Dreptul Sanatatii Ion Turcu

DREPTUL SĂNĂTĂŢII
FRONTUL COMUN AL MEDICULUI

ŞI AL JURISTULUI
Drepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:
Vlad Romulus Vacarciuc, vladvacarciuc@yahoo.com, la data: 18-11-2014, prin comanda: #3590
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a
României
TURCU, ION
Dreptul sănătăţii : frontul comun al
medicului şi juristului / Ion Turcu. - Bucureşti :
Wolters Kluwer, 2010
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-8201-15-3
34:61(498)
Abonamente şi comenzi:
tel.: 031.224.4150
fax: 031.224.4101
redactie@ wolterskluwer.ro
distributie@wolterskluwer.ro
www.wolterskluwer.ro
Orzari 86,
Bucureşti 021554
Copyright © Wolters Kluwer
Editura Wolters Kluwer este recunoscută de
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
Învăţământul Superior
CPO: Ovidiu TUTOMIR

Redactor: Ioana MOGOŞ
Tehnoredactor: Marieta ILIE
Copyright © 2010 - Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această lucrare nu
poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun fel de mijloace mecanice sau electronice
fără permisiunea în scris din partea editorului.
Ion TURCU
DREPTUL SĂNĂTĂŢII
FRONTUL COMUN AL MEDICULUI
ŞI AL JURISTULUI
CURRICULUM VITAE
Nume: ION TURCU
Data şi locul naşterii: 1 iunie 1941, Constanţa.
Studii: Facultatea de Drept, Universitatea ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1964), doctor în drept (1980).
Specializări şi documentări:
Studii postuniversitare: Facultatea Internaţională de Drept Comparat, Universitatea ,,Robert Schuman”, Strasbourg, Diploma
superioară de Drept comparat (1983-1985);
Institute of International Education Washington D.C., Programul ,,Rule of Law” (iunie-iulie 1993);
Universitatea din Nantes (Franţa), Stagiu de drept comercial (noiembrie-decembrie 1993);
Financial Transactions for Lawyers, Joint Vienna Institute (Viena, Austria, iunie 1995);
Secured Transactions, Joint Vienna Institute (Viena, Austria, iulie 1995);
Southeastern Bankruptcy Law Institute, annual session (Atlanta, Georgia, S.U.A., aprilie 1997);
Worlwide reorganisation and restructuring (Fordham University School of Law, New York, S.U.A., iunie 1997), European
Insolvency practitioners Association, Annual Congress (Paris, Franţa, octombrie 2000);
INSOL Europe, Congresul anual (Roma, Italia, noiembrie 2001);
Global Judges Forum (Los Angeles, S.U.A., mai 2003).
Activitate:
- profesională
 numit în funcţia de judecător la data de 1 noiembrie 1964;
 membru al Consiliului Superior al Magistraturii (1988-2003); şi-a încetat activitatea prin pensionare în anul 2005;
 membru al INSOL EUROPE şi INSOL INTERNATIONAL (1997 şi în prezent);
 avocat în Baroul Cluj.
- didactică
 conferenţiar universitar (1991-1994);
 profesor universitar la Universitatea ,,Babeş-Bolyai”, Facultatea de Drept, Catedra de Drept privat (1994-1995 şi în prezent);
 conducător de doctorat (1995 şi în prezent);
Premii şi distincţii:
Premiul ,,I.L Georgescu” pe anul 1994, acordat de Uniunea Juriştilor din România, pentru activitate ştiinţifică deosebită în
domeniul dreptului comercial;
Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Mare Ofiţer, 1 decembrie 2000;
Diploma ,,Meritul Judiciar”, clasa I, Decretul nr. 602 din 9 iulie 2002.
Publicaţii:
Introducere în teoria şi practica răspunderii materiale (în colaborare cu V. Deleanu), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984;
Een Inleiding Tot Het Rechsverigelijkende Onderzoek (Introducere în Dreptul Comparat), în colaborare cu prof. D. Kokkini Iatridou
ş.a., Ed. Wolters Kluwer, Olanda, 1988;
Drept comercial, Ed. C.C.C., Cluj-Napoca, 1991;
Dreptul afacerilor, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992;
Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
Operaţiuni şi contracte bancare, ediţiile I-III, Ed. Lumina Lex, 1994-1997;
Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Contractele comerciale (în colaborare cu L. Pop), vol. I şi II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
Teoria şi Practica Dreptului Comercial Român, vol. I şi II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
Drept bancar, vol. I, II, III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, 2000;
Insolvenţa comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
Procedura insolvenţei comercianţilor, tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002;
Falimentul, noua procedură, tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, ed. a 5-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
Falimentul – actuala procedură, tratat, ed. a V-a completată şi actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
Tratat de insolvenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
Tratat teoretic şi practic de drept comercial, volumul I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Tratat teoretic şi practic de drept comercial, volumul II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
Tratat teoretic şi practic de drept comercial, volumul III, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, 2009;
Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2009;
Tratat teoretic şi practic de drept comercial, volumul IV, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Coautor-coordonator al Buletinului Jurisprudenţei Curţii de Apel Cluj pe anii 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003,
7 volume, Ed. Lumina Lex;
Peste 100 de lucrări publicate în reviste de specialitate;
Am dedicat acest volum memoriei profesorului Iuliu Haţieganu
Autorul
CUPRINS 7
CUPRINS
(ÎN LOC DE) ARGUMENT .........................................................................................................................19
CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

