Universitatea Politehnica din Bucureşti

Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice

Disciplina:Ergonomie şi Design
Industrial
Fond de timp: 1 oră curs
1 oră seminar
1 oră proiect
Evaluare: Examen - 4 pct credit
Punctaj:
50 pct. în timpul semestrului: 20 pct. seminar (10 pct. prezenţa);
30 pct. proiect

50 pct. examen din care 20 pot fi acumulate prin examen parţial

1
 INTRODUCERE ÎN ERGONOMIE

1. Istoric, definiţie, domenii de aplicare

Ergonomie limba greacă: ergos = muncă şi nomos = lege, reguli, normă

 la început a circulat sub diferite denumiri: SUA – „Cercetarea factorului

uman”, în Anglia – „Ergonomia”, Germania – „Antropotehnica”, Rusia–
„Ergologia” (de asemenea ea s-a mai numit ştiinţa muncii, psihologia
muncii, chiar şi psihologie inginerească) [1];
 astăzi, denumirea ergonomie este acceptată de majoritatea specialiştilor.

Deşi sensul etimologic este mai larg, el s-a circumscris la început tot mai
mult unei sfere care cuprindea numai lumea muncii mecanice, efectuată cu
ajutorul maşinilor.

2
 Definiţii

 Conform Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie (A.I.E.), ergonomia este

ştiinţa care studiază interacţiunile dintre oameni şi elementele unui sistem,
dar şi riscurile presupuse de practicarea profesiei, aplică teorii, principii,
informaţii sau cunoştinţe şi metode de design pentru a optimiza starea de
bine a oamenilor în timpul muncii, precum şi a asigura performanţa în
ansamblu a sistemului angajat-loc de muncă [2].

Ergonomia are drept scop

armonizarea lucrurilor care
interacționează cu oamenii din
punctul de vedere al nevoilor,
abilităților și limitărilor oamenilor.

3
 Definiţii
Termenul “Ergonomie” a fost propus în 1949 de către profesorul Murrell
(Universitatea Bristol – Anglia), unul dintre fondatorii Societăţii de cercetări
ergonomice din Anglia, prin el înţelegându-se gruparea ştiinţelor biologico-
medicale, psihologico-sociale şi tehnice, în vederea cercetării relaţiilor şi
posibilităţilor de adaptare optimă reciprocă, în condiţii date, atât a omului la
munca sa cât şi a muncii la om, în scopul creşterii eficienţei tehnico-economice,
a optimizării condiţiilor, satisfacţiei, motivaţiei şi rezultatelor muncii,
concomitent cu menţinerea stării de sănătate şi favorizarea dezvoltării
personalităţii.

K.F.H.Murrell alocă acestei ştiinţe o sferă amplă: confortul omului la locul de

muncă trebuie realizat după principii ergonomice, deoarece modul cum el îşi
petrece timpul la serviciu influenţează modul de comportare al acestuia în
timpul liber.

4
 Definiţii

Profesorul Bernard Metz, de la Universitatea din Strasbourg (Franţa)

consideră că prin „ergonomie se înțelege adaptarea raţională a omului la
muncă şi a muncii la om”.

Prin această definiţie se deschid larg perspectivele înţelegerii faptului că

„optimizarea relaţiilor” om-echipament-mediu sunt determinate de
adaptarea omului la muncă, ceea ce atrage după sine un întreg şir de
procese: selecţie, orientare şi pregătire profesională pe de o parte, iar pe de
altă parte, complexul de activităţi de proiectare a utilajelor, de organizare a
locului de muncă, care trebuie realizată de aşa natură, ca adaptarea omului
să fie posibilă fără riscul de alterare a sănătăţii şi de uzură a capacităţii sale
de muncă.

5
 Dincolo de multitudinea de definiţii date ergonomiei, definiţia dată de
profesorul Martin Helander, fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de
Ergonomie, are în vedere următoarele aspecte:

constrângerile organizaţionale şi ale mediului;

cunoştinţele despre abilităţile şi limitele umane;
proiectarea de sisteme, organizaţii, locuri de muncă, maşini, unelte sau
produse de consum;
ceea ce se concepe sau se proiectează trebuie să fie sigur, eficient şi uşor
de utilizat.

6
 În ultima perioadă, ergonomia este considerată ştiinţa care se ocupă cu
relaţiile „om-echipament-mediu”, căutând să optimizeze aceste relaţii
astfel încât sănătatea omului să fie păstrată, având totodată un randament
optim pe timp îndelungat.

7
  Ergonomia oferă un mod special de gândire despre oameni și muncă,
plasând persoana (“utilizatorul”) în centrul interesului [4].

De asemenea, ia în considerare interacţiunile diverse între utilizator, sarcinile

pe care le execută şi mediul mai larg în care îşi desfăşoară activitatea. Acest
mediu include echipamentul folosit, caracteristicile ambianţei fizice şi
contextul social.

8
 Obiectul de studiu al ergonomiei

Obiectul de studiu al ergonomiei: îl constituie “organizarea activităţii umane

în procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină-mediu,
având drept scop creşterea eficienţei tehnico-economice, optimizarea
condiţiilor, satisfacţiei, motivaţiei şi rezultatele muncii, concomitent cu
menţinerea bunei stări fiziologice şi favorizarea dezvoltării personalităţii” [3]

Obiectivul principal: minimizarea riscurilor şi a îmbolnăvirilor profesionale, prin

concepţia de produse, procese şi sisteme sigure, confortabile, deci, adaptarea
operatorului uman, îndemânării sale, dar şi limitelor fiecăruia.

9
 ORGANIZAŢIE
Performanţă
Eficacitate

ERGONOMIA

PREVENŢIE DESIGN
Sănătate Confort
Siguranţă Satisfacţie
Triunghiul ergonomiei

10
În aplicaţiile sale, ergonomia urmăreşte următoarele obiective:

 proiectarea echipamentului şi a mediului de muncă în concordanţă cu

capacităţile umane, în scopul optimizării condiţiilor de muncă şi al asigurării
eficienţei activităţii desfăşurate;
 sporirea eficienţei şi eficacităţii muncii prin reducerea erorilor umane,
creşterea productivităţii muncii, precum şi prin mărirea confortului în muncă;
 proiectarea sistemelor de muncă în aşa fel încât să fie asigurate cerinţele
privind bunăstarea fizică şi mentală a omului;
 îmbunătăţirea anumitor valori umane ca, de exemplu: calitatea vieţii,
siguranţa în muncă, reducerea oboselii şi a stresului, creşterea confortului şi a
satisfacţiei la locul de muncă.

11
 2. Ergonomia - ştiinţă interdisciplinară

Ergonomia este o ştiinţă multidisciplinară prin metodele pe care le utilizează

şi unitară prin obiectul său de studiu care constituie optimizarea relaţiei om-
muncă.

Prin ergonomie se caută îndeplinirea celor două scopuri - sănătate şi

productivitate - modelând şi/sau structurând elemente precum mobilierul sigur şi
o interfaţă uşor de folosit cu aparatele sau echipamentele utilizate.

Ergonomia se bazează pe discipline care presupun studierea oamenilor şi a

mediului lor:
antropometria – metodă care se ocupă cu măsurarea diferitelor părți
ale corpului omenesc și a raportului dintre acestea;

12
 Biomecanica - știința care studiază legile mișcării corpurilor materiale vii și ale
structurilor care contribuie la aceste mișcări;
Biomecanica umană, cunoscută și sub denumirea generică de biomecanică,
are drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva mișcării acestuia, prin
prisma anatomiei, terapiei prin mișcare (kinetoterapie), fiziologiei,
cunoștintele fiind focalizate pe omul care dorește fie recuperarea unor
abilități sau funcții motorii, fie dobândirea unor performanțe motorii [6];
ingineria mecanică;
 ingineria industrială;
designul industrial - estetica industrială cuprinde atât elemente de proiectare
(design), cât şi elemente de psihologie a formelor, de teorie a consumurilor, de
sociologie a gusturilor;
fiziologia –știința care se ocupă de funcțiile organismelor vii, furnizează
cunoștințele necesare înțelegerii diferitelor conexiuni care concură la obținerea
funcțiilor motricității, echilibrului și posturii corpului omenesc [6];
psihologia.

13
 Necesitatea de a putea rezolva problemele generate factorului uman de o
dezvoltare industrială aflată într-un continuu progres, ritmul din ce în ce mai
alert al vieţii, complexitatea activităţilor profesionale dar şi o continuă creştere
informaţională şi mentală, au condus la apariţia unei noi ştiinţe a muncii,
denumită ergonomie, ştiinţă care are rolul de a menţine echilibrul neuropsihic
al omului modern care este solicitat în mod serios.

Ergonomia, susţinută de medicina muncii, protecţia muncii şi igiena muncii,

caută să elimine factorii nocivi din ambianţa de muncă, de la sursă, încă din faza
de proiectare a întreprinderilor şi a organizării producţiei, diminuând astfel riscul
de îmbolnăviri şi accidente de muncă.

