UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE LITERE

LUCRARE ŞTIINŢIFICĂ PE TEMA:

Umberto Eco şi plimbările prin pădurea narativă

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC: STUDENT:

LECT. UNIV. DR. OANA BOC

ANUL 1

EN-LIT.CO

2012

0
 Umberto Eco şi plimbările prin pădurile narative

Umberto Eco, filosof, semiotician, critic literar şi scriitor s-a născut la data de
5 ianuarie 1932 în Alessandria, Piemont. S-a remarcat prin nenumărate premii şi
distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare acordată în anul 1993, fiind Doctor
Honoris Causa în cele mai renumite universităţi din lume. A publicat de-a lungul
anilor, romane (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri,
Misterioasa flacără a reginei Loana, Baudolino), cărţi pentru copii, cărţi de teorie
literară, tratate academice şi eseuri.
„Şase plimbări prin pădurea narativă” a scriitorului italian, apărută în 1997 şi
publicată de Editura Pontica este o sinteză complexă şi minuţioasă ce se adresează
persoanelor interesate de domeniul filologic, dar şi celorlalţi cititori în vederea
aprofundării studiilor de teorie literară.
Umberto Eco sintetizează în cele 191 de pagini, respective şase capitole o
lume a naraţiunii prin intermediul metaforei centrale a textului, şi anume pădurea
narativă. Această metaforă sugerează faptul că cititorul este în fiecare moment supus
unor alegeri în cadrul unui text narativ. Pădurea este un loc accesibil; ea nu e un scop,
e o călătorie. Prin urmare, aşa se vrea a fi şi textul narativ. Plimbările prin pădurea
narativă are aceeaşi funcţie pentru cititor pe care o are şi jocul în viaţa unui copil, cea
de familiarizare. „[…] a citi povestiri înseamnă a juca un joc cu ajutorul căruia
învăţăm să dăm sens imensităţii lucrurilor care s-au întâmplat, se întâmplă şi se vor
întâmpla în lumea reală.”1
Titlul fiecărui capitol al acestei cărţi este unul sugestiv. Astfel, primul capitol,
„Intratul în pădure”, introduce cititorul în arta narativă prin expunerea conceptelor de
cititor model, cititor empiric, autor model, respectiv autor empiric. Conceptele
teoretice ale lui Umberto Eco se revendică „de la cea mai venerabilă tradiţie
filosofică.”2 În continuare, scriitorul clarifică confuzia autor empiric – autor model.
Acesta oferă următoarele explicaţii, urmate şi de exemple. Cititorii model se implică
în textul narativ şi caută pluralitatea înţelesului, pe când cititorii empirici tratează

1
Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, Constanţa, 1997, p.114
2
Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982, p. 17

1
textul ca pe o grădină proprie. Ambele categorii de cititori, în parcurgerea textului
trebuie să-şi suspende experienţa personală. În orice tip de text autorul model şi
cititorul se construiesc unul pe altul şi se definesc reciproc în cursul lecturii. În
viziunea lui Umberto Eco, textul este o „maşină leneşă care-i cere cititorului să facă
parte din munca ei. Ar fi groaznic ca un text să spună tot ceea ce destinatarul lui ar
trebui să înţeleagă”3.
„Pădurile din Loisy” este titlul celui de-al doilea capitol al cărţii. Acest capitol
surprinde prin compoziţia sa consistentă, astfel autorul prezintă detaliat diferitele
moduri de a te plimba prin pădure. Există două moduri, şi anume cu scopul de a
încerca una sau mai multe căi, sau pentru a înţelege cum e alcătuită pădurea, de ce
unele poteci sunt accesibile şi altele nu. În continuare, se revine la conceptul de cititor
model pentru a-l clasifica astfel: cititor model de nivel unu şi cititor model de nivel
doi. Alte noţiuni pe care Eco le expune cititorilor săi sunt cele de fabulă şi subiect.
Însuşi autorul mărturiseşte că „într-un text narativ, subiectul poate lipsi, dar fabula şi
discursul nu.”4
Capitolul al treilea, intitulat „Zăbovind prin pădure”, are rolul de a clarifica
timpul discursului, timpul fabulei şi al lecturii. Umberto Eco introduce un nou
concept, respectiv conceptul de plimbări inferenţiale (prin tehnici de întârziere sau
încetinire a timpului). Un alt aspect al textului narativ care este tratat in acest capitol
este cel de zăbavă narativă, dar a zăbovi nu înseamnă a pierde timpul, ci mai degrabă,
în acest caz, o reflectare, un timp de lectură impus cititorului. Zăbava narativă este
constituită din descrierea de lucruri, persoane şi îndeamnă la plimbări inferenţiale.
Ea înseamnă „să fii pregătit să intri într-o lume în care măsura normală a timpului
contează foarte puţin, în care ceasurile s-au spart, s-au lichefiat, ca într-un tablou de
Dali.”5
„Pădurile posibile” se dovedeşte a fi o sinteză despre pactul permanent care
există între autorul model şi cititorul model. Intrarea într-un text trebuie să se facă în
mod conştient, astfel încât asumarea pactului narativ să fie totală. „Regula
fundamentală pentru a aborda un text narativ este ca cititorul să accepte, tacit, un pact
ficţional cu autorul, pactul pe care Coleridge îl numea suspendarea incredulităţii.”6
Cititorul trebuie să conştientizeze şi să-şi asume faptul că universul ficţional pe care i-

