EPICURIENII ŞI STOICII

Epicurienii şi stoicii erau adepţii a două şcoli filozofice distincte. Nici unii, nici alţii nu credeau în înviere.

Epicurienii credeau în existenţa zeilor, dar considerau că aceştia nu arătau niciun interes faţă de oameni,
nu-i răsplăteau şi nici nu-i pedepseau. De aceea, din punctul lor de vedere, rugăciunile şi jertfele erau
inutile. Epicurienii susţineau că binele suprem în viaţă este plăcerea. Principiile morale erau excluse din
gândirea şi din acţiunile lor. Totuşi, ei recomandau moderaţia, însă numai pentru a fi evitate
consecinţele neplăcute ale exceselor. Iar cunoştinţa era de dorit doar pentru a-l elibera pe om de
superstiţii şi temeri religioase.

Stoicii credeau că toate lucrurile erau parte integrantă a unei zeităţi impersonale şi că sufletul uman
provenea dintr-o astfel de sursă. Unii stoici considerau că, în final, sufletul va fi distrus împreună cu
universul. Alţii susţineau că sufletul se va reintegra în cele din urmă în acea zeitate. În concepţia
filozofilor stoici, la fericire se putea ajunge printr-o viaţă trăită în armonie cu natura.