14
 Preocupări în domeniul ergonomiei

Preocupările continue în domeniul ergonomiei au avut mai tot timpul o evoluţie

ascendentă, pe plan mondial înregistrându-se următoarele tendinţe:

- s-au intensificat cercetările legate de sistemul om-echipament -mediu;

- a crescut interesul pentru preocupările de psihologie datorită schimbării
conţinutului muncii şi a condiţiilor în care aceasta se desfăşoară, ceea ce duce la
creşterea gradului de solicitare neuropsihică a executanţilor;
- preocupările legate de protecţia muncii au tendinţa de a nu se mai individualiza
ca preocupări independente, ci înglobate în cadrul cercetărilor interdisciplinare de
ergonomie;
- factorii de ambianţă fizică deţin o pondere importantă în cadrul preocupărilor de
ergonomie.

15
Factorii ergonomici care intervin în performanţa umană în condiţiile unei
producţii moderne, se împart în trei mari grupe:

a) Factori care depind de organismul uman:

- condiționarea capacității de muncă
- gradul de adaptare prin antrenament
- dezorganizarea funcțională prin oboseală
- regimul rațional de muncă și odihnă
- ritmul de muncă
- caracteristicile aparatului locomotor în muncă
- starea de sănătate

b) Factori care depind de condiţiile de muncă:

- organizarea procesului de muncă
- microclimatul
- zgomotul
- iluminatul
- vibrațiile
16
 c) Factori care depind de condiţiile generale de viaţă, de calitatea vieţii:
- alimentația
- condițiile de locuit
- transportul

Principalii factori care au avut un rol hotărâtor în apariția și dezvoltarea

ergonomiei sunt:
progresul tehnic și tehnologic;
evoluția concepției omului despre muncă, mentalitatea modernă a
acestuia;
evoluția științelor tehnice, umane, economice și sociale

17
  În timp ce organismul uman, în limitele sale actuale, are mari posibilităţi
de adaptare la anumite condiţii concrete de activitate, tehnica, fiind o creaţie
a omului, poate fi modificată numai după dorinţa şi necesităţile acestuia.

 Pentru atenuarea acestui dezechilibru, atenţia diferiţilor specialişti s-a

îndreptat, la început spre adaptarea tehnicii la om, pentru ca mai târziu, să
se pună şi problema adaptării omului la tehnică, pentru a face faţă
solicitarilor complexe la care este supus.

18
 Curente, orientări şi tendinţe în ergonomie

În lume, există astăzi două mari curente sau orientări care caracterizează
ergonomia:
 Primul curent, cel mai vechi, consideră ergonomia ca fiind utilizarea ştiinţelor
pentru ameliorarea condiţiilor de muncă.
Această orientare născută în SUA, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a
constituit elementul fundamental al ergonomiei americane, cunoscută prin
denumirea de inginerie a factorilor umani.

 Al doilea curent, mai recent şi mai european, consideră ergonomia ca fiind

studiul specific al muncii în vederea ameliorării sale. Această orientare este
îndreptată spre protejarea omului în muncă.

 Din această perspectivă, ergonomia se consideră a fi o ştiinţă a muncii aplicată

al cărei obiect este studiul specific muncii cu scopul de a îmbunătăţi condiţiile în
care aceasta se realizează.

19
 Tendinţe în domeniul ergonomiei

 Tendinţa americană insistă mai mult asupra consecinţelor psihologice;

 Tendinţa scandinavă şi germană acordă o mare importanţă operaţiilor

(metodelor) ştiinţifice de măsurare;

Tendinţa italiană şi franceză în care se înfruntă specialiştii “tradiţionalişti”,

în special medicii, cu tinerii proveniţi din cele mai diferite domenii care vor
să-şi extindă cercetările, cu atât mai mult cu cât “colonizarea ergonomiei” de
către medicina muncii este un fenomen tipic pentru Franţa;

 Autorii suedezi şi elveţieni sunt preocupaţi de problematica locurilor de

muncă, cu accent asupra sistemelor informaţionale considerate mai mult din
punct de vedere psihologic şi fiziologic;

20
  în Japonia, preocupările sunt orientate atât spre problemele tehnice, cât şi
spre cele de psihologie, fiziologie şi de medicina muncii, care au în vedere
organizarea tehnică a muncii, corecta amplasare a dispozitivelor de comandă
integrate în spaţiul şi mediul ambiant, valorificarea fluxului de informaţii, a
ritmului şi timpului necesar perceperii acestora.

21
 Clasificarea ergonomiei

Una dintre variantele de clasificare a ergonomiei, este aceea care cuprinde

următoarele domenii de cercetare:

Ergonomia fizică vizează caracteristicile

anatomice ale angajatului: caractere
antropometrice, fiziologice şi biomecanice, în
legătură cu activitatea fizică; postura în timpul
lucrului, manipularea materialelor, mişcări
repetitive, probleme şi/sau disfuncţii
musculoscheletale legate de poziţia sau
îndeplinirea sarcinilor de lucru; contextul
locului de muncă, siguranţa şi sănătatea.

22
 Ergonomia organizaţională se ocupă cu
optimizarea sistemelor socio-tehnologice,
incluzând structurile lor organizatorice,
reguli şi procese: comunicarea,
administrarea resurselor în echipă,
designul sau structura slujbei, structura
orelor de muncă, munca în echipă,
schema de participare, ergonomia
comunităţii, munca în cooperare,
programe noi de muncă, organizarea
virtuală, telework şi calitatea
managementului.

23
 Ergonomia cognitivă studiază procese
mintale precum percepţia, memoria,
raţionamentul şi răspunsurile motorii, de
modul cum afectează acestea interacţiunile
dintre oameni şi elemente ale sistemului:
suprasolicitarea mintală/intelectuală, luarea
deciziilor, performanţe excepţionale legate
de talent, interacţiunea calculator-om,
încrederea în angajat, stresul ca urmare a
muncii şi pregătirii, după cum acestea se
raportează la legătura dintre angajat şi
structura sistemului.

24
 Ergonomia producţiei are ca obiectiv efectuarea de studii şi investigaţii privind
condiţiile ergonomice în care se desfăşoară munca în toată complexitatea
procesului de producţie.

urmărește obținerea de rezultate concrete optime în ansamblul desfășurării

producției prin luarea în considerare a tuturor factorilor de natură fizică,
economică și tehnică; nu sunt neglijați nici factorii psiho-sociali sau cadrul
ambiental, ca elemente componente ale procesului de producție și de influențare
pozitivă a acestuia.

Ergonomia produsului urmărește ca produselor să li se confere și anumite

valențe de ordin ergonomic și estetic, care să țină seama de limitele solicitării
umane, de exigențele beneficiarului, de satisfacerea unor criterii estetice; se
recomandă ca produsele să fie însoțite de anumite “certificate ergonomice”
(atestate ergonomice), lucru existent pe piața europeană cu reglementări specifice
corelate cu standardele de calitate.

25
 În epoca contemporană, mărirea fără precedent a ritmului de muncă, maşinile
de mare complexitate, precum şi valoarea din ce în ce mai ridicată a acestora,
au pus în evidenţă nu numai pericolul de accidente, dar şi costul enorm al
erorii umane pentru pagubele materiale care se pot produce.

1988 – nava maritimă americană USS “Vincennes”, staţionată în Golful Persic,

doboară un avion cu 290 de pasageri la bord, inclusiv 57 de copii.

Cauza: interpretarea eronată a datelor, stres, rutina în sarcină a operatorilor

din camera de interceptare a dus la considerarea avionului civil drept unul
militar
Acest „accident” grav ne exemplifică o consecinţă nefastă a creşterii rapide a
investiţiilor în tehnologie, a implementării lor fără a se ţine cont de factorul
uman şi a încrederii exagerate în tehnologie.

http://vox.publika.md/politica/agresiunea-americana-din-perioada-postbelica-partea-
26
iii-a-504808.html
 REFERINŢE
[1] Madan Elena, Importanţa ergonomiei în procesul de proiectare, Buletinul AGIR nr. 3/2015.
[2] International Ergonomics Association – Definition and domains of ergonomics,
http://www.iea.cc/whats/.
[3] Ergonomia – Componentă a managementului resurselor umane,
https://tehnologiidimitrieleonida.wikispaces.com/file/view/ERGONOMIA.docx.
[4] http://psihologie.tripod.com/somm.htm
[5] Ergonomie industrială, http://www.creeaza.com/tehnologie/tehnica-mecanica/Ergonomie-
industriala113.php.
[6] Budescu Emil, Biomecanica generală, Iași, 2013
http://www.mec.tuiasi.ro/diverse/Biomecanica_gen.pdf

[7] Manolescu Aurel, Lefter Viorel, Deaconu Alecxandrina, Ergonomie, Ediția a doua, Ed.
Economică, 2013, ISBN 978-973-709-641-8.
 Ergonomie şi Design Industrial

CURS 3
DESIGNUL ŞI ESTETICA PRODUSELOR

1
 DESIGNUL ÎN RELAŢIE CU ESTETICA INDUSTRIALĂ

Utilizarea termenului „design” datează din 1849, când H. Cole

promovează ideea că un design bun echivalează cu o afacere bună în
Journal of Design.

