Sunteți pe pagina 1din 14

3.

PUTEREA POLITICĂ

Unităţi de conţinut
3.1 Geneza, esenţa şi trăsăturile puterii politice
3.2 Structura şi nivelurile puterii politice
3.3 Sistemul puterii politice
3.4 Legitimitatea puterii politice
3.5 Funcţiile puterii politice
3.6 Mecanismul realizării puterii politice

3.1 Geneza, esenţa şi trăsăturile puterii politice

[7, p. 53-56] Societatea omenească, ca sistem global de un tip deosebit, are


capacitatea de a se oglindi pe sine şi întregul univers, de a se dezvolta şi
perfecţiona în permanenţă, pe baza unor legi obiective care au drept
particularitate faptul că se manifestă, prin intermediul oamenilor, ca
tendinţe generale. Mijlocul prin care societatea se reglează şi
autoreglează şi care asigură desfăşurarea tuturor activităţilor umane,
funcţionarea de ansamblu, îl constituie puterea sub forma sa cea mai
generală - puterea socială.
Prin putere socială se înţelege capacitatea pe care o are sau o
dobândeşte un om sau un grup de oameni de a-şi impune voinţa altora în
vederea efectuării unor activităţi cu o anumită finalitate, privind dirijarea
societăţii spre anumite scopuri.
Potrivit acestui concept, puterea socială apare ca elementul care
pune în mişcare întregul angrenaj social pe linia progresului istoric.
Puterea izvorăşte din capacitatea omului de a gândi, de a reflecta
lumea, şi, legat de aceasta, de a acţiona pentru transformarea acesteia în
conformitate cu voinţa sa. Gândind, reflectând lumea, omul îşi manifestă
totodată voinţa de a realiza activităţi potrivit intereselor sale.
Se poate spune deci că puterea socială reprezintă forţa motrice
prin care se realizează dezvoltarea socială în conformitate cu raporturile
urmărite, având la bază o anumită ordine.
Reprezentând capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de
a-şi impune voinţa altora, puterea apare sub forma unor relaţii între
oameni sau grupuri de oameni, de regulă relaţii de subordonare de la
conducători la conduşi, în care unii îşi impun voinţa altora în vederea
înfăptuirii unor acţiuni, cât şi relaţii de conlucrare între diferite centre ale
puterii, în scopul de realizare de interese comune.
Prin urmare, puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei
comunităţi umane, indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor,
naţiune), atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.
Puterea socială se manifestă sub diferite forme, în funcţie de
domeniul de activitate (putere economică, politică, spirituală), de
specificul comunităţii umane (puterea familială de clasă, naţională,
internaţională etc.), precum şi în funcţie de valoarea unor indivizi sau
grupuri de indivizi de a-şi exercita puterea, de scopurile urmărite, de
mijloacele folosite etc..
Din acest punct de vedere, puterea se prezintă ca un fenomen
gradual, cu intensităţi diferite, aflându-se pe o anumită scară ierarhică, a
sistemului social.
Puterea socială reprezintă liantul între întregul complex de
structuri şi forme sociale, pe care le ordonează şi ierarhizează. Ea are
rolul de a organiza şi dirija viaţa socială în conformitate cu scopurile
urmărite.
Privită prin prisma rolului pe care îl deţine în complexul vieţii
sociale, puterea constituie un atribut al fiecărui individ, al fiecărui grup
de indivizi, în afara acestora neputând să existe activitate ordonată.
Ca element de organizare şi reglare a vieţii sociale, puterea
fixează scopurile activităţii umane, mijloacele pentru realizarea acestor
scopuri şi gândirea după care să se acţioneze. Pe această cale, puterea
asigură punerea în valoare a energiilor umane prin acţiuni sociale
organizate. Puterea impune ordinea socială, iar la rândul ei ordinea
socială generează putere, cele două elemente aflându-se într-o relaţie
directă.
Fiind un fenomen complex al vieţii sociale, puterea socială are
anumite trăsături, dintre care menţionăm:
- constituie un element esenţial şi permanent al relaţiilor sociale,
prin intermediul căruia se asigură funcţionarea normală a
societăţii;
- se prezintă sub forma unor centre, nuclee ale puterii ierarhizate
pe ansamblul vieţii sociale, în raport de poziţia socială şi
resursele celor care o exercită, precum şi de domeniul de
activitate;
- reprezintă unitatea organică a doi factori: conducători şi conduşi,
indiferent de natura societăţii, de raporturile care se formează pe
baza unor convingeri sau constrângeri. Deducem de aici că
societatea, atât în ansamblul ei, cât şi pe segmente, este alcătuită
de conducători şi conduşi, relaţie ce devine tot mai complexă şi
cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale. Relaţia dintre
conducători şi conduşi se află într-un continuu proces de
fluctuaţii sau chiar de schimbări spectaculoase. De aici, concluzia
că puterea ne apare sub forma unor relaţii de dominaţie şi
subordonare;
- îmbracă o diversitate de forme în funcţie de natura domeniului
vieţii sociale, de specificul activităţilor şi comunităţilor umane,
de specificul sistemului social concret etc.. Astfel, puterea se
poate manifesta ca putere: familială, economică, politică, civilă,
precum şi ca putere pe plan naţional şi internaţional etc..
Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol
determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, ea reprezentând
capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune voinţa în organizarea
şi conducerea de ansamblu a societăţii.

