Sunteți pe pagina 1din 19

Primul președinte ales al României după Revoluţia din 1989 își amintește și astăzi cu încântare

campania electorală din 1990: „A fost momentul dominant - alegerile din mai şi campania
electorală. Atunci am colindat prin toată ţara, am fost în toate judeţele. Avusesem un miting la Piteşti,
apoi la Slatina şi mergeam spre Craiova. De la Slatina spre Craiova treceam prin Balş. Nu
preconizam o oprire la Balş. Ei, la Balş, şoseaua era ocupată. Toţi cetăţenii oraşului au ieşit în şosea,
ne-au blocat şoseaua, au venit şi ne-au luat pe sus cu maşina, ne-au tras pe trotuar şi ne-au invitat
într-un balcon să ne adresăm populaţiei. Asta a fost starea de spirit a vremii. Şi, peste tot, aceste
mitinguri electorale s-au bucurat de o susţinere electorală”, rememorează Ion Iliescu, fost preşedinte
al României.
La rândul lor, mulţi dintre candidații liberali și țărăniști reușeau să trezească simpatia
alegătorilor.
"Ei aveau acest respect extraordinar pentru oameni, indiferent cât de simpli, și aveau capacitatea de a
vorbi direct cu țăranii. Aveau priză la mase, cum să spun... Eu am văzut-o în campanie. Se urcau pe o
piatră, vorbeau mulțimilor și deja erau în lacrimi jumătate. Pentru că ei vorbeau ca oameni din
popor, nu vorbeau de sus”, povesteşte Anca Cernea, fiica fostului lider şi senator naţional-ţărănist
Ioan Bărbuş.
Deosebirea dintre cele două tabere era însă uriașă. La momentul organizării alegerilor, Ion
Iliescu se afla deja în fruntea statului.
„Sunt preşedintele recent ales al Colegiului Director al Frontului Salvării Naţionale de care nu m-am
dezis niciodată, pentru că suntem membrii fondatori ai Frontului care s-a născut la 22 decembrie,
odată cu răsturnarea dictaturii. Şi, în virtutea funcţiei de atunci, sunt şi preşedintele Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională, care îndeplineşte şi funcţia de şef de stat, Consiliul fiind şi organul
de conducere politică în stat. Deci sunt în măsură să mă dedublez”, spunea Ion Iliescu la acea vreme.
Dedublarea de care vorbea Ion Iliescu provocase îngrijorare. Opoziția îi acuza pe Ion Iliescu și
apropiații săi că, prin transformarea Frontului Salvării Naționale (FSN) în formaţiune politică,
au readus în fruntea României partidul-stat. Or, partidul-stat era forma pe care o luase Puterea în
vremea comunismului şi care domina încă Uniunea Sovietică.
Ţara era împărţită în două. Ion Iliescu și FSN mizau pe linişte, stabilitate, asistenţă socială şi
reforme treptate. Partidele istorice, susţinute de Piața Universității, doreau conectarea imediată
la Occident şi trecerea la o economie concurenţială.
În această ecuație, Frontul Salvării Naționale avea câteva avantaje substanţiale: puterea legislativă,
instituţiile de propagandă şi cele de forţă.
FSN domina Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). Legea electorală adoptată la 14
martie a ignorat complet Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Anticomuniştii din Piaţa
Universităţi nu au putut influenţa schimbarea legii.
„Ce fel de dialog să statornicim cu asemenea oameni? Câţi or fi ei, câteva mii, dar sunt 23 de
milioane în această ţară! Şi care ce vor, domnilor? Noi, în CPUN, am adoptat o lege electorală pe
baza căreia se derulează acum procesul de pregătire a alegerilor. Ei vor să reformeze legea
electorală. Cu ce drept? În numele cui? Pe cine reprezintă? Să dialogăm cu aşa ceva?! Am votat în
acest organism data ţinerii alegerilor. Ei vin să ne condiţioneze să amânăm alegerile, că, dacă nu, o
să ne arate ei nouă! Că o să avem numai dezordini! Şi noi, oamenii responsabili în acest organism de
stat, putem să tratăm cu uşurinţă asemenea fenomene? Şi în loc să dăm credit organelor de ordine,
dăm credit unor oameni care sunt certaţi cu ordinea publică? Se poate?”, afirma Ion Iliescu în
şedinţa CPUN.
FSN avea şi sprijinul TVR, unica televiziune la acel moment. Președintele radio-televiziunii
publice era un vechi prieten de-al lui Ion Iliescu: Răzvan Theodorescu. „Între mine şi Ion Iliescu a
existat un respect reciproc pe care nu voi obosi să îl subliniez. Cu multă vreme înainte, când am fost
dat afară din Universitate, în 1959, pentru o serie întreagă de culpe politice, Ion Iliescu a fost cel
care, fiind lider al Studenţilor Comunişti, a îmblânzit mult sancţiunea care mi s-a dat atunci. Am
rămas cu poliţă de recunoştinţă cu care voi rămâne până la sfârşitul vieţii”, mărturisește Răzvan
Theodorescu.
Un prieten al lui Ion Iliescu care se exprima, ca şi Ion Iliescu, împotriva Punctului 8 de la Timișoara, şi
care admite că în 1990 a re-creat fotografia realităţii. „Punctul 8 era, în viziunea mea,
antidemocratic. Pentru mine, o lege a lustraţie nu avea nici un sens pentru că excludea nişte
oameni nu pentru ce făcuseră ei, ci pentru că erau membri în partid. Asta se interpreta ca poziţie
pro-Iliescu. Manipularea poate să fie de două feluri. Poate fi o manipulare inteligentă, subtilă. Dacă
mă întrebaţi, da, subtil, televiziunea a manipulat. A mers căutând întotdeauna să pună în lumină ceea
ce ni se părea nouă, adică jurnaliştilor, şi ce mi se părea mie, având şi pregătirea necesară, că este
bun şi ceea ce este mai puţin bun. Nu eram un fotograf, eu eram un pictor. Scoteam în evidenţă
anumite lucruri care mi se păreau importante”, a mai spus Răzvan Theodorescu.
În ciuda arondării TVR la tabăra FSN, oficialii de atunci susţin şi astăzi că în 1990 libertatea de
exprimare era totală:
„Libertatea de expresie a fost restabilită absolut imediat. Instantaneu. Ziarele au apărut imediat. Sub
nicio formă nu a fost vorba de un control. Libertatea de opinie a devenit totală, mai mare decât astăzi.
Atunci totul era la început, era totul autentic”, afirmă Petre Roman.
Punctele de vedere ale Opoziţiei pot fi găsite într-adevăr cu uşurinţă în presa scrisă a vremii.
Dar unica reţea de difuzare a presei era, ca şi TVR, sub controlul statului. „Aveam un titraj de
vreun milion şi jumătate de exemplare. Marea dificultate era că se aruncau ziarele din tren. Exista
un vagon ataşat trenului şi, când cei de la difuzare aşteptau ziarele la Timişoara, omul de pe vagonul
poştal dădea din umeri că "România liberă" nu există. Asta s-a întâmplat să aflăm de la un cetăţean
care le-a găsit aruncate pe calea ferată, din tren. Deci dificultăţi de soiul ăsta am avut. Chiar şi la
firma de difuzare care era atunci în totalitate a statului am avut oprelişti”, spune Petre Mihai
Băcanu, primul director al ziarului „România liberă”.
În lipsa informaţiei independente, opinia publică era invadată de tot felul de sloganuri
panicarde: „Asta cu economia de piaţă a fost cea mai mare sperietoare în perioada aia. Pentru că
oamenii se şi vedeau cumpăraţi de nemţi cu totul. Adică vine austriacul şi cumpără blocul şi el trebuie
să plătească chirie la austriac. "Nu ne vindem ţara!" - ăsta a fost un slogan mare, a intrat în istorie”,
îşi aminteşte omul de televiziune Toni Grecu.
Dar Opoziţia se confrunta cu probleme mult mai grave. Simpatizanţii, şi chiar liderii Opoziţiei,
erau atacaţi fizic de militanţi ai FSN.
„Domnul Ion Raţiu a fost înconjurat de câteva sute de manifestanţi ostili la Băile Felix, fiind apoi
împiedicat la Oradea să îşi ţină cuvântarea. Sâmbăta trecută, la Brăila, domnul Radu Câmpeanu,
preşedintele PNL şi candidat la Preşedinţie, era să fie asasinat.Frontiştii, dintre care şi un comando
venit de la Bucureşti, l-au confundat însă cu altcineva, ceea ce i-a salvat viaţa. Domnul Ion Iliescu
deplânge sistematic excesele de acest gen, dar cine poate crede că ele ar putea avea loc dacă
agresorii nu ar fi încurajaţi de acelaşi Front al Salvării Naţionale care una face pe ascuns şi alta
spune în faţă?”, afirma la postul de radio Europa Liberă, în mai 1990, jurnalistul Şerban Orăscu.
Incidentele sunt prezentate doar în treacăt sau deloc de televiziunea publică.
„Felul în care s-a făcut, s-a făcut empiric, nu s-a lăsat cu reproșuri foarte mari. Știu că la un moment
dat domnul Câmpeanu a fost agresat undeva, ştiu că am dat imediat niște imagini”, spune Răzvan
Theodorescu, directorul TVR de atunci.
Liderul liberal Radu Câmpeanu vorbeşte despre defectele procesului electoral inclusiv la dezbaterea
finală dintre cei mai importanţi trei candidaţi la Preşedinţie: Ion Iliescu, din partea FSN, Ion Raţiu, din
partea PNŢCD şi Radu Câmpeanu, din partea PNL: „Naţiunea română ar fi prima care, poate, n-ar
accepta malversaţiuni făcute la aceste alegeri. De aceea spuneam că eu sper că ele se vor produce
fără ca să se producă manipulări de vot. În democraţie se respectă votul, numai cu condiţia ca votul
să fie cinstit exprimat”, spunea Radu Câmpeanu.
În timpul campaniei, membrii Opoziţiei au făcut sute de plângeri la poliţie. Potrivit lui Corneliu
Coposu, intervievat la Europa Liberă, la jumătatea campaniei se înregistraseră doi morți, 115
răniți grav, sute de oameni agresați și 167 de sedii distruse. Corneliu Coposu spunea că nici cursa
electorală din 1946, ținută sub ocupație sovietică, nu fusese atât de violentă.
„Oamenii stau rezervați, stau în expectativă. Am avut situații, în anumite comune mai îndepărtate,
terorizate de agenți fie benevol, fie dirijați ai partidului de guvernământ, unde oamenii ezită să se
manifeste. Numai femeile au curajul să se înscrie. Iar bărbații se justifică că au teamă de ameninţările
ce li se adresează, că li se vor aprinde gospodăriile, că le vor fi nenorociţi copiii”, declara în mai
1990 Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD, la Europa Liberă.
„Oamenii erau instigaţi de reprezentanţii Puterii, de reprezentanţii autorităţilor. Pentru că atunci era un
partid-stat, era partidul comunist. Sigur, cu alt lider, care avea această structură, Frontul Salvării
Naţionale, şi care deţinea toate pârghiile puterii, de la Miliţie, de la Poliţie. Totul era în
mâna lor”, spune jurnalistul Gelu Trandafir.
Pe de altă parte, campania electorală din 1990 a fost o imensă sursă de umor. Sub cuvânt că
încurajează libertatea, majoritatea FSN a permis înregistrarea unui partid cu numai 251 de
membri. Aşa că în campanie s-au înscris nu mai puţin de 73 de partide. Reprezentaţii lor aveau
acces prin rotaţie în studioul de dezbatere al TVR.
„În prejma alegerilor de la 20 mai se organizau nişte dezbateri la televiziune pe care le modera
Alexandru Stark. Fiecare vorbitor avea dreptul la trei minute. În momentul în care se epuizau,
asistenta de studio bătea cu un ciocan în masă şi îi tăia vorba celui care vorbea. La a doua
participare a mea, am venit cu un ciocan pe care l-am ţinut în poală. Nimeni nu-şi dădea seama ce am
eu acolo, cred că era şi o faţă de masă. Îmi cronometrasem de acasă discursul. Ştiam că voi termina
cu câteva secunde înainte şi am zis: Cedez secundele rămase vorbitorului care vine după mine! Era un
gest motivat de numărul mare de partide. Exista riscul să te pierzi în această masă şi atunci trebuia să
inventezi unele mici ieşiri din tipar”, îşi aminteşte Ştefan Cazimir, preşedintele Partidului Liber-
Schimbist de la acea vreme.
Mulţimea de partide şi candidaţi a îngustat şi mai mult accesul la televiziune al marilor partide
anticomuniste. Dar cine şi-ar fi putut permite să critice în 1990 pluralismul?
Toni Grecu îşi aminteşte unele bancuri de atunci: „Ştiu două cu Ion Iliescu. Care este diferenţa
dintre Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu. Nicolae Ceauşescu era cizmar, Ion Iliescu este şiret!”.
Şerban Orescu, jurnalist Radio Europa Liberă: „Mai sunt câteva zile până la nişte alegeri care,
deşi nu libere, oferă pentru prima oară după 45 de ani, corpului electoral ocazia să se dezică clar de
comunism. Spunem că alegerile nu sunt libere din cauza atmosferei de intimidare care a dominat
campania electorală. Dar această intimidare are şi ea limitele ei. Dar în cabina de vot, cetăţeanul va
fi duminică absolut liber, iar votul său va fi secret. În al doilea rând, sfătuim pe alegător să citească
cu atenţie buletinele de vot în care sunt înscrise partidele şi însemnele lor. Există, la prezentele
alegeri, mulţi candidaţi pentru relativ puţine locuri de deputaţi şi senatori. O mare dispersare a
voturilor riscă să le facă ineficiente. Iată de ce este preferabil ca alegerea să ţină seama şi de şansele
pe care un participant la alegeri de la un partid sau altul le are pe ţară. E bine să se ştie că alegerile
ar putea să fie în viitor şi mai puţin libere decât cele de la 20 mai dacă rezultatele alegerilor de la
mijlocul acestei luni vor fi interpretate ca încurajare de cei astăzi denunţaţi ca vinovaţi pentru
violentarea procesului electoral”.
https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-campania-electorala-marcata-de-
intimidari-395749
Începutul democraţiei "originale" – de la zâmbetul lui Ion Iliescu la suferinţele lui Corneliu Coposu

