Sunteți pe pagina 1din 14

Portofoliu

Dramaturgia Românească în
perioada Interbelică

1
Caracterizarea unui personaj

„Suflete tari” Camil Petrescu - caracterizarea lui Andrei Pietraru


Andrei Pietraru este personajul principal al dramei "Suflete tari". El este descris de autor
ca avand treizeci de ani, fiind "înalt, delicat, fața palidă, ochi verzi-albaștri, pătrunzători,

2
frământat de o viață internă intensă" încă din prologul piesei. Este bibliotecarul familiei Boiu, o
familie cu un trecut bogat și o avere mare, pentru care fiecare membru a facut tot ce a putut spre
perpetuarea sa și a numelui său.
Prologul are rolul de a avertiza cititorul în legatură cu unele aspecte ale piesei. Astfel
aflam că Andrei își construise propria-i lume, care este paralelă cu realitatea. El viseaza că Ioana
Boiu il iubește cu adevărat, iar tatal ei - Matei Boiu - îl apreciază și laudă calitațile și vede în el
orice dar nu un servitor, însa realitatea este în antiteză cu visul său. Andrei își atribuie însuși sie
calități pe care cei din jur le-ar vedea in el.
Deși perspective asupra personajului principal este multipla, personalitatea sa poate fi
intuită încă din prolog. Andrei este un însetat de absolut, vrea cu orice preț să fie desupra tuturor.
În acelși timp este și un idealist pentru ca el își închipui că o asemenea dragoste poate rupe
barierele sociale, că Ioana Boiu ar fi in stare să-i redea întreaga demnitate umana, de care simțea
că îl lipsește condiția sa umilă. El își petrece majoritatea timpului în biblioteca familiei Boiu,
urmarind fiecare gest al Ioanei, fiind complet fascinat de ea. Pentru el, iubirea catre Ioana este
totul, ajungând chiar o obsesie care se menține din cauza setei sale pentru absolut.
Prietenul său Culai nu il poate întelege, nu pricepe de ce o iubeste așa mult pe Ioana și
insistă ca Andrei să plece cu el la Văleni. Însa Andrei este prea orgolios ca să renunțe și
amenință chiar că se va sinucide daca nu va săruta mâna Ioanei. Din mai multe puncte de vedere,
Culai este cel care il ambiționează pe Andrei să vorbească cu Ioana și să-i spună ce simte pentru
ea.
În momentul în care își deschide inima față de Ioana el se asteapta la compasiune, la
iubire, la o reacție pozitivă, care sa îi confirme imaginea idealizată a lui Andrei despre ea. Insă ea
nu este precum și-a imaginat, il tratează cu ironie si cinism, se poarta cu el precum se poartă o
stapănă cu servitorul său umil. Orgoliul lui Andrei nu suporta asta și atunci se hotaraste să nu
renunțe până când Ioana nu va fi a sa. De asemenea, el mai este dezamagit și când află părerea
lui Matei Boiu despre căsătoria sa cu Ioana. Dacă până atunci el consideră că este mai mult decât
un servitor, comportamentul tatalui Ioanei demostrează inversul.
Chiar daca el este un intelectual ratat, probabil cu adevarat îndrăgostit de Ioana Boiu, el
nu este văzut așa și de restul personajelor: Ioana il vede ca pe un ambițios, un posibil haiduc pe
care ar putea să-l salveze de la moarte, Matei Boiu îl vede ca pe un vânător de zestre, Culai însă
vede în el un intelectual ratat, dar nu îi poate înțelege motivele pentru că Andrei îi este superior
din punct de vedere spiritual.
Însă Andrei este orgolios în iubirea sa pentru Ioana, este misogin și dă dovadă de elitism
pentru că întotdeauna optează pentru ceea ce e mai sus, mai aparte. Pentru el totul trebuie să fie
superior, atât mental cât și social, material. Dovada, el o iubeste pe Ioana pentru că intuiește în ea
o valoare intelectuală superioară, pe cand iubirea pe care i-o poartă Maria trece la fel de
neobservată cum trecuse atâția ani și iubirea lui pentru Ioana acesteia.
Relația celor doi este de tipul iubire-vanitate, deoarece se resimte mereu o confruntare de
orgolii, o dorință reciprocă de subordonare a partenerului. Ioana este impresionată de faptul că,
deși batjocorit, Andrei nu se dă bătut, dar nu se indrăgostește cu adevarat de el, fiind prea lucidă.
Orgoliul lui Andrei se manifestă și prin participarea la duel, atitudine menită să o
impresioneze, să o emoționeze și de ce nu să o și cucerească pe Ioana. Sinuciderea sa reprezintă
de fapt recunoașterea că drumul ales de către el este unul greșit. Relatia lui Andrei cu Ioana nu
este menită să reziste tocmai datorită luptei de orgolii, dovadă că e deajuns un mic moment
delicat pentru ca totul să se termine. Andrei lupta cu niște mentalități anchilozate pe care la
sfârșitul piesei nu reușește să le clintească cu nimic din locul în care se aflau, însă el reușește să

