anumite sarcini sau să consume anumite alimente, care nu-și dă seama când s-a lovit
sau când ține ceva în mână sau se află într-o continuă mișcare. Aceste situații ne dau de furcă
în activitatea didactică pentru că ne obosesc atât pe noi, cât și pe ceilalți elevi din clasă/ grupă.
Astfel dacă privim comportamentul din perspectivă senzorială ne ajută să reformulăm
problema, considerând aceste disfuncționalități ca pe indicii ale unei tulburări de procesare
senzorială.

COMPORTAMENT-FUNCȚIE- PATTERNURI- DEZORGANIZARE DE ÎNVĂȚARE

Creierul nostru trebuie să fie capabil să organizeze, să proceseze inputurile senzoriale

și să le folosească pentru a răspunde adecvat oricărei situații date. Pentru ca acest lucru să se
întâmple, noi trebuie să integrăm informațiile primite prin toate simțurile și din mișcare și
gravitație. Abilitatea de a învăța chiar și lucrurile cele mai mici și de a ne comporta adecvat în
diferite situații, depinde de aceste abilități de integrare.

1
dr. Anna Jean Ayre, (1972), Sensory integration and learning disorder
 Noi toți, inclusiv copiii, ar trebui să fim capabili să luăm informațiile prin toate
canalele și să realizăm multe activități independent. Deseori considerăm de la sine înțeles
faptul că integrarea diferitelor inputuri primite în fiecare moment sunt învățate de copii în
mod automat. Pentru a putea face acest lucru, ei ar trebui să se simtă confortabil în legătură cu
relația pe care corpul lor o are cu mediul. Ei ar trebui să se simtă confortabil în propriul corp
și să știe cum să interpreteze diferite inputuri tactile. Dar ce se întâmplă în situația în care
creierul nostru nu discriminează, filtrează, prioritizează, coordonează, organizează, integrează
toate aceste inputuri senzoriale?
Există doi factori primari ce contribuie la înțelegerea globală a conceptului de
integrare senzorială:
1. Pragurile neurologice sau modul în care sistemul nervos răspunde la intrările
senzoriale.
2. Strategiile de autoreglare pe care o persoană le folosește - pot fi asociate cu
temperamentul și personalitatea. Strategiile de autoreglere sunt modurile în
care oamenii gestionează inputurile care sunt disponibile pentru ei.
Praguri neurologice/ senzoriale
Se referă la cantitatea de stimuli necesară pentru un sistem de neuroni sau pentru un
neuron de a răspunde. În cazul în care sistemul nervos răspunde foarte repede la un stimul
senzorial, spunem că există un prag scăzut, iar atunci când sistemul nervos răspunde mai lent
decât am preconizat, spunem că există un prag înalt pentru a răspunde.
 Praguri neurologice înalte - reflectă o stare în care este nevoie de o mulțime de
inputuri senzoriale pentru a activa un răspuns. Această situație reprezintă hipo-
reactivitatea și indică o cantitate de răspuns mai mică decât ar fi de așteptat.
 Praguri neurologice joase - reflectă o stare în care este nevoie de o cantitate foarte
mică de input pentru a activa un răspuns. Această situație reprezintă hiper-reactivitate
sau hiper-responsivitatea și indică o cantitate de răspuns mai mare decât ar fi de
așteptat.
Toate persoanele au nevoie de un echilibru între pragurile joase și înalte, pentru a
observa suficiente lucruri, pentru a se menține conștienți și atenți, dar nu atât de multe lucruri
încât să devină supraîncărcați cu informații și să se simtă distrași.La capetele extreme ale
pragului neurologic sunt obișnuința (legată de pragurile înalte) și sensibilitatea (legată de
pragurile scăzute). Obișnuința se referă la procesul de recunoaștere a stimulilor familiari, care
nu necesită o atenție suplimentară.Sensibilitatea este procesul care sporește gradul de
conștientizare al stimulilor importanți.
Din punct de vedere fiziologic, la baza funcționării sistemului nervos stau două
procese numite excitație și inhibiție.
 Hiporeceptivitatea este atunci când este nevoie de o cantitate mai mare de stimul
pentru a primi un răspuns.
 Hiporesponsivitatea este atunci când răspunsurile sunt mai mici decât ne-am
aștepta în mod normal.
De exemplu, un copil care pare orb la anumite activități, poate prezenta
hiporesponsivitate la mișcare, stimuli vizuali și auditivi în cadrul activităților didactice sau
terapeutice (cazuri întâlnite foarte des în rândul copiilor diagnosticați cu tulburare din spectru
autist TSA).
 În condiții obișnuite, sistemul nervos primește atât mesaje de excitație cât și de
inhibare. Aceste două tipuri de inputuri concurente fiind necesare să fie echilibrate pentru a
determina o reacție adecvată și de adaptare. Uneori, răspunsurile sistemului nervos sunt
dezechilibrate. Atunci când aceste răspunsuri (output-uri) sunt mai mari decât ne-am aștepta