De o lună, febra primelor alegeri libere cuprinsese România. În toiul campaniei electorale, candidaţi şi
alegători desluşeau împreună tainele jocului politic. În marile oraşe, în pieţe, intersecţii, alimentare,
parcuri, staţii de metrou şi complexuri comerciale, din panouri şi vitrine de afişaj, fel de fel de
politicieni zâmbeau votanţilor. Programe care mai de care mai îmbietoare prezentau luminos viitorul
României. Din presa vremii, aflăm lozincile care stârneau umorul românilor, cele mai originale sigle
de partid, candidaţii năstruşnici şi opiniile primilor specialişti într-ale marketingului politic
dâmboviţean.

Multă imaginaţie le-a trebuit politicienilor să aleagă siglele electorale, de vreme ce zeci de partide
concurau pentru voturile românilor. Dacă ecologiştii de diverse nuanţe şi orientări foloseau simbolul
bradului, alţii preferau semnul victoriei încadrat într-un triunghi (Partidul Democrat Constituţional).
Ceva mai dramatici, liderii Uniunii Creştin Democrată din România au ales drept simbol o inimă
străpunsă de o sabie. Un alt partid, al Uniunii Creştine din România, se "jucase" cu formele geometrice
şi simbolurile creştinătăţii: un triunghi, un cerc, trei linii orizontale şi o cruce formau stindardul său.
Partidul Umanitar al Păcii alesese (logic!) porumbelul, în zbor peste harta României. La fel şi Uniunea
Creştin Ortodoxă, cu o adăugire: cuvintele "22-DEC-1989". Harta naţională, împodobită cu stemele
provinciilor istorice, îi inspirase şi pe liderii Partidului Republican de Unitate a Românilor. Un V (de
la victorie?) spintecând aceeaşi hartă era semnul electoral al Partidului Libertăţii şi Democraţiei
Române.

Aproape în fiecare după-amiază, TVRL oferea partidelor politice spaţii de emisie pentru etalarea
programelor şi candidaţilor. Dar mai dornici erau românii să se păruiască la mitinguri electorale şi să
"comunice" cu "masele" între câţiva dumicaţi de mititei şi înghiţituri de bere. La propagandă,
politicienii deveniţi democraţi peste noapte se dovedeau inventivi. Bunăoară, democrat-creştinii, pe
lângă afişe, lozinci şi fotografii ale candidaţilor, au arătat alegătorilor şi broşuri despre viaţa cotidiană
din RFG, menite a demonstra "superioritatea capitalismului".

Unele partide valorificau şarmul fruntaşilor politici cu lipici la electoratul feminin, precum Petre
Roman, altele "experienţa şi alura morală" a mai puţin tinerilor Coposu, Raţiu şi Câmpeanu. Originali,
liber-schimbiştii şi-au înfruntat adversarii politici prin butade şi epigrame. Profesorul universitar
Ştefan Cazimir anunţa, prin Platforma-program, că Partidul Liber-Schimbist (PLS) îi respingea pe
foştii nomenclaturişti şi pei cei... lipsiţi de umor. "Dacă vom reuşi să introducem în viaţa politică a
ţării o fărâmă de zâmbet, cordialitate şi înţelegere, înseamnă că nu ne-am născut degeaba", a fost
concluzia congresului PLS, "vegheat" de portretul scriitorului I. L. Caragiale. Umor va fi stârnit,
involuntar, şi lozinca ţărăniştilor teleormăneni: "ţărână, ţarină, ţăran".

Pentru candidaţi, profesorul universitar Cornel Popa a pregătit un decalog electoral. Un fel de "aşa
da/aşa nu". Printre altele, le cerea să se prezinte (profesiune şi realizări), să vorbească despre
"probleme reale" şi "proiecte originale". Bărbaţii prezentabili, "cu voce baritonală plăcută" şi cu
"simţul umorului" aveau din start un atu, credea C. Popa. "Fişa postului" de candidat trebuia să conţină
puţine promisiuni, modestie, calm, politeţe, fair-play. "S-ar putea ca, după alte câteva săptămâni, să
simţim nevoia acută de a completa decalogul cu noi prescripţii privind modul de folosire a surselor
băneşti sau cu reguli ale duelului electoral, cu recomandări privind utilizarea pamfletului şi a pozelor
compromiţătoare", încheia sfătuitorul de ocazie al candidaţilor.

ILIESCU ŞI ROMAN, COT LA COT ÎN FRUNTEA TOPURILOR POLITICE


Între 8-10 aprilie 1990, IRSOP a realizat un sondaj de opinie preelectoral, asupra unui eşantion de
2.178 persoane în vârstă de peste 17 ani. În topul preferinţelor politice ale românilor conducea FSN
(56.1%), urmat de PNL (15.7%), PNŢCD (5%) şi Mişcarea Ecologistă (4.5%). Restul de 65 de partide
deţineau un procent de 4.2%. Cu câteva săptămâni înaintea alegerilor, doar 9.7% dintre alegători se
declarau indecişi. În clasamentul persoanelor publice ce prezentau încredere conduceau Ion Iliescu şi
Petre Roman, cu câte 7.5 puncte posibile din 10, urmaţi, în ordine descrescătoare, de Sergiu Celac,
Victor Stănculescu, Ion Caramitru, Gelu Voican-Voiculescu, Mihai Chiţac, Radu Câmpeanu, Toma
George Maiorescu, Cazimir Ionescu, Ion Mânzatu, Sergiu Cunescu, Karoly Kiraly şi Corneliu
Coposu.

UN CETĂŢEAN GRĂBIT: ŞI-A DEPUS CANDIDATURA DIN 1989


În cursa pentru ocuparea celei mai înalte funcţii de stat erau înscrişi, din partea principalelor
formaţiuni politice, Ion Iliescu (FSN), Ion Raţiu (PNŢCD) şi Radu Câmpeanu (PNL). La Biroul
Electoral Central s-au prezentat fel de fel de candidaţi, unii mai năstruşnici, alţii de-a dreptul săraci cu
duhul. Printre ei, şi unul care susţinea că îşi depusese candidatura încă din vara lui 1989, în prezenţa
Suzanei Gâdea, fost membru al CPEx şi preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste până
în 1989.

● Printre semnele electorale ale partidelor care intrau în "cursa" electorală din 20 mai 1990 se
numărau: o inimă străpunsă de o sabie; un triunghi, un cerc, trei linii orizontale şi o cruce; porumbelul,
în zbor peste harta României.

