Virusologie – Cursul 1 – Structura si modul de replicare a virusurilor

Virusurile nu sunt numai agentii etiologici ai unor boli infectioase, ci si instrumente extraordinar
de versatile pentru terapia unor boli din cele mai diverse.
Exista virusuri care sunt folosite ca vectori (vehicule de transport) pentru o serie de gene, gene
care pot fi ilustrate in tesuturi din ce in ce mai diverse si care pot fi baza unei terapii moderne (terapia
genica sau a medicinei personalizate).
Prof. Stefan S. Nicolau – prima catedra din lume dedicata studiului virusurilor.

Virusurile au fost cunoscute foarte tarziu, deoarece talia lor este extraordiar de mica, se masoara
in nm = 10-9 m (bacteriile se masoara in microni).
Virusurile sunt ultrafiltrante, adica trec prin filtrele obisnuite folosite pentru purificarea
bacteriilor si de multe ori in bolile infectioase s-a cautat un agent etiologic care se credea ca este
asemanator bacteriilor, insa s-a pierdut acest agent datorita ultrafiltrabilitatii.
Primele virusuri au fost descoperite foarte tarziu (1892).
Prima data s-a descris un fluid infectios viu care ar putea sa dea o boala infectioasa la plante →
virusul mozaicului tutunului (frunzele patate au fost luate, mojarate si apoi filtrate, rezultand un lichid
care se presupunea a fi steril; acesta a fost pus pe plante sanatoase si la nivelul lor s-au dezvoltat rapid
aceleasi tip leziuni → astfel s-a constatat ca exista un agent ultrafiltrant extraordinar de mic care trece
prin filtrele bacteriene obisnuite si care este contagios = se transmite);
Al doilea virus descoperit – un virus animal → virusul febrei aftoase (boala care se manifesta
prin aparitia unor ulceratii nu numai la nivelul mucoasei gingivale, ci pe intreg tubul digestiv si care
afecteaza major productia de carne si derivate de carne).
Virusurile se vad numai la microscopul electronic (1931).

Virusul poliomielitic
In 1909 – primul virus care afecteaza omul → virusul poliomielitic, care determina o boala
extraordinar de severa: paralizia infantila/poliomielita − determina afectiuni severe in special in
copilarie, afectiuni care provoaca sechele neuromotorii si handicap motor permanent, necesitand
protezare si o serie de interventii chirurgicale foarte dificile (spre exemplu, atrofie musculara severa la
nivelul membrului inferior – „picior ecvin” – picior mai scurt decat celalalt, cu pozitie vicioasa, cu mers
schiopatat si cu musculatura perfect atrofiata – sechela determinata de afectarea neuronilor motori
periferici din coarnele anterioare ale maduvei spinarii).
Boala este o viroza cu transmitere digestiva (fecal-orala).
(*) Virusul exista in ape curgatoare, este foarte stabil in mediul extern, rezista la variatii foarte
mari de temperatura si poate contamina apa potabila sau poate contamina fructele si legumele, fiind
ingerat si adus in organismul uman.
Se replica major la nivelul instinului subtire si se elimina prin materiile fecale.
In 1:100 de cazuri infectia cu virusul poliomielitic se cantoneaza la nivelul maduvei spinarii −
numai unul din 100 de cazuri este de natura paralitica, dar numarul de cazuri este unul foarte mare, de
ordinul zecilor de miloane la nivel global.
In momentul in care virusul ajunge la nivelul maduvei spinarii incepe sa afecteze neuronii
motori din coarnele anterioare ale maduvei, determinand criza neuronala – aparitia unui infiltrat
inflamator si aparitia unor fenomene specifice de tip neuronofagie – macrofagele din jur incep sa
omoare neuronii infectati → leziuni permanente sub forma unor paralizii flasce acute cu
degenerescenta nervoasa si musculara.