EUROPEAN AL SĂNĂTĂŢII ..........................................................................................31
Secţiunea 1. Specific ......................................................................................................31
§1. Diversitatea surselor Dreptului European al Sănătăţii .................................................... 31
§2. Deciziile Curţii de Casaţie Franceze care au marcat o cotitură în
orientarea instanţelor fondului ........................................................................................33
§3. Diversitatea valorii juridice a normelor Dreptului European al Sănătăţii ..................... 34
§4. Principiile conducătoare ale Dreptului European al Sănătăţii........................................35
Secţiunea a 2-a. Politici de sănătate publică .................................................................... 35
§1. Programul general ............................................................................................................35
§2. Programe-cadru ............................................................................................................... 36
§3. Programe specifice .......................................................................................................... 40
Secţiunea a 3-a. Principiile etice .........................................................................................41
Concluzii la Capitolul I ............................................................................................................. 43
CAPITOLUL II. MEDICINA ÎN SERVICIUL DREPTURILOR OMULUI, ÎN TEXTE

UNIVERSALE, EUROPENE ŞI NAŢIONALE ..............................................................46
Secţiunea 1 . Aspecte introductive privind medicina ................................................ 46
§1. Ce este medicina? ............................................................................................................ 46
§2. Ce înseamnă să fii medic? .................................................................................................47
Secţiunea 2 Texte universale fundamentale ........................................................................ 48
§1. Texte universale ............................................................................................................... 48
§2. Texte generale...................................................................................................................50
§3. Texte europene ................................................................................................................. 51
§4. Texte universale şi texte generale consacrate drepturilor omului după anul 2000 ......52
§5. Texte naţionale franceze şi române .................................................................................53
§6. Texte universale şi generale consacrate femeilor ...........................................................55
§7. Texte universale consacrate copiilor ...............................................................................55
8 DREPTUL SĂNĂTĂŢII. FRONTUL COMUN AL MEDICULUI ŞI AL JURISTULUI
Secţiunea a 3-a. Dreptul la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice

consacrate de Legea nr. 95/2006 ......................................................... 56
§1. Texte extrase din Legea nr. 95/2006 ...............................................................................56
§2. Legea nr. 95/2006 privind dreptul la sănătate .............................................................. 58
CAPITOLUL III. DREPTURILE PACIENŢILOR ÎN DREPTUL EUROPEAN ŞI ÎN

DREPTUL ROMÂN ....................................................................................................... 65
Secţiunea 1 . Apariţia şi dezvoltarea conceptului. De la drepturilor
omului la drepturile pacientului ........................................................... 65
§1. Aspecte introductive.........................................................................................................65
§2. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale din 4 noiembrie 1950 .............................................................................. 66
§3. Carta socială europeană revizuită din 3 mai 1996 ..........................................................67
§4. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei
umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei: Convenţia asupra
drepturilor omului şi biomedicina din 4 aprilie 1997: „Convenţia de la Oviedo” ......... 68
Secţiunea a 2-a. Consacrarea drepturilor omului şi ale pacientului ..............................70
§1. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie
2000, adoptată la 12 decembrie 2007 .............................................................................70
§2. Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 ................................ 71
Secţiunea a 3-a. Propunerea de directivă a Parlamentului european şi a
Consiliului privind aplicarea drepturilor pacienţilor în
materie de asistenţă medicală transfrontalieră din 2 iulie 2008 ............ 75
§1. Expunerea de motive ........................................................................................................75
§2. Capitolele I-IV din expunerea de motive .........................................................................75
§3. Textul directivei.................................................................................................................75
Secţiunea a 4-a. Drepturile generale ale pacienţilor .......................................................77
§1. Conceptul de pacient ........................................................................................................ 77
§2. Drepturile individuale. Dreptul la protecţia sănătăţii.....................................................78
§3. Dreptul de acces la asistenţă medicală ........................................................................... 80
§4. Accesul la asistenţă medicală de calitate ........................................................................81
§5. Dreptul la informarea individuală ....................................................................................81
§6. Consimţământul .............................................................................................................. 82
§7. Dreptul la protecţia datelor cu caracter personal ......................................................... 83
§8. Dreptul la informare colectivă ........................................................................................ 84
§9. Dreptul individului de a-şi exprima liber şi informat consimţământul
asupra asistenţei medicale .............................................................................................. 90
§10. Aspecte actuale privind secretul medical (confidenţialitatea). Colocviile
Curţii de Casaţie Franceze din 9 aprilie şi 11 iunie 2009..................................................91
§11. Jurisprudenţa CEDO privind secretul medical ................................................................ 93
§12. Protecţia vieţii private ..................................................................................................... 95
§13. Dreptul la asistenţă medicală paliativă .......................................................................... 99
§14. Dreptul pacienţilor la securitate ....................................................................................103
CUPRINS 9
§15. Comunicatul Comisiei către Parlamentul european şi către Consiliul din

