Sunteți pe pagina 1din 20

CONFLICTUL RUSIA-UCRAINA

Prin poziţia sa, Ucraina se află, după cum sugerează însăşi


denumirea ţării, „la margine”, „la periferie”: atât la marginea vecinului
său rus, dar şi la marginea a ceea ce acum reprezintă flancul estic al
Uniunii Europene. În această postură ingrată, sub presiunea marilor
puteri, Ucraina a fost nevoită să-şi joace cartea mai bine 350 de ani, din
momentul în care prima formaţiune statalizată cazacă, Armata
Zaporojeană, apărea ca urmare a Tratatului de la Pereiaslav (1654).
Breşa creată prin disoluţia, la 24 august 1991, a statului sovietic a
conferit Ucrainei oportunitatea de a evolua, pentru prima dată în istorie,
potrivit propriei dorinţe. Totuşi, de când şi-a câştigat independenţa,
Ucraina a pendulat mereu între Occidentul atrăgător şi o Rusie dornică
să-şi menţină sfera de influenţă în fostul spaţiu sovietic. Oscilarea între
Occident şi Orient a fost dăunătoare Ucrainei, permiţând perpetuarea la
Kiev a unor regimuri care s-au eschivat mereu de la reforme.
După mai bine de 22 de ani de independenţă (cea mai lungă
perioadă de suveranitate din istoria ţării), frământările interne,
ambivalenţa istorică a populaţiei ucrainene şi ambiţiile marilor actori
internaţionali au creat contextul pentru criza din Ucraina declanşată pe
21 noiembrie 2013.
Studiul de faţă încearcă să sintetiteze principalele date pe care le
deţinem cu privire la evenimentele din Ucraina. În partea introductivă,
lucrarea prezintă modul de tratare al temei. Capitolul al doilea se
centrează pe decelarea principalelor cauze care au condus la
evenimentele din Ucraina. Capitolul al treilea constituie o analiză
cronologică a evenimentelor, cu evidenţierea modului de acţiune a
actorilor implicaţi. Capitolul al patrulea încearcă să creioneze posibile
scenarii viitoare legate de Ucraina.

1. Introducere

Atât timp cât evenimentele din Ucraina sunt încă în plină desfăşurare,
deocamdată fără un final previzibil, prezentul studiu încearcă să surprindă
acele elemente esenţiale rezultate din derularea crizei, precum şi posibile
evoluţii.
Dincolo de poziţia şi rolul Ucrainei în raporturile cu Rusia şi
Occidentul, criza în curs de desfăşurare are rădăcini mai adânci, care pornesc
din istoria frământată a acestui stat şi ambivalenţa caracteristică populaţiei
sale. Din aceste motive, prima parte a lucrării se concentrează pe identificarea
cauzelor crizei ucrainene, atât la nivel intern, cât şi extern.
Al doilea capitol al studiului vizează identificarea, din multitudinea de
evenimente derulate de cele mai multe ori pe multiple planuri, a acelor etape
sau faze care pot caracteriza anumite secvenţe din cursul crizei.

1 / 20
Ultimul capitol al lucrării, care constituie contribuţia autorului,
urmăreşte punerea în discuţie a unor posibile evoluţii viitoare ale actorilor
implicaţi în criza ucraineană.
Analiza realizată prin prezentul studiu este bazată pe surse
bibliografice deschise, în principal site-uri de ştiri naţionale, dar şi
internaţionale, în încercarea de a surprinde cât mai multe puncte de vedere, în
special pe cele ale actorilor internaţionali majori implicaţi.

2. Cauzele crizei din Ucraina

Criza din Ucraina îşi are rădăcinile atât în istoria statului şi diviziunile
din interiorul ţării, cât şi în interesele actorilor relevanţi în regiune.
Scurtă istorie a Ucrainei. Ucraina este un stat est-european cu
îndelungi şi intense conexiuni cu Rusia, dar şi cu Europa Centrală şi de Est.
Ucraineni, ruşi, români, moldoveni, la care se adaugă etnici polonezi, unguri
şi tătari, Ucraina prefaţează un amalgam etnic format în cei 350 de ani de
existenţă statalizată, care îşi manifestă în prezent potenţialul divergent.
Statalitatea ucraineană are o istorie destul de veche, dar cu mari
întreruperi temporale şi cu destule „pete albe”. Primele semne de întrebare
apar chiar în faţa denumirii statului, poporului şi a provenienţei sale.
Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei ţări, ci a unei regiuni sau, mai
exact, astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (cuvânt derivat din
rusescul „u kraia” sau „okraina”) se traduce: „la periferie”, „la margine” sau,
pur şi simplu, „periferie”, rădăcina reprezentând-o cuvântul „krai” –
„margine”1.
Teritoriul ucrainean a fost un important centru de cultură slavă
timpurie în Evul Mediu. După legendă, oraşul Kiev a fost fondat în perioada
în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului
Hazaria. Hazari au pierdut Kievul în 882, oraşul fiind cucerit de conducătorul
vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul
Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii,
ulicii, tiverianii, croaţii albi şi dulebeţii). Kievul era plasat la intersecţia unor
importante rute comerciale şi a prosperat ca centru politico-economic al
Rusiei Kievene. Cunoscută şi sub numele de Rutenia, Rusia Kieveană era în
secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” se regăseşte
pentru prima dată în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea
creştinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creştinare
al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare.
Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel

1
Irina Manea, Ucraina, identitate naţională şi război istoriografic, Historia.ro, 29 septembrie 2011. Accesat
ultima dată pe 24 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ucraina-
identitate-nationala-razboi-istoriografic.
2 / 20
Înţelept, cel care a publicat colecţia de legi Pravila rusă, legi care au rezistat
ocupaţiei lituanieno-polone a teritoriilor rutene.
În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai
apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor şi mongolilor din secolele al XII-lea
şi al XIII-lea, care au subjugat în cele din urmă toate statele de pe teritoriul
Ucrainei (1239-1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiţia-Volînia,
care intră în conflict cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.
În timpul secolului al XIV-lea, Polonia şi Lituania au purtat o serie de
războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub
controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia şi Lituania
(Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni şi
evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a
teritoriilor coroanei poloneze. Ţăranii ruteni (ucraineni, dar şi de alte
naţionalităţi), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuţi cu
numele de cazaci şi au declanşat în 1648 revolta transformată într-un adevărat
război de independenţă. Precursorul statului ucrainean contemporan (Armata
Zaporojeană) a căutat să se pună sub protecţia Rusiei prin semnarea, în anul
1654, a unui tratat, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era
recunoscută autonomia internă2. Astfel, „statul creat atunci de hatmanul
Bogdan Hmelniţki a dispărut de pe hartă pentru 350 de ani, iar Ucraina a
devenit cea mai mare colonie din Europa”, spunea Viktor Iuşcenko, fost
preşedinte al Ucrainei3.
Guvernarea directă a ţarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor
decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După împărţirile Poloniei din
1772, 1793 din 1795, Galiţia a trecut sub administraţia Austro-Ungariei, restul
Ucrainei revenind Rusiei.
După primul război mondial, în care teritoriul Ucrainei a fost teatrul
de operaţii al armatelor Imperiului German, Austro-Ungariei, Rusiei
bolşevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze şi a anarhiştilor lui Nestor
Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski şi ucrainean Simon Petlura au semnat
Tratatul de la Varşovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolşevicilor
din Ucraina în timpul Operaţiei „Kiev”, nereuşită.
În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina
Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi încorporat în Polonia,
iar părţile centrale şi estice au format Republica Sovietică Socialistă (RSS)
Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a
Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), în decembrie 1922.
În perioada interbelică s-a încercat punerea în aplicare a unui program
intens de ucrainizare prin dezvoltarea rapidă a sistemului de învăţământ în
limba ucraineană, apariţia de noi edituri şi publicaţii în limba ucraineană,
2
Ibidem.
3
Apud Elena Popa, Ucraina, un mozaic etnic, Muntenia-News.ro, 23 februarie 2014. Accesat ultima dată pe
24 mai 2014 de pe adresa on-line http://muntenia-news.ro/international/scurt-istoric-ucraina-un-mozaic-etnic-
intemeiata-de-cazaci-tara-a-suportat-ocupatia-tarista-apoi-sovietica/.
3 / 20
încurajarea folosirii limbii ucrainene la toate nivelurile, înfiinţarea bisericii
ortodoxe naţionale autocefale, dar colectivizarea a afectat profund Ucraina,
sovieticii colectând în unele cazuri cantităţi atât de mari de cereale din
fermele colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel
naţional. Perioada industrializării şi colectivizării a coincis cu o vastă
campaniei împotriva „deviaţiilor naţionaliste”. Odată cu stoparea politicii de
indigenizare în 1931, a fost declanşată rusificarea tuturor sectoarelor vieţii
ucrainene.
În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane şi
sovietice şi-au împărţit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiţia şi Volînia, cu
populaţia lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea
reuşită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv
în istoria acestei ţări. După capitularea Franţei în faţa Germaniei, România a
fost forţată de URSS să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, în urma
Ultimatumului sovietic din 26-28 august 1940. RSS Ucraineană a încorporat
nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupat de
sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost cedat de
Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldoveneşti. Aceste anexări teritoriale au
fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. În cel de-al Doilea Război
Mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii, precum
încercuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forţarea Niprului din
1943.
RSS Ucraineană a fost grav afectată de război şi a fost nevoie de
eforturi semnificative pentru a-şi reveni. Situaţia a fost înrăutăţită de o
foamete cumplită, în 1946-1947, cauzată de secetă. În urma morţii lui Stalin,
în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de prim-
secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană (1938-1949), Hruşciov
cunoştea în detaliu republica şi, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus
accent pe prietenia dintre popoarele rus şi ucrainean. În 1954, aniversarea a
300 de ani de la încheierea Tratatului de la Pereiaslav (1654) a fost
sărbătorită cu fast şi, în acel an, Crimeea a fost transferată de la Republica
Sovietică Federativă Socialistă (RSFS) Rusă la RSS Ucraineană.
Până în anii 1950, republica a depăşit nivelul de producţie industrială
dinainte de război. De asemenea, a devenit un important centru al producţiei
sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice. Acest rol important a avut
drept consecinţă obţinerea unei influenţe majore de către elita locală. Mulţi
membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind
Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al Uniunii,
între 1964 şi 1982.
Ucraina şi-a proclamat independenţa în 1991, pe fondul procesului de
disoluţie a Uniunii Sovietice. La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat
Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei, care stabilea principiile de
autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi
4 / 20
economică şi prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în faţa legii
sovietice. Cu o lună în urmă, o declaraţie similară fusese adoptată de
parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între
autorităţile sovietice centrale şi cele republicane. În august 1991, liderii
conservatori comunişti ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la
putere a lui Gorbaciov şi restaurarea puterii Partidului Comunist. După eşecul
tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declaraţia de
Independenţă, în care Ucraina era declarată stat democratic şi independent.
Un referendum şi primele alegeri prezidenţiale au avut loc la 1 decembrie
1991. În acea zi, peste 90% din ucraineni şi-au exprimat susţinerea pentru
independenţă şi l-au ales pe preşedintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca
preşedinte al ţării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie 1991,
şi apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie 1991, liderii
Belarusului, Rusiei şi Ucrainei au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică şi au
format Comunitatea Statelor Independente (CSI).
Ucraina a fost, iniţial, văzută ca o republică cu condiţii economice
favorabile, în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei URSS. Totuşi, ţara a
suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice
între 1991 şi 1999 şi a suferit o inflaţie de ordinul zecilor de mii de procente.
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârşitul anilor 1990. O nouă
monedă, grivna, a fost introdusă în 1996, iar din 2000 ţara a avut o creştere
economică medie de 7% pe an.
O nouă Constituţie a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a
transformat Ucraina într-o republică semiprezidenţială. Preşedintele Kucima a
fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în
funcţia prezidenţială, pentru corupţie, transferul proprietăţii publice în mâinile
unei oligarhii loiale, descurajarea libertăţii de exprimare şi fraudă electorală.
„Revoluţia portocalie” din Ucraina, din anul 2004, a părut, la
începuturile sale, o mişcare populară împotriva „regimului oligarhic Kucima”
(clanul Dnepropetrovsk). Echipa portocalie Iuşcenko-Timoşenko beneficia de
susţinere financiară şi oligarhică locală, ca şi de sprijin occidental
(preponderent american).
Alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004 s-au concentrat pe lupta
dintre Viktor Ianukovici, fostul premier, şi liderul opoziţiei, Viktor Iuşcenko.
După anunţarea rezultatelor din turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale (care
îl creditau câştigător pe Viktor Ianukovici), ca urmare a acuzaţiilor de fraudă
emise de partea portocalie, Curtea Supremă de Justiţie din Ucraina a decis
reluarea procesului electoral, proces în urma căruia, la 23 ianuarie 2005,
Viktor Iuşcenko îşi începea mandatul de preşedinte, Ucraina înscriindu-se pe
calea integrării europene.
În ianuarie 2010, alegerile prezidenţiale i-au opus pe Viktor Ianukovici
şi pe Iulia Timoşenko. Cu o prezenţă la urne de 69% din cetăţenii cu drept de
vot, rezultatele l-au creditat pe Viktor Ianukovici cu 48,48% din sufragii, iar
5 / 20
pe Iulia Timoşenko cu 45,92% din acestea. Astfel, la data de 25 februarie
2010, Viktor Ianukovici începe mandatul de preşedinte. Cu toată atitudinea
filo-rusă a lui Ianukovici, în anul 2012 Ucraina şi-a reafirmat ambiţia de a
adera la UE.
Ambivalenţa Ucrainei. Confirmată în mare parte atât de dovezi
empirice, cât şi date sociologice, ambivalenţa este un rezultat al
discrepanţelor regionale, culturale şi lingvistice care există în Ucraina,
precum şi a impactului totalitarismului sovietic în societatea ucraineană 4. Într-
adevăr, criza din Ucraina a adus din nou în atenţie divizarea ţării între
regiunile din est, cu populaţie rusofonă, care susţine apropierea de Rusia, şi
vestul dominat de pro-europenii favorabili asocierii cu UE 5. Se pot identica
cel puţin două tendinţe separatiste în privinţa societăţii ucrainene: o diviziune
identitară (cultural-lingvistică şi religioasă) şi o diviziune ideologică.
Diviziunea identitară. Deşi ucraineana este limba oficială a ţării şi
este vorbită de aproximativ 70% din populaţia Ucrainei, după cum arată
ultimul recesământ (2001), limba rusa este, de asemenea, folosită de
majoritatea cetăţenilor, în special în regiunile din estul şi sudul ţării. În alte
regiuni, rusa este chiar limbă oficială. Această dominaţie pro-rusă în sudul şi
estul Ucrainei este motivată de imigraţia puternică din Rusia din perioada
sovietică. În schimb, în regiunile din vestul ţării, unde Polonia şi Austria au
avut o influenţă majoră sute de ani, populaţia vorbeşte limba ucraineană, are o
mai mare tendinţă naţionalistă şi se identifică aparţinând Europei.
În plus, 17% dintre cei 45,6 de milioane de locuitori ai Ucrainei sunt
ruşi, iar majoritatea acestora se află în estul şi sudul ţării. De asemenea, limba
rusă este vorbită şi la Kiev, oraş cu 2,8 milioane de locuitori.
Diviziunea cultural-lingvistică a Ucrainei este acompaniată şi de una
religioasă. Biserica Ortodoxă aparţinând de Patriarhia Kievului şi Biserica
greco-catolică, prezente în special în vestul ţării, îi susţin pe manifestanţii pro-
europeni, în timp ce Biserica Ortodoxă aparţinând de Patriarhia Moscovei,
situată în estul rusofon, susţine mai degrabă interesele Kremlinului.