● În campania electorală, partidele au mizat şi pe atuurile personale ale liderilor. Frontul Salvării
Naţionale a "exploatat" succesul la femei pe care-l avea Petre Roman. Ţărăniştii şi liberalii au
prezentat ca avantaj experienţa de viaţă a lui Corneliu Coposu, Ion Raţiu sau Radu Câmpeanu. Ştefan
Cazimir, de la Partidul Liber-Schimbist, miza însă pe capacitatea de a bine dispune alegătorii!
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/campania-electorala-din-1990-sigle-ciudate-candidati-nastrusnici-si-
lozinci-neinspirate-543038.html
După un sfert de secol, alegerile din 20 mai 1990 apar drept temelia pe care s-a ridicat întreg edificiul
nostru politic. Dincolo de chipurile schimbate, dincolo de numele de partide care venit şi s-au dus,
ceva a supravieţuit în ţesutul nostru public, extinzându-se cancerigen, imposibil de extirpat, imposibil
de ignorat: fesenismul.
20 mai 1990 este ziua în care românii au decis să ratifice noul contract social ale cărui clauze le
fuseseră propuse de cei ce , din ianuarie, deciseseră că pluralismul şi critica erau inamicii formidabili
ce se cereau confruntaţi şi lichidaţi. Pe 20 mai 1990 românii au ales să voteze în favoarea continuităţii
cu un trecut totalitar care însemna, pentru cei mai mulţi dintre compatrioţii noştri, siguranţa sclaviei
cotidiene. Pe 20 mai 1990, românii au ales să voteze în favoarea încremenirii şi imobilismului
economic, în numele ataşamantului difuz faţă de planificare şi etatism. Pe 20 mai 1990 românii au ales
să refuze “Proclamaţia de la Timişoara” şi să îmbrăţişeze valorile “Proclamaţiei de la Podul Înalt” Pe
20 mai 1990 românii au ales să consacre triumful fesenismului, ca ideologie şi practică ce recicla
substanţa ceauşişmului târziu.
Desfăşurate în climatul de libertate îngrădită al unei sistem politic autoritar, decise, chiar înainte de
desfăşurarea lor, prin intermediul manipulării mediatice şi al inegalităţii dramatice de forţe,alegerile
din 20 mai 1990 au stabilit un tipar al relaţiei dintre stat şi cetăţeni, pentru deceniile care urmează.
Amestecul, toxic, de populism, corupţie, patronaj şi obscenitate publică, iată moştenirea pe care o lasă
Frontul Salvării Naţionale şi Ion Iliescu, celor de astăzi.
20 mai 1990 nu este şi nu poate fi un eveniment refondator. El este un moment ratat de regândire al
fundaţiei noastre democratice şi debutul unei perioade de glaciaţiune identificabilă cu mandatele lui
Ion Iliescu.Victoria FSN din 20 mai 1990 este victoria statului împotriva libertăţii şi demnităţii
democratice. Un asemenea moment nu poate fi nici comemorat şi nici sărbătorit.
20 mai 1990 este punctul de plecare al istoriei în care ne aflăm,astăzi. Constituţia de la 1991, revizuită
în 2003, este opera unui regim dominat de FSN. Sistemul nostru de instituţii este, în mare măsură,
îndatorat acelui moment. Corupţia politică, venalitatea funcţiilor, parazitarea statului,sunt tot atâtea
dimensiuni ale unei practici politice feseniste. Victor Ponta însuşi nu este decât versiunea reînnoită
mediatic a aceluiaşi spirit fesenist.
Pe 20 mai 1990, Ion Iliescu,iar nu Ion Raţiu, a învins. Este aceasta un fapt la care merită să medităm în
clipele în care facem un bilanţ al celor douăzeci şi cinci de ani scurşi de atunci. Cum ar fi arătat acea
Românie imposibilă în care Ion Raţiu şi Corneliu Coposu să fi primit şansa de a-şi servi patria, pentru
care se sacrificaseră şi luptaseră? Nu vom şti acest lucru niciodată. Ceea ce cunoaştem este chipul
mediocru şi tarat al României lui Ion Iliescu,cel din care s-a născut prezentul de astăzi.
http://www.contributors.ro/reactie-rapida/20-mai-1990-dupa-un-sfert-de-secol/
Alegerile libere au fost unul din principalele obiective ale Revoluției din decembrie 1989, necesitatea
lor ca premisă a instaurării democrației fiind reclamată de manifestanții aflați în Piața Revoluției din
București, în ziua de 22 Decembrie. În Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării
Naționale din seara zilei de 22 decembrie 1989, a fost anunțată organizarea de alegeri libere în vederea
exprimării opțiunilor maselor populare pentru un regim parlamentar bazat pe un sistem pluripartid,
garanție esențială a respectării drepturilor omului, a valorilor progresiste și democratice. Consiliul
Frontului Salvării Naționale a supus unei largi dezbateri publice proiectul de decret-lege pentru
alegerea Parlamentului, a președintelui României și a consiliilor locale. Dezbaterea publică a
proiectului legii electorale a reprezentat o firească și necesară condiție a democrației, pentru că
întregul corp electoral era chemat la alegerea prin vot universal, egal, direct și secret, liber exprimat a
unui parlament ce urma să aibă ca principală sarcină discutarea și adoptarea noii Constituții a
României.
Prima întâlnire consacrată dezbaterii proiectului Legii Electorale elaborat de Comisia Constituțională,
Juridică și pentru Drepturile Omului a Consiliului Frontului Salvării Naționale a avut loc la 27
ianuarie 1990.
Concepută ca o masă rotundă, la reuniune au participat reprezentanți ai tuturor partidelor legal
înființate după Revoluția din decembrie 1989. Au participat, de asemenea, în calitate de observatori,
reprezentanți ai altor formațiuni politice, aflate în acel moment în proces de constituire și înregistrare
legală.
Discuțiile asupra proiectului Legii electorale au continuat în cadrul următoarelor mese rotunde din 3,
10 și 14 februarie.
În cadrul ultimei reuniuni, cea din 21 februarie, participanții, reprezentanți ai tuturor partidelor și
formațiunilor politice au ajuns la un acord asupra prevederilor noii legi. Documentul a fost, ulterior,
supus dezbaterii și aprobării Consiliului Provizoriu de Uniune Națională.
În cadrul dialogului, menit să ducă la definitivarea proiectului Legii Electorale și, în final, la adoptarea
Decretului-Lege, un mare număr de reprezentanți ai partidelor și formațiunilor politice prezente au
expus puncte de vedere asupra reglementărilor cuprinse în proiect.
De la început, unii dintre reprezentanți au solicitat scoaterea din proiectul de lege a prevederilor
referitoare la alegerea în cursul viitorului scrutin și a președintelui țării, aceasta rămânând a se face
ulterior, după promulgarea noii constituții de către viitorul parlament.
De asemenea, au fost avansate o serie de sugestii și propuneri referitoare la elementele de concepție și
de tehnică a procesului electoral. S-a sugerat printre altele subvenționarea egală a partidelor aflate în
competiție, cu diferențierea acesteia în funcție de rezultatele scrutinului, stabilirea unei alte vârste
pentru exercitarea dreptului de vot, schimbarea componenței comisiilor electorale, eliminarea
participării candidaților independenți cu 251 de susținători și fixarea unui procent mai substanțial de
adeziuni ca o condiție a participării electorale, introducerea prevederii ca orice candidat să fi avut în
ultimii 10 ani domiciliul pe teritoriul României, instituirea funcției prezidențiale, realizarea guvernării
pe baza democrației pluripartite, reprezentarea minorităților care au un număr sub baremul de alegere a
unui deputat, prezența armatei în parlament, sporirea numărului total de deputați, precum și alte
articole.
Poziții pro și contra au fost generate de reprezentarea viitoare a minorităților 'mici', mulți participanți
refuzând accesul acestora dacă nu sunt aleși după aceleași norme cu toți ceilalți cetățeni. În cele din
urmă s-a reformulat alineatul, specificându-se că în cazul în care o minoritate nu întrunește numărul de
buletine necesare unui mandat, atunci se va atribui un loc celui care pe lista candidaților uniunii etnice
respective se va situa pe primul loc. În acel moment erau zece asemenea uniuni, care erau deja
înregistrate la Tribunalul Municipiului București.
Reprezentarea armatei, fapt ce apărea în primele etape de elaborare ale proiectului, a dat naștere, de
asemenea, la discuții îndelungate, pe de o parte aducându-se argumente în sprijinul participării unui
număr restrâns de militari în parlament, prin desemnare de organele militare competente, ca o cerință
izvorâtă din rolul armatei în Revoluție și în apărarea țării, iar pe de alta, împotriva acestei prezențe,
având în vedere cerințele avansate de reprezentanți ai ofițerilor, cât și practica statornicită în țări cu
tradiție democratică. Renunțarea la reprezentarea armatei în parlament și instituirea unor comisii
parlamentare pe probleme de apărare la care să participe și militarii a fost, în cele din urmă, soluția
acceptată. Deci, militarii vor vota, dar nu vor fi aleși nici în adunarea Deputaților, nici în Senat, forțele
armate neangajându-se în dispute politice.
Cel mai controversat a fost articolul 53 privitor la stipendiile acordate partidelor politice în campania
electorală. S-a stipulat că după începerea campaniei electorale este oprită finanțarea acesteia cu
fonduri din străinătate ori din alte surse nedeclarate public.
Dezbaterile aveau ca scop elaborarea unei legi clare, precise, care să elimine pe cât posibil arbitrariul,
orice fel de încălcări ale principiilor democrației și să asigure desfășurarea de alegeri libere.
După sesiunile din 9 și 13 martie, la 14 martie 1990, cu un singur vot împotrivă și două abțineri,
Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a adoptat Legea privind alegerea Parlamentului și a
președintelui României, primele alegeri libere parlamentare și prezidențiale fiind stabilite pentru ziua
de 20 mai 1990.
În capitolul I, rezervat dispozițiilor cu caracter general, se consemna că în România puterea politică
aparține poporului și se exercită potrivit principiilor democrației, libertății și asigurării demnității,
inviolabilității și inalienabilității drepturilor fundamentale ale omului. În ceea ce privește guvernarea
țării, aceasta se realizează pe baza sistemului democratic pluralist.
Legea electorală înscria, între prevederile sale, principiul fundamental al separației puterilor
legislativă, executivă și judecătorească. În noul stat de drept, puterea legislativă era îndeplinită de
Parlament care era ales prin vot universal, egal, direct și secret, liber exprimat.
Potrivit legii, la 20 mai urma să fie ales un Parlament bicameral. Acest tip de legislativ corespundea
atât sistemelor parlamentare din țările cu democrații avansate, cât și tradițiilor democratice din
societatea românească. Se distingea de parlamentul unicameral (Marea Adunare Națională) din
perioada comunistă. Parlamentul era constituit din două camere: Adunarea Deputaților (camera
inferioară) și Senatul (camera superioară). Aceste două camere, în ședință comună, urmau să se
constituie în Adunarea Constituantă. Acest for avea ca principal scop adoptarea Constituției României.
După intrarea noii constituții în vigoare, parlamentul urma să hotărască organizarea de alegeri, în cel
mult un an.
În același timp, parlamentul acționa și ca Adunare Legiuitoare. Așadar, urmau să fie adoptate legi care
să reglementeze viața societății românești pe baze noi, în condițiile asigurate de evenimentele din
decembrie 1989.
Candidații pentru Adunarea Deputaților și cei pentru Senat urmau să fie aleși pe liste separate, depuse
de partide, de formațiuni politice sau pe care erau înscrise persoane independente.
Adunarea Deputaților urma să fie formată de 387 de deputați. Acestora li se adăugau deputații ce
reprezentau minoritățile, pe baza sistemului de repartizare proporțională.
Aveau dreptul de a fi aleși în Adunarea Deputaților cetățenii care au împlinit vârsta de 21 de ani, cu
condiția să aibă și drept de vot. Legea mai prevedea că nu pot fi alese persoanele care au săvârșit
abuzuri în funcții politice, juridice sau administrative, care au încălcat drepturile fundamentale ale
omului, precum și persoanele care au participat la represiuni în cadrul organelor de securitate, în
vechea poliție ori în miliție. Dacă astfel de persoane au fost înscrise în listele electorale, ele au putut fi
contestate în timpul prevăzut de lege.
Adunarea Deputaților, convocată de drept în prima ședință, sub președinția decanului de vârstă, alege
o comisie de validare, dintre membrii săi. După validarea mandatelor și declararea ca legal constituită,
Adunarea Deputaților urma să își aleagă organele de lucru, președintele și să adopte regulamentul de
funcționare.
Legea electorală se referea prea puțin la atribuțiile acestui for, ca și ale Parlamentului în general. S-au
fac precizări doar în legătură cu îndatoririle fundamentale ele Parlamentului: de Adunare Constituantă
și de Adunare Legiuitoare.
Se mai preciza că prezidarea lucrărilor Adunării Constituante urma să fie făcută, prin rotație, de către
președintele Adunării Deputaților și președintele Senatului. Ceea ce însemna că fiecare din cele două
camere, care își adopta propriile regulamente de funcționare, manifesta inițiativă în acest sens și își
stabilea atât drepturile, cât și îndatoririle. În același timp, îi revenea organului suprem al puterii de stat
menirea de a detalia atribuțiile specifice ale Adunării Deputaților și ale Senatului, la care legea
electorală nu făcea referiri. Singurele deosebiri, ce reieșeau din actul normativ, priveau limita minimă
de vârstă a deputaților și a senatorilor și componența celor două camere.
Cea de-a doua cameră a Parlamentului României — Senatul — beneficia de puține precizări în legea
electorală. Se prevedea, mai întâi, componența sa: 'Senatul este format din senatori aleși, în funcție de
populația județelor, astfel: în județele cu populație de până la 500 000 locuitori se aleg câte doi
senatori, în cele cu populație de la 500 001 până la 750 000 locuitori se aleg câte 3 senatori, în
celelalte județe se aleg câte 4 senatori; în municipiul București se aleg 14 senatori'. Apoi se face
precizarea că în Senat pot fi aleși numai cetățeni cu drept de vot care au împlinit vârsta de 30 de ani.
Ca și Adunarea Deputaților, Senatul era convocat de drept, în prima sa ședință, în cea de-a 20-a zi de
la data alegerilor. Această ședință era prezidată de cel mai în vârstă senator. Dintre membrii săi, noul
organism alegea o comisie de validare.
Pe baza raportului comisiei, se proceda la validarea fiecărui senator. După validarea mandatelor,
Senatul își alegea organele de lucru, președintele și adopta regulamentul de funcționare.
Viitorul parlament urma să hotărască ce atribuții concrete îi reveneau Senatului și prin ce anume se
deosebea de Adunarea Deputaților.
Articolul 4 prevedea că reprezentarea minorităților în Parlament se asigură pe baza sistemului de
reprezentare proporțională a mandatelor rezultate în urma voturilor.
Alineatul 2 al aceluiași articol conținea o prevedere menită să asigure prezența în Camera Inferioară a
Parlamentului a tuturor minorităților interesate. Organizațiile reprezentând minoritățile naționale care
nu întruneau numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaților, aveau
dreptul la un mandat de deputat. Condiția era ca aceste organizații să fi fost înregistrate la data
adoptării Decretului-lege nr. 92.