3
treacă peste obsesia pentru Ioana și pleacă la Văleni. Însă el nu este capabil de compromis, de a
iubi cu rest; este secătuit după iubirea pentru Ioana, nu se mai poate îndrăgosti de nimeni.
Andrei își literaturizează viața, iar când realitatea îl lovește brusc, el realizează că ceea ce
a trăit el nu a fost o iubire autentică. Iubirea lui pentru Ioana înseamnă moarte spirituală dar și o
posibilă renaștere.

In final se poate spune că Andrei Pietraru este un personaj cu un orgoliu deosebit de


mare, pe care totuși nu reușește să-l înfrângă, un personaj obsedat de ideea absolutului, un
intelectual.

CARACTERIZAREA MESTERULUI MANOLE – Lucian Blaga

Lucian Blaga, unul dintre scriitorii literaturii romane, a manifestat o bogata activitate
literara, dovada fiind operele sale: poezii (“Poezii”, “Lauda somnului”, “La cumpana apelor”,
“Poemele luminii”), piesele de teatru (“Zamolxe”, “Anton Pann”, “Arca lui Noe”, “Mesterul
Manole”) sau lucrarile sale de eseistica, filozofie, aforisme si memorialistica (“Filozofia stilului”,
“Trilogia cunoasterii”, “Spatiul mioritic”, “Geneza si sensul culturii”, “Pietre pentru templul
meu”).
Drama “Mesterul Manole” a aparut in 1927 la Sibiu, iat in 1929 are loc premiera piesei la
Teatrul National din Bucuresti. Este o drama mitica expresionista si de idei, datorita influentelor
mitice si expresioniste pe care le are.
Tema piesei o constituie destinul tragic al creatorului, stapanit de patima sa, ca de o
boala.
Personajul central al dramei de idei “Mesterul Manole” este mesterul Manole, la care se
raporteaza toate celelalte personaje. El este creatorul de arta, un martir al frumosului, deoarece
creatia inseamna pentru el, patima si mistuire: “Launtric, un demon striga: cladeste! Pamantul se
impotriveste si striga: jertfeste!…”
Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar schitat, lipsind cu desavarsire. Singura
trasatura fizica mentionata si ilustrata prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte
personaje, mai precis de Mira, este ca are “par negru”.
Celelalte trasaturi ale lui Manole sunt puse in evidenta atat prin mijloace de caracterizare
directa, cat si prin mijloace de caracterizare indirecta.
Astfel, prin intermediul autocaracterizarii este ilustrat faptul ca Manole este stapanit de
aceasta patima pentru creatie, care il mistuie pe zi ce trece. (“…pentru biserica zilnic mor”, “e
foc ce mistuie […] si e pedeapsa si e blestem”).
Prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje sunt reliefate alte trasaturi
ale lui Manole. Mira il vede ca pe o “inima fara odihna, gand treaz, visare fara popas”, si in