4
Mykola Riabchuk, Ukraine: One State, Two Countries?, Tr@nsit Online, Nr. 23/2002. Accesat ultima dată
pe 25 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.iwm.at/read-listen-watch/transit-online/ukraine-one-state-
two-countries/.
5
Luminiţa Bogdan, Ucraina, divizată între Est şi Vest, Mediafax.ro, 21 februarie 2014. Accesat ultima dată
pe 25 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.mediafax.ro/externe/analiza-ucraina-divizata-intre-est-si-
vest-12125969.
6 / 20
Fig. 1 - Diviziunea lingvistică a Ucrainei6

Diviziunea ideologică. Diviziunea identitară a Ucrainei s-a reflectat


de-a lungul timpul şi în opţiunile de vot ale cetăţenilor. Astfel, la alegerile din
2010, fostul preşedintele Viktor Ianukovici a obţinut cele mai multe voturi din
partea alegătorilor care vorbesc limba rusă, în timp ce contracandidatul său,
Iulia Timoşenko, reprezentant de marcă al „revoluţiei portocalii”, a fost votată
masiv în regiunile din vestul Ucrainei.
Ruperea Ucrainei din punct de vedere ideologic poate fi constatată şi
din opinia cetăţenilor referitoare la orientarea ţării. Conform Institutului
Internaţional de Sociologie din Kiev 7, în anul 2013 37% din populaţia
Ucrainei dorea Uniunea vamală cu Rusia, în timp ce 39% susţinea aderarea la
UE. Procentajul ridicat de cetăţeni care doresc apropierea de Rusia se
datorează populaţiei rusofone din estul şi sudul Ucrainei şi faptului că
industria ucraineană are legături strânse cu piaţa Rusiei, cooperarea cu această
ţară rămânând foarte importantă pe plan economic.

6
Produs grafic accesat ultima dată pe 21 mai 2014 de pe adresa on-line http://static2.libertatea.ro/typo3temp/
pics/04-grafic-UcrainaGN31525C_a037b54500.jpg.
7
Apud Interfax: Ukrainian public split over EU/Customs Union options – poll, Johnson’s Russia List, 30
noiembrie 2013. Accesat ultima dată pe 27 mai 2014 de pe adresa on-line http://russialist.org/interfax-
ukrainian-public-split-over-eucustoms-union-options-poll/.
7 / 20
Fig. 2 - Diviziunea ideologică a Ucrainei8

Interesele actorilor relevanţi în regiune. Ţară cu 45,6 milioane de


locuitori, Ucraina are cea mai mare frontieră care desparte Rusia şi UE. Până
în 1991, Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după prăbuşirea
fostului bloc sovietic a încercat, asemenea celorlalte foste republici sovietice,
să-şi recapete identitatea. Ucraina nu a reuşit însă să-şi găsească singură
drumul şi a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia şi
Occident. Ultimul episod este cel din noiembrie 2013, când Kievul a refuzat
să se semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, în favoarea
menţinerii unor relaţii apropiate cu Moscova, ceea ce a condus la declanşarea
crizei din Ucraina.
Dincolo de aceste considerente, interesele legitime ale Rusiei şi
occidentalilor, inclusiv Statele Unite ale Americii (SUA), în Ucraina sunt
concordante. Atât ruşii, cât şi vesticii au un interes comun în restabilirea
stabilităţii în regiune. Pe termen lung, ambele părţi ar putea beneficia de o
economie şi un sistem politic stabile şi sănătoase, precum şi de un guvern
responsabil. De la alegerea lui Petro Poroşenko (25 mai 2014), Rusia, dar şi
occidentalii au preocupări legitime cu privire la participarea extremei drepte,
cu elemente fasciste şi neo-naziste puternice, în noul guvern, ceea ce ar
agrava conflictul prin extrapolarea tensiunilor etnice.

8
Produs grafic accesat ultima dată pe 21 mai 2014 de pe adresa on-line http://upload.wikimedia.org/
wikipedia/commons/2/26/Другий_тур_2010_по_округах-en.png.
8 / 20
Pe de altă parte, interesele nelegitime ale marilor actori în Ucraina
sunt opuse, iar dependenţa este cuvântul cheie al disputei9.
Interesele Rusiei. Pentru Rusia, Ucraina are un important interes
geostrategic. În fundal, subzistă intenţia Federaţiei Ruse, mai exact a
preşedintelui Vladimir Putin, de a restabili statutul ţării în postura de mare
actor regional şi chiar global. Pentru generaţia următoare, până în 2020,
preocuparea principală a Rusiei o va constitui reconstrucţia statului rus şi
reafirmarea puterii Federaţiei Rusiei în regiune10.
Se pare că factorul declanşator al crizei l-a constituit iritarea
Federaţiei Ruse faţă de modul în care a fost tratată de Occident de la
destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. Cea mai mare nemulţumire a
Rusiei a fost intrarea în NATO nu doar a foştilor aliaţi (precum Polonia şi
România), ci şi a celor trei republici baltice foste membre ale Uniunii
Sovietice: Letonia, Lituania şi Estonia. Ultima picătură în paharul Rusiei
a fost încercarea Uniunii Europene de a atrage Ucraina mai aproape de
Vest printr-un acord de asociere. Aceasta a declanşat un lanţ de
evenimente care au condus la înlăturarea fostului preşedinte pro-rus de
la Kiev şi apoi la anexarea Crimeei de către Rusia. Aşadar, Rusia face tot
posibilul şi caută să menţină Ucraina ca stat tampon între teritoriul rus şi
NATO, prin (re)plasarea sa în sfera de dominaţie a Moscovei.
În plus, Rusia încearcă să edifice Uniunea Euroasiatică, care, fără
Ucraina, nu mai prezintă interes11. Simţindu-se dejucat în planurile sale de a
stabili Uniunea Eurasiatică ca o contrapondere la UE, NATO şi SUA, Putin
urmăreşte stabilirea unei puteri-marionetă în Ucraina 12. Cea mai mare parte a
populaţiei ruse susţine politica lui Putin cu privire la Ucraina şi deplânge
pierderea statutului de imperiu al Federaţiei. În acest moment, într-un moment
de renaştere naţională, există în rândurile ruşilor un puternic sentiment că
Occidentul le-a subestimat puterea şi că acţiunea militară este cel mai eficient
mod de a-i învăţa pe occidentali să trateze altfel cu Rusia.
Ca atare, deşi ignoră drepturile la autodeterminare şi integritate
teritorială ale unui stat suveran, Rusia doreşte menţinerea Ucrainei în sfera sa
de influenţă mai ales pentru a preveni aderarea Ucrainei la NATO sau
aprofundarea relaţiilor cu UE.

9
Alois Berger şi Medana Weident, Lupta pentru piticul economic Ucraina, Deutsche Welle, 3 aprilie 2014.
Accesat ultima dată pe 27 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.dw.de/lupta-pentru-piticul-economic-
ucraina/a-17541536.
10
George Friedman, Ukraine and the „Little Cold War”, Stratfor Global Intelligence (Geopolitical Weekly),
4 martie 2014. Accesat ultima dată pe 1 iunie 2014 de pe adresa on-line http://www.stratfor.com/weekly/
ukraine-and-little-cold-war?utm_source=freelist-f&utm_medium=email&utm_campaign=20140304&utm_
term=Gweekly&utm_content=readmore.
11
Ibidem.
12
Nina Judith Katz, The True Interests of the US and Russia in Ukraine, Daily Kos, 3 aprilie 2014. Accesat
ultima dată pe 1 iunie 2014 de pe adresa on-line http://www.dailykos.com/story/2014/05/04/1296752/-The-
True-Interests-of-the-US-and-Russia-in-Ukraine.
9 / 20
Interesele Ucrainei. Având în vedere că Ucraina este foarte
dependentă de gazul rusesc şi în acelaşi timp este restantă la plata gazului
livrat de Rusia, acest fapt o obligă să aibe relaţii bune cu Moscova. Nu de
puţine ori în ultimele două decenii, Rusia a stopat exporturile de gaz către
Ucraina , doar pentru a reorienta atitudinea ucraineană faţă de propria politică.
Mai mult, din punct de vedere economic Ucraina nu poate face faţă
mediului economic concurenţial din zona UE. Chiar dacă Ucraina are
dezideratul de a rămâne independentă politic, ea nu are suficiente resurse
economice. O mare parte din populaţia ucraineană crede că singura soluţie
pentru o redresare a economiei Ucrainei o constituie colaborarea economică
strânsă cu Rusia. Ca atare, politica oricărui guvern de la Kiev va rămâne în
permanenţă legată de dilema referitoare la menţinerea independenţei politice
complete concomitent cu obţinerea beneficiilor economice din colaborarea cu
Rusia. Cert este că Ucraina este în pragul unei catastrofe economice, cu
standarde de viaţă care au scăzut cu 80% după prăbuşirea URSS.
Interesele UE. Magistrale importante ale conductelor de gaz rusesc
traversează Ucraina, furnizând energie Europei Centrale şi de Vest. Puterile
occidentale încearcă contracararea influenţei Rusiei în regiune, dar eforturile
diplomatice sunt în mare măsură inutile, deoarece Ucraina nu este stat
membru NATO, iar Rusia dispune de drept de veto în Consiliul de Securitate
al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).
Mai mult decât atât, în UE nu există niciun fel de sprijin popular
pentru o intervenţie militară a puterilor occidentale din regiune, deoarece
acest lucru ar putea conduce la escaladarea tensiunilor dintre Rusia şi SUA.
Unii analişti s-au referit la acest impas între Rusia şi puterile occidentale ca la
„micul Războiul Rece”, deşi comparaţiile sunt în general respinse. Într-o lume
globalizată, marile economii sunt puternic interconectate şi nu îşi pot permite
să alunece în altercaţii ce pot genera conflicte de lungă durată.
Pe termen scurt, UE a pus la dispoziţia Kievului 1,6 miliarde de euro.
Totuşi, interesele economice ale UE în Ucraina sunt încă prea mărunte pentru
a justifica sprijinul financiar promis Kievului. Referitor la Ucraina, UE
urmăreşte stabilitate, evitarea unor conflicte la frontiere şi a unui posibil val
masiv de refugiaţi.
State membre ale UE precum Polonia, Slovacia, Ungaria şi România
aşteaptă din partea Bruxelles-ului o cât mai grabnică apropiere a Ucrainei de
UE, ceea ce ar duce la stabilizarea regiunii. Dacă pentru Berlin, Paris sau
Londra, Kievul e destul de departe, pentru Polonia, Slovacia sau Lituania,
evoluţiile din Ucraina sunt, în schimb, extrem de îngrijorătoare. Un faliment
al statului ucrainean ar avea drept urmare şi un val imens de refugiaţi, care ar
împovăra ţările vecine. Şi statele occidentale vor să evite crearea unei astfel
de situaţii haotice la frontierele UE.

10 / 20
Interesele SUA. SUA doresc să-şi extindă influenţa, pieţele şi
capitalul în Ucraina13. Ucraina oferă bogate resurse minerale, cărbune, petrol
şi chiar gaze naturale. Interesele economice şi extinderea influenţei SUA în
Ucraina sunt legitime, dar infiltrarea de agenţi secreţi şi mercenari în acest
stat în scopul instigării dezacordului nu sunt corecte politic.
În acelaşi timp, este esenţial ca Statele Unite să înţeleagă şi să respecte
preocupările legitime de securitate ale Rusiei, precum şi profunzimea
legăturilor istorice şi etnice ale Rusiei cu Ucraina.
În încercarea de a lucra cu Rusia, SUA trebuie să ia în calcul şi
necesitatea respectării orgoliului Rusiei în calitatea sa de mare putere.
Popularitatea lui Putin este în creştere, iar populaţia rusă percepe
evenimentele internaţionale ca pe un fel de renaştere naţională. Etichetarea
Rusiei doar ca „putere regională” şi excluderea acesteia din G8 se proiectează
în mentalul colectiv rus ca o minimizare, prin care SUA demonstrează că nu-i
respectă sau nu-i privesc drept egali pe ruşi.

3. Cronologia crizei din Ucraina

Factorul declanşator. În mod vizibil, rivalitatea dintre Occident şi


Federaţia Rusă asupra chestiunii ucrainene a început în anul 2008, când
Moscova a început să ameninţe cu folosirea unui număr de posibile acţiuni
preventive ca răspuns la extinderea propusă de NATO în regiunea Mării
Negre şi a Caucazului. Neînţelegerile ruso-occidentale latente, generate de
desfăşurarea sistemelor de apărare antirachetă americane şi a celor de
supraveghere radar asociate în ţări precum Polonia, Republica Cehă şi Turcia
au fost amplificate de invitaţia lansată de NATO la Summit-ul din 2-4 aprilie
2008 de la Bucureşti privind aderarea Ucrainei şi Georgiei la Alianţa Nord-
Atlantică, moment în care Vladimir Putin a ameninţat retoric integritatea
teritorială a Ucrainei.
Astfel, la Summit-ul NATO de la Bucureşti, preşedintele rus Vladimir
Putin arăta că Ucraina este un „stat foarte complicat”, care „[...] a dobândit
suprafeţe enorme din teritoriile sale din est şi sud în detrimentul Rusiei”, iar
în „[...] sudul Ucrainei, există pe de-a-ntregul numai ruşi”. Mai mult,
bazându-se pe cifre, Putin preciza că „o treime [din populaţia Ucrainei] sunt
etnici ruşi”, „din 45 de milioane de locuitori, conform recensământului
oficial, 17 milioane sunt ruşi”, iar „90% [dintre locuitorii din Crimeea] sunt
ruşi”. De asemenea, Putin menţiona că „Crimeea a fost primită de Ucraina pur
şi simplu printr-o decizie a Biroului Politic al Comitetului Central al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”, neexistând „niciun fel de proceduri
de stat privind transferarea acest teritoriu”. Având în vedere complicata
alcătuire statală a Ucrainei, Putin sugera în continuare că „dacă vom adăuga
13
Ibidem.
11 / 20
în Ucraina problemele NATO, statul poate ajunge la limita existenţei sale”,
întrebându-se apoi retoric: „Cine poate afirma că noi [Federaţia Rusă - n.a.]
nu avem niciun interes acolo [în Ucraina - n.a.]?”14
Ideea este susţinută şi de ministrul rus de externe, Serghei Lavrov,
care, într-un interviu acordat Bloomberg TV, afirma 15: „Din punctul meu de
vedere, totul a început mult mai devreme, în anii 1990, când NATO a stabilit
că – în pofida tuturor declaraţiilor despre sfârşitul Războiului Rece şi despre
faptul că nicio parte nu l-a câştigat – Alianţa se poate considera un câştigător;
dar în termeni practici, criza actuală a început, seminţele acestei crize au fost
sădite în anul 2008, în aprilie, în timpul Summit-ului NATO de la Bucureşti,
când liderii NATO au afirmat, în declaraţia finală, că Georgia şi Ucraina vor
deveni membre ale Alianţei”.
Evoluţia crizei. În evoluţia evenimentelor din Ucraina de la început şi
până în prezent se pot distinge trei faze: Euromaidanul, aprofundarea
protestelor în sud-est şi escaladarea.
Faza I (Euromaidanul). Criza din Ucraina s-a declanşat la 21
noiembrie 2013, odată cu protestele Euromaidan din Kiev. În acea zi,
parlamentul ucrainean nu a reuşit să voteze legea privind eliberarea din
detenţie a fostului prim-ministru ucrainean Iulia Timoşenko, eveniment care,
de facto, a condus la suspendarea negocierilor pentru semnarea Acordului de
asociere cu UE, negociat încă din 2007. În acelaşi timp, ex-preşedintele
ucrainean Viktor Ianukovici a anunţat că dialogul cu Rusia a fost reluat. Ca
urmare, liderul partidului de opoziţie Batkivşcina (Patria), Arseni Iaţeniuk
(devenit, la 27 februarie 2014, prim-ministru interimar al Ucrainei), a
îndemnat, prin intermediul Twitter şi Facebook, populaţia la proteste (pe care
le-a numit „Euromaidan)”, declanşând astfel ample mişcări de stradă în
Ucraina.
Mişcarea Euromaidan s-a radicalizat după represiunea de la Kiev, din
noaptea de 30 noiembrie 2013, în care colaboratori ai forţelor speciale
ucrainene, înarmaţi cu mijloace ale detaşamentului pentru destinaţii speciale
Berkut, aduse în Kiev din trei regiuni pro-ruse (Crimeea, Doneţk şi
Cernigov), au luat măsuri pentru a curăţa zona de participanţii la protest. Ca
urmare a acţiunilor de represiune, au fost rănite cel puţin 80 de persoane.
Campania a câştigat multă publicitate, evenimentele din 30 noiembrie 2013
constituind un punct de cotitură în protestele din Ucraina, care au mutat
accentul protestelor de la pro-europene la anti-guvern.
În decembrie 2013, demonstraţiile contra lui Ianukovici au luat
amploare, concentrându-se în Piaţa Indepdendenţei din Kiev, Maidan.
14
Text of Putin’s speech at NATO Summit (Bucharest, April 2, 2008), Unian Information Agency, 18 aprilie
2008. Accesat ultima dată pe 28 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.unian.info/world/111033-text-of-
putins-speech-at-nato-summit-bucharest-april-2-2008.html.
15
Denisa Miron, Ministrul rus de Externe: Criza din Ucraina a început la Bucureşti, stiripesurse.ro, 16 mai
2014. Accesat ultima dată pe 30 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.stiripesurse.ro/ministrul-rus-de-
externe-criza-din-ucraina-a-inceput-la-bucuresti/.
12 / 20
Protestatarii au ocupat primăria şi Casa Sindicatelor din capitala ucraineană,
în confruntările cu forţele de ordine fiind rănite numeroase persoane.
Pe acest fond, în ianuarie 2014, parlamentul ucrainean a adoptat o
serie de legi menite a îngrădi dreptul la demonstraţie; în acelaşi timp, au fost
înăsprite pedepsele cu închisoarea aplicate opozanţilor care ocupă clădiri
guvernamentale. Măsurile dure la adresa demonstranţilor au dat naştere la un
nou val de proteste, iar în contrapartidă guvernul a intervenit împotriva
demonstranţilor cu unităţi speciale. La finele lunii ianuarie 2014, guvernul s-a
arătat dispus să renunţe la o parte din măsurile punitive adoptate contra
demonstranţilor, iar Rada (parlamentul ucrainean) a decis amnistierea
opozanţilor arestaţi, solicitând în schimb demonstranţilor să pună capăt
blocadelor pe străzi şi eliberării clădirilor asediate.
În februarie 2014, acţiunile forţelor de securitate contra
demonstranţilor au devenit din ce în ce mai brutale. La 20 februarie 2014,
violenţele au escaladat în capitala ucraineană. Poliţia a deschis focul asupra
demonstranţilor, iar 80 de persoane şi-au pierdut viaţa.
La 21 februarie 2014, guvernul şi opoziţia au început negocierile cu
medierea UE şi Rusiei. Ianukovici a anunţat organizarea de alegeri anticipate
şi revenirea la Constituţia din 2004, care prevedea prerogative reduse pentru
preşedinte. Mulţi opozanţi nu au acceptat propunerile lui Ianukovici, cerând
demisia imediată a acestuia. Deşi Vitali Kliciko, Oleg Tiagnibok şi Arseni
Iaţeniuk au ajuns la un compromis negociat cu Ianukovici, protestele de pe
Maidan au continuat.
Prima fază a crizei a durat până la 22 februarie 2014, când ex-
preşedintele Viktor Ianukovici a fost demis (sub acuzaţia de abuz de putere)
de Rada cu votul majorităţii (328 voturi „pentru” din 450 posibile) şi a fugit,
refugiindu-se împreună cu familia şi o serie de apropiaţi în Federaţia Rusă.
Totdată, Rada a decis organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate pentru
data de 25 mai 2014. În aceeaşi zi, Iulia Timoşenko, fost premier al Ucrainei,
a fost eliberată din închisoare, după doi ani şi jumătate petrecuţi după gratii.
Caracteristica principală a acestei prime etape a crizei ucrainene este
caracterul intern al conflictelor, escaladarea violenţelor în capitala Kiev şi
încercările internaţionale de mediere a conflictului, de a pune la masa
tratativelor părţile implicate.
Faza a II-a (aprofundarea protestelor în sud-est). A doua faza a crizei
s-a prefigurat o dată cu începerea protestelor din Sevastopol, la 23 februarie
2014, prin care demonstanţii urmăreau „să declare loialitatea faţă de Rusia”16.
Tot pe 23 februarie 2014, legislativul de la Kiev l-a desemnat pe
Alexander Turcinov drept preşedinte interimar al Ucrainei, acesta anunţând
promovarea unei politici pro-occidentale. În aceeaşi zi, Rada de la Kiev a

16
Howard Amos, Ukraine crisis fuels secession calls in pro-Russian south, The Guardian, 23 februarie 2014.
Accesat ultima dată pe 17 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.theguardian.com/world/2014/
feb/23/ukraine-crisis-secession-russian-crimea.
13 / 20
decis să anuleze legea din 2012 privind principiul politicii limbii de stat 17,
care a permis, în fiecare regiune, utilizarea altor oficiale limbi în afară de
limba ucraineană, în cazul în care o limbă este vorbită de cel puţin 10% din
populaţie.
Imediat, la 26 februarie 2014, noul guvern interimar a fost prezentat
de premierul Arseni Iaţeniuk, fiind votat de Rada pe 27 februarie 2014. Un
mandat de arestare a fost emis pe numele ex-preşedintelui Viktor Ianukovici,
sub acuzaţia de genocid.
În intervalul 27-28 februarie 2014, bărbaţi înarmaţi pro-ruşi au început
să ocupe clădiri importante (sediile guvernului şi parlamentului, printre altele)
din capitala peninsulei Crimeei, Simferopol. Persoane înarmate neidentificate,
în uniforme de luptă, au apărut în preajma principalelor aeroporturi Crimeea.
La prima conferinţă de presă de la fuga în Rusia, ex-preşedintele Viktor
Ianukovici a denunţat „lovitura de stat”, insistând asupra statutului său legal
de preşedinte al Ucrainei. Mii de tătari crimeeni au început să demonstreze
contra scindării Ucrainei, în timp ce protestatarii pro-ruşi cereau alipirea
Crimeei la Rusia.
La 1 martie 2014, Duma (parlamentul rus) a aprobat cererea lui
Vladimir Putin de a folosi forţa în Ucraina pentru „protejarea intereselor
Rusiei”. Mitinguri pro-ruse au loc în mai multe oraşe ucrainene, inclusiv în al
doilea oraş ca mărime al ţării, Harkov. Barack Obama îi cere public lui Putin
să-şi retragă forţele în baze.
Începând cu 1 martie 2014, persoane înarmate, în uniforme fără
însemne, au preluat controlul asupra unor puncte strategice din peninsula
crimeeană. În seara zilei de 2 martie 2014, abia-numitul comandant al marinei
ucrainene, amiralul Denis Berezovski, a dezertat, arătând că se supune
ordinelor auto-intitulatelor autorităţi pro-ruse din Crimeea. Forţele navale nu
l-au urmat, rămânând loiale Kievului. Imediat, procuratura generală
ucraineană l-a pus pe Berezovski sub acuzare pentru înaltă trădare.
La 4 martie 2014, Vladimir Putin a rupt tăcerea, susţinând că bărbaţii
înarmaţi care asediau forţele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe ruseşti, ci
forţe de auto-apărare autohtone.
La 6 martie 2014, parlamentul Crimeei a votat o declaraţie privind
alipirea la Federaţia Rusă, referendumul cu privire viitorul statut al Crimeei
fiind stabilit pentru data de 16 martie 2014. În pofida masivelor proteste din
occident, Rusia a anunţat la 7 martie 2014 că va sprijini Crimeea dacă
regiunea votează separarea de Ucraina. Ca reacţie, pe 8 martie 2014, UE
(Franţa) şi SUA au ameninţat Moscova cu sancţiuni.
La 12 martie 2014, Barack Obama s-a angajat să sprijine Ucraina, în
timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu prim-ministrul interimar Arseni
Iaţeniuk la Casa Albă.
17
Law of Ukraine No. 5029-VI from July 3, 2012, about principles of the state language policy. Accesată
ultima dată pe 26 mai 2014 de pe adresa on-line http://cis-legislation.com/document.fwx?rgn=53865.
14 / 20
La 13 martie 2014, Rada a votat crearea unei Gărzi Naţionale cu
efective de 60.000 de militari, cu misiunea de apărare a ţării.
La 15 martie 2014, Moscova a respins, folosind dreptul de veto, un
proiect de rezoluţie a ONU care critica referendumul din Crimeea18.
La 16 martie 2014, a avut loc plebiscitul cu privire la viitorul Crimeei.
Rezultatele oficiale de la referendum arătau că 97% din alegători sprijineau
secesiunea Crimeei şi alăturarea la Federaţia Rusă.
În contrapondere, la 17 martie 2014 UE şi SUA au impus interdicţii de
călătorie şi îngheţarea activelor pentru mai mulţi oficiali din Rusia şi Ucraina.
La 18 martie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin s-a adresat Dumei,
apărând acţiunile Moscovei în Crimeea, apoi a semnat un proiect de lege
privind absorbirea peninsulei în Federaţia Rusă. La 20 martie, Duma de Stat a
ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federaţia Rusă.
Această etapă a crizei din Ucraina este caracterizată de
internaţionalizarea conflictului, o dezvoltare deosebit de rapidă a acţiunilor, o
implicare puternică a Rusiei, coroborat cu o implicare foarte firavă, doar la
nivel declarativ, din partea UE, SUA sau NATO.
Faza a III-a (escaladarea). A treia (şi actuala) fază a crizei ucrainene
demonstrează o escaladare a violenţei în estul şi sudul Ucrainei (mai puţin).
Evenimentele arată în mod clar o escaladare şi răspândire a conflictului în
rândul civililor, care sunt din ce în ce mai forţaţi să ia parte la acţiune. Pe de
altă parte, etapa este caracterizată de un „dialog al surzilor” între actorii
principali (Rusia, SUA, NATO şi UE), cu aplicarea de sancţiuni de o parte şi
de cealaltă, mobilizarea de forţe armate în vecinătatea Ucrainei, precum şi
implicarea în acţiuni specifice diplomaţiei.
La 24 martie 2014, în contextul anexării Crimeei, Federaţia Rusă a
fost exclusă din grupul G8, contramandându-se şi summit-ul care ar fi urmat
să aibă loc în iunie 2014, la Soci. Totodată, la ordinul preşedintelui interimar
Alexander Turcinov, trupele ucrainene au început retragerea din Crimeea.
La 27 martie 2014, ONU a condamnat alipirea Crimeei la Rusia 19, iar
NATO a sistat colaborarea cu Moscova.
La 31 martie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin a ordonat o
„retragere parţială” a trupelor ruse comasate la graniţa cu Ucraina.
La începutul lunii aprilie 2014, activişti pro-ruşi au ocupat în forţă
