Temă și viziune într-un roman realist

I. Al doilea roman al lui G. Călinescu, publicat în perioada interbelică în care romanul românesc se
orienta spre formulele epice moderne ale lui Marcel Proust, Andre Gide etc., Enigma Otiliei (1938) este
un roman social de tip obiectiv (roman doric), nu analitic. Autorul face o jumătate de pas înapoi:
adoptă formula realismului balzacian (consacrată la finalul secolului al XIX-lea), încercând să
adapteze această metodă de creație la specificul realităților românești/autohtone antebelice. Astfel,
trăsăturile care încadrează opera în formula realismului balzacian sunt: construcția tipologică a
personajelor, veridicitate deplină în radiografia mediului burghez, obținută prin relatare liniar-
cronologică de către un narator obiectiv/creditabil și omniscient, stricta determinare spațio-
temporală încă din incipit, tehnica detaliului semnificativ/anticipator în descrierile dinspre
exteriorul spre interiorul lumii evocate.

II. Tema romanului o reprezintă reflectarea mediului citadin al capitalei de la la începutul secolului
al XX-lea cu moravurile specifice burgheziei, între care goana după înavuțire cu variatele ei forme și
consecințe: dezumanizarea celor care o practică și anularea dramatică a idealurilor/aspirațiilor celorlalți.
Viziunea realist-critică a autorului îi transmite cititorului mesajul amar al faptului că familia și iubirea,
teme mai concret vizibile, prin cele două planuri ale romanului, sunt valori supuse degradării într-o
societate în care banul primează. Astfel, acțiunea reflectă alternanța dintre planul social care
urmărește conflicte succesorale și cel erotic ce urmărește educația sentimentală a crudului Felix. La
bază stă motivul (balzacian al) moștenirii, aceasta fiind factorul generator al conflictelor: bătrânul
rentier Costache Giurgiuveanu este asaltat de clanul Tulea în frunte cu singura lui soră, Aglae, sperând
să obțină succesiunea averii, care se cuvine de drept Otiliei, fiica adoptivă a celei de a doua soții,
neînfiată însă din avariție. Scenele petrecute în salonul bătrânului pentru jocul de cărți (cum e și cea a
venirii lui Felix) aduc personajele alături din intenția narativă de a revela caracterele din spatele măștilor
(portretele sunt construite cu finețe aluzivă): firea exuberantă/nonconformistă și delicată a Otiliei,
stupidă, lacomă și greoaie a lui moș Costache, calmă/răbdătoare și distinsă a lui Pascalopol, crudă și
rigidă a Algaei, înțepată și respingătoare a Auricăi, degradată psihologic a lui Simion (insistentă și
bombastică a lui Stănică). Într-o lume a sufletelor moarte avarul, vizibil deranjat de intruși, își ascunde
planurile mărunte prin bălbâială prostatică; chiar și pe nepotul său se preface a nu-l cunoaște și-l
întâmpină cu fraza ridicol-absurdă Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici. Aglae își ține sub observație
fratele pentru a nu lua vreo decizie să înstrăineze banii și împrăștie răutăți: e ironică cu privire la Felix:
Așa?! N-am știut: faci azil de orfani și față de comportamentul Otiliei care se răsfață ca o nerușinată pe
genunchii lui Pascalopol, primind cadorile lui, în timp ce soțul și copiii ei se adâncesc în monomaniile lor
patologice. Când bătrânul cade bolnav, Aglae și tot clanul ocupă militărește casa: aduc un doctor fals,
mănâncă, beau ce găsesc prin dulapurile bătrânului, fumează și discută nepotrivit sub privirile
neputincioase ale celui așteptat să moară (“Crezi că pe noi nu ne doare că moș Costache a mu... vreau
să zic e bolbav?)”. Stănică, abil în trecurări fără martori și înscenări, urmărește insistent pe bătrânul
care-și ascunde banii sub saltea. În cele din urmă va reuși să îi fure, producându-i fără scrupule
moartea, acest gest grăbind deznodământul operei. (apoi ștergând-o de la locul faptei fără a putea fi
bănuit și prefăcându-se la mormântare extrem de afectat).

Temă: prezentați două scene: altele decât cele oferite aici sau aceleași, dar în alt mod.