4
momentul in care afla ca acesta, impreuna cu cei noua zidari, vor sa jertfeasca pe cineva pentru
zidirea bisericii nu se abtine sa il numeasca ucigas (“noua ucigasi si cu Manole zece”).
Solul il considera un mesager al adevarului, zidarii il numesc “Mesterul Nenoroc”, cel
de-al saselea marturisindu-I ca “Eu te-am urat si te-am iubit cel mai tare”.
Faptele lui Manole releva faptul ca este tipul creatorului, pasionat de arta, de frumos, din
aceasta cauza fiind dominat de un hybris. Este un erou tragic pentru ca incearca sa atinga
absolutul, dar isi constientizeaza neputinta de a avea totul in plan uman. Surprins intr-o situatie
limita, este fortat sa aleaga intre cele doua jumatati: Mira si biserica, si este constient ca
pierderea uneia dintre ele il va anihila.
Gandurile lui reflecta zbuciumul launtric si conflictul interior, fiind infatisate prin
intermediul monologului interior si al introspectiei. Ele stabilesc cele doua forte ale conflictului:
dragostea pentru Mira si patima pentru creatie.
Tot prin intermediul gandurilor sunt relevate superioritatea si inteligenta personajului.
Initial, acestea exprima indoiala, refuzul jertfei, iar in final exprima constientizarea si hotararea,
ilustrata si prin sintagma “biserica se va inalta!”, care devine lait motiv pentru Manole.
Din punctul de vedere al limbajului, Manole are un limbaj profetic, pentru ca Mira ii
spune “Tu inceput si tu sfarsit, tu totul”, metaforic, numind-o pe Mira “altarul bisericii”.
Limbajul sugereaza revolta mesterului, prin interogatii si exclamatii retorice.
Mediul in care traieste Manole este un spatiu specific, care il ajuta sa se detaseze de lume,
drama fiindu-I inteleasa doar de cateva dintre personaje, Bogumil, Mira si Gaman. Mediul este
cel care diferentiaza o lupta intre Manole omul si Manole artistul.
Din relatiile cu ceilalti se observa superioritatea personajului, el reusind sa ii inchida pe
mesteri intr-un “cerc de vraja”. De asemenea, toti ceilalti recunosc fascinatia pe care o exercita
Manole asupra zidarilor.
Bogumil a fost considerat o alta fata a creatorului, fiind cel care constientizeaza
necesitatea jertfei. El este cel care raspunde revoltei creatorului: “Cine e? Ce e? Nu e apa, nu e
foc, sunt puterile”. Numele lui sugereaza dualitatea umana, intre bine si rau, Dumnezeu si
Satana, suflet si trup, sacru si profan.
Gaman este simbolul stihiilor ce se opun zidirii. A fost socotit unul dintre profetii
teatrului romanesc, in piesa, fiind cel care intuieste ca Mira va fi jertfita: “Tu-inger, tu-copil, tu-
piatra”.
Premonitia lui Gaman se adevereste: “Sa tacem, sa tacem, visul se va implini, dar linistea
nu o vom mai gasi”. Relatia dintre ei este indisolubila, el fiind cel care in final intuieste starile
creatorului si aude impreuna cu acesta cantecul din zid.
Al saselea zidar este razvratit, dar credincios vesnic lui Manole. Destinul lui se apropie de
cel al lui Iuda, dar in final ajunge sa creada in minunea savarsita.
Mira este cea impreuna cu care Manole intregeste cuplul primordial, ei fiind suflete-pereche,
uniti in moarte asa cum au fost in viata.
Prin moarte, puterea de sacrificiu a lui Manole, artistul de geniu, face posibila atingerea
absolutului si intrarea in eternitate. El se urca in turla bisericii, tragand pentru prima oara
clopotul pentru “aceea care cantare de clopot n-a avut”, dupa care se arunca “in vazduh”, lasand
in viata pe cei noua mesteri, pentru a rataci in continuare.

5
6
Conflictul dramatic al operei

Take, Ianke și Cadâr


Victor Ioan Popa

7
Unul dintre cei mai mari animatori ai teatrului în perioada interbelică Victor Ion Popa
(1895-1946) s-a afirmat, deopotrivă ca actor, desenator, caricaturist, autor dramatic, povestitor,
romancier, critic, regizor, arhitect, cercetător de artă, director de teatru, profesor de regie,
inspector de artă un talent multiplu, așadar, poate inegal în realizările lui, dar creator perseverent
în toate formele diverse ale frumosului. Cronologic, bogata sa operă dramatică întrunește piesele:
Răspântia cea mare, Ciuta, Acord familiar, Muscata din fereastra; Tache, Ianke si Cadâr;
Vâltoarea, Vinerea patimilor, Răzbunarea sufleurelui, Veverita, Shakespeare în infern, ca și
multe piese pentru teatrul sătesc, pentru teatrul muncitoresc și teatrul pentru copii. Ca romancier
s-a remarcat prin Velerim si Veler Doamne, Maistorasul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu ș.a.
Capodopera lui V.I.Popa este piesa Tache, Ianke si Cadâr (prezentată în premieră în anul
1932). Piesa fără mișcare, aproape fără acțiune, fără conflict chiar, este surprinzător de vie, căci
acțiunea vertiginoasă este înlocuită aici printr-o vervă a vorbirii personajelor - aparent discursivă
trenantă dar, în fapt neobișnuit de amuzantă, de adevărată. Această excepțională "acțiune
verbală" crează o atmosferă cuceritoare și luminează până în adâncuri personajele care trăiesc în
această atmosferă.
Trei mici si dulci negustorași dintr-o mahala moldovenească - un român (Tache), un evreu
(Ianke) si un turc (Cadâr) - rezolvă problema complicată a toleranței religioase si comuniunii
raselor prin iubire. Fiul lui Tache (Ionel) si fiica lui Ianke (Ana) se iubesc, dar împotriva acestei
idile se ridică la început nu numai părinții, ci și "opinia publică" a pașnicei și nu chiar atât de
pașnice periferii.
In piesa lui Victor Ion Popa, accentele cad pe alte elemente dramatice și solutii izbăvitoare:
cumsecadenia, omenia românească acomodabilă, dintr-un univers al "sufletelor curate", biruie,
cu umor si duioșie, prejudecățile cele mai adânc înrădăcinate.
Cei trei negustori vecini, de nații și de condiție diferită, ajung să-și semene, deși fiecare își
păstrează specificul individual și pe cel al nației și credinței lui.
Făcuți să se înțeleagă se ceartă mereu, ca niște copii bătrâni și văduvi, cărora li s-a urât cu
singurătatea parcă pentru a avea totdeauna prilejuri să se impace. Creștinul e mai violent, evreul
persiflează permanent, în timp ce mahomedanul filozofează grav. Iar când problema cea grea -
iubirea dintre cei doi tineri și perspectiva unei căsnicii se așează între ei, gata să-i dezbine si să-i
dusmănească, filozofia îngăduitoare a turcului găseste singura solutie. Conflictul nu capătă o
turnură tragică, ci are caracterele proprii unei comedii sentimentale.
Cadâr scornește o poveste de neverificat, pentru că mamele celor doi tineri au dus în
mormânt acest "secret" conform căruia adevăratul tată al Anei și al lui Ionel ar fi chiar el, iar
Mahomed iartă această unire (cât și propria sa minciună!) pentru că totul este pornit din dragoste.
Soluțiile nu se înscriu în perimetrul veridicității, nu sunt credibile la prima vedere. De fapt,
întreaga țesătură a comediei plasează totul în sfera unui imaginar convingător, "credibilitatea"
rezolvării conflictului pornind de la întreaga atmosferă a piesei.
Toți acești oameni simpli sunt, în fapt, mai puțini robi prejudecătilor rasiale. De fapt, cei
doi "părinți" se opun pentru că “unirea” celor doi tineri aparține unui fapt neobișnuit, care ar
putea "tulbura" mahalaua. Păstrând în suflet "taina" si "durerea" sa drama de a nu fi dat curs unei
pasiuni a tinereții, de a se fi căsătorit și de a avea copii, Cadâr se considera chemat să sprijine
până la capăt idealul îimpreunării celor doi copii, pe care-i iubește ca pe propriile odrasle.
Reprezentanții mahalalei - Baba Safta si Ilie - sunt, ei înșisi, rezoneurii unei mentalități a târgului
molcom, instalată din obișnuință si nu din porniri naționaliste ireconciliabile.
Cadâr rezolvă într-un fel, o problemă întru totul rezolvabilă dar șiretenia lui merge mult mai
departe: de la cei doi "tați" obtine sume respectabile pentru proiectata "fuga" a celor doi tineri, de