în mod obișnuit într-o anumită situație, ne referim la hipersensibilitate.
Putem să stabilim o ipoteză legată de responsivitatea unei persoane observându-i
comportamentul într-un context particular. De exemplu, un copil care își pune mâinile peste
urechi în timp ce explicăm la lecții poate fi vorba de hiperresposivitate la sunetele din sala de
clasă. Din această perspectivă, atunci când vorbim despre responsivitate, ne referim la modul
în care o persoană răspunde solicitărilor din mediu. Multe lucruri (solicitatarea unei anumite
activități, caracteristicile mediului sau de modul în care o strategie de autoreglare utilizată îi
afectează viața de zi cu zi) pot afecta capacitatea de reacție a individului (responsivitatea).
Când sistemul nervos oferă un output exagerat, îl definim ca fiind hiperreceptiv sau
supraresponsiv, iar atunci când oferă un output slab (răspuns insuficient) spunem că este
hiporeceptiv sau subresponsiv. Pentru copil este o problemă atunci când un răspuns extrem
interferează cu viața de zi cu zi și este nevoit să găsească soluții la aceaastă problemă.
Soluțiile suunt definite ca fiind strategii de autoreglare.
Există o serie de răspunsuri comportamentale la inputurile senzoriale care reflectă
strategiile copilului de autoreglare.
La un capăt al acestui continuum sunt strategiile pasive de autoreglare, prin care
persoana va permite apariția evenimentelor senzoriale. Autoreglarea pasivă poate însemna că
persoanele care o utilizează pot scăpa/ rata anumite lucruri, sau se simt depășite de lucrurile
care se întâmplă în jurul lor. De exemplu, unui copil cu autoreglare pasivă ar putea să îi scape
expresiile faciale sau gesturile celorlalți din timpul activității didactice/ terapeutice. Pe de altă
parte, o persoană cu autoreglare pasivă ar putea observa că toată lumea se agită într-o clasă
fără a avea vreo reacție, acest input concurând cu prelegerea profesorului.
Copiii cu strategiile active de autoreglare selectează și se angajează în comportamente
pentru a-și controla propriile experiențe senzoriale. Astfel un copil cu o astfel de strategie de
autoreglare poate să murmure sau să fluiere în timp ce joacă cărți pentru a adăuga un input
care să îl ajute să își mențină atenția la joc sau o persoană s-ar putea muta într-o cameră
liniștită în timp ce studiază, ca mijloc de control asupra inputurilor auditive pentru a-și crește
puterea de concentrare.
Ambele tipuri de strategii de autoreglare pot fi de ajutor singulare sau pot interfera.
Astfel, dacă luăm în calcul cele două praguri neuronale și strategiile de autoreglare putem
descoperi 4 tipologii ale copiilor cu tulburări de integrare senzorială.
 Înregistrarea scăzută se referă la un model de procesare senzorială, care se
caracterizează prin praguri senzoriale ridicate și strategii pasive de autoreglare; atunci când
copiii prezintă un pattern de procesare senzorială de tipul înregistrare scăzută, ei observă
stimulii senzoriali mai puțin decât ceilalți oameni. Copiii care au pattern de procesare de tipul
înregistrare scăzută par neinteresați, absorbiți de sine și uneori monotoni în afecte. Ei nu
observă ceea ce se întâmplă în jurul lor și pierd indicii care le-ar putea ghida
comportamentele. Putem lua în calcul faptul că mai multe evenimente din viața de zi cu zi nu
au o intensitate suficient de mare pentru a satisface pragurile senzoriale ale acestor copii;
strategiile lor pasive îi conduc în a fi într-un fel „orbi” la evenimentele din jurul lor. Dunn și
colegii săi au efectuat studii naționale pe nou născuți, copii și adulți cu și fără dizabilități, și
au descoperit că persoanele fără dizabilități de toate vârstele observă și înregistrează inputuri
senzoriale cea mai mare parte a timpului, în timp ce persoanele cu dizabilități de tipul
autismului și schizofreniei, au semnificativ au mai multe șanse de a experimenta înregistrarea
scăzută2.
Atunci când un copil are un pattern de procesare senzorială de tipul înregistrare
scăzută, intervențiile sunt direcționate către creșterea intensității inputului senzorial pentru a
le îmbunătăți șansele de observare și răspuns la solicitările din mediu.
Căutarea senzațiilor se referă la un model de procesare senzorială, care se
caracterizează prin praguri senzoriale ridicate și o strategie activă de autoreglare (Dunn, 1997).
Copiii care au patternuri de procesare senzorială de tipul căutării senzațiilor se bucură și
generează un plus de input senzorial pentru ei înșiși, sunt foarte activi, continuum angajați și
excitabili. Ei sunt implicați în strategii active pentru a crește inputurile senzoriale cu scopul
atingerii unor praguri neurologice înalte. Căutarea senzațiilor devine o problemă atunci când