15 decembrie 2008 privind securitatea pacienţilor, inclusiv prevenţia
faţă de infecţiile asociate asistenţei medicale şi lupta împotriva acestora ................. 112
§16. Dreptul pacientului la indemnizaţie .............................................................................. 115
Secţiunea a 5-a. Drepturile colective ale pacienţilor ..................................................... 115
§1. Dreptul de a participa activ la propriul tratament ........................................................ 115
§2. Dreptul de a participa la procesul decizional privind asistenţa medicală .................... 116
Secţiunea a 6-a. Drepturi specifice ale anumitor pacienţi ............................................ 117
§1. Drepturile copiilor............................................................................................................117
§2. Drepturile persoanelor în vârstă .................................................................................... 119
§3. Drepturile pacienţilor cu boli psihice.............................................................................123
§4. Drepturile pacientului handicapat .................................................................................129
§5. Drepturile pacienţilor deţinuţi .......................................................................................132
Secţiunea a 7-a. Drepturile pacientului în legislaţia naţională ....................................135
§1. Prezentare generală........................................................................................................135
§2. Dreptul pacientului la informaţia medicală ..................................................................136
§3. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului ....................138
§4. Drepturile pacientului în domeniul reproducerii ..........................................................138
§5. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale ..............................................139
CAPITOLUL IV. CONTRACTUL PENTRU ÎNGRIJIRI MEDICALE..................................................... 147

Secţiunea 1 . Introducere în studiul contractului medical ..................................... 148
§1. Dificultăţile calificării contractelor medicale ca fiind civile sau comerciale...............148
§2. Raporturile juridice necesare încheierii şi executării contractului medical .................150
§3. Libertatea alegerii medicului de către pacient .............................................................. 151
§4. Libertatea pacientului în alegerea medicului şi practica exclusivităţii
contractuale în sectorul medical privat .........................................................................153
§5. Relaţia empatică interumană .........................................................................................154
§6. Stabilirea relaţiei contractuale ......................................................................................158
§7. Evoluţia istorică a relaţiei umane între medic şi pacient...............................................159
§8. Ideea de contract medical este o noutate? ...................................................................160
§9. Independenţa medicului .................................................................................................162
§10. Un altfel de contract. Exercitarea profesiei medicale în mediul privat........................163
§11. Obligaţia deontologică a medicului de a se documenta cu privire la
progresele ştiinţei în domeniu .........................................................................................171
§12. Etapele formării contractului medical ........................................................................... 172
§13. Natura obligaţiei medicului ........................................................................................... 178
§14. Poziţia jurisprudenţei ......................................................................................................180
§15. Introducere în domeniul răspunderii medicale cu şi fără culpă....................................183
Secţiunea a 2-a. Aspecte comune privind obligaţia medicului de
informare a pacientului .........................................................................187
§1. Explicaţii generale cu privire la obligaţia de informare ................................................188
§2. Obligaţia de informare reglementată în Legea nr. 95/2006 .......................................189
§3. Legislaţia şi jurisprudenţa franceză cu privire la informare şi la consimţământ ..........192

