Sunteți pe pagina 1din 48

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE TEXTILE ŞI PIELĂRIE

ERGONOMIE

CULEGERE DE TEXTE PENTRU CURS

RAŢIU MARIANA

2010
CUPRINS

Nr.
Titlul Pag.
crt.
1 Obiectul de studiu al ergonomiei şi caracterul său interdisciplinar 3
2 Principii de organizare ergonomică a muncii 7
3 Sistemul om – maşină – mediu 9
4 Ergonomia aparatului locomotor 13
5 Antropometria 16
6 Energia organismului uman. Munca şi oboseala. 19
7 Organizarea mediului ambiant al muncii 24
8 Interfaţa om – produs 30
9 Organizarea ergonomică a locului de muncă 34
10 Timpul în procesul producţiei şi al muncii. Norma şi normarea muncii. 37
11 Organizarea ergonomică a muncii în birou 41
12 Ergonomia în relaţie cu noile tehnologii informaţionale 44
Bibliografie 48

2
OBIECTUL DE STUDIU AL ERGONOMIEI
ŞI CARACTERUL SĂU INTERDISCIPLINAR

Încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea, în scopul creării unor condiţii de muncă tot mai
bune, care să conducă la creşterea productivităţii muncii, au apărut preocupări legate atât
de adaptarea omului la cerinţele maşinilor, din punct de vedere al cunoştinţelor
profesionale şi al cerinţelor fiziologice şi psihologice, cât şi adaptarea utilajelor la
caracteristicile biologice şi psihologice ale omului. Au apărut astfel şi s-au dezvoltat ştiinţe
care studiază diferite laturi ale procesului de muncă, şi anume: igiena şi securitatea
muncii, fiziologia muncii, psihologia muncii, economia muncii, organizarea muncii.
Mai apoi însă, complexitatea maşinilor şi a proceselor de producţie au condus la
apariţia a tot mai multor situaţii care au impus necesitatea conlucrărilor în grup a
specialiştilor din aceste domenii, în scopul găsirii celor mai eficiente soluţii.
Aşa a apărut o nouă ştiinţă, denumită „ergonomie”, care studiază munca sub toate
aspectele ei, înmănunchind într-un tot unitar toate disciplinele şi ştiinţele care aveau
preocupări unilaterale în acest domeniu.

Antropometrie Biologie Ştiinţe medicale

Ştiinţe tehnice ERGONOMIA Psihologia

Ştiinţe Alte ştiinţe Sociologia muncii

Fig. 1. Ştiinţe participante la constituirea ergonomiei

3
Termenul de ergonomie vine din limba greacă: ergos = muncă şi nomos = lege,
normă. La început, termenul de ergonomie se referea la munca mecanică, efectuată cu
ajutorul maşinilor. Mai apoi sfera de referinţă s-a lărgit considerabil, cuprinzând un orizont
foarte larg şi deschis, interdisciplinar, care se preocupă nu numai de relaţiile dintre om şi
maşină, ci şi de perfecţionarea acestor relaţii.
Astăzi, ideea interdisciplinarităţii apare în majoritatea definiţiilor date ergonomiei,
atât de specialişti, cât şi de instituţii specializate. Cu toate acestea, ergonomia nu trebuie
confundată cu nici una dintre ştiinţele care o compun.
Ergonomia, ca ştiinţă de sine-stătătoare, dispune de un obiect propriu de studiu, de
metode şi tehnici de cercetare proprii.

Obiectul de studiu al ergonomiei îl constituie „organizarea activităţii umane în


procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om – maşină – mediu, având drept
scop creşterea eficienţei tehnico-economice, optimizarea condiţiilor satisfacţiei, motivaţiei
şi rezultatelor muncii, concomitent cu menţinerea bunei stări fiziologice şi favorizarea
dezvoltării personalităţii”.
În vederea realizării unor astfel de optimizări este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
- orientarea şi selecţia riguroasă a factorului uman;
- reorientarea profesională;
- proiectarea echipamentelor în concordanţă cu posibilităţile umane;
- crearea unei ambianţe care să asigure securitate şi confort;
- repartizarea raţională a sarcinilor;
- economia energetică a organismului uman.

Definirea ergonomiei

Există o serie de formulări pentru definirea ergonomiei, dintre care cele mai
importante spun că ergonomia este:
a) „tehnologia comunicaţiilor în sistemul om–maşină” (Maurice de Montmollin);
b) „un ansamblu integrat de ştiinţe susceptibile să ne furnizeze cunoştinţe asupra
muncii umane, necesare adaptării raţionale a omului la maşină şi a muncii la om”
(Profesorul francez Bernard Metz);

4
c) „o disciplină care a luat naştere din ştiinţele tehnice, psihologice, fiziologice şi
igienă; ea cercetează posibilităţile omului în procesul de muncă, urmărind să creeze
condiţii optime de muncă” (profesorul rus V. Munipov);
d) „aplicarea ştiinţelor biologice, umane, în corelaţie cu ştiinţele tehnice, pentru a
ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi munca sa, rezultatele fiind
măsurate în indici de eficienţă şi bună stare de sănătate a omului” (definiţia
Organizaţiei Internaţionale a Muncii);
e) „o ştiinţă cu un caracter federativ care, pe baza interdisciplinarităţii, care este legea
sa fundamentală, integrează aportul tehnicii, fiziologiei, psihologiei, sociologiei,
economiei şi altor ştiinţe sociale, având ca obiect orientarea creării tehnicii
contemporane la nivelul posibilităţilor psihofiziologice normale ale omului şi
utilizarea raţională a acestor posibilităţi în condiţiile de mediu, sociale şi culturale
cele mai favorabile care pot fi asigurate de societate, în vederea realizării
reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta” (profesorul Petre Burloiu).

În concluzie, ergonomia este o ştiinţă complexă, care sintetizează anumite principii


ale unor ştiinţe precum: ştiinţele medicale, economice, tehnice, antropometrie, psihologia
muncii, sociologia muncii, în scopul aplicării acestora la proiectarea echipamentelor, a
uneltelor, a mobilierului şi la găsirea tuturor măsurilor care să ducă la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, precum şi la formarea executanţilor.

Tipologia ergonomiei

Din punct de vedere al cerinţelor care se adresează ergonomiei, aceasta poate fi


privită din patru mari puncte de vedere:
- după scop;
- după stadiul sau faza de aplicare;
- după obiectul preocupării;
- după conţinutul preponderent al elementelor.

După scopul său, ergonomia urmăreşte adaptarea muncii la om şi adaptarea


omului la meseria sa.
În vederea adaptării muncii la om ergonomia caută să adapteze condiţiile de muncă
la posibilităţile normale ale oamenilor.

5
În ceea ce priveşte adaptarea omului la meseria sa, ergonomia acţionează prin
orientarea, selecţia şi formarea profesională a persoanelor, pentru a se asigura o muncă
potrivită fiecăreia, în funcţie de posibilităţile sale.

După stadiul de aplicare, ergonomia este de două feluri:


- ergonomia de concepţie – intră în domeniul de preocupare al institutelor de
proiectare sau al serviciilor de proiectare din întreprinderi. Ea se foloseşte din
momentul în care se concepe o nouă construcţie, o nouă instalaţie, un nou produs,
dispozitiv sau unealtă;
- ergonomia de corecţie – se foloseşte atunci când mijloacele de muncă sunt deja în
exploatare. Din acest motiv, sfera de probleme, aspectele investigate şi gama de
profesiuni ale ergonomistului de corecţie sunt mai numeroase decât cele ale
ergonomistului de concepţie, deoarece acesta trebuie să studieze nu numai
mijloacele de muncă existente, ci şi întreaga ambianţă din întreprindere.

După obiectul preocupărilor, ergonomia se împarte în:


- ergonomia producţiei – se preocupă de studii privind condiţiile în care se
desfăşoară munca, în toată complexitatea procesului de producţie;
- ergonomia produsului – studiază produsele, care, la rândul lor, pot deveni mijloace
de muncă.

După conţinutul preponderent al elementelor, ergonomia se grupează în


subdiscipline ca:
- ergonomia activităţilor – studiază munca, în special, din punct de vedere fiziologic,
antropologic şi al igienei;
- ergonomia informaţională – apelează, în special, la psihologie, studiind perceperea,
procesele de gândire şi de decizie legate de producţie;
- topoergonomia – studiază componentele locului de muncă, făcând apel la
antropometrie, în scopul dimensionării maşinilor, organelor de comandă şi a locului
de muncă propriu-zis, precum şi factorii de ambianţă fizică;
- bioergonomia – se referă la comportarea organismului în timpul muncii, studiind
oboseala în relaţie cu durata zilei de muncă, repausul normal, munca în schimburi.

6
PRINCIPII DE ORGANIZARE ERGONOMICĂ A MUNCII

Principiile pe care se bazează, în demersul ei, ergonomia, pot fi sintetizate ca fiind


următoarele:
1. Eficienţa activităţii umane să fie corelată semnificativ cu eficienţa maşinilor,
utilajelor, echipamentelor de producţie etc.
2. Caracteristicile constructive ale maşinilor influenţează modul în care omul le
exploatează şi le întreţine, ceea ce se reflectă în eficienţa sistemului.
3. Este mai eficient să adaptezi maşina la capacităţile omului decât invers.
4. Eficienţa activităţii umane este condiţionată de factori de mediu, psihici şi fizici.
Ralph M. Barnes stabileşte, în lucrarea sa Motion and Time Study, apărută în
anul 1940, un număr de 22 de principii ale economiei mişcării, în scopul raţionalizării
operaţiilor efectuate în timpul muncii. Scopul principal al economiei mişcării este
productivitate maximă cu efort minim.
Principii referitoare la utilizarea corpului omenesc
 ambele mâini trebuie să înceapă şi să termine mişcările în acelaşi timp
 mâinile să nu rămână inactive în acelaşi moment
 mişcările braţelor să fie simetrice şi simultane, dar în sensuri opuse
 mişcările necesare efectuării unei sarcini de muncă trebuie astfel stabilite încât să
poată fi executate cu participarea a cât mai puţine grupe de muşchi şi să pună în
acţiune cele mai mici elemente musculare posibile
 mişcările curbilinii şi continue sunt preferabile mişcărilor în zig – zag sau în linie
frântă care impun schimbări de direcţie bruşte şi un control ridicat
Clasa Pivot Organe de mişcare
I Încheietura degetului Degetul
II Încheietura pumnului Palma şi degetele
III Cotul Antebraţul, palma şi degetul
IV Umărul Braţul, antebraţul, palma şi
degetele
V Trunchiul Umărul, braţul, antebraţul,
palma, şi degetele
Clasificarea mişcărilor (clasa I - cel mai puţin obositoare)
 principiul forţei vii impune ca aceasta să ajute mişcările executantului, ori de câte ori
este posibil

7
 impunerea unor mişcări balistice cu balansare liberă, care sunt mai rapide, mai
uşoare şi mai precise decât mişcările impuse
 principiul succesiunii logice a mişcărilor sau al ritmului se concretizează în regula ca
munca să fie organizată astfel încât să permită un ritm constant, a cărui întrerupere
trebuie evitată.
Principii referitoare la amenajarea locului de muncă
o toate obiectele muncii şi uneltele utilizate de executant, precum şi produsele
terminate, trebuie să aibă un loc bine definit şi stabil
o obiectele muncii şi uneltele trebuie aşezate cât mai aproape de executant
o aşezarea uneltelor în ordinea utilizării lor în proces şi în funcţie de frecvenţa utilizării
o folosirea de containere, buncăre etc., care să asigure aducerea obiectelor muncii
necesare cât mai aproape de locul de întrebuinţare a acestora
o pentru evacuarea pieselor prelucrate, a produselor finite şi a deşeurilor trebuie să
se utilizeze jgheaburi, topogane, rolganguri, etc.
o să se asigure fiecărui executant condiţiile cele mai bune pentru iluminat, specifice
activităţii desfăşurate
o pentru muncitorii care lucrează în poziţie sedentară, scaunul trebuie să aibă o
înălţime şi o formă care să permită o bună ţinută în timpul lucrului
o cromatica locului de muncă trebuie să contrasteze cu cea a obiectului muncii,
pentru a se reduce oboseala ochilor cu efecte asupra vitezei de execuţie a
mişcărilor şi a preciziei lor.
Principii privind concepţia utilajelor, aparatelor şi sculelor
 să se combine două sau mai multe scule într-una singură, în toate
cazurile când aceasta este posibil
 gruparea şi poziţionarea aparatelor de măsură şi de control trebuie
corelată cu cea a comenzilor
 mâinile trebuie să fie eliberate de orice muncă ce constă în “a ţine”,
când aceasta poate fi preluată de un dispozitiv comandat prin pedală sau alt sistem
 când fiecare deget execută o mişcare separată, efortul trebuie
repartizat după posibilităţile acestora
 să se asigure mâinilor o suprafaţă de contact cât mai mare cu scula
sau dispozitivul de comandă
 pârghiile, manivelele şi volantele să permită manevrarea fără o
schimbare importantă a poziţiei executantului şi cu randamentul maxim.