1
 Poliomielita poate fi localizata:
 strict la nivelul maduvei spinarii (poliomielita spinala) cu astfel de leziuni permanente;
 la nivelul bulbului rahidian si poate genera o forma de poliomielita bulbara (cu insuficienta
respiratorie progresiva, care necesita protezarea respiratorie permanenta).
Structura virusurilor
Orice virus este alcatuit obligatoriu dintr-un acid nucleic = genomul viral, de tip ARN sau
ADN, niciodata ambele molecule in acelasi virus → 2 mari categorii de virusuri:
1. virusuri cu genom ARN = ribovirusuri – de obicei, genomul lor este simplu spiralat (single
stranded ARNss);
2. virusuri cu genon ADN = dezoxiribovirusuri – de obicei, genomul lor este dublu spiralat
(double stranded ADNds).
D.p.d.v. al compozitiei, AN virali sunt identici cu AN celulari (!)
Exista aceleasi „caramizi” = nucleotide, aceleasi baze azotate care intra in compozitia
nucleotidelor; singura diferenta vine din inexistenta in interiorul virusurilor a intronilor (portiuni non-
codate) pentru ca fiecare portiune din acidul nucleic viral trebuie tradusa intr-o proteina. Acizii nucleici
virali sunt prea mici ca sa-si poata permite sa aiba portiuni non-codate, deci nu exista introni pe
suprafata genomului viral (!)
(*) Este foarte greu sa interferi un acid nucleic viral fara sa afectezi si un acid nucleic celular
→ medicamentele antivirale trebuie sa gaseasca niste brese in modul de multiplicare al virusurilor care
sa permita interferarea virusului si fara sa afecteze prea mult celula.
In afara genomului, exista o serie de invelisuri proteice; multe virusuri au un singur invelis
proteic obligatoriu care poarta numele de CAPSIDA – de natura proteica si este in intregime codificata
de acidul nucleic viral. Proteinele care intra in alcatuirea capsidei sunt traduse in interiorul unei celule-
gazda pe matrita acidului nucleic viral.
Alte virusuri mai au si invelisuri pericapsidare, unele foarte complexe au si un invelis care se
numeste ANVELOPA si care seamana cu o membrana celulara. Anvelopa este un bistrat lipidic la
suprafata caruia exista o serie de proiectii glicoproteice ↔ per total, structura glicolipidoproteica.
(*) Virusurile anvelopate, mai complexe si de dimensiuni mai mari, sunt mai putin stabile decat
virusurile neanvelopate, pentru ca invelisul extern este mult mai susceptibil la actiunea unor solventi
(detergenti), variatii de temperatura. Virusurile neanvelopate nu au decat un invelis proteic care
alcatuieste un fel de carcasa solida, foarte greu de atacat de conditiile mediului extern.
Virusul este o particula virala elementara = virion.
In fiecare virion definim cateva lucruri:
 tipul de acid nucleic (ADN sau ARN ) + o serie de alte informatii;
 daca sunt anvelopate sau neanvelopate;
 cum este organizata capsida: prin asamblarea unor structuri identice – capsomere = proteine
individuale codificate de genomul viral si care se unesc dupa o anumita simetrie.
(*) Multe virusuri simple, in special virusurile filiforme, care seamana cu virusurile plantelor au
simetrie helicoidala → capsomerele se asambleaza precum petalele unei flori in jurul helixului aciului
nucleic viral, formand un tunel (por) central de care se agata acidul nucleic viral. Este caracteristica
virusurilor mai simple, mai putin evoluate.
(*) A doua forma de organizare e capsidei este prin asamblarea capsomerelor dupa o simetrie
icosaedrica (20 fete triunghiuri echilaterale), majoritar intalnita la virusurile animale. Acest mod de