[4, p.56] Puterea este un fenomen inerent societăţii umane şi tuturor


sistemelor sociale. Ea este categoria fundamentală de studiu a ştiinţelor
politice - în particular, totodată, nefiind străină şi altor discipline socio-
umanistice. Primele încercări de a defini puterea au fost întreprinse în
tratatele marilor filosofi Platon, Aristotel, Ibn-
Haldun, Machiavelli,Locke, Montesquieu, Hume, Hobbes. Pentru ei,
puterea este funcţională; ea apare din necesitatea ordinii şi înţelegerii
între oameni, din necesitatea stabilirii echilibrului intern al statelor.
[5, p. 61] Din cele mai îndepărtate timpuri, gânditorii politici au reflectat
Notele autorului: asupra naturii puterii politice, a raporturilor sale cu autoritatea şi
[1]. legitimitatea. Politologia contemporană cunoaşte o multitudine de
DUVERGER, unghiuri de vedere în tratarea acestui fenomen fundamental al vieţii
M., Sociologie de politice.
la politique, PUF, Definită fie ca putere globală exercitată în cadrul colectivităţii cu
1973, p. 180 scopul de a o organiza, de a o menţine şi de a o apăra 1, fie ca formă de
[2]. ETIONI, mobilizare a energiei societale în serviciul scopurilor societale 2, puterea
A.,The Active politică este, în esenţă, o capacitate de decizie şi de control la nivelul
Society,New societăţii. Prin deciziile politice, se asigură funcţionalitatea societăţii şi
York, echilibrul diferitelor sale domenii. Prin controlul politic, puterea reglează
The Free Press, p. mecanismul social, asigurând fie un înalt, fie un scăzut randament social
323 în funcţie de folosirea corectă sau incorectă a resurselor utilitare,
coercitive şi persuasive de care dispune pentru înfăptuirea acestei
activităţi.

[1, p. 55] Studiile despre putere, în general, despre puterea politică în


special par să fie impus trei idei în orientarea cercetării acestei
problematici: 1. nu există societate fără putere; 2. indiferent de formele
ei, puterea se manifestă în relaţie şi în interacţiune; 3. multiplicitatea şi
varietatea centrelor de putere într-o societate. Întradevăr, de la cele mai
simple societăţi până la cele mai evoluate, oricare dintre ele are nevoie
de un principiu intern care să le asigure echilibrul funcţionarilor.
Orice societate are nevoie de ordine, organizare, norme şi ierarhii
prestabilite pentru a-şi atinge obiectivele. Necesitatea amenajării
spaţiului social în vederea asigurării vieţii în comun a fost şi rămâne o
sarcină centrală a puterii politice. Indiferent de formele ei: politică,
socială, militară sau economică etc., puterea se manifestă în relaţie: între
două sau mai multe persoane sau grupuri, între instituţii sau comunităţi.
Interacţiunea relaţiilor de putere derivă dintr-o structură naturală comună
societăţilor umane: nevoia oamenilor de a intra în relaţii cu semenii şi de
a comunica.