8
SISTEMUL OM - MAŞINĂ - MEDIU

Conceptul de sistem

Conceptul de sistem este unul foarte des întâlnit, el nu aparţine exclusiv unei
discipline ştiinţifice. Tocmai de aceea, există numeroase definiţii date sistemului, toate însă
cuprinzând anumite elemente comune.
Astfel, orice sistem cuprinde: elementele sistemului, interacţiunea dintre aceste
elemente, funcţiile sistemului şi structura sistemului.

Caracteristicile generale ale sistemului

- existenţa scopului (unul sau mai multe scopuri): transmiterea de informaţie,


obţinerea de produse finite, prelucrarea unor informaţii etc.;
- intrările în sistem: materii prime, energie, combustibili, resurse umane, resurse
materiale, resurse financiare;
- ieşirile din sistem: produse finite, informaţii prelucrate etc.; o parte din ieşiri se întorc
la intrare, constituind feed-back-ul, care are un rol esenţial în reglarea proceselor de
transformare, funcţionare şi adaptare a sistemului la scopul stabilit;
- legăturile de comunicare, atât cele formale, cât ţi cele informale, prin care se
asigură relaţia sistemului atât cu mediul intern, cât şi cu cel extern;
- structura sistemului – se referă la ordonarea elementelor în sistem şi la relaţiile
dintre aceste elemente;
- funcţiile sistemului - funcţia de bază sau informaţională :receptarea, stocarea,
prelucrarea informaţiilor, luarea deciziilor, acţiunea;
- funcţia operaţională: de programare, de control, de comandă
şi reglare.

Analiza acestor funcţii este importantă pentru o repartiţie eficientă între


componentele sistemului, pentru stabilirea mecanismelor şi factorilor care condiţionează
îndeplinirea de către om a acestor funcţii.

9
Proprietăţile sistemului

1 – Adaptabilitatea sistemului – capacitatea sistemului de a se regla sau modifica


din mers, fără disfuncţii majore;
2 – Stabilitatea sistemului – capacitatea sistemului de a îndeplini în orice moment
obiectivele care i-au fost fixate;
3 – Fiabilitatea sistemului – capacitatea sistemului de a fi rentabil, de a fi eficient.

Tipuri de sisteme

În funcţie de gradul de determinare a efectelor, în literatura de specialitate se


operează cu următoarele tipuri de sisteme:
- sisteme determinate – se caracterizează printr-un grad maxim de determinare a
relaţiei cauză – efect, aceasta însemnând că, în condiţii date se poate stabili cu
certitudine evoluţia comportamentală a sistemului;
- sisteme probabiliste – în condiţii identice efectele nu sunt întotdeauna aceleaşi;
- sisteme probabiliste auto-adaptative – se caracterizează, pe de o parte, prin
comportamentul probabilist, iar pe de altă parte, prin capacitatea de adaptare.

În funcţie de elementele componente, în literatura de specialitate se operează cu:


- sistemul om – maşină (sistem elementar);
- sistemul om –maşină – mediu (ansamblu de sisteme elementare în interacţiune)
- sistemul socio – tehnic.

Factorul uman în sistem

Într-un sistem, omul se regăseşte în 3 ipostaze:


a) omul este factor transformator – omul transformă materiile elementare din sistem şi
se transformă şi pe sine însuşi;
b) omul este instrument – în funcţie de scopul propus, însuşirile sale devin capacităţi,
devin factori pozitivi sau negativi în desfăşurarea activităţii;
c) omul este beneficiar – câştigă cunoştinţe, câştigă experienţă.

10
Principii de bază ale proiectării sistemelor

1) acordarea priorităţii aspectelor funcţionale, faţă de cele fiziologice, acest


principiu acordând sistemului o notă specifică, numită gândire funcţională;
2) considerarea omului ca parte integrantă a sistemului, astfel încât proiectarea
elementelor de joncţiune între om şi maşină trebuie făcută în conformitate cu
capacităţile umane;
3) respectarea unei anumite succesiuni în rezolvarea problemelor de
proiectare, după cum urmează:
a) alocarea funcţiilor în sistem: precizarea funcţiilor, determinarea
cerinţelor sistemului, distribuţia funcţiilor pe componentele
sistemului;
b) descrierea şi analiza sarcinilor: precizarea acţionărilor, operaţiilor,
mişcărilor, echipamentelor necesare şi analiza propriu-zisă;
c) identificarea elementelor de legătură: selectarea elementelor de
comandă, a surselor de informare, aranjarea acestor elemente pe
panouri conform cerinţelor ergonomice.

Semnificaţia şi importanţa conceptului de sistem în ergonomie

- pune accent pe interacţiuni, făcând astfel posibilă prevederea cu privire la evoluţia


sistemului şi menţinerea stării de echilibru;
- evidenţiază rolul structurii în sistem;
- permite înţelegerea dinamică a sistemului, înţelegerea relaţiei cauzale, contribuie la
introducerea limbajului de comunicare adecvat analizei muncii;
- determină colaborarea dintre discipline, în vederea studiului complex al relaţiilor
dintre om, maşină şi mediu.

În ergonomie, cel mai frecvent se operează cu modelul om – maşină - mediu


considerat a fi un sistem în care circulă informaţia sub forma stimul – răspuns.
Într-un asemenea sistem, pot fi identificate câteva momente privind circulaţia
informaţiei, şi anume:
1) detectarea stimulului, care este un moment senzorial în procesul muncii;
în acest moment ergonomia studiază probleme de genul: intensitatea

11
stimulului, pragul minim şi pragul maxim senzorial, culoare, luminozitate,
posibilităţi de adaptare ale aparatului perceptor uman la parametrii
stimulului;
2) identificarea stimulului sau semnalului; în procesul muncii, cea mai mare
parte a semnalelor sunt vizuale: cadrane, panouri de comandă,
indicatoare, pe care ergonomia le studiază din punct de vedere al
adaptabilităţii lor la posibilităţile şi limitele fiziologice ale omului;
3) interpretarea stimulului, adică stabilirea semnificaţiei acestuia.

Un alt model întâlnit în ergonomie este sistemul om – produs – mediu, care este
un ansamblu format din unul sau mai mulţi oameni şi una sau mai multe componente fizice
(produse), care interacţionează pe baza unui circuit informaţional, în cadrul unui mediu
fizic şi social, în vederea realizării unui scop comun.
În relaţia sa cu subsistemele produs şi mediu, omul este supus unor solicitări
diverse: solicitări de mediu (fizico-chimice), solicitări economice, solicitări sociale, solicitări
psihice, solicitări fiziologice, solicitări tehnice şi alţi factori.
Primele mecanisme de răspuns ale omului la solicitări sunt reflexele (necondiţionate
şi condiţionate). Dar, reflexele nu sunt suficiente pentru a rezolva toate problemele ridicate
de acest sistem, astfel încât omul realizează funcţia de reglare a sistemului prin
inteligenţă.
Inteligenţa este capacitatea fiinţei umane de a sesiza şi înţelege realitatea şi de a
acţiona în cunoştinţă de cauză. Inteligenţa are o funcţie adaptativă excepţională.
Mecanismul funcţionării inteligenţei cuprinde următoarele etape:
- perceperea realităţii prin experienţa individuală;
- analiza realităţii prin reducere la formele cele mai simple;
- crearea de modele mentale sintetizate din concluziile analizei;
- recunoaşterea modelelor în noile experienţe;
- acţionarea conform modelului.

12
ERGONOMIA APARATULUI LOCOMOTOR

Travaliul muscular
Aparatul locomotor activ al omului este constituit din sistemul foarte ramificat al
musculaturii, care contribuie cu circa 45% la greutatea totală a corpului omenesc. Fiecare
muşchi se compune dintr-un număr ridicat de fibre musculare.
Cea mai importantă proprietate a muşchiului este capacitatea de a se contracta,
proprietate care este denumită contractilitate. Muşchiul se poate contracta până la
jumătatea lungimi sale normale. Cu ocazia unei contracţii complete, travaliul prestat de
muşchi este cu atât mai mare, cu cât este mai mare şi lungimea muşchiului. Aceste este
motivul pentru care atleţii se străduiesc să-şi lungească muşchii prin exerciţii de
extensiune.
Fiecare fibră musculară se contractă dezvoltând o forţă determinantă; suma
tuturor acestor forţe este forţa dezvoltată de către întregul muşchi. La om, forţa absolută
dezvoltată de un muşchi este de 4kg/cm². Aceasta înseamnă că un muşchi cu o secţiune
egala cu 1cm² poate suporta exact o greutate de 4kg. Cea mai mare forţă o dezvoltă
musculatura la începutul contracţiei, deci când lungimea muşchilor este încă egală cu cea
din starea de repaus. Pe măsură ce se reduce lungimea muşchiului, în cursul contracţiei,
se reduce şi forţa.
Contracta unei fibre musculare este declanşată prin excitaţii nervoase; deci
numărul de impulsuri nervoase sau, altfel spus, numărul de celule nervoase motrice din
creier, excitate, este acela care reglează sau gradează forţa musculară. Viteza unei
contracţii musculare depinde de forţa dezvoltata într-un interval de timp determinat; deci şi
numărul fibrelor musculare efectiv contractate este acela care reglează sau gradează
viteza unei mişcări.
În contracţiile musculare lente sau în contracţiile musculare de lungă durată,
fibrele musculare sunt puse în stare de contracţie, succesiv şi alternativ, ele se înlocuiesc
reciproc în mod permanent, ceea ce asigură oarecum o anumită «relaxare».
Energia mecanică produsă cu ocazia contracţiei musculare este extrasă de
muşchi din rezervele sale de energie chimică. Travaliul muşchiului se bazează deci pe o
transformare de energie chimică în energie mecanică. Se admite ca energia eliberată prin

13
reacţiile chimice trece în moleculele fibrelor musculare, acest lucru provoacă modificări în
starea acestor molecule care, la rândul lor, provoacă scurtarea fibrelor musculare.
Irigaţia sanguină a muşchilor este cea care fixează limita prestaţiei de lucru a
musculaturii. Există în aparatul circulator o serie de fenomene de adaptare la creşterea
cerinţei de sânge a musculaturii în timpul muncii: creşterea puterii contracţiilor cordului,
creşterea presiunii vasculare, dilataţia vaselor sanguine care iriga musculatura.

Travaliu muscular static şi dinamic


Fiziologia muncii deosebeşte două tipuri de activităţi musculare: travaliul muscular
dinamic şi travaliul muscular static. În travaliul dinamic există o succesiune periodică de
încordări şi destinderi ale muşchiului, iar într-un travaliu static musculatura rămâne timp
destul de îndelungat în stare de contracţie. Într-o activitate dinamică, travaliul furnizat
poate fi măsurat prin produsul dintre forţa desfăşurată şi scurtarea muşchiului (travaliu
=greutate x deplasare). În activitatea statică, lungimea muşchiului nu variază; muşchiul
rămâne într-o stare de încordare ridicată şi dezvoltă forţa în mod permanent.
Unele măsurători fiziologice au arătat că randamentul travaliului muscular static
este inferior randamentului travaliului muscular dinamic.

Structura sistemului nervos

Distingem sistemul nervos central şi nervii periferici. Aceştia din urmă pornesc de
la măduva spinării şi se termină în muşchi, sau pornesc de la piele, muşchi şi de la organe
senzoriale şi se termină în măduva spinării sau în creier.
Sistemul nervos are, esenţialmente, funcţiile unui aparat de comandă, care
reglează activitatea tuturor organelor. Când celulele nervoase sunt excitate, ele trimit
impulsuri, de-a lungul fibrelor nervoase, către organe. Aceste impulsuri nervoase sunt de
natura electrochimică.
Fiecare muşchi este legat de creier prin doi nervi, un nerv senzitiv şi un nerv
motor. Nervii motori, care se compun dintr-un foarte mare număr de fibre nervoase,
pătrund în muşchi, unde fibrele lor componente se separă; ele se termină în plăcile
motrice. Impulsurile nervoase care se propagă de-a lungul nervilor motori ajung la aceste
plăci motrice, de unde excitaţia cuprinde fibra musculară şi declanşeaza procesul de
contracţie. Impulsurile nervoase ale nervilor motori îşi au originea în creier unde, în
urma ,,comenzilor automate’’, sau a deciziilor voluntare, aceste descărcări electrice sunt

14
expediate spre nervii motori. Fibrele nervilor senzitivi se termină în fusurile musculare
inserate între fibrele musculare.
Fusurile musculare sunt excitate prin modificările de tensiune din muşchi; în urma
acestor excitaţii apar impulsuri nervoase care se propagă de-a lungul căilor senzitive până
la măduva spinării şi până la creier. Aceste impulsuri senzitive sunt resimţite în creier sub
formă de senzaţie de tensiune şi forţa. Ele furnizează deci omului informaţii cu privire la
fenomenele care se produc în musculatură ;acest lucru constituie o condiţie sine qua non
pentru obţinerea unui control precis al mişcărilor musculare.
Organele simţurilor sunt legate de creier prin nervi senzitivi; suma impulsurilor
care ajung astfel în creier declanşează senzaţii vizuale, acustice şi altele.
Reflexele sunt procese inconştiente de comandă pe care le putem denumi, în
sens fiziologic, ,,procese automatizate’’ de reglare. Într-un reflex putem deosebi
următoarele procese: un stimul, un impuls nervos senzitiv care aduce creierului, sau
măduvei spinării, informaţia referitoare la excitaţie, un centru care reflectă impulsurile
senzitive sub forma de impulsuri motorii care, la rândul lor, provoacă o activitate
determinată a unui organ.