sedii administrative regionale din estul Ucrainei (în special, Doneţk, Lugansk
şi Harkov), solicitând organizarea unui referendum pe tema separării de
18
UN Security Council action on Crimea referendum blocked, UN News Centre, 15 martie 2014. Accesat
ultima dată pe 25 mai 2014 de pe adresa on-line http://www.un.org/apps/news/story.asp?NewsID=47362.
19
Resolution adopted by the General Assembly on 27 March 2014 [without reference to a Main Committee
(A/68/L.39 and Add.1)], 68/262. Territorial integrity of Ukraine, United Nations General Assembly, United
Nations Document A/RES/68/262 (2014), 1 aprilie 2014. Accesat ultima dată pe 24 mai 2014 de pe adresa
on-line http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=4&cad=rja&uact=8&ved=0CE
AQFjAD&url=http%3A%2F%2Fwww.refworld.org%2Fpdfid
%2F534502a14.pdf&ei=CGyVU7rxOuaf7ga2h4GoAw&usg=AFQjCNGNPDyrPpClqdqQDOtK2Vkv5GDes
g.
15 / 20
Ucraina. Autorităţile ucrainene au recâştigat controlul asupra clădirilor
guvernamentale din Harkov a doua zi.
La 12 aprilie 2014, militanţi pro-ruşi în uniforme de camuflaj au
ocupat sediile poliţiei şi serviciului secret din Sloviansk, în estul Ucrainei. Şi
în Kramatorsk şi Doneţk separatiştii au preluat controlul asupra cartierelor
generale ale poliţiei. Pe acest fond, la 15 aprilie 2014, preşedintele în exerciţiu
al Ucrainei, Alexander Turcinov, a anunţat începutul unei „operaţii
antiteroriste” impotriva separatiştilor pro-ruşi, soldată cu morţi şi răniţi.
La 17 aprilie 2014, în urma negocierilor de la Geneva, cu participarea
Ucrainei, Rusiei, UE şi SUA, s-a convenit asupra unui acord privind „de-
escaladarea situaţiei” din estul Ucrainei, prin dezarmarea grupărilor ilegale şi
abandonarea sediilor administrative ocupate de separatişti. Acordul nu a avut
însă niciun efect în practică, ministrul rus de externe Serghei Lavrov acuzând
aproape imediat (21 aprilie 2014) Kievul de ruperea angajamentului.
La 25 aprilie 2014, opt observatori militari internaţionali ai
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) au fost reţinuţi
de către separatiştii pro-ruşi în apropierea oraşului Sloviansk, sub acuzaţia de
a fi spioni.
La 1 mai 2014, separatiştii pro-ruşi au ocupat sediul procuraturii din
Doneţk, provocând ciocniri puternice cu forţele de poliţie. Preşedintele
interimar Alexander Turcinov ordonă reluarea serviciului militar obligatoriu,
avertizând că forţele militare ucrainene sunt în stare de „alertă de luptă
deplină”.
2 mai 2014 a marcat cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la
putere a ex-preşedintelui Viktor Ianukovici. Nouă persoane şi-au pierdut viaţa
în timpul unei ofensive militare contra separatiştilor la Sloviansk, militanţii
pro-ruşi doborând două elicoptere de război ucrainene. Pe străzile oraşului
Odesa au fost ucise peste 40 de persoane.
La 7 mai 2014, într-o schimbare evidentă în abordarea rusă,
preşedintele Putin a cerut ca referendumurile din estul Ucrainei să fie amânate
„pentru a încuraja dialogul”. El a arătat de asemenea că alegerile prezidenţiale
din Ucraina programate pentru 25 mai 2014 sunt „o mişcare în direcţia
bună”20.
La 11 mai 2014, separatiştii pro-ruşi din Doneţk şi Lugansk şi-au
declarat independenţa faţă de Ucraina, după un referendum care nu a fost
recunoscut nici de Kiev, nici de Occident. Pe baza controlului din teren,
aceştia au format Republica Populară Doneţk, respectiv Republica Populară
Lugansk, nerecunoscute oficial.
La 25 mai 2014, în Ucraina s-au desfăşurat alegerile prezidenţiale
anticipate, în urma cărora a fost ales, din primul tur (cu peste 54% din
sufragii), Petro Poroşenko, un om de afaceri miliardar, fost ministru al
20
Ukraine crisis timeline, BBC News Europe, 7 iunie 2014. Accesat ultima dată pe 8 iunie 2014 de pe adresa
on-line http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26248275.
16 / 20
afacerilor externe (2009-2010) şi ministru al economiei (2012). Cele mai
multe secţii de votare din est au rămas închise. La aflarea rezultatului,
preşedintele ales a promis să aducă „pace într-o Ucraină unită şi liberă”21.
La 26-27 mai 2014, armata ucraineană a lansat o „operaţie
antiteroristă”, având ca obiectiv eliminarea separatiştilor care ocupau
aeroportul din Doneţk; acţiunea s-a soldat cu moartea a cel puţin 40 de
separatişti.
La 29 mai 2014, rebelii pro-ruşi au doborât un elicopter militar
ucrainean în apropiere Sloviansk, omorând 14 persoane (inclusiv un general).
Începutul lunii iunie 2014, a adus o intensificare a acţiunii externe cu
privire la situaţia din Ucraina.
La 4 iunie 2014, preşedintele SUA, Barack Obama, a condamnat
„agresiunea rusă” din Ucraina, în timp ce vorbea la Varşovia (Polonia) cu
ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea comunismului în Polonia.
O zi mai târziu, la 5 iunie 2014, liderii statelor industrializate din G7,
reuniţi în Bruxelles (Belgia) la cel de-al 40-lea summit al organizaţiei, au
îndemnat Federaţia Rusă să înceapă discuţiile cu noua conducere de la Kiev,
pentru a pune capăt crizei din estul Ucrainei.
La 6 iunie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin şi preşedintele ales al
Ucrainei, Petro Poroşenko, s-au întâlnit în Franţa cu ocazia celebrării a 70 de
ani de la debarcarea din Normandia; cu această ocazie, cei doi au făcut un
apel pentru încheierea rapidă a vărsării de sânge din estul Ucrainei.
La 7 iunie 2014, Petro Poroşenko a fost învestit oficial în funcţia de
preşedinte al Ucrainei.
Se pare că toată această derulare de evenimente va continua, cel puţin
o perioadă, sub aceleaşi coordonate, în condiţiile în care în zilele de 7 şi 8
iunie 2014 separatiştii pro-ruşi au atacat aeroportul internaţional de la
Lugansk, aflat sub controlul forţelor ucrainene22.