§4. Legislaţia şi jurisprudenţa franceză cu privire la dauna corporală .............................. 208
§5. Pierderea unei şanse drept consecinţă a neinformării conforme cerinţelor legii ....... 208
§6. Intervenţia mai multor medici ....................................................................................... 217
§7. Introducerea în problematica drepturilor pacientului................................................. 220
§8. Opţiunea pacientului prin consimţământ expres sau prin refuz expres.
Biomedicina, o nouă ramură a dreptului....................................................................... 223
§9. Ameninţările majore ale sănătăţii publice ....................................................................231
Secţiunea a 3-a. Aspecte particulare de risc de accident privind diferitele
specialităţi ale profesiunii medicale ................................................... 235
§1. Câteva statistici concludente ........................................................................................ 235
§2. Anestezie-reanimare.......................................................................................................237
§3. Chirurgia. Aspecte comune ........................................................................................... 246
§4. Chirurgia ortopedică ...................................................................................................... 247
§5. Chirurgia viscerală ......................................................................................................... 247
§6. Neurochirurgia ................................................................................................................257
§7. Chirurgia maxilo-facială şi stomatologia ..................................................................... 259
§8. Chirurgia estetică ............................................................................................................261
§9. Oftalmologia.................................................................................................................. 262
§10. Ginecologie-obstetrică.................................................................................................. 263
§11. Manipulaţii vertebrale pentru reeducare ...................................................................... 271
§12. Stenoze traheale după reanimare respiratorie..............................................................272
§13. Psihiatrie ..........................................................................................................................272
§14. Cardiologie ......................................................................................................................272
§15. Anatomo-patologia ....................................................................................................... 288
§16. Radiologia....................................................................................................................... 289
Secţiunea a 4-a. Culpa medicală .......................................................................................291
§1. Culpa gravă şi culpa simplă ............................................................................................291
§2. Culpa tehnică şi culpa de umanism în jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze......... 294
§3. Culpa organizatorică ..................................................................................................... 297
§4. Culpa personală detaşabilă şi răspunderea serviciului public ..................................... 299
§5. Culpa medicului salariat .................................................................................................301
§6. Răspunderea fără culpă a spitalului .............................................................................. 302
§7. Este obligat pacientul să reducă la minimum posibil prejudiciul suferit
din cauza culpei medicului? .......................................................................................... 306
§8. Clauze contractuale de iresponsabilitate ......................................................................307
§9. Comentariile unui medic ............................................................................................... 308
CAPITOLUL V. INTRODUCERE ÎN STUDIUL BIOETICII .................................................................367

Secţiunea 1 . Încercare de a defini bioetica ............................................................... 367
§1. Aspecte introductive...................................................................................................... 367
§2. Bioetica şi drepturile omului .......................................................................................... 371
§3. Respectul demnităţii fiinţei umane în Noul Cod civil român ........................................373
§4. Demnitatea umană în reglementarea Codului civil francez .........................................374
§5. Definiţia bioeticii şi a domeniului său.............................................................................376
CUPRINS 11
Secţiunea a 2-a. Persoana şi corpul său ...........................................................................377

§1. Lucrurile şi bunurile ........................................................................................................377
§2. Bunurile apropriabile ......................................................................................................377
§3. Fragmentarea lucrurilor ................................................................................................ 379
§4. Dreptul – garanţie a demnităţii persoanei umane ........................................................ 380
§5. Noţiunea de lucru susceptibil de apropriere. Corpul uman, elementele şi
produsele sale ................................................................................................................ 382
§6. Corpul şi persoana. Disocierea organului de corp ........................................................ 383
§7. Asocierea obiectelor la corpul uman ............................................................................ 385
§8. Bunurile şi drepturile. Comercialitatea bunurilor ........................................................ 387
§9. Corpul şi persoana. Disocierea corpului de persoană................................................... 388
§10. Detaşarea unor elemente de corp................................................................................. 389
§11. Corpul uman – lucru sacru ............................................................................................. 390
§12. Corpul şi limitele personalităţii ..................................................................................... 392
CAPITOLUL VI. PROBLEME ACTUALE PRIVIND STUDIUL BIOETICII ......................................... 400

Secţiunea 1 . Aspecte comune ale debutului şi finalului vieţii ...............................400
§1. Actualele teme de studiu ale bioeticii ........................................................................... 400
§2. Demnitatea umană în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din 7 decembrie 2000.....................................................................................401
§3. Convenţia de la Oviedo .................................................................................................. 403
§4. Directiva nr. 98/44/CE..................................................................................................404
Secţiunea a 2-a. Debutul vieţii .........................................................................................405
§1. Copilul născut viu şi viabil.............................................................................................. 405
§2. Unde sunt victimele? ..................................................................................................... 407
§3. O reglementare coercitivă. În toate domeniile? .......................................................... 408
§4. Domeniile în care este justificată ...................................................................................410
§5. Legea franceză Leonetti din anul 2005 ..........................................................................410
Secţiunea a 3-a. Desacralizarea unor concepte ............................................................. 415
§1. Consimţământul pacientului – o farsă? .........................................................................415
§2. Argumentul pantei fatale ...............................................................................................415
§3. Demnitatea umană – inutilă şi primejdioasă .................................................................417
§4. Caracterul sacru al vieţii .................................................................................................417
Secţiunea a 4-a. Despre moarte - numai de bine, cu seninătate şi înţelepciune ...... 418
§1. Să înţelegem ce este moartea ........................................................................................418
§2. Să întâmpinăm moartea cu seninătate şi înţelepciune ................................................ 420
§3. Cu moartea pe moarte călcând ......................................................................................421
Secţiunea a 5-a. Procreaţia asistată medical ................................................................. 423
§1. Texte universale ............................................................................................................. 423
§2. Texte europene .............................................................................................................. 425
§3. Texte franceze ................................................................................................................ 427
§4. Texte naţionale .............................................................................................................. 430
Secţiunea a 6-a. Embrionul ...............................................................................................440