Oboseala musculară
Este de ajuns să solicitam muşchiul încărcat cu o greutate, timp de câteva
secunde, printr-un travaliu static declanşat electric pentru a constata că:
• deplasările se reduc
• timpii de contracţie si mai cu seama cei de relaxare cresc
• timpii de latenţă cresc.
Când solicitarea creşte, travaliul muşchiului se reduce încet, până la absenţa
reacţiei faţă de stimul. Această constatare rămâne valabilă, fie că este vorba de un stimul
electric aplicat muşchiului şi nervului, fie că e vorba de o contracţie musculară voluntară.
Acest fenomen de diminuare a reacţiei muşchiului faţă de o solicitare se numeşte, în
fiziologie, ,,oboseală musculară’’. Ea se caracterizează nu numai printr-o diminuare a forţei
desfăşurate, ci şi printr-o creştere a timpului necesar pentru executarea mişcării
musculare.
În cursul unei contracţii musculare au loc reacţii chimice care furnizează energia
necesară producerii unui travaliu mecanic. După contracţie, în timpul perioadei de relaxare
a muşchiului, are loc o reconstituire a rezervelor energetice. Prin urmare, în muşchiul care
lucrează au loc procese de descompunere chimică, ce furnizează energie, şi procese de
reconstituire, ce restituie rezervele de energie. Când consumul de energie depăşeşte

15
posibilităţile de reconstituire, se produce o perturbare a echilibrului, care se manifestă
printr-o diminuare a capacităţii muşchiului de a presta travaliu.

ANTROPOMETRIA

Antropometria este o metodă de studiu antropologic, care constă în determinarea


dimensiunilor diferitelor părţi ale corpului omenesc, precum şi a altor parametri fizici ai
părţilor corpului omenesc, respectiv volume, centre de greutate, momente de inerţie şi
mase.
Antropologia tehnică are ca obiect de studiu aplicarea metodelor ştiinţifice de
determinare a dimensiunilor diferitelor părţi ale corpului omenesc în procesul elaborării
normelor de proiectare a mijloacelor de muncă, locurilor de muncă, produselor, în scopul
adaptării acestora la posibilităţile omului.
În proiectarea produselor (maşini, utilaje, scule, aparate etc.), se pot aplica trei
procedee pentru a se respecta limitările antropometrice:
- proiectarea pentru întreaga populaţie;
- proiectarea pentru medie;
- proiectarea cu posibilitate de reglare.
Proiectarea pentru întreaga populaţie presupune luarea în considerare a valorilor
extreme ale domeniului de variaţie a unei anumite dimensiuni. Cu alte cuvinte, acest
demers s-ar caracteriza astfel: „Cel mai mare trebuie să încapă, iar cel mai mic să ajungă”.
De exemplu, valoarea maximă a înălţimii omului se utilizează pentru determinarea înălţimii
uşilor, iar dimensiunea minimă dintre cot şi deget pentru amplasarea butoanelor pe un
pupitru de comandă.
Proiectarea pentru medie se aplică atunci când nu mai există altă posibilitate. Omul
mediu nu există, deoarece chiar dacă un individ are câteva dimensiuni egale cu media
statistică a populaţiei, cu siguranţă are altele deviate de la medie. Astfel, un produs
proiectat pentru medie va putea fi folosit conforţabil de majoritatea populaţiei, dar va da
probleme restului.
Proiectarea cu posibilitatea de reglare a produsului este demersul optim. Produsele
ce se pot regla în funcţie de utilizator dau deplină satisfacţie întregii populaţii. Se pot regla
scaunele sau pupitrele, de exemplu. Din păcate însă, proiectarea cu posibilitatea de
reglare nu se poate aplica întotdeauna.

16
Datele privind dimensiunile corpului trebuiesc luate în considerare la proiectarea de
maşini – utilaje cu multă precauţie, altfel pot apărea inconveniente.
Pentru evitarea acestor inconveniente, datele medii trebuie completate cu încă
două date, şi anume:
- cea mai mică dimensiune, faţă de care dimensiuni mai mici nu se găsesc decât la 5%
dintre oameni
- cea mai mare dimensiune, faţă de care dimensiuni mai mari se găsesc la 5% dintre
oameni.
Natura lucrărilor este un factor determinant pentru organizarea locului de muncă. La
proiectarea instalaţiilor utilajului, mobilierului, se vor lua în considerare posibilităţile de efort
ale omului în diferite poziţii. Posibilităţile fizice ale organismului uman prezintă variaţii
foarte mari, în raport cu executantul.
La locurile de muncă destinate lucrului în poziţia sedentară un rol important îl au
elementele din dotare - masa de lucru şi scaunul - care trebuie să întrunească o serie de
condiţii, pentru a asigura executantului un confort cât mai mare în timpul desfăşurării
activităţii.

Principii generale

Aplicarea antropometriei tehnice în activitatea de proiectare se bazează pe


următoarele principii generale:
1) Dimensiunile umane şi funcţionale trebuie avute în vedere chiar în prima fază a
proiectării şi nu mai târziu;
2) Operatorul trebuie studiat în contextul activităţii desfăşurate (să se ţină cont atât
de dimensiunile statice, cât şi de cele dinamice);
3) Trebuie să se ţină cont de factorii de variabilitate dimensională a omului: vârstă,
sex, zonă geografică, profesie etc.;
4) Să se asigure toleranţe spaţiale pentru oameni şi echipamente (în condiţii de
stres amplitudinea mişcărilor este mai mare decât în condiţii normale).

Principii ergonomice în organizarea locului de muncă (conform Normei


generale de protecţia muncii din 1 ianuarie 1996)
 Particularităţile anatomice, fiziologice, psihologice ale organismului uman, precum
şi principiile ergonomice de organizare a muncii şi locului de muncă, vor sta la baza

17
caracteristicilor constructive şi funcţionale ale echipamentelor tehnice (instalaţii, utilaje,
maşini, instrumente, unelte).
 Eliminarea poziţiilor forţate, nenaturale, ale corpului muncitorului şi asigurarea
posibilităţilor de modificare a poziţiei în timpul lucrului se fac prin folosirea echipamentelor
tehnice corespunzătoare, amenajarea locului de muncă şi optimizarea fluxului tehnologic.
 Locurile de muncă unde se lucrează în poziţie şezând vor fi dotate cu scaune
dimensionate corespunzător caracteristicilor antropometrice şi funcţionale ale organismului
uman, precum şi operaţiunilor ce se execută; după caz se vor utiliza scaune reglabile.
 La locurile de muncă unde se lucrează în poziţie ortostatică, munca se va organiza
astfel încât să permită aşezarea muncitorului chiar numai pentru perioade scurte de timp,
în care scop se vor asigura mijloacele necesare (scaune, bănci, fotolii etc.).
 Utilajele, maşinile, mesele şi bancurile de lucru vor asigura spaţiul şi, după caz, se
vor utiliza suporţi pentru poziţionarea comodă a membrelor inferioare în timpul lucrului, cu
posibilitatea mişcării lor.
 Înălţimea planului de lucru, în funcţie de poziţia în timpul lucrului (şezând sau
ortostatică) şi de gradul de solicitare a vederii, trebuie să fie conform tabelului de mai jos.
 Înălţimea exactă a planului de lucru se stabileşte şi în funcţie de caracteristicile
antropometrice ale executantului şi de mărimea efortului membrelor superioare.
 Criteriile de vizibilitate, accesabilitate şi acţionare comodă şi fără deplasări sau
schimbări frecvente ale poziţiei de lucru trebuie să stea la baza alegerii şi amplasării
dispozitivelor de comandă, a afişajelor informaţionale şi a aparatelor de măsura şi control.
 Identificarea rapidă şi evitarea suprasolicitării vederii şi atenţiei constituie criterii ale
alegerii caracteristicilor (formă, mărime, culoare, indicaţii scrise, simboluri etc.)
dispozitivelor de comandă.
 Nu vor fi prevăzute acţionări prin pedală (picior) la proiectarea şi realizarea utilajelor
la care lucrează de regulă femei.
 Pentru evitarea mişcărilor de răsucire şi aplecare ale corpului, precum şi a
mişcărilor foarte ample ale braţelor, se iau măsuri de organizare corespunzătoare a
fluxului tehnologic, la maşini la care muncitorul intervine direct pentru o manipulare corectă
a materiilor prime şi produselor.
 Munca şi locul de muncă vor fi astfel organizate încât să se evite expunerea la noxe
a muncitorilor care nu au legătură directă cu locul de muncă nociv.

18
ENERGIA ORGANISMULUI UMAN. MUNCA ŞI OBOSEALA

În ergonomie, ca şi în medicină, organismul omenesc trebuie studiat în ansamblul


său, ca un tot unitar. Scopul final al ergonomiei este omul, privit din mai multe unghiuri,
atât fiziologic şi antropologic cât şi psihologic, social şi tehnic.
Ergonomia urmăreşte adaptarea muncii la om, prin crearea mijloacelor de muncă şi
a mediului ambiant, ţinând seama de posibilităţile fiziologice şi neuropsihice ale omului.
Totodată, ergonomia are ca scop şi adaptarea omului la meseria sa prin orientarea
profesională.

Sursele de energie ale organismului

Unul din procesele vitale în organism este ansamblul fenomenelor de transformare


a energiei chimice, primită sub forma alimentelor, în energie mecanică. Această
transformare are loc în aparatul digestiv progresiv.
Transformările sunt de două feluri:
- transformări fizice: modificarea stării fizice a alimentelor (înmuiere, măcinare, tăiere)
- transformări chimice: desfacerea în compuşi din ce în ce mai simpli, sub acţiunea
sucurilor digestive.
Organismul omenesc se dezvoltă şi îşi menţine vitalitatea asimilând principiile
nutritive, numite şi factori de nutriţie, extrase din alimentele ce le consumă. Acestea sunt:
proteine, lipide, glucide, săruri minerale şi vitamine.
Proteinele sunt substanţe complexe care conţin carbon, oxigen, hidrogen, azot şi
sulf. Prin procesul de ardere în organism se eliberează energie: 4,1 calorii/gram. Rolul lor
este în primul rând plastic, reprezentând componenta de bază a celulelor. Întrucât
proteinele conţin aminoacizii esenţiali care nu pot fi sintetizaţi în organism, ele nu pot lipsi
din alimentaţia organismului; necesarul zilnic este de 1g/kilogram corp.
Lipidele sunt formate din carbon, oxigen şi hidrogen, iar prin arderea lor completă în
organism se eliberează toată energia potenţială: 9,3 calorii/gram. Lipidele ajută la

19
reînnoirea celulelor uzate şi obţinerea acizilor graşi, raţia zilnică fiind de 30-40 g pentru un
adult.
Glucidele sunt alcătuite din carbon, oxigen şi hidrogen, iar prin ardere furnizează
organismului energie, 4,1 calorii/gram, ca şi proteinele. Glucidele trebuie să reprezinte
minim 10% din valoarea calorică a raţiei alimentare.
Sărurile minerale se găsesc în alimente sub formă de fosfaţi, carbonaţi cloruri, etc.;
acestea se dizolvă în apa aflată în organism, îndeplinind rolul important de biocatalizatori,
în menţinerea unei anumite concentraţii a mediului intern. Au de asemenea rol plastic şi au
o contribuţie în activitatea unor hormoni şi enzime.
Vitaminele sunt substanţe naturale active care, în cantităţi mici, sunt indispensabile
pentru desfăşurarea metabolismului, stimulând transformările biochimice. Ele nu pot fi
sintetizate în organism, trebuind să fie furnizate prin hrană sau ca provitamine. Absenţa lor
duce la diferite boli caracteristice.
Ţinând cont de nevoile organismului în principii nutritive, raţia calorică trebuie să
cuprindă: 14% proteine, 12-35% lipide şi 51-74% glucide.

Consumul de energie al organismului şi munca

Ansamblul proceselor de asimilaţie şi dezasimilaţie, care se desfăşoară într-un


organism viu, având ca rezultate menţinerea vieţii, poartă denumirea de metabolism. În
cadrul ciclului metabolic, energia chimică potenţială a alimentelor ingerate, sub influenţa
oxigenului, se transformă în energie mecanică şi calorică.
Energia mecanică este corespunzătoare metabolismului de efort şi este generată
de activitatea fizică, care depinde de intensitatea şi natura muncii prestate.
Căldura degajată este corespunzătoare metabolismului bazal, unde toată energia
chimică se transformă în energie calorică.
Sursa energetică cea mai importantă o reprezintă glucoza şi combinaţiile fosforice,
care au loc în prezenţa oxigenului şi care sunt asigurate sistemului muscular prin irigaţie
sanguină.
În timpul efortului fizic, în organismul uman apar o serie de modificări şi fenomene
de adaptare şi readaptare,ca urmare a solicitării diferitelor organe interne, a ţesuturilor şi a
sistemelor muscular, osos şi nervos. Cele mai importante modificări sunt: creşterea
funcţiei respiratorii, accelerarea activităţii cardiace, creşterea presiunii sanguine, creşterea
temperaturii corpului, intensificarea formării şi eliminării produselor metabolice şi
intensificarea schimburilor de căldură cu mediul înconjurător.

20
Atât necesităţile, cât şi consumul de energie, se măsoară în kilocalorii ( kcal).
Consumul total de energie se compune din următoarele elemente:
Et=Emb+Eda+Emap
unde: Et - energia totală
Emb - consumul de energie calorica în repaos (la bărbaţi este de 1700 kcal/24h; la
femei este de 1400 kcal/24h)
Eda - consum de energie pentru digestie şi procese de asimilare (600-700 kcal)
Emap - consumul de energie necesar metabolismului din timpul activităţilor
profesionale.
1 kcal reprezintă căldura necesară unui litru de apă pentru a-şi ridica temperatura
de la 14,50C la 15,50C.
De exemplu, unele activităţi cu efort predominant muscular cuprind ridicarea şi
transportul unor obiecte grele. Normele de ridicare şi transport sunt în funcţie de vârstă,
sex şi tipul transportului.

Oboseala
Oboseala este o diminuare reversibilă a capacitaţii de funcţionare a unui organ sau
a unui organism ca urmare a unei activităţi depuse. Este consecinţa firească a efortului
fizic sau intelectual, depus de individ timp mai îndelungat pentru executarea unor sarcini
de muncă. Ea se concretizează prin diminuarea capacitaţii de muncă a omului.
Oboseala poate duce la următoarele consecinţe:
 slăbirea generală a organismului;
 surmenaj, epuizare şi îmbătrânire prematură;
 măreşte riscul de accidentare;
 reduce randamentul activităţilor, atât cantitativ cât şi calitativ.
Oboseala poate fi, în general, fizică (musculară sau statică) şi psihică
(neurosenzorială sau mintală).
Oboseala musculară poate fi intensă, dar totuşi nepericuloasă, în afara de cazul
când provoacă alterarea mişcării. Se recuperează în general prin odihnă.
Oboseala statică este o variantă a oboselii fizice, când muşchii sunt supuşi unui
consum inutil de energie. Aceasta provine dintr-o imobilitate într-o poziţie insuficient de
confortabilă a corpului sau a unor părţi ale acestuia.
Oboseala neurosenzorială apare în cazul utilizării intensive a unui organ de simţ
(ochii, urechea ) sau în cazul unei tensiuni nervoase susţinute. Această oboseală este
foarte periculoasă, ducând adeseori la uzura prematură a individului.

21
Oboseala mintală apare atunci când individul este solicitat fără întrerupere, timp
îndelungat, la concentrare intelectuală sau atenţie în vederea bunului mers al muncii.
Căi şi modalităţi de prevenire a oboselii
Prevenirea oboselii se realizează prin mai multe modalităţi, grupate în două
categorii:
- prevenirea oboselii prin amenajarea ergonomică a locului de muncă;
- prevenirea oboselii prin măsuri economice sau fiziologice.
Locul de muncă trebuie conceput ştiinţific şi organizat funcţional - ergonomic, prin
asigurarea unei poziţii comode, în tot timpul afectat muncii, ori prin alegerea celor mai
eficiente sisteme de semnalizare şi dispozitive de comandă, corect amplasate, urmărind
optimizarea relaţiei complexe “om - solicitări”, acestea contribuind, în mare măsură, la
evitarea apariţiei sau instaurării accentuate a oboselii.
Alte căi de prevenire a oboselii în muncă:
- concordanţa calificare - lucrare: are drept menire să asigure o adaptare adecvată
a omului la meseria pe care o are. Se realizează prin pregătire profesională şi selecţie;
- coordonarea încărcării utile cu încărcarea pe care o reprezintă greutatea corpului
în mişcare; scopul este de a obţine rezultate mai bune cu acelaşi efort;
- ritmul şi cadenţa muncii, ce pat fi interpretate în doua feluri:
- în mod curent, ca viteza de succesiune a mişcărilor ce se repetă în regulat;
- în mod general, ca succesiune la intervale de timp de variate solicitări.
- alimentaţia corespunzătoare: este o importantă cale de prevenire a oboselii
musculare în primul rând, deoarece prin ea se asigura un aport de calorii cel puţin egal cu
energia cheltuită.

Căi şi modalităţi de compensare a oboselii


Acţionează în direcţia reducerii oboselii, după ce aceasta, ca urmare a solicitării
fizice sau psihice, apare cu o intensitate oarecare. Aceste căi se referă la asigurarea unui
regim raţional de muncă şi de odihnă şi sunt folosite, fie in afara schimbului, fie in cadrul
schimbului de lucru.
Compensarea oboselii în afara schimbului de lucru
O cale de compensare a oboselii în afara schimbului de lucru ar fi stabilirea unei
durate
corespunzătoare a zilei de muncă. Durata normală a zilei de muncă este de 8 ore, iar
săptămâna de lucru este de 5 zile. Durata maximă şi minimă a timpului de lucru, pe lângă

22
considerente de ordin fiziologic şi psihologic, este influenţată şi de necesităţile sociale, fapt
pentru care, în final, durata timpului de lucru este determinată de nivelul de dezvoltare.
Reducerea timpului de muncă se poate efectua sub diferite forme: sub forma măririi
numărului de zile de concediu anual de odihnă, sub forma măririi numărului zilelor de
sărbători legale, sub forma reducerii duratei zilei de muncă, a reducerii săptămânii de
muncă, prin transformarea unei zile lucrătoare într-una liberă.
Forma cea mai frecvent folosită este cea a reducerii duratei săptămânii de muncă,
prin transformarea unei zile lucrătoare (sâmbăta) în zi liberă.
Concediul anual de odihnă este o altă cale importantă de compensare a oboselii
acumulate după o perioadă îndelungată de lucru. Legislaţia în vigoare reglementează
durata concediului legal de odihnă.
Compensarea oboselii în cadrul schimbului de lucru
Pentru a menţine capacitatea de muncă la un nivel corespunzător, în tot cursul
schimbului se impune acordarea unor pauze de odihnă pe parcurs, pentru recuperarea
oboselii. Problemele principale care se impun a fi rezolvate în această privinţa sunt:
numărul pauzelor, durata pauzelor, momentul acestora, precum şi conţinutul pauzelor.
În ceea ce priveşte numărul şi durata pauzelor în cadrul schimbului, ele sunt
determinate mai întâi de timpul cât ne stă la dispoziţie în cadrul schimbului pentru odihnă.
Baza unora dintre aceste metode este consumul de energie în timpul schimbului.
Numărul pauzelor şi durata acestora depinde de gradul de intensitate şi de
greutatea muncii depuse. Uneori este suficient dacă se inserează pe tot parcursul
schimbului 2 pauze de odihnă, una înainte de pauza de masă, iar cealaltă după aceasta
pauză. Pe lângă compensarea oboselii fizice şi psihice, pauzele în cadrul schimbului au şi
alte efecte utile: sporirea cantităţii de muncă efectuată într-o zi, fără ca aceasta să atragă
creşterea corespunzătoare a oboselii muncitorului, reducerea oscilaţiei randamentului
muncii pe parcursul schimbului, reducerea sau eliminarea completă a stagnărilor.

Regimul ergonomic de muncă şi odihnă


Stabilirea regimului ergonomic de muncă şi odihnă constă în găsirea, pentru fiecare
gen de activitate, a unor corelaţii şi alternanţe optime între durata perioadelor de muncă,
durata pauzelor pentru odihnă, numărul conţinutului şi momentul introducerii acestor
pauze, în aşa fel încât să asigure obţinerea unei eficienţe sporite a activităţii omului, un
înalt grad al productivităţii muncii, un nivel optim al capacităţii muncii şi o bună stare a
sănătăţii.

23
Optimizarea corelaţiei “solicitări - muncă – refacere” conferă regimului de muncă
atributul de ergonomic, iar oboseala în muncă este prevenită.

ORGANIZAREA MEDIULUI AMBIANT AL MUNCII

Organizarea ergonomică a muncii poate şi trebuie să contribuie la crearea de


condiţii optime de muncă, prin aplicarea unui iluminat raţional, prin folosirea justă a
culorilor, prin aplicarea de variate măsuri pentru eliminarea sau diminuarea zgomotului,
prin asigurarea ordinii şi curăţeniei exemplare, prin crearea unui climat corespunzător la
locurile de muncă.
Condiţiile de muncă necorespunzătoare au efect vătămător asupra sănătăţi
muncitorilor, influenţează calitatea funcţionării organelor senzitive, starea, dispoziţia
generală a omului muncii. Dacă aceste condiţii nu corespund cerinţelor, creşte oboseala,
mai ales oboseala nervoasă.

Ambianţa de muncă este constituită din:


 factorii fizici (iluminat, cromatică, zgomot, vibraţii, microclimat ,etc.)
 factorii psihosociali (intercunoaşterea, intercomunicarea, climatul de muncă etc.)
 factorii psihologici (particularităţi temperamentale, nivelul aspiraţiilor, particularităţi
ale caracterului etc.).

Factorii mediului fizic ambiant se grupează în:


- factori de microclimat ( temperatura, umiditatea, puritatea aerului)
- iluminarea raţională şi luminanţa
- folosirea justă a culorilor (cromatica)
- ambianţa sonoră a muncii
- radiaţiile nucleare.

Factorii de microclimat
Asigurarea unor condiţii sănătoase de muncă şi menţinerea capacităţii normale de
lucru a executanţilor depind de existenţa unui climat cât mai favorabil la locul de muncă.
Realizarea microclimatului adecvat porneşte de la faptul că temperatura corpului (36,5 oC ±

24
0,5oC) este o rezultantă între: căldura produsă la nivel tisular, căldura pierdută în mediul
ambiant, căldura radiată de obiectele înconjurătoare şi recepţionată de om.
Orientativ, un microclimat industrial se consideră corespunzător, dacă mişcarea
aerului se realizează cu o viteză de 0,3 - 0,4 m/sec., la o temperatură a aerului de cca.
18oC şi umiditate relativă de 40 - 60%.

Temperatura. O sarcină importantă ce trebuie rezolvată în cadrul organizării muncii,


este asigurarea unei temperaturi corespunzătoare la locul de muncă, deoarece, indiferent
de caracterul muncii - muncă fizică sau intelectuală – temperatura necorespunzătoare,
prea scăzută sau prea înaltă are efecte negative, ce se concretizează într-un randament
scăzut, într-o calitate necorespunzătoare a produselor, accidente, îmbolnăviri .etc.
La o temperatură prea scăzută , organismul omului radiază prea multă căldură, ca
urmare, o cantitate mare din energia acestuia se cheltuieşte inutil. Afară de aceasta, la o
temperatură prea scăzută, degetele pierd mobilitatea şi îndemânarea necesară.
În schimb, la o temperatură prea ridicată, căldura excesivă care se dezvoltă în
organismul omului nu poate radia în afară, din care motiv corpul se supraîncălzeşte,
atenţia se reduce şi rapiditatea reflexelor scade simţitor.
Temperatura normală pentru o încăpere nu este o mărime constantă, ci depinde de
caracterul muncii. În cazul unei munci uşoare, se consideră normală temperatura de 18 -
20oC, în cazul unei munci de greutate medie,15 - 18 oC, iar în cazul unei munci grele 13 -
15oC.
Pentru menţinerea temperaturii aerului în limitele normale se pot aplica variate
măsuri: ventilaţia, izolarea surselor de căldură, răcirea suprafeţelor calde, acoperirea
acestora cu materiale termoizolante, duşuri de apă, perdele de apă etc.

