Sunteți pe pagina 1din 2

iaţa lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme: nedisciplinatul adolescent miop, care şi-a luat cu greu

corigenţele, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor din SUA, iubit de hipioţi. Despre mult prea generosul scriitor şi
extravaganţele din viaţa sa vorbesc nepotul lui Mircea Eliade, teoreticianul Sorin Alexandrescu, şi antropologul Andrei
Oişteanu, preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ VIDEO DOCUMENTAR:
Petre Ţuţea, patriotul cu un vis: „Români, nu v... Pe zidul unei clădiri din Bucureşti, de sus până jos, este desenat, cu
spray roşu permanent, conturul unei inimi. În mijlocul ei e scris „Eliade“. Pe forumuri, la o întrebare adresată
liceenilor: „Care este autorul român preferat?“, aproape toţi au răspuns identic, fără să se inspire unul de la celălalt:
Mircea Eliade. Pentru că „inserează filosofie printre rânduri“, pentru poveştile extraordinare din India, pentru că
„Romanul adolescentului miop“. Chiar şi pentru unii politicieni, atunci când îşi amintesc ce carte i-a marcat în
copilărie, romanul „Maitreyi“, cu pronunţia greşită „meitrei“, neiertată de posturile TV, le stă pe buze. E nevoie doar de
o simplă căutare pe Google a numelui Mircea Eliade pentru a găsi aproape 1 milion de referinţe. În orice caz, mai
multe decât Gheorghe Hagi sau Nadia Comăneci. Nu sunt necesare statistici pentru a măsura notorietatea lui Eliade.
Stau mărturie, nu doar numeric, cele peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice, traduse în 18
limbi, şi alte peste 1.200 de articole ale acestuia. Iar în timp ce faima şi emblemele de mare istoric al religiilor, eseist,
prozator, profesor universitar îi sunt recunoscute, chiar şi în stradă!, în spatele lor, mai sunt şi poveştile despre elevul
nesilitor ajuns savant, despre omul generos peste măsură sau despre pianistul fără public. Nu e nimic. Sunt ziduri
goale suficiente în Bucureşti. Nu înţelegea la ce foloseşe alfabetul Renumele şi, nu întâmplător, numele lui Eliade se
aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade Rădulescu. În realitate, nicio asemănare de sânge. Tatăl lui
Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia, îşi schimbase numele în cinstea scriitorului. Se purta
rebranding-ul personal. Mircea era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui Gheorghe, „un flăcău
tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă“, şi ai Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă“. S-a născut primăvara,
într-o zi, spunea el, norocoasă: 13 martie 1907. Învaţă la şcoala de pe strada Mântuleasa, deşi nu a locuit niciodată
acolo, aşa cum a lăsat impresia în cărţile sale. „Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur
la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de
interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc,
«Ţara noastră se numeşte România»“, îşi aminteşte Eliade în „Memorii“. Drama adolescentului miop Nu era nevoie
decât de imboldul dat de cartea de citire a fratelui său, Nicu, în care învăţase numele judeţelor, în care aflase despre
Daniil Sihastrul şi despre Mănăstirea Neamţului, pentru ca apoi să descopere, în bibliotecă, volume intitulate „roman“.
Bucuria pentru cărţile descoperite, atent aşezate pe rafturi, se transformă însă într-o catastrofă. Părinţii săi primesc
sfatul învăţătorului: să nu-l lase să citească prea mult fiindcă are ochii slabi. Nu renunţă uşor: „Citeam ce-mi cădea în
mîna, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod,
în pivniţă“. Profesorul, nedespărţit de pipa sa FOTO: Photoland Corbis Cu toate acestea, dioptriile creşteau mai
repede decât avea timp să-şi schimbe lentilele. Iar medicul nu avea o soluţie încurajatoare: nu trebuia să-şi
obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape
în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără
ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau
schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se
împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute
întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.“, îşi aminteşte Eliade despre defectul care
avea să poarte titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale. Aveam deja sentimentul ca particip la război. Pe la
mijlocul lui septembrie, fusesem chemaţi la şcoală. Ni se spusese să aducem ziare vechi, ace de cusut şi un mosor
cu aţă albă. Un tinerel ne-a întrebat dacă ştim să coasem şi apoi ne-a explicat despre ce era vorba. Curând va veni
iarna, ne-a spus el, şi soldaţii noştri au nevoie de haine căalduroase. S-a dovedit că hârtia ţine cald. Trebuie să
facem camăşi de hârtie şi ne-a explicat cum să le croim şi cum să le coasem. La început, câteva zile, croia numai el
singur. Lua mai multe jurnale, le aşeza bine unul peste altul şi tăia un semicerc la marginea de sus. Noi coseam apoi
marginile (erau uneori cinci, şase foi, şi mergea greu: se rupea acul, ne înţepam, rupeam hârtia). Două asemenea
feţe erau cusute împreună, în aşa fel încât alcâtuiau un soi de pieptar. Mircea Eliade, amintiri din Primul Război
Mondial, în «Memorii» Pianistul fără viitor Cu cât tânărul Mircea voia tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica
în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de pianist. Exersa cel
puţin două ore pe zi. Nu reuşea, oricât de mult ar fi repetat, să reţină o melodie. Nu conta, pentru că „viitorul mare
pianist“ trebuia să se pregătească de concert. „Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins
de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul
Academiei, a tipărit afişe şi s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de
rude şi prieteni de familie. Am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu şi Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai
prost decât o cântam acasă, şi asta m-a descurajat.“ Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereastră şi mă duceam
să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de
note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut.
Mircea Eliade, în «Memorii»
Citeste mai mult: adev.ro/pbcvam