8
fapt pentru a crește capitalul prăvăliei (la care are grijă sa asocieze pe cei doi tineri soți, proaspeți
absolvenți ai Academiei Comerciale); românii si evreii din târgul acestor întâmplări, porniti din
resentimente naționale să-i boicoteze pe Tache și Ianke, când aud ce s-a intamplat vin să
cumpere toti de la Cadâr, pagubele celor doi sunt recuperate, compensate prin câștigul celui de-al
treilea și, pe fondul unei împăcări generale, cei trei vecini și prieteni își unifică prăvăliile sub
firma "La Ierusalim", fiindcă vorba lui Cadâr, "acolo și turca, și ovrei și creștin estem!".
Piesa lui V.I.Popa are, deopotrivă culoarea unei comedii sentimentale, dar și a uneia "de
moravuri", în care cele mai mărunte prezumții rasiale se resorb într-un umor verbal pur și
strălucitor, In puține pagini ale substanțialei comediografii românești se intâlneste un dialog mai
just mai sigur, mai colorat și mai adevărat. Piesa pare a se fi scris singură sau, mai bine spus, a se
fi vorbit singură. Toate personajele ei cu atât mai mult "tripticul" savuros care dă titlul comediei
sunt oameni de duh.
Aparenta lor "sporovăială" își are forța comunicativă în evocarea duioasă a unui
patriarhalism duios, care păstrează ca pe o valoare sacră omenia atât de caracteristic românească.
Să observăm, între altele, că în afara unei note savuroase de specific al vorbirii, Ianke sau turcul
Cadâr folosesc de fapt un limbaj moldovenesc supus, nuanțat la întorsături frazeologice care-l
colorează susținut.
Să urmărim pasajul în care Ianke, evreul limbut si cu permanenta tendință de filozofare,
îsi declară sincer dar, totuși, tragicomic suferința în fata poziției "forte" a comunității care-i
amenința si pâinea săracă si viata Anei: "Eu cu ce sa traiesc? Copii cu ce să-i hrănesc? Am
muncit o viață intreagă ca să ajung la bătrânețe să dau faliment? Ei bine! N-am să mărit fata.
Am s-o omor, dacă așa vreți voi." In bucuria finală ce-i umple sufletul, răsuna cu deosebire nota
triumfului "dreptului său la viață": "Si ce dacă-s un biet ovrei bătrân și prost si urât? Ce? N-am
dreptul și eu să ma încălzesc la soare?" El cere nu numai libertatea existenței proprii ci și sensul
major al vieții, împlinit prin grija și truda puse în slujba fericirii Anei. "Nu pot să sădesc și eu o
floare frumoasă și s-o îngrijesc, s-o fac mai frumoasă? "
Dacă Take, cu toată înțelepciunea lui sobră si plină de bun simt, este mai palid realizat (autorul
mărturisea că a vrut să facă din acest personaj un negustor "destept pe dinăuntru și prost pe
dinafara'), Ianke domina scena, ca un adevărat tip uman, construit cu o rară pătrundere a
psihologiilor, un om cu uluitoare resurse sufletești: dincolo de manifestările caracterului său,
Ianke trăiește prin pitorescul limbajului, de o mare savoare fiind plasticitatea limbajului
moldovenesc pe care se pliază accentul semit.
Semnificația prezenței scenice a lui Cadâr depășește, prin inteligenta si hotărarea acestuia,
inteligibilul vorbirii sale; totdeauna el pune pe o balanță faptele, iar pe alta gândul bun venit de la
Alah, soluțiile sale având ceva de aritmetică simplă și ințeleaptă "Cadâr puțin vorbestem, Ianke
mult vorbestem. Adunam și dam in doi".
Valoarea de capodoperă a acestei drame mărunte, dar în fapt o comedie reprezentativă pentru
calitatea umorului și omeniei ce dagajă permanent, este conferită de finețea schițelor psihologice,
de comicul replicilor scânteietoare, de siguranța scriiturii unui om de teatru versat și
arhitecturarea în simetrii precise a unor situații atât de vesele. Ea a ingăduit unor mari actori de
virtuozitate (I. Sârbu, Al. Jugam, Jules Cazaban, Stefan Ciubotărasu, Ion Manu, Toma Caragiu)
să recolteze, în această comedie, succesul cu ecouri prelungi, nemuritoare.