Oficial, termenul de design industrial este întrebuinţat abia în anul 1913

prin reglementarea propusă de Oficiul American de Proprietate cu privire
la modificarea regulamentului în vederea extinderii protecţiei şi asupra
acestei activităţi.

Cuvântul englezesc design denumeşte noul fenomen de civilizaţie ce

aduce în discuţie obiectele funcţionale, fabricate în serii mari, capabile să
încânte privirea fără a recurge la efectele ornamentului şi decoraţiunii
inutile deşi, nu întotdeauna chiar, opiniile specialiştilor coincid.

Etimologia cuvântului design - limba latină designare (a trasa, a

ordona, a indica).

2
Dicţionarul de artă, Editura Meridiane 1995, defineşte designul ca fiind
„Termen contemporan care desemnează ansamblul de concepţii şi
procedee vizând proiectarea estetică a obiectelor de uz practic: maşini,
unelte, mobilier, vestimentaţie, ambalaje etc.”

Principala lui semnificaţie rămâne proiectare estetică şi, după cel de-al
doilea război mondial, pătrunde în numeroase limbi pentru a desemna
procesul complex de concepere şi proiectare a formelor funcţionale şi
frumoase totodată, potrivit exigenţelor timpului de faţă.
Când termenul design se referă la producţia de serie, se întrebuinţează
expresia industrial design.

3
 Estetica industrială cuprinde atât elemente de proiectare (design), cât şi
elemente de psihologie a formelor, de teorie a consumurilor, de
sociologie a gusturilor.
 Scopul esteticii industriale a fost şi rămâne acela de a oferi designerului
platforma teoretică necesară în acţiunile practice pe care acesta urmează
să le întreprindă.

PREMISELE APARIŢIEI DESIGNULUI

 Premise de ordin economic general: evoluţia în timp a producţiei

industriale, determinată de apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor
producătoare şi a surselor de energie, până la satisfacerea virtuală a
necesităţilor existente pe o arie socială determinată.

4
 Specificitatea producţiei industriale, rezultat al acţiunii unor forţe
mecanice dirijate de om şi cu capacitate de multiplicare.
Producţia de serie presupune nu numai un proiect perfect, ci şi o mare
precizie în execuţie. Acest lucru a fost posibil datorită apariţiei maşinii.

 Premise determinate de factorii care au contribuit în ultimul secol şi

jumătate la diversificarea extraordinară a gamei produselor, la
succesiunea rapidă a seriilor de forme, la reducerea preţului de cost
pentru obiectele prioritar necesare, la o anumită ameliorare a
confortului oamenilor

 Premise de ordin social şi cultural:

• evoluţia gândirii filosofice
• dorinţa de a favoriza accesul tuturor oamenilor la creaţiile artei

5
Caracteristicile şi aptitudinile designerului

6
 Tehnicile cu care operează în mod obişnuit designerul sunt:

Desenul
Designerii sunt prin definiţie indivizi care trebuie să ştie “să vadă în spaţiu".
Un desen este adesea insuficient pentru a percepe realitatea unui obiect şi o
machetă, chiar grosieră (din hârtie, carton, polistiren), permite corectarea şi
îmbunătăţirea unui nou concept de produs.

Concepţia asistată de calculator

Calculatorul devine din ce în ce mai necesar şi util designerului.

7
Designul este o concepție şi o metodă de creație care urmăreşte să asigure
fiecărui produs un înalt randament funcțional.

Potrivit Societății Designerilor Industriali din America (IDSA),

„Designul industrial este serviciul profesional de creare şi dezvoltare de
concepte şi specificații care optimizează funcția, valoarea şi aspectul
produselor şi sistemelor pentru beneficiul reciproc al utilizatorului şi al
producătorului.”

Designul industrial, este îmbinarea preciziei şi acurateței cu aspectul şi

utilitatea unui produs.

8
Avantajele designului industrial

 Efectele pozitive cuprind creşterea de utilitate a produselor,

utilizabilitatea (calitate a unui produs de a fi sigur şi comod în
utilizare) şi experiența de utilizare, durabilitate, diferențiere în piață şi
îmbunătățirea performanțelor afacerii.

 Există mai multe modalități de a reprezenta beneficiile de proiectare.

Pentru companii, cel mai util este “Four Powers of Design (cele patru
puteri ale designului)”:

1. Proiectare pentru diferențierere:

Proiectare ca o sursă de avantaj competitiv pe piață prin intermediul
mărcii, loialitatea clienților, preț sau orientarea clienților.

9
2. Proiectarea ca un integrator:
 Proiectarea ca o resursă care îmbunătățeşte procesele de dezvoltare a
produselor noi (timpul de lansare de piață, realizarea unui consens în
echipe folosind abilitățile de vizualizare);
 Proiectarea ca un proces care favorizează arhitectura platformei a
liniilor de produse, modele inovative orientate pe consumatori.

3. Designul ca proces de transformare:

Proiectarea ca o resursă pentru crearea de noi oportunități de afaceri,
pentru îmbunătățirea capacității companiei de a face față schimbărilor, sau
(în cazul designului avansat), ca o expertiză pentru o mai bună
interpretare a companiei şi a pieței.

10
4. Designul ca o afacere bună:
Proiectare ca o sursă de creştere a vânzărilor şi a măsurii de protecție, o
cotă mai mare de piață, profit mai mare al investiței.

Primele două, sunt utilizate în special pentru a obține un avantaj

competitiv. În primul caz, avantajul extern, bazat pe piață este derivat din
proiectarea pentru diferențierea produsului sau a serviciului. Al doilea
este mai mult intern şi permite unei societăți să obțină un avantaj
competitiv de la o combinație unică de procese organizatorice şi de
resurse greu de imitat.

11
Design-ul ajută la diferențierea şi la definirea produselor superioare într-o
perioadă în care majoritatea concurenților au aceleaşi tehnologii.
În general, proiectarea ajută la diferențierea companiei prin intermediul a
trei domenii cheie:
 Produse şi servicii competitive:
Designul industrial ajută companiile să facă produse mai competitive prin
utilizabilitate şi ergonomie, estetică, durabilitate mai mare sau prin
calitate superioară în comparație cu produsele realizate de către
concurenții lor.
 Îmbunătățirea experienței utilizatorilor:
De asemenea, designul industrial ajută la depăşirea aşteptărilor
utilizatorului prin aplicarea unui design plăcut în categorii de produse în
care utilizatorii au aşteptări scăzute în ceea ce priveşte aspectul,
funcționalitatea sau uzabilitatea produsului. Companiile au utilizat
designul industrial pentru a generaliza tehnologia şi de a crea loialitate în
rândul grupurilor de clienți, care pur şi simplu doresc să fie îndeplinite
aşteptările lor funcționale.
 Brand întărit:
Designul este esențial în asigurarea faptului că produsele şi serviciile sunt
aliniate cu brand-ul companiei. 12
 Designul de produs

O definiție standard spune că designul de produs reprezintă

caracteristicile detaliate ale unui obiect fabricat și relațiile acestuia cu
ansamblul pentru care a fost produs.

Designul de produs trebuie să țină cont de modul în care obiectul își va duce
la îndeplinire rolul și funcționalitatea lui într-un mod eficient și în condiții de
siguranță.

Produsul trebuie, de asemenea, să fie optimizat din punctul de vedere al

costurilor, precum și să atragă atenția clienților vizați.

Procesul de design cuprinde la început o definire a obiectivului (scopului)

lucrării sau o stabilire a sarcinilor incluse.
Dependent de aceste sarcini se elaborează concepte, schițe de construcție și
înfățișare (aspect), eseuri ca model (în mărime naturală sau la scară de
proporție) sau numai un model virtual în computer.

13
 Designerii de produs sunt cei care au grijă de bazele pe care se dezvoltă
afacerea unei societăți.
 Diferențele dintre ceea ce promite brandul și ceea ce aduce produsul pot,
în cele din urmă, să ducă la falimentul unei afaceri. Asta dovedește, încă
o dată, rolul uriaș pe care îl joacă echipa designului de produs precum și
lucrul acesteia în strânsă legătură cu echipa de marketing.

Ceea ce face diferența între două obiecte care îndeplinesc aceeași

funcție și au prețuri asemănătoare, este designul produsului,
banalitatea fiind surclasată de originalitate.

14
Design de produs înseamnă orice, de la design de automobile ori de
electrocasnice, până la ambalajul unui deodorant de cameră.
În România, este perceput mai mult ca fiind acea zonă de design de
obiecte pentru casă.