Primele alegeri parlamentare din România postcomunistă — 20 mai 1990


Primele alegeri generale, parlamentare și prezidențiale, din România, după Revoluția din decembrie
1989, au avut loc la 20 mai 1990.
Se poate spune că prin organizarea alegerilor din 20 mai, care au avut ca obiective: prima Adunare
Constituantă, Parlamentul bicameral, ce urma să redacteze o nouă Constituție democratică, a fost
încheiată o primă fază a revoluției din decembrie 1989.
Alegerile din 20 mai 1990 au fost organizate în baza Decretului-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, act cu
caracter constituțional elaborat prin cel mai larg consens de forul legislativ provizoriu al țării, respectiv
Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.
Guvernul a organizat alegerile pe baza unui program detaliat, program realizat de un colectiv
specializat, aflat sub conducerea unui viceprim-ministru.
Guvernul României, condus de primul-ministru Petre Roman, era conștient de datoria sa de a prezenta
cu toată claritatea partidelor și formațiunilor politice, publicului larg, modul în care organizează
alegerile, traducând în fapt prevederile Legii electorale.
La 20 martie 1990, în conformitate cu prevederile Legii Electorale, a fost declanșată, în întreaga țară,
campania electorală.
Pentru primele alegeri din România, au fost depuse candidaturi din partea a 73 de partide și formațiuni
politice legal.
Formațiunile politice care s-au înscris în cursa electorală au fost: Frontul Salvării Naționale (FSN),
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), Partidul Național Liberal (PNL), Mișcarea
Ecologistă din România (MER), Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat (PNȚCD), Alianța
pentru Unitatea Românilor — Partidul Unității Naționale Române din Transilvania și Partidul
Republican (AUR—PUNR și PR), Partidul Democrat Agrar din România (PDAR), Partidul Ecologist
Român (PER), Partidul Socialist Democratic Român (PSD), Partidul Social Democrat Român (PSDR),
Grupul Democrat de Centru, Partidul Reconstrucției Naționale din România (PRN), Partidul Liber
Schimbist (PLS), Partidul Democrat al Muncii (PDM), Uniunea Liberală Brătianu (ULB), Partidul
Tineretului Liber Democrat din România, Partidul Cooperatist, Uniunea Democrat Creștină, Uniunea
Democrată a Rromilor din România, Forumul Democrat German, Partidul Liberal (al Libertății) din
România, Partidul Democrat Ecologist, Partidul Unității Democratice, Partidul Unității Democratice
din Moldova, Partidul Muncii, Partidul Republican Creștin, Gruparea de Centru 'Noua Românie',
Partidul Ecologist Umanist — fondat în Arad, Uniunea Democrată Turcă Musulmană, Uniunea
Ucrainienilor din România, Partidul Uniunea Creștin Ortodoxă, Uniunea Democratică 'Țara Oașului',
Partidul Uniunii Creștine din România, Partidul Social Democrat Creștin Român, Partidul Țiganilor
din România), Partidul Dreptății Sociale (Noua Democrație) de Nord-Vest din România, Partidul
Alianța pentru Democrație, Partidul Muncii și Dreptății Sociale din România, Partidul Român pentru
Noua Societate, Partidul Țărănesc Român, Partidul Uniunea Republicană, Partidul pentru
Reconstrucția Națională și Democratică, Partidul Democrat din Cluj, Partidul Radical Democrat,
Uniunea Liberă Democratică a Rromilor din România, Frontul Popular Român al Salvării Naționale,
Asociația Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România, Partidul Umanitar al Păcii,
Partidul Democrat Constituțional din România, Partidul pentru Cinstirea Eroilor Revoluției și Salvare
Națională, Partidul Național Român, Partidul Viitorul Democrat al Patriei, Partidul Democrat
Progresist, Uniunea Polonezilor din România 'Dom Polski', Partidul Național Republican, Alianța
Muncitorească 'Libertatea' Anticomunistă și Antifascistă, Partidul Național Progresist, Partidul Casa
Română a Europei Democratice, Mișcarea 'Tânăra Democrație', Comunitatea Lipovenilor din
România, Partidul Democrat Creștin al Rromilor din România, Partidul Independent Maghiar,
Mișcarea Democrația Modernă, Partidul Socialist al Dreptății-Independent, Partidul Unit Democrat al
Rromilor, Rudarilor și Lăutarilor din România, Uniunea Armenilor din România, Asociația Culturală
Bulgară din București, Uniunea Democratică a Sârbilor din România, Uniunea Democratică a
Slovacilor și Cehilor din România, Uniunea Elenă din România, Forumul Democrației și Unității
Naționale din România.
Aproximativ 5 700 de candidaturi au fost depuse pentru Adunarea Deputaților și 1.580 pentru Senat.
În calitate de independenți și-au depus candidaturi 212 persoane pentru Adunarea Deputaților și 126
pentru Senat. Potrivit legii, au fost organizate 42 de circumscripții electorale pentru fiecare județ și
municipiul București, precum și 12 630 secții de votare.
Pentru a se asigura corectitudinea alegerilor din 20 mai, pentru a se garanta condiții egale de exprimare
tuturor partidelor și grupărilor politice, fiecărui cetățean, în afara măsurilor de ordin tehnico-
organizatoric pe care le presupune o acțiune de o asemenea importanță și anvergură, s-a hotărât
invitarea unui mare număr de observatori străini cu scopul de a urmări desfășurarea procesului
electoral.
La alegerile din 20 mai 1990, au fost acreditați 360 de observatori străini.
Partidele 'istorice' din România, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, Partidul Național
Liberal și Partidul Social-Democrat, au semnat un acord de neagresiune electorală și de conduită
solidară. Au hotărât, între altele să se evite orice atac propagandistic sau aprecieri negative față de
formațiunile semnatare, să se ia toate măsurile pentru ca reprezentanții lor în birourile electorale să
împiedice orice eventuală fraudă electorală; să susțină, în eventualitatea unui al doilea tur de scrutin în
alegerile pentru președintele țării, candidatul aceluia dintre partidele cosemnatare care este cel mai
bine plasat în cursa electorală. Semnatarii declarației comune — președinții celor trei partide — au
anunțat, că indiferent de rezultatul alegerilor, partidele lor vor rămâne solidare și nu vor participa la un
eventual guvern alături de o formațiune politică constituită pe vechile structuri comuniste.
În acest cadru, s-au desfășurat în județe și în municipiul București, 213 mitinguri și 473 întruniri
electorale. Organizatorii acestor manifestări, partide și formațiuni politice, candidați la funcția de
președinte al României/ sau de membru al Parlamentului și-au expus opțiunile politice și platformele
cu care se prezintă la alegeri.
Mijloacele de informare în masă — Radiodifuziunea, Televiziunea, ziarele și celelalte publicații, al
căror număr era în 1990, de circa 1000, cu peste 40 milioane exemplare—au reflectat într-un mod
amplu campania electorală. Fiecare partid și formațiune politică a dispus de posibilitatea de a-și face
cunoscute programele și opțiunile politice prin presă.
Rezultatele

Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, stabilea că Parlamentul va fi ales prin vot proporțional, pe
liste de partid, fără existența unui prag electoral. Astfel a fost posibilă intrarea în Parlament a nu mai
puțin de 27 de formațiuni politice la Camera Deputaților (între care 11 aparținând unor minorități
naționale) și 7 la Senat. Cu toate acestea, s-a manifestat un dezechilibru accentuat între câștigătorul
FSN (67,53 % din mandate) si celelalte formațiuni. Doar UDMR și PNL mai dețineau o anumită
pondere parlamentară de câte 7,34 % fiecare.
În urma alegerilor se revenea la formula tradițională de Parlament bicameral. Adunarea Deputaților și
Senatul au fost alese în cele 41 de circumscripții electorale din țară, prin vot universal, egal, direct,
secret și liber exprimat. Acest prim parlament număra 515 membri, dintre care 396 de deputați (387
aleși și 9 desemnați de minoritățile naționale) și 119 senatori (118 reprezentând o formațiune politică
și unul, independent).
Durata mandatului acestui Parlament a fost de doi ani, în perioada 1990-1992, el funcționând ca
Adunare Constituantă. Senatorii și deputații aleși s-au întrunit, pentru prima oară, în ședințe separate
de lucru, la 9 iunie 1990. Conducerile celor două Camere au fost alese la 18 și 19 iunie 1990:
Alexandru Bârlădeanu — președinte al Senatului, respectiv Dan Marțian — președintele Adunării
Deputaților.
Primul parlament a elaborat legea fundamentală a țării noastre. Constituția a fost adoptată la 21
noiembrie 1991 și aprobată prin referendum național la 8 decembrie, același an, cu o majoritate
semnificativă: din 10.948.468 de participanți, 77,3% au răspuns afirmativ, 20,49% negativ, voturile
nule reprezentând 2,3%. Constituția a funcționat din 1991 până în octombrie 2003.
În urma alegerilor organizate la 20 mai 1990, 17 forțe politice, partide, coaliții sau uniuni etnice, au
reușit să câștige locuri în forul legislativ, întrucât nu fusese fixat un prag electoral.
La Senat, Frontul Salvării Naționale (FSN) a obținut 67,02% din numărul total al voturilor valabil
exprimate și un număr de 91 de mandate; UDMR, 7, 20% și 12 mandate; Partidul Național Liberal
(PNL), 7,06% și zece mandate; Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), 2,50% și un
mandat; Mișcarea Ecologistă din România (MER), 2,45% și un mandat; A.U.R. — Partidul de Uniune
Națională a Românilor din Transilvania și Partidul Republican, 2,15% și două mandate; Partidul
Ecologist Român (PER), 1,38% și un mandat; un mandat a fost ocupat de un independent (Antonie
Iorgovan).
La Adunarea Deputaților, FSN a obținut 66,31% din voturile valabil exprimate și 263 de mandate;
UDMR, 7,23% și 29 de mandate; PNL, 6,41% și 29 de mandate; MER, 2,62% și 12 mandate; PNȚCD
2,56% și 12 mandate; AUR — Partidul de Uniune Națională a Românilor și Partidul Republican
2,12% și nouă mandate; Partidul Democrat Agrar din România (PDAR), 1,83% și nouă mandate; PER,
1,69% și opt mandate; Partidul Socialist Democratic Român, 1,05% și cinci mandate; Partidul Social
Democrat Român, 0,53% și două mandate; Gruparea Democratică de Centru, 0,48% și două mandate;
Partidul Democrat al Muncii, 0,38% și un mandat; Partidul Lider-Schimbist, 0,34% și un mandat;
Partidul Reconstrucției Naționale din România, 0,32% și un mandat; Partidul Tineretului Liber
Democrat din România, 0,32% și un mandat; Uniunea Liberală "Brătianu", 0,27% și un mandat.
Alături de acestea, câte un mandat a revenit unor organizații ale minorităților naționale, altele decât
cea maghiară, 11 la număr: Comunitatea Lipovenilor din România, Forumul Democratic al
Germanilor din România, Uniunea Armenilor din România, Uniunea Bulgară din Banat — Asociația
Culturală Bulgară din București, Uniunea Democrată a Sârbilor din România, Uniunea Democrată a
Slovacilor și Cehilor din România, Uniunea Democratică Turcă Musulmană, Uniunea Elenă din
România, Uniunea Democrată a Romilor din România, Uniunea Polonezilor din România "Dom
Polski", Uniunea Ucrainenilor din România.
Din numărul total al alegătorilor, de 17.200.722, potrivit listelor de alegători, la 20 mai 1990 s-au
prezentat la urne 14.825.764, pentru alegerile de la Senat, și 14.825.017, pentru Adunarea Deputaților.
Momentul electoral 20 mai 1990 are o indiscutabilă însemnătate istorică, acesta deschizând drumul
spre crearea întregului eșafodaj al instituțiilor statului de drept. Primul parlament ales, care a
funcționat și ca Adunare Constituantă, a adoptat după ample dezbateri, Constituția României, ceea ce a
contribuit fundamental la consolidarea și normalizarea societății românești. AGERPRES
(Documentare)
https://www1.agerpres.ro/documentareparlamentare2012/2012/10/30/alegerile-parlamentare-din-20-
mai-1990-16-58-25
Fenomenul Piata Universitatii 1990 a fost cel mai radical si moral discurs anticomunist al societatii
civile dupa caderea dictaturii ceausiste in Romania. Cei care astazi au douazeci de ani nu isi mai
amintesc nimic de atunci, asa cum nu isi mai amintesc nimic nici de revolutia din decembrie 1989. De
aceea, textul care urmeaza se doreste a fi un remember. Dar nu unul romantic, ci unul punctual si, pe
cat se poate, exact.
Slogane si etica
Duminica, 22 aprilie 1990, are loc mitingul electoral al PNTCD, unde se scandeaza cateva din
lozincile care vor face cariera in Piata Universitatii: “Iliescu nu dezbina tara”, “Proclamatia de la
Timisoara, lege pentru toata tara”, “Apel din Timisoara, trezeste, Doamne, tara”, “16-22, cine-a tras in
noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziti-va romani, aveti din nou stapani”, “Iliescu pentru
noi este Ceausescu II”, “Ceausescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votam la
Moscova”, “Adevarata emanatie a Revolutiei - Proclamatia de la Timisoara”, “Nu va fie frica,
comunismul pica” etc.
Lasand la o parte patetismul, dar si umorul catorva din aceste slogane, ele, in majoritatea lor, depun
marturie despre cateva obsesii ale celor care se considerau urmasi ai revolutiei din decembrie 1989:
incapacitatea sau lipsa de vointa a Puterii de a clarifica cine a actionat violent impotriva
demonstrantilor din decembrie 1989, lipsa de apetenta etica a presedintelui interimar Ion Iliescu, ca
fost aparatcik comunist, somnolenta si pasivitatea romanilor de a opta pentru o comoda solutie de
compromis in alegeri, care ar fi invalidat tocmai revolutia din decembrie 1989.
Dupa epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanti, dar si curiosi (la fel ca dupa mitingul
din 21 decembrie 1989) se grupeaza in Piata Universitatii pe care o ocupa, blocand circulatia. Inca din
primele zile are loc structurarea fenomenului Piata Universitatii din punct de vedere moral; pe
pancartele protestatarilor scrie: “Ieri huligani, azi golani”, “Somnul ratiunii naste monstri”, “Astazi
capitala, maine toata tara”, “Libertate te iubim, ori invingem, ori murim”, “Nu plecam acasa, mortii nu
ne lasa”, “Vom muri si vom fi liberi”.
Toate aceste slogane vizau continuitatea spirituala si morala intre cei aflati pe baricade in 21
decembrie 1989 si “golanii” din aprilie 1990, intrucat o parte dintre ele fusesera scandate de cei dintai.
Radicalismul protestatarilor este esential si pentru aceasta pledeaza intonarea ritualica a altui refren
specific Pietei Universitatii: “Mai bine haimana, decat tradator, / Mai bine golan, decat dictator, / Mai
bine huligan decat activist, / Mai bine mort decat comunist!” Aceasta etica aparent boema va domina
Piata Universitatii, de ea fiind legate cele mai multe reprosuri de declasare sociala formulate de Putere
(FSN) la adresa manifestatiei-maraton.
Se mai scandeaza: “Suntem golani! De 45 de ani!”, “Iliescu nu uita, tara nu-i mosia ta”. Protestatarii se
revendica nu doar de la luptatorii din decembrie 1989, ci si de la detinutii politici din timpul
comunismului. De Facultatea de Arhitectura atarna pancarte uriase pe care scrie: “Facultate de golani”,
“Nu exista socialism cu fata umana, ci doar totalitarism cu dintii sparti”; este expusa inclusiv o
fotografie trucata cu Ceausescu si Iliescu, dedesubtul careia scrie (fiind imitata pronuntia gresita a lui
Ceausescu) “Pretinii”.
Un scurt istoric al declaratiilor din Piata Universitatii devine necesar, in acest punct, pentru a intelege
evolutia fenomenului. Astfel, manifestantii se radicalizeaza in 25 aprilie (dupa ce fusesera catalogati
ca “golani” de catre Ion Iliescu), facand publica prima lor Declaratie in care se cerea: scoaterea in
afara legii a oricarui partid de tip comunist, inlaturarea din functiile de conducere a celor care au facut
parte din nomenclatura comunista si din aparatul de represiune in perioada 1945-1989, sustinerea
punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
Se tin discursuri, se citesc liste cu revendicari, apar intelectualii de marca, unii, fosti dizidenti, care vor
credita manifestatia-maraton: Lucian Pintilie, Stelian Tanase, Radu Filipescu, Octavian Paler, Ana
Blandiana, Gabriel Liiceanu, Ovidiu Iuliu Moldovan si multi altii. Din punct de vedere social,
discursurile afirma si mizeaza pe solidaritatea dintre intelectualitate si muncitori, tocmai pentru a
contracara manipularile din ianuarie si februarie 1990, cand “forte cetatenesti” mai mult sau mai putin
reale fusesera dirijate spre a actiona ofensiv impotriva mitingurilor si revendicarilor Opozitiei
(PNTCD, PNL) si intelectualitatii, in general.
Vorbitorii sustin ideea de puritate etica a manifestantilor. La acuza care i se aduce, ca ar face politica
mascata, Piata Universitatii se declara apolitica, acceptand membri ori lideri ai partidelor politice doar
in calitate de persoane particulare care se opun reinstalarii comunismului.
In “Golania” sunt proiectate pe un panou urias diferite discursuri televizate ale lui Ion Iliescu afirmand
ca Nicolae si Elena Ceausescu “au intinat idealurile nobile ale comunismului”. De asemenea, sunt
difuzate inregistrari cu discutiile Politiei, in noaptea de 23-24 aprilie 1990, in legatura cu prima
incercare de evacuare violenta a manifestantilor.
Este proiectata si o caseta filmata la 22 decembrie 1989, cu constituirea FSN, din care rezulta ca liderii
noului organ postcomunist se cunosteau dinainte si incercau sa ofere aparenta spontaneitatii.
Rastalmaciti si banuiti de tot felul de conspiratii, reprezentantii manifestantilor din Piata Universitatii
dau declaratii in care precizeaza ce doresc sa discute cu presedintele interimar Ion Iliescu: asigurarea
liberei circulatii a informatiilor in mass-media (Televiziunea sa treaca sub controlul unei comisii mixte
in asa fel incat sa nu mai aiba loc manipularea informatiilor); autorizarea unor posturi independente de
radio si TV; incetarea presiunilor asupra mijloacelor mass-media; demiterea generalilor care
coordonasera reprimarea din 24 aprilie in Piata Universitatii; numirea unui ministru de Interne civil;
trimiterea in judecata a militarilor din Ministerul de Interne si din Ministerul Apararii Nationale care
au participat la represiunea din decembrie 1989; completarea (la nivelul intregii populatii mature a
tarii) unor declaratii despre activismul (acolo unde era cazul) in PCR, UTC, MI, MApN; adoptarea
punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
Toate aceste cereri au iritat Puterea, care a cautat o serie de subterfugii pentru a le refuza ori denigra.
Cativa intelectuali de elita - Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Andrei Plesu, Dan Haulica - au facut
demersuri pe langa Ion Iliescu sa accepte dialogul cu Piata Universitatii, precizandu-se ca “golanii” nu
cer amanarea alegerilor (asa cum pretindeau ziarele Puterii).
Dar Ion Iliescu a mimat doar dorinta de dialog; intalnirea cu reprezentantii manifestantilor din Piata
Universitatii a esuat dintr-un motiv clar: presedintele a refuzat filmarea dialogului, precum si prezenta
ziaristilor. Puterea a evitat, in chip limpede, reflectarea mediatica fara controlul sau autoritar si
cenzurant. In Piata Universitatii vorbeste, de altfel, la un moment dat, si un miner care denunta felul in
care sunt solicitati ortacii sa participe la mitingurile pro Iliescu, dupa modelul adunarilor populare
comuniste.
Una din nemultumirile acute ale manifestantilor din Piata Universitatii era aceea legata de ascensiunea
fostei nomenclaturi de rangul doi in noile structuri ale Puterii.
De aceea, in “Golania”, unii vorbitori din Balcon vor prezenta metodele de dezinformare ale Puterii
neocomuniste: partializarea adevarului, conservarea ignorantei, tehnica zvonurilor, incercarea de
compromitere a adversarilor etc. In ziua de 16 mai, amenintati cu evacuarea violenta, manifestantii dau
o declaratie prin care solicita pentru Piata Universitatii protectia opiniei publice internationale si a
ONU. Cererea va ramine, insa, fara rezultat. La o luna dupa inceperea manifestatiei-maraton,
majoritatea formatiunilor care au participat in Piata Universitatii (Asociatia 21 decembrie, Liga
Studentilor, Grupul independent pentru democratie, Asociatia Studentilor Arhitecti) se retrag, pentru a
nu pune in pericol viata grevistilor foamei. Se afirma ca se va apela saptamanal si lunar la o forma de
protest, ca memento al revolutiei din decembrie 1989 si al “Golaniei”.
Romania libera, comentand comunicatul de retragere, considera ca, prin acest gest, manifestatia din
Piata Universitatii “se retrage in mit”, sugerand inceputul unei legende a rezistentei in postcomunism.
Grupul pentru Dialog Social afirma ca manifestatia-maraton a obtinut o victorie morala, chiar daca
scopurile concrete ale protestelor nu au fost atinse. In schimb, alte formatiuni precum Consiliul
National pentru Alianta Poporului si Asociatia 16-21 decembrie anunta ca nu vor parasi Piata
Universitatii si ca raman alaturi de grevisti.
Prin acest flux si reflux, Piata Universitatii se videaza de o mare parte dintre “golani”, ramanand
vulnerabila si mai usor de incriminat ca infractionala, intrucat grupurile interlope (desi in minoritate)
devin mai vizibile. In luna iunie, manifestantii ramasi in Piata Universitatii initiaza marsuri de protest
in fata Ambasadelor SUA si URSS, in Piata Victoriei si la Televiziune. Aceste marsuri sunt confuze in
comparatie cu revendicarile radicale din Piata Universitatii aflata la momentul sau de apogeu.
Reactia Puterii la ceea ce se intampla in Piata Universitatii este vehementa. Dupa ce ii catalogase pe
manifestanti drept “golani”, Ion Iliescu recidiveaza prin alte expresii: presedintele interimar considera
ca protestatarii “se adapa” (fiind niste animale, adica).
Atunci cand, la conferinta de presa, un ziarist ii comunica intentia manifestantilor de a bloca Piata
Universitatii pana la alegeri, Ion Iliescu replica, printr-o alta blamare jignitoare: “Sa fiarba in sucul
propriu cat ii va duce rabdarea”. Presedintele se lauda, apoi, ca i-ar fi impiedicat pe muncitori sa vina
sa evacueze Piata Universitatii (termenul folosit a fost, insa, nu a evacua, ci “a sterge”, cu sensul de a
rade, a lichida). La aceeasi conferinta de presa, Ion Iliescu declara ca nu ii considera reprezentativi
pentru poporul roman pe cei care au murit in 21 decembrie 1989, pe baricada de la Universitate,
sustinand, mai apoi, ca manifestantii din Piata Universitatii sunt niste contrarevolutionari. Toate
acestea evidentiaza intentia Puterii de a-i considera “bastarzi” pe protestatari, pentru a taia cordonul
ombilical moral si psihologic care ii lega de revolutionarii din decembrie 1989.
Proiectati in sfera infractionala si animaliera, ei puteau fi mai usor sanctionati. Aflat in campanie
electorala, Ion Iliescu declara despre “golani”, cu alta ocazie, ca stau “ca neghiobii in strada”,