9
Act venețian
Camil Petrescu

Drama, specie dramatica tipica pentru perioada moderna, isi contureaza individualitatea intr-un
proces indelungat, de renuntare treptata la sistemul normativ provenit din antichitate care prescria
regulile creatiei teatrale. Atat drama, cat si comedia sunt specii ale genului dramatic, dar se
deosebesc prin mai multe aspecte. Comedia e menita sa-i inveseleasca pe cititori sau pe spectatori,
pe cand drama expune momente de maxima intensitate din viata personajelor. Spre deosebire de
drama, in derularea careia un moment decisiv il constituie Renastarea engleza, in special opera lui
William Shakespeare, comedia a aparut inca din antichitate si a fost analizata in opozitie cu
tragedia.
Experienta traita de catre Camil Petrescu in primul razboi mondial il constituie momentul
aparitiei primelor variante ale dramelor “Jocul ielelor” si “Act venetian”. “In poezie, in drama, in
roman, in eseuri, d. Camil Petrescu a pus aceeasi febrila pasiune de a smulge din sufletul sau o lume
noua, lumea sa.” (Liviu Rbreanu, “Patul lui Procust”, in “Romania literara”, 1983)
Piesa “Act venetian” a fost publicata, in prima varianta (cea intr-un act) in 1929, in volumul
“Teatru.Mioara.Act venetian”, in “Caietele Cetatii literare”, iar in varianta definitiva (ca piesa in
trei acte), in “Teatru”, vol.II, aparut la Editura Fundatiilor in 1946.
Actiunea se petrece in Venetia in secolul al XVIII-lea, intr-o vreme in care cetatea, odinioara
mare putere maritima, se afla in decadere. Pietro Gralla, fost corsar, ajuns comandant al flotei
venetiene prin fapte de vitejie si iscusinta militara, trebuie sa organizeze o lupta navala. In
incordarea dinaintea bataliei, Gralla o are alaturi pe Alta, sotia sa, fosta actrita. Pietro are o
intrevedere cu Cellino, tanar nobil venetian “inzorzonat cu maniere de curte”, numit, datorita
originii sale, capitan al unei nave de razboi. Gralla e dezgustat de frivolitatea si lasitatea tanarului.
In vreme ce Gralla urma sa plece pe mare, Alta il cheama pe Cellino intr-un turn de la
marginea orasului. Din dialogul celor doi reiese ca Cellino o sedusese pe Alta si o parasise fara sa
se mai intereseze de ea. Alta il sechestreaza in incapere si ii azvarle pumnalul pe fereastra.
Vorbindu-i apoi despre suferintele si umilintele prin care trecuse dupa ce fusese parasita, Alta
devine pasionala, marturisindu-i ca, totusi, nu a incetat sa-l iubeasca. Se aude sosind gondola lui
Grala ce fusese destituit din functia de comandant, in urma protestelor lui violente privind proasta
administrare a flotei. Alta il scoate pe Cellino pe fereastra, in afara zidului. Lovit de esecul incercat
in cariera lui militara, Gralla cauta refugiu in iubire, dar isi da seama ca sotia sa ii ascunde ceva.
Alta tagaduieste.
Pentru un timp, Alta reuseste sa-l abata pe Pietro de la banuielile lui, vorbindu-i de iubire.
Gralla e ranit grav de catre Alta cu un pumnal. Apoi, ea il ingrijeste cu devotament, dar nici o
apropiere intre cei doi nu mai pare a fi cu putinta. Gralla se inchide complet in sine. O ancheta a
inchizitiei asupra ranirii lui Gralla il pune pe acesta in situatia de a-si ruga sotia sa-si tainuiasca
incercarea de amor. Drept urmare, cei doi soti reincep sa vorbeasca unul cu celalalt. Gralla isi
marturiseste framantarile.