[4, p. 56-58] Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii politice ca fenomen
social este oportună analiza succintă a celor mai importante concepţii şi
teorii cu privire la putere:
1. Abordarea sociologică (politologul Max Weber) susţine că
puterea este capacitatea unui individ A de a-şi impune propria
voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii din partea
individului B. la baza relaţiilor de putere stă
dihotomia conducere - supunere. Max Weber opinează că există
mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece totalitatea
de trăsături ale individului, precum şi posibilele îmbinări de
circumstanţe pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală
să fie supusă. Deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului şi,
adeseori schimbând simţitor poziţia sa în ierarhia socială. Orice
putere se sprijină pe „aparatul administrativ" şi pe credinţa în
legitimitatea acestuia, datorită căruia puterea acţionează asupra
întregului sistem de relaţii sociale.
2. Abordarea structural-funcţionalistă (politologul
american TalcottParsons) tratează puterea drept capacitate de a
lua decizii şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea
societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile
comune. T.Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între
subiecţii inegali, al căror comportament e condiţionat de rolurile
sociale pe care le îndeplinesc.
3. Abordarea sinergetică (antropologul şi sociologul
francez Georges Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce
rezultă pentru orice societate din necesitatea de a lupta împotriva
entropiei ce o ameninţă cu dezordinea, aşa cum ea ameninţă
întregul sistem.
4. Abordarea psihonalitică (politologul american Harold Lasswell)
explică puterea drept capacitate de a influenţa asupra
indivizilor, insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel
ce dispune de calitatea de a impune pe cineva să se
supună. H.Lasswellconcepe puterea ca o modalitate a individului
de a-şi înfrânge autoaprecierea joasă, ce duce la schimbări atât
individuale, cât şi ale mediului său.
5. Teoria determinismului social (sociologii
francezi A. Comte, Em.Durkheim) prevede că societatea,
instituţiile ei, sunt produse ale activităţii oamenilor şi se
transformă în putere ce orientează dur comportamentul
individului.
6. Teoria behavioristă (politologul american Charles E. Merriam)
susţine că comportamentul indivizilor este determinat de setea de
putere ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin
comportamentul lor, subiecţii puterii încearcă să schimbe
comportamentul altor indivizi.
Marea diversitate a definiţiilor cu privire la putere poate fi redată,
în fond, printr-o formulă interpretativă, care denotă că puterea politică
este universală, imanentă socialului, conferă autoritate unui ordin şi
constă în capacitatea elitei politice de a-şi realiza voinţa prin distribuirea
relaţiilor de putere şi prin codificarea normelor de drept necesare
formării ordinii sociale pe care o doresc. Puterea este un mecanism de
reglare a relaţiilor sociale, capacitatea diriguitorilor de a-şi impune
voinţa în organizarea şi conducerea societăţii
[5, p. 63-64] În manifestarea supunerii faţă de putere, importante sunt atât
calităţile puterii, cât şi ceea ce cred oamenii despre aceasta. Puterea nu
este un simplu fapt material. Ea se perpetuează intim, în idei, credinţe,
reprezentări colective. Ceea ce gândesc oamenii despre putere este unul
din fundamentele esenţiale ale acesteia. B. de Jouvenel arată că, în
obţinerea supunerii, un rol important îl joacă tradiţia, cultura, obişnuinţa,
credinţa în suveranitatea puterii ori încrederea că puterea serveşte binelui
comun. Arătând că forţa, legitimitatea şi binefacerea sunt proprietăţi ale
puterii, B. de Jouvenel are în vedere şi anumite elemente ale culturii
politice. Forţa se referă şi la acea capacitate pe care oamenii cred că
trebuie să i-o atribuie puterii. Legitimitatea presupune conformitatea cu
ceea ce oamenii consideră a fi modalitatea legitimă a puterii.
Binefacerea sugerează conformitatea scopurilor puterii cu ceea ce
oamenii cred că este bine.
Pentru politologi, spune Duverger, puterea politică are două
semnificaţii. Prima se referă la caracterul politic al unei puteri care se
defineşte prin tipul de colectivitate în care aceasta se exercită.
Este politică puterea care se exercită în societatea globală. Şefii de trib,
autorităţile cetăţilor antice, seniorii feudali, guvernanţii naţiunilor
moderne sunt titularii unei puteri politice. Unii politologi consideră că
doar statul-naţiune este sediul puterii politice, spune Duverger. Conform
celei de-a doua semnificaţii, puterea politică se defineşte prin caracterul
de putere exercitată. Puterea politică este putere suverană. Această
putere decide în ultimă instanţă, fără a fi supusă sau limitată de o putere
superioară. Puterea politică stabileşte limite puterilor care se exercită în
grupurile particulare

3.2 Structura şi nivelurile puterii politice

[4, p. 58-59] Esenţa fenomenului „putere politică" poate fi înţeleasă mai bine
prin analiza elementelor sale componente. Astfel, în calitate de subiect al
puterii politice poate fi poporul, un organ de conducere sau o
personalitate politică. De altfel, Harold Lasswell susţine că subiectul
tinde spre putere în cazul prezenţei unui conflict intern, deplasării de la
scopurile comune, de la urmărirea intereselor obşteşti. în opinia altor
autori, în calitate de subiect al puterii politice apare statul, în primul rând
organele sale şi alte instituţii politice, partidul politic şi naţiunea.
Politologul rus M.Iliin se pronunţă împotriva considerării elitei politice
ca subiect al puterii, deoarece, susţine el, toţi politicienii nu pot întruchipa
un singur subiect al puterii (în unele cazuri, politicienii acţionează
împotriva intereselor grupului lor politic). Hannah Arendt consideră că
puterea nu poate aparţine unei singure persoane, ci doar grupului. Puterea
aparţine grupului până când acesta acţionează în coordonare şi conciliere.
Subiect al puterii politice, atât direct, cât şi indirect, este poporul (prin
intermediul reprezentanţilor săi). în formă directă apare în cadrul
mitingurilor, răscoalelor, revoluţiilor, iar în celelalte cazuri el e subiect al
puterii politice în mod indirect, prin intermediul reprezentanţilor săi.
Deci, la macronivel poporul apare concomitent ca obiect şi subiect
al puterii politice (specific statelor democratice).
Obiectul puterii politice îl constituie cei asupra cărora se exercită
puterea politică: societatea în ansamblul ei, poporul, grupurile sociale sau
un cetăţean luat în parte.
Relaţiile de reprezentare a puterii şi de influenţă a ei asupra
sistemelor sociale şi relaţiilor umane apar ca rezultat al schimbului de
resurse. În literatura de specialitate resursele puterii politice sunt
identificate în baza diferitelor criterii. Astfel,
politologul R.Muhaievsusţine că cele mai importante resurse ale puterii
sunt: constrângerea, violenţa, convingerea, stimularea, dreptul, tradiţiile,
frica, miturile. Cercetătorul rus G.Polunina analizează resursele puterii
politicereieşind din posibilităţile financiare ale acesteia. În opinia
politologului, puterea politică nu poate funcţiona nedispunând de resurse
economice, deoarece ei întotdeauna îi sunt necesare resurse băneşti pentru
campaniile electorale, realizarea programelor sociale, educative, de
ocrotire a sănătăţii, pentru asigurarea securităţii, ordinii interne,
întreţinerea sistemului informaţional, a aparatului de conducere.
3.3 Sistemul puterii politice