15
Suport din piatră naturală pentru gadget-uri, cărți de vizită, oglinzi
16
Măsuțe din MDF (Medium Density Fibreboard) frezat, lăcuit și vopsit

17
 Plita ecologică iXelium de la Whirlpool a primit marele premiu iF Gold
Design pentru cel mai bun raport tehnologie – design

Arzătoarele cu design unic și elegant au fost complet integrate în

suprafaţa netedă a plitei. De asemenea, această plită este primul şi singurul
produs din piaţă dotat cu arzătoare și grătare realizate complet din iXelium,
material creat cu ajutorul nanotehnologiei și care rezistă la îngălbenire,
zgâriere, amprentare sau deteriorare la temperaturi înalte și acțiunea
produselor de curățat. 18
 Ergonomie şi Design Industrial

CURS 4
ERGONOMIA ȘI FIABILITATEA UMANĂ

1
 CONSIDERAȚII GENERALE

 Fiabilitatea unui obiect (unei componente, unui proces, unui sistem)

sau a unei persoane exprimă siguranța sa în funcționare. Este o funcție
de timp F(t), definită drept probabilitatea ca, în condiții înconjurătoare
specificate, obiectul (componenta, procesul, sistemul) să funcționeze
adecvat, menținându-și parametrii prestabiliți în intervalul de timp [0,t).

Practic, fiabilitatea este o probabilitate (de bună funcționare) cu o

valoare cuprinsă între 0 și 1[1].

Termenul de "fiabilitate" vine din franceză, "fiabilité" unde caracterizează

securitatea funcţionării și măsura probabilităţii de funcţionare în condiţii
prescrise [2].

2
În evoluția fiabilității unui obiect în timp (durata de viață) se pot constata
trei perioade distincte:

1. perioada de rodaj, în care defecțiunile se datorează unor cauze

necunoscute, cum ar fi deficiențele fabricației sau ale controlului de
calitate, eventual și deficiențe în proiectare ș.a.

2. perioada vieții utile, în care frecvența defectărilor se menține

aproximativ constantă. Perioada de viață utilă este în general mult mai
mare decât celelalte, ceea ce face ca pentru multe astfel de obiecte
(sisteme) intensitatea și frecvența defecțiunilor să fie relativ constantă.
Scopul studiilor de fiabilitate este întotdeauna asigurarea unei
disponibilități maxime, cât mai apropiate de 100% din timpul de
funcționare prevăzut.

3. perioada de îmbătrânire (bătrânețe), în care intensitatea și frecvența

defectărilor crește din cauza unor uzuri inevitabile.

3
 Definiții

Fiabilitatea reprezintă totalitatea calităților unui sistem care determină

capacitatea acestuia de a funcționa fără defecțiuni într-un interval de timp și
în anumite condiții date.
Fiabilitatea este o mărime care caracterizează siguranța în funcționare a
unui sistem, în conformitate cu normele prescrise [3].

Ingineria fiabilităţii oferă metodele teoretice şi tehnicile practice conform

cărora probabilitatea şi capacitatea părţilor, componentelor, echipamentelor,
produselor şi sistemelor de a-şi îndeplini funcţiile pentru care au fost
proiectate şi realizate, pe durate prestabilite de timp, în condiţii precizate şi
cu nivele cunoscute de încredere pot fi specificate, anticipate, proiectate,
testate, demonstrate inclusiv în condiţiile în care au fost depozitate,
ambalate, transportate apoi instalate, puse în funcţiune, monitorizate iar
informaţiile transmise către toţi cei implicaţi şi interesaţi [2].

4
FIABILITATEA ARE CA OBIECT:

 studiul defecţiunilor (cauze, procese de apariţie şi dezvoltare, metode

de combatere);
 aprecierea cantitativă a comportării produselor în timp, ca funcţie de
factorii de influenţare interni şi externi;
 stabilirea metodelor şi modelelor de calcul şi de prognoză a fiabilităţii,
pe baza încercărilor specifice şi a urmăririi comportării în exploatare a
produselor;
 stabilirea metodelor constructive tehnologice şi de exploatare pentru
menţinerea şi creşterea fiabilităţii sistemelor, dispozitivelor şi
elementelor componente;
 stabilirea metodelor de selectare şi prelucrare a datelor privind
fiabilitatea produselor;
 determinarea valorilor optime pentru indicatorii de fiabilitate.

5
 DEFINIȚIA FIABILITĂȚII UMANE

Fiabilitatea umană este abordată, în general, în strânsă legătură cu

eroarea umană, deoarece aceste două concepte se presupun reciproc sau
sunt corelative.

Fiabilitatea umană este capacitatea (probabilitatea) unui individ de a

realiza o sarcină de muncă sau un ansamblu de funcții în cadrul limitelor
acceptabile, în condiții date și pentru un timp determinat [4].

Fiabilitatea tehnică reprezintă proprietatea unui sistem, exprimată prin

probabilitatea ca acesta să funcționeze o anumită perioadă de timp, în
cadrul parametrilor prescriși (proiectați), inclusiv cei privind gradul de
securitate în funcționare [4].

Fiabilitatea umană și fiabilitatea mașinii formează împreună

fiabilitatea sistemului.
6
 Defecțiunile fizice, tehnice, sau tehnologice reprezintă indicatorul
principal al fiabilității tehnice, iar eroarea reprezintă indicatorul
fiabilității umane.

Natura erorii umane

Eroarea umană reprezintă o fațetă a activității umane care nu poate fi

eliminată.
Eroarea umană a devenit un obiect de studiu științific datorită
următoarelor evoluții [4]:

• Dezvoltarea unor noi abordări sau a unor noi teorii potrivit cărora
multe erori apar ca tulburări ale obiceiului sau obișnuinței;
• Creșterea preocupărilor privind costul din ce în ce mai mare al erorii
umane, îndeosebi în tehnologiile periculoase.

Una dintre regulile de bază ale managementului erorilor este că nu

poate schimba condiția umană, dar poate schimba condițiile în care
oamenii muncesc.
7
Studiul erorilor umane și al managementului acestora implică atât
considerații practice referitoare la împrejurările sau situațiile în care
acestea se comit sau se produc, cât și considerații filosofice în legătură
cu rațiunile pentru care erorile umane trebuie înțelese și investigate.

În opinia diverșilor autori, eroarea reprezintă:

abatarea performanței umane de la unele standarde stabilite, dorite sau

ideale;
eveniment care apare atunci când “o acțiune, alta decât cea dorită, are
loc”;
rezultatul determinat de nepotrivirea dintre om – mașină;
acțiune care nu conduce sau nu reușește să producă rezultatul așteptat
și care conduce spre o consecință nedorită;

8
 Abordări ale fiabilității umane

Abordarea tradițională a fiabilității umane

Caracteristici:
1. punerea accentului pe aspectele negative ale performanței;
2. neluarea în considerare a măsurilor de prevenire a erorilor;
3. asimilarea componentei umane celei tehnice;
4. neluarea în considerare a factorilor organizaţionali.

Abordarea contemporană a fiabilității umane

Caracteristici:
1. punerea accentului pe prevenirea erorilor;
2. utilizarea de tehnici bazate pe teorii care explică erorile;
3. operatorul uman este considerat participant activ la rezolvarea de
probleme;
4. utilizarea feedback-ului operaţional.

9
 Clasificarea erorilor

 erori bazate pe deprinderi şi abilităţi;

 erori bazate pe reguli;
 erori bazate pe cunoştinţe.

Erori bazate pe deprinderi şi abilităţi

 Aceste erori sunt cauzate de insuficienta concentrare a atenţiei asupra

unor acţiuni care sunt bine integrate, dar care se derulează automat,
subconştient, fluent, din obişnuinţă, pe baza rutinei, fără un control
cognitiv sau atenţional conştient.
 Cu alte cuvinte, aceste erori pot fi cauzate de lipsa sau insuficienţa
observaţiei sau a controlului.
 Fiind foarte uşor recunoscute aceste erori (gafele, ratările şi
omisiunile) pot fi la fel de uşor corectate.

10
Erori bazate pe reguli

Aceste erori sunt asociate cu aplicarea greşită a unor reguli bune (bune
practici) sau cu aplicarea corectă a unor reguli greşite,
necorespunzătoare ca urmare a experienţei dobândite.

De exemplu, în situaţia unor schimbări sau modificări contextuale,

apare reacţia operatorului care este solicitat să acţioneze pe baza
experienţei anterioare, conform unor regului şi prescripţii sugerate de
alţii sau preluate de la alţii, chiar dacă regulile respective se dovedesc
a fi greşite.

11
Erori bazate pe cunoştinţe

Aceste erori sunt invocate în situaţii – problemă, nemaiîntâlnite,

neobservabile, atipice, pentru care operatorul nu dispune de reguli şi
proceduri sau de soluţii care pot fi aplicate.
Erorile bazate pe cunoştinţe sunt asociate cu limitele abilităţilor
umane de a rezolva probleme şi de a face faţă situaţiilor noi, cu atât mai
mult cu cât aceste erori nu pot fi prevăzute.

Erorile bazate pe cunoaştere au două surse principale:

• conţinutul cunoştinţelor:
- lipsa sau imprecizia unor cunoştinţe care se manifestă prin incapacitatea
operatorului de a înţelege anumite fenomene, evenimente sau procese din
cadrul unui sistem;
• structura cunoştinţelor:
- gradul de familiaritate a operatorului cu situaţia curentă de sarcini.

12
Dintre cauzele erorilor umane, s-ar putea enumera erorile de proiectare
a echipamentelor, alegerea unui mediu de lucru impropriu, a unor
unelte neadecvate, o instruire deficitară sau erori în întreţinerea şi
operarea utilajelor şi echipamentelor.

Erorile de întreţinere sau mentenanţă se datorează în special

reparaţiilor incorecte.

13
 EXEMPLE DE ERORI UMANE DE MENTENANŢĂ

 Un incident devastator, în care a fost implicat o suflantă cu sistem de

supape de protecţie, la platforma petrolieră Ekofisk din marea Nordului
a fost rezultatul montării inverse a sistemului de siguranţă. Costurile
acestui dezastru s-au ridicat la 50 milioane de dolari.

 Un studiu al erorilor de mentenanţă la operaţiunile cu rachete, a scos

la iveală o mulţime de erori umane, precum: piuliţe/ asamblări slăbite
(14%), montaj incorect (28%), citiri eronate pe afişaje şi cadrane
indicatoare sau lipsă citiri date (38%), inaccesibilitate (3%), şi diferite
alte cauze (17%).

14
15
 Referințe

1. *** https://ro.wikipedia.org/wiki/Fiabilitate
2. Fiabilitate, performabilitate și risc industrial
http://cfcem.ee.tuiasi.ro/pdf/capitolul_1_studenti.pdf
3. Nicolescu O., Manolescu A., Dicționar de management, Ed. Pro
Universitaria, 2011, București, p. 241.
4. Manolescu A., Lefter V., Deaconu A., Ergonomie, Ediția a doua, Editura
economică, 2013, p. 118, ISBN 978-973-709-641-8.

16
 Universitatea Politehnica din Bucureşti
Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice

CURS
ERGONOMIA ȘI MANAGEMENTUL CALITĂȚII
TOTALE

1
 INTRODUCERE

 Ergonomia trebuie să joace un rol din ce în ce mai important în procesul

de îmbunătățire și schimbare continuă a activităților unei organizații
moderne, acțiunile ergonomiei fiind orientate asupra numeroaselor aspecte
ale realității organizaționale, inclusiv asupra calității.

Managementul calității totale, care este o abordare a managementului

organizației, centrată pe calitate, trebuie să aibă în vedere întregul proces de
afaceri de la furnizor la client, sau să ia în considerare toate procesele unei
organizații, precum și toate dimensiunile calității, inclusiv cele ergonomice.

2
 Calitate în proiectare Calitate în procesul de producție
Ergonomia conceptuală CALITATEA Ergonomie preventivă
Caiet de sarcini TOTALĂ Control și monitorizare

Calitate în montaj
Ergonomia preventivă Calitatea managementului
Control și monitorizare Ergonomie și RU
Analiza activității

Calitate în achiziționarea
componentelor Calitatea condițiilor Calitatea produsului sau
Ergonomia produsului de muncă serviciului
Chestionar de control Ergonomie Ergonomie

Figura 1: Contribuții ale ergonomiei la realizarea obiectivelor

calității totale

3
 CONCEPTUL DE CALITATE

 Termenul provine din limba latină, de la cuvântul „qualis”, care poate fi tradus
prin expresia „fel de a fi”.

 În literatura de specialitate, în conceptul de calitate a produselor și serviciilor se

regăsesc mai multe accepțiuni.

 Conform Standardului Internațional de Standardizare (ISO) 9000:2006

CALITATEA este „măsura în care un ansamblu de caracteristici
îndeplinește cerințele”.

 Astfel, calitatea este definită ca reprezentând „satisfacerea cerințelor

clientului”, “disponibilitatea produsului”, “un demers sistematic către
excelență”, “conformitatea cu specificațiile”, “corespunzător pentru
utilizare”, etc.

4
Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând “ansamblul
caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface
nevoile exprimate sau implicite”.

Conform acestei definiţii:

 calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un
ansamblu de caracteristici;
 calitatea nu este de sine stătătoare, ea existând numai în relaţia cu
nevoile clienţilor;
 prin calitate trebuie satisfăcute nu numai nevoile exprimate ci şi cele
implicite.

 Calitatea este, deci, o noţiune complexă care poate fi definită ca expresie

a gradului de utilitate socială a unui produs sau serviciu. Ea reflectă
măsura în care, prin ansamblul caracteristicilor sale, produsul satisface
nevoia pentru care a fost creat şi respectă restricţiile impuse de societate
privind eficienţa economică şi protecţia mediului ambiant.
5
 CALITATEA PRODUSELOR ŞI CALITATEA PRODUCŢIEI

 Conform standardului ISO 9000:2006, PRODUSUL este “rezultat al unui

proces” şi poate fi orice “bun material, serviciu, rezultat al unor procese
continue sau o combinaţie a acestora”.

 La definirea conceptului de calitate, nu se poate face abstracţie de raportul

dintre calitate şi nivelul tehnic al produselor. Un produs cu performanţe tehnice
scăzute, care nu se situează la nivelul celor mai noi cuceriri pe plan mondial, nu
poate fi considerat un produs de calitate superioară care să fie competitiv.
Prin calitatea produsului nu trebuie să se înţeleagă numai nivelul tehnic al
acestuia, care îi asigură funcţionarea corespunzător cerinţelor, ci şi aspectele
legate de impactul produsului asupra mediului, eficienţa şi competitivitate
corespunzător intereselor producătorului şi societăţii în general.

Calitatea produselor se creează în procesul de producţie, dar se constată şi se

testează în procesul de utilizare a acestora. De aceea se impune precizarea
deosebirilor dintre noţiunea de calitate a producţiei şi cea de calitate a produselor.
6
 Calitatea producţiei are o sferă mai largă de cuprindere. Ea se referă atât la
concepţie, la nivelul tehnic, la tehnologiile de fabricaţie, cât şi la produsele
rezultate în urma procesului de producţie.

Calitatea produselor este expresia finală a calităţii proceselor de producţie,

care sintetizează performanţele tehnice, psiho-senzoriale, de disponibilitate, etc.

Pe de altă parte, calitatea produselor comercializate este percepută în mod diferit

de către clienţi şi furnizori. De aceea, se face distincţie între calitatea industrială
(tehnică) şi calitatea comercială a produsului.

Calitatea industrială reprezintă conformitatea produsului cu documentele

tehnice normative (standarde, fişe tehnice etc.)
Calitatea comercială este determinată de o serie de factori ca: fiabilitate,
mentenabilitate, termen de garanţie, gamă sortimentală, finisaj, ambalaj,
asistenţă tehnică acordată beneficiarului, costuri de întreţinere scăzute. 7
Interdependenţa dintre calitatea concepţiei de proiectare, calitatea producţiei
şi a produsului poate fi evidenţiată cu ajutorul triunghiului calităţii .

Cerinţele
clienţilor
Calitatea Calitatea
produsului concepţiei

Caracteristici Caracteristici
de calitate a de calitate a
produsului documentaţiei
Calitatea producţiei
tehnice
Figura 2: Triunghiul calităţii
8
 Orientări actuale în definirea calităţii

a) Orientarea spre produs

 Calitatea este definită în acest caz ca reprezentând ansamblul
caracteristicilor de calitate ale produsului. Caracteristicile sunt exprimate
prin indicatorii tehnico-funcţionali ai produsului, ale căror niveluri fac
posibilă diferenţierea calitativă dintre acestea.

b) Orientarea spre procesele de producţie

 Calitatea este privită aici din perspectiva producătorului. Produsele
aflate în fabricaţie sunt executate astfel încât să corespundă
caracteristicilor stabilite prin proiect. Dacă produsul finit îndeplineşte
aceste caracteristici este socotit un produs de calitate. Şi această orientare
are limite, practica dovedind că pentru cei mai mulţi consumatori
aprecierea calitativă a produsului este legată şi de reputaţia firmei care l-a
fabricat.

9
c) Orientarea spre costuri
 Calitatea produselor în acest caz este definită prin intermediul costurilor
şi, implicit, a preţurilor de vânzare. Un produs este considerat de calitate
atunci când oferă anumite performanţe la un nivel acceptabil al preţului. Cel
mai important criteriu folosit este cost/calitate.

d) Orientarea spre utilizator

 Potrivit acestei orientări, calitatea bunului reprezintă aptitudinea de a
răspunde cerinţelor utilizatorului, acesta fiind în măsură să facă aprecierea
asupra calităţii bunului.
Aşadar, din acest punct de vedere, calitatea reprezintă corespondenţa cu
cerinţele consumatorului referitoare la funcţionalitate, preţ, termen de
livrare, siguranţă, fiabilitate, compatibilitate cu mediul, service etc.