10
Apare Cellino, complet preschimbat: demn, curajos, avandu-l pe Pietro drept pilda si rugandu-l
pe acesta sa-l accepte ca invatacel. Rolurile sunt insa de data aceasta inversate. “Dar mai intai te rog
eu sa fii maestrul meu si sa-mi dezvalui cum se cunosc femeile…”- ii cere Gralla lui Cellino. Alta,
de fata, e nevoita sa suporte dispretul amandurora. Gralla pleaca, lasand in urma Venetia si
parasind-o pe Alta, in speranta ca, undeva departe, se va putea regasi pe sine insusi.
Drama “Act venetian” de Camil Petrescu aduce in scena secvente distantate in timp si spatiu de
momentul si locul desfasurarii actiunii principale (Pietro Gralla isi aminteste de cuceririle lui din
tinerete cand era un pirat iscusit, Alta isi aduce aminte de dragostea dintre ea si Cellino si de
amagirile provocate de acesta, Nicola isi aminteste de tragica poveste dintre el si sotia sa). Actiunea
propriu-zisa a dramei “Act venetian” este destul de simpla. Accentul nu cade pe faptele exterioare,
ci pe universul launtric al protagonistilor, pe motivatiile, credintele, reactiile si justificarile
personajelor. Camil Petrescu reuseste insa, tocmai prin concentrarea subiectului, sa creeze pe
parcursul piesei o tensiune dramatica puternica, stari conflictuale deosebit de intense.
In “Act venetian” avem de-a face cu personaje dinamice, care sufera transformari sufletesti
profunde pe parcursul piesei. Declansarea acestor metamorfoze launtrice extrem de abrupte
reprezinta principalul focar de interes al dramei. In caracterizarea personajelor lui Camil Petrescu s-
au folosit adesea o serie de clisee precum “omul absolutului”- Pietro Gralla sau “eternul feminin”-
Alta.
Pietro Gralla este numit “omul absolutului” deoarece este puternic, autoritar si doreste ca totul
sa se afle sub controlul lui, desi acest lucru se dovedeste ca nu este posibil. Om priceput, viteaz,
curajos, el ajunge comandant al flotei venetiene si primeste importanta si dificila misiune de a
organiza o lupta navala, de unde rezulta respectul si increderea enorma ce i se acordau. Dorind ca
totul sa iasa perfect, vrea sa fie inconjurat de oameni cu caracter, puternici, ce nu se tem de lupte;
tocmai de aceea e dezgustat de lasitatea si frivolitatea tanarului Cellino.
Lovit de esecul incercat in cariera lui militara, Pietro cauta refugiu in iubire, dezvaluind astfel,
pe langa severitatea si omul inflexibil, forma sub care era cunoscut in timpul razboaielor, o latura
sensibila, ce era punctul lui slab. Dovada a faptului ca nu poate stapani tot, cat timp el este plecat,
Alta, sotia sa, il inseala cu Cellino, patandu-i astfel onoarea si reputatia sa de om respectat de toata
lumea.
El stie cel mai bine cum s-o umileasca pe sotia lui, privind-o cu un zambet plin de dispret.
Observam ca dragostea, in cazul eroului nostru a fost un factor ce l-a transformat intr-o persoana
aproape ucisa de o femeie. In final, Pietro Gralla da dovada ca stie si sa piarda, sa se resemneze in
fata soartei si nu se jeneaza sa ceara sfaturi unuia mai tanar decat el, rugandu-l pe Cellino sa-i fie
profesor in ceea ce priveste cunoasterea femeilor: “mai intai te rog sa fii maestrul meu si sa-mi
dezvalui cum se cunosc femeile”.
Pietro Gralla este un om cu un caracter complex, un adevarat exemplu de vitejie, curaj si bun
comportament pentru urmasii sai.
Alta, simbol al feminitatii, fosta actrita de mare succes, este sotia comandantului flotei
venetiene, Pietro Gralla. Pe cand sotul ei este plecat, ea se reintalneste cu mare ei dragoste din
tinerete, cu un tanar pe nume Cellino, care o parasise fara sa se mai intereseze de ea. Fiind o mare
diplomata si avand o mare putere de convingere, ea reuseste sa-l abata de la subiect pe sotul sau,
care banuia ceva in legatura cu aventura ei.
Intr-un moment de slabiciune a sotului, ea il injunghie, dar apoi isi asuma responsabilitatea si
ramane sa-l ingrijeasca, indurand cu seninatate si resemnare umilintele sotului si ale amantului. In
final, Alta isi recunoaste faptele, dar regreta ca nu a stiut sa aleaga si vrea sa I se recunoasca

11
meritele. In cele din urma ea se dovedeste superioara barbatilor, facandu-I sa se simta niste lasi
pentru ca nu au curajul sa loveasca o femeie.
Tanar nobil venetian, “inzorzonat cu maniere de curte”, Cellino este numit datorita originii sale
capitan al unei nave de razboi, insa da dovada de lasitate, frivolitate, ceea ce-l enerveaza pe Gralla.
Fiind sechestrat de Alta, el afla ca, desi i-a provocat multe suferinte acesteia, ea inca il mai iubeste.
Auzind pasii lui Pietro Gralla, Cellino da din nou dovada de lasitate si iese pe fereastra, in afara
zidului, de unde priveste discutia dintre cei doi soti.
Dupa un timp, Cellino apare complet preschimbat, demn, curajos, avandu-l drept pilda pe
Gralla si nesfiindu-se sa ii ceara sfatul. Din postura de invatacel se transforma in maestru pentru
Pietro Gralla, care vrea sa cunoasca mai bine femeile. In final, Cellino renunta la Alta si se
imprieteneste cu Gralla.
Structura fundamentala a spectacolului dramatic este dialogica, bazata pe schimbul de replici,
in teatru monologul avand un caracter de exceptie. Monologul poate fi adresat unui destinatar din
afara scenei. In Renastere apareau frecvent adresari catre spectatori in deschiderea sau in inchiderea
piesei, sub forma de prolog sau epilog. Prin extensie se considera monolog si o replica prelungita
in care unul dintre personaje monopolizeaza pentru moment discursul. In drama “Act venetian”
Pietro Gralla tine un monolog la inceputul scenei 3, actul II, care intensifica tensiunea dramatica.
Camil Petrescu a fost nu numai un dramaturg, ci si om de teatru, interesat de tehnicile
regizorale si actoricesti, de folosirea diverselor limbaje scenice in arta spectacolului. Limbajele
scenice sunt modalitatile de expresie folosite in arta spectacolului.
“Monologand rareori, de nu chiar niciodata, personajele dramaturgiei lui Camil Petrescu nu
reusesc totusi vreodata sa dialogheze cu adevarat. <<Mesajele>> lor par sa nu fie auzite de cei
carora le sunt destinate ori sunt inregistrate si interpretate aiurea, infidel, alterat. Sunt personaje care
nu comunica.” (Mircea Iorgulescu, “Postfata”, la Camil Petrescu, “Danton.Act venetian”, Bucuresti,
Editura Minerva, 1983)

Titanic vals
Tudor Musatescu

12
Titanic Vals este o piesa de teatru foarte interesanta care se poate juca pe scena. Ea incepe cu o
discutie normala intre numerosii membrii ai unei familii: Spirache,capul familiei,un sot iubitor si
devotat doar putin prea moale in fata Dacie si Chiriachitei, sotia respectiv soacra sa, 2 tipuri
clasice de sotie cicalitoare si soacra autoritara. Intervin in scena si cei 4 copii ai familiei: Traian,
baiatul cel mare. Sarmisegetuza, fiica cocheta si fandosita, Decebal, mezinul familiei si cel mai
nazdravan totodata si nu in ultimul rand, Gena, fiica lui Spirache din prima casatorie, cel mai
linistit membru al familiei, mostenind caracterul tatalui sau.
Dupa discutia lor in legatura cu numele copiilor ales de catre bunicul lor, majoritatea
pleaca in diferite locuri, ramanand acasa doar Gena care il ajuta pe Decebal la teme. Sunt,insa,
curand intrerupti de Dinu, un bun prieten al lui Traian care era indragostit de Miza
(Sarmisegetuza) si care gaseste orice pretext pentru a veni sa o vada, nestiind ca si Gena, la
randul ei il iubea in secret. Dupa ce au vorbit putin despre Traian si mai apoi despre Miza si de
dragostea pe care i-o poarta, sunt surprinsi de intoarcerea ei acasa. Miza ii cere Genei sa ii lase sa
vorbeasca intre patru ochi si il determina pe Dinu sa-i marturiseasca sentimentele lui fata de
persoana ei. Apoi, dupa ce le-a aflat ii propune sa se insoare cu el si organizeaza o intalnire la
cina pentru a-i cere mana oficial de fata cu familia ei. Dupa ce Dinu pleaca in culmea fericirii,
reintra Gena in scena. Aceasta auzind discutia celor doi dinainte, o intreaba pe Miza ce a
determinat-o sa ia aceasta decizie, iar ea ii marturiseste ca e insarcinata cu iubitul ei Gigi,care a
plecat in armata inainte de a afla ca va fii tata. Dina dragoste si din dorinta de a-l salva pe Dinu
din aceasta capcana, Gena ii propune surorii sale un plan, in care cele doua pleaca pentru o
vreme in provincie, pana se va naste copilul, iar ea il va trece pe numele ei si va prelua aceasta
responsabilitate a Mizei.
Planul vine ca o scapare pt Sarmisegetuza si aceasta accepta fara sa mai stea pe ganduri
si prin urmare a anulat intalnirea cu Dinu .
Mai spre seara, cand se adunasera toti la masa, veni vorba despre fratele lui Spirache,
putred de bogat si singur pe lume care a plecat cu intr-o croaziera pe mare. Dacia si Chiriachita
isi fac planuri si dau in carti, ca vasul sa se scufunde, iar astlef toata averea sa ii revina lui
Spirache si familiei lui.
A doua zi, ca o coincidenta nefericita, in gazeta apare o lista cu numele decedatilor in
urma furtunii de pe mare care a avut loc aseara, pe care figureaza si numele bogatului unchi
Tache. Fericire mare in randul femeilor din casa, insa nu si in sufletul lui Spirache.
Dupa ceva timp, dupa ce Miza s-a si intors din calatorie, totul era schimbat, familia se
mutase la Bucuresti, iar pozitia lor sociala era aceea pe care Dacia si Chiriachita si-o dorisera.
Intr-o dimineata, pe cand Chiriachita isi asculta slujba la radio, Dacia era ingrijorata de
intarzierea lui Nercea, responsabilul cu infiltrarea lui Spirache pe locul al listei candidatiolor la
postul de deputat. Intra si Miza cu catelul ei Pussy care au luat si ei parte la dicutia celor doua
femei, dar sunt intrerupte de Traian care vine cu vesti despre Gena care, dupa cum vorbeste gura
targului, traieste la Targoviste. Foarte iritata de aceasta veste, Dacia incearca sa schimbe
subiectul, nu inainte de a mai arunca cateva acuzatii la adresa ei.
Dupa toate acestea, vine vestea ca Spirache a ocupat locul cuvenit lui pe lista
candidatilor, care bucura toti membrii familiei, insa nu si pe candidat. Dupa multa munca de
convingere depusa de familie, au castig de cauza si Spirache accepta candidatura.
Dupa ce se retrage toata lumea, apare si servitoarea care anunta vizita avocatului
Procopiu. Dupa ce Dacia il primeste si raman intre 4 ochi, avocatul ii marturiseste femeii ca a
gasit un testament prin care, unchiul Tache ii lasa toata averea lui primului nepot nascut dupa
moartea lui, iar acesta era copilul Genei.

13
Dupa o luna de ragaz pe care avocatul i-a acordat-o Daciei pentru a-l pregati pe Spirache
sa primeasca vestea, Gena se intoarce acasa u copilul. Dupa ce Miza si Dacia afla ca in tot acest
timp Gena a trait cu Dinu la Targoviste, el le face o vizita, dupa cum i-a promis Genei pentru a
discuta despre viitorul relatiei lor. Dupa un lung dialog cei doi hotarasc sa se casatoreasca.
Urmatorul care vine in vizita este chiar Gigi,iubitul Mizei, care in tot acest timp comunicase cu
Spirache si aflase ca este tata. El venise cu ganduri pasnice de a se impaca cu Miza si a forma o
familie,bucuros fiind ca este tata. Dupa ce ii daruieste copilului jucarii si mamei acestuia un inel
prin care o cere in casatorie, ea accepta fericita.
Dupa toate acestea, care erau chiar in ziua alegerilor, surorile merg in sufragerie pentru a
le spune intreg adevarul familiei. Dupa ce au marturisit si reactia acestora a fost una cat de poate
de intelegatoare, avand in vedere ca averea ii revinea acum fiului Mizei, avocatul apare din nou
si face o observatie in legatura cu testamentul, si anume ca acesta este un act fals, intocmit de
Spirache pentru a-si aduna familia la un loc.
Dar parca toate acestea nu erau de ajuns, Spirache isi ia inima-n dinti si se duce sa-si
exprime nemultumirea in legatura cu candidatura lui printr-un discurs prin care ii roaga pe
alegatori sa nu-l voteze. Acest gest i-a impresionat pe oameni atat de mult, incat toti se indreptau
spre sectiile de votare pentru a-i acorda votul,si astfel Spirache a fost noul deputat.

14