2
Winnie, Dunn, Ph. D., OTR, Deborah B. Daniels, 2002, Infant/ toddler Sensory profile, caregiver
questionnaire, Birth to 6 months (Profil senzorial pentru nou născut/ sugar, chestionar pentru ingrijitor,
de la naştere până la 6 luni), The psychological corporation, USA.
comportamentele de căutare determină persoana să persevereze în activitatea dorită. Atunci
când o persoană are dificultăți cu căutarea senzațiilor, intervențiile pot fi direcționate spre
oferirea de oportunități pentru mai multe inputuri senzoriale dorite în cadrul activităților de zi
cu zi. Aceste comportamente pot deveni patologice sau sindromatice pentru o anumită arie
patologică.
Sensibilitatea senzorială este un model de procesare senzorială caracterizat prin
praguri senzoriale scăzute și o strategie pasivă de autoreglare. Atunci când copiii prezintă un
pattern de procesare senzorială de tipul sensibilității senzoriale detectează mai multe inputuri
senzoriale decât ceilalți oameni. Ei sunt în permanență distrași, hiperactivi și pot fi deseori
nemulțumiți. Observă mai multe evenimente senzoriale decât alții și comentează despre ele cu
regularitate. Având praguri scăzute, le permite să aibă o rată ridicată de a observa ceea ce se
întâmplă în jurul lor. Pentru că utilizează strategii pasive permit lucrurilor să se întâmple și
comentează mai degrabă decât să le scoată ei înșiși (cum face un căutător de senzații). Atunci
când o persoană prezintă patternuri de sensibilitate senzorială, intervențiile pot fi îndreptate
către furnizarea de informații mai structurate, astfel încât persoana să nu devină copleșită de
viața de zi cu zi.
Evitarea senzațiilor se referă la un model de procesare senzorială caracterizat prin
praguri senzoriale scăzute și o strategie activă de autoreglare. Copiii care prezintă un pattern
de procesare senzorială de tipul înregistrare scăzută sunt deranjați de inputurile primitemai
mult decât pe alte persoane, sunt îngrădiți de reguli (le este foarte greu să le respecte) sunt
conduși de rutine și ritualuri, de cele mai multe ori necooperanți. Își limitează oportunitățile
senzoriale nefamiliare, fiind dificil de înțeles și organizat pentru ei sau ar putea fi chiar un
pericol pentru propriiul sistem nervos. Comportamentul ritualic furnizează o rată ridicată de
inputuri senzoriale familiare, limitând în același timp posibilitatea unor intrări nefamiliare.
Pentru copiii cu pattern de procesare senzorială de tipul evitării senzațiilor, se recomandă
intervenții îndreptate în a realiza o dietă senzorială cu inputurile mai puțin disponibile, astfel
încât copilul să nu devină copleșit și să dorească să se retragă de la participarea în viața de zi
cu zi.
Procesarea senzorială normală se realizează urmând o serie de pași:
 Un răspuns adaptativ este o acțiune adecvată luată prin sintetizarea informațiilor
senzoriale primite de sistemul nervos central (SNC). Aceasta poate fi conștientă sau
inconștientă dar nu este un reflex. Este rezultatul unei integrări senzoriale adecvate și ne ajută
în îmbunătățirea integrării senzoriale. Mulți dintre noi avem un sistem nervos bine dezvoltat
care poate să facă față informațiilor senzoriale primite într-un mod adecvat pentru a tolera,
analiza și acționa, cu toate acestea fiecare are un mod propriu de a răspunde la mediu. Acesta
este rezultatul preferințelor, experienței și nivelului de integrare senzorială. Modul în care
cineva răspunde la o anumită situație poate fi diferit de modul în care altcineva răspunde, dar
ambele moduri pot fi considerate răspunsuri adaptative și prin urmare pot fi considerate
rezultatul unei procesări senzoriale normale.
Disfuncția apare atunci când o persoană cu un sistem nervos intact nu este în măsură
să interpreteze informațiile senzoriale în mod corespunzător. Aceasta cuprinde o varietate de
handicapuri neurologice. Ea poate determina individul afectat să afișeze comportamente
atipice care pot fi uneori confundate cu simptomele de autism, ADHD sau sindromul
Asperger. Astfel această disfuncție sau interpretare greșită a informațiilor senzoriale,
interferează cu activitățile de zi cu zi sau cu dezvoltarea individului.
Tulburarea de procesare senzorială este incapacitatea de a percepe și a interpreta în
mod corespunzător informațiile senzoriale prin intermediul simțurilor, acest lucru afectând
funcționarea de zi cu zi.
 Tulburarea de procesare senzorială cuprinde trei categorii principale de tulburări:

1. Tulburarea de modulare senzorială(TMS) se referă la dificultate de transformare a

mesajelor senzoriale în comportamente controlate care se potrivesc cu natura şi intensitatea
informaţiilor senzoriale. Unii copii pot deveni suprareceptivi (hiperreactivitate) la stimulii din
mediu sau subreceptivi. Alți copii pot în primul rând să caute senzorialitatea (permanenta
căutare de stimulare senzorială) sau prezintă un amestec de simptome supra și subreceptive.
În cazul acestui tip de tulburare se pot observa o serie de dificultăți:
 Dificultăți în modularea, discriminarea și organizarea inputurilor senzoriale.
 Dificultăţi cu autoreglarea, în termenii stărilor de excitaţie, poate fi sub sau
supra responsiv la inputurile senzoriale.
 Dificultăţi în interacţiunea eficientă la solicitările de mediu, relaţii și sarcini.
 Dificultăţi adaptative la provocările vieţii de zi cu zi.
Caracteristicile copiilor cu supraresponsivitate senzorială:
 Își acoperă urechile la zgomote puternice
 Sunt sensibili la lumina puternică
 Le este teama de mişcare sau de schimbarea poziţiei
 Evită să atingă anumite texturi (iarbă, nisip, dactilopictură, lucruri care se
strivesc)
 Nu le place să se murdărească
 Au puternice preferinţe legate de haine
 Nu le place să fie atinşi pe neaşteptate
 Au o slabă toleranță la îngrijire
 Stare de excitaţie crescută - impulsivi, hiperactivi
 Hipervigilenti - ochi mari, precauţi, cu grijă
 Eşec la învățat
 Acţionează cu teamă - viața este periculoasă, nu este sigură
 Interacţiuni rigide - crează ritualuri și rutine pentru a evita senzaţiile și pentru a
le controla
 Copilul ce prezintă o TMS cu suprareponsivitate senzorială este caracterizat prin
iritabilitate, agresivitate, impulsivitate, este capricios, are o toleranţă scăzută la tranziţii,
plânge frecvent şi este greu de consolat, nu-i place să fie îmbrățișat sau mângâiat, are nevoie
de ajutor pentru a adormi şi a rămâne adormit, manifestă anxietate extremă de separare, are
dificultăţi cu tranziţiile la noi alimente.
Caracteristicile copiilor cu subresponsivitate senzorială:
 Are timp de reacţie întârziată
 Este greu să răspundă la nume
 Se pare că nu cunoaşte mediul, rătăceşte
 Are o toleranţă mare la durere
 Nu simt atunci când este ud
 Nu simte hainele răsucite pe corp
 Nu simte alimentele pe față sau în gură, sau murdăria de pe mâini
 Nu pare sa observe atunci când este atins
 Prezintă o aplatizare a afectelor o mare parte din timp
 Este greu să se angajeze, poate observa dar nu participă
 Nu este conştient de senzaţiile corpului (temperatură, foame)
 Nu pare să observe mirosurile nocive
 Pare lent, nemotivat, ignorant, sau retras
 Pare a fi „pierdut într-o lume fantastică"
Copilul ce prezintă TMS cu subreposivitate senzorială acționează cu încetinitorul (pare
pierdut în spaţiu), are atenție încetinită (tendinţa de a rătăcişi de a nu se angaja în
activitățiindividuale sau de grup), nu este conştient de sentimentele celorlalţi, are o conștiență
redusă a senzațiilot (toleranță crescută la durere, nu sunt conştienţi de jucăria din mână,nu
sunt conştienţi căsunt uzi pe față etc.) și au postură slabă (se intind pe covor, își sprijină capul
în mâini sau pe masă).
Caracteristicile copiilor cu căutare senzorială (lăcomie):
 Are un nivel ridicat de activitate, rareori stă liniştit
 Atinge totul
 Atârnă de oameni/ obiecte
 Miroase sau bagă în gură tot
 Își asumă riscuri crescute care pun în pericol propria siguranţă
 Preferă alimentele cu arome puternice
 Adesea bagă în gură și/sau linge articole nealimentare
 Caută zgomote puternice
 Îi place să se uite la obiecte luminoase/ care se învârt
 Este excesiv de afectuos
 Poate fi dificil sau greu de calmat
 Este o persoană care își asumă riscuri
 Deranjează pe alţii
 Poate fi dat afară din grădiniţă
Impactul TMS asupra dezvoltării și relaționării:
Influența asupra abilitaţilor de joacă
 Evitarea manipulării jucăriilor şi materialelor tipice de joacă
  Retragerea din jocurile zgomotoase, de la jucării care scot sunete
 Limitarea dorinţei de explorare a mediului din cauza fricii
 Evitarea sau lipsa de participare reduce vital stimularea dezvoltării
 Retragerea în copilărie de la evenimente speciale, cum ar fi petrecerile aniversare,
costumarea pentru Halloween şi petrecerile de vacanță, etc.
Influența asupra îngrijirii și hrănirii:
 Evitarea şi/ sau respingerea alimentelor cu diferite texturi, gusturi, mirosuri,
temperatură
 Evitarea şi/ sau respingerea periuţei de dinţi şi a băii/dușului
 Evitarea şi/ sau respingerea periajului părului, spălarea părului, tăierea părului
 Evitarea şi/ sau respingerea hainelor cu diferite texturi și a procesului de
îmbrăcare.
Influența asupra activităților școlare:
 Evitarea instrumentelor şi materialelor din clasă
 Dificultăţi legate de participarea la activități de grup care implică mişcare, atingeri
sau sunet
 Dificultăţi de poziționare - de a sta corect în bancă sau de a sta aşezat în linie
 Dificultăţi cu autoreglarea atenţiei în sala de clasă.
2. Tulburarea de discriminare senzorială apare atunci când copilul distinge cu
dificultate senzațiile sau are probleme în a intelege semnificația unei senzații. Nu poate
distinge obiectele doar prin pipăit (fară să le vadă), nu simte când cade, mai ales dacă are
ochii inchiși, nu este familiar cu propriul corp, este împiedicat, se ciocnește de alții, nu
sesizează asemănările și deosebirile între obiecte, imagini, figuri, etc.
3. Tulburarea motorie cu baza senzorială (poate fi vorba despre copilul cu dispraxie si
de cel cu tulburarea de postura corporală).
 Tulburarea posturală: dificultate în stabilizarea organismului în timpul mişcării sau în
repaus pentru a satisface cererile unei sarcini motorii.
 Dispraxia: probleme cu traducerea informaţiilor senzoriale în planificare şi/ sau
secventierea mişcării, în special a celor noi sau necunoscute.
Copilul este încordat sau are un tonus muscular flasc, își pierde ușor echilibrul, este
posibil să nu aibăînca o mâna dominantă (atunci când e necesar) - își folosește oricare dintre
mâini pentru a manevra un obiect, are dificultăți în execuția unor mișcări care presupun
coordonare motorie (să sară coarda, să scrie, să deseneze, să taie cu foarfeca, să facă un joc
puzzle/ lego), etc.3
Pentru intervenție asupra unor astfel de tulburări se recomandă terapia de integrare
senzorială ce reprezintă un program de activități strict planificate de către terapeut astfel încât
să preîntâmpine nevoile sistemului nervos al copilului. Un astfel de program include dieta
senzorială cu rolul de a stimula receptorii de contact (în special tactil, vestibular și
proprioceptiv) prin tehnici de alertă, organizare și calmare. Ea poate fi folosită în recuperarea
copiilor cu dificultăți de învățare, dizabilități mintale și asociate, DOWN (în special pentru cei