[6] În sfera puterii politice intra[7]:


Notele autorului: I. pe plan intern:
[7] Calin Vâlsan, op. cit., p. 57; Vasile Nazare, op. cit., p. - PUTEREA SUVERANĂ A STATULUI.
35. Puterea statului[8] este puterea de a exprima si
[8] Indiferent de formularilefolosite în definirea statului realiza vointa guvernatilor, ca vointageneral-
de diversi autori, obligatorie (într-un stat
elementele esentiale ale definitiei complete a acestuia democratic, guvernantii sunt reprezentantii poporul
sunt urmatoarele: forma de organizare politica a ui - ai guvernatilor - de care au fost mandatati, prin
unei colectivitatiumane (populatia) constituita istoric; lege, iar programele lor, expuse în campaniile
localizarea geografica (teritoriul); existenta unui electorale, vizeazainteresele generale pe care
grup conducatorinvestit cu atributiide guvernare si de trebuie sa le satisfaca si mijloacele necesar a fi
exercitare a autoritatii publice în numele si de catre popor, folosite în scopul exprimarii vointei guvernatilor).
grup controlat si subordonat de popor în limitele legii Ea se manifesta sub forma unui aparat, mecanism
fundamentale; prerogativa grupului conducator de a sau autoritati investite cu „puteri” exprimate în
stabili si aparaordinea statala si, în cadrul acesteia, a celei competente organizate într-o ierarhie speciala si
juridice. este suverana (trasatura ce
[9] Ca forma oficiala de obiectivare a puterii politice, îi evidentiaza suprematia si independenta în
puterea de stat este înzestrata si cu capacitatea de a crea si realizarea vointei guvernatilor, ca vointa de stat).
aplica norme juridice, convertind, astfel, dezideratele Puterea statala are capacitatea de a organiza
politice (actele de vointa ale diferitelor puteri sociale) în si conduce societatea (întrucât dispune de pârghiile
imperative juridice (norme cu caracter general, de constrângere necesare pentru ca vointa, legile si
obligatoriu si permanent) - a se vedea, Anton Carpinschi, normele stabilite sa fie respectate[9]) în
Sistemul politic si modelarea complexitatii, în Puiu interesul comunitatii umane respective si de a o
Dumitru Bordeiu, Partide politice si grupuri de presiune, reprezenta în raporturile cu alte comunitati. Prin
p. 28. intermediul principalelor sale structuri (legislativa,
[10] Mioara Nedelcu, Pluralismul reprezentarii. Partide executiva, judecatoreasca), statul reprezintapivotul
politice si grupuri de presiune, Editura "Edict", Iasi, 2003, puterii politice.
p. 10. Ca si componenta esentiala a puterii,
[11] Michel Hastings, op. cit., p. 65-66. puterea de stat se poate manifesta numai în plan
[12] Ibidem, p. 66-67. politic, unde îsi amplifica necontenit tendintasa
[13] Ibidem, p. 67. autoritara. Ea este asigurata prin "forta dreptului",
[14] Ion Mitran, Politologia în fata secolului XXI, în societatiledemocratice, sau prin "dreptul fortei",
Editura Fundatiei"România de mâine", Bucuresti, 1997, p. în societatile întemeiate pe ratiuni totalitare. Statul
110. este principala componenta a puterii politice, dar
[15] Sergiu Tamas, op. cit., p. 155-156. nu si singura;
- PARTIDELE ŞI ALTE ORGANIZAŢII
[16] Detaliiinteresante cuprivire la resurseleputeriiinternat POLITICE. Obiectivul partidelor este
ionale si la cucerirea, detinerea si exercitarea puterii politice.
noua configuratiea acesteia, prinextindereaN.A.T.O., Împreuna cu statul, partidele politice sunt
se regasesc în Ioan Jude, op. cit., p. 211-231. principalele expresii institutionalizate ale puterii
politice. Prin natura relatiilor de putere, prin locul
ocupat în sistemul puterii si prin modul de
consacrare a sistemului partidist,
partidele prezinta anumite
elemente institutionale specifice. Coalitiile lor, alia
ntele, diversele conventii se înscriu în
categoria institutiilor politice de
tip partidist. Institutionalizarea puterii în forma
partidelor implica doua aspecte esentiale: a)
constituirea lor ca institutiiapte de a participa
permanent la viata politica în calitate de structuri
de sine statatoare; b) consacrarea de catre puterea
de stat a statutului partidelor în structurile puterii
politice[10].
Ca institutie politica, partidul
se individualizeaza prin intermediul doctrinei,
programului, idealurilor si scopurilor urmarite. Pe
baza unor norme politice si juridice, el devine o
componenta principala a mecanismului puterii, un
element esential al configurariiregimului
politic. Institutionalizarea partidelor este uneori
consacrata prin prevederi constitutionale;
- MASS-MEDIA PUTERII. Mijloacele
si modalitatile tehnice, moderne, de informare
si influentare în masa (presa, radio, televiziune,
cinematograf, discuri, benzi magnetice audio si
video, faxuri, sistemele videotext, teletext, internet
etc.) dispun, în prezent, de capacitatea
de influentare a opiniei publice si au, în consecinta,
un rol important în adoptarea unor atitudini si
impunerea unor pozitii în conducerea societatii.
Aceasta situatie a determinat o anumita estompare
a formelor traditionale de comunicare politica.
Controlul politic al mass-media
de catre putere. În nici o tara din lume mijloacele
de informare în masa nu au o libertate totala.
Puterea politica este în mod special preocupata sa
le subordoneze si sa le utilizeze în scopuri
propagandistice. În statele democratice,