§1. Bolile genetice, medicina predictivă şi medicina preventivă .......................................440
§2. Procreaţia asistată medical. Diagnosticul preimplant şi controlul calităţii
copilului ce se va naşte în 17 întrebări și răspunsuri ..................................................... 442
Secţiunea a 7-a. Locaţiunea corpului uman. Contractul de mamă purtătoare .........449
§1. Copilul este unica victima certă ....................................................................................449
§2. Un caz real, cu final necunoscut ................................................................................... 450
§3. Un contract-model ........................................................................................................ 452
§4. Critica interdicţiei .......................................................................................................... 454
CAPITOLUL VII. INTRODUCERE ÎN STUDIUL CONTRACTELOR AVÂND CA OBIECT

PRELEVAREA ŞI TRANSPLANTUL DE ORGANE, DE ŢESUTURI ŞI DE
CELULE DE ORIGINE UMANĂ, ÎN SCOP TERAPEUTIC...............................................464
Secţiunea 1 . Omagiu precursorilor ...........................................................................464
§1. Imunitatea-apărătoarea identităţii individului ............................................................ 465
§2. Noţiunile cu care operează............................................................................................ 465
§3. Sistemul reactiv imunitar .............................................................................................. 465
§4. Mecanismul imunologic al transplanturilor .................................................................466
§5. Mitul inimii .....................................................................................................................466
§6. Dispune omul de viaţa şi de corpul său? .......................................................................466
§7. Transplantul-speranţa noastră ..................................................................................... 467
§8. Legea din 1978 şi calificarea contractului .................................................................... 467
§9. Condiţiile legale pentru efectuarea transplanturilor ..................................................468
§10. Prelevarea de la cadavre ................................................................................................469
§11. Executarea prelevării şi transplantului .........................................................................469
Secţiunea a 2-a. Aspecte introductive privind prelevarea şi transplantul
în texte europene ..................................................................................469
§ 1. Donarea organelor...........................................................................................................469
§2. Dreptul european referitor la principiile etice ale donării şi transplantului
de organe, ţesuturi şi celule de origine umană ............................................................. 473
Secţiunea a 3-a. Corpul uman, obiect sau subiect?....................................................... 476
§1. Produsele corpului uman şi contractele al căror obiect sunt aceste produse ............ 476
§2. Contracte licite .............................................................................................................. 479
§3. Poziţia doctrinei creştine ortodoxe ............................................................................... 482
Secţiunea a 4-a. O nouă resursă – exploatarea materialului uman viu ......................483
§1. Aspecte introductive...................................................................................................... 483
§2. Terminologie ..................................................................................................................484
§3. Mutaţiile structurale ......................................................................................................486
Secţiunea a 5-a. Instrumentul contractual comercial .................................................. 487
§1. Argumente pro ............................................................................................................... 487
§2. Obiecţii ...........................................................................................................................488
§3. Ordinea publică şi contractul se exclud? ......................................................................489
§4. Un lanţ discontinuu şi eterogen .................................................................................... 490
§5. Contractul – o verigă determinantă .............................................................................. 491
CUPRINS 13
Secţiunea a 6-a. Prelevarea în texte universale .............................................................493

§1. Rezoluţii şi luări de poziţie ale Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM) ......................... 493
§2. Jurisprudenţa CEDO în domeniu....................................................................................494
§3. Dreptul canadian ...........................................................................................................496
§4. Dreptul belgian .............................................................................................................. 497
§5. Dreptul american ...........................................................................................................498
§6. Declaraţia de la Istanbul contra traficului de organe şi a turismului de
transplantare..................................................................................................................499
Secţiunea a 7-a. Cum să înmulţim şansele de salvare a celor ce aşteaptă
transplantul? ......................................................................................... 500
§1. Sugestii ........................................................................................................................... 500
§2. Refuzul prelevării în moarte cerebrală ..........................................................................501
§3. Consimţământul prezumat ............................................................................................501
Secţiunea a 8-a. Cadrul legislativ naţional. Legea nr. 95/2006 – Titlul VI.
Efectuarea prelevării şi transplantului de organe,
ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic .....................501
§1. Domeniul şi scopul ..........................................................................................................501
§2. Penuria şi negustoria, un cuplu criminal ....................................................................... 502
§3. Terminologie .................................................................................................................. 503
Secţiunea a 9-a. Prelevarea ..............................................................................................504
§1. Donatorul şi donarea. Comentariu critic al textului legal ........................................... 504
§2. Interdicţii ........................................................................................................................ 508
§3. Avizul comisiei ................................................................................................................ 509
§4. Manipularea cadavrelor .................................................................................................510
§5. Prelevarea de la cadavre ................................................................................................. 511
§6. Repartiţia organelor, ţesuturilor şi celulelor de origine umană prelevate
la nivel naţional ...............................................................................................................515
§7. Alte reguli tehnice privind efectuarea prelevărilor şi transplantului ...........................515
Secţiunea a 10-a. Transplantul ............................................................................................516
§1. Consimţământul .............................................................................................................516
§2. Finanţarea ....................................................................................................................... 517
Secţiunea a 11-a. Sancţiuni..................................................................................................518
Secţiunea a 12-a. Sursele legislative ale contractelor privind prelevarea
şi transplantul.........................................................................................519
§1. Abundenţa surselor legislative .......................................................................................519
§2. Diversitatea surselor legislative .....................................................................................519
§3. Principiile de protecţie ................................................................................................... 520
§4. Principiile economice......................................................................................................521
§5. Contribuţia practicii medicale........................................................................................521
Secţiunea a 13-a. Tipologia operaţiunilor şi a contractelor ........................................... 522
§1. Tipologia operaţiunilor .................................................................................................. 522
§2. Tipologia contractelor ................................................................................................... 523
Secţiunea a 14-a. Concluzii privind tendinţele generale ale dreptului

