Sunteți pe pagina 1din 11

Politicul în viața socială

Ca şi în alte domenii ale teoretizărilor privind viaţa socială, şi în cel politic


înţelegerea naturii lucrurilor se loveşte de precizarea limbajului cu care se operează;
cu specificarea unui fapt care în acest cadru are o (deosebită relevanţă: politica se face
de milenii, iar teoretizarea ei nu se poate detaşa de modul concret în care are loc acest
act şi de contextul social-istoric determinat în care este prins teoreticianul.
În Antichitatea greacă, termenul de politică era legat cu „polisul" = cetatea, cu
o comunitate de indivizi care se preocupă de activităţile sale ca ansamblu unitar,
constituit pe un anumit teritoriu, pe care şi, le orientează, şi le direcţionează într-un
(sau în funcţie de) un anumit sens (9). Politica apare acum drept un gen de activitate
care îşi constituie prinstat un cadru al structurării participării membrilor unei
colectivităţi la stabilirea scopurilor generale, a mijloacelor de a le înfăptui, care
decurg din necesitatea (istorică) a asigurării continuităţii vieţii de comunitate, a iden-
tităţii ei şi a creşterii capacităţii ei de a-şi satisface trebuinţele, ele însele în
diversificare şi amplificare (10).
Determinarea aceasta a (politicii pune în lumină faptul că sub unghi istoric,
latura ontică a politicii are un rol hotărîtor, dar ea angajează deopotrivă o anumită
spiritualitate, o subiectivizare, o conştientizare a sensurilor, a mijloacelor acţiunii
practice. Faptul a fost surprins încă de Platon, pentru care politica se constituie în acel
domeniu al activităţilor unei comunităţi care se leagă de pilotarea ei, de conducerea de
ansamblu; de la el rămînînd comparaţia dintre o cetate (polis) şi o corabie, care
au, amîndouă, nevoie de a fi cîrmuite. (În acest sens, K. W. Deutsch determina
politica drept ansamblul tehnicilor de pilotaj comunitar, de cîrmuire a unei
colectivităţi, mari sau mici).
Aşa se explică faptul că în legătură cu activităţile politice se constituie un grup
social distinct, în principal angajat în viaţa de stat. Raportul dintre politică şi societate
este însă deseori privit şi din cealaltă perspectivă, în care politica este determinată
dinspre alte sfere ale vieţii sociale. Este cunoscută teza concepţiei marxiste a
dependenţei fenomenului politic de cel economic, şi în mod special, pe acest temei, de
cel clasial.
Politicul devine domeniul. de confruntare sau convergenţă al acţiunii
feluritelor grupuri dintr-o societate prin care se urmăreşte orientarea ei fie în
ansamblu, fie în domeniile particulare, dar ţinîndseama de opţiunile globale care se
concretizează aici. Unii autori, centrîndu-şi analizele asupra puterii ca nucleu al poli-
ticii, îi precizează determinările: capacitatea unor agenţi sociali (clase, grupuri,
indivizi) de a obţine comportamente orientate ideatic ale ansamblului social, prin
decizie şi control (printr-o guvernare care se foloseşte de o serie de instrumente: stat,
partide politice, grupuri de presiune, fronturi politice etc.) (12).
În felul acesta, politica se reduce la una dintre componentele ei, puterea, care
este privită ca gen de interacţiune (între alte genuri de interacţiuni) cu un caracter
autonom, puterea politică şi-ar fi suficientă sieşi, astfel încît a o teoretiza înseamnă
doar a o privi „în lucru" (13).
Relevantă este astfel situaţia termenului politică, prin care în Grecia antică s-a
înţeles ansamblul activităţilor legate de conducerea colectivităţii, a cetăţii sau a
poporului pe care ea îl cuprindea. Fiind strîns legată de instrumenele statale folosite
în acest scop, care presupuneau statut distinct al celor ce le utilizau, politica a apărut
cercetătorilor ei drept o artă a conducerii cetăţii, a statului, care trebuie să urmeze
anumite reguli, cunoscute doar de iniţiaţi.
Pe această linie se pot distinge două direcţii ale determinării politicii: ca o artă
„gratuită" la îndemîna regilor sau ca o artă zisă „practică" prin care — aşa cum
considera - Democrit — se poate soluţiona o problemă etern-umană: a conflictelor,
invidiei, duşmăniei inter-individuale. Cîtă vreme, acestea vor fi caracteristici ale vieţii
sociale, politica va fi o necesitate, va fi un domeniu al educării, al disciplinării
cetăţenilor. Tot din această perioadă, odată cu sofiştii, se acreditează determinarea
politicii ca o tehnică a guvernării, a conducerii colectivităţilor umane la
care sînt îndreptăţiţi toţi membrii lor.