3
Carol Kranowitz, Copilul desincronizat senzorial, Editura Frontiera, Bucuresti, 2012
cu tulburări din spectrul autist TSA), ajutându-i să proceseze informatiile provenite prin
diversele canale senzoriale. În cadrul acestei terapii sunt stimulate toate simțurile: vizual,
auditiv, gustativ, olfactiv, vestibular (al echilibrului), tactil și simțului proprioceptiv
(corespunzator transmiterii informatiilor dintre creier, muschi și articulații).

Disfunctionalități ale integrarii senzoriale conduc în principal la dezorganizarea

sistemelor:

 vestibular (trimite către creier informații senzoriale despre mișcarea

organismului în spatiu); această disfuncționalitate poate fi observată prin
postura deficitară și dispraxie
 proprioceptiv (trimite către creier informații senzoriale de la mușchi și
articulații); copilul cu o astfel de disfuncționalitate realizează mișcări
stereotipice ale organismului
 tactil (simtul tactil); copilul cu o astfel de disfuncționalitate poate fi hiper sau
hipo - sensibil la stimuli.

Scopul terapiei de integrare senzorială este de restabilire a proceselor neurologice prin

întărirea celor trei sisteme. Pentru realizarea acestui scop se pot realiza activități se stimulare a
sistemului vestibular: legănatul, rotitul, săritul (ex.: pe plasă elastică), activități de stimulare a
sistemelor proprioceptiv și tactil: “presiune profundă”, periatul, jucăriile senzoriale, activități
de stimulare olfactivă, vizuală, gustativă prin exerciții specifice de mirosit, vizualizat efecte
vizuale, gustat diverse alimente, etc. Stimulările senzoriale se pot realiza în același timp,
camera senzorială oferind această posibilitate. Este necesară elaborarea unui program
terapeutic de integrare senzorială pentru fiecare copil în parte în funcție de dizabilitate și
particularitățile individuale. Exercițiile/ stimulările vor fi integrate într-o dietă senzoriale prin
crearea unoractivități individualizate menite sa satisfacă nevoi senzoriale (intuite), ex.: veste
de greutate, body-uri.
Activitățile de terapie de integrare senzorială pot avea obiective multiple:
• De a dezvolta noi căi de comunicare axate pe conduita senzorială;
• De a oferi posibilitatea copilului de a-şi exprima liber preferinţele;
• De a crește receptivitatea privind relaţionarea/comunicarea cu terapeutul;
• De a calma diverse tensiuni, anxietăți și a crea un teren propice relaxării;
• De a reduce crizele de automutilare şi heteroagresivitate; etc.
Terapia de integrare senzorială se poate realiza atât în camera de stimulare senzorială
dar și în spații nespecifice cum e cabinetul de kinetoterapie, sala de sport, sala de clasă,
grădină senzorială sau alte spații.
Camera de stimulare multisenzorială este un spaţiu controlat, securizant şi stimulativ,
este un ambient atrăgător pentru copii, este un amestec de culori, sunete, arome, texturi şi
efecte luminoase care stimulează apariția și trăirea de emoții pozitive. Camera de stimulare
multisenzorială are triplu rol: de stimulare, de relaxare, de recuperare. Această terapie
provoacă, motivează, stimulează, recuperează copiii cu deficienţe, calmează copiii cu autism
sau tulburări de comportament și este un mijloc eficient de recuperare a acestora.
 Exercițiile se desfășoară individual sau în grupe mici, deoarece experiența senzorială
este întotdeauna personală, după un grafic ce poate include programe de intervenție
individuale sau programe pentru o grupă mică de copii (2-5 copii). Exercițiile senzoriale
trebuie să se desfașoare zilnic, durata trebuie să fie de 10, 20 sau 30 de minute, în funcție de
interesul pe care îl trezesc copilului, ritmul exercițiilor nu trebuie să fie prea rapid, pentru a
favoriza învățarea și recuperarea.
În utilizarea obiectelor și materialelor se are în vedere modalitatea de prezentare, astfel
încât acestea să fie distincte față de fundal pentru o mai bună discriminare, suprafața de
expunere să nu fie prea mare, iar materialele destinate exercițiului senzorial să fie cât mai
diverse și prezentate în diferite modalități.
Efectele acestei terapii se văd rapid, iar pe timp lung contribuie la dezvoltare
armonioasă a personalității, la dezvoltarea atașamentului și la crearea stării de siguranță și
încredere în sine.
Cunoașterea senzorială este o dimensiune pentru care fiecare copil își creează propriul
ritm, iar după o evaluare inițială în domeniul senzorialității se pot determina nivelul
achizițiilor și modalitățile de intervenție pentru recuperarea sa în domeniul cunoașterii
senzoriale. Forma generală a exercițiilor senzoriale se diferențiază în funcție de nivelul de
dezvoltare atins de copil într-un anumit domeniu al cunoașterii senzoriale și propriul model de
procesare senzorială.
Având în vedere diversitatea și particularitățile disfuncțiilor de integrare senzorială, se
pot proiecta o multitudine de strategii sau structuri de activități destinate terapiei de integrare
multisenzorială. Astfel, putem desfășura activități pentru:
 Cunoașterea și dezvoltarea sensibilității tactile și sensibilității proprioceptive;
 Cunoașterea și dezvoltarea sensibilității vestibulare și sensibilitații proprioceptive;
 Cunoașterea și dezvoltarea sensibilității vizuale ;
 Cunoașterea și dezvoltarea sensibilității gustative ;
 Cunoașterea și dezvoltarea sensibilității olfactive ;
 Cunoașterea și dezvoltarea sensibilității auditive ;
 Corelații între sensibilitatea vizuală și sensibilitatea tactilă ;
 Corelații între sensibilitatea gustativă și sensibilitatea olfactivă.
În continuare, vom exemplifica cinci demersuri aplicative pe tipuri de activități
specifice pentru cunoașterea și dezvoltarea tactilă, cunoașterea și dezvoltarea olfactivă,
cunoașterea și dezvoltarea gustativă, cunoașterea și dezvoltarea auditivă, cunoașterea și
dezvoltarea propriocepției.
Vom prezenta o analiză comparativă a două tipologii diferite, căutarea de senzații și
evitarea senzației, vom observa cum se manifestă fiecare copil în parte, în funcție de
specificul tulburării senzoriale, utilizând același demers terapeutic.
Cazul care relevă tipologia căutării de senzații este M. R., un băiat de opt ani din clasa
I B, cu autism infantil, întârziere severă în dezvoltarea psiho-cognitivă. Cel de-al doilea caz
valorifică căutarea de senzații și este reprezentată de I. C., un băiat de nouă ani din clasa I B,
cu sindrom hiperkinetic, întârziere moderată în dezvoltarea psiho-cognitivă.
Prima activitate urmărește cunoașterea și dezvoltarea senzației tactile cu obiecte din
trusa tactilă, având ca scop familiarizarea cu texturi din mediul ambiant, pornind de la
recomandările din dieta senzorială, demers care valorifică evaluarea prin intermediul
chestionarului bazat pe profilul senzorial. Obiectivele sunt: sensibilizare simțului tactil la
nivelul mîinilor pentru diferite texturi și obiecte din trusa tactilă, respectiv discriminarea
texturilor cu ajutoril pipăitului. Activitatea se desfășoară în camera de stimulare senzorială,
mijloacele folosite fiind: trusa tactilă, covor cu lumini, jucării de pluș.
Activitatea reprezintă o secvență din cadrul unei ședințe de terapie. Subiecții M. R. și
I. C. sunt aduși din clasă, se descalță la ușă, este o atmosferă de clar-obscur, pe fundal se aude
muzică terapeutică, sunt pornite proiectoarele de lumini, copii sunt lăsați să-și aleagă o jucăre
sau activitate care le place, ulterior se începe terapia. Copiii sunt invitați să stea turcește pe
covorul interactiv și prin intermediul unei păpuși sunt atinși pe degete, pe palmă și pe dosul
palmei, rând pe rând, cu piesele din trusa tactilă. La piesele tactile unde se manifestă o reacție
negativă (reticență) se va mai face o încercare, iar dacă reacție devine accentuată, se scoate
piesa din dieta senzorială a subiectului respectiv pentru o vreme.

Pentru a facilita transferul tactil se va folosi o păpușă manevrabilă cu mână, ca terț.

„Uite că măgărușului îi place să mângâie batistuța (mingiuța, cubulețul, piatra, buretele etc.)”
sau „măgărușului i se pare interesant să pună mâna pe obiectul ăsta”.

După activitate copilul este recompesat cu telecomanda cu patru culori de bază pentru
a se juca pe covorul interactiv cu lumini. Ulterior, subiecții sunt invitați să se relaxeze în patul
cu slatea cu apă unde sunt jucării de pluș cu diferite texturi. M. R., copilul care evită
senzațiile, merge însoțit de terapeut spre pat, s-a obișnuit să atingă patul și să observe cum se
mișcă salteaua cu apă, dar evită apropierea de jucării, în timp ce I. C., căutătorul de senzații,
se aruncă în ,,marea de senzații”. I. C. este pentru M. R. un factor motivațional important care
îl va conduce mai ușor spre înțelegerea senzațiilor, decât o poate realiza terapeutul.

Cu toate că acești copii prezintă tipologii senzoriale diferite, terapia nu este îngreunată
de acest factor, deoarece copii formează o grupă și s-au făcut proceduri inițiale de armonizare
a relației lor în cadrul ședințelor de terapie. M. R., copilul care evită senzațiile, este reticient la
fiecare încercare de a apropia diferite texturi de mâna sa, în timp ce I. C., căutătorul de
senzații, este lacom de experiențele pe care le trăiește, solicită mai multe atingeri cu multiple
texturi, îl încurajează și pe colegul său și chiar sprijină activitatea terapeutului în ceea ce
privește facilitarea senzațiilor tactile către celălalt copil.

A doua activitate subliniază cunoașterea și dezvoltarea olfactivă, unde scopul este de a

sensibiliza simțul olfactiv prin stimulare cu uleiuri aromate. Aromaterapia/ Parfumul meu este
una dintre preferatele activități ale lui I. C., căutătorul de senzații, care de fiecare dată când
vine la camera de stimulare senzorială, își alege tipul de parfum format din două esențe care îi
produce relaxare și liniște (unui copil hiperkinetic, care chiar stă liniștit în momentul în care
și-a luat în primire sticluța cu parfum) are ca obiective: discriminarea diferitelor tipuri de
parfumuri, combinarea aromelor pentru obținerea unui parfum și pregătirea subiectului pentru
activitatea terapeutică. Locul de desfășurare a terapiei este cabinetul de stimulare
polisenzorială, pe covorașul interactiv cu lumini. Folosim ca mijloace: uleiuri aromatice,
sticluțe cu pulverizator, dischete demachiante, apă.

În camera de stimulare polisenzorială este deschis proiectorul de lumini, este creat

ambientul muzical și este acționat covorașul cu lumini lângă oglindă. Subiecții sunt invitați să
se așeze pe covoraș, iar terapeutul va sta pe un fotoliu de relaxare alături de el. Trusa olfactivă
este pregătită cu minim 3 uleiuri aromatice. Pe dischete se va picura din fiecare aromă ce îi
vor fi oferite subiecților pe rând. Terapeutul va observa reacția acestora, comunicănd cu ei
despre aromă: dacă îi place, dacă recunoaște aroma, dacă și-ar dori să aibă un parfum cu
mirosul respectiv. Pe parcursul testării aromelor, subiecții sunt rugați să aleagă din aromele
prezentate două preferate pentru a realiza un parfum personal. După ce sunt încercate toate
aromele, vor fi prezentate aleatoriu și se va solicita recunoașterea aromelor. Cele două arome
alese vor fi picurate într-o sticluță cu pulverizator. Vor fi combinate cu apă și se va obține un
parfum. Parfumul respectiv va fi pulverizat deasupra subiectului și în spațiul în care se va
desfășura activitatea următoare.

M. R. se ridică de pe covorașul tactil în momentul în care îi este apropiat un tub de

aromă spre nasul său, revine, nu are formată capacitatea de a mirosi, în timp ce I. C. este
dornic să experimenteze cât mai multe arome, solicită să facă el activitatea, dacă M. R. nu
vrea, îi arată el cum se procedează. La finalul activității, M. R. acceptă să fie atins ușor pe
mână, cu o dischetă care are aromă de portocală. I. C. este entuziasmat de produsul parfumat
obținut, se plimbă prin cameră, pulverizând aromele combinate.

A treia activitate este cea pentru cunoașterea și dezvoltarea gustativă, unde scopul este
de a crește toleranța copilului la diverse alimente (iaurt, dulceață de căpșuni, Nutella, boabe
de muștar, Ketchup dulce), diversificându-și alimentația zilnică. Obiectivele sunt:
recunoașterea alimentelor, acceptarea atingerii și gustării lor, generalizarea folosirii unei
gamer variate de alimente și în afara terapiei. Locul de desfășurare este camera de stimulare
senzorială, unde s-au pregătit o masă, o tavă, pahare de unică folosință, 2 sticle de apă, o
găleată de apă, prosoape de bucătărie, linguri de unică folosință, un borcan de iaurt, un borcan
de dulceață de căpșuni, un borcan de Nutella, un borcan de boabe de muștar, un borcan de
Ketchup dulce.

Copiii au deja un ritual foarte bine stabilit la camera de stimulare senzorială, I. C. se

descalță rapid, se duce la trusa olfactivă, își alege parfumul preferat, se dă cu parfum și dă cu
el prin cameră, apoi se afundă în patul cu jucării de pluș. În acest timp, reiau cu M. R.
exercițiul olfactiv, acesta a devenit mai receptiv, în fiecare săptămână tolerează din ce în ce
mai mult aromele, ajungând să aleagă două dintre ele care îi plac și să le miroase. Apoi
acceptă să se apropie de patul cu jucării și încet, încet, să atingă diferite jucării la îndemnul lui
I. C. Ulterior, copiii sunt invitați la masă, se prezintă alimentele, fiecare borcan este deschis
pe rând, se pune câte o lingură din fiecare aliment într-un pahar pentru a fi observat de fiecare
copil, apoi se pune o lingură pe tavă, în colțuri diferite pentru a nu se contamina de gustul
altui aliment. La recunoaștere, I. C., căutătorul de senzații, se descurcă bine, gustă fiecare
aliment din pahar, apoi pune mână și pe tavă, se joacă cu texturile alimentelor. M. R., copilul
care evită senzațiile, se ridică în repetate rânduri de la masă, acceptă să atingă și să guste
foarte puțin doar din Nutella. Apoi, M. R. nu dorește să se mai apropie de masă, I. C. este
foarte lacom, vrea să combine multe alimente, nu se mai satură de explozia de bunătăți
senzoriale.