21
Ibidem.
22
Criza din Ucraina: Aeroportul din Lugansk, atacat de rebelii proruşi (surse militare ucrainene) ,
HotNews.ro, 8 iunie 2014. Accesat ultima dată pe 8 iunie 2014 de pe adresa on-line
http://www.hotnews.ro/stiri-international-17445281-criza-din-ucraina-aeroportul-din-lugansk-atacat-rebelii-
prorusi-surse-militare-ucrainene.htm.
17 / 20
BIBLIOGRAFIE

Acte normative şi documente cu rol de reglementare


1. Law of Ukraine No. 5029-VI from July 3, 2012, about principles of the state
language policy, publicată pe adresa on-line http://cis-legislation.com/document.fwx?rgn
=53865.
2. Resolution adopted by the General Assembly on 27 March 2014 [without
reference to a Main Committee (A/68/L.39 and Add.1)], 68/262. Territorial integrity of
Ukraine, United Nations General Assembly, United Nations Document A/RES/68/262
(2014), 1 aprilie 2014, publicată pe adresa on-line http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q
=&esrc=s&source=web&cd=4&cad=rja&uact=8&ved=0CEAQFjAD&url=http%3A%2F
%2Fwww.refworld.org%2Fpdfid%2F534502a14.pdf&ei=CGyVU7rxOuaf7ga2h4GoAw&
usg=AFQjCNGNPDyrPpClqdqQDOtK2Vkv5GDesg.

Lucrări de autor
1. Judt, Tony, Europa Postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura
Polirom, Iaşi, 2008.

Articole şi studii de specialitate


1. Berger, Alois, Weident, Medana, Lupta pentru piticul economic Ucraina,
Deutsche Welle, 3 aprilie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.dw.de/lupta-pentru-
piticul-economic-ucraina/a-17541536.
2. Friedman, George, Ukraine and the „Little Cold War”, Stratfor Global
Intelligence (Geopolitical Weekly), 4 martie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.
stratfor.com/weekly/ukraine-and-little-cold-war?utm_source=freelist-f&utm_medium=em
ail&utm_campaign=20140304&utm_term=Gweekly&utm_content=readmore.
3. Katz, Nina Judith, The True Interests of the US and Russia in Ukraine, Daily
Kos, 3 aprilie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.dailykos.com/story/2014/05/04/
1296752/-The-True-Interests-of-the-US-and-Russia-in-Ukraine.

18 / 20
4. Manea, Irina, Ucraina, identitate naţională şi război istoriografic, Historia.ro,
29 septembrie 2011, publicat pe adresa on-line http://www.historia.ro/exclusiv_web/
general/articol/ucraina-identitate-nationala-razboi-istoriografic.
5. Riabchuk, Mykola, Ukraine: One State, Two Countries?, Tr@nsit Online, Nr.
23/2002, publicat pe adresa on-line http://www.iwm.at/read-listen-watch/transit-online/
ukraine-one-state-two-countries/.

Mass-media
1. Amos, Howard, Ukraine crisis fuels secession calls in pro-Russian south, The
Guardian, 23 februarie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.theguardian.com/
world/2014/feb/23/ukraine-crisis-secession-russian-crimea.
2. Bogdan, Luminiţa, Ucraina, divizată între Est şi Vest, Mediafax.ro, 21 februarie
2014, publicat pe adresa on-line http://www.mediafax.ro/externe/analiza-ucraina-divizata-
intre-est-si-vest-12125969.
3. Miron, Denisa, Ministrul rus de Externe: Criza din Ucraina a început la
Bucureşti, stiripesurse.ro, 16 mai 2014, publicat pe adresa on-line http://www.stiripesurse.
ro/ministrul-rus-de-externe-criza-din-ucraina-a-inceput-la-bucuresti/.
4. Popa, Elena, Ucraina, un mozaic etnic, Muntenia-News.ro, 23 februarie 2014,
publicat pe adresa on-line http://muntenia-news.ro/international/scurt-istoric-ucraina-un-
mozaic-etnic-intemeiata-de-cazaci-tara-a-suportat-ocupatia-tarista-apoi-sovietica/.
5. ***, Criza din Ucraina: Aeroportul din Lugansk, atacat de rebelii proruşi (surse
militare ucrainene), HotNews.ro, 8 iunie 2014, publicat pe adresa on-line http://
www.hotnews.ro/stiri-international-17445281-criza-din-ucraina-aeroportul-din-lugansk-ata
cat-rebelii-prorusi-surse-militare-ucrainene.htm.
6. ***, Interfax: Ukrainian public split over EU/Customs Union options – poll,
Johnson’s Russia List, 30 noiembrie 2013, publicat pe adresa on-line http://russialist.org/
interfax-ukrainian-public-split-over-eucustoms-union-options-poll/.
7. ***, Text of Putin’s speech at NATO Summit (Bucharest, April 2, 2008), Unian
Information Agency, 18 aprilie 2008, publicat pe adresa on-line http://www.unian.info/
world/111033-text-of-putins-speech-at-nato-summit-bucharest-april-2-2008.html.
8. ***, Ukraine crisis timeline, BBC News Europe, 7 iunie 2014, publicat pe
adresa on-line http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26248275.
9. ***, UN Security Council action on Crimea referendum blocked, UN News
Centre, 15 martie 2014, publicat pe adresa on-line http://www.un.org/apps/news/story.asp?
NewsID=47362.

Surse internet
1. http://www.bbc.com.
2. http://cis-legislation.com.
3. http://en.wikipedia.org.
4. http://russialist.org.
5. http://www.dw.de.
6. http://www.historia.ro.
7. http://www.hotnews.ro.
8. http://www.kiis.com.ua.
9. http://www.mediafax.ro.
10. http://www.muntenia-news.ro.
11. http://www.stratfor.com.
12. http://www.theguardian.com.
13. http://www.un.org.

19 / 20
14. http://www.unian.info.

20 / 20