Doi mari gînditori ai Antichităţii se cer, în acest context, evocaţi: Platon şi
Aristotel. Pentru cel dintâi, politica este, acea activitate prin care se conduc oamenii,
fie prin violenţă şi constrângere, fie prin manifestarea voinţei lor libere. Platon crede
că cea de-a doua cale este cea care face ca politica să fie o artă şi o ştiinţă totodată
prin care se conduc oamenii în numele unei idei superioare, (comparată fie cu munca
ţesătorului, fie cu a corăbierului, fie cu a medicului. Platon considera că politica,
tocmai datorită faptului că angajează viaţa comunităţii în ansamblu, presupune ştiinţă
înaltă, cunoaştere a vieţii sociale de către iniţiaţi, care îşi asumă organizarea şi
conducerea ei.
Dacă pentru sofişti, adepţi ai democraţiei, politica presupunea dreptatea pentru
toţi şi imoralitatea individului în raport cu colectivitatea, pentru Platon politica este o
activitate pe care trebuie să o practice numai o elită a înţelepţilor, marea masă a
membrilor societăţii fiind datoare să urmeze hotărârile conducătorilor săi.
Mai aproape de viaţa politică reală decît Platon, elevul său, Aristotel, consideră
politica din perspectiva cerinţelor generale ale unei comunităţi, în care individul
trebuie să se integreze ca cetăţean. Politica este, de acum încolo, activitatea care îi
leagă pe oameni într-un tot, îi organizează şi îi conduce. De aceea, omul este pentru
Aristotel „zoonpoiitikon", normarea conduitei sale fiind realizată de constituţie şi des-
făşurarea ei avînd loc în cadrele statului.
Dar determinarea politicii prin stat ridică o serie de obiecţii. Este evident în
primul rînd faptul că statul reprezintă o instituţie, şi chiar dacă este cea mai importantă
dintre toate instituţiile politice, ea desemnează doar un cadru formal care se cere
umplut cu elemente concrete, de conţinut ale vieţii politice, fapt pe care aceste opinii
îl ignoră. Aşa se face că deşi statul este un concept-cheie al determinărilor politicii, nu
este nici singurul, şi nici nu le surprinde, ca urmare, pe toate.
Criticii acestei orientări pun în evidenţă faptul că astăzi, atît în interiorul
statelor, cît mai ales în relaţiile , dintre ele, au apărut infra-politici (forme de viaţă
politică, mecanisme de joc ale puterii, de integrare colectivă, de asociere şi de
dezintegrare politică) ce nu sîntcuprinse în determinarea politicii prin stat.
Ţinînd seama de aceste observaţii, considerăm că politica, este ansamblul
activităţilor prin care se organizează şi se conduc oamenii şi relaţiile dintre ei - ca
participanţi la viaţa unei comunităţi globale, felul în care se instituie şi menţine, prin
intermediul puterii, o ordine interioară care statorniceşte şi legalizează dominaţia unor
forţe sociale. Astfel, din punct de vedere; funcţional, politica este o parte a
sistemului social global care exprimă „puterea societăţii", iar din punct de
vederestructural cuprinde relaţiile politice dintre feluriţii agenţi politici, instituţiile
politice şi spiritualitatea politică (în cadrul căreia distingem, pe de o parte, ideile,
concepţiile, stările de spirit ale agenţilor politici, dar şi cele care exprimă un efort de
teoretizare a politicii, de analiză a ei „din afară", din perspectiva filosofiei, ştiinţei, so-
ciologiei, axiologiei, praxiologiei etc.).

Ce este politica ?

„Politica" ar putea fi cel mai bine caracterizată ca folosire constrânsă a puterii


sociale. De aici, studierea sa - fie de către oamenii de ştiinţă, fie de către politicienii
practicieni - poate fi definită castudierea naturii şi a surselor acelor constrângeţi şi
a tehnicilor pentru folosirea puterii sociale.
Locul în care analiza noastră se depărtează de tradiţie este definirea politicii în
termenii folosirii constrânse a puterii. Pentru noi, puterea neconstrânsă este, pur şi
simplu, forţă. Constrângerile sub care operează actorii politici şi manevrarea
strategică pe care ele o generează şi o implică ni se par a constitui esenţa politicii9.
Analiza acelor constrângeri - de unde vin ele, cum operează, cum ar acţiona în cadrul
lor agenţii politici - ni se pare a se situa în inima studiului politicului10.
Definind politica (şi studiul ei) aşa cum o facem noi, ne depărtăm explicit de
tradiţia pur distribuţională a definirii clasice a „politicii", aparţinând
lui Lasswell (1950): „Cine ia ce, când şi cum"11. Poate că este adevărat că toate actele
politice au în cele din urmă consecinţe distribuţionale ; şi este la fel de adevărat că în
aceasta rezidă cea mai mare parte a interesului nostru faţă de fenomen.