10
 Metode de asigurare a calităţii
În paralel cu schimbările tehnologice şi socio – culturale rapide, au evoluat şi
modalităţile de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor.
1. Asigurarea calităţii prin control acoperă prima jumătate a secolului nostru -
calitatea era asigurată prin controlul final al componentelor, urmărindu-se
identificarea şi eliminarea celor necorespunzătoare. Atenţia era concentrată
asupra produsului şi mai puţin a procesului.
2. Asigurarea calităţii prin metode statistice este etapa corespunzătoare anilor
’50 – folosirea fişei de control statistic a calităţii în întreprinderi, conduce la
accentuarea controlului pe fluxul tehnologic, urmărindu-se identificarea cauzelor
apariţiei defectelor, în scopul prevenirii lor în procesele ulterioare.
3. Asigurarea calităţii prin motivarea personalului este corespunzătoare anilor
’60 şi pune accent pe motivarea personalului în asigurarea calităţii.
În SUA sunt elaborate programe “zero defecte”. În Japonia plecând de la acelaşi
concept s-au înfiinţat cercurile de calitate. Acestea au căpătat o mare extindere,
scopul lor fiind de a preveni defectele prin descoperirea cauzelor acestora.
11
4. Concepte integratoare de asigurare a calității corespund anilor 80 și și-au
găsit aplicabilitatea în primul rând în Japonia sub denumirea de “Total Quality
Control” – TQC.
Această abordare se orientează tot mai mult către activităţile desfăşurate pentru
asigurarea calităţii la clienţi, implicaţiile proceselor şi rezultatelor acestora asupra
mediului înconjurător.

5. Calitatea produselor şi serviciilor în economia contemporană vehiculează

ideea abordării sistemice a relaţiilor client-furnizor.
Conceptul “Total Quality Management – Managementul Calităţii Totale” –
TQM pune accent pe “proces”, urmărindu-se optimizarea proceselor de pe
întreaga traiectorie a produsului, începând cu studiile de piață pentru
identificarea nevoilor și până la faza de post – utilizare, a reintegrării în natură a
rezultatelor acestui proces.

12
 Caracteristici de calitate a produselor

 Pentru ca un anumit produs să fie de calitate trebuie să corespundă

exigenţelor consumatorilor, iar pentru a îndeplini aceste exigenţe trebuie să aibă
caracteristici de calitate.
 În general, caracteristicile de calitate ale unui produs pot fi:
caracteristici atributive, care se exprimă prin calificative (corespunzător,
necorespunzător);
caracteristici cantitative, determinate prin mărimi măsurabile (compoziţia
chimică, masă, dimensiuni).

 Din punctul de vedere al cerinţelor şi exigenţelor consumatorilor,

caracteristicile de calitate pot fi:
 Tehnice
 Economice
 Psiho – senzoriale
 De ordin social general
 De disponibilitate 13
a) Caracteristicile tehnice se referă la însuşirile produselor industriale şi se
concretizează într-o serie de proprietăţi fizice, chimice, biologice.

b) Caracteristicile economice se exprimă cu ajutorul unor indicatori sintetici

şi analitici: preţ, randament, cheltuieli de exploatare, cheltuieli de
mentenanţă, grad de valorificare a materiilor prime etc.

c) Caracteristicile psiho-senzoriale vizează efecte de ordin estetic,

ergonomic, organoleptic etc., pe care produsele le au asupra consumatorilor
prin formă, culoare, grad de finisare, mod de ambalare, gust miros, etc

d) Caracteristicile de ordin social general vizează efectele produselor

asupra mediului natural, asupra siguranţei şi sănătăţii fizice şi psihice a
oamenilor. Ele se referă la gradul de poluare, confort, nivel de radiaţii,
toxicitate etc.
14
e) Caracteristicile de disponibilitate arată gradul de satisfacere de către un
produs a nevoilor posesorului său, respectiv probabilitatea ca acel produs să
poată fi folosit atunci când posesorul are nevoie.

 Această aptitudine a produselor de a-şi îndeplini funcţiile utile este definită cu

ajutorul a două concepte fundamentale:
Siguranţa în exploatare (fiabilitate);
Operativitatea lucrărilor de întreţinere (mentenabilitate).

Fiabilitatea arată modul de comportare a produsului în procesul de utilizare.

Se defineşte ca probabilitatea unui produs de a-şi îndeplini funcţiile pentru care a
fost creat în intervalul de timp specificat fără să se defecteze.
Un produs care funcţionează o perioadă îndelungată de timp fără defecţiuni
(căderi) are o fiabilitate ridicată.

 Mentenabilitatea exprimă uşurinţa întreţinerii şi reparării produsului.

Aceasta constă în probabilitatea ca un produs să fie reparat şi repus în funcţiune
într-un interval de timp specificat.
15
O abordare completă a conceptului calităţii totale vizează trei aspecte
distincte, aşa cum reiese din figura nr.3.

CARACTERISTICILE
TEHNICE ALE
CALITATEA PRODUSULUI ÎNTR-UN
PRODUSULUI ANUMIT MOMENT DAT

RESPECTAREA
(PĂSTRAREA)
ÎN TIMP A
SIGURANŢA ÎN CARACTERISTICILOR
FUNCŢIONARE TEHNICE PRESCRISE
A PRODUSULUI

CAPACITATEA
PRODUSULUI DE A-ŞI
MENŢINE CALITATEA
PE TOATĂ DURATA DE
UTILIZARE
FIABILITATEA
PRODUSULUI
16

Figura 3: Contextul fiabilităţii

 Conceptul de Management al Calităţii (MC)

Punctele de vedere ale specialiştilor,

Definiţia exprimate în literatura de specialitate
Managementului Calităţii
Formulările din standardul ISO
9000/2000

MC este definit de specialişti prin funcţiile sale: planificarea calităţii,

ţinerea sub control a calităţii şi îmbunătățirea calităţii (J. M. Juran – una
dintre marile personalităţi mondiale care au lansat conceptul de MC) sau ca un
ansamblu de activităţi desfăşurate în scopul realizării unor obiective, prin
folosirea optimă a resurselor (J. Kélada).
Activităţile la care se referă Kèlada sunt: planificarea, coordonarea,
organizarea, controlul şi asigurarea calităţii.
17
 Definiţia cu circulaţia cea mai mare în rândul specialiştilor este
prezentată de standardul ISO 9000/2000!

 Potrivit standardului, MC reprezintă ansamblul activităţilor funcţiei

generale de management, care determină politica în domeniul calităţii,
obiectivele, responsabilităţile şi le implementează în sistemul calităţii prin
mijloace cum sunt planificarea, ţinerea sub control, asigurarea şi
îmbunătăţirea calităţii.

Elementele care definesc esenţial MC sunt:

 planificarea;
 ţinerea sub control;
 asigurarea calităţii;
îmbunătăţirea calităţii
18
 Funcţiile managementului calităţii
a) Planificarea calităţii
Funcţia de planificare se constituie din procesele care definesc principalele
obiective ale sistemului tehnico - economic (STE) în domeniul calităţii,
resursele şi mijloacele necesare realizării acestora.

Strategică
Planificarea obiectivelor
și acțiunilor
Operativă

Prin planificarea strategică sunt formulate principiile de bază, orientările

generale ale STE în domeniul calităţii, care se vor regăsi în politica calităţii
pe care o adoptă conducerea superioară, iar concretizarea acestora se
realizează la nivel operativ prin planificarea operaţională.
19
b) Organizarea activităţilor care asigură calitatea

 Se realizează prin ansamblul activităţilor desfăşurate în STE pentru

îndeplinirea obiectivelor stabilite în domeniul calităţii. Kelada formulează o
definiţie mai cuprinzătoare pentru această funcţie: acesta consideră că
organizarea constă în determinarea structurilor administrative, alocarea
resurselor şi aplicarea sistemelor şi metodelor care vor permite realizarea
calităţii propuse.

c) Coordonarea activităţilor prin care se asigură calitatea

 Funcţia este determinată de procesele prin care se armonizează deciziile şi

acţiunile STE-ului şi ale subsistemelor sale referitoare la calitate, în scopul
realizării obiectivelor definite prin sistemul calităţii.
 Asigurarea unei coordonări eficiente este condiţionată de existenţa unei
comunicări bilaterale şi multilaterale adecvate în toate procesele care vizează
MC.
20
d) Antrenarea personalului pentru realizarea obiectivelor calităţii
 În acest scop conducerea STE iniţiază o serie de acţiuni prin care se
mobilizează
întregul personal la realizarea obiectivelor planificate în domeniul calităţii.
 Dat fiind rolul hotărâtor al acestei funcţii în realizarea celorlalte funcţii ale
MC, specialiştii apreciază că este mai indicat să se opteze pentru tehnicile de
motivare pozitivă a salariaţilor, printre care primele şi evidenţierile pentru
propunerile de îmbunătăţire a calităţii sunt cele mai utilizate.

e) Ţinerea sub control a calităţii

 Este asigurată prin activităţile de supraveghere a desfăşurării proceselor şi de
evaluare a rezultatelor în domeniul calităţii, în fiecare fază a procesului de
execuţie a produsului, în scopul eliminării eventualelor deficienţe şi prevenirii
apariţiei acestora în fazele următoare ale procesului de fabricaţie.