III. Din punctul de vedere al procedeelor compoziționale, romanul este o fericită sinteză între tradiție
(elemente clasice, romantice și realiste) și modernitate inovatoare. Incipitul are funcții multiple în
romanul realist de tip balzacian. Întâi, plasează acțiunea pe coordonate de spațiu și timp strict
determinate, anunțând subtil intenția de a radiografia o epocă și un mediu anume: ”Într-o seară de la
sfârşitul lui iulie 1909 cu puţin înainte de orele 10 (...) în strada Antim.” Apoi, conturează veridic cadrul
prin tehnici descriptive: cartierul și curţile marelui sat ce era atunci Capitala, strada, casa lui moș
Costache și interiorul ei, apoi potretul fizic, toate anticipând caracterul decrepit* prin tehnica detaliilor
semnificante (Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei
şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile etc). Incipitul recomandă deja perspectiva narativă auctorială.
1
Naratorul, fin observator extradiegetic, e omniprezent și, în varii proporții, omniscient. Diferit de
Balzac care doar reflectă realitatea, obiectiv/detaşat, Gălinescu o evaluează critic, preferând adeseori
ironia şi sarcasmul. Inversiuni de epitete ori comparații sugestive orientează lectura: strada
bucureşteană e o caricatură în moloz a unei străzi italice, ferestrele sunt ridicole prin grandioare,
infernala ușă a casei bătrânului avar anunță o faună ce stârnește dispreț observatorilor: Stănică se
„învârte ca un motan în jurul unei fripturi”, Costache bolnav tronează stupid cu punga de gheață pe
capul pleșuv etc. Pentru a crea totuși iluzia obiectivității, autorul apelează la variate trucuri narative:
introducerea personajului-oglindă, Felix, crearea personajului-reflector, Weissman, folosirea
comportamentismului și a pluriperspectivismului (sau a reflectării poliedrice) în construirea Otiliei ca
personaj-nodal. Deși adeseori simulează că renunţă la omniscienţă spre a-i împrumuta lui Felix
perspectiva (exemplele sunt numeroase: descrierea casei lui Pascalopol, ca element de contrast pentru
casa lui moș Costache sau descrierea Bărăganului în manieră romantică), perspectiva nu e niciodată
restrânsă doar la câmpul vizual/de observaţie al personajului-martor. Mereu i se suprapune o viziune
par derriere („dindărăt”), mult mai atentă la detalii, supraindividuală care e a naratorului creditabil
(umbră călinesciană), dovadă limbajul specializat/savant/eseistic din descrieri*. Singura excepție e poate
o scenă din capitolul al XVIII-lea în care mijloacele dramatice sunt absorbite în textul epic pentru a
scoate la iveală degradarea caracterelor, marionete dereglate, libere de controlul păpușarului.
În general, construcția personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Concepția
estetică a autorului este că, la acel moment pentru literatura noastră, „cel mai potrivit profil de roman
este cel obiectiv”, de creaţie* a unor tipuri umane reprezentative (în opinia sa, „numai ceea ce intră
într-un tip devine artisticeşte interesant.”) Așadar, toate personajele acestui roman ilustrează tipuri
umane canonice legate de specificul unui mediu social al căror produs sunt (legătura individ-mediu
e ca aceea dintre stridie și cochilia ei); ele îşi găsesc chiar corespondent în dicţionarul personajelor lui
Balzac, deşi rămân inconfundabile: avarul (moş Costache; amestec original între Grandet şi moş Goriot),
arivistul/parvenitul (Stănică Raţiu), „baba absolută” de o răutate/maliţiozitate gratuită (Aglae), fata
bătrână (Aurica), ambițiosul (Felix) şi chiar moşierul gentilom (Pascalopol), dispus să cheltuiască pentru
capriciul/viciul său sentimental (aici, Otilia, și ea integrabilă totuși, în ciuda complexității, tipului femeii
cochete/întreținute). Caracterul personajelor e dezvăluit inițial prin portrete de fizionomie și vestimentație
(tehnica focalizării), apoi se îngroașă progresiv prin acumularea detaliilor de caracterizare indirectă**.
Excepție face eroina eponimă, ca personaj „rotund”, realizat prin tehnici moderne: până la capitolul al
șaisprezecelea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i
cunoște gândurile din perspectiva naratorului, cu excepția celor mărturisite chiar de personaj. Această
tehnică este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității Otiliei în
conștiința celorlalte personaje (pluriperspectivism), ceea ce conferă amiguitate personajului, iar în plan
simbolic sugerează enigma, misterul feminității. Relativizarea imaginii prin mai multe oglizi alcătuiește un
portet complex și contradictoriu: fetița cuminte și iubitoare pentru moș Costache, fată admirabilă,
superioară pentru Felix, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o
dezmățată, o stricată pentru Aglae, o fată deșteaptă cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în căsătorie
pentru Aurica, cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră pentru colegii lui Felix. Însă cel care
intuiește adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix (care îi spunea
acestuia la un moment dat „Orice femeia care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui
ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg
că te iubește.”) = se poate renunța la partea asta

Originalitatea în construcția personajelor reiese și prin influențele naturaliste, precum interesul pentru
factorul ereditar și patologic. La fixaţia/monomania lui Moş Costache pentru bani se adaugă
ramolismentul senil al lui Simion Tulea, imbecilitatea lui Titi, crizele erotice ale Auricăi, tot atâtea cazuri
de natură psihiatrică prin care autorul prezintă parazitismul social, alcătuind personajelor un fel de fișă
clinică cu răceala specialistului în comportamente obsesive.***

În construcţia subiectului averea bătrânului Giurgiuveanu este pivotul/axul care-i face să graviteze pe
toţi ceilalţi în jurul său. După moartea bătrânului, se valorifică o tehnică rezumativă concentrând timpul
real în care personajele, purtate ca de o forţă centrifugă, îşi continuă independent destinele (verbele la

2
perfect simplu indică acţiuni de curând încheiate imprimă un ritm alert care condensează intervale mari
de timp, elipsă). Finalul, construit ca epilog al ultimului capitol, e închis pentru majoritatea personajelor,
exceptând-o pe Otilia și conține parcă râsul amar-cinic al autorului, căci triumful social îi aparține tocmai
pe Stănică, cel mai degradat moral, iar ceilalți sunt constrânși la concesii pentru a reuși în planurile lor
de viață: Felix face carieră strălucită, dar alege o căsătorie din interes pentru a pătrunde într-un cerc cu
influență, Pascalopol își mângâie bătrânețile pentru o vreme alături de Otilia, dar, onorabil, îi redă
libertatea. Perspectiva asupra fotografiei pe care Pascalopol i-o arată lui Felix în scena întâlnirii lor
accidentale din tren se vrea obiectivă****: Felix priveşte acum cu detaşare, vindecat de iubire, la fel cum
cu detaşare priveşte din nou şi casa bătrânului Giurgiuveanu la care se întoarce într-adins într-o
duminică. Simetria compozițională susține idea de destin încheiat peste care timpul a trecut necruțător.

IV. Consider că, aplicând formula balzaciană unui mediu social autohton care nu-l lăsă neutru pe
romancier, Călinescu se îndepărtează, în mod inconștient, de modelul său literar, devenind original iar
ceea ce rezultă e „un balzacianism fără Balzac” (N. Manolescu). Neputând oglindi realitatea evocată cu
răceala unei oglinzi/camere de filmat, ci deformând ironic, chiar satiric-caricatural pe alocuri, se apropie
mai degrabă de viziunea comico-tragică a lui Caragiale. Astfel, se trădează nu doar ochiul estetului, ci și
al moralistului subtil (cum altfel decât tragi-comică e scena morții bătrânului avar și tot ce îi urmează?).
Opera este romanul unui critic și susține astfel identitatea culturii române în context european.

= aprox. 1500 de cuv.

Mai mult:
*Asumându-şi funcţia de control şi de regie, autorul introduce percepţia personală în locul percepţiei
eroilor. Acest control de perspectivă impune un limbaj uniformizat, savant pe alocuri, eseistic (de ex, în
descrierile de arhitectură autorul foloseşte termeni de specialitate: ogive, frontoane, parter-soclu, arcade,
rozetă gotică, pe care numai un cunoscător avizat îi poate vehicula cu uşurinţă şi pe care nu-i putem
atribui unui tânăr de 18-19 ani, oricât de eminent ar fi acesta. La fel se întâmplă şi în cazul descrierilor
de interior unde face trimitere la stiluri, tipuri de decoraţiuni etc.-vezi descrierea casei lui Pascalopol).

** Extrageți portretele tuturor personajelor din primul capitol al romanului. Comentați efectul ancicipator pentru
caracterul/tipul uman ilistrat. Realizați scurte caracterizări care să surprindă principalele trăsături morale oglindite
în cel puți câte o scenă importantă a romanului

*** Realizați fișa clinică a comportamentelor acestor personaje (puteți pleca de la observațiile critice ale lui S.
Damian din lucrarea Călinescu. Eseu despre măștile jocului )

**** Fotografia ridică noi enigme asupra fetei: „înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută
(...) femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine
feminină stingea totul”... Comentează citatul reconstituit în întregime