2
asamblare a capsomerelor permite crearea unui volum maxim in interior pentru o suprafata minina de
acoperire. AN nu depaseste niciodata 10 kb si codifica toate proteinele virale.
In aceste structuri − virioni (particule elementare) − virusurile supravietuiesc in mediul
extracelular, insa marea majoritate a vietii virusurilor se petrece in interiorul unei celule, asta pentru ca
virusurile sunt (!) paraziti strict intracelulari (!) si nu pot sa supravietuiasca decat in interiorul unei
celule vii, deoarece virusurile nu au ribozomi, deci nu au mecanisme de sinteza proteica si nu au
mitocondrii, deci nu au surse proprii de energie.
Singurul scop al virusurilor este sa se multiplice si sa supravietuiasca → pentru asta trebuie sa
se raspandeasca si sa infecteze in permanenta cate o gazda care sa le asigure ribozomii si mitocondriile.
Ceea ce se intampla cu gazda respectiva nu are nicio importanta pentru virus, pentru un virus este
perfect egal daca in urma trecerii sale pe acolo gazda isi revine complet (deci face o infectie usoara) sau
gazda decedeaza (deci face o infectie grava).
Singurul obiectiv al virusurilor este sa se multiplice si sa supravietuiasca si pentru asta au
neaparat nevoie de o celula vie, asa incat forma in care sa gasim virusurile cel mai frecvent o sa fie in
interiorul unei celule vii si pentru asta trebuie ca un virus:
1. sa patrunda in celula respectiva;
2. sa foloseasca mecanismele celulei pentru propria reproducere;
3. sa se elibereze din celula respectiva, gasind alte gazde disponibile.
Prin urmare, pentru orice virus trebuie sa cunoastem ceea ce se cheama ciclul replicativ viral –
modul in care virusul se replica in interiorul unei celule vii; atunci o sa avem de-a face:
1. cu un virion initial care se cheama virion parental (parinte) – patrunde intr-o celula vie pe care
o deturneaza de la metabolismul ei normal, acaparandu-i toate mecanismele pentru propria multiplicare
si prin care se elibereaza ulterior, producand o serie de virioni care se numesc
2. virioni progeni (copii) – ceea ce rezulta in urma multiplicarii virusului in celula-gazda.
O celula gazda e o celula in care virusul poate sa patrunda, adica o celula susceptibila la
infectie; nu orice celula vie poate sa fie infectata cu orice tip de virus. Trebuie ca aceasta celula sa
permita patrunderea virusului, iar acest lucru se realizeaza prin existenta unor receptori specifici pe
membrana celulei − sunt structuri fiziologice existente pe membrana celulei pe care virusul adaptat in
cursul anilor le poate folosi drept porti de intrare.
(*) Receptorii virusurilor sunt neuromediatori, sunt molecule importante in raspunsul imun,
sunt tot felul de componente structurale ale tesuturilor.
In momentul in care o celula este infectata (cand un virus intra in celula) acesti receptori sunt
blocati, sunt luati de la rolul lor natural si celula respectiva este perturbata de la functia ei fiziologica.

De exemplu, in cursul unor infectii virale, anumite medicamente pe care le iau bolnavii cronici
nu mai sunt la fel de active pentru ca folosesc aceiasi receptori care acum sunt folositi de virusuri si
dozele de medicamente trebuie ajustate corespunzator in cursul infectiei virale, apoi readuse la nivelul
normal dupa ce aceasta infectie virala se vindeca.

Exemple de astfel de receptori:

 virusul rabic care determina turbarea: receptorul pentru Ach pe care il gaseste la nivelul
jonctiunii neuromusculare (virusul se transmite prin muscatura unui animal infectat, el trebuie
sa se replice initial intr-un tesut muscular, dar are afinitate maxima pentru celulele nervoase si
atunci foloseste acest receptor pentru Ach ca sa ajunga la tesutul care este mai prielnic);

3
  virusul HIV: determinantul antigenic CD4 – defineste fenotipul LT helper – participa la
recunoasterea Ag virale, facand legatura cu MHC II – in mod normal, cand intra un agent strain
in organism, de exemplu, virusul HIV, este preluat de niste fagocite (macrofage) care trebuie
mai departe sa il prezinte celulelor sistemului imun; in cazul asta insa prezentarea se face tocmai
prin intermediul acestui receptor CD4 care ii permite virusului sa infecteze niste celule altfel
inaccesibile – LT helper, care sunt principalele celule in care acest virus se multiplica, deci
intotdeauna virusul isi ia niste porti de intrare foarte accesibile si le foloseste pentru a patrunde
in interiorul unei celule susceptibile.
In concluzie, celula susceptibila la infectia virala este celula care are receptori specifici pe
suprafata, celulele care nu au acesti receptori pe suprafata sunt rezistente in mod natural la infectia
virala.
Daca putem sa luam un receptor de pe suprafata celulei fara sa alteram prea mult functia normala
a celulei respective ↔ echivalentul unei terapii excelente, virusul nu mai are cum sa patrunda in
interiorul acelei celule.
Mai departe, celula trebuie sa fie permisiva, adica echipamentul ei enzimatic care exista in
interior, tipul de polimeraze active acolo trebuie sa permita multiplicarea virusului.