contractelor şi ale contractelor privind materialul uman viu ........ 526
§1. Tendinţele generale ale dreptului contractelor ........................................................... 526
§2. Contractul, continuatorul normei legale ......................................................................527
§3. Contractele privind colectarea, cercetarea şi exploatarea resurselor
biologice umane............................................................................................................. 528
§4. Comercializarea celulelor stem .................................................................................... 529
§5. Circulaţia elementelor şi produselor corpului uman în opoziţie cu
exclusivitatea dreptului de proprietate ........................................................................ 530
CAPITOLUL VIII. MEDICAMENTUL, MEDICUL ŞI PACIENTUL .................................................... 642

Secţiunea 1 . Aspecte introductive ............................................................................642
§1. Medicamentele au efecte nedorite, pe care nu le putem cunoaşte în întregime....... 642
§2. Terminologie ..................................................................................................................646
§3. Domeniul de aplicare .....................................................................................................649
Secţiunea a 2-a. Intrarea pe piaţă .....................................................................................651
§1. Autorizarea ......................................................................................................................651
§2. Dispoziţiile speciale aplicabile medicamentelor homeopate ........................................ 657
§3. Prevederi speciale aplicabile medicamentelor din plante medicinale cu
utilizare tradiţională ...................................................................................................... 658
§4. Proceduri privind autorizarea de punere pe piaţă .........................................................661
Secţiunea a 3-a. Fabricaţie, import ..................................................................................668
§1. Autorizaţia ......................................................................................................................668
§2. Personal calificat............................................................................................................ 670
Secţiunea a 4-a. Etichetare şi prospect ........................................................................... 673
§1. Etichetarea ..................................................................................................................... 673
§2. Prospectul ...................................................................................................................... 676
Secţiunea a 5-a. Clasificarea medicamentelor .............................................................. 678
§1. Medicamente eliberate cu prescripţie medicală.......................................................... 678
§2. Medicamente care se eliberează fără prescripţie medicală ........................................ 679
Secţiunea a 6-a. Distribuţia medicamentelor ................................................................680
§1. Regulile de bază ............................................................................................................. 680
§2. Publicitatea distribuţiei de medicamente.....................................................................684
§3. Informarea publicului ...................................................................................................... 685
Secţiunea a 7-a. Farmacovigilenţa...................................................................................688
§1. Obligaţiile medicilor şi ale deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă ................688
§2. Măsuri ............................................................................................................................. 690
§3. Prevederi speciale pentru medicamentele derivate din sânge uman şi
plasma umană .................................................................................................................691
§4. Supraveghere şi sancţiuni ...............................................................................................691
CUPRINS 15
Secţiunea a 8-a. Dispoziţii generale ................................................................................ 697