aceasta tendinta este, în ultima perioada,
temperata.
a) Subordonarea mass-media
de catre puterea politica. Statul si-a rezervat
întotdeauna monopolul comunicatiilor: posta,
telegraf, radioteleviziune etc.. Interventia puterii
asupra mass-media, în
sensul subordonarii acestora, propriilor interese
politice, poate lua mai multe forme: interdictia de
publicare a ziarelor, cenzura informatiei,
numirea conducatorilor canalelor publice,
"monitorizarea", în anumite epoci, a ziaristilor.
Radio-ul si, mai ales, televiziunea sunt, nu
de putine ori, considerate de cercurile guvernante
ca fiind piese esentiale ale dispozitivelor
lor institutionale. Astazi, mai mult ca oricând,
"telecratia" sau arta de a guverna prin televiziune a
devenit o trasatura constitutiva a puterii
politice[11].
b) Încercari de liberalizare a raporturilor
dintre puterea politica si mass-media. În statele
democratice, presiunea puterii politice asupra
mass-media se micsoreaza lent. Dar
daca interventiile cercurilor guvernamentale în
cadrul mass-media sunt din ce în ce mai rare sau
mai discrete, privatizarea principalelor canale de
televiziune, concentrarea presei si
importanta publicitatii contribuie din plin la
subordonarea mediilor de informare fata de
grupurile de interese financiare a carorinfluenta
asupra puterii politice nu este deloc de neglijat.
Utilizarea mass-media de catre puterea
politica. Oamenii politici au fost
întotdeauna convinsi de puterea de influenta ale
mass-media si au încercat, în consecinta, sa
le foloseasca în interese partizane.
a) Propaganda. În statele totalitare,
propaganda se defineste ca fiind difuzia autoritara
a unei informatii unilaterale susceptibile de a
transforma radical si rapid reprezentarile politice
ale indivizilor. În aceasta situatie, mass-media
joaca un triplu rol: legitimarea ordinii stabilite;
construirea de inamici în
rândul opozantilor politici; crearea aparentei unei
opinii unanime[12].
b) Comunicarea politica. Adesea numita
marketing politic, comunicarea
politica regrupeaza tehnici si strategii provenite din
lumea comerciala, a caror obiectiv este de a
atrage cetateanul. Ea consta, de exemplu, în
dotarea candidatului în alegeri cu o identitate
pozitiva care îl pozitioneaza favorabil în mintea
alegatorilor. Mass-media este deci utilizata pentru
a distribui imagini, pentru a provoca emotii care
vor determina alegerea pe care o va
face cetateanul. Dezvoltarea comunicarii politice si
utilizarea mijloacelor presei si audiovizualului
poate accentua predominanta aparentelor în
detrimentul ideilor[13]. …
Presa si audiovizualul îndeplinesc, din ce în
ce mai mult, un rol activ în
modelarea personalitatii oamenilor, în
modificarea mentalitatilor, în determinarea
atitudinilor. Din acest punct de vedere, mass-media
nu sunt doar un instrument de circulatie libera
a informatiei, ci si un mijloc de blocare si
deformare a informatiei, întrucât pot elabora o
falsa realitate, diferita de cea adevarata. Indiferent
de formele lor si de mijloacele utilizate
(cuvânt tiparit, sunet, imagine etc.), mass-media
îndeplinesc, dupa caz, ori dupa dorinta celui care
le controleaza, unele si aceleasi functii: mijloc de
mobilizare politica, factor de manipulare si, uneori,
instrument de "neutralizare" sau de dezactivare
sociala[14].
Mediatizarea vietii politice are efecte
ambivalente: pe de o parte
multiplica posibilitatile de informare a cetatenilor,
iar pe de alta parte amplifica
puterea fortelor politice de a manipula masele[15].
II. pe plan international:
- PUTEREA INTERNAŢIONALĂ.
Puterea internationala este o varianta a conceptului
de putere politica, adaptata
sferei relatiilorinternationale[16]. Conceptul de
putere internationala si diferitele modele de
sistem international au aparut din
necesitatea depasiriisituatiei de vacuum de putere
în reglementarea relatiilor internationale,
în conditiile inexistentei unei autoritati centrale pe
plan mondial. În acest context, exercitarea puterii
de catre unul sau mai multe state, inclusiv
de catre aliante cu caracter politico-militar, tinde,
în esenta, sa îndeplineasca un rol analog celui al
statului în viata interna a societatii.
Modelele clasice ale
puterii internationale sunt: modelul unipolar
(hegemonic), bazat pe o singura putere dominanta
("paxromana", "pax britanica", "pax americana" -
mai ales astazi, când S.U.A. au rolul de singura
superputere mondiala); modelul bipolar (valabil
mai ales în perioada postbelica, care a avut ca
rezultat împartirea lumii în doua blocuri militare si
politice - N.A.T.O./Tratatul de la Varsovia);
echilibrul de forte sau modelul multipolar (în care
mai multe centre de putere se echilibreaza pe
arena internationala, ca dominatie si influenta,
împiedicând pe vreuna din ele sa devina
hegemonica - ex. modelul
pentagonal/S.U.A., Federatia Rusa, China,
Japonia, Uniunea Europeana,
reflectând cresterea rolului pe care îl
are potentialul economic si tehnologic
în influentarea evenimentelor din lumea
contemporana).
Puterea internationala este supusa unui
dublu proces: de difuzare (cresterea numarului de
centre de putere si a unitatilor politice autonome)
si de eroziune (ineficacitatea crescânda atât
în influentareacursului evenimentelor, cât si în
rezolvarea noilor probleme internationale -
populatie, poluare, subdezvoltare etc.).

3.4 Legitimitatea puterii politice


[7, p. 60-63] În exercitarea rolului să în cadrul
Notele autorului: societăţii, puterea politică utilizează o serie de
[6]. R. Bierstedt, mijloace economice, sociale, politice,
Power andProgress, Essay on SociologicalTheory, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie
New York, McGraw Hill, 1975, p.235. pe cea de constrângere pentru a-şi impune
[7]. Petre Andrei, Sociologie Generală, Bucureşti, propria voinţă.
Editura Academiei, 1970, p. 356. Capacitatea puterii de a-şi impune voinţa
sa în societate printr-o diversitate de mijloace,
[8]. Ibidem, p.357. pentru a-i asigura stabilitatea şi funcţionalitatea,
constituie autoritatea politică.
Autoritatea politică este o ipostază a
puterii politice, reprezentând modalitatea
concretă de manifestare a puterii.
Forţa puterii politice este cu atât mai
mare cu cât autoritatea politică se realizează,
mai ales, prin convingere, prin adeziunea
maselor la activitatea puterii politice. Aşadar,
adevărata autoritate politică este aceea prin care
puterea se impune preponderent prin
convingere. Cea mai simplă definiţie a
autorităţii politice ar putea fi capacitatea puterii
de a obţine ascultare fără constrângere.
Concludent în această direcţie este faptul
că însuşi cuvântul de "autoritate" provine de la
latinescul "auctoritas" - forţa de convingere",
desemnând capacitatea unor persoane, grupuri
de persoane sau instituţii de a obţine, în virtutea
unor calităţi sau împuterniciri, respect şi
ascultare faţă de acţiunile promovate.
Stabilitatea societăţii este legată în mod direct
de forţa puterii ca autoritate politică. în vorbirea
curentă, când ne referim la putere politică avem,
de fapt, în vedere autorităţile politice, întrucât
autoritatea politică este modul concret de
manifestare a puterii, un alter ego al acesteia.
Cu alte cuvinte, autoritatea politică este
ipostaza puterii când se bazează pe forţa
argumentelor, şi nu pe argumentul forţei. De
fapt, orice putere politică, atunci când are ca
suport numai forţa, îşi pierde treptat autoritatea,
ceea ce marchează momentul declinului său,
realitate care duce inevitabil, mai devreme sau
mai târziu, la pieirea sa. Indiferent de contextul
în care se exercită, sensul central al autorităţii
este acela de a fi un fenomen politic, o ipostază
a puterii. "Puterea", afirmă R. Bierstedt, „este
cea care conferă autoritate unui ordin, dar o
putere autorizată, instituţionalizată"6.
Autoritatea politică, fiind un drept
recunoscut puterii, este expresia unor relaţii
sociale şi se distinge de celelalte forme de
autoritate prin modalităţile sale de constituire,
cauzele apariţiei, funcţia specială şi aria de
manifestare - societatea globală. O trăsătură
caracteristică a autorităţii o reprezintă prezenţa
acesteia în cadrul oricărei organizări sociale,
inclusiv al celei politice. După cum
observăPetre Andrei în lucrarea "Sociologia
generală", elementul fundamental care serveşte
drept reglator al relaţiilor dintre indivizi este o
autoritate cu forme şi aspecte foarte diferite,
după gradul de dezvoltare a societăţii"7.
Aprofundând relaţia de autoritate
politică, P. Andrei consideră că aceasta are o
mare influenţă asupra oamenilor şi un mare rol
în organizarea socială. "Autoritatea politică -
scrie el - indiferent de cine este exercitată şi de
felul regimului politic, indiferent dacă este o
persoană sau sunt mai multe, are câteva
caracteristici care o deosebesc de cea religioasă
şi prin care ea îşi poate îndeplini rolul său.
Autoritatea politică, în primul rând, are putere
de constrângere exterioară, recurgând chiar la
mijloace brutale şi putând neglija cu totul
concepţiile şi voinţa proprie a unui individ
atunci când sunt în joc interesele tuturor"8.
Experienţa arată că autoritatea politică
nu este nelimitată. Ea se schimbă dacă vine în
conflict cu voinţa majorităţii, pentru că
autoritatea care înăbuşă personalitatea omului
nu poate duce decât la declin, mai ales, spiritual,
moral şi deci nu poate fi de durată. Astfel,
autoritatea politică apare ca voinţa grupurilor
sociale aflate ia conducere, voinţa extinsă la
scara societăţii globale, fiind prezentată ca
"voinţă a tuturor", deci legitimă. Prin urmare,
autoritatea politică se referă la cadrul
instituţional în care folosirea puterii politice este
organizată şi legitimă.

[5, p. 67-68] Legitimitatea este un principiu de


Notele autorului: justificare a puterii, exprimând conştiinţa celor
[18] FRIEDRICH, C., op. cit., p. 48 care deţin puterea că au dreptul de a conduce,
[19] DUVERGER, M., op. cit., p. 185 precum şi „cunoaşterea, acceptarea acestui drept
de către cei ce sunt conduşi. In condiţiile
[20] BOUDON, R., BOURRICAUD, actuale, legitimitatea politică se referă la acordul
Fr., Dictionnaire de la sociologi, PUF, 1982, p.
26 de a respecta anumite reguli, de a respecta
constituţia şi legile ţării respective.
Legitimitatea puterii politice se referă la
faptul ca ea este recunoscută de membrii
comunităţii ca putere. Membrii societăţii
recunosc anumitor persoane dreptul de a da
ordine şi directive altor. Fundamentul
legitimităţii unei puteri politice consta în faptul
ca aceasta este conformă cu schema de
legitimitate definită prin sistemul de valori şi
norme ale colectivităţii în care se exercită şi că
există un consens în interiorul societăţii asupra
acestei scheme.
Între autoritate şi legitimitate, ca atribute
ale puterii, există o legătură. Autoritatea
contribuie la legitimizarea puterii, prin faptul ca
acei ce au capacitatea de a face comunicări ce
pot fi argumentate prin motive convingătoare
sunt consideraţi a avea dreptul de a deţine
funcţia de conducere respectivă. În acelaşi timp,
legitimitatea sau credinţa că un conducător este
legitim îi amplifică acestuia autoritatea sau
capacitatea de a argumenta convingător când i
se cere sa justifice o acţiune sau
comunicare.18 Totuşi, autoritatea nu poate fi
definită ca „putere legitima, deoarece puterea
legitimă poate exista şi fără autoritate. Chiar
regimurile totalitare caută să se prezinte ca
legitime, ca expresie a voinţei tuturor.
Cel care a teoretizat asupra legitimităţii
autorităţii într-o societate a fost M.
Weber, distingând trei tipuri de
autoritate: tradiţionala, legal-raţională şi
charismatică. Autoritatea tradiţională derivă din
respectarea tradiţiei, adică a normelor, valorilor,
obiceiurilor, modurilor „de a face şi de a fi" ale
colectivităţii respective. Un mesaj sau un ordin
au autoritate dacă se conformează cerinţelor
acestor elemente tradiţionale. Autoritatea legal-
raţională se impune datorită conformităţii cu
regulile normative procedurile, codurile, legile
existente în societate sau, alt fel spus, datate
fundării ei „pe un ansamblu de reguli de drept
asamblate logic. Deşi cele două tipuri de
autoritate cunosc o anumită succesiune istorica,
totuşi fiecare a avut elemente ale celeilalte.
Autoritatea charismatică izvorăşte din harul,
graţia, calităţile excepţionale atribuite
conducătorului de către cei conduşi. După unii
teoreticieni, aceasta n-ar fi un tip de autoritate,
deoarece conducătorii nu sunt autorităţi, ci
lideri. Deosebirea dintre ei se referă la faptul că
autorităţile sunt ascultate din cauza puterii pe
care autoritatea le-o recunoaşte în mod oficial,
pe când liderii sunt ascultaţi datorită prestigiului
şi strălucirii lor personale. Totuşi, prin faptul că
un lider este acceptat şi urmat, el apare ca
legitim în ochii membrilor grupului sau
colectivităţii. Autorităţile legal-raţionale şi cele
tradiţionale doresc să devină şi charismatice.
Se manifestă tendinţa de a considera
autoritatea existentă în societăţile contemporane
ca fiind o autoritate raţional-legală. Aceasta
datorită faptului că autoritatea raţional-legală
„îşi găseşte fundamentul ; într-o concepţie
raţionalistă a legitimităţii din care provin
civilizaţiile noastre"20. Ea se exercită şi în cadrul
profesiunilor şi organizaţiilor din societatea
contemporană.

