Sunteți pe pagina 1din 6

Emanuelle Remond-Dalyac

Presa educativă,
o şcoală de spiritualitate
pentru copii

Ultim update 18 mai 2011 orele 15:15 aici

Din volumul Une spiritualité d'enfant, detalii despre carte aici

Cuvinte de copii

Spre 7 sau 8 ani, copiii dobândesc bune capacităţi de raţionament. Îi vedem la treabã în întrebările religioase şi
metafizice pe care le pun. Când eram redactor-şef al revistei magazinGrain de Soleil, primeam în fiecare zi, la
redacţie, acele mici minuni de problematică (întrebări) metafizică, scrise pe fişe cadrilate pe care aveam grijă să le
plasăm în revistă, ca o invitaţie la dialog. Ei o decupau, scriau întrebarea lor fără înflorituri, cu un scris mare, încă
stângaci şi ne-o adresau, cu deplină încredere.

„Cine l-a creat pe Dumnezeu devreme ce el a făcut totul?”, întreba de exemplu Caroline. O alta, similară, ne venea
foarte des şi avea darul să mă plonjeze în perplexitate: „Cine l-a inventat pe Dumnezeu?” Lună de lună, ne
conjugam energiile, în echipă, pentru a-i ajuta pe copii să intre în relaţie cu un Dumnezeu viu, şi deodată, El
devenea inert, produsul unei pure invenţii. Mai mult decât o profesiune de ateism, poate că ar trebui să vedem în
aceste reflecţii partea copilului din el care se proiectează: dacă el s-a născut dintr-un tată şi o mamă, ei înşişi
născuţi din părinţi, atunci cine există înainte de Dumnezeu? După imaginea cuplurilor din arca lui Noe, creaţia
merge întotdeauna doi câte doi iar Dumnezeu pare a fi aici solitar.

Pe partea omului Isus, comparaţiile cu propria lor situaţie sunt mai naturale şi vin din plin, de o manieră
anecdotică: „Isus avea tătici şi mămici şi cum se numeau ei?”, „Isus mergea la catehism când era mic?”, „I se
sărbătorea aniversarea în fiecare an?” Eu văd în aceste frumoase proiecţii de copil de astăzi un autentic ataşament
faţă de persoana lui Isus. Ei se interesau de el pentru că voiau să i se asemene: „Oare Isus ar fi putut să fie o
fetiţă?”, se întrebau chiar cititoarele, îngrijorate să se vadă poate puse pe locul doi.

Ei abordează cu mare pertinenţă întrebările cele mai esenţiale ale creştinismului care au făcut să curgă multă
cerneală de la început. De exemplu virginitatea Mariei: „De ce Fecioara Maria este fecioară? Ea a avut un bebe,
deci un soţ?”; răscumpărarea: „De ce murind pe cruce Isus ne-a salvat pe noi?”; trinitatea: „Credem în Isus
Christos sau în Dumnezeu?”; misterul salvării: „De ce Isus a murit şi a înviat?” şi cel al răului exprimat de o
manieră savuroasă: „Dacă Dumnezeu l-a creat pe om după chipul lui, întreabă Lucile, de ce suntem un pic răi?”

Eu sunt frapată de multe ori să văd cum simt ei de just. Acolo unde raţiunea lor se revoltă, ei se opresc şi
reflectează, refuzând „să-l înveţe pe Dumnezeu” ca pe o lecţie de istorie sau de matematică, obligându-şi
interlocutorii la mai multă reflecţie.

„De unde vine Isus, şi Dumnezeu, căci tu nu i-ai văzut?”, mai întreba unul dintre ei. Acest „tu” este jurnalul lor
căruia îi acordau destulă încredere pentru a-şi exprima îndoielile. Ei îşi dau bine seama că noi nu suntem martorii
direcţi ai venirii lui Christos pe pământ, deoarece ei pot, la această vârstă, să-l situeze pe Isus pământesc pe scara
timpului. Dacă echipa editorială nu l-a văzut pe Isus, înseamnă că ea deţine această cunoaştere de la un altul, sau
poate că ea se înşeală şi poate chiar că toată lumea se înşeală! „Sunteţi siguri că este adevărat, catehismul?”
întreabă un sceptic evoluând, ca toţi copiii de astăzi într-o lume deschisă, în care credincioşi de diverse religii,
agnostici şi atei se întâlnesc încă din curtea de recreaţie. Sunt şi familiile de origine, în sânul cărora credinţele nu
mai sunt monolitice, care îi exersează foarte rapid pe copii în practica îndoielii sistematice mult înainte de vârsta
punerii în discuţie, a adolescenţei.