§1. Dispoziţii privind Agenţia Naţională a Medicamentului .............................................. 697
§2. Dispoziţii finale şi tranzitorii ..........................................................................................698
Secţiunea a 9-a. Norme comunitare privind medicamentul........................................ 702
§1. Fabricarea şi importul medicamentelor de uz uman.....................................................702
§2. Eliberarea şi modificarea autorizaţiei ........................................................................... 704
§3. Obligaţiile titularului autorizaţiei de fabricaţie ........................................................... 704
§4. Distribuirea en gros de medicamente de uz uman ........................................................705
§5. Obligaţiile titularului de autorizaţie de distribuţie........................................................705
§6. Controale ....................................................................................................................... 706
§7. Sancţiuni ......................................................................................................................... 706
§8. Contrafacerile medicamentelor ....................................................................................707
§9. Întreprinderile de produse farmaceutice şi cosmeticele ............................................. 709
§10. Concurenţa. Restriciţii cantitative ................................................................................. 712
§11. Concurenţa. Abuzul de poziţie dominantă .................................................................... 712
§12. Concurenţa. Ajutoare de stat ......................................................................................... 713
§13. Întreprinderi de substanţe chimice ................................................................................ 713
§14. Bunele practici de laborator ...........................................................................................714
§15. Accidente majore care implică substanţe periculoase ................................................. 715
§16. Securitatea medicaţiei....................................................................................................716
Secţiunea a 10-a. Regimul legal al medicamentului în Franţa........................................ 717
§1. Definiţia medicamentului ............................................................................................... 717
§2. Fazele urmăririi securităţii medicamentelor şi concurenţa pe piaţa medicamentelor 717
§3. Norme comunitare privind publicitatea ........................................................................722
§4. Medicamentele catastrofale ..........................................................................................725
§5. Evoluţia jurisprudenţei Curţii de Casaţie franceze în domeniu .....................................732
§6. Concluziile unui magistrat francez ............................................................................... 736
§7. Principiul precauţiunii .....................................................................................................740
INDEX ALFABETIC ....................................................................................................................................... 764
SOMMAIRE 17
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C. civ. – Codul civil
C. com. – Codul comercial
C. fam. – Codul familiei
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă
C. Apel – Curtea de apel
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Cas. – Curtea de Casaţie a României
Cass. − Cour de Cassation
Cass. civ. 1, 2, 3 – 1re, 2e, 3e chambre civile de la Cour de Cassation
Cass.com. – Chambre commerciale de la Cour de Cassation
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
cit. supra – citat supra
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
CMR – Colegiul Medicilor din România
ed. − ediţia
Ed. – Editura
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Infra – mai jos
JCP – Juris-Classeur Périodique. La semnaine juridique. Edition générale
JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
LGDJ – Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence
lit. – litera
M. Of. − Monitorul Oficial al României, Partea I
n.n. – nota noastră
OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii
P.R. – revista Pandectele române

PUF – Presses Universitaire de France
RDC – Revista de drept comercial
RDC – Revue des contrats
RRB – Revista Română de Bioetică
s.n. – sublinierea noastră
Somm.comm. – Sommaires commentés
t. – tomul
TGI – Tribunal de grande instance
UE – Uniunea Europeană
Vol. – volumul
(În loc de) Argument 19
(În loc de) Argument
FOST-A SHAKESPEARE MEDIC SAU JURIST?
„Noi, după lume, facem ce vedem:

Căci şi Actori şi Spectatori suntem”.
W. Shakespeare, replică dată lui Ben Jonson
1. FOST-A EL MEDIC?
Subiectul a stârnit comentarii în tone de tomuri şi articole. Cred, cu sinceritate, că totul a