Concluzie: pentru ca un ciclu replicativ viral sa decurga corespunzator trebuie sa avem o celula
susceptibila si permisiva pentru infectia virala; daca avem doar o celula susceptibila care nu permite
mai departe replicarea virusului o sa facem ceea ce se cheama infectie abortiva, adica virusul intra in
celula, dar nu reuseste sa se inmulteasca corespunzator ↔ simptomatologie minora sau absenta
complet, dar o sa avem semnele trecerii prin boala, anume prezenta unor Ac specifici antivirali care sunt
indreptati numai impotriva acestor prime virusuri care au infectat, nu si impotriva progeniturilor
rezultate in urma multiplicarii virale.
Ciclul replicativ viral
In vitro, ciclul replicativ viral se imparte in 3 etape mari succesive (fiecare cu cate 3 subetape),
care se intrica in vivo, nefiind exact delimitate:

1. faza de eclipsa – virusul se ataseaza de receptorii celulari si patrunde in interiorul celulei; in

acesta etapa avem aceeasi cantitate de virus ca la inceput, nu se produce practic nicio crestere a
cantitatii de virus; virusul este ocupat numai sa treaca din exteriorul in interiorul celulei ceea ce duce la
o pierdere temporara a infectivitatii sale care da numele fazei; virusul este eclipsat, infectivitatea lui nu
se exprima bine in faza asta, se afla atat in afara, cat si in interiorul celulei (este o faza stationara);

2. faza de crestere logaritmica – este foarte importanta; invelisurile proteice au fost indepartate
singura portiune care conteaza este acidul nucleic viral; acest acid nucleic viral serveste ca matrita
pentru sinteza in interiorul celulei gazda, folosind mecanismele acesteia si formandu-si copii identice
(AN viral nou) si invelisuri proteice noi, deci niste componente care se preformeaza in interiorul unei
celule si din care vor rezulta virioni completi la sfarsit (virioni progeni, formati pe matrita virionului
parental); acesti virioni completi urmeaza sa fie fabricati in cea de a treia etapa a ciclului replicativ
viral (este o faza de multiplicare – in care s-au sintetizat multe componente separate pe matrita furnizata
de acidul nucleic initial);

3. faza de platou – este o faza stationara in care nu mai creste concentratia componentelor virale,
dar ele se unesc formand virionii care trebuie eliberati din celula infectata.

4
 Pentru fiecare din aceste trei etape exista cateva particularitati.

1. Eclipsa

In eclipsa sunt 3 faze importante:

a. Adsorbtia
Este un fenomen pasiv, virusul nu are organe de locomotie; prin urmare, nu se misca, nu este
dirijat inspre o anumita celula; pur si simplu a patruns intr-un organism si prin difuziune pasiva (prin
miscare browniana) se loveste de tot felul de celule pana cand gaseste una care are receptori – proces
nefavorabil pentru virus pentru ca permite mecanismelor de aparare ale gazdei sa se mobilizeze si sa
inlature ceea ce nu reuseste sa ajunga la celula-tinta in timp real.
(*) In momentul in care s-a gasit o celula susceptibila, atunci are loc atasarea virusului la
receptori si aceasta atasare se face in mod diferit pentru virusurile anvelopate si cele neanvelopate.
Pentru virusurile anvelopate exista niste proiectii de natura proteica sau glicoproteica care au
niste epitopi (niste situsuri antigenice, niste portiuni mici) care se leaga la receptori; e foarte important
ca aceste portiuni sa fie inalt conservate si sa nu se schimbe niciodata pentru ca virusul (indiferent de
modificarile pe care le sufera in cursul replicarii) sa recunoasca intotdeauna aceleasi celule.
Virusurile neanvelopate nu au aceste proiectii de suprafata, au doar cochilia – capsida – si la
locul de unire al capsomerelor se formeaza, de obicei, niste depresiuni extraordinar de mici ca
dimensiune = canioane; in aceste canioane se gasesc epitopii care recunosc receptorii celulari – asta
conditioneaza un anumit tip de receptori celulari si un anumit tip de celula (care va fi) infectata si anume
acele celule care poseda niste receptori lungi, filiformi si care sunt, de obicei, molecule de adeziune
intercelulara; (*) de aceea, celulele infectate sunt de cele mai multe ori celule epiteliale, celule din
tesuturi de sustinere si mai putin celule inalt specializate pentru ca numai primele mentionate au tipuri
de receptori necesari pentru cuplarea la virusurile neanvelopate.