sugerand ca ar fi cazul sa se termine cu “comuna primitiva”. Limbajul grobian, nepotrivit, al
presedintelui Iliescu, manifestat de mai multe ori in violenta campanie electorala din 1990,
demonstreaza iritarea Puterii (cu sechele autoritare) la posibilitatea de a fi contestata moral (asa cum se
intampla, de fapt, in Piata Universitatii).
Iritarea mocninda s-a preschimbat, cu timpul, in furie si in amenintarea cu suprimarea. Intentiile de
lichidare a “comunei primitive” depun marturie pentru aceasta.
O serie de mitinguri pro FSN, concepute ca sustinatoare in special ale lui Ion Iliescu, propun lozinci
contra celor din Piata Universitatii, de genul: “Iliescu nu ceda, muncitorii toti te vrea”, “Iliescu sa fii
tare, cum a fost Stefan cel Mare”, “Iliescu vom vota, fara Kent, dolari, cafea”, “Iliescu e roman si are
sufletul bun”, “Proclamatia de la Timisoara - atentat la democratie”.
Obsesiile participantilor la aceste mitinguri sunt strict legate de exaltarea figurii presedintelui interimar
(in ciuda conditiei acestuia de fost aparatcik). La fel de obsedanta este iritarea fata de Proclamatia de
la Timisoara, vazuta ca un fel de decalog periculos. In Dealul Mitropoliei are loc o manifestatie pentru
sustinerea alegerilor din 20 mai, construita intentionat ca opusa celei din Piata Universitatii.
Se scandeaza: “Iliescu nu uita / Te votam cu totii/ Ca sa moara de necaz/ Lenesii si hotii” sau “Tara lui
Eminescu voteaza cu Iliescu”. Un manifestant iritat de protestatarii din “Golania” declara: “Daca e
studenti ei crede ca e mai destepti ca noi?” Se remarca din nou acuza de infractionalitate asupra
Opozitiei, apoi confiscarea figurii poetului national (la fel procedase si Ceausescu) pentru a fi
circumscris imaginii presedintelui “intelept”, in ciuda “nebunilor” (“golanii”); nu in ultimul rand, este
detectabila alergia pe care o provoca conditia de student sau intelectual, vazut ca un inamic existential,
de catre partizanii FSN sau Iliescu.
Acuzele de legionarism la adresa manifestatiei-maraton incep sa se faca tot mai mult simtite. Unul din
ziaristii de la Adevarul incrimineaza scandarea “Libertate, te iubim, ori invingem, ori murim” ca fiind
o adaptare dupa imnul legionar care suna astfel: “Capitane, te iubim, ori invingem, ori murim”.
Romania libera se intreaba, contracarand atacul absurd, cum ar trebui atunci interpretata lozinca
“Iliescu, te iubim, ori invingem, ori murim”, care aparea pe pancartele de la mitingurile pro FSN din
Moldova. Acuzele de legionarism la adresa “Golaniei” se fac auzite pana in ultima zi a Pietei
Universitatii, semn ca Puterea se pregatea pentru ziua de 13 iunie.
Romania libera relateaza cazul societatii Vulturul Brancovenesc, in numele careia au fost redactate
manifeste de adeziune legionara, fara ca societatea sa fi avut stire de asa ceva. Inscenarea este
considerata a fi tipica pentru masina de zvonuri a Securitatii inca active, in ciuda desfiintarii ei.
Manifestatia din Piata Universitatii a provocat o serie de solidarizari, atat din tara (unde, in cateva
orase, au luat nastere piete-satelit ale celei bucurestene), cat si din strainatate. In ziua de 2 mai,
studenti de la universitatile Cambridge, Harvard, Sorbona si Oxford se declara “golani” solidari cu
studentii din Piata Universitatii (Liga Studentilor din Bucuresti se implicase deja in manifestatia-
maraton, una din vocile esentiale fiind cea a lui Marian Munteanu - ma ocup aici doar de figura
acestuia in timpul fenomenului Piata Universitatii 1990, nu si de involutia sa politica ulterioara).
Orasul Timisoara si societatea cu acelasi nume (care gandise Proclamatia) sustine ca in Piata
Universitatii, incepand cu 22 aprilie, s-a declansat o noua revolutie (se mizeaza si pe simbolismul 22
decembrie 1989-22 aprilie 1990, patru luni de la revolutie).
Romania libera anunta ca Proclamatia de la Timisoara are peste 3 milioane de semnatari (cifra nu a
fost, insa, verificata niciodata). Este de presupus ca cel putin cei care au votat Opozitia (adica 30% din
votantii in 20 mai) vor fi semnat Proclamatia, mai cu seama pentru celebrul punct 8. Eugen Ionescu
trimite telegrama de la Paris, declarandu-se “golan academician”, fapt care anuleaza persiflator asa-
zisa infractionalitate a protestatarilor din “Golania”, venita dinspre Putere.
Foarte cunoscuta calugarita misionara Maica Tereza transmite, si ea, mesaj de solidaritate catre Piata
Universitatii. Diferite tari europene isi trimit steagurile in “Golania” si diverse ligi pentru apararea
drepturilor omului trimit, la randul lor, mesaje de solidaritate cu Piata Universitatii.
Golania: fiesta si ironie
Fenomenul Piata Universitatii nu a avut doar o anvergura morala, ci a constituit si un fenomen uman
aparte. La 25 aprilie, Romania libera indica cifra de 30.000 de “golani” de toate categoriile (de la
someri la universitari, de la “golan convins” la “golan manipulat”), participanti, mai cu seama seara, la
manifestatia din Piata Universitatii.
Verva devine spectaculoasa si hibrida, intr-o etalare a unor forme variate de comuniune: de la fondul
Odei Bucuriei la intonarea refrenului din Imnul golanilor (“Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa, /
Pana nu vom castiga libertatea noastra”). Se canta Desteapta-te, Romane si Hora Unirii. Exista chiar
un fel de stratificare sociala a Pietei Universitatii, constituita din nuclee cu specific propriu, cercuri
unite insa, in ciuda diferentierii lor, prin solidaritate.
Se canta, se parodiaza, se discuta, se fac acrobatii, exista si altercatii ori neintelegeri. In “Golania”
locuiesc atat intelepti, cat si colerici, atat senini, cat si indarjiti. Piata Universitatii este Zona, o matrice
vie, o luare in posesie a Bucurestiului (adica a inimii Romaniei) in deplinatatea constiintei. Iata cum
arata stratificarea “zonei libere de neocomunism”: “Fiecare categorie sociala isi construieste la
demonstratie propriul sau microclimat: mitingul intelectualilor subtiri se infatiseaza ca o mondenitate,
al studentilor - ca un festival nocturn, mitingul celor foarte tineri - ca un moment disco si mitingul
tiganilor ca o minisatra transplantata in centrul metropolei” (observa un reporter de la Romania libera).
Ziua, Piata Universitatii are un aspect oarecum dezolant (fiind locuita de grevistii foamei, bisnitari,
curiosi, protestatari belicosi ori, dimpotriva, indolenti), animatia incepand dupa-amiaza si luand
amploare din amurg pana la miezul noptii, cand spectacolul se stinge de la sine. Fenomenul Piata
Universitatii se cuvine inteles si ca o “fronda jubilativa” desfasurata intr-un spatiu interetnic si
intersocial, chiar daca cercul exterior al zonei libere de neocomunism a fost vizibil populat de lume
interlopa, intentionat tolerata de fortele de ordine.
Spatiul Pietei Universitatii este, in acelasi timp, unul spectaculos ca decor: “Golania” isi asuma rolul
de scena pe care se desfasoara o propaganda caricaturala la adresa comunismului. Scenografia isi are
rolul ei: pancarte, afise, graffitti-uri, ecran de proiectie, confectionate de studentii de la Arhitectura si
Arte Plastice.
Devenise Piata Universitatii inclusiv un spatiu boem? Faptul ca artistii de toate genurile (scriitori,
filosofi, actori, plasticieni, arhitecti, muzicieni, regizori etc.) isi aflasera un loc de creativitate spontana
pledeaza pentru o forma de happening. Se improviza sau, dimpotriva, se regiza persiflator dupa un
scenariu gandit, se recitau poezii, se canta. Toate acestea puteau fi patetic-naive, dar isi aflau rostul lor
in animarea “Golaniei” si in libertatea creatoare generata de Piata Universitatii.
Luna mai, pana la alegeri, reprezinta apogeul fenomenului Piata Universitatii, o adevarata fiesta. Se
scandeaza “Noi suntem poporul!”, minoritatea protestatara din Piata Universitatii dorind sa atraga
atentia asupra revendicarilor sustinute in continuitate legitima cu revolutia din decembrie 1989. Zeci
de vorbitori (din toate categoriile sociale) se perinda la microfonul din Balcon, refuzand, in
discursurile lor, ca Romania sa fie condusa de fosti comunisti si clamand o reinviere nationala fara
pata.
Este criticata prezentarea deformata, la televiziune, a manifestatiei-maraton (nu degeaba se scandeaza
“Ati mintit poporul cu televizorul!”, cu referire si la confiscarea revolutiei dupa ziua de 22 decembrie
1989). In afara figurilor de marca deja amintite, in Piata Universitatii apar Doina Cornea, Petru Cretia,
Victor Rebengiuc si altii. Un oarecare aer de cenaclu (care va fi incriminat de Puterea postcomunista)
il aduc cantecele lui Valeriu Sterian. Participanti la manifestatie sunt si reprezentanti ai unor grupari de
tineret din Occident, suporteri ai unor echipe de fotbal, chiar cativa mineri. Paleta socio-umana este
extrem de nuantata.
Este tot mai evident ca Piata Universitatii functioneaza ca un parlament spontan al minoritatii politice
din Romania sau ca o “sezatoare” civica. Ironia este o alta caracteristica a manifestatiei din Piata
Universitatii. Spionii Puterii, prezenti (cum altfel), si ei, la manifestatie, sunt ironizati: unui politist
care fotografiaza clandestin i se confisca filmul, alti infiltrati sunt aplaudati. Una din atractiile
manifestatiei-maraton a constituit-o parodia ca protest subtil, ca spectacol teatral la adresa cliseelor
Puterii.
Astfel, cateva seri la rand, regizorul Nae Caranfil a parodiat, cu ajutorul manifestantilor, mitinguri
electorale FSN-iste sau PCR-iste, decamufland, prin persiflare, mecanismele Puterii. Zornaitul cheilor,
de pilda, era insotit de scandarea “ti-a sunat ceasul”, subintelegandu-se ca era vorba despre comunism.
Se scanda cantat si “La palatul Cotroceni canta cucuveaua, / Iliescu si ai lui si-au gasit beleaua”, dintr-
un fel de apetenta umoristica si persiflatoare vadita.
Provocatorii din multime erau aplaudati si, in general, se apela la ironie si nu la agresiune.
Reprezentantii partidelor istorice au fost invitati in “zona libera de neocomunism” ca “golani”
onorifici “manipulati de constiinta nationala”, prin aceasta fiind, din nou, ironizate acuzele si sloganele
Puterii. La 8 mai, Doinei Cornea i se inmaneaza Diploma de “Golan” cu numarul 1.
Categoriile de “golani” se ramifica si nuanteaza la maximum in apropierea alegerilor: “golan
pensionar”, “pui de golan”, “golan batran”, “golan radical”, “supergolan” etc. A existat si patetism, si
anacronism in Piata Universitatii, a functionat, uneori, chiar o limba de lemn in sens invers, dar
constanta manifestatiei-maraton, cel putin in luna mai, au fost ironia si spiritul parodic.
Atmosfera de feerie si sarbatoare a fost marcata de spirit religios: preoti si calugarite vegheau in Piata
Universitatii. Zona libera de neocomunism era dominata, de sus, de o icoana expusa in Balconul
Universitatii. S-ar putea interpreta, intr-adevar, spatialitatea Pietei Universitatii, ca omphalos al
capitalei, ca operatie deschisa pe cord impotriva comunismului, in vazul lumii, ca matrice a unei
libertati lucide. Unul din grevistii foamei va folosi o expresie foarte sugestiva, de altfel, aceea de
“pamant sfintit” de mortii din decembrie 1989.
Asa se explica exaltarea unei alte greviste a foamei care simte in “Golania” un spatiu al jertfei, un altar
autosacrificial, singurul loc unde moartea poate fi dusa pana la capat, iar implinirea ei ar fi o forma de
mantuire: “Refuz sa mai mananc o mancare in comunism, refuz sa muncesc in comunism, refuz sa
respir aerul dintr-o tara comunista: dar refuz si sa plec in alta tara, prefer sa mor aici”.
Ziaristii care vor analiza acest fenomen ii izoleaza pe grevisti intr-un spatiu aparte, numit “careu al
foamei”. Acesta este, insa, intuit ca virtual careu al mortii sacrificiale. In orice caz, simbolurile
religioase din Piata Universitatii au iritat Puterea: asa se face ca, in dimineata zilei de 13 iunie, cand ii
evacueaza brutal pe ultimii protestatari si grevisti ai foamei, politistii vor “aresta” si icoana din
Balconul Universitatii, ca si cum aceasta ar fi constituit un obiect-delict.
Grevistii foamei si-au avut rostul lor in Piata Universitatii. In prima faza, le este refuzata asistenta
medicala de catre Crucea Rosie Romana. De-abia dupa ce se vor implica diferite organizatii medicale
internationale, Crucea Rosie Romana isi va indrepta atentia asupra lor. Numarul total al grevistilor,
decalat pe diferite perioade, a fost de 128.
In punctul maxim al grevelor foamei declansate in Piata Universitatii, numarul este de 68 de
protestatari care afirma ca vor sa mearga pana la capat. La inceputul lunii iunie, ingrijorarea pentru
starea grevistilor foamei sporeste.
Diferite asociatii profesionale se declara solidare cu ultimii mohicani din Piata Universitatii, solicitand
ajutor medical pentru ei si conjurand Puterea sa intre in dialog cu protestatarii. Romania libera initiaza
ideea de stafeta a grevei foamei, pentru a evita pierderea de vieti omenesti; sunt opriti doi tineri care
voiau sa se transforme in torte vii, ca forma de protest impotriva indiferentismului sau dispretului
Puterii la adresa a ceea ce se petrecea in Piata Universitatii.
Romania libera publica o serie de scrisori deschise adresate presedintelui Ion Iliescu, in care se insista
asupra concretizarii unui dialog cu protestatarii ramasi in “Golania”. Nouasprezece grevisti ai foamei
declara ca vor inceta greva daca li se vor da asigurari ca doleantele lor vor fi indeplinite: cererea cea
mai importanta a acestora este infiintarea unui post privat de televiziune.
La 11 iunie, o comisie guvernamentala se intalneste cu o delegatie din Piata Universitatii, dar
tratativele esueaza.
Agora zonei libere de neocomunism
Diferiti gazetari si intelectuali incearca sa interpreteze sensul “Golaniei”. Abordand fenomenul Piata
Universitatii, prin feeria comuniunii ce se petrecea in centrul Bucurestiului, unii considera ca este
vorba despre o “sarbatoare a constiintei eliberate de frica”. Asa se explica de ce spatiul Piata
Universitatii devine o tribuna, un megafon al nemultumirilor impotriva Puterii, un loc de defulare
socio-politica, o matrice de dialog si dezbatere, adica o agora.
Alte voci vad in fenomenul si in spatiul Piata Universitatii o matrice “a veghei”, “locul unui sfant
Remember”, ca spatiu al adevarului si al puterii morale. Ideea de spatiu privilegiat, imaculat, va fi
intuita si de alti comentatori ai fenomenului, care vorbesc despre un loc al dorintei de innoire, o mica
Europa angrenata in a oferi “spectacolul unei vointe colective”.
Este observata ideea de spectacol cu procesiuni (amintind altarele improvizate, cu lumanari, unde erau
pomeniti mortii din decembrie 1989), sesizandu-se o anumita forma de sacralitate practicata in
“Golania”, ca spatiu aproape religios, distinct de restul Romaniei si de restul capitalei.
Fratricidul care avea sa se petreaca in 13-15 iunie 1990 este intuit de Romania libera si revista 22 care
dezbat, la un moment dat, schisma intre diferite categorii sociale (muncitori si intelighentie), dar si
schisma intre generatiile de parinti conservatori si elevi/studenti produsa de fenomenul Piata
Universitatii.
Dupa alegerile din 20 mai, elevi de la cateva licee bucurestene au marsaluit pe strazile capitalei,
purtand pancarte pe care scria: “Parinti, ne-ati vandut comunismului!”, alegerile fiind considerate a fi
o frauda morala si o tradare a revolutiei din decembrie 1989 si a celor care au murit atunci.
In 24 aprilie, Politia incearca prima evacuare a protestatarilor, aplicand lovituri cu bastoanele de
cauciuc. Sunt vanati, in mod aparte, “barbosii”, considerati, in mod vizibil, a fi impotriva Puterii (iata