Umiditatea aerului , de asemenea nu trebuie neglijată, deoarece în cazul în care


gradul de umiditate este foarte ridicat, evaporarea transpiraţiei este împiedicată, rezistenţa
organismului, în special la eforturi ridicate şi de lungă durată, scade foarte mult. În
schimb, în cazul în care gradul de umiditate este foarte scăzut, evaporarea devine
puternică, uscarea mucoaselor nasului şi gurii se intensifică. În acest caz, va trebui sa
procedăm la umezirea artificială a aerului. Umiditatea medie a aerului trebuie să fie în
încăperile de producţie de 40-60%.

Puritatea aerului, la fel, este o problemă căreia necesită mare atenţie, având în
vedere că în încăperile industriale, la locurile de muncă, de regulă se creează praf, gaze,

25
vapori toxici etc. care, în cazul în care concentraţia depăşeşte limitele admise, au efect
dăunător asupra sănătăţii muncitorului, asupra capacităţii de muncă a acestuia.
Măsura cea mai eficientă pentru asigurarea purităţii aerului, acolo unde aceasta
este posibilă, este prevenirea formării prafului, a gazelor şi a vaporilor toxici. Praful, în
concentraţii mari, duce la îmbolnăvirea căilor respiratorii.
Dacă umiditatea este mai ridicată de 85%, iar temperatura aerului e de 23 oC , praful
astupă porii pielii şi împiedică eliminarea transpiraţiei. În raport cu natura sa, concentraţia
admisă este de 2-10 mg/m3.

Măsurile care conduc la eliminarea surselor de înrăutăţire a microclimatului


constau în:
- modificarea proceselor tehnologice şi înlocuirea materialelor care generează
degajări termice, vapori, praf, gaze toxice
- captarea degajărilor nocive chiar la punctele de origine, fără să fie lăsate să se
împrăştie în atmosfera locurilor de muncă
- condiţionarea aerului în încăperile industriale prin măsuri de ventilaţie care permit
corpului să evacueze căldura şi reduc concentraţia elementelor nocive din atmosferă.

Iluminarea raţională şi luminanţa


Iluminarea este densitatea fluxului luminos pe o suprafaţă de iluminat (unitatea de
măsură este luxul).
Luminanţa este o măsură a strălucirii sau luciului unei suprafeţe. Impresia de
strălucire a suprafeţelor care reflectă lumina este proporţională cu luminanţa suprafeţelor
respective.
Rezolvarea justă a iluminatului la locurile de muncă prezintă o mare importanţă,
deoarece iluminatul raţional al încăperilor şi al locurilor de muncă îmbunătăţeşte condiţiile
de muncă, menţine capacitatea de muncă, contribuie la reducerea accidentelor de muncă,
la creşterea productivităţii muncii şi la îmbunătăţirea calităţii produselor. În schimb
iluminatul necorespunzător , nesatisfăcător , atât în cazul în care iluminatul este
insuficient, când nivelul de iluminare nu este suficient de ridicat, cât şi în cazul în care
iluminatul este excesiv, are efecte cu totul nedorite: oboseală prematură, productivitate
redusă, calitate slabă. Aceste efecte negative se explică prin faptul că, încordarea mai
mare a ochilor în cazul unui iluminat nesatisfăcător, exercitarea nervilor vizuali în cazul
unui iluminat excesiv, au drept consecinţă oboseala generală timpurie la executant,

26
slăbindu-i atenţia, cauzându-i o dispoziţie proastă, dureri de cap etc. Capacitatea de
acomodare a omului la lumini de diferite intensităţi este extrem de mare: 1:400.000.
Iluminatul este de două feluri: natural şi artificial. Iluminatul natural reprezintă o
difuzare mai mare a luminii decât iluminatul artificial, este economic, igienic şi nu oboseşte
ochii.
Cromatica
Alături de iluminat, legat strâns de acesta şi deosebit de importantă este folosirea
justă a diferitelor culori în organizarea şi amenajarea locurilor de muncă. Influenţa culorilor
se extinde asupra personalităţii omului, asupra proceselor fiziologice, precum şi asupra
vieţii sentimentale. În funcţie de efectele fiziologice şi neuropsihice, culorile se grupează
în:
 culori reci (negru, albastru, verde, violet)
 culori calde (roşu, galben, portocaliu)
 culori agitatoare sau îngrijorătoare (violet)
 culori stimulatoare (portocaliu, roşu, galben)
 culori liniştitoare (verde, albastru)
 culori grele (negru, violet)
 culori uşoare (galben)
 culori care dau senzaţia de apropiere (portocaliu, galben)
 culori care dau senzaţia de depărtare (verde, albastru).

Ambianţa sonoră: zgomotul , vibraţiile, muzica funcţională.


Zgomotul influenţează starea generală a organismului şi de aceea cunoaşterea
efectelor zgomotului asupra sa, a limitelor de la care acestea devin nocive şi a căilor de
prevenire şi de combatere a sa prezintă o importanţă deosebită pentru sporirea
productivităţii muncii prin crearea unei ambianţe sonore conforţabile. În acest sens,
cunoaşterea nivelurilor admisibile pentru zgomot prezintă importanţă atât din punct de
vedere igienic, cât şi din punct de vedere tehnic. Limitarea zgomotului din punct de vedere
fiziologic determină nivelul limită al zgomotului care nu are acţiune dăunătoare asupra
organismului.
Din punct de vedere tehnic, se stabileşte limita admisibilă a zgomotului diferitelor
agregate, în funcţie de procedeele de atenuare cunoscute şi realizabile în practică.
Zgomotul produce modificări de ordin fiziologic în organismul uman, care constau
în: creşterea tensiunii arteriale, accelerarea pulsului, scăderea acuităţii vizuale şi auditive,

27
tulburări digestive etc. Ele se manifestă prin apariţia erorilor în activitate şi scăderea
ritmului de lucru. Nivelul general al zgomotelor trebuie să se înscrie în limite
corespunzătoare specificului muncii de birou, al cărui conţinut implică un anumit grad de
solicitare psihică şi nervoasă.
Pentru evitarea efectelor determinate de intensităţile mari ale zgomotului, în special
cele neuro-psihice (tulburări de atenţie, sustragere, încordare, oboseală) sunt necesare
măsuri de prevenire precum:
- acte normative de limitare a zgomotelor;
- soluţii silenţioase pentru tehnologii;
- dimensionarea corespunzătoare a încăperilor;
- dispersarea şi dispunerea raţională a echipamentelor;
- pereţi, plafoane şi plansee din materiale fonoabsorbante;
- săli pentru recreere în timpul pauzelor;
- control ORL periodic.
Protejarea lucrătorilor împotriva zgomotelor inevitabile se face cu ajutorul
mijloacelor de protecţie individuală ,ca:
- antifoane în formă de căşti, care acoperă în exterior pavilionul urechii
- antifoane în formă de dop, care se introduc în urechi.

Vibraţiile. Trepidaţiile produse prin vibraţii ale solidelor (frecvenţa sub 20 Hz) şi
oscilaţii mecanice (800-1000 Hz) reprezintă factori de risc profesional prin acţiunea lor
asupra stării de sănătate şi implicit asupra capacităţii de muncă. Ele acţionează asupra
subsistemului senzitivo - senzorial şi se transmit întregului organism, dând naştere la
oboseală, diminuarea capacităţii de muncă, scăderea atenţiei, modificarea metabolismului
etc. Combaterea vibraţiilor se realizează prin: reducerea lor de la sursă, izolarea sursei de
vibraţii şi a şocurilor. Măsurarea vibraţiilor se realizează cu ajutorul aparatelor mecanice
sau electrice.

Muzica funcţională face parte din categoria sunetelor cu sens asupra activităţii
umane. Ea este recomandată ca un mijloc de combatere prin camuflare a unor zgomote,
precum şi a plictiselii, în procesele de muncă monotone. Muzica funcţională de camuflare
a zgomotelor trebuie să ţină seama de fondul sonor al spaţiului industrial şi să fie aleasă în
aşa fel încât să nu producă distonanţe supărătoare.
De regulă, în atelierele productive, muzica trebuie să fie bine auzită. Pentru
aceasta, emisiunile muzicale trebuie să aibă o intensitate sonoră cu 3- 10 dB mai mare în

28
comparaţie cu cea a zgomotului din hală. Muzica în surdină este recomandată numai în
birouri, unde, în condiţiile solicitării intelectuale, ea are un efect de deconectare. Pentru a
evita efectele complementare nedorite ale muzicii, cercetările de specialitate au
demonstrat că emisiunile muzicale pot combate zgomotul, numai dacă fondul sonor ce
urmează să fie neutralizat nu depăşeşte 80 dB.
Muzica funcţională de combatere a plictiselii din procesele de muncă monotone se
bazează pe implicaţiile psihice şi fiziologice pe care aceasta le exercită asupra
organismului (sporirea atenţiei, dinamizarea tuturor proceselor psihice, modificarea
tonusului). Ea are ca efect menţinerea capacităţii de muncă a executanţilor (atenţiei),
evitând scăderea prematură a randamentului.
Ca mijloc de stimulare a capacităţii de muncă, muzica funcţională trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe printre care:
- să fie adecvată preferinţelor oamenilor, ţinând seama de cultura muzicală, vârsta
şi sexul acestora
- să fie transmisă prin emisiuni scurte discontinue, pe toată durata programului de
lucru, ţinând seama de nevoile integrării în programul zilei de lucru şi de prevenirea
oboselii
- ritmul muzicii să contribuie la stimularea şi menţinerea unui ritm normal de muncă
- muzica de fond trebuie să fie transmisă prin emisiuni scurte şi discontinue,
ţinându-se seama de curbele de oboseală şi de felul muncii
- muzica funcţională nu trebuie să provoace distragerea atenţiei.
Din anumite cercetări efectuate s-a constatat că muzica funcţională, judicios
organizată, a dat o serie de rezultate favorabile, printre care: creşterea productivităţii
individuale cu 10-30% (cu preponderenţă în schimbul de noapte), îmbunătăţirea calităţii
produselor, sporirea atenţiei, o mai bună colaborare, reducerea rebuturilor şi a absenţelor,
îmbunătăţirea folosirii timpului de lucru, reducerea oboselii, a tensiunii nervoase etc.

Radiaţiile nucleare
Expunerea omului la radiaţii nucleare în timpul procesului de muncă are consecinţe
imediate sau întârziate, locale sau generalizate, asupra organismului, influenţând negativ
capacitatea de muncă. Dozele maxime admise care nu produc efecte patologice sunt
stabilite prin norme de protecţie a muncii. Ele sunt exprimate în rem (unitatea
echivalentului de doză biologică). Rem-ul reprezintă doza absorbită într-un ţesut ce
produce acelaşi efect biologic ca o doză absorbită corespunzătoare unei expuneri la un R
(Röentgen) determinată de radiaţii x sau gama.

29
INTERFAŢA OM - PRODUS

Sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, a dus în atenţia


consumatorului o largă paletă sortimentală de mărfuri şi servicii, mai ales în domeniul
mărfurilor de consum alimentar.
Măsura în care un produs satisface cerinţele depinde direct de totalitatea însuşirilor
fizice, chimice, mecanice, economice pe care acesta le-a primit în procesul de producţie şi
care se masnifestă în sfera consumului.
Numarul mare şi foarte divers al acestor însuşiri ale produselor face dificilă
cunoaşterea şi determinarea lor. De aceea, în practică, pentru aprecierea calităţii unui
produs, a modului în care concordă cu cerintele consumatorului şi a efectelor pe care le
determină în procesul realizării, se iau în considerare acele insuşiri care exprimă direct
sau influenţează într-un fel sau altul utilizarea lui, cum ar fi: randamentul, siguranţa în
funcţionare, conţinutul de substanţe utile, rezistenţa, însuşirile gustative superioare, nivelul
minim de poluare.
Ridicarea nivelului parametrilor tehnico – functionali ai produselor este o necesitate
impusă de practică, însă este necesar ca performanţele tehnice ale produselor să fie
corelate cu cerinţele reale ale domeniului în care se utilizează.
Caracteristicile estetice ale produselor ţin de latura emoţională a acestora, aspect
din ce în ce mai important în zilele noastre, deoarece oamenii aspiră să integreze frumosul
în existenta lor cotidiană, ca element indispensabil al calităţii vieţii.
Elementele estetice materializeză nevoile spirituale ale societăţii faţă de un produs.
Ele au în vedere forma produsului, culoarea, prezentarea, ambalarea, etc. corelate cu
utilitatea, oportunitetea şi functionalitatea acestuia. Aceste elemente definesc
caracteristicile de modernitate, eleganţă, gust, preferinţe pe care le impun îmbunătăţirea
calităţii şi ridicarea gradului de satisfacere a necesităţilor societăţii.
Caracteristicile societăţii se referă la aspecte cu caracter social care, pe măsura
trecerii timpului, sunt din ce în ce mai mult legate de răspunderea faţă de specia umană.
Ea are în vedere influenţa pe care utilizarea unor produse o poate avea asupra mediului
ambiant.

30
Caracteristicile economice se referă la cheltuielile care se fac pentru utilizarea
produsului. Ele se referă la cheltuielile de utilizare, întrubuinţare, montare.
Caracteristicile de exploatare sau de utilizare se referă cu precădere la trei tipuri de
însuşiri ale unui produs: însuşiri ergonomice, fiabilitatea şi mentenabilitatea.
Însuşirile ergonomice sunt determinate de relaţia om – produs şi se referă la
uşurinţa şi securitatea exploatarii produsului, optimizarea solicitărilor fizice şi psihice, şi
corespunzator, la consumul de timp pentru obţinerea efectului util scontat.
Fiabilitatea este o caracteristică principală a calităţii produselor şi se poate exprima
atât calitativ cât şi cantitativ.
Mentenabilitatea este o caracteristică ce poate fi, de asemenea, exprimată atât
calitativ, cât şi cantitativ. Calitativ, mentenabilitatea reprezintă capacitatea ca un produs să
poate fi întreţinut şi reparat într-o anumită perioadă de timp. Cantitativ mentenabilitatea
reprezintă probabilitatea ca un produs defect să fie repus în stare de funcţionare într-un
interval de timp dat, în condiţii deîintreţinere specificată.
În ceea ce priveşte ciclul de viaţă al produselor, în concepţia clasică se consideră
că orice produs cuprinde patru faze principale, similare prin analogie cu cele parcurse de
fiinţele vii. Prima fază este cea a lansării produselor (naşterea) , urmată de faza dezvoltării
adolescenţa), apoi de faza maturităţii (vârsta adultă), ultima fază fiind cea a declinului
(îmbătrânirea şi dispariţia definitivă).

Produsul între necesitate şi responsabilitate in dezvoltarea sociala

Produsul antropic reprezintă orice schimbare de om în mediu, inclusiv în cel social,


în vederea atingerii unui scop. Produsul material este acel produs care modifică mediul
prin crearea unei noi structuri a elementelor sale. Se poate analiza produsul ca un raport
istoric între modul în care grupurile de oameni îşi elaborează scopurile şi modul în care
natura se schimbă prin mecanismele sale proprii, ca urmare a acţiunilor iniţiate de om.
Spre deosebire de restul animalelor, care se adaptează la mediu în măsura în care
reuşesc să-şi modifice determinările cauzale, interne, deci să se modifice pe ele însele
conform transformărilor din mediu, omul, paralel cu acest mecanism de adaptare
caracteristic tuturor fiinţelor vii, introduce un alt mecanism: schimbarea mediului în raport
cu necesităţile sale.
În acest sens, produsul reprezintă un mod de asigurare a existenţei umane prin
transformări ale mediului, inclusiv ale mediului socio-cultural.

31
Deşi inferior multor specii vii din punct de vedere al capacităţilor sale biologice de
protecţie a mediului înconjurător, omul este superior oricărei alte vieţuitoare prin modul său
de adaptare. Spre deosebire de orice alt sistem viu, omul nu se schimbă pe sine pentru a
se potrivii ambientului, ci modifică ambientul potrivit intereselor sale. Foarte puţin protejat
la frig din punct de vedere al înzestrărilor sale biologice, omul rezistă totuşi mai bine decât
alte vieţuitoare la temperaturi scăzute datorită faptului că poate să-şi construiască
adăposturi încălzite, să-şi asigure îmbrăcăminte şi hrană potrivite.

Integrarea corectă a produsului în relaţia om – natură

Interrelaţia celor trei categorii ale realităţii – natura, om , produs – constituie condiţia
de existenţă a fiecăruia dintre ele, numai natura putând exista singură, în timp ce, atât
omul, cât şi produsul, sunt condiţionate de celelalte şi mai ales de natură.
Evoluţia omului din preistorie, de la desprinderea sa din lumea animală, a fost
dependentă şi condiţionată de produs, care reprezintă o caracteristică definitorie a
umanităţii. În paralel cu aceasta, produsele sunt un factor esenţial al crizei mediului din
epoca noastră şi potenţează riscurile de autodistrugere pe care activitatea umană actuală
o poartă în sine. Pentru a ieşi din acest impas omul, utilizând cum se cuvine caracteristica
sa de bază de fiinţă raţională, va trebui să ia în consideraţie legătura dintre fenomene,
legea de bază a realităţii, şi să nu mai analizeze separat etapele de realizare a produselor
conform traiectoriei sale, de la studiul de piaţă ca idei, ca furnizoare de idei şi necesităţii
pentru produse şi servicii până la postutilizarea şi reintegrarea în natura a produsului.

Clasificarea produselor

Clasificarea produselor este operaţia prin care obiectele sunt ordonate şi grupate
după anumite criterii, în diferite categorii.
Daca prin clasificare înţelegem divizarea mulţimii date în submulţimi, pe baza
anumitor principii si/sau criterii, sistemele de clasificare reprezintă totalitatea regulilor de
divizare a mulţimii şi rezultatul împărţirii ei în submulţimi.
Cerinţele de bază ale unei clasificări sunt:
- să fie elastică, flexibilă, dar, în acelaşi timp, fermă şi riguroasă, pentru a permite
încadrarea corectă a produselor/serviciilor noi;
- să aibă corespondenţă cu clasificarea naţională şi internaţională;

32
- să permită codificarea produselor/serviciilor în vederea utilizării metodelor
informatice de prelucrare a datelor referitoare la producţia şi comercializarea
produselor/serviciilor respective.
V. Poschl, considerat deschizător de drum în clasificarea mărfurilor industriale, a
alcătuit o sistematică teleologică a mărfurilor şi mijloacelor pentru obţinerea şi utilizarea
lor, grupându-le, după tipul nevoilor cărora le sunt destinate, pe trei sectoare:
I. mărfuri pentru satisfacerea nevoilor de bază, cum ar fi: alimente, produse pentru
protejarea corpului şi produse pentru locuinţă;
II. mărfuri ale progresului, dintre care: produse pentru păstrare, transmitere,
transport, produse pentru înfrumuseţare şi decoraţiuni, bijuterii etc.;
III. mijloace de producţie, spre exemplu: materii prime şi mijloace de muncă,
mijloace pentru obţinerea şi livrarea energiei, utilaje etc.
Clasificarea NICE a fost adoptată şi de organismele din ţara noastră, ca urmare a
aderării României la Aranjamentul de la Nisa, în 1998, alături de alte 64 de state membre.
Preocupările actuale în domeniul sistematicii mărfurilor, cu toată diversitatea lor, se
înscriu în două direcţii principale: fundamentarea ştiinţifică a clasificării produselor şi
asigurarea aplicabilităţii în practică a sistemelor elaborate.
Accentul este pus pe unul din cele două deziderate, urmărindu-se fie clarificarea
unor probleme de ordin conceptual, mergând până la încercarea de integrare a clasificării
mărfurilor într-o ordine universală a cunoştinţelor, fie elaborarea unor structuri de
clasificare, potrivit cerinţelor activităţii practice.
Cercetările care se desfăşoară pe o perioadă mai îndelungată joacă, de asemenea,
un rol foarte important. Acestea se referă, în special, la studierea posibilităţilor care să
cuprindă toate fazele procesului reproducţiei, asigurându-se, astfel, premizele unificării
sistemelor de clasificare de o mare diversitate, utilizate în diferite domenii de activitate.

33
ORGANIZAREA ERGONOMICǍ A LOCULUI DE MUNCǍ

În cadrul organizării muncii un loc important îl ocupă organizarea locului de muncă.


Această importanţă se explică prin faptul că, orice proces de muncă se desfăşoară într-un
anumit spaţiu delimitat, pentru executarea unor lucrări, operaţii parţiale, necesare pentru
obţinerea de bunuri materiale. Acest spaţiu, delimitat de restul operaţiilor similare, poartă
denumirea, în limbaj curent, de loc de muncă.
Locul de muncă reprezintă, conform STAS-6909-75, “zona înzestrată cu mijloace
de muncă şi organizată pentru realizarea unei operaţii sau lucrări, de către un executant,
în condiţii de muncă precizate”. Elementele sale de bază sunt: forţa de muncă, mijlocul de
muncă, obiectul muncii. Dacă ne limităm, ca sferă de acţiune, la munca productivă, putem
defini locul de muncă, dotat cu obiecte ale muncii, asigurat cu forţă de muncă şi organizat
pentru realizarea unei operaţii sau lucrări de către un executant individual sau colectiv, în
condiţii de muncă precizate.
Îmbinarea armonioasă a elementelor locului de muncă – personal, mijloace de
muncă, suprafaţa sau spaţiu de desfăşurare, obiectele muncii, condiţiile de muncă – într-
un tot unitar, se realizează prin organizarea locului de muncă.
Organizarea locului de muncă se consideră raţională atunci când asigură, pentru
muncitori, condiţiile necesare pentru o muncă de înaltă productivitate, cu cele mai reduse
consumuri de muncă şi eforturi, fără mişcări inutile sau incomode.

Reguli de organizare ergonomică a locului de muncă

Conceptul de organizare ergonomică a muncii pe fiecare loc de muncă,


„organizarea ergonomică a locului de muncă”, trebuie să asigure o muncă continuă şi cu o
înaltă productivitate, uşurând în acelaşi timp eforturile fizice şi psihice prin:
 organizarea ergonomică a procesului de muncă pe locul de muncă, pe baza
respectării principiilor economiei mişcării
 asigurarea unor condiţii de muncă ergonomice, în care munca se desfăşoară cu un

34
consum de energie cât mai mic şi fără pericol de îmbolnăvire sau accidentare
 organizarea necesară aservirii locului de muncă.

Aşadar, cu cât este mai bine organizat cel mai mic compartiment productiv, locul de
muncă, cu atât productivitatea muncii va fi mai mare, în condiţiile îmbunătăţirii calităţii
vieţii.

Clasificarea locurilor de muncă

Clasificarea locurilor de muncă se poate face sub mai multe forme. Astfel:
 în funcţie de destinaţia tehnologică, pe profesii şi meserii: agent de turism, mecanic
auto, vânzător;
 în funcţie de tipul de producţie pot fi: locuri de muncă cu producţie de masă
(aceeaşi operaţie repetat), producţie de serie (mai multe operaţii executate
succesiv) sau producţie individuală sau unicat;
 în funcţie de gradul de mecanizare a proceselor de muncă, distingem: locuri de
muncă cu procese manuale, cu procese mecanizate sau cu procese automatizate
sau de aparatură;
 după numărul muncitorilor, locurile de muncă pot fi: individuale sau colective;
 în funcţie de numărul utilajelor cu care sunt înzestrate, se clasifică în: locuri de
muncă cu un utilaj sau cu mai multe utilaje;
 în funcţie de caracterul constant privit sub aspect teritorial, locurile de muncă pot fi:
fixe sau mobile.

În literatura de specialitate, se întâlneşte şi o altă grupare a locurilor de muncă, şi


anume:
o din punct de vedere al executantului care îşi desfăşoară munca:
 locuri de muncă unde se lucrează în picioare sau şezând;
 locuri de muncă la care se fac deplasări limitate pe un spaţiu restrâns;
 locuri de muncă la care se fac deplasări frecvente pe suprafaţa secţiei,
atelierului sau alt loc de muncă;
 activităţi care necesită deplasări pe teritoriul firmei sau al fabricii;
 activitatea care necesită deplasări în afara firmei.
o după participarea lucrătorilor la procesul de producţie se disting locurile de muncă
din activitatea de bază de cele aferente activităţii auxiliare sau de deservire.
35
Abordarea sistemică a organizării locului de muncă

Organizarea locului de muncă se bazează pe o concepţie de sistem în raport cu


complexul de elemente ce îl compun. La nivelul locului de muncă s-a definit mai întâi
sistemul “om – maşină”, înţelegând prin aceasta “ansamblul format din componentele
umane şi tehnologice, legate printr-o reţea comună de informaţii, care au un scop comun”,
componenta umană reprezentând elementul central în cadrul sistemului. El se
caracterizează prin existenţa unui scop; condiţionarea performanţelor sale de funcţionarea
eficientă a tuturor elementelor componente; o performanţă a sistemului care este
superioară, ca eficienţă, fiecărei din componentele sale, luate separat.
Sistemul “om – maşină – mediu”, un sistem mai larg, este definit de E.J.Mc. Cormik
astfel: “sistemul om – maşină – mediu este o combinare de unul sau mai mulţi oameni şi
de una sau mai multe componente fizice, care interacţionează între ele, prin intrări date şi
ieşiri dorite, în interiorul unor constrângeri de mediu”.
Sistemul “om – solicitări” este un concept care cuprinde elemente umane,
tehnologice, de ambianţă şi de altă natură, legate între ele, urmărind realizarea unei
productivităţi maxime a muncii cu solicitări minime. Abordarea sistemică a organizării
locului de muncă în intercondiţionalitatea “om – solicitări” porneşte de la premisa că
sistemul este complex, dinamic, deschis (primeşte influenţe externe), autoreglabil, stabil.