[3, p. 92-93] Legitimitate - calitatea de a fi justificat


sau acceptat de bună voie de subordonaţi, ceea
ce converteşte exerciţiul puterii politice într-o
autoritate "dreaptă". Legitimitatea reflectă un
consens subiacent, ce permite conducerea şi
comportarea cu autoritate şi care oferă
acceptarea şi pentru conducători individuali,
instituţii precum şi norme de comportament.
Deşi legea reprezintă o funcţie legitimantă,
caracterul pur tehnic al legii, fără o largă
acceptare socială, poate oferi doar un sprijin
limitat legiuitorilor şi executorilor. Consensul,
care oferă factorul legitimator în exercitarea
puterii, poate fi cultivat prin sacralitatea
tradiţiei, prin devoţiunea oamenilor la un
conducător charismatic sau prin acceptarea
supremaţiei "autorităţii legale", aceasta
la rîndul său prin încrederea generală în
supremaţia legii.
Semnificaţie - legitimitatea este
fundamentală în menţinerea ordinii politice în
societate. Fără aceasta, conducătorii se pot baza
pe coerciţie pentru a-şi menţine puterea, care
singură s-ar putea dovedi insuficientă pentru a
păstra stabilitatea sistemului. Regimurile care se
menţin o anume perioadă de timp, în general
aspiră la, şi realizează, o anume legitimitate.
Legitimitatea este totuşi extrem de subiectivă,
deoarece indivizii sau grupurile consideră un
sistem politic drept legitim sau drept nelegitim
în măsura în care acest sistem corespunde
valorilor proprii acestora.

3.5 Funcţiile puterii politice

- programatică – care constă în elaborarea unor programe în


conformitate cu care trebuie să acţioneze;
- organizatorică – constă în capacitatea puterii de a stabili forme
organizatorice cele mai adecvate pentru a acţiona în conformitate cu
programul;
- ideologică – de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg
din programul stabilit;
- coercitivă – de constrîngere prin diferite mijloace, fie pentru a
determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate,
fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun.
-

3.6. Mecanismul realizării puterii politice

Prezenţa sau efectele puterii în sistemele politice nu pot fi înţelese


fără cunoaşterea mecanismelor funcţionale prin care aceasta îşi realizează
funcţiile. Manifestarea acestor mecanisme în viaţa socială presupune un
set de principii, de atribute, de norme şi reguli prin care puterea politică
este domesticită, „umanizată“ în vederea asigurării unei gestiuni eficiente
a proceselor socio-politice.
[2, p. 178] De ce şi în ce fel sunt atât de strâns corelate dreptul şi politica?
Unele lucruri sunt clare, în primul rând, constituţiile şi regulile dreptului
public, precum şi instanţele care le interpretează şi le aplică, stabilesc
principiile formale ale practicii politice şi oferă mecanisme importante
pentru tragerea la răspundere şi pentru constrângerea guvernului. …
Instanţele pot constitui arene pentru activitatea grupurilor de
presiune, prin intermediul provocărilor constituţionale şi legale adresate
guvernământului, al disputelor pe tema intereselor publice şi al
strategiilor cazurilor-test (Harlow şi Rawlings, 1992). Numirea
judecătorilor în aceste instanţe este un aspect care stârneşte continuu
interesul politicienilor şi al politologilor; atenţia acordată de cercetătorii
din universităţi şi de mass-media audierilor din Senatul Statelor Unite în
legătură cu aprobarea persoanelor propuse de preşedinte pentru a fi
membrii Curţii Supreme constituie un exemplu foarte bun pentru această
situaţie (pentru o discuţie recentă, vezi Vieira şi Cross, 1990).
Procesul de elaborare a legilor este o manifestare clară a puterii de
stat. Legile sunt mediul prin care politicile sunt translate în acţiune şi
reprezintă o resursă importantă pentru procesul de elaborare a politicilor
publice (Rose, 1986). Prin definiţie, legislativul nu este doar un corp care
elaborează legi, ci şi o arenă în care acţionează politicienii.