Asadar, exista 2 modele de cuplare: unul este un model la distanta („model in punte”), pentru ca
exista aceste proiectii de la nivelul anvelopei virale care se leaga de alte proiectii de pe membrana
celulara – receptori, si exista „modelul creasta-canion” – celula are o „creasta” (prelungire; receptorul)
care patrunde intr-o depresiune („canion”) existenta pe capsida virusurilor neanvelopate, intre
capsomere adiacente.

Anticorpii blocheaza usor virusurile anvelopate, atasandu-se de glicoproteinele de suprafata,

dar blocheaza mai greu pe cei neanvelopati, nereusind sa blocheze complet, ceea ce poate sa duca la
atasarea de receptorii celulari chiar daca se formeaza complexe Ac-Ag virale ale unor virusuri
neanvelopate.
In momentul adsorbtiei, se produc modificari conformationale ale proteinelor virale care expun
noi domenii susceptibile de a cupla alti determinati de pe membrana celulei numiti coreceptori, cu
modularea tropismului viral. Sunt cunoscuti receptorii pentru cca. 90 specii de virusuri ← structuri
asemanatoare proteinelor din superfamilia imunoglobulinelor, proteinelor de semnalizare, etc.
(*) O importanta aparte are folosirea drept receptori a unor molecule care caracterizeaza celulele
imunocompetente. Acesti determinati de citodiferentiere, numiti CD, caracterizeaza elementele
figurate ale sangelui, normale sau patologice, in stare de repaus sau de activitate.

5
 b. Internalizarea
Internalizarea este conditionata de modul de adsorbtie.
Pentru un virus anvelopat, dupa ce proiectia anvelopei s-a legat la receptor, au loc o serie de
modificari conformationale in structura virusului.
De exemplu, o proiectie globulara se transforma intr-o proiectie piriforma, se produc niste
modificari la nivelul suprafetei virusului; virionul va arata cu totul altfel, incepe sa se destabilizeze, sa se
schimbe si asta permite expunerea unor structuri care erau situate anterior undeva in interiorul
invelisurilor virale; se expune o structura care initial era cuprinsa in interiorul glicoproteinei de
suprafata si care joaca rolul unui factor de fuziune – adica este acela care va amesteca lipidele din
anvelopa virusului cu cele din membrana celulara si va crea un corp de fuziune prin care acidul
nucleic viral va patrunde in interiorul celulei, in timp ce invelisurile raman la suprafata.
Singurul care conteaza pentru reproducerea virala este acidul nucleic viral → purtatorul
infectivitatii virale.
(!) Invelisurile proteice sunt purtatoarele antigenicitatii, ele nu au niciun fel de importanta
pentu reproducerea virusului, deci factorii de fuziune permit intrarea virusului in celule.

Toate aceste etape ale ciclului replicativ viral sunt tinte ale medicamentelor antivirale. Daca
stim ca un virus are un factor de fuziune, atunci putem sa incercam sa-l blocam.
De exemplu, pentru virusul HIV, toti factorii de fuziune au o structura asemanatoare unor
amortizoare, sunt compusi din mai multe parti flexibile care se pliaza una pe cealalta si care in timp ce
fac miscarea aceasta reusesc sa amestece lipidele din membrana celulara cu cele din anvelopa
virusului.
Exista un medicament (Fuzeon) activ impotriva HIV care rigidizeaza aceasta structura, se
interpune exact intre spirele care alcatuiesc factorul de fuziune si impiedica miscarea de mixaj →
fuziunea si internalizarea virusului nu se mai produc, iar virusul este lasat in afara celulei prin adaosul
unui astfel de factor.

Pentru virusurile neanvelopate nu se poate administra un asemenea medicament pentru ca ele

patrund altfel in celula, nu au niciun fel de factor de fuziune; sunt „la mila celulei” pentru a intra in
interiorul ei si aici profita de niste mecanisme pe care celula le are oricum, prin care absoarbe substante
nutritive sau internalizeaza tot felul de alte molecule fiziologice – proces numit endocitoza.
In momentul in care un virus se leaga la un receptor, impune o redistribuire a tuturor
receptorilor; in mod normal moleculele acestea sunt distribuite egal pe suprafata membranei celulare,
dar cand se produce acest punct de contact, vin toate in jurul locului de contact; asa se intampla in mod
fiziologic cand se transporta ceva in interiorul unei celule si in acest mod se creeaza un fel de invaginare
la nivelul membranei celulare, care aduce inauntrul citoplasmei acel ceva din afara – virusul – care
patrunde in interiorul citoplasmei celulare, unde va fuziona cu lizozomii din citoplasma care vor
degrada invelisurile proteice si vor lasa din nou numai acidul nucleic viral, singurul care conteaza.
Toata aceasta faza de eclipsa este dependenta de invelisurile proteice, deci aceste invelisuri
servesc virusului pentru forma extracelulara si pentru patrunderea la nivelul celulei-gazda.

Un virus poate sa functioneze ca un vector, ca un mecanism de transport si de injectare a unui

acid nucleic.
Daca virusul vine cu propriul lui acid nucleic, atunci pe acidul acesta nucleic, care va fi folosit
drept matrita, incepe multiplicarea.

6
 (*) Un bacteriofag este un virus al bacteriilor, virus foarte simplu in care acidul nucleic viral
este cuplat cu niste invelisuri proteice care au fost marcate cu un izotop radioactiv, acidul nucleic cu un
alt izotop radioactiv, s-a infectat o bacterie si apoi s-a centrifugat cultura asta infectata; acidul nucleic se
depune, este locul in care se gaseste radioactivitatea si in supernatant (ceea ce ramane deasupra) sunt
invelisurile proteice unde nu s-a gasit deloc reactivitate → din parinte a ramas numai partea de acid
nucleic, partea de invelisuri proteice s-a pierdut in timpul multiplicarii, iar partea de acid nucleic se
regaseste in toate celulele fiice generate, toti virionii progeni in acest caz.

2. Faza de crestere logaritmica

In replicarea oricarui virus exista o faza extraordinar de importanta – pe genomul parental