Mulţi dintre ei exprimă şi o viaţă spirituală autentică cu momentele ei de deprimare: „De ce Dumnezeu nu răspunde
atunci când avem nevoie de El?”, cu momentele ei de graţie: „Odată, am avut impresia că îl simt pe Dumnezeu în
timp ce dormeam”, o dorinţă misionară: „Nu ai putea tu să-mi dai vreo două sau trei trucuri pentru ca prietena
mea să creadă în Dumnezeu?” sau o mare discreţie asumată: „Eu nu spun niciodată că cred în Dumnezeu. Dar
important este că eu cred în Dumnezeu.” Atâtea întrebări, atâtea profesii de credinţă uimitoare, atâtea îndoieli
pertinente sau uneori sfâşietoare: „Mama a fost foarte bolnavă, noi ne-am rugat mult, dar ea a murit.”
A face dreptate acestor întrebări înseamnă a-i ajuta să se construiască, şi totodată a scoate din ascunziş
multe false imagini despre Dumnezeu. Eu am văzut, vai, multe din acestea care ar putea alimenta generos
ateismul anilor viitori. Există Dumnezeul sadic: „Pentru ce Isus a vrut ca tăticul meu să moară?”, Dumnezeul
supraveghetor general: „Chiar dacă Dumnezeu nu-mi ascultă rugăciunile eu ştiu că el este acolo şi mă
supraveghează”, Dumnezeu Moşul cu Biciul (Père Fouettard – personaj fictiv, „apărut” în sec. XVI-lea cu care sunt
ameninţaţi copiii din Franţa, Ţările de Jos, Belgia dacă nu ascultă; pe moment nu am găsit corespondent românesc
n.t.): „Dumnezeu ne pedepseşte când facem o prostie şi ne recompensează când suntem buni”, Dumnezeul
magician:
”De ce Dumnezeu nu opreşte războiul?” Mult timp, am regretat să primesc aceste întrebări bizare care subliniau
incompetenţa noastră editorială sau iresponsabilitatea responsabililor pastorali. Până în ziua în care am înţeles că
ele exprimau partea noastră de umanitate, gata să transforme în mici calcule contabile iubirea necondiţionată a lui
Dumnezeu, sau să proiecteze asupra lui fantasmele noastre de dominaţie. Adulţi sau copii, Dumnezeu nu s-a oprit
încă din a ne educa!

Pe partea presei educative

Presa educativă franceză s-a născut între cele două războaie mondiale, opunând două prese militante, laică şi
catolică, într-un climat de rivalitate propriu epocii. În anii 60, creşterea nivelului de trai, împreună cu atenţia
crescândă acordată fiecărui copil, a favorizat apariţia de noi titluri. În acest context grupul Bayard, fondat în 1873
de congregaţia religioasă Augustins de l’Assomption, a decis să lanseze, în 1966, un magazin destinat copiilor mici
de la 3 la 7 ani şi părinţilor lor: Pomme d’Api. Succesul a fost atât de mare încât numeroase titluri au fost create
pentru toate tranşele de vârstă, care ridică, în 2008, la 21 numărul de publicaţii care se adresează tineretului, şi
face din grupul Bayard primul editor de presă educativă din Franţa.

Două titluri vizează explicit educaţia spirituală a copiilor: Pomme d’Api Soleil care se adresează copiilor de la 3 la
7 ani, Filoteo (succesorul lui Grain de Soleil, lansat în 1988) pentru copiii 8-13 ani, create respectiv în 1995 şi în
2005. Despre ele va fi vorba aici, fără a uita că ele sunt în legătură cu alte reviste-magazin ale grupului de presă,
continuând aceleaşi intuiţii şi aceeaşi experienţă practică.

Apariţia lor tardivă în gama de titluri de la Bayard reflectă prost, de fapt, opţiunile educative ale editorului. Pagini
numite de „trezire religioasă” au existat încă de la crearea primelor reviste. Dar părinţii au golit progresiv rândurile
Bisericii catolice, în această mişcare de de-creştinizare caracteristică Europei occidentale. În anii 80, grupul Bayard
a creat deci, pentru părinţii creştini ajunşi minoritari, ziare de spiritualitate care dezvoltă tot potenţialul conţinut
altădată în câteva pagini. „Constrângerea socială şi economică ne-a făcut creativi”, recunoaşte Mijo Beccaria, fostă
director general la Bayard presse, care s-a ocupat pentru mult timp de presa pentru tineret. „A trebuit să ne
adaptăm fără să părăsim niciodată intuiţia noastră fundamentală, aceea potrivit căreia fiecare copil este
purtător al unei puternice interogaţii metafizice care îl face receptiv la Evanghelie.” „Este vorba de a
favoriza, la copil, un raport cu lumea de dincolo” (din spatele acesteia ,arrière-monde), spune Pascal
Ruffenach, actualul director de la Bayard Jeunesse. În realitatea copilului, ceva este la lucru, ceva ce fiecare poate
să perceapă, cu condiţia să i se educe această dispoziţie a inimii şi a minţii.

Diferite mijloace au fost puse în operă în acest scop, în Pomme d’Api Soleil cât şi în Filoteo. Ele sunt purtate de
aceeaşi vigilenţă: să fie cât mai aproape de viaţa reală a copilului, atât în mediul lui familial şi social, cât şi în
dezvoltarea lui cognitivă. A respecta ceea ce este el pentru a-l face să descopere misterul care îl locuieşte,
în această mişcare dialectică care animă fiecare echipă de redacţie, este pus în operă un autentic demers de
trezire spirituală.

Update 11 mai 2011

Pomme d’Api Soleil

„Marile întrebări şi deşteptarea(formarea) credinţei celor mici”, aceasta este deviza editorială a acestui mic magazin
de 36 de pagini, în culori, care comportă şase numere pe an, fiecare declinând, de-a lungul rubricilor lui, una din
faimoasele „mari întrebări” de copil: „Nu este drept!” exclamă de exemplu o fetiţă nemulţumită, cu mâinile în şold,
pe coperta unui număr. „Ce este drept şi ce nu este drept?” îi răspunde subtitlul. „De ce suntem un pic răi, un pic
buni?” se întreabă, într-un alt număr, un omuleţ ce ţine într-o mână o inimă neagră, şi în cealaltă una roşie.
Adunate de echipa de redacţie de-a lungul întâlnirilor lor cu copii, trimise de părinţii lor, aceste autentice întrebări
de copil constituie punctul de plecare al construcţiei numărului răspunsul la întrebare, sau mai degrabă dezvoltarea
lui de-a lungul paginilor, edifică, cu minuţie, pentru cititor, un spaţiu spiritual. „Aceste întrebări de sens sunt cele
de care copilul are nevoie pentru a-şi lumina viaţa de moment, scrie Marie-Agnes Gaudrat, directoarea redacţiei.
Sunt mici paranteze care le permit copiilor să simtă un sol sub picioarele lor şi să crească ştiind că viaţa nu este o
cursă de eficacitate”, continuă ea la adresa părinţilor. Jurnalul se deschide prin relatarea evenimentului care a făcut
să ţâşnească întrebarea şi se încheie printr-o rugăciune, cea care, în inima fiecăruia, dă acces la Cel cu Totul Altul.
Aceste etape sunt exprimate de o manieră jurnalistică prin rubrici pe care le vom urmări de-a lungul paginilor
pentru a pune mai bine în lumină structura de ansamblu.

În prima etapă, cititorul începe prin descoperirea de imagini comentate din viaţa cotidiană care pun în scenă
problema – adevărate prolegomene la interogarea metafizică care nu ţâşneşte niciodată de niciunde. Fiecare
scenariu exprimă cu simplicitate realitatea unui copilaş care trăieşte în Franţa: în numărul din februarie ninge, în
cel din august o familie se scaldă la plajă. Familiile reflectă şi ele realitatea socială de astăzi, numărând rareori mai
mult de doi copii. Dar ei trăiesc acolo aventuri, de la înălţimea taliei lor mici! „Aceşti eroi oglindă îi permit copilului
să ia cunoştinţă de sine însuşi, ca subiect al istoriei lui”, explică Mijo Beccaria. El face posibilă întoarcerea spre sine
dându-i evenimentului minuscul, care constituie trama zilelor, posibilitatea de a-şi spune: „Ce resimt? Ce îmi face
bine şi ce îmi face rău?” Este ceea ce i se întâmplă, de exemplu, lui Sophie, într-o dispută fraternă, cât de
clasică: frăţiorul îi ia ordinatorul portativ, Sophie se supără, frăţiorul plânge, tatăl intervine şi confiscă obiectul
disputei. „Sophie este revoltată”, spune textul. „Dar nu este drept! Eu nu am făcut nimic!” Tocmai asupra acestei
emoţii legitime, a sentimentului de nedreptate, invită revista la reflecţie, rămânând în cadrul familial al copilului.
Două pagini mai departe, Sophie discută despre eveniment cu mama ei. Ele sunt, şi una şi cealaltă, reprezentate
de o manieră diferită, pe o pagină mare bicoloră: această bicromie, cât şi noul format de imagine îl invită pe copil
să schimbe registrul, trecând la etapa indispensabilă oricărei vieţi spirituale cea pe care o constituie recitirea unui
eveniment.

Aceasta se face întotdeauna în prezenţa tatălui sau a mamei, revista adresându-se copilului prin vocea părinţilor
săi, în sens metaforic devreme ce este vorba de micul erou de hârtie. Căci aceşti copii, care încă nu sunt cititori
autonomi, citesc Pomme d’Api Soleil cu părinţii lor, pe genunchii lor, într-o lectură „la patru mâini” care îi învăluie
într-o caldă protecţie. Liniştiţi de acest cadru, ei pot să se aventureze într-o serie de întrebări care deranjează.
Sophie descoperă astfel că tatăl ei, de la care ea aşteaptă ajutor şi protecţie, poate acţiona de o manieră injustă
faţă de ea. Mama ei nu caută nici ea să nege evenimentul, nici să-l învinovăţească pe soţul ei: „Înţeleg, draga mea,
că eşti supărată”, declară ea calm. Iată fetiţa liniştită să-şi vadă emoţia legitimată. „Când avem impresia că
îndurăm o nedreptate, avem de multe ori o mare mânie care mârâie în interior”, spune legenda.

Mai departe, Teo, frăţiorul, îşi exprimă şi el, la rândul lui sentimentul de nedreptate: el nu are ordinator! Pentru a-l
ajuta să iasă din tirania dorinţei mimetice, o imagine prezintă cu umor diferenţa dintre echitate şi egalitate: sub o
ploaie torenţială o pisică se zburleşte în timp ce o broască dansează de bucurie: „Cel mai just este să avem exact
ca şi vecinul nostru sau să avem ceea ce ni se potriveşte?” întreabă Pomme d’Api Soleil. Textul, bine ritmat (în
original, n.t.), funcţionează ca şi un refren (comptine în fr., pe moment nu găsesc corespondent în româneşte,
n.t.), uşor de memorat pentru copil. Limbajul devine pentru el mijlocul de a-şi afina percepţia existenţei şi pune
primele jaloane ale unei conştiinţe morale. În revistă mici jocuri test îl încurajează, pe de altă parte, pe copil să
pună cuvinte juste asupra situaţiilor care i se prezintă. A-l ajuta să-şi îmbogăţească vocabularul,
înseamnă a-l face să iasă dintr-o confuzie de sentimente, frecvente la această vârstă, şi sursă de multe
tulburări.

Acest cuvânt lucrat şi plin de sens serveşte ca poartă de intrare la povestirea biblică care este ilustrată printr-un
desen în culori vii, cu personaje situate în timp care evocă un univers diferit. Copilul va fi invitat să mediteze, în
paginile următoare, pentru a primi tradiţia creştină în actualitatea vieţii lui şi nu a o încremeni într-o poveste
frumoasă, adesea enigmatică. Astfel, copilaşul înţelege, încă de la primul contact cu Biblia, că cuvântul lui
Dumnezeu întreabă. Apoi, o nouă bandă desenată pune în scenă pe micul „erou oglindă” şi pe unul dintre părinţii
lui care reflectează împreună asupra Evangheliei. Acel părinte este cu adevărat exemplar, unind o cunoaştere fină a
textului biblic cu simplitatea termenilor folosiţi de aşa manieră încât să aducărăspunsuri clare la întrebările
copilului – o întreagă echipă editorială şi consilieri au participat la aceasta! Această viziune idilică a părintelui
nu exprimă nici o ideologie naivă din partea redacţiei. Ea corespunde rolului pe care părinţii îl au faţă de un
copilaş. El contează pe ei, cu o încredere nelimitată, pentru a descifra lumea. Ei sunt mediatorii
indispensabili ai dezvoltării lui psihice şi spirituale. Revista sprijină în mod natural rolul lor atunci când se adresează
cititorilor ei.

După ce va fi explorat viaţa lui cotidiană, şi emoţiile pe care ea le provoacă, învăţând să le numească şi să
reflecteze la ele, descoperind că Biblia vorbeşte despre ele şi poate să-l ajute să crească, copilaşul este pregătit
să-şi locuiască spaţiul lui interior. Pomme d’Api Soleil îl invită la aceasta, în ultimele pagini ale ei, cu imagini
mari care creează un spaţiu de odihnă, propice contemplaţiei. Ele evocă din nou viaţa cotidiană, de data aceasta nu
în maniera povestirii trepidante din primele pagini, ci ca un moment preţios, despre care se vorbeşte cu gravitate
sau tandreţe, şi întotdeauna cu poezie. „Inima mea m-a înţepat ca spinii trandafirilor”, „Am ciocnit oul foarte
uşor, lăsând să alunece albuşul transparent…” Copilul este pregătit să coboare şi mai mult în el însuşi şi a-l găsi
acolo pe Dumnezeu. Întorcând încă o dată pagina, el găseşte o rugăciune care concluzionează explorarea temei
şi îl deschide prezenţei divine.

Începând prin a retrăi împreună cu un copilaş viaţa lui cea mai banală, Pomme d’Api Soleil îl îndrumă să intre într-o
dimensiune spirituală. Textul şi imaginea creează această distanţare necesară care dă relief evenimentului, chiar şi
celui mai minuscul. Prezenţa plină de bunăvoinţă a părinţilor îl fac pe copil să se simtă în siguranţă, jocurile care îi
perfecţionează vocabularul îl ajută să pună cuvinte asupra evenimentului, imaginea îl invită la contemplaţie.
Dumnezeu se revelează în acest spaţiu interior, nu într-un mod peremptoriu, ca o proclamaţie sterilă, ci ca un
Cuvânt gata să fecundeze un pământ bine pregătit.

Update 18 mai 2011

Filotéo

La şcoala primară, copilul îşi perfecţionează cunoştinţele. Lumea i se deschide în mare şi cu mare viteză de la 8 ani!
„Această dezvoltare se face din nefericire într-un stres social crescând, observă Pascal Ruffenach. […] Mediul este
puţin propice avântului spiritual.” Copiii care aleargă de la o activitate la alta sau care se joacă ore întregi pe
consolele video sunt cuprinşi de o excitare permanentă a simţurilor care nu favorizează spaţiile de calm. Filotéo cu
cele 68 de pagini oferite tot la două luni, le propune o experienţă complet diferită, făcându-i să intre într-o linişte
indispensabilă ascultării interioare. Contrar lui Pomme d’Api Soleil, în care iniţierea spirituală se face prin dialog cu
părinţii, cititorii lui Filotéo îşi parcurg în linişte revista lor pentru că în prezent ei sunt capabili să citească singuri.

Dar această linişte este locuită. Copiii au nevoie de înlocuitori (persoană de schimb) pentru a înainta, şi mai întâi de
adulţi cu care se pot identifica. Aceştia îi deschid altor timpuri sau spaţii: personajele din Biblie, sfinţii de altădată,
eroii de astăzi, toţi sunt instalaţi cu vivacitate în benzile desenate atât de prizate de copii. Descoperind o poveste
scenarizată în maniera unui desen animat, cititorii urmăresc cu uşurinţă şirul aventurilor lor. Aceste personaje nu
au un drum trasat mai dinainte, ci viaţa lor este exemplară. Ele alimentează o nevoie de ideal foarte puternică
la vârsta cititorilor, datorită căreia ei pot să se proiecteze în propriul lor viitor. Dumnezeu locuind istoria
acestor femei şi a acestor bărbaţi, copiii descoperă că şi propria lor existenţă poate fi vizată. Tradiţia creştină vine
să le irige dorinţa după Dumnezeu.

Alte rubrici îi solicită pe cititorii înşişi: ei îşi spun părerea, aduc o mărturie, indicând prenumele şi vârsta lor,
trimiţând fotografia lor. Aceşti egali, adică aceşti copii de aceeaşi vârstă, reprezintă prietenii de 8-13 ani, cu care ei
leagă prietenii solide la şcoală, cu care dezbat şi discută de asemenea, fiind capabili de acum să reflecteze de o
manieră complexă. Filotéo ţine cont de aceste capacităţi noi, făcându-i să comenteze ei înşişi un text din
Evanghelia într-o rubrică cu titlu elocvent: „Cuvântul lui este al vostru”. După ce a întâlnit, pentru mai mult timp,
un grup de copii şi a discutat despre text cu ei, o jurnalistă din redacţie transcrie esenţialul din spusele lor.
Descoperim astfel cum spiritualitatea acestor copii se trezeşte atunci când ea este ghidată de un adult în care au
încredere fără să se teamă, ca la adolescenţă, privirea altora: „Este greu de crezut fără dovadă”, anunţă Julie cu
referire la vizita femeilor la mormânt, în dimineaţa de Paşti (Lc 24,1-10). „Eu cred că dacă Dumnezeu l-a înviat pe
Isus, este pentru a ne spune că iubirea te face să trăieşti, chiar şi după moarte”, conchide Sylvain la sfârşitul
dezbaterii. Rolul adultului, aici al jurnalistei, devine cel al animatorului de dezbateri care provoacă un spaţiu de
dialog autentic.

Un dosar tematic care, cu cele 14 pagini, constituie osatura revistei: „Ce este iubirea?”, „A ierta este întotdeauna
posibil?”, „Misterul morţii”. Problematica existenţială, morală sau metafizică face de fiecare dată coperta numărului.
Ca şi în Pomme d’Api Soleil, întrebările copiilor servesc de fundament dinamicii spirituale. Dar răspunsurile sunt
aduse la egalitate de revistă şi de copii, şi nu exclusiv de părinţii lor. O rubrică: „Voi spuneţi asta!” merge de-a
lungul dosarului, într-o bandă plasată în josul paginii. Ea este constituită din mărturiile copiilor care vin să confirme
sau să pună în perspectivă spusele redacţiei.

Astfel, spiritualitatea copiilor se dezvoltă într-un climat de libertate, respectuos faţă de părerile fiecăruia şi de
vârsta cititorilor. Ei sunt de acum prea mari pentru a fi convinşi de cuvântul unui părinte, oricât de binevoitor ar fi
el. Ei trebuie să plece ei înşişi la drum, confruntând răspunsurile lor cu cele ale altora şi cu cele ale lui Filotéo. Ei
vor găsi acolo, poate, prezenţa lui Dumnezeu. „Frica acţionează ca un semnal de alarmă eficace”, enunţă, de
exemplu, revista magazin în dosarul despre curaj şi frică. „Fără frică nu am simţi pericolul şi ne-am expune la o
mulţime de riscuri”, răspunde Ambre, 10 ani. Şi contrarul fricii, care este? „Este încrederea, răspunde Lucile, 10
ani. Uneori am ca o mică voce care mă împinge să am mai multă încredere în mine”.

Pe aceeaşi pagină, Filotéo introduce atunci o reflecţie despre viaţa lui Isus: „Pentru a surmonta frica şi angoasa, el
s-a întors spre persoana în care avea cea mai mare încredere: Dumnezeu, Tatăl său”. Ca şi în Pomme d’Api
Soleil, această referinţă explicită la Christos vine după multe pagini de reflecţie care i-au permis cititorului să
exploreze ceea ce se petrece în el. Magazinul se sustrage astfel moralizării Evangheliei care ar fi fost prea repede
lipită pe o situaţie de viaţă. Este vorba mai degrabă de o cateheză, în sensul etimologic al termenului: cuvântul lui
Dumnezeu „face ecou” în inima cititorului, Filotéo acţionând ca un revelator de sens.
Pentru a atinge inima şi inteligenţa cititorilor ei, revista a recurs frecvent la umor, umor care permite să se
micşoreze gravitatea subiectelor şi să se exprime noile capacităţi lingvistice ale copiilor. La vârsta lui Pomme d’Api
Soleil, copiii învaţă nunaţele vocabularului. La vârsta luiFilotéo, ei încep să se joace cu cuvintele, inclusiv cu cele
care sunt purtătoare ale unei interogaţii spirituale. „Tu eşti mort?”, întreabă un mic omuleţ neliniştit în pagina dublă
consacrată fricii de moarte. –„Nu eu sunt omul invizibil”, răspunde o bulă de BD fără corp şi fără cap.

Umorul constituie chiar poarta de intrare în revistă. În ansamblul dosarului, o mică bandă desenată, „Les fables
d’Ella Fontaine” (un joc de cuvinte tipic al vârstei cititorilor!), pun în scenă subiectul. Regăsim aici scrisul în rime şi
poezii pentru copii, deja prezent în Pomme d’Api Soleil, uşor de memorizat. Apropo de curaj şi de frică, Kiki
curajosul, un caniş roz care vrea să intre în ceata de câini ciobăneşti, descoperă curajul fizic, şi mai ales moral,
refuzând să „meargă să muşte un puşti”. Apropo de iertare, Hector, hipopotamul fără ruşine care l-a bătut pe
prietenul lui Eugen, înţelege că „o iertare valorează mai mult decât două poţiuni ‘magice’ pe care le-a înghiţit
pentru a regăsi prietenia lui”. Şi regele care voia să devină veşnic sfârşeşte prin a fi transformat în statuie de
piatră, „nemuritor desigur, dar fără viaţă”, conclude Ella Fontaine, şoarecele povestitor de fabule, pentru a
inaugura dosarul „Misterul morţii”. Înainte chiar de a citi dosarul, cititorul trece prin acest ciur umoristic care aduce
o distanţă şi deschide un spaţiu în care se fixează, cu uşurinţă, reflecţia. Acest umor nu se desparte niciodată de
tandreţe pentru a evita riscurile unor eventuale denigrări. Fetiţa care stă victorioasă între fălcile enorme ale unui
monstru înspăimântător, de pe coperta numărului consacrat fricii, zburdă, câteva pagini mai încolo, pe acest
monstru împreună cu toţi prietenii ei. „Încrederea ne permite să ne lansăm în mari aventuri”, comentează în
legendă Filotéo.

Desfăşurându-se pe o pagină dublă, imaginile mari creează o ruptură grafică propice contemplaţiei. Ritmul lecturii
se încetineşte. Imaginea, întotdeauna simbolică, îşi propune să expliciteze tema centrală a dosarului, recapitulând
vizual ceea ce a fost exprimat prin cuvinte. Concretul imaginilor facilitează însuşirea unor concepte abstracte uneori
dificil de înţeles. Nu imaginile sunt cel mai adesea cele care ne vin în minte cu mai multă acuitate atunci când
evocăm primele noastre lecturi din copilărie? „Interesant că totul s-a şters din această carte pe care o citeam şi o
reciteam, mai puţin imaginile rămase mereu intense, intacte”, constată scriitoarea Nathalie Sarraute, evocând
lectura asiduă a cărţii Coliba unchiului Tom, la vârsta de 8 ani.

Această mare receptivitate vizuală a copilului îi structurează imaginarul lui de care are atâta nevoie pentru a-şi
dezvolta spiritualitatea. Căci cum să-l evoci pe Dumnezeu, dacă nu prin imagini? Unele iniţiative în acest
domeniu se pot dovedi contraproductive. Câte reprezentări ale lui Dumnezeu au fost vehiculate astfel,
blocând categoric orice elan spiritual? Dumnezeu tatăl cu barbă albă de Moş Crăciun, Isus fiul ca tânăr
bolnăvicios, Spiritul sfânt ca pasăre misterioasă… Când dimensiunea lor simbolică dispare, ele devin
incomprehensibile sau ridicole. Unele cuvinte, unele expresii dau, de asemenea, loc la adevărate non-sensuri
teologice. Pomme d’Api Soleil, în numărul anual în afara seriei, Cine este Dumnezeu?, combate aceste reprezentări
pervertite despre Dumnezeu ale creştinilor şi propune noi imagini, mai juste: în faţa unui Dumnezeu magician care
îşi agită bagheta, iată un tată care îl ajută pe copilul său să culeagă un fruct dintr-un pom. „Uneori ne imaginăm că
Dumnezeu este un fel de magician invizibil care, pocnind din degete, poate să aranjeze totul. Şi dacă Dumnezeu ar
fi mai degrabă un tată care îşi ajută discret copilul şi care are încredere în el?”, întreabă revista în paralel cu aceste
imagini.

Filotéo se străduieşte, în ce-l priveşte, să reînnoiască genul grafic care ilustrează Evanghelia pentru a atrage
atenţia cititorilor lui care, la această vârstă, mai ales dacă urmează un catehism la şcoală sau la parohia din
cartierul lor, au întâlnit deja aceste texte. Personajele cu haine lungi şi longiline pe care atâţia ilustratori le-au făcut
într-un stil apropiat de icoană, fac loc unor personaje mai mici şi mai rotunde, care evoluează într-un decor
plin de detalii de natură să-i bucure pe copii. Când a fost vorba de parabole simbolice, magazinul a recurs la
fotomontaje. Diversitatea grafică se pune astfel la diapazonul pluralităţii genurilor literare biblice (povestire,
învăţătură, poveste, poem…), cu pedagogie: faptul de a plăcea şi a uimipermite captarea ochiului cititorului şi
evitarea oboselii produse de repetarea aceloraşi coduri vizuale. Emoţia estetică devine un deşteptător de sens.

În tumultul actual al vieţii copiilor, între şcoală, cămin de zi, activităţile extraşcolare şi jocurile video, presa
educativă creează o ruptură de ritm binefăcătoare: ea instaurează pentru cei mici un tête-à-tête cu părinţii, pentru
cei mai mari o luare de distanţă binefăcătoare dintr-o lectură silenţioasă cu uşile închise. Ea face aceasta
adaptându-se la dezvoltarea cognitivă a copiilor, plecând de la întrebările lor morale, existenţiale şi metafizice cele
mai autentice. Ea ţine cont, de asemenea, de afectivitatea lor: locul părinţilor pentru cei mici, ceata de prieteni
pentru cei mai mari, care devin vectori privilegiaţi ai comunicării. Angajându-şi cititorii la o relectură a
momentelor forte din viaţa lor, obişnuindu-i să-şi pună întrebări, căutând împreună cu ei răspunsurile,
alimentându-le imaginarul prin ilustraţie şi povestire, ele îl ajută să îşi construiască o interioritate fără
de care nu se poate concepe nici o realitate spirituală. Număr de număr, se stabileşte o legătură între copil şi
revista lui, şi pentru cei mai mari, între toţi copiii cititori. Bineînţeles, editorul nu este stăpânul acestei puneri în
operă a proiectului: părinţii celor mici vor da ei ceva din timpul lor pentru a reflecta împreună cu ei? Cei mai mari
vor avea ei plăcere să intre în aceste pagini? Conştient de aceste limite, editorul se străduieşte să creeze, prin text
şi imagine, un spaţiu comunitar propice căutării spirituale. Numai recunoscând în revista lor magazin întrebările
care îi poartă sau credinţa care îi locuieşte vor putea cititorii, la rândul lor, să parcurgă o cale cu Dumnezeu.

Sursa: fragment tradus din volumul:


Une spiritualité d’enfant,
volum coordonat de Lytta Basset,
ed. Albin Michel, 2011

Traducerea îmi aparţine, V.J.