fost spus demult. Şi, totuşi, mai cred că acest subiect pare a fi inepuizabil cu toate că, mâine,
la 23 aprilie 2010, vom aniversa 446 de ani de la naşterea lui. În acel an s-a stins Michelangelo,
dar au văzut lumina zilei Galileo Galilei şi William Shakespeare.
Shakespeare a fost simbolul omului universal, produsul Renaşterii.
Deloc întâmplător, creaţia sa coincide cu apogeul Renaşterii engleze, sfârşitul de secol XVI.
Medicina, mai mult meşteşug decât artă, era, ca şi astăzi, scindată între diferite curente şi
tendinţe, în timp ce legea, dreptul şi dreptatea erau apanajul celui mai puternic.
A. MEDICUL
Medicul şarlatan era adeseori ridiculizat ca ignorant, pentru că nu cunoştea învăţăturile lui
Hippocrate şi Galenus.
Astfel, în piesa Nevestele vesele din Windsor (Shakespeare, Opere, vol. V, Ed. de Stat pentru
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 203, versiunea română de Vlaicu Bârnă), personajul Evans
îl prezintă pe domnul doctor Caius (actul III, scena 1), vestitul medic francez, care „nu are nicio
ştiinţă despre Hibbogrates1 şi Galen2 şi, în afară de asta, e un nemernic fricos cum n-a văzut
pământul”. La rândul său, doctorul Caius nu îl cruţă pe Evans şi îl califică spunându-i „sunteţi un
laşul, un câine-javra şi un maimuţoiul!”
1
Hippocrate [460 (?)-337 (359?) Î. Hr.], medic cunoscut ca părintele medicinii şi asociat cu profesia medicală.
Cel mai celebru medic al Antichităţii, s-a născut şi a practicat în Insula Cos. Ceea ce se cunoaşte sub titlul de Corpul
hipocratic este o selecţie de 72 de tratate, majoritatea scrise de urmaşii lui.
2
Galenus [130(?)-201(?) Î. Hr.], medic grec, născut în Pergam (Asia Mică). A studiat medicina la Smirna, Corint şi
Alexandria şi a fost medicul gladiatorilor în Pergam. Venind la Roma a devenit medicul împăratului Marcus Aurelius
şi apoi al împăraţilor Homerus şi Severus. A publicat un voluminos tratat medical şi filosofic, din care 83 originale şi
15 comentarii după Hippocrate.
Un alt personaj, hangiul, îl umileşte pe acelaşi doctor Caius, din nou cu referire la numele
medicilor celebri (Actul II, scena 3), spunându-i (ca răspuns la întrebarea doctorului „Pentru de
ce veniţ voi toţ, unul, doi, trrei, patrru?”):
„Ca să te vedem luptând, ca să te vedem împungând, ca să te vedem fandând. Aici pe loc,
colea cu foc! Ca să te vedem făcând punte, stocate şi reverse, distante şi montante! Ai mierlit-o,
etiopianul meu, ai mierlit-o franţozul meu? Ha, năzdrăvanule! Ce spui Esculapule? Galenule?
Inimă vitează din măduvă de soc, ce spui! Ce spui? Ai mierlit-o, viteazule cu nădragii uzi,
ai mierlit-o, hai?”
Medicul Caius este cam ciudat pentru un doctor, atunci când îl auzi spunând despre
adversarul lui Sir Hugh „ma parole, el şi-a salvat sufletul dacă nu venit aici. Ma parole, Rugby,
dacă el venea este deja mort”, iar după o replică a lui Rugby adaugă:
„Ma parole, un scrumbia nu-i atât de mort cum va fi la el când am să-l omorr”.
Hangiul nu este, totuşi, foarte duşmănos cu medicul Caius, pentru că recunoaşte în Actul III
că nu şi-ar permite să îl piardă pe medic „L-aş putea eu pierde pe doctorul meu? Aş, de unde!
L-aş putea eu pierde pe doctorul meu? Nu! El îmi dă leacurile de înghiţit şi cele de ieşit”.
Consultaţia medicală este descrisă în mai multe scene. Personajul Pinch din Comedia
erorilor (Shakespeare, Opere, vol. I, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955,
p. 241, versiunea română de Ion Frunzetti şi Dan Duţescu) îşi începe consultaţia cu luarea
pulsului pacientului Antipholus din Efes, la cererea soţiei acestuia, Adriane, care descrie astfel
starea lui psihică:
„Se poartă ca un scos din minţi, e drept.
Eşti vraci, preaiscusite doctor Pinch,
Fă-l să-şi revină în simţurile-i toate
Şi îţi dau tot ce-mi vei cere pentru asta!”
Pacientul îi dă mâna, iar Pinch rosteşte descântecul:
„Tu, diavole-ncuibat în omul acesta,
Eu te conjur prin sfinte rugăciuni
Să pleci drept în regatul beznei tale,
Eu te conjur pe cer şi pe toţi sfinţii”.
După alte câteva replici, doctorul Pinch pune diagnosticul:
„Şi în slugă şi în stăpân intrat-a dracu.
Văd asta din paloarea lor mortală!
Ar trebui legaţi şi puşi în beci”.
Un alt medic, de astă dată femeie, Helena, explică modul în care a învăţat profesia, în piesa
Totu-i bine când sfârşeşte bine (versiunea română de Ion Frunzetti în Shakespeare, Opere,
vol. VIII, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1960, p. 5):
„Spun adevărul! Jur pe harul sfânt!
Am moştenit reţetele-adunate
De iscusinţa şi îndelungata trudă
A tatei: sunt din leacurile-acelea
Ce nu dau greş, şi-aduc obşteşti foloase.
Mi le-a lăsat prin testament, să vindec,
Prin ce pot ele, mult mai mult decât
E scris în însemnări, şi printre-acestea
E un leac prea-ncercat ce-l poate smulge
Pe rege din lingoarea lui!”
Interlocutoarea Helenei este contesa, care are unele rezerve:

„Şi, crezi, cumva, Heleno,
Că de-ai ajunge să-l îmbii cu leacuri,
L-ar vrea? Când el şi doctorii au unul
Şi-acelaşi gând: el crede că nu-s vrednici
Să îl vindece, şi ei, că n-are leac!
Cum vrei să-şi plece, deci, urechea către
O fată ne-nvăţată, când nici şcoala
Ce-o au nu îi poate bolii face seama?”
Numai că medicul Helena este foarte convins de succesul medicaţiei sale şi argumentul
suprem este că ea s-a născut sub o zodie fastă.
„Ceva îmi spune − mai vârtos ca arta
Tătâne-miu, ce-a fost o culme-n arta-i –
Că moştenirea lui va fi primită.
De plec sub zodia asta norocoasă,
Şi de-i pe voia înălţimii tale
Ca să-mi încerc norocul, pun în joc
Pierduta-mi viaţă pentru-nzdrăvenirea
Măriei sale, într-o zi ca asta
Şi-într-aşa ceas predestinat”.
Tânăra doctoriţă nu este însă lipsită de ambiţii mari, ţinta ei fiind căