Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mircea Eliade
Date personale
Naționalitate română
Etnie român
Activitatea literară
Influențe[ascunde]
A influențat pe[ascunde]
Note
Prezență online
Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago)[2] a fost istoric al
religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular
al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966,
onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare
și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată.
Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele
sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din
1990).[3]
Copilăria și adolescența
Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[4][5] și al
Jeanei.[6] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[7]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală
în 1914,[4] și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în
apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.[8]
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,[4] Eliade a devenit
elev al Colegiului Spiru Haretfiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre
Viforeanu, Constantin Noica[5] și Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.
A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,[5] și a scris piese scurte
pe subiecte entomologice.[9]În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol
vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune.[5] Unul dintre autorii preferați este Honoré de
Balzac.[5][9] Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-
antropologice ale lui James George Frazer.[9]
Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular
începe să studieze persana și ebraica.[4][9] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile
Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P
Hasdeu.[9] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase[10] urmată
de Cum am găsit piatra filosofală.[9] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de
debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.[9]
Eliade, gânditorul
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de
intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al
generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care
trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus,
terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații
autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor
de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale.
Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția
ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de
necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.
Casa în care a trăit Mircea Eliade între anii 1934-1940, Bulevardul Dacia, București
Influența italiană
Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în
România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal
pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O
indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele
remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia
neplăceri [necesită citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.
India secretă
După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o
bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta,
în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141),
își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate
romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice.
Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.
Anii de maturitate
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a
religiilor la Universitatea "Loyola"[necesită citare]. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă
lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru.
Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție
a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În
această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi
dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată
de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la
Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura
specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.[19] În ultimii ani de
viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18
volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și
proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic
dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind
incinerat a doua zi.[20]
Eliade, artistul
Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în
epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice
în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor
sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla.
Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar
fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).
După moartea sa, Eliade a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea
hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 decembrie 1985) cu acuzații de antisemitism,
fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după
1990 s-a început publicarea doar a unei părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și
literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a
operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale
și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției în jurul
unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de
traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În
rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică
tânărului Eliade a redeșteptat interesul pentru opera și viața autorului.
Viața privată
Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a
căsătorit în 1934,[22][23][24] iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care
s-a căsătorit în 1948.[22][25]
Opere literare
Romanul adolescentului miop, roman (1928)
Gaudeamus, roman (1929)
Isabel și apele diavolului, roman (1930)
Lumina ce se stinge, roman (1931)
Maitreyi, roman (1933)
Întoarcerea din rai, roman (1934)
Huliganii, roman (1935)
Șantier. Roman indirect (1935)
Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
India (1936)
Șarpele, nuvelă (1937)
Nuntă în cer, roman (1939)
Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
La țigănci, nuvelă (1969)
Noaptea de Sânziene, roman (1971)
În curte la Dionis, nuvele (1977)
19 trandafiri, roman (1980)
Viața nouă (Ștefania), roman neterminat
Opere memorialistice
Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989,
ediție curentă, Humanitas, 2004
Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind
direct de la manuscris)
Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006
Ecranizări
The Bengali Night (1988)
Domnișoara Christina (1992)
Șarpele ("The Snake") (1996)
Eu sunt Adam! (1996)
Tinerețe fără tinerețe ("Youth Without Youth") (2007)
Domnișoara Christina (2013)
In memoriam
Mai multe școli și străzi din multiple orașe din țara sa natală îi poartă numele.