trebuie sa se sintetizeze un ARNm care trebuie sa ajunga la ribozomii celulei gazda si sa inceapa sa
fabrice proteine virale.
Deci dupa faza de eclipsa , in celula nu avem decat genomul viral, iar acesta trebuie sa se
autocopieze si sa serveasca pentru sinteza ARNm care la randul lui sa serveasca drept matrita pentru
producerea proteinelor virale care vor alcatui invelisurile proteice.
Exista diferite moduri de crestere logaritmica, in functie de tipul de acid nucleic:
a. pentru un virus ADN are loc copierea acidului nucleic dupa modelul replicarii semiconservative,
exact cum face ADN-ul celular, singurul lucru de care avem nevoie este reprezentat de polimeraze care
sa ajute la copierea propriului cod genetic (pentru ca celula sa aiba polimeraze, ea trebuie sa fie in faza
de diviziune → virusul fie infecteaza o celula capabila de diviziune si se replica odata cu replicarea
celulei a carei crestere normala este perturbata, fie virusul forteaza celula sa intre in diviziune atunci
cand trebuia sa stea in repaus; este cazul virusurilor care induc malignizare (tumori, cancere) pentru ca
determina o crestere necontrolata, haotica.
Acelasi ADN viral (genomul initial) trebuie sa serveasca ca matrita pentru sinteza ARNm viral
si avem nevoie de o polimeraza ADN-dependenta care sa sintetizeze ARNm viral si acesta, asociat
ribozomilor gazdei, trebuie sa fabrice proteinele care sa acopere genomul viral.
Exista 3 etape succesive, astfel:
1. se sintetizeaza niste proteine virale timpurii – aceste proteine fac in celula-gazda un fel de nise in
care virusul isi vede mai departe de replicare (celulele infectate prezinta niste incluzii = fabrici de
produse virale, acumulari de proteine virale timpurii, care sunt marca trecerii prin infectia virala);
2. in interiorul incluziilor, se sintetizeaza acid nucleic viral nou;
3. in final, se sintetizeaza proteinele structurale virale tardive – capsidele si anvelopele virale; se
sintetizeaza pe matrita alcatuita de noii acizi nucleici virali produsi in interiorul celulei; de multe ori se
sintetizeaza mai multe proteine decat ar fi nevoie pentru alcatuirea virionilor, iar aceste proteine virale
in exces sunt importante pentru ca ele pot fi autoasamblate si pot alcatui un fel de virioni care nu au
acid nucleic = particule vide sau particule asemanatoare virusurilor care sunt antigenice, induc un
raspuns imun si reactioneaza cu el, dar nu sunt infectioase, nu au deloc acid nucleic viral (pe baza
acestei observatii s-au creat vaccinurile cele mai recente).
Exemple de virusuri ADN – virusurile cele mai complexe: pox → variola si herpes-virusurile
care se pot replica si in celule aflate in repaus sau in stadiu de diferentiere terminala pentru ca isi aduc
propriile polimeraze, iar restul virusurilor mai mici au nevoie de polimerazele celulei-gazda;

b. Virusurile ARN – de cele mai multe ori, au un genom simplu spiralat (ARNss), adica cu o
singura spira, iar ceea ce conteaza este polaritatea acestei spire → sunt virusuri ARN cu polaritate

7
pozitiva [ARNss(+)], deci exista numai spira 5’-3’ → functioneaza ca ARNm, deci ele pot sa-si inceapa
replicarea direct cu asocierea la ribozomi si cu traducerea de proteine, nu au nevoie de alte etape; ARN-
ul lor functioneaza ca ARNm si se duce si se asociaza la ribozomul celulei-gazda si gazda incepe sa ii
aduca molecule ARNt (de transport) care poarta aminoacizi si care vor contribui la crearea unor
proteine, fiecare din ele fiind codificata de secventa acidului nucleic viral.
(*) Diferenta fata de ARNm celular este ca nu exista o portiune 5’-metilata asa cum exista la
ARNm eucariot, deci ARN-ul viral nu ar prea avea cum sa se lege de ribozomi, dar virusurile au
rezolvat acest lucru: au facut o „mica pista de aterizare” ribozomala la capatul 5’ al acidului lor nucleic
= situs intern de intrare la nivelul ribozomilor care serveste pentru agatarea de ribozomi si este singurul
moment in care virusul cedeaza o mica parte din acidul lui nucleic nu pentru a codifica o proteina, ci
pentru a se lega de aparatul care codifica proteina respectiva.
Un virus [ARNss(−)], cu polaritate negativa (exista numai spira 3’-5’) are in mod obligatoriu
asociat acidului nucleic viral o transcriptaza (replicaza) virala = enzima preformata care vine din
genomul parental si care serveste ca ARN polimeraza ARN-dependenta, element pe care celula gazda
nu il are si care poate sa sintetizeze spira complementara 5’-3’ (cu polaritate pozitiva), care va juca rol
de ARNm → de aici restul va decurge ca la virusurile cu polaritate pozitiva.
Pe matrita ARNm se sintetizeaza atat noi acizi nucleici virali, cat si proteine virale (aceste
proteine se sintetizeaza, de obicei, intr-o forma codificata de acidul nucleic nou format).
Faza de crestere logaritmica este foarte fidela pentru virusurile ADN si foarte variabila pentru
virusurile ARN. In cursul replicarii virale exista posibilitatea unor erori.
Recapituland, pentru multiplicarea virusului, trebuie facuti noi acizi nucleici din nucleotide care
exista intracelular, codificati fiind doar de matrita virala.
In timpul asamblarii, insa, se pot face o serie de erori care, in cazul virusurilor ADN, pot fi
corectate → de aceea, acestea sunt foarte stabile d.p.d.v. al genomului si stabile d.p.d.v. antigenic si nu
variaza prea mult pentru ca proteinele (partea antigenica) corespund numai partii genomice initiale,
parentale.
In schimb, la virusurile ARN, aceasta reproducere a acidului nucleic este grefata de o serie de
erori, polimerazele ARN fac foarte multe greseli si nu exista mecanisme de corectie pentru ca celula
gazda nu este obisnuita sa sintetizeze ARN (!) Astfel, in virionii progeni nu vor exista copii identice
(clone) ale virionului parental, ci va exista o varietate foarte mare de virusuri asemanatoare, insa
distincte.
Virusurile ARN exista sub forma unui amestec, a unei populatii heterogene de virioni →
infectiile cu virusuri ARN se pot croniciza pentru ca sunt foarte multe populatii usor diferite care pot sa
scape de sub supravegherea raspunsului imun antiviral. Din aceasta cauza, vaccinul corespunzator
virusurilor ARN nu va fi la fel de eficient.
Exemple de virusuri ARN: virusuri gripale, virusul hepatitic C, virusul HIV.

3. Faza de platou

In aceasta etapa se succed etapele de maturare, asamblare si eliberare a virionilor progeni din
celula infectata.
Asamblarea este guvernata de legile simetriei care tind sa asigure soliditatea particulei virale ca
element cu minima energie libera. Uneori, in procesul de asamblare intervin proteine chaperon (de soc
termic) care dirijeaza asamblarea post-translationala, impachetarea proteinelor si previn agregarea in

8
structuri nefunctionale a lanturilor proteice nou-sintetizate. Proteinele chaperon sunt implicate in
transportul transmembranar. Virionii se vor elibera in doua moduri, in functie de tipul de virus.
Asamblarea se face cu ajutorul unor proteine celulare ce joaca rol de „schele” care interfera si
duc la formarea unor invelisuri proteice goale, care inca nu au AN in interior. (*) Se pot face astfel
capside in laborator, lipsite de AN, care se pot administra ca vaccin (VHB, HPV).
In acest proces se formeaza viroporine, molecule mici hidrofobe care oligomerizeaza si formeaza
pori in membranele celulelor infectate.
(*) Virusurile anvelopate ies din celula fara sa altereze membrana celulara. Preiau, insa, o parte
din lipidele membranare pe care le inglobeaza in propria anvelopa, fiind astfel virusuri dublu codificate
(virus + gazda). Procesul se numeste inmugurire.
(*) Virusurile neanvelopate forteaza eliberarea prin membrana celulara, ceea ce duce la citoliza
datorita alterarii membranei celulare.
Patogenia infectiilor virale/ evolutia ciclica a virozelor
Transmitere
 orizontala → respiratorie, digestiva, la nivel de tegumente si mucoase: contact direct, parenteral,
sexual, prin intermediul unor vectori;
 verticala → materno-fetala: antepartum (înainte de nastere, transplacentar – de exemplu, v.
rubeolos, CMV), peripartum (în cursul nasterii – de exemplu, HSV2; VHB; HIV) sau
postpartum (de cele mai multe ori, prin alaptare – de exemplu, HIV).
(*) Infectia este cu atat mai grava cu cat survine in fazele timpurii ale embriogenezei, mai ales in
primul trimestru al sarcinii.
(!) Doua virusuri sunt atent monitorizate pentru potentialul teratogen: virusul rubeolei si CMV.
Transmiterea poate fi antepartum (inaintea nasterii, transplacentar), peripartum (in cursul nasterii) sau
postpartum (de multe ori, prin alaptare).
(*) Transmiterea verticala a contribuit la mentinerea virusurilor in colectivitatile umane
primitive (izolate) si cu densitate mica a locuitorilor.