o tipica ramasita comunista de mentalitate). Inainte de alegerile din 20 mai, in Piata Universitatii erup
tot soiul de provocari, chiar oferte virtuale cu armament. Prin aceste provocari se urmarea crearea unei
motivatii pentru a se interveni in forta in contra “Golaniei”.
Cum diversiunile se amplifica, manifestantii declara intr-un comunicat oficial ca manifestatia-maraton
nu are caracter electoral si nu cere amanarea alegerilor, intrucat nu propune nici un candidat si nici o
grupare politica.
Opozitia sesizeaza ca operatorii TVR selecteaza, pentru a filma in Piata Universitatii, doar figuri
suspecte de infractori. Intentia Puterii manipulatoare este aceea de a nu prezenta nucleul real al
manifestatiei, alcatuit din fosti luptatori in decembrie 1989, studenti, intelectuali etc. La 30 mai,
masini ale Salubritatii si buldozere incearca sa-i evacueze pe manifestantii nocturni din “Golania”.
Sunt masati, in jurul Pietei Universitatii, inclusiv politisti, care se retrag pana la urma. In zorii zilei de
13 iunie 1990, insa, nimic nu va mai putea opri violenta exploziva.
Revista 22 acorda, la randul sau, o importanta aparte sloganelor din Piata Universitatii, sesizand
umorul si ironia demonstrantilor, dar si luciditatea lor radicala: “Iliescu - Teoctist, / Comunist si
Anticrist”, “PCR - FSN / Diferenta unde e?”, “FSN - agentura KGB”, “Iliescu esti ateu - Te va bate
Dumnezeu”, “FSN, FSN, du-te in URSS”, “Timisoara - Bucuresti? Iliescu o patesti”, “Romani, ne
credeti numai cand murim?”.
Unele dintre aceste slogane fusesera deja mediatizate in Romania libera sau chiar de gazetele Puterii,
altele, cele cu alura religioasa, atrag atentia pentru intaia data. Continutul acestora trimite la ideea care
a fost doar intuita in Piata Universitatii, fara sa fi fost afirmata raspicat decat rar, ca “Golania” a
concretizat si un fenomen religios aparte, “eretic” - cum il percepeau autoritatile. Biserica Ortodoxa
(ma refer la ierarhii ei) nu s-a implicat in Piata Universitatii; in schimb Piata Universitatii a fost locuita
si vizitata de preoti-profeti ori de calugarite de veghe etc., ce si-au asumat individual participarea in
“Golania”.
A functionat, astfel, un continut religios profund, acela al “Golaniei” ca altar laic impotriva
neocomunistilor marcati de ateism, ce se instalasera la Putere. Figura ateului Ion Iliescu era cea mai
notorie, in acest caz (fiind vizibile eforturile pe care le facea presedintele de a poza in “credincios”,
pentru a fi in rand cu poporul roman, care isi redescoperise fervent credinta dupa decembrie 1989).
Impotriva ipocriziei credintei oficiata din obligatie, Piata Universitatii opunea o forma vie, necanonica
si, de aceea, neinteleasa decat partial sau aproape deloc de romani.
Stelian Tanase si Toma Roman incearca sa explice in 22 miza fenomenului Piata Universitatii. Cel
dintai afirma ca inclestarea dintre Putere si “Golania” este aceea dintre noua nomenclatura (FSN
intentionand sa instaureze o forma camuflata de dictatura, ascunsa dupa paravanul unei pretinse social-
democratii) si cei care vor pana la capat o democratie anticomunista. Protestatarii din Piata
Universitatii au intuit in FSN un avorton al revolutiei din decembrie 1989, de aici radicalismul
manifestatiei-maraton. Stelian Tanase analizeaza frica din timpul ceausismului, care a fost inlocuita, in
postcomunism de “frica de libertatea celorlalti”, Puterea din 1990 facandu-se vinovata de
rationalizarea fricii prin mistificari, dezinformari, instigari la violenta, diversiuni si provocari. Toma
Roman apeleaza la termenul politologic cel mai adecvat pentru confiscarea Puterii efectuata de FSN:
acela de restauratie.
Toma Roman explica mecanismul prin care FSN a uzurpat revolutia din decembrie 1989: in vidul de
putere din timpul revolutiei, s-au regrupat fosti demnitari PCR de rangul doi (acestia functionasera in
constiinta colectiva ca dizidenti in ceausism) care au creat o formatiune “monolitica” (Frontul Salvarii
Nationale).
Acesta s-a simtit amenintat de reinvierea partidelor istorice (care au fost imediat demonizate in mass-
media), drept care FSN a renuntat la apolitismul clamat initial si s-a constituit in partid, apeland la
fosta nomenclatura de rangul doi, mercenari si naivi manipulabili. Piata Universitatii s-a dorit, la
randu-i, o regrupare (insa tocmai impotriva confiscarii revolutiei) a marginalilor, fosti detinuti politici,
studenti (care erau acceptati de Putere doar in ipostaza eroilor morti in decembrie 1989), intelectualilor
de elita etc.
Foarte elocvent este si titlul unui articol de Florin Iaru, publicat tot in 22, Poporul era sa fure Revolutia
Securitatii, autorul demonstrand tocmai divergenta intre uzurpatorii reprezentati de FSN si Ion Iliescu,
si cei care protesteaza in Piata Universitatii, pentru a recupera revolutia confiscata si idealurile
acesteia.
Articolele de analiza si reportajele din revista 22 insista pe ideea de stare de gratie si umor din Piata
Universitatii. Populatia “Golaniei” nu este mitizata, ci nuantata: sunt prezentati atat “iacobini”, cat si
Don Quijoti, intr-un ambalaj de Tienanmen bucurestean. Termenul de golan este transfigurat intr-o
legitimatie de onoare, derapajul verbal al lui Ion Iliescu fiind metamorfozat intr-o decoratie.
De aici, paleta larga a termenului de “golani”: de la “golan - fost huligan”, la “golan tenace” etc.
Poreclele liderilor aflati la Putere (Ion Ilici Iliescu si Pedro Urdemalas, adica Urzeste Rele, cum il
numeste Sorin Marculescu), care ravneau sa demonizeze Piata Universitatii, fac parte, alaturi de
umorul debordant, dintr-un spectacol ironic.
Televiziunea vinovata mai ales pentru dezinformarea provinciei este taxata persiflator, precum
mincinosul Pinocchio, multimea scandand: “Sa ii creasca nasul”. Atmosfera de satira la adresa Puterii
neocomuniste, hazul, explozia glumeata, veselia, spiritul hazliu si ghidus au facut din “Golania” un
spatiu al libertatii creatoare, fapt observat si comentat de gazetarii Opozitiei.
Astfel, Piata Universitatii este perceputa de intelighentie ca fiind Zona, o enclava etica, sugerandu-se
sacralitatea si legitimitatea ei morala. In centrul Zonei se afla tocmai cladirea Universitatii, cetate a
intelectualitatii, fortareata a studentilor, a mintilor libere, a creierelor nereeducate. Ideea de fortareata
spirituala va fi cea care ii va leza pe politisti si mineri, acestia intuind gherila studentilor,
nonconformismul lor de gandire, drept care Universitatea va fi nu doar asediata, ci vandalizata in 13-
15 iunie 1990. Mai cu seama ideea de universitate era cea pe care minerii simteau nevoia sa o
pedepseasca.
Invazia minero-securistilor
Cu putin inaintea mineriadei, in 22 sunt publicate inregistrarile pe banda din dimineata de 24 aprilie,
cand Politia incercase pentru intaia data sa evacueze violent manifestantii din Piata Universitatii:
termenii folositi sunt elocventi: “sa intre cu bastoanele in ei”, “sa intre cu forta in ei”, “despicati-i in
patru”. La 13 iunie 1990, indicatiile aveau sa fie concretizate si mai apoi (in 14-15 iunie) surclasate de
mineri.
Piata Universitatii s-a nascut din nevoia de tribuna a dezamagitilor care nu se simteau reprezentati de
regimul Iliescu. Ea a incarnat o directie anticomunista radicala, spatiul “Golaniei” devenind un
megafon al nemultumirilor impotriva Puterii, o agora. Aspectul si continutul de “confrerie, cu propriile
ei ritualuri, cu cantecele, sloganurile, tribunii, cu folclorul ei propriu” a facut ca Piata Universitatii sa-
si creeze o mitologie specifica (Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Romania, cartea
alba. 13-15 iunie 1990); la nivel afectiv-etic, ea a avut un continut de cruciada si de scoala formatoare
moral.
La aproape sase luni de la revolutia din decembrie 1989, prin ziua de 13 iunie si mineriada
consecutiva, Puterea a recurs la aceeasi maniera de reprimare ca si Ceausescu. Este posibil ca ziua de
13 iunie sa fi fost intentionat aleasa de Putere, mizandu-se pe ideea de cifra fatidica si nefasta. In
atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securitati si ale Politiei, precum si diferiti
infractori ori mercenari. Venirea minerilor (proiectati anume de Putere sub sigla falsa a “bunului
salbatic”, aspru, dar onest, primitiv, dar drept) a fost strict legata de pedepsirea studentilor, partidelor
de opozitie si ziarelor care simpatizau Opozitia, dar cei vizati in mod special au fost studentii, intrucat
devastatorii au avut ca tinta fixa cladirea Universitatii.
Din perspectiva Opozitiei, minerii din 1990 sunt niste “creiere spalate”, niste indivizi manipulati, ei
nemaifiind mostenitorii morali ai protestatarilor din 1977. Ceea ce s-a petrecut in timpul mineriadei
din iunie 1990 a fost un fel de “fenomen Pitesti” adaptat la postcomunism, fiindca a demonstrat ideea
de fratricid, intentionat pusa in scena de catre Putere. Fratricidul a fost nu doar moral si psihologic, ci
si brutal fizic: mortii celei mai violente si salbatice mineriade din Romania au fost inhumati ca
neindentificati la cimitirul Straulesti.
Voi prezenta acum, pe scurt, concluziile Raportului asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990,
sintetizate de Grupul pentru Dialog Social si de Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in
Romania - Comitetul Helsinki. In viziunea raportorilor, ziua de 13 iunie a constituit o inscenare a
regimului Iliescu si un “pretext cinic pentru declansarea teroarei din 14-15 iunie” impotriva Opozitiei
si a simpatizantilor acesteia; “actiunea terorista” din cele doua zile “a fost premeditata si organizata la
cel mai inalt nivel, cu participarea esentiala a Securitatii” (un rol central avandu-l instigatorii).
Raportul foloseste, la un moment dat, un termen improvizat, dar adecvat, pentru membrii represiunii
din 14-15 iunie, acela de minero-securist; identitatea aceasta hibrida exprima cel mai bine amestecul
de membru al politiei secrete de odinioara si miner-mercenar in slujba Puterii neocomuniste.
Abuzurile si violentele din zilele 13-15 iunie s-au concretizat in scene de un primitivism aberant: de la
maltratari variate la macularea unor simpatizanti ai Opozitiei prin intentia de a urina asupra acestora,
urinarea propriu-zisa pe carti si in salile Universitatii, calificarea studentelor drept “tarfe” si agresarea
lor ca atare si, in general, timorarea si molestarea tuturor intelectualilor considerati “imputiti” si
“omorati” cel putin prin batjocura. In actiunile de maltratare, minerii au avut un fel de antrenori-
mentori, proveniti fie din foste cadre ale Securitatii, fie din aparatul politienesc.
Agresorii s-au manifestat si ca jefuitori, victimelor sustragandu-li-se bani, bijuterii, ceasuri, aparatura:
acestea erau, apoi, negociate intr-un fel de troc intermineresc. Mentalul minerilor a functionat, in acest
caz, dupa modelul asediatorilor care, odata orasele cucerite, treceau la jefuirea cetatilor, violarea
femeilor, uciderea barbatilor, incendierea locuintelor etc. Nu trebuie uitata nici actiunea rasista a
minerilor contra tiganilor bucuresteni, prin invadarea catorva cartiere din capitala, jefuirea unor familii
si maltratarea membrilor acestora.
In Romania, cartea alba. 13-15 iunie 1990, Mihnea Berindei, Ariadna Combes si Anne Planche ajung
la aceleasi concluzii. Ziua de 13 iunie a constituit un urias “montaj” al Puterii (fiind coordonata de
presedintele Ion Iliescu si premierul Petre Roman, alaturi de acestia fiind angrenate si figuri extrem de
dubioase precum Gelu Voican-Voiculescu, instrument-calauza si in procesul cuplului Ceausescu, din
decembrie 1989).
Discursul lui Ion Iliescu, din seara de 13 iunie, in care este folosit, de la o tribuna oficiala, termenul de
“rebeliune legionara” si “extremism” joaca rolul unui “catehism” pentru dogma politica a zilelor
urmatoare. Folosindu-se, in acuzele asupra episoadelor violente ale zilei de 13 iunie, termenul
legionar, se miza de fapt pe o reactie pavloviana a inconstientului colectiv al romanilor intoxicati, de
catre comunisti, cu sintagma “rebeliune legionara”, care consacrase tentativa de lovitura de stat din
1941, oficiata de catre Garda de Fier.
Mineriada din iunie 1990 a fost o “operatiune premeditata, organizata si dirijata la scara nationala,
bine orientata pe teren, si implicand in consecinta raspunderea totala a autoritatilor la cel mai inalt
nivel”. Organizatorii directi ai violentelor au fost Puterea (Ion Iliescu, FSN, Guvernul) si Serviciul
Roman de Informatii, in care fusese deversata Directia a V-a a Securitatii. “Arta” provocarilor si
manipularii, de catre fosta Securitate, a fost esentiala in violentele din iunie 1990, mineriada fiind
vizibil inrudita cu surorile sale mai mici din ianuarie si februarie, dar si cu schisma interetnica din
martie, de la Targu Mures.
Cat despre mineri, violentele comise la vedere li s-au datorat acestora in iunie 1990, dar a existat si o
violenta comisa la adapost de ochii populatiei (in arest), actionata de politisti si de membrii fostei
Securitati. Asa se face ca minerii din iunie 1990 au avut diferite identitati: mineri reali (mobilizati cu
de-a sila de sindicate si directori de mine), mineri recent incadrati (majoritatea infractori reeducati la
locurile de munca), falsi mineri (politisti deghizati in ortaci).
Acestora li s-au adaugat politistii-umbre si civilii (securisti) calauze. Aceasta este, deci, povestea
Pietei Universitatii in 1990, pe care nadajduiesc ca am reamintit-o celor care au trait-o si relatat-o pe
intelesul celor care fie au auzit cate ceva despre ea, fie afla acum pentru intaia oara care i-au fost
continuturile morale si legitimitatea.
https://www.revista22.ro/fenomenul-piata-universitatii-1990-445.html
Pe 20 mai 1990 au avut loc primele alegeri parlamentare și prezidențiale din România, după
evenimentele din decembrie 1989 fiind, totodată şi primele alegeri libere după ultimul scrutin
democratic, cel din 1937. Atunci, românii au participat masiv la vot, iar electoratul a votat pentru
viitorul preşedinte al ţării și pentru reprezentanţii săi în Camera Deputaţilor şi în Senat. Ion Iliescu a
fost ales preşedinte cu 85% din voturile exprimate.
CITEŞTE ŞI GALERIE FOTO & VIDEO. 25 de ani de la începutul GOLANIADEI din Piaţa
Universităţii
Doar Frontul Salvării Naționale, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc Creștin-
Democrat au propus candidați pentru funcţia supremă în stat. Ion Iliescu, din partea FSN (aspru
criticat de societatea civilă deoarece era considerat a fi un activist al PCR și continuator al sistemului
căzut în decembrie 198), Radu Câmpeanu, din partea PNL (reîntors de la Paris, unde ceruse azil
politic în 1973) şi Ion Rațiu, din partea PNȚCD (reîntors de la Londra, unde locuise mai bine de
jumătate de veac).
CITEŞTE ŞI HARTA VOTULUI. Cum s-a votat în fiecare judeţ în primul tur al alegerilor
prezidenţiale
În timpul campaniei electorale, TVR a difuzat mai bine de 15.000 de minute de publicitate electorală
pentru partide şi pentru candidaţi, iar în toată ţara au avut loc 213 mitinguri și 473 întruniri electorale.
În ultima zi a campaniei electorale, Televiziunea Publică i-a adus la aceeaşi masă pe cei trei
candidaţi la funcția de președinte. La începutul dezbaterii, președintele Radioteleviziunii, Răzvan
Theodorescu, a spus că este pentru prima oară când în țările din Europa de Est se organizează o
asemenea confruntare de opinii în fața unei națiuni, informează unitischimbam.ro.
https://romanialibera.ro/special/documentare/galerie-foto---video--20-mai-1990--imagini-uitate-de-la-
primele-alegeri-libere-din-romania-de-dupa-1937-378970
https://financiarul.ro/2012/11/02/alegerile-parlamentare-din-27-mai-1990-documentar/

După cinci luni de la evenimentele din decembrie 1989, românii au fost chemaţi la urne pentru a-şi
alege democratic parlamentarii şi preşedintele. Erau primele alegeri libere din 1937 încoace.

În cursa electorală se înscriseseră zeci de partide, din care maxim zece puteau depăşi 1% din sufragii.
Pentru cealaltă competiţie, cea prezidenţială, electoratul avea de ales între fesenistul Ion Iliescu,
liberalul Radu Câmpeanu şi ţărănistul Ion Raţiu.

În luna mai 1990, alegerile nu se mai desfăşurau în halele uzinelor, aşa cum fuseseră învăţaţi românii
în anii comunismului. Secţiile de votare s-au organizat în general în şcoli. În "Duminica orbului",
oamenii au ales să doarmă câteva ore în plus, aşa că nu s-au grăbit dis-de-dimineaţă la alegeri. În
prima parte a zilei, prezenţa la vot a fost modestă.

Tocmai de aceea funcţionarii de la Biroul Electoral Central au putut înregistra mai amănunţit
problemele sesizate de cetăţeni. Primii alegători care au sunat la BEC au întrebat de ce pe unele
buletine de identitate nu se pusese ştampilă, după exercitarea dreptului de vot. Era neatenţie sau cineva
încerca să le "fure" votul? De parcă ştia vreun membru al secţiei de votare care buletin de vot fusese
introdus în urnă de respectivul "neprivilegiat"...

După ora 15:00 s-au înmulţit reclamaţiile privind continuarea campaniei electorale în ziua alegerilor.
Reprezentanţii BEC au sunat la Ministerul de Interne pentru a semnala încălcarea Legii electorale. Însă
pe fondul tensiunii din ziua scrutinului, reprezentanţii poliţiei au spus că nu intervin decât în situaţia
izbucnirii unor violenţe. Cazuri de propagandă electorală au fost semnalate în toată ţara. Spre exemplu,
în comuna Giroada, din judeţul Timiş, ziariştii unei publicaţii din Timişoara îi îndemnau pe cetăţeni pe
cine să voteze.

La Târgu-Mureş, în apropierea gării, un cetăţean se plimba ostentativ pe stradă, având în piept o


insignă galbenă cu inscripţia "Raţiu preşedinte". De această dată, "tupeistul" simpatizant a fost pus la
punct de câţiva "gardieni ai democraţiei". Probabil din FSN.

Mult mai inventiv a fost un grup de cetăţeni ai Timişoarei, care în ziua alegerilor au plimbat prin
centrul oraşului un coşciug. Se prezentau a fi groparii secerei şi ciocanului.

Nu au lipsit provocările. În jurul orei 18:00, Biroul Electoral Central a primit o sesizare de la locuitorii
cartierului 1 Mai din Bucureşti, care reclamau închiderea urnelor. Vestea ar fi primit-o chiar de la
membrii secţiei de votare, care le-ar fi transmis nici mai mult nici, mai puţin decât că alegerile vor fi
amânate! La 20 mai 1990 nu au fost restricţii foarte clare privind închiderea urnelor de vot. Oamenii
şi-au exercitat dreptul civic recent câştigat până la miezul nopţii, uneori şi după. Spre exemplu, în
unele secţii din Piteşti procesul electoral a continuat până la 2:30-3:00.

Spre seară, îmbulzeala a fost aşa de mare, încât au fost sparte geamurile secţiilor de votare, cum s-a
întâmplat la o şcoală din cartierul bucureştean Titan. Problemele nu au apărut doar din cauza faptului
că românii au lăsat pe a doua parte a zilei votul. În unele circumscripţii, alegătorii nu s-au regăsit pe
listele electorale sau pe acestea figurau persoane decedate. Instantaneu au izbucnit scandaluri legate de
tentative de fraudare a alegerilor. La Cluj şi Constanţa au fost semnalate cazuri când pe liste figurau
toţi membrii unei familii, chiar dacă o parte erau minori!

La alegerile de la 20 mai 1990 s-au prezentat peste 14.300.000 de alegători. În consecinţă, membrii
secţiilor de votare au avut mult de lucru în zilele următoare, rezultatele finale fiind făcute publice abia
la 25 mai. Nu au existat surprize faţă de estimările iniţiale. Liderii Revoluţiei au fost confirmaţi de
electorat.

Astfel, Ion Iliescu a obţinut 12.232.498 de voturi, reprezentând 85,07% din sufragii. Pe locul al doilea
s-a situat liberalul Radu Câmpeanu, cu 1.529.188 de voturi (10,64%). Al treilea candidat înscris în
cursa prezidenţială, ţărănistul Ion Raţiu, a obţinut 617.007 voturi (4,29%). În Camera Deputaţilor
supremaţia era a FSN-ului (66,31%), urmat de UDMR (7,23%), PNL (6,41%) şi PNŢ-CD (2,62%). La
Senat, situaţia a fost următoarea: FSN (67,02%), UDMR (7,20%), PNL (7,06%), PNŢ-CD (2,5%).
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/alegerile-de-la-20-mai-1990-confirmarea-liderilor-revolutiei-
544150.html