Sunteți pe pagina 1din 12

STATUTUL DE ŞTIINŢĂ AL PEDAGOGIEI

Termenul de pedagogie îşi are originea în cuvintele greceşti:


pais/paidos, care înseamnă copil şi agoge care înseamnă conducere,
îndrumare.
Obiectul de studiu al pedagogiei este educaţia.
Educaţia reprezintă unul dintre domeniile de cunoaştere cu mari implicaţii în
vastul proces al dezvoltării umane şi sociale. Complexitatea sa este dată de abordările
multiple care trebuiesc avute în vedere perspectiva adultului pe care o conţine idealul
educaţional, perspectiva subiectului aflat sub influenţă educaţională (nevoi şi
particularităţi), perspectiva cadrului educaţional, aspecte instituţionale sau
neinstituţionale, aspecte statice (constante, valori) şi dinamice ale procesului. Astfel,
educaţia se conturează ca fapt pluridimensional, aflat sub incidenţa abordărilor din
domenii conexe filosofie, sociologie, psihologie, biologie, antropologie, economie,
politologie, igienă etc.
Pedagogia şi educaţia au evoluat relativ disincronic la începuturi.
Educaţia, în formele sale primare, a apărut odată cu omul şi cu primele
comunităţi umane organizate. Pedagogia (în fapt ideile pedagogice), ca
reflecţie teoretică asupra educaţiei a apărut mai târziu, din nevoile
generate de practica educaţională, în primul rând. Constituirea unor
sisteme de gândire pedagogică reprezintă una dintre perioadele cele
mai semnificative în evoluţia pedagogiei. Ele constituie debutul
afirmării pedagogiei ca domeniu de cunoaştere autonom. După
modelul marilor sisteme filozofice, sistemele de gândire pedagogică se
caracterizează prin efortul de coagulare într-un tot unitar a ideilor
despre educaţie acumulate până atunci şi prin încercarea da a le
conferi acestora o justificare şi o argumentare teoretică, chiar dacă
insuficientă şi, uneori, fragmentată şi unilaterală. Ele se înscriu într-o
relativă continuitate cu acumulările de până atunci, dar principala lor

1
caracteristică este discontinuitatea şi chiar ruptura epistemologică faţă
de perioadele anterioare.
Definim în general ştiinţa ca fiind un corpus de teorii şi legi cu valoare explicativă
referitoare la un anumit domeniu al realităţii. Facem în acest context precizarea că pentru
a i se recunoaşte statutul de “ştiinţă” orice disciplină trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii:
 să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un obiect de
studiu specific;
 să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice de studiere a
domeniului său;
 să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de consistent
pentru a descrie domeniul de realitate studiat;
 să identifice şi să clarifice legităţile ce guvernează domeniul de realitate pe care îl
investighează;
 să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul legilor
descoperite şi pe baza constatărilor teoretico-explicative, predicţii valide cu
privire la evoluţia fenomenelor supuse cercetării;

Despre pedagogie ca ştiinţă putem face următoarele constatări:

 pedagogia şi-a conturat, pe baza prelucrării ştiinţifice a unor date empirice sau
experimentale, un obiect de interogaţie, acesta fiind fenomenul educativ şi
implicaţiile sale asupra dezvoltării personalităţii umane;
 interogaţia pedagogică a ajuns la decelarea unor regularităţi în sfera fenomenului
educaţional, regularităţi pe baza cărora au fost formulate o serie de norme şi legi
ce poartă numele de principii pedagogice;
 rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri explicative
numite teorii; explicaţia pedagogică a ajuns în stadiul constituirii unor teorii
consistente cu privire la fenomenul educaţional şi legităţile care îl guvernează,
pedagogia este: ştiinţă descriptivă (se ocupă cu ceea ce este); teorie normativă
(este preocupată de ceea ce trebuie să fie); realizare practică;

Analizând fenomenul educaţional distingem existenţa a patru elemente


fundamentale ale procesului educativ: finalităţile educaţiei (ideal, scopuri, obiective
2
educaţionale), conţinutul învăţământului (ansamblul informaţional vehiculat), actorii
procesului educativ (educatorul şi educatul), şi mijloacele şi strategiile puse în joc de
profesori şi elevi pentru atingerea efectivă a scopurilor şi obiectivelor educaţionale
propuse.

Din această perspectivă, pedagogiei ca ştiinţă a fenomenului educaţional îi revin


următoarele sarcini:

 studierea activităţii şi comportamentului educaţional al profesorului ca


agent al acţiunii educaţionale (personalitate, cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi
necesare derulării în condiţii optime a activităţii instructiv-educative);
 studierea tehnologiei educaţionale, a strategiilor didactice de predare, a
mijloacelor de învăţământ şi a formelor de organizare a procesului de învăţământ;
 investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de
învăţare;
 studierea sistemului de învăţământ şi a componentelor sale atât din
perspectiva eficienţei pedagogige a fiecăreia dintre ele cât şi din aceea a relaţiilor
dintre ele;

Despre pedagogie ca ştiintă au vorbit mai întâi HERBART şi DISTERWEG.


Primul considera că pedagogia este o ştiinţă bazată pe etică şi psihologie şi al doilea
vorbea de norme şi principii. KANT considera că pedagogia este ştiinţa pentru că e
bazată nu numai pe filozofie ci şi pe artă. Dar nu era suficient pentru a deveni o ştiinţă.
Statutul de ştiinţă este dat de analiza ştiintifica a datelor educationale. Acest lucru s-a
realizat odată cu primele studii asupra copilului şi mai apoi cu studiile care au evidenţiat
în sociologie mecanismele dezvoltării sociale. Astfel, primele laboratoare de psihologie
experimentală unde au lucrat Wundt, Ribot, Binet, Lay, Meuman, Crisman; Claparede si
Decroly şi apoi cercetarile sociologice ale lui Durkheim si teoriile dezvoltate de J. Dewey
au construit pas cu pas ştiinţa pedagogiei.

Caracterul interdisciplinar al pedagogiei ca ştiinţă

3
Datorită creşterii în complexitate a oricărui act de cunoaştere, disputele privind
identitatea de sine a diferitelor ştiinţe particulare şi limitele câmpurilor investigative sunt
înlocuite de preocuparea firească pentru interdisciplinaritate. Complexitatea fenomenului
educaţional şi diversitatea sarcinilor şi provocărilor cărora pedagogia contemporană
trebuie să le facă faţă au determinat necesitatea consolidării caracterului interdisciplinar
al pedagogiei.

Raporturile principale de interdisciplinaritate ale pedagogiei cu alte ştiinţe:

 relaţia pedagogie-biologie (are drept suport necesitatea studierii atât a naturii


organice a dezvoltării psihice şi a bazelor neurofiziologice ale vieţii psihice cât şi a
influenţelor educaţiei asupra dezvoltării morfofiziologice, intelectuale şi atitudinale a
subiectului uman);
 relaţia pedagogie-psihologie (determinată atât de necesitatea cunoaşterii în detaliu
a personalităţii umane şi componentelor sale, a determinării psihologice a situaţiilor
educaţionale şi a mecanismelor ce ghidează învăţarea cât şi de posibilităţile educaţiei
de a facilita evoluţia unor procese şi însuşiri psihice);
 relaţia pedagogie-sociologie (impusă de faptul că în ultimă instanţă acţiunea
educativă este una eminamente socială şi axată în special pe problematica măsurii şi
modului în care factorii de mediu contribuie la realizarea unei acţiuni educaţionale
eficiente );
 relaţia pedagogie-logică (utilă cu deosebire în structurarea adecvată a limbajului şi
terminologiei pedagogice şi în realizarea unei transpuneri adecvate şi eficiente a
teoriei pedagogice la nivelul concret al realităţii educaţionale la care aceasta face
referire);
 relaţia pedagogie-filosofie (conferă acţiunii educaţionale o dimensiune sistemică,
integratoare, cu privire la realitate, contribuie la o mai bună definire şi încadrare a
finalităţilor educaţiei în contextul socio-cultural al existenţei umane şi oferă un suport
conceptual adecvat corelării diferitelor orientări şi curente pedagogice);