Politică. Activitatea umană preocupată de luarea şi de implementarea unor
decizii învestite cu autoritatea societăţii pentru care sînt luate deciziile. Nici o
propoziţie nu poate surprinde numeroasele înţelesuri date cuvîntului. "Politică" suge-
rează o activitate sau un proces, în timp ce "sistem politic" implică existenţa unor
structuri sau unor legături modelate. Într-o dispunere practică, politica a fost numită
"arta posibilului", "arta guvernării" şi studiul despre "cine ce, cînd şi cum obţine". În
mod uzual, este echivalentă cu exerciţiul influentei, cu luptele pentru putere şi cu o
competiţie între indivizi şi grupuri pentru alocarea recompenselor sau a "valorilor"
dintr-o societate. S-a mai spus că implică un proces de cîrmuire socială, inclusiv
stabilirea şi atingerea unor ţeluri colective. În orice grup social pot apărea numeroase
aspecte ale politicii: luarea de decizii, determinarea valorilor, stabilirea
ţelurilor, cîrmuireasocială, aspiraţia spre putere, competiţia de interese şi activităţile
de exercitare a influenţei. În majoritatea discursurilor politice, totuşi, politica se referă
mai ales la politicile şi determinările publice si mai puţin la procesele interne ale
organizaţiilor private. Vezi si ABORDAREA LUĂRII UNEI DECIZII, p. 3;
INFLUENTĂ, B. 84; PUTERE, p. 124; SISTEM POLITIC, p. 138; ŞTIINŢA
POLITICĂ, p. 156.
Semnificaţie Politica este un aspect inevitabil al convieţuirii sociale. Ea rezultă
din imperativele reciproce pe care oamenii le fac unul asupra celuilalt şi din eforturile
implicite pentru rezolvarea unor imperative conflictuale, pentru distribuirea cu au-
toritate a valorilor nedisponibile în cantităţi mari şi pentru cîrmuirea societăţii spre
realizarea unor ţeluri comune. Ca termen descriptiv, „politică” este în continuare o
etichetă convenabilă pentru ansamblul activităţilor umane care îi preocupă pe analiştii
politici. Utilitatea sa ca instrument analitic, este limitată, deoarece are un conţinut
conceptual amorf şi vast.
1.2 Geneza şi instituţionalizarea ştiinţei politice

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupați de cunoașterea,
stăpânirea și studierea societății, a cadrului în care trăiesc și își desfășoară activitatea.
În consecință, ea a fost analizată atît în ansamblul ei, ca întreg, cît și în domeniile
și părțile ei ce o compun. Dintre științele care sunt preocupate de descifrarea esenței
societății, a proceselor și legităților devenirii ei, un loc aparte îl ocupă și politologia.
În cadrul oricărei societăți, indiferent de natura și nivelul ei de dezvoltare,
politicul și politica au constituit activități umane fundamentale, o funcție esențială a
sistemului social. Drept urmare, orice investigație profundă și detailată a oricărui
sistem social, inclusiv a condiției umane, nu se poate realiza fără o analiza a
politicului.
Istoricește, primele elemente ale gândirii social-politice apar încă din
antichitate, de care se leagă însăși etimologia termenului. Noțiunea de politologie
vine de la cuvintele grecești polis-stat, cetate și logos - știința, adică știința despre
stat, despre putere. De-a lungul vremii, această noțiune a imbracat diferite accepțiuni
cum ar fi: arta de guvernare, de conducere, de politica, pana la termenul modern
de politologie. Denumirea noua, modernă de politologie a apărut în 1954 și a fost
pusă în circulație de politologul german Eugen Ficher Baling și de
francezul A. Therive.
Atât în antichitate cât și în feudalism, între științele care studiau societatea nu
exista o democrație, o individualizare, drept urmare, elemente, cunoștințe despre
societate vor fi nediferențiate, cele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta,
suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. În primele sale manifestări
gândirea politică a apărut și s-a dezvoltat fie în interiorul filosofiei, ca filosofie
politica în Grecia antica, fie în strânsă legătura cu juridicul, în Roma antica. În toate
cazurile, atât asupra politologiei cât și a celorlalte științe sociale, a cunoașterii în
special, a societății în general în epoca sclavagistă și medievala își va pune amprenta
religia. În feudalism viața și gândirea politică se vor afla sub puternica influență a
dogmei teologice și a bisericii, științele în totalitatea lor, vor fi integrate teologiei,
devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologică devine axioma politică a societății.
Procesul de disociere a științelor, a celor sociale în special de teologie și de
morala creștină va începe odată cu descompunerea societății feudale. Renașterea prin
spiritul său laic și științific își va pune pecetea asupra evoluției tuturor științelor,
inclusiv a celor politice. Gânditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a
perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluminiștii francezi
Voltaire, Montesquieu, Rousseau în lucrările lor social-politice s-au pronunțat pentru
individualizarea științei politice, pentru constituirea ei într-o știința de sine stătătoare.
Ştiinţele politice sunt ultimele mari venite în câmpul ştiinţelor sociale. Apariţia
lor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este condiţionată
de satisfacerea următoarelor condiţii epistemologice, necesare pentru apariţia unei noi
ştiinţe:
1. delimitarea unui domeniu autonom de cercetare;
2. delimitarea unui sistem de norme şi valori propriu;
3. crearea unor tehnici de cercetare adecvate;
4. existenţa unui cadru funcţional instituţional: reviste, publicaţii, edituri,
asociaţii, facultăţi, institute de cercetare;
5. existenţa unei infrastructuri materiale (clădiri, terenuri, echipament didactic,
fonduri);
6. condiţia cea mai importantă: existenţa echipelor de specialişti care să asigure
continuitatea efortului şi reflecţia sistematică despre fenomenul politic.
Istoria gândirii politice ne oferă imaginea constituirii progresive a acestui
domeniu autonom de reflecţie şi de acţiune. Cantonate timp de sute sau mii de ani sub
autoritatea gândirii religioase sau morale, ideile despre viaţa politică s-au furişat
umile în structura cursurilor de drept constituţional, a lecţiilor despre stat, despre
teoria generală a dreptului etc. Lipsea însă continuitatea reflecţiei sistematice despre
fenomenul politic, stare de fapt ce a început să fie conştientizată odată cu creşterea în
complexitate a societăţilor umane şi, implicit, cu urgenţa soluţionării unor probleme
comunitare. Să luăm ca exemplu pe cei doi mari filosofi ai lumii, Platon şi Aristotel,
primul - considerat întemeietor al filosofiei politice, al doilea, şi elevul său, considerat
întemeietorul ştiinţei politice. Ambii şi-au elaborat concepţia despre politic / politică
pornind de la ontologia lor. Pentru ambii, ştiinţa politică era o ştiinţă regală, ştiinţa
Binelui Public care asimila în demersul ei cognitiv realizările celorlalte ştiinţe. Ambii
şi-au scris operele politice la maturitate; pentru ambii politica este artă şi ştiinţă în
acelaşi timp; techne şi episteme. Politica este arta conducerii comunităţilor umane
prin compromis şi consens; este ştiinţă pentru că orientează acţiunea în funcţie de un
sistem de valori şi de cunoaşterea naturii umane considerată perfectibilă.
Dar în timp ce Platon îşi elaborează schiţa utopică a statului ideal pornind de la
consideraţii teoretice, Aristotel degaja structurile statului atenian din comparaţia celor
158 de Constituţii (moduri de organizare) ale oraşelor-stat din Grecia şi Asia Mică.
Tot astfel, în epoca Renaşterii, N. Machiavelli este considerat întemeietorul ştiinţei
politice moderne deoarece a elaborat mijloacele de acţiune politică pe fundamentarea
unor principii extrase din observarea nemijlocită a realităţii
„La veritâ effettuale della cosa”, adevărul efectiv al lucrurilor nu poate fi aflat
decât din prelucrarea atentă şi nepărtinitoare a datelor oferite de realitate. Il virtu -
capacitatea de repliere impusă de logica situaţiei sau de imperativele momentului.
Termenul nu mai vizează conotaţia morală a corectitudinii, ci eficienţa acţiunii.
La fortuna (soarta, destinul) nu mai are sensul unei fatalităţi implacabile, ca
tragedia greacă, de exemplu, ci trădează în modul cel mai clar paradigma Renaşterii în
gândirea politică a lui Machiavelli. În acord cu imaginea omului ca „prinţ încoronat al
naturii" (Pico della Mirandola) stă în puterea acestuia de a domestici sau îmblânzi
soarta prin anticiparea şi evitarea efectelor ei catastrofale (imaginea torentelor de
munte captate într-un nou curs pentru a nu inunda ogoarele). Din studierea istoricilor
latini (Titus Livius, Tacitus, Suetonius, Sallustius etc.) Machiavelli elaborează
veritabile „serii statistice” şi fişe psihologice ale personalităţilor politice din Roma
antică şi ale celor din epoca sa. Pe baza acestor fişe şi serii el îşi dă seama că într-un
interval de 2000 de ani nimic nu s-a schimbat în natura umană şi că adevăratele
mobiluri care îi determină pe oameni la acţiune sunt, de cele mai multe ori, interese
materiale meschine, lăcomia, invidia, linguşelile etc., toate acestea fiind ascunse sub
masca unor scopuri sau intenţii nobile.
Spaţiul cuprins între Renaştere şi Iluminism poate fi caracterizat prin
următoarele linii ale reflecţiei politice:
- teoriile contractualiste, de la Hugo Grotius până la J. J. Rousseau, pun
accentul pe originea organizării politice a societăţii şi pe obligaţia politică, de a
garanta viaţa şi proprietatea guvernaţilor, ca izvorând din clauzele „contractului
social”;
- teorii privind originea şi rolul statului şi a puterii politice în asigurarea
coeziunii comunităţilor politice. De la Machiavelli şi Jean Bodin până la Th. Hobbes
şi John Locke, gânditorii moderni s-au întrebat cu privire la temeiurile ordinii şi
autorităţii politice, la fundamentele puterii de stat şi la suveranitate, la psihologia
comportamentului politic;
- teorii privind legile sociale ca relaţii constante dintre fapte şi evenimente:
„fiecare lucru îşi are cauza sa”, după cum se exprimă Montesquieu (1689-1755) în
prefaţa celebrei sale lucrări „Spiritul legilor” (1748). Din observarea şi studierea vieţii
politice, Montesquieu descoperă anumite regularităţi tendenţiale pe care el numeşte
legi şi care nu sunt altceva decât „raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor”.
Observarea faptelor este obligatorie deoarece pe ea trebuie întemeiate judecăţile de
valoare şi nu pe consideraţii exterioare vieţii politice. El relevă rolul pe care condiţiile
istorice, geografice, structura psihică a unui popor îl are în elaborarea legilor şi a
formelor de guvernământ. Cu privire la acestea din urmă, Montesquieu continuă şi
perfecţionează celebra schemă tripartită a separaţiei puterilor, iniţiată de Locke. Cele
trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească se află într-un echilibru şi control
reciproc; fiecărei forme de guvernământ îi descoperă un principiu şi o natură.
Începând cu anii '60, indiferent de poziţia specialiştilor cu privire la obiectul ei,
în studiul ştiinţei politice s-au conturat patru mari domenii:
1. teoria politică;
2. ştiinţele guvernării;
3. studiul instituţiilor politice;
4. relaţiile internaţionale.
În literatura anglo-saxonă, faţă de cea continentală (franceză, germană, italiană
etc.) teoria politică include ideile, doctrinele şi ideologiile politice, natura obligaţiei şi
a autorităţii politice.
Teoria politică este considerată de către unii specialişti miezul acestei
discipline şi cel mai vast domeniu de studiu al ei. „Sarcina ei este, în primul rând, una
integratoare: ea studiază relaţiile dintre sistemul politic şi sistemul social global.
Teoria politică se ocupă de definiţia, generalizarea şi clasificarea termenilor şi
conceptelor de bază cu care şi despre care operăm în gândirea noastră politică. În al
doilea rând, teoria politică urmăreşte să descopere natura, funcţiile şi scopurile care se
află la baza comunităţii politice”13.
Definiţiile clasice date ştiinţei politice au fost preocupate mai mult de alegerea
obiectivelor pentru acţiunea politică şi de prescrierea conduitelor necesare pentru
atingerea acestor obiective decât de analiza comportamentelor, atitudinilor şi
orientărilor politice.
Constituirea ştiinţelor politice în deceniul III-IV al secolului XX a însemnat,
totodată, şi o specializare a metodologiei de cercetare, pe lângă afirmarea şi
precizarea obiectului domeniului de investigaţie. Până după al doilea război mondial
(1950) a prevalat orientarea empirică(empirismul) caracterizat prin examinarea
concretă a datelor şi evenimentelor.
Behaviorismul, a doua etapă în evoluţia ştiinţelor politice, s-a concentrat pe
studiul comportamentului politic, "definit ca ansamblu al motivaţiilor, reacţiilor, şi
acţiunilor oamenilor, ale grupurilor şi ale personalităţilor faţă de datele, faptele,
procesele, evenimentele, structurile şi instituţiile politice”. 14 Ambiţia behaviorismului
de a elabora metodele de comportament dezirabile pe baza unor tehnici de cercetare
statistico-matematice a înregistrat câteva succese răsunătoare, deşi a consemnat şi
numeroase critici.15
Din această perspectivă, politologia este chemată să-şi precizeze obiectul de cercetare în funcţie de o
anumită evoluţie a lui şi a ipostazelor în care el a apărut în istorie, dar şi în anumite cadre sociale şi
comunitare; altfel spus, trebuie avută în vedere optica asupra politicii înseşi ca obiect al politologici pe
care au promovat-o, epocile istorice, accentul fiind pus foarte adesea numai pe o latură sau alta a
politicii: acţiune politică, instituţii şi idei politice, agenţi politici, programe şi ideologii. Fără a se putea
detaşa de ceea ce astăzi se consideră a fi politicul sau politica în lumea contemporană, politologia este
datoare să sintetizeze acumulările de cunoaştere ale timpurilor, să încerce o generalizare asupra unei
bogăţii de fapte politice, dar şi de puncte de vedere asupra lor, exprimate de numeroşi gînditori, mai
mult sau mai puţin legaţi de practica politică. Această ipostază a raporturilor dintre teoria şi practica
politică l-a făcut probabil pe T. Bodet să afirme că „înţeleasă ca reflecţie asupra fenomenelor politice pe
care le implică gruparea oamenilor trăind într-o cetate, ştiinţa politică este tot atît de
veche cît şi gîndirea umană” (7). De aici se poate degaja ideea că ştiinţa politică trebuie să se constituie
printr-un efort de determinare a obiectului său depăşind feluritele opinii care s-au conturat în timp
asupra lui, extrăgând numai o serie de componente ce definesc acest obiect, ca un domeniu distinct al
vieţii sociale în evoluţia ei istorică. Prima obligaţie a politologiei este aşadar aceea de a-şi preciza
obiectul, chiar dacă acesta apare într-o mare varietate de ipostaze şi este surprins, din unghiuri felurite,
în timp, de teoreticieni. Se poate afirma în acest cadru că există o condiţie umană a politicului, prin care
înţelegem prezenţa lui în toate comunităţile umane, în care se pune problema unei organizări şi
conduceri generale, în funcţie de un anumit program, mai mult sau mai puţin conştientizat, generatoare
ale unor raporturi sociale distincte, ale unor instituţii şi idei specifice. Strădania care ne angajează în
paginile acestui volum este aceea de a degaja marile componente ale vieţii politice, lăsînd deschise căile
unor investigaţii viitoare asupra corelatelor ei cu alte componente ale vieţii sociale, precum şi analizele
specializate asupra uneia sau alteia din laturile politicii. Pentru că trebuie să arătăm faptul că, mai ales în
ultimele decenii, din corpul unei politologii generale s-au desprins ramuri specializate, cu statut
epistemologic distinct, dar făcînd parte din grupul unitar al ştiinţelor politice (psihologia politicii,
sociologia politicii, axiologia şi deontologia politică, filosofia politicii, istoria doctrinelor etc.).
Preocuparea noastră, în raport cu stadiul actual al ştiinţelor politicii, s-ar circumscrie aşadareforturilor
de a structura problematica unei politologii generale, a unei introduceri în studiul fenomenului politic.

1.3 Politologia în sistemul ştiinţelor politice

Fiind o știință a studiului societății, a politicului, politologia face parte atât din
cadrul științelor sociale, cât și a celor politice. Ea se află în relații de comunitate, dar
și de identitate, particularitate cu științele sociale: istoria, filosofia, economia,
politologia. Relația, raportul de comunitate dintre politologie și științele sociale
decurge din faptul că toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea,
individualitatea dintre politologie și științele sociale vine de la domeniul distinct de
studiu al societății, specific fiecărei științe în parte. Între politologie și științele sociale
se naște, se dezvoltă relații de interacțiune, interdependență, de complementaritate
reciprocă. Cunoștințele, datele, informațiile acestor științe sociale sunt folosite de
politologie în studiul politicului. La rândul lor și aceste științe se pot folosi de datele
și cunoștințele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiză detaliată și
profundă a societății.
Un al doilea plan al relațiilor, raporturilor este cel dintre politologie si științele
politice de ramură: filosofia politică, sociologia politică, antropologia politică,
doctrina politică, știința puterii, știința partidelor, etc. Acest raport impune atât
precizarea elementelor de comunitate între politologie și științele politice de ramură,
dar îndeosebi și mult mai important, a celor de distincție, de individualitate.
Relațiile de comunitate dintre politologie și științele politice sunt date de
politic, care constituie domeniul comun de studiu al tuturor acestor științe.
Individualitatea acestor științe vine din modalitatea lor diferită de analiză a
politicului, de studiul general al politicului sau a unor segmente parțiale ale acestuia;
metodele și tehnicile folosite in investigarea fenomenului politic; scopul, utilitatea și
finalitatea acestei cercetări; rolul pe care acestea îl au în procesul general al
cunoașterii și al practicii sociale.
Politologia este singura știință politică care studiază politicul în ansamblul său,
pe când celelalte științe politice cercetează doar unele segmente, părți ale acestuia. În
studiul său, politologia pornește de la condițiile generale ale societății, rezultatele
cercetării sale fiind un bun al întregii societăți, ele regăsindu-se în cadrul spiritualității
politice generale ale societății; în ideologiile, programele, strategiile unor partide,
forțe social politice. Nefiind legată de un anumit emitent politic, sau neaflându-se în
serviciul acestuia, politologia realizează o cunoaștere obiectivă, cat mai apropiată de
realitatea social-politică.
Dacă fiecare dintre cele douăsprezece ştiinţe sociale principale s-ar întretăia cu
toate celelalte, am obţine, teoretic ... specializări hibride cu o oarecare autonomie
(Dogan şi Pahre, 1990). Configuraţia domeniilor hibride este într-o schimbare
constantă. Psihologia politică, sociologia politică şi economia politică au fost de mult
recunoscute, în timp ce antropologia politică nu este, deocamdată, autonomă.
A. Psihologia politică
Între psihologie şi ştiinţa politică există un domeniu hibrid care îşi flutură
propriul steag: psihologia politică. Psihologia politică are două surori: una mai
vârstnică, psihologia socială, recunoscută formal în toate universităţile majore din
lume; şi una mai tânără, ştiinţa cognitivă, astăzi cel mai bine dotată dintre ştiinţele
tinere, de ambele părţi ale Atlanticului. Psihologia politică se întâlneşte rareori cu
ştiinţa cognitivă, dar este în permanent contact cu psihologia socială.
Pe teritoriul său aflăm provinciile socializării politice, teoriei ralului,
alienării, psiho-biografia, analiza personalităţii, atitudini şi credinţe politice, analiza
tipologică a liderilor politici, caracterul naţional, participarea de masă, generaţiile,
insatisfacţia politică şi o bogată arie metodologică (măsurarea atitudinilor, măsurare
sociometrică, analiză de conţinut, metoda clinică, abordarea cvasiexperimentală şi, în
special, cercetarea prin sondaj).
B. Geografia politică
Geografia, o disciplină stăpână în trecut, azi nu mai are centru. Există multiple
zone de contact între ştiinţa politică şi geografie: geopolitică, geografie electorală,
politică urbană, bazele teritoriale ale federalismului, organizarea spaţială a societăţii,
centru-periferie, oraş-hinterland, probleme de mediu, diferenţe urban-rural, aspecte
teritoriale ale mobilizării sociale etc. Demografia este o dimensiune care intervine în
geografia politică.
C. Sociologia politică
Ştiinţa politică şi sociologia au un condominium: sociologia politică. Aceasta
este un hibrid vechi, recunoscut deja în anii 1950. Suprapunerea este
evidentă. Giovanni Sartori face o distincţie între sociologia politică şi sociologia
politicului. Pentru el, ultima este o ramură a sociologiei, ca sociologia religiei. El
conchide că „sociologia politică este un hibrid interdisciplinar ce încearcă să combine
variabilele sociale şi politice, adică inputurile sugerate de sociolog cu inputurile
sugerate de politolog".
D. Cum a cucerit ştiinţa politică teritoriile ştiinţei economice
Unii economişti susţin o „expasiune imperialistă a ştiinţei economice în
domeniile tradiţionale ale sociologiei, ştiinţei politice, antropologiei, dreptului şi
biologiei sociale" (Hirschleifer, 1985, p. 53). Economia politică este, acum, unul
dintre principalele domenii ale ştiinţei politice americane - cu un output larg.
„Problemele economice s-au politizat şi sistemele politice au devenit din ce în ce mai
interesate de chestiunile economice" (Frieden şi Lake, 1991, p. 5).
E. Istoria
Istoria constituie un câmp de prospectare de o valoare inegalabilă pentru
ştiinţa politică, atât prin contribuţia studiului trecutului la înţelegerea fenomenelor
prezentului, cât şi prin furnizarea elementelor comparative care să îmbogăţească şi să
fertilizeze formularea teoretică. Istoria constituie, indiscutabil, un preambul necesar al
ştiinţei politice, cel puţin din considerentul că deja la marii gânditori politici ai
trecutului se pot găsi, chiar dacă numai in nuce, multe din tendinţele care se afirmă în
politologia contemporană. Astfel, modul de abordare psihologist a politicii se
revendică în general de la Thomas Hobbes, iar analiza logică a principiilor şi
limbajului politic se reclamă de la David Hume; tratarea logico-matematică a politicii
îşi înscrie ca precursori pe Hugo Grotius, Leibniz şi Condorcet; modalitatea
sociologică de investigare şi interpretare a politicului îşi reclamă iniţiatorii
în Althusius, Montesquieu sau Tocqueville, iar viziunea antropologică asupra
organizării politice îşi găseşte motive de inspiraţie în Montesquieu şi Rousseau [24;
p.43-44].