 Metodele cele mai utilizate pentru verificarea şi supravegherea calităţii

activităţilor desfăşurate în STE sunt controlul tehnic de calitate şi auditul
calităţii. 21
f) Asigurarea calităţii
 Potrivit lui J. Kélada, funcţia de asigurare a calităţii se referă la ansamblul
activităţilor preventive, prin care se urmăreşte în mod sistematic să se
asigure corectitudinea şi eficienţa activităţilor de planificare, organizare,
coordonare şi ţinere sub control, în scopul de a se garanta obţinerea
rezultatelor la nivelul calitativ dorit.

g) Îmbunătăţirea calităţii
 Funcţia se realizează prin activităţile desfăşurate în fiecare fază de fabricare a
produsului, în vederea îmbunătăţirii performanţelor tuturor proceselor şi
rezultatelor acestor procese, pentru a asigura o satisfacere mai bună a nevoilor
clienţilor, în condiţii de eficienţă.
 Funcţia urmăreşte, aşadar, obţinerea unui nivel al calităţii superior celui
planificat. Această funcţie este considerată cea mai importantă pentru MC.
Tocmai de aceea standardele ISO 9000 pun un accent mare pe îmbunătăţirea
calităţii, recomandând producătorilor să implementeze un asemenea sistem
de calitate, care să favorizeze îmbunătăţirea continuă a proceselor şi
rezultatelor acestora.
22
 MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE
 În prezent sintagma „managementul calităţii totale” îşi are un loc bine
definit în limbajul specialiştilor, a oamenilor de afaceri şi constituie tema unui
număr impresionant de lucrări apărute în literatura de specialitate.

 Puţine dintre aceste lucrări amintesc însă despre evoluţia conceptului de

calitatea produselor şi legăturile care există între inspecţia de calitate (IC),
controlul tehnic de calitate (CTC), asigurarea calităţii (AC) şi managementul
calităţii (MC).

 Prima formă de manifestare a preocupării pe linie de calitate, acordată de

producători bunurilor şi serviciilor realizate, este ,,inspecţia calităţii
produselor’’ şi a fost practicată după Revoluţia industrială până la sfârşitul
secolului XIX.

 CTC-ul, cel de al doilea sistem de calitate cunoscut, reprezintă un ansamblu

de activităţi prin care se apreciază conformitatea produsului cu prescripţiile
tehnice.
23
 Asigurarea Calității reprezintă un ansamblu de măsuri pentru formalizarea
procedeelor de CTC, organizatorice, de formare şi motivare a personalului pe
care STE le pune în practică în vederea garantării calităţii produselor şi
serviciilor sale şi a fost aplicat în anii ‘60. Este perioada în care Crosby lansa
conceptul ,,zero defecte” în SUA, iar în Japonia se înfiinţau cercurile de
calitate.
 Anii ’80 reprezintă etapa apariţiei şi implementării unor concepte
integratoare de calitate. Specialiştii consacraţi: Juran, Deming, Feigenbaum
lansează acum noile concepte bazate pe controlul total al calităţi (Total Quality
Control) care sunt aplicate în Japonia. Se realizează astfel o abordare globală a
activităţilor de ţinere sub control a calităţii în firmă, bazat pe un nou concept –
managementul calităţii.

 Spre sfârşitul anilor ‘80 se constată o preocupare sporită pentru impactul pe

care îl au procesele desfăşurate în firmă asupra mediului şi capătă contur ideea
unei noi abordării a relaţiilor client - furnizor, bazată pe aplicarea acestora şi în
interiorul firmei, între compartimente şi între locurile de muncă din secţiile de
producţie. Se conturează astfel un nou sistem de asigurare a calităţii denumit
Managementul Calităţii Totale (Total Quality Management- TQM). 24
De reţinut: nu poate exista managementul total al calităţii fără asigurarea
calităţii şi nici aceasta fără controlul tehnic!!!

25
 DEFINIŢIA MANAGEMENTULUI CALITĂŢII
TOTALE

Literatura de specialitate prezintă şi în cazul acestui concept puncte de vedere

diferite:
M. Olaru: TQM = ,,un model de cultură a întreprinderii, având scopul
de a orienta spre client toate activităţile şi procesele acestuia şi de a le
optimiza, astfel încât să-i aducă beneficii pe termen lung’’ (Marieta
Olaru, Managementul calităţii, Editura Economică, Bucureşti,1999)

J. Koller: TQM =,,o modalitate sistematică de conducere a unei

organizaţii”. În concepţia sa pentru aplicarea TQM, organizaţiile trebuie
mai întâi să-şi elaboreze strategii corespunzătoare, să realizeze, prin
metode specifice, o schimbare în cultură şi infrastructură şi să introducă
metode şi tehnici prin care să mobilizeze şi să motiveze toţi salariaţii
pentru a colabora la realizarea politicii şi obiectivelor calităţii în
organizaţie şi la îmbunătăţirea continuă a acesteia.
26
Conform lui H.T. Berry, TQM se referă la următoarele elemente de
conţinut:
clientul are prioritate absolută;
munca în echipă şi cooperarea sunt esenţiale;
clientul intern este important;
satisfacerea clientului este mai importantă decât orice indicator;
îmbunătăţirea pe termen lung este preferabilă orientării pe termen scurt;
implicarea întregului personal este esenţială.

Standardul ISO 9000/2000 defineşte TQM ca pe un sistem de management

orientat pe calitate, extins la toate activităţile desfăşurate în structurile
organizatorice ale unui STE şi bazat pe o cultură şi o filosofie de organizaţie în
spiritul calităţii, pe participarea tuturor salariaţilor, urmărindu-se asigurarea
succesului pe termen lung, prin satisfacerea deplină a clienţilor şi obţinerea de
avantaje pentru toate părţile implicate.
27
 Principiile managementului calităţii totale

J. Juran formulează următoarele principii:

 orientarea spre client

 competitivitate
 îmbunătăţirea continuă a calităţii
 internalizarea relaţiilor client-furnizor
 implicarea conducerii de vârf.

G. Merli aşează la baza TQM principiile:

 satisfacerea clienţilor
 calitatea pe primul plan
 implicarea întregului personal
 îmbunătăţirea continuă.
28
Noul ISO 9000/2000, identifică următoarele opt principii ale
managementului calităţii:

1. Orientarea către client: Orice organizaţie este dependentă de clienţii săi şi de

aceea trebuie să cunoască şi să le prevadă cerinţele şi chiar să-i orienteze asupra
cerinţelor de viitor.
2. Poziţia de leader (leadership-ul): Conducătorii antrenează salariaţii în
aplicarea MC, având un rol hotărâtor în operaţionalizarea tuturor principiilor pe
care se bazează MC. Conducerea de vârf a STE este aceea care formulează
politica calităţii şi obiectivele acesteia şi are obligaţia să urmărească permanent
concretizarea acestora în toate activităţile desfăşurate de STE şi să intervină
pentru înlăturarea neconformităţilor în cazul apariţiei acestora.

3. Implicarea personalului: Personalul are rolul esenţial la toate nivelurile

organizatorice şi numai prin implicarea lui totală şi conştientă este posibil ca
abilităţile tuturora să fie antrenate pentru realizarea politicii calităţii. În acest scop
se poate acţiona prin măsuri care să asigure motivarea deplină a întregului
personal.
29
4. Abordarea prin proces: Rezultatul dorit este mai sigur şi de un nivel superior
dacă activităţile desfăşurate în acest scop se realizează ca proces. Abordarea prin
proces facilitează identificarea şi înţelegerea activităţilor STE şi a interacţiunilor
dintre ele, ceea ce face mai sigură definirea şi stăpânirea acestora.

5. Abordarea sistemului de calitate ca proces managerial: Pentru a satisface

cerinţele principiului trebuie să ne asigurăm că în STE se desfăşoară în
permanenţă alături de procesul general de management şi un proces de
management al calităţii. Modul în care se desfăşoară acest proces şi rezultatele
obţinute, sunt analizate periodic în cadrul unor şedinţe, în care Comitetul de
calitate (organism instituit odată cu implementarea sistemului de calitate)
prezintă conducerii de vârf situaţia îndeplinirii obiectivelor de calitate şi se
stabilesc măsurile ce se impun în continuare.

6. Îmbunătăţirea continuă a calităţii: Ameliorarea continuă trebuie să fie un

obiectiv permanent al STE-ului care aplică un sistem de calitate bazat pe
prevederile familiei de standarde ISO 9000. Termenul ,,ameliorarea continuă a
calităţii” nu poate fi folosit decât atunci când, aşa cum se specifică în standardul
ISO 9000/2000, ameliorarea calităţii este permanentă. 30
7. Abordarea pe bază de fapte în luarea deciziilor: Corespunzător acestui
principiu deciziile eficiente se fundamentează pe informaţii complete şi sigure,
care sunt analizate logic şi intuitiv.

8. Relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii: Relaţiile avantajoase, de tip

câştig-câştig între STE şi furnizori amplifică capacitatea ambelor entităţi de a
crea valoare. Acest principiu include şi relaţiile cu furnizorii interni.

31
 Metode şi tehnici de îmbunătăţire continuă a calităţii

 Menţinerea şi ameliorarea sunt inseparabile în managementul japonez.

Ameliorarea este analizată prin doi termeni: kaizen şi inovaţie.

Kaizen, care în traducere înseamnă schimbare în bine, semnifică mici

ameliorări aduse prin eforturi permanente unui nivel de normativ însuşit.
Mesajul strategiei Kaizen este că nu trebuie să treacă o zi fără să intervină o
ameliorare în activitatea fiecărui salariat şi a firmei. Credinţa potrivit căreia
ameliorarea este o acţiune care nu are sfârşit este profund înrădăcinată în
mentalitatea japoneză.

Inovaţia, se realizează prin schimbări bruşte şi generează ameliorări

radicale, în raport cu situaţia iniţială, care se datorează unor investiţii importante
în tehnologie performantă şi în echipamente.

32
 Sugerând strategia paşilor mărunţi pentru îmbunătăţirea calităţii,
Kaizen se deosebeşte de metodele şi concepţiile practicate în acest scop de
managerii europeni şi americani, care pun accentul pe inovaţii.

Superioritatea conceptului rezultă din faptul că prin aplicarea strategiei paşilor

mărunţi, resursele necesare sunt nesemnificative, în timp ce strategiile bazate pe
inovaţie necesită investiţii foarte mari, cu toate că rezultatele sunt relativ
aceleaşi.

În plus, Kaizen pune pe primul plan salariaţii firmei, care sunt motivaţi să
participe în mod conştient şi responsabil la realizarea obiectivelor calităţii.

Conducătorii firmelor japoneze îşi motivează salariaţii să participe cu

ataşament şi dăruire la aplicarea strategiei kaizen. Astfel, rezolvarea unor
probleme sociale cum sunt angajarea pe viaţă, salarii corespunzătoare cu
calitatea muncii, sindicate în fiecare firmă, premii etc. sunt stimulente specifice
managementului japonez.
33
În aplicarea Kaizen managerii se bazează pe o serie de tehnici, metode şi
instrumente cum sunt:

cercurile calităţii
sistemul de sugestii
ciclul lui Deming
Kanban
mentenanţă productivă totală
planurile de acţiune etc.

34
Cercurile calităţii

Au fost constituite în Japonia ca structuri de organizare a salariaţilor la nivel

de grup, în vederea însuşirii cunoştinţelor necesare aplicării conceptului de
Kaizen.
Grupul exersează activităţi de stăpânire a calităţii, de obicei în legătură cu
activităţile de producţie care se desfăşoară într-un atelier sau la locul de muncă al
fiecărui participant.
În anii `70 au fost înfiinţate şi în Europa (inclusiv în ţara noastră), dar pentru o
perioadă scurtă de timp.
În Japonia, cercurile de calitate au jucat un rol important în ameliorarea
calităţii produselor şi a productivităţii muncii, atât ca formă organizată de
instruire a salariaţilor pentru aplicarea managementului calităţii, cât şi ca sursă de
soluţii pentru ameliorarea continuă a acesteia.

35
Ciclul lui Deming

Este cunoscută şi sub denumirea de ,,Cercul lui Deming” sau prin iniţialele
PEVA, care sugerează conţinutul metodei: planifică-execută-verifică-acţionează,
circuit care reluat permanent asigură îmbunătăţirea calităţii.

Deming a aplicat-o în Japonia, iar managerii japonezi au reţinut-o sub

denumirea de ,,Ciclul lui Deming”sau PEVA.

În elaborarea acestei metode Deming pleacă de la importanţa unei interacţiuni

constante între cercetare, concepţie, producţie, vânzări (fig. 4) pentru asigurarea
calităţii corespunzător cerinţelor beneficiarilor.

36
 37

Figura 4: Cercul lui Deming

Kanban

Expresia kanban semnifică ceea ce în limba română înseamnă o fişă, o

cartelă.

Metoda este folosită pentru coordonarea proceselor de producţie în sistemul

,,Juste à- temps”, pentru a se asigura fabricarea şi livrarea pieselor numai la
timpul potrivit, stabilit prin comenzile lansate de postul următor de lucru, în
scopul minimizării stocurilor şi reducerii imobilizărilor.

Comanda pieselor se face printr-un kanban. Când toate piesele au fost utilizate,
acelaşi kanbana este trimis înapoi la la postul de lucru din amonte pentru o nouă
comandă.
Condiţia impusă de metodă este ca toate piesele necesare să fie primite
,,juste à-temps” adică tocmai la timp.

38
Metoda a fost folosită pentru prima dată la firma de automobile Toyota,
extinzându-se apoi în toată economia japoneză.

Aplicarea corectă a metodei presupune respectarea următoarelor reguli:

pentru fiecare container, cu care se transportă piesele, există o singură

cartelă de lansare şi una de transport, iar numărul containelor este fixat de
conducătorii procesului;

nu se acceptă preluarea unui număr de piese mai mic decât cel indicat în
cartelă;

când nu există cartelă se opresc prelucrarea şi transportul.

39
 Ergonomie şi Design Industrial

CURS 7
ERGONOMIA SISTEMULUI OM – MAȘINĂ
7.1 Sistemul om – mașină

Sistemul om – mașină reprezintă un ansamblu integrat de

componente umane și materiale care se intercondiționează între
ele, în scopul realizării sarcinii de muncă.

Scopul ergonomiei este de a îmbunătăți performanța sistemelor

om – mașină prin îmbunătățirea interacțiunii componentelor
acestora.

Sistemul de muncă este format din una sau mai multe persoane și
din echipamentul de lucru care acționează împreună pentru a
realiza funcțiunea sistemului în mediul de muncă și conform
normelor impuse de sarcinile de muncă.
MODELUL ERGONOMIC HELANDER AL SISTEMULUI
OM – MAȘINĂ

- modelul este caracterizat de faptul că în centru stă operatorul, care

trebuie descris într-un context organizațional;
- operatorul trebuie să recepționeze și să interpreteze informația, să
proceseze informația, să ia în considerare alternative și să ia
decizii, iar ulterior să reacționeze și să evalueze dacă acțiunile sale
sunt relevante pentru realizarea sarcinii de muncă;
- modelul ergonomic Helander ilustrează cele mai importante
concepte ale operatorului
- funcțiile sau îndatoririle operatorului în cadrul sistemului om –
mașină pot fi descrise în termeni de percepție, prelucrarea
informațiilor, luarea deciziilor, memoria, atenția, feedback-ul și
procesele de răspuns uman;
- stresul este o variabilă foarte importantă care afectează percepția,
deciziile și răspunsurile operatorului (fig. 1)
- mediul ambiant descrie influența variabilelor mediului asupra
operatorului;
- în cadrul modelului Helander, mediul este utilizat pentru a
descrie atât sarcina de muncă, cât și contextul organizațional
în care este realizată;
- în concepția autorului modelului ergonomic, mașina înseamnă
orice obiect controlabil.

Modelul Helander sugerează unele scopuri majore ale proiectării

ergonomice a sistemelor de muncă:
 siguranța;
 productivitatea;
 satisfacția operatorului.
Figura 1: Modelul ergonomic Helander al sistemului om – mașină
Etape necesare în proiectarea ergonomică a sistemelor de muncă

Conform Principiilor ergonomice în proiectarea sistemelor de muncă

(ISO 6385), pașii necesari pentru o abordare a proiectării sistemelor
de muncă sunt:
 formularea obiectivelor sistemului;
 analiza și alocarea funcțiilor sau a activităților care permit
realizarea obiectivelor (funcțiile trebuie mai întâi identificate,
înainte de a fi alocate diferiților operatori sau mașinilor);
 conceptul proiectului trebuie detaliat astfel încât să descrie
structura sistemului de muncă și interacțiunea dintre componente,
inclusiv interacțiunea om – mașină;
 proiectarea detaliată care conform ISO 6385 trebuie să includă:
- proiectarea muncii organizaționale;
- proiectarea sarcinilor de muncă;
- proiectarea posturilor;
- proiectarea echipamentului de muncă;
- proiectarea poziției de muncă și a spațiilor de muncă.
 realizarea, implementarea și validarea sistemului;
 evaluarea – apare după ce sistemul funcționează; este faza
caracterizată de mici erori, ceea ce indică un anumit decalaj între
implementare și evaluarea finală.