Pedagogia este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar având ca obiect studierea


modalităţilor de producere intenţionată a unor modificări în plan cognitiv, afectiv-
motivaţional şi comportamental la nivelul elevilor în direcţia formării unei personalităţi
armonios şi echilibrat dezvoltate. Caracterul interdisciplinar al pedagogiei şi constituirea
4
acesteia într-un sistem de ştiinţe ale educaţiei sunt elemente în măsură să conducă la
corelarea teoriei pedagogice cu comandamentele sociale ale comunităţii dar şi cu
posibilităţile şi aspiraţiile celor care se educă, la asigurarea unei congruenţe logice între
premisele biologice, sociale, psihologice, etice şi filosofice ale educaţiei şi la creşterea
capacităţii de restructurare a pedagogiei în acord cu evoluţia ştiinţei şi a societăţii în
general.

Statutul pedagogiei ca domeniu de reflecţie asupra fenomenului educaţional a


făcut vreme îndelungată obiectul unor dezbateri aprinse, situate în jurul bine-cunoscutei
interogaţii Este pedagogia ştiinţă, tehnică sau artă?
Majoritatea specialiştilor afirmă că, deşi pedagogia se înfăţişează ca o tehnică şi
chiar ca o artă (în cazul celor mai talentaţi dintre educatori) atunci când ne referim la
dimensiunea sa practic-aplicativă, ea a atins maturitatea epistemică a unei ştiinţe de sine
stătătoare, îndeplinind toate rigorile are ca obiect de studiu fenomenul educativ şi toate
datele empirice şi teoretice despre acest proces dispune de metode specifice sau adaptate
de investigare şi explicare a proceselor educative aspiră la sistematizarea şi
raţionalizarea domeniului educaţional prin determinarea de norme şi legi (principiile
pedagogice) şi prin constituirea unui corpus unitar de concepte şi teorii.
Pedagogia apare ca ştiinţă pozitivă care are în vedere realul concret, fenomenele
observabile şi cauzele explicabile. În acelaşi timp, ea intră în sfera domeniului filosofic
prin reflexiile asupra valorii şi prin prezenţa finalităţilor educaţionale (C.Cucoş).
Complexitatea domeniului cercetat şi incapacitatea abordărilor tradiţionale de
a răspunde unor probleme noi legate de fenomenul educaţional au condus la crearea
unor ansambluri ideatice interdisciplinare – ştiinţele educaţiei. Fenomenul, foarte
frecvent în ştiinţele sociale ( interpenetrarea disciplinelor - Mattei Dogan, Robert
Pahre), constă în crearea, la graniţa disciplinelor, a aşa-numitelor câmpuri hibride,
cele mai profitabile din punctul de vedere al inovaţiei ştiinţifice.
Sistemul ştiinţelor educaţiei include, alături de disciplinele pedagogice -
 nucleul tare al ştiinţelor educaţiei - filosofia educaţiei, psihologia educaţiei,
sociologia educaţiei, statistică educaţională, igienă şcolară, economia educaţiei,
biopedagogie, ergonomia educaţiei, etnopedagogie etc.

5
Pedagogia reprezintă ştiinţa de sinteză a educaţiei, iar procesul dezvoltării
sale interne a condus la constituirea disciplinelor pedagogice sau a ramurilor
pedagogiei.
Acestea pot fi grupate în trei categorii:
1) după nivelul de instituţionalizare al educaţiei: pedagogia preşcolară, pedagogia
şcolară, pedagogia profesională, pedagogia militară, pedagogia religioasă, pedagogia
învăţământului superior, pedagogia adulţilor, defectologia sau psihopedagogia specială
etc.
2) după gradul de studiere a unor laturi, sarcini sau forme ale educaţiei: didacticile
(metodicile), teoria educaţiei, teoria instruirii, teoria evaluării etc.
3) discipline care evidenţiază abordări diferite ale problematicii educaţionale:
istoria pedagogiei, pedagogia comparată, pedagogia experimentală, prospectiva educaţiei.
Pedagogia este ştiinţa educaţiei, care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului
educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile,
metodele şi formele de desfăşurare a proceselor educaţionale.
Statutul de ştiinţă al pedagogiei este argumentat prin îndeplinirea următoarelor
condiţii:
 are un obiect de studiu bine delimitat (fenomenul educaţional);
 are metode specifice de cercetare şi investigare (observaţia, experimentul, studiul
de caz, testele etc.);
 are legi şi principii (care fundamentează ştiinţa educaţiei);
 are un sistem conceptual (care cuprinde acţiunile, procesele, fenomenele pe care
le studiază);
 are o finalitate precisă (îmbunătăţirea calitativă a tuturor activităţilor implicate în
educaţie).
Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei reflectă complexitatea obiectului de
cercetare (activitatea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii umane) analizat
din diferite perspective istorice şi metodologice.
Din perspectiva epistemologică, pedagogia este:
 ştiinţă umană (alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie,
politologie, psihologie, filozofie, care au ca obiect de cercetare activitatea umană);

6
 ştiinţă socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie,
psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural şi
microstructural);
 ştiinţă a comunicării (alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează
raporturile de informare şi de formare realizabile în diferitele contexte socio-umane
prin raţionalizarea acţiunii în sens teleologic (prin raportare la scop) şi tehnologic
(prin interacţiunea subiect-obiect).

Pedagogia este considerată o disciplină descriptivă (analizează situaţia existentă


în învăţământ, „ceea ce este”), prescriptivă (prezintă „ce ar trebui să fie”) şi normativă
(prezintă principiile ce trebuie aplicate în învăţământ, „cum trebuie procedat”).
Din perspectiva sistemică a educaţiei pedagogia este plasată la intersecţia dintre
ştiinţele umane, sociale şi cognitive. Pedagogia acţionează astfel la nivelul unui sistem
deschis care presupune înţelegerea educaţiei în contextul unor relaţii permanente cu
mediul, relaţii de conexiune inversă internă pozitivă. Pedagogia poate răspunde
provocărilor culturale şi etice ale dezvoltării tehnologice, fiind angajată într-o operă
formativă deschisă, necesară pentru echilibrul societăţii. Ea poate fi plasată alături de alte
ştiinţe angajate în studiul unor activităţi din domeniul politicii, comunicării şi sănătăţii,
domenii socio-umane care solicită cercetări de ordin disciplinar, intradisciplinar,
interdisciplinar, transdisciplinar, pluridisciplinar.
Pe lângă statutul de ştiinţă s-a încercat conturarea şi a statutului de artă a
pedagogiei. Argumentul care venea să susţină o astfel de opinie era acela că pedagogia
urmăreşte să adapteze principiile şi strategiile pedagogice la particularităţile de vârstă şi
individuale ale tinerelor generaţii la condiţiile efectuării actului instructiv-educativ cu
măiestrie şi cu tact. ( I. Bontaş, 1994, p.14).
La întrebarea dacă pedagogia este o artă oferim răspunsul dat de C. Cucoş (1996,
p.22), conform căruia calitatea de artă aparţine educaţiei şi nu pedagogiei. Pedagogul este
uneori şi educator, şi devine un artist în momentul în care, desfăşurând actul educaţional
dovedeşte capacitatea de adaptare a activităţii educaţionale la cele mai diverse situaţii.
Astfel, poate fi argumentată afirmaţia unor specialişti care consideră că nu se pot oferi
soluţii sau reţete pedagogice pentru diferite situaţii. Soluţia pedagogică constă în
intervenţia educativă realizată în concordanţă cu contextul respectiv, având ca finalitate
rezolvarea situaţiei-problemă.
7
Pedagogia este ştiinţa socioumană care studiază educaţia la nivelul funcţiei şi a
structurii sale specifice prin metodologii de cercetare specifice, care vizează descoperirea
şi valorificarea unor legităţi, principii şi norme de acţiune specifice. Abordarea
problemelor fundamentale ale pedagogiei presupune explicarea şi înţelegerea conceptelor
de bază ale domeniului, care pot fi aplicate, analizate, sintetizate, apreciate critic la
nivelul ştiinţelor educaţiei considerate fundamentale. În acest domeniu putem include:
1) Teoria generală a educaţiei (care include disciplinele propuse în planul de
învăţământ al facultăţii, colegiului sau liceului de specialitate sub numele de
Fundamentele pedagogiei şi Teoria educaţiei);
2) Teoria generală a instruirii (care include disciplina propuse în planul de
învăţământ al facultăţii, colegiului sau liceului de specialitate sub numele de
Didactica generală sau de Teoria şi metodologia instruirii);
3) Teoria şi metodologia curriculumului – are ca obiect de studiu specific:
proiectarea, realizarea şi dezvoltarea activităţilor de educaţie şi instruire
organizate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ;
4) Teoria şi metodologia cercetării pedagogice – are ca obiect de studiu specific:
evidenţierea fundamentelor epistemologice ale domeniului şi a strategiilor de
inovare necesare la nivelul activităţilor organizate la nivelul sistemului şi al
procesului de învăţământ.

Tranziţia de la pedagogie la ştiinţele educaţiei s-a produs relativ lent. Utilizarea


pluralului « ştiinţe ale educaţiei » (precedată de denumiri ca « ştiinţa pedagogică » sau
« ştiinţa educaţiei ») nu indica, laînceputuri, o schimbare sau o ruptură epistemologică.
La baza utilizării acestei denumiri în faza iniţială au stat două raţiuni. Mai întâi,
încercarea de delimitare de pedagogia experimentală, care deşi era la modă, nu avea o
recunoaştere universitară deplină, ceea ce impieta asupra statutului academic al
pedagogiei în universităţi. În al doilea rând, denumirea de ştiinţe ale educaţiei era
resimţită ca o contribuţie la legitimarea ştiinţifică a pedagogiei, un fel de « rang de
nobleţe » necesar pentru recunoaşterea şi acceptarea pedagogiei în câmpul ştiinţelor.
Astăzi, denumirea de ştiinţe ale educaţiei este determinată de raţiuni epistemologice.
În primul rând, este vorba de pluridimensionalitatea realităţii
educaţionale, care implică o abordare din perspective disciplinare
diferite, dar convergente. Faptul educaţional implică abordări
8
simultane sau succesive ale unor aspecte cum sunt finalităţile şi
obiectivele educaţiei, procesele de instruire, caracteristicile proceselor
de învăţare şi socializare a elevilor la diferite vârste, fundamentele
epistemologice şi psihopedagogice ale curriculumului, premisele
biopsihologice şi socio-culturale ale educabilităţii etc.
În al doilea rând, evoluţiile din câmpul ştiinţelor spre
interdisciplinaritate şi integrare, constituie un alt argument solid pentru
structurarea unui nou corpus de cunoştinţe pe care să-l denumim «
ştiinţe ale educaţiei ». Prin ştiinţe ale educaţiei desemnam deci
ansamblul disciplinelor ştiinţifice care studiază (parţial sau integral)
faptele şi situaţiile educaţionale, condiţiile lor de manifestare şi de
funcţionare.
Complexitatea fenomenului educaţional a determinat diversificarea pedagogiei ca
ştiinţă, ajungându-se la un corpus sau sistem de ştiinţe ale educaţiei.
Această diversificare a fost determinată de:

a) deosebirile tot mai mari dintre diferitele instituţii de instrucţie şi educaţie:

 pedagogie antepreşcolară
 pedagogie şcolară

 pedagogie universitară

 pedagogie specială (pentru copiii cu deficienţe)

b) necesitatea studierii mai aprofundate a unor laturi sau forme ale educaţiei:

 teoria educaţiei intelectuale


 pedagogia familiei

 pedagogia socială

 educaţia adulţilor

c) necesitatea racordării pedagogiei la aspectele studiate:

9
• pedagogia prospectivă (anticipează cunoştinţele şi competenţele pe care societatea
le va reclama de la absolvenţi în viitor)

• pedagogia comparată (analizează comparativ sistemele educaţionale din diverse


ţări)

• pedagogia experimentală (studiază experimental posibilităţile de optimizare a


procesului de învăţământ).

Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe


Relaţia pedagogiei cu alte ştiinţe scoate în evidenţă contribuţia pe care diversele
ştiinţe şi-o aduc la înţelegerea fenomenului educaţional. Această relaţie se manifestă pe
două planuri complementare. Unul presupune explicarea mai profundă a educaţiei cu
ajutorul rezultatelor altor ştiinţe. Celălalt plan vizează utilizarea unor instrumente de
cercetare specifice altor ştiinţe pentru investigaţia domeniului educaţional.
Prezentăm în continuare câteva din relaţiile pe care pedagogia le stabileşte cu alte
ştiinţe (Macavei, 1997):
 Relaţia pedagogiei cu psihologia. Psihologia ca ştiinţa vieţii psihice umane, alături de
alte ştiinţe psihologice contribuie la fundamentarea psihologică a acţiunii
educaţionale. Ştiinţele psihologice oferă pedagogiei informaţii în legătură cu
particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului, cu mecanismele psihologice ale
procesului de învăţare etc.
 Relaţia pedagogiei cu sociologia. Cu sociologia care studiază procesele şi fenomenele
sociale, a legilor, a relaţiilor interumane şi a instituţiilor, pedagogia stabileşte
raporturi de interferenţă prin metode şi prin obiectul de studiu.
 Relaţia pedagogiei cu filosofia. Din filosofie, pedagogia a preluat reflecţiile asupra
instruirii şi educaţiei.
 Relaţia pedagogiei cu etica. Cu etica, disciplină filosofică care studiază teoria şi
practica moralei, normele, legile şi valorile morale, pedagogia se interferează în
primul rând prin teoria şi practica educaţiei morale.
 Relaţia pedagogiei cu estetica. De estetică, disciplina filosofică care studiază esenţa,
legităţile, categoriile fenomenului estetic natural, social, al artei, atitudinile de

10
reflectare, contemplare, valorizare şi creare a fenomenului estetic, pedagogia are
nevoie pentru a fundamenta conţinutul şi modalităţile de realizare a educaţiei estetice.
 Relaţia pedagogiei cu antropologia. Antropologia este disciplina care studiază omul
ca organism şi comportament în contextul social, economic, cultural. Pedagogia se
află în relaţii în special prin subdisciplinele: antropologia culturală, antropologia
educaţională.
 Relaţia pedagogiei cu istoria. Cu istoria, pedagogia se află în relaţie pentru că studiul
fenomenelor istorice se corelează constant cu analize de ordin cultural, educaţional.
 Relaţia pedagogiei cu logica. Pedagogia se foloseşte de logica pură sau formală, de logica
întrebărilor, de logica deontică.
 Putem afirma că graniţele dintre diferite ştiinţe au devenit tot mai elastice datorită
faptului că aceeaşi realitate este obiect de studiu pentru mai multe ştiinţe şi datorită
interdependenţelor care se stabilesc între diferite ramuri ale ştiinţei.
o Ştiinţele educaţiei reprezintă rezultatul a două direcţii de dezvoltare a pedagogiei:
diversificarea internă şi diversificarea externă. În interiorul pedagogiei s-au constituit
progresiv diferite domenii de sine stătătoare (teoria instruirii, teoria curriculumului,
teoria
 evaluării, fundamentele pedagogiei, istoria pedagogiei, pedagogia comparată,
pedagogia preşcolară, pedagogia adulţilor, pedagogia universitară, pedagogia familiei,
psihopedagogia specială etc.). Pe de altă parte, pedagogia şi-a diversificat registrul
relaţiilor cu alte domenii ştiinţifice şi, pe această cale, s-au constituit noi domenii
pluri şi interdisciplinare printre care: psihologia educaţiei, sociologia educaţiei,
antropologia educaţiei, filozofia educaţiei, economia şi planificarea educaţiei, politici
educaţionale s.a.
 Toate acestea constituie componente ale dezvoltării pedagogiei şi ştiinţelor educaţiei
astăzi.

11
Bibliografie

1. Bontaş, I., (2001), Pedagogie, Editura Bic All, Bucureşti.


2. Cristea, S., (1996), Managementul organizaţiei şcolare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
3. Cristea, S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Editura Litera. Litera Internaţional,
Chişinău-Bucureşti.
4. Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
5. *** Legea Învăţământului, nr.84/1995 respectiv 151/1999.
6. Macavei, E., (1997), Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Marga, A., (1999), Schimbări majore în învăţământ – (site-ul:http://www.
Edu.ro/sch99.htm).
8. Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti.
9. Văideanu, G., (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti.

12