Reguli privind economia de mişcări

În scopul asigurării cerinţelor privind evitarea risipei inutile de energie,


organizatorul, în realizarea unui sistem cât mai armonios om – maşină – loc de muncă,
trebuie să aibă în vedere principiile şi regulile privind economia de mişcări, care au fost
formulate, pornindu-se de la principiile enunţate de Frank Gilbreth şi concretizate mai
târziu în 22 de reguli practice de către Ralph M. Barnes.

36
TIMPUL ÎN PROCESUL PRODUCŢIEI ŞI AL MUNCII

Organizarea ergonomică a muncii presupune o cunoaştere şi o utilizare foarte bună


a unor componente, stadii, situaţii şi consumuri de timp în procesul de producţie şi al
muncii.
Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor şi proceselor naturale care
au loc în legătură cu transformarea organizată, condusă şi realizată de oameni a
obiectelor muncii, cu ajutorul mijloacelor de muncă, în vederea obţinerii de bunuri
materiale necesare satisfacerii nevoilor omului.
Procesele de producţie se pot grupa în procese de bază, în procese auxiliare şi în
procese de deservire. Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, calitativă şi
cantitativă a obiectului muncii. Procesul de muncă este latura procesului de producţie care
reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei materiale sau îndeplinirea unei
funcţii în sfera neproductivă. Procesele tehnologice se împart în operaţii tehnologice, iar
procesele de muncă în operaţii de muncă.
Ca parte a procesului tehnologic, operaţia tehnologică constă în transformarea
mecanică, chimică, biologică a obiectului muncii, realizată de om sau în mod automat.
Operaţie de muncă este acea parte a procesului de producţie şi de muncă, de
efectuarea căreia răspunde un executant pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite
utilaje şi unelte de muncă, acţionând asupra unor obiecte sau grupe de obiecte
determinate ale muncii, în cadrul uneia şi aceleaşi tehnologii. Din punct de vedere al
muncii, operaţia de muncă se subîmparte în: faze, treceri, mânuiri şi mişcări.

Clasificarea proceselor de muncă

 Ţinând seama de gradul de mecanizare a părţilor componente ale proceselor de


muncă, acestea pot fi manuale sau mecanizate.
 După modul de desfăşurare în timp, procesele de muncă pot fi ciclice sau neciclice.
 După similitudinea desfăşurării lucrărilor, procesele de muncă ciclice pot fi: cu cicluri

37
identice şi cu cicluri neidentice.
 Din punctul de vedere al modului de cooperare între executanţi, putem avea
procese de muncă individuale sau colective.
 După gradul de ocupare în muncă a executantului procesele pot fi: cu ocuparea
parţială sau cu ocuparea completă a executantului pe toată durata timpului de muncă.
 După influenţa executantului asupra debitului de produse, procesele de muncă pot
fi: cu ritm liber sau cu ritm reglementat.
 Din punctul de vedere al caracterului prelucrării materiilor prime, procesele de
muncă pot fi: directe, sintetice sau analitice.

Măsurarea şi studierea timpului de muncă

Metodele de măsurare şi studiere a consumului de timp de muncă, în funcţie de


modul de înregistrare a consumurilor de timp şi de muncă, se grupează în trei grupe mai
mari:
 Pregătirea acţiunii de măsurare şi studiere a timpului. În aceasta etapă se rezolvă
toate problemele necesare asigurării condiţiilor necesare pentru că acţiunea să se poată
desfăşura cu succes, în conformitate cu obiectivul urmărit.
 Observarea propriu zisă - se realizează în mod diferit, în funcţie de metoda de
măsură aplicată, cu respectarea întocmai a programului stabilit în etapa precedentă
precum şi a numărului minim de observări.
 Prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin observare. Prelucrarea datelor obţinute
se face, în mod diferit de la o metodă de observare la alta.

Metode de observare
o Fotografierea, care poate lua mai multe forme: fotografiere individuală, fotografiere
colectivă, autofotografierea.
o Cronometrarea timpului de lucru: poate fi cronometrare simplă, cronometrare
propriu zisă şi cronometrare cu ritm corectat.
o Fotocronometrare.
o Observare instantanee.

Măsurarea şi studierea timpului de muncă ocupă un loc central în cadrul studiului


muncii, reprezentând un instrument pentru cunoaşterea reală, cu maximă exactitate, a
metodelor de muncă folosite în procesul de obţinere al bunurilor materiale, pentru

38
depistarea lipsurilor şi deficienţelor existente în folosirea eficientă a timpului disponibil, de
care depinde de fapt, productivitatea muncii.

Normele de muncă

Normarea muncii este o activitate de cercetare analitică a proceselor de muncă,


cu metode şi procedee adecvate, în scopul stabilirii cantităţii de muncă vie necesară
efectuării unei lucrări sau îndeplinirii unei sarcini ori funcţii. Rezultatul acestei activităţi se
concretizează în norme de muncă, de tipuri variate în ceea ce priveşte forma ori
conţinutul, indispensabile în conducerea, organizarea şi planificarea diverselor activităţi.
Deosebit de important este rolul normării muncii în activitatea de planificare şi
programare în care normele de muncă stau la bază elaborării lucrărilor privind: asigurarea
planificării şi asigurarea forţei de muncă şi a nivelului productivităţii muncii; stabilirea
capacităţii de producţie în concordanţă cu aceasta a volumului de producţie; defalcarea
planului de producţie pe secţii, ateliere, formaţii de lucru şi executanţi; programarea în timp
a fabricaţiei; stabilirea termenelor de livrare a produselor pe baza duratei ciclului de
fabricaţie; stabilirea deciziilor de asimilare a noi produse ori tehnologii.
Norma de muncă reprezintă sarcina de muncă ce se stabileşte unui executant –
individual sau colectiv – care are calificarea corespunzătoare pentru efectuarea unei
lucrări sau organizarea unei funcţiuni, în anumite condiţii tehnico – organizatorice şi pe
care o poate realiza vreme îndelungată lucrând cu intensitate normală. Din această
definiţie reiese că norma de muncă nu este ceva orientativ, facultativ, ci o sarcină
obligatorie pentru cel ce execută operaţia sau lucrarea.
Norma de muncă trebuie să corespundă unor cerinţe de calitate. Printre aceste
cerinţe amintim, în primul rând, progresivitatea şi accesibilitatea.
Normele de muncă sunt considerate progresive atunci când sarcinile cuprinse în ele
se situează între nivelul realizărilor medii şi al celor realizate în perioada anterioară
elaborării lor de către muncitorii fruntaşi, ţinându-se cont în permanenţă de posibilităţile
introducerii celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi ale tehnicii.
În ceea ce priveşte cealaltă cerinţă principală de calitate, şi anume, accesibilitatea,
norma de muncă se consideră că corespunde acestei cerinţe atunci când ea poate fi
realizată timp îndelungat, cu un efort normal, de orice muncitor, având pregătirea precisă
în indicatorul tarifar de calificare pentru acea lucrare, dacă respectă întocmai indicaţiile
tehnologice şi metoda de muncă, lucrează în ritm şi cu intensitate normală, în condiţiile
tehnico-organizatorice cerute.

39
Din aceste două cerinţe principale urmează în mod firesc o a treia cerinţă ce se
ridică faţă de normele de muncă şi anume, cerinţa ca ele să fie echilibrate, adică să nu fie
nici prea strânse, nici prea largi, în caz contrar nu vor avea efect mobilizator asupra
oamenilor muncii.
Metodologia elaborării normelor de muncă, potrivit legii productivităţii şi a
perfecţionării organizării şi normării producţiei şi a muncii, prevede că:
 Normele sunt elaborate de personal de specialitate tehnic productiv, având
cunoştinţe de organizare a producţiei şi a muncii, cu participarea executanţilor, maiştrilor şi
altor specialişti.
 Normele de muncă se dezbat şi se analizează în Consiliul de Administraţie, pentru
a fi cunoscute de organul conducerii colective din unitate.
 Aplicarea normelor în producţie se face după ce s-au asigurat condiţiile tehnico-
organizatorice cerute, personalul a fost înştiinţat şi instruit, iar procesul tehnologic şi de
muncă a fost însuşit de către lucrătorii direct productivi şi restul personalului.

Clasificarea şi exprimarea normelor de muncă


 După sfera de aplicabilitate, normele de muncă pot fi locale şi unificate.
 Din punctul de vedere al complexităţii, normele se clasifică în: norme pe
elemente şi norme grupate.
 După stadiul de aplicare, norma de muncă poate fi: definitivă, de însuşire şi
provizorie.
 După numărul de destinatari sau numărul de persoane a căror sarcină de
muncă o precizează, norma de muncă poate fi: individuală, sau colectivă.
 În funcţie de metoda de normare folosită la elaborarea lor, normele de
muncă se împart în două grupe mari, şi anume: norme tehnice şi norme
empirice.

Procedee de stabilire şi calcul a normei de timp


Cercetarea analitică a consumului de timp de muncă este un procedeu ce se
bazează pe observarea directă a procesului de muncă, în timpul elaborării normei de timp.
Calculul analitic al necesarului de timp de muncă pe bază de normative constă în
utilizarea unor date privind consumul de timp de muncă obţinute prin măsuri anterioare
asupra procesului de producţie, cum sunt normativele de timp de muncă, normativele de
frecvenţă, cele de regimuri tehnologice sau sistemele de normative de timp pe mişcări.

40
Compararea cu norme de muncă tip constă în analiza comparativă a duratei
operaţiei sau lucrării respective cu cea unor operaţii sau lucrări asemănătoare, pentru care
există elaborate norme de muncă.

ORGANIZAREA ERGONOMICĂ A MUNCII ÎN BIROU

Consideraţii generale privind organizarea locului de muncă

Dezvoltarea economiei de piaţă şi extinderea proprietăţii private au făcut ca munca


de birou să cunoască o amploare deosebită. În aceste condiţii apar cerinţe noi faţă de
componentele procesului de muncă, faţă de om, faţă de mijloacele de muncă şi faţă de
întregul sistem “om – maşină - mediu”. Aceste aspecte ale organizării ştiinţifice a muncii îşi
găsesc rezolvare prin aplicarea în serviciile şi birourile firmelor a cercetărilor de
ergonomie, care să asigure adaptarea muncii la om, creşterea productivităţii şi scăderea
solicitărilor de efort în muncă.
Introducerea cercetărilor de ergonomie în birouri poate fi susţinută prin prisma unor
caracteristici proprii muncii din aceste structuri, cum ar fi:
 caracterul muncii, gradul scăzut de dotare tehnică şi existenţa unor multiple
solicitări de efort fizic şi psihic în muncă;
 amplificarea factorilor de stres şi de oboseală;
 varietatea şi complexitatea operaţiilor (în special de ordin intelectual) pe care
trebuie să le execute lucrătorii, relaţiile cu clienţii, răspunderea materială şi morală;
 folosirea, uneori neraţională, a potenţialului uman, calitatea şi structura acestuia.
Munca în birou se prezintă în general ca o muncă psihică ce solicită din partea
personalului un efort intelectual deosebit, însă există numeroase activităţi care necesită un
efort fizic intens. Din punct de vedere fizic, se poate considera că activităţi precum cele de
procesare a corespondenţei, introducere a datelor, căutarea şi regăsirea informaţiilor sunt
grele, solicitând într-un grad ridicat posibilităţile fiziologice ale personalului, în special cele
ale secretarelor.
Având în vedere toate aceste solicitări, necesitatea studiilor ergonomice este
evidentă, deoarece numai prin intermediul acestora se poate realiza adaptarea muncii la
posibilităţile umane fireşti, fără ameninţarea sănătăţii lucrătorilor. Printr-o organizare
corespunzătoare a muncii pe baza principiilor ergonomice, prin mecanizarea şi prin