3
Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, Constanţa, 1997, p. 7
4
Ibidem, p. 51
5
Ibidem, p. 93
6
Ibidem, p. 99

2
l expune autorul în cadrul textului narativ are drept fundal lumea reală. Pactul său cu
autorul presupune, de asemenea, ca cititorul să considere datele istorice şi geografice,
dar şi informaţiile ficţionale oferite de către autor drept adevărate şi reale. Un cititor
care nu respectă aceste condiţii nu este unul model.
Titlul capitolului al cincilea, „Ciudatul caz al străzii Servandoni”, face referire
la strada pe care locuia Aramis, unul dintre cei trei muschetari. Autorul dedică întreg
capitolul romanului lui Dumas. Este vorba despre o eroare geografică, întrucât
acţiunea se desfăşoară în anul 1625, iar arhitectul care a proiectat strada Servandoni se
naşte abia în 1695.
Eco susţine că un cititor-model presupune că informaţia dată de către text este
corectă. În parcurgerea sa, un text ficţional sugerează unele competenţe pe care
cititorul ar trebui să le aibă. Textul însuşi presupune în persoana cititorului-model o
enciclopedie de un anumit format. Textul îşi construieşte cititorul şi chiar îi îndrumă
paşii în vederea lecturii. Eco urmăreşte prin problema de ordin geografic a acestui
celebru roman, ce se întâmplă când fundamentul lumii reale în cadrul unui text, este
ceva ce nu există în realitate. Iar răspunsul pare a fi destul de simplu. Apare confuzia
şi derutarea cititorului. El poate rata actul lecturii prin verificarea autenticităţii
informaţiilor pe care autorul le pune la dispoziţie cititorului. Pentru ca lectura să aibă
un sens, dacă eşti un cititor- model accepţi acest fapt, deşi ştii că această stradă nu a
existat în realitate, în momentul în care autorul a plasat acţiunea romanului. Altfel rişti
să ratezi actul lecturii. Aceast lucru ţine şi de pactul permanent dintre autor şi cititor.
A interpreta o operă presupune o actualizare a sa, o aproximare a intenţiei autorului –
model răspunzându-i totodată în modul cel mai adecvat.
În capitolul al VI-lea, autorul valorifică cu acribie ştiinţifică „protocoalele
fictive”. Lumea ficţională a autorului, pe care o acceptăm, se află într-un raport
privilegiat şi totodată complex, cu „lumea reală”. Parafrazându-l pe Eco, ficţiunea şi
realitatea se pot amesteca uneori şi pot fi foarte uşor confundate, producând unele
fenomene: modelul ficţional este proiectat asupra realităţii, personajele fictive luate în
serios produc o narativă intertextuală. De asemenea, se pune problema când anume
este un personaj real şi când este fictiv. Alte concepte pe care Eco le distinge sunt cele
două tipuri de narativă: naturală şi artificială. Acesta le descrie cu claritate şi
minuţiozitate. Alături de explicaţii pot fi regăsite exemple, astfel încât cititorul care
lecturează această carte poate să înţeleagă mai uşor conceptele expuse.

3
 „Dacă lumea este o carte "închisă", în sensul că nu permite decît o singură
"lectură", după cum o singură lege guvernează gravitaţia planetară, nici operele
literare nu admit chiar orice interpretare, ci îşi impun adevărul şi legitatea lor proprie.
Mai mult decît atît, ne spune Eco, anumite personaje ficţionale, nu numai că au migrat
de la un text la altul, de la un tip de discurs la altul, dar au avut suficientă forţă pentru
a se impune ca "adevărate" în lumea noastră” .7
Parcurgând această carte se poate observa o abordare directă a autorului, cu
numeroase exemple, indicaţii textuale şi explicaţii. Umberto Eco face referiri şi le
foloseşte drept suport textele lui E. A. Poe, Dumas, Proust, Dostoievski. Prin
intermediul acestei cărţi, orice cititor poate să-şi îmbogăţească cunoştinţele de teorie
literară.
Şase plimbări prin pădurea narativă se vrea a fi o „plimbare” lejeră prin
tărâmul conceptelor lui Eco. Este genul de carte pe care odată ce te apuci să o citeşti,
nu o mai poţi lăsa din mână. Are continuitate şi conţine exemple concise din opere
cunoscute, astfel încât nici un cititor nu ar putea rămâne cu nelămuriri în urma
lecturii. Tocmai pentru a putea fi cât mai pe înţelesul tuturor, Eco foloseşte metafora
pădurii. Cele şase capitole sunt foarte bine prezentate, ideile expuse sunt bine
organizate, iar limbajul utilizat de către scriitor este unul accesibil tuturor cititorilor.
„O pădure, ca să devină un Codru Sacru, trebuie să fie încâlcită precum
pădurile Druizilor, şi nu ordonată ca un parc franţuzesc.”8

7
http://www.romlit.ro/umberto_eco_i_literatura
8
Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica, Constanţa, 1997, p. 168

4
Bibliografie:

1. Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, Trad. Ştefania Mincu,
Editura Pontica, Constanţa, 1997;
2. Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
3. Umberto Eco, Lector in fabula, Trad. Marina Spalas, Ed. Univers, Bucureşti,
1991

Alte articole:

1. Catrinel Popa, în Revista „România literară” , Cartea străină: Umberto Eco

şi literatura, numărul 51-52/ 2002