Concluzionând, putem aprecia că relațiile de interdependență, interdisciplinaritate
și complementaritate se mențin și se amplifică între politologie și științele politice de
ramura. Astăzi ca urmare a creșterii rolului politicului în societate se amplifică și
consolidează statutul sistemic și plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot mai mult
ca o știință fundamentală cu rol coordonator în studiul politicului și al științelor politice.

1.4 Funcţiile ştiinţei politice


Politologia în societate exercită unele funcţii prin care ea își exprimă utilitatea
și eficienţa sa socială care este determinată de unii factori. Printre acestea putem
evidenţia natura puterii politice, nivelul dezvoltării vieţii materiale, spirituale,
democraţiei etc. Politologia ca disciplină știinţifică care are o multitudine de legături
cu viaţa societăţii exercită următoarele funcţii principale:
Funcţia teoretico-conceptuală. Politologia contribuie la formarea unei
concepţii despre dezvoltarea societăţii, mecanismele ei, relaţiile reciproce din
interiorul societăţii organizate din punct de vedere politic și lumea înconjurătoare,
locul omului în societatea politică. Ea formează sistemul concepţiilor, convingerilor și
normelor comportamentului politic, iar în conștiinţa publică formează chipul
raporturilor de putere. Propune căile, mijloacele, metodele privind organizarea și
conducerea politică cât mai eficientă a societăţii.
Ca disciplină de studiu în instituţiile de învăţământ superior îndeplinește
funcţia de însușire a teoriei și practicii activităţii politice, educaţie a unei culturi
politice civilizate, democratice.
Politologia reprezintă o știinţă fundamentală, socială particulară consacrată
fenomenului politic și este singura știinţă care este în stare să studieze „politicul în
sine”, „politicul ca esenţă autonomă”.
Funcţia cognitivă. Permite de a cunoaște lumea reală, obiectivă a politicului,
de a o descrie și a-i determina particularităţile, procesele, tendinţele, legităţile
generale ce au loc în sfera politicii și a puterii vizând politicul în complexitatea sa.
Politologia înarmează societatea cu noi cunoștinţe despre realitatea politică,
contribuie prin aceasta la formarea unei atitudini concrete faţă de politică, a unui
comportament politic chibzuit, conștient.
Prin aceasta se realizează cunoașterea și înţelegerea fenomenului politic –
interpretarea cât mai corectă a acestui fenomen ce conduce la un comportament
corespunzător atât pentru societatea civilă, cât și pentru societatea politică.
Funcţia metodologică, creativă. Cunoștinţele acumulate de către politologie
se aplică în noile cercetări ale domeniului politicului, servesc ca bază teoretică pentru
știinţele politice concrete.
Cunoașterea realizată de politologie își găsește materializarea în elaborarea
unor teorii, concepţii, doctrine și programe politice. Politologia se întemeiază pe niște
valori și în acela și timp ea însăși creează valori politice ce stau la baza culturii
politice.
Funcţia praxiologică. Politologia studiind structura generală a acţiunilor
umane și a condiţiilor eficacităţii acestora este în stare să propună soluţii adecvate
privind îmbunătăţirea și perfecţionarea sistemului politic. Politologia poate
propune și modele alternative de dezvoltare social-politică privind reformarea
sistemului existent sau transformarea radicală a acestuia.
Funcţia prospectivă. Cunoștinţele acumulate de către politologie permit de a
prognoza mersul evenimentelor politice, de a le înţelege și a adopta hotărâri eficiente
de dirijare în societate.
Politologia poate prefigura modelele și alternativele de dezvoltare sociale.
Previziunea politica se face pe baza unor investigaţii de amploare, menite să
descifreze tendințele fenomenului politic, mutaţiile ce survin în cadrul raporturilor
sociale pe plan naţional și internaţional și a noilor cerinţe de progres ale societăţii.
Funcţia evaluativă, axiologică. Folosind cunoștinţele știinţifice ale
politologiei subiecţii sociali sunt în stare să aprecieze la justa valoare faptele politice:
să le accepte sau să le respingă.
Funcţia de socializare. Studierea politologiei contribuie la acumularea unei
experienţe de analiză a vieţii politice, de apreciere critică reală a celor ce guvernează,
la formarea culturii politice. Cunoștinţele politice ne permit conștientizarea
consensului în relaţiile unui pluralism politic, înţelegerea și realizarea intereselor
personale politice, a drepturilor și obligaţiunilor civile.
Politologia contribuie astfel la formarea și dezvoltarea unei educaţii civice
patriotice și politice, a conștiinţei de sine a individului și a societăţii. Putem spune că
la rândul său politologia are deci o funcţie formativ-educativă civică, care vizează
implicarea responsabilă a fiecărui cetățean în activitatea politică în cadrul căreia
primează spiritul patriotic, democratic, respectarea valorilor umane. Prin aceasta se
manifestă funcţia practică a politologiei.