41
informatizarea unor activităţi şi prin stabilirea corectă a numărului şi a structurii
personalului se poate acţiona eficient pentru reducerea efortului fizic.
O altă caracteristică a activităţii desfăşurate în birouri şi, în acelaşi timp, un factor
de influenţă a efortului, este poziţia de lucru. Aceasta este poziţia şezând, care uneori nu
se modifică nici în timpul pauzelor, datorită condiţiilor de amenajare a locurilor de muncă.
Această caracteristică se întâlneşte la toate categoriile de personal cu o pondere mai mică
sau mai mare, dar cu deosebire la cei implicaţi în procesul de întocmire şi de prelucrare a
documentelor. În acest caz studiile de ergonomie trebuie îndreptate spre organizarea
raţională a timpului de lucru şi spre crearea condiţiilor de schimbare a poziţiei corpului.
Practica a demonstrat că în serviciile de relaţii cu publicul există o serie de cauze
care conduc de regulă la suprasolicitare. Acestea sunt diverse şi pot fi provocate fie de
lucrători, fie de clienţi.
Din prima categorie face parte gradul de oboseală al lucrătorilor (zilnică, plus cea
acumulată) cu implicaţii asupra modului de comportare faţă de clienţi, manifestat prin lipsa
de amabilitate şi prin nervozitate. În multe cazuri efortul lucrătorilor de a avea un
comportament civilizat poate duce la suprasolicitare.
Dificultăţi pot crea si clienţii, prin modul de comportare faţă de lucrătorii serviciilor,
care nu văd în acesta un partener egal care contribuie prin munca sa la satisfacerea
cererilor lor, ci o persoană care trebuie în orice condiţii să-i servească cu promptitudine şi
cu amabilitate.
Solicitarea neuropsihică a angajaţilor din serviciile de relaţii cu publicul sau a celor
din secretariate mai este influenţată şi de neritmicitatea fluxului clienţilor, de neadaptarea
orarelor de funcţionare a acestora la fluxul clienţilor şi de existenţa unor lipsuri în
organizarea muncii. În legătură cu acest aspect trebuie menţionat că organizarea
ergonomică a muncii trebuie să asigure concordanţa dintre numărul angajaţilor existenţi şi
afluenţa solicitanţilor. Având în vedere că fluxul acestora este în general aleator, structurile
respective pot acţiona printr-o mai mare flexibilitate în stabilirea programelor de lucru şi
prin dimensionarea optimă a formaţiilor de lucrători, prin folosirea unor grafice de muncă.
Aceste măsuri determină servirea civilizată a clienţilor şi creşterea randamentului în
muncă în condiţii de solicitare normală a lucrătorilor.
Alţi factori care influenţează substanţial solicitarea psihică sunt factorii de mediu
(zgomotul, temperatura, umiditatea şi lumina), precum şi relaţiile dintre membrii
colectivelor de muncă. Direcţiile de organizare ergonomică şi de perfecţionare a activităţii
din birou ar trebui să aibă în vedere următoarele aspecte:
 recrutarea, selecţia, încadrarea, promovarea personalului după aptitudini, pregătire

42
şi performanţe;
 stabilirea dimensiunii optime a colectivelor de muncă;
 stabilirea unor forme specifice de stimulare în muncă şi aplicarea acestora;
 diminuarea efortului fizic şi intelectual prin achiziţionarea unor echipamente
informatice moderne;
 dotarea birourilor şi a serviciilor cu mobilier potrivit caracteristicilor antropometrice
ale lucrătorilor, poziţiei acestora în timpul muncii, sarcinilor de îndeplinit şi locului
zonei de muncă;
 studierea microclimatului, în scopul creării unui echilibru optim între om şi mediul
său de lucru, reducerii efortului senzorial şi creşterii posibilităţilor de concentrare în
executarea sarcinilor; elementele de microclimat (zgomot, temperatura, iluminat,
culoare) trebuie adaptate la specificul activităţii din fiecare birou;
câteva din cerinţele la care trebuie sa răspundă un loc de muncă organizat pe baza
principiilor ergonomice ce au ca obiectiv optimizarea relaţiei "om - mijloc de muncă -
mediu" se referă la mobilier: amplasarea şi combinarea adecvată a mobilierului, din punct
de vedere funcţional şi estetic; mobilierul să fie simplu, să asigure poziţia corectă a parţilor
corpului în timpul executării operaţiilor şi să corespundă cerinţelor ergonomice şi estetice.

Stresul şi oboseala profesională

Stresul şi oboseala profesională, numite şi bolile secolului, sunt cele mai grave
disfuncţionalităţi care apar în munca de birou. Din aceasta cauză a apărut necesitatea
organizării ergonomice a muncii în birouri.
Stresul reprezintă o dimensiune constantă a vieţii noastre cotidiene. Dacă până în
1989 factorii stresanţi ţineau mai mult de sistemul politic, de aspectele negative ale
dictaturii comuniste, în prezent societatea de tranziţie aduce pe scena vieţii noi tipuri de
situaţii stresante cum ar fi : incertitudinea, schimbările rapide şi adesea imprevizibile,
concurenţa, şomajul, necesitatea reorientării şi recalificării rapide şi, nu în ultimul rând,
scăderea nivelului de trai. Dacă stresul este prea mare, fiecare dintre noi poate ceda
psihic; chiar dacă persoana respectivă este una extrem de echilibrată, pot apărea
tulburări psihologice temporare. Individul poate trăi o stare de disfuncţionalitate sau chiar
o cădere psihică bruscă în urma unei psihotraume severe (accident, incendiu, decesul
unui membru apropiat din familie).

43
ERGONOMIA IN RELAŢIE CU NOILE TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE

Echipamente diverse, tot mai sofisticate şi mai performante, ne populează viaţa de


zi cu zi. De la telefoanele digitale până la faxuri, la copiatoare de mare viteză, la staţii de
lucru folosite în tehnoredactare şi la echipamente moderne de arhivare şi de regăsire a
informaţiei, toate şi multe altele au schimbat complet aspectul tradiţional al birourilor cu
nenumărate dosare, cu zgomotoase maşini de scris, cu telefoane clasice şi cu multă,
multă hârtie.
Din păcate, aceste noi echipamente, şi în special calculatorul, ale căror efecte
pozitive asupra muncii sunt incontestabile, au avut un impact negativ asupra sănătăţii
omului prin amplificarea factorilor de stres şi de oboseală.
Munca de birou, care în mare parte solicită psihicul şi sistemul vizual, este o muncă
în care factorii de stres sunt în număr din ce în ce mai mare, iar bolile cauzate de aceştia
afectează astăzi tot mai multe persoane.
Din această cauză studiul muncii face apel la ergonomie, o ştiinţă relativ tânără, al
cărei scop final este creşterea productivităţii muncii în condiţiile reducerii oboselii şi a
stresului.

Stresul vizual indus de utilizarea calculatoarelor

Deşi computerul ne îmbunătăţeşte viaţa, acest avantaj nu ne scuteşte de anumite


riscuri privind sănătatea. Studiile făcute au arătat că tipul muncii şi numărul de ore pe zi de
utilizare a terminalului video sunt factori importanţi în determinarea nivelului problemelor
cauzate de această activitate. Problemele ochilor sunt cele mai obişnuite pentru utilizatorii
calculatoarelor.
Peste 50% dintre aceştia prezintă dificultăţi cu focalizarea privirii asupra obiectelor
mai îndepărtate şi tulburări ale imaginii dincolo de planul apropiat după folosirea
îndelungată a displayului. În afara acestor simptome directe, apar unele indirecte cum ar fi:
încordare şi durere în ceafă şi în umeri; dureri de spate; oboseală excesivă; iritabilitate
excesivă; dureri în braţe, în încheieturi şi în umeri; nervozitate crescută; eficienţă vizuală

44
scăzută şi erori mai frecvente. În special operatorii dau dovadă de o scădere generală a
productivităţii, inclusiv erori frecvente şi viteză redusă în timpul desfăşurării activităţii.

Preocupări privind efectele monitoarelor asupra sănătăţii

Stresul vizual reprezintă o problemă îngrijorătoare, totuşi studiile existente în acest


domeniu nu sunt bazate pe o cercetare aprofundată, multe din simptomele de disconfort al
ochiului fiind similare cu ale celor care lucrează în alte domenii ce necesită vederea de
aproape. Ambiguitatea cunoştinţelor a dus la consensul că nu există factori de pericol în
utilizarea displayului.
Stresul resimţit la locul de muncă depinde de tipul activităţii şi de natura individului. Unele
activităţi sunt mai stresante decât altele. Diferă însă reacţia fiecărui individ la acesta.
Stresul vizual duce la modificări ale ritmului cardiac, ale respiraţiei şi la alte simptome de
stres. Expunerea excesivă la factori de stres poate avea ca rezultat apariţia unor probleme
mentale sau sociale grave (anxietate, deprimare, oboseală, iritabilitate, productivitate
scăzută şi creşterea absenteismului).
Unele activităţi repetitive, izolate social conduc la un nivel ridicat al stresului
(controlorii de trafic aerian sau operatorii de introducerea datelor). Mult mai uşoare din
punct de vedere al stresului sunt activităţile la care desfăşurarea programului şi stabilirea
termenelor rămân la aprecierea individului. În consecinţă, munca specialiştilor şi a celor
din posturi de conducere au cel mai mic nivel de stres legat de utilizarea terminalului
video.
Din 1992 statele din Uniunea Europeană au promulgat legi naţionale referitoare la
designul punctelor de lucru, la activităţile curente şi la sănătatea şi la protecţia lucrătorului,
cu prevederi pentru protejarea vederii.
Pentru sporirea confortului utilizatorilor de unităţi video, în prezent se face apel la
ergonomie şi la optometrie. Ergonomia studiază impactul mediului unde se desfăşoară
activitatea asupra muncii depuse de om. Scopul ei este creşterea confortului, a siguranţei
şi productivităţii lucrătorului. Optometria se concentrează asupra îmbunătăţirii capacităţii
vizuale. În optometria comportamentală vederea este privită ca un proces complex ce
include învăţarea şi poate fi modificat şi îmbunătăţit corespunzător prin: proceduri de
antrenare a vederii, dietă, organizarea muncii şi educaţie. Problemele de vedere datorate
lucrului cu computerul pot fi reduse cu 39%, prin îmbunătăţirea condiţiilor ergonomice.

45
Simptomele stresului vizual

Importanţa computerelor în societatea modernă este de necontestat. De aceea este


necesar să se găsească modalităţile prin care să se facă faţă efectelor pe care le are
folosirea lor îndelungată asupra sănătăţii operatorilor.
Problema cea mai frecventă o constituie disconfortul vizual. Acesta poate duce la
scăderea productivităţii muncii, poate afecta concentrarea şi capacitatea de a înţelege
ceea ce trebuie învăţat. Organismul uman are tendinţa de a se adapta la stres, de multe
ori însă aceste adaptări sunt defectuoase.
Simptomele directe ale stresului vizual sunt:
 tensiune la nivelul ochilor;
 dureri de cap;
 dificultăţi de focalizare;
 miopie;
 dublarea imaginii;
 modificări în percepţia culorilor.
Simptomele indirecte pot include:
o dureri la nivelul muşchilor şi oaselor (gât, umeri, spate, încheietura mâinii);
o oboseală fizică excesivă;
o eficienţă vizuală scăzută în desfăşurarea activităţii.

Factorii care influenţează stresul vizual

Mediul de lucru cu computerul este determinat de o serie de factori fizici, cum ar fi:
 iluminatul;
 poziţia utilizatorului;
 amplasarea computerului;
 zgomotul;
 calitatea aerului.
Pe lângă aceştia există şi aspecte adiacente ale activităţii care pot contribui la
stresul vizual :
 specificul muncii desfăşurate;

46
 planificarea şi organizarea acesteia;
 profilul fiziologic şi psihologic al utilizatorului;
 eficienţa vizuală a operatorului;
 caracteristicile staţiei de lucru.
Factori de natură tehnică ce pot avea efect negativ asupra utilizatorului
 displayuri plate bidimensionale
 limitele contrastului
 culorile
 polaritatea
 luminozitatea
 tipul şi dimensiunea caracterelor
 scrolling (defilarea textului)
 pâlpâirea” şi “vălurirea” ecranului
 tastatura.

47
BIBLIOGRAFIE

ANGHELESCU V., Elemente de ergonomie aplicată, Editura Politică, Bucureşti, 1971


BURLOIU, P., Managementul resurselor umane, Bucureşti, Lumina Lex, 1997
CĂREAN M., CĂREAN AL., Proiectarea ergonomică a sistemelor de muncă, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1998
CĂREAN M., Ergonomie. Îndrumător pentru lucrări de laborator şi diplomă, UTC-N, Cluj-
Napoca, 1999
CĂREAN M., Elemente de ergonomie şi studiul muncii, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2000
CĂREAN M., CĂREAN AL., Principii şi metode ergonomice de proiectare şi analiză,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
GODNIG, E.; HACUNDA, J., Computerul şi stresul, Bucureşti, Editura Antet, 1995
GRANDJEAN, E. Principiile ergonomiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972
HARRISON, J., Curs de secretariat, Bucureşti, Editura All, 1996
HOLDEVICI, Irina, Autosugestie şi relaxare, Bucureşti, Editura Ceres, 1995
LEFTER, V., MANOLESCU, A., Managementul resurselor umane, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1995
MATHIS, R., NICA, P., RUSU, C., Managementul resurselor umane, Bucureşti, Editura
Economică, 1997
MOLDOVAN, Maria, Ergonomie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1993
SOMNEA, D,; CALCIU, M., DUMITRESCU, E., Birotică, Bucureşti, Editura Tehnică, 1998

48

S-ar putea să vă placă și