A patra activitate este cea pentru cunoașterea și dezvoltarea auditivă, unde scopul este
de a diferenția la nivel auditiv ritmurile prezentate, încet-repede, ușor-tare, o bătaie-două
bătăi. Obiectivele activității sunt: recunoașterea instrumentelor muzicale folosite, utilizarea
adecvată a instrumentelor muzicale și reproducerea ritmurilor terapeutului. Locul este camera
de stimulare senzorială, iar mijloacele folosite sunt: panoul muzical de perete, toba, xilofonul,
trianglul și gongul.
Subiecților li se prezintă instrumentele muzicale și panoul muzical de perete, I. C.
recunoaște toba și xilofonul, știe cum să le folosească, în timp ce M. R. identifică receptiv
toba și xilofonul, fără o identificare expresivă, dar cunoaște modul de folosință al celor două
instrumente muzicale. În timpul prezentării intrumentelor muzicale, I. C., căutătorul de
senzații, este agitat și nu mai are răbdare să asculte explicațiile și să i se ofere pe rând câte un
instrument muzical pentru a-l folosi. M. R., copilul care evită senzațiile, se uită puțin la
instrumente, le atinge pentru scurt timp, ulterior pleacă la piscina cu mingi. M. R. este readus
în activitate, terapeutul le prezintă o mișcare ușoară-o mișcare rapidă de atingere a
xilofonului, copii reproduc exercițiul prin încercări și erori. Se lucrează și cu gongul și se
bate ușor, apoi se bate tare. Copii reproduc prin încercări și erori. Se lucrează cu toba, se bate
o dată, se bate de două ori. La final, se reproduc exercițiile auditive pe trianglu, prin mișcări
repede-încet, ușor-tare, o dată-de două ori. La fiecare categorie de mișcări, copiii reproduc de
treo ori exercițiul, ulterior se ia o pauză, indiferent de statutul finalizării - corect sau prin
încercare și eroare. La panaoul muzical de perete, copiii sunt invitați să urmeze pașii de
atingere de jos în sus a diferiților clopoței care reproduc gama Do. După mai multe ședințe, se
poate crea un traseu cu saltele, iar copilul să asocieze că o bătaie ușoară de tobă înseamnă un
pas înainte, o bătaie tare de tobă înseamnă doi pași înainte, o bătaie înceată de trianglu
semnifică apleacă-te la stânga, o bătaie rapidă de trianglu semnifică apleacă-te la dreapta, o
bătaie de gong se traduce în stai pe loc, iar două bătăi de gong se traduc în mergi înainte. Și
exercițiile pot varia în funcție de evoluția subiecților. I. C. este mai receptiv la semnificația
bătăilor, însă se grăbește și nu reține explicațiile prea bine, în timp ce M. R. nu diferențiază la
început nicio bătaie și pur și simplu merge pe tarseul cu saltele.
Ultima activitate pentru cunoașterea și dezvoltarea propriocepției, are ca scop
orientarea spațială a copilului în raport cu propriul corp. Obiectivele sunt: identificarea
pozițiilor spațiale și a elementelor propriului corp, menținerea echilibrului ortostatic,
recunoașterea elementelor mediului înconjurător cu ajutorul pozițiilor spațiale. Locul de
desfășurare este camera de stimulare senzorială, iar mijloacele utilizate sunt planșe cu
elementele schemei corporale și cu obiecte reprezentate în diferite poziții spațiale, jucării,
mingi colorate, saltele.
I. C. recunoaște elementele schemei corporale (cap, mână, picior, ochi, nas, gură, gât,
frunte, deget, burtă) și pozițiile spațiale (sus, jos, stânga, dreapta, pe, sub, înăuntru, afară), în
timp ce M. R. recunoaște unele elemente ale schemei corporale (cap, mână, picior) și unele
poziții spațiale (sus, jos). Se face un traseu de saltele așezate una după alta, copiii pășesc peste
ele și trebuie să realizeze anumite instrucții care țin de valorificarea elementelor schemei
corporale și a pozițiilor spațiale. Pe rând, i se cere lui I. C., căutătorul de senzații, să stea jos,
să se ridice, să se îndrepte către traseul de saltele, să ia din stânga mingea roșie și să o arunce
în pâlnia roșie, să meargă îainte și să ia mingea galbenă din dreapta și să o arunce în piscina
cu mingi, să ia de pe saltea o minge verde și să o țină în mână, să ia o minge albastră de sub
saltea și să o pună în afară traseului, la final să lase mingea verde în interiorul traseului. Ca
încheiere, se face un cântecel cu elementele schemei corporale și I. C. este invitat să atingă cu
degetul pe fiecare dintre ele, fiind recompensat cu parfumul lui preferat. M. R. diferențiază
corect culorile mingilor, însă este distras de instrucțiile primite, pe unele le realizează la
început, ulterior se grăbește să termine și își face singur propriul joc cu saltelele. M. R. este și
el expus la cântecel, unde nu cunoaște elementele schemei corporale este ajutat prin
demonstrație și promptat. În încheiere, M. R. își ia jocul preferat cu puzzle-cuburi și se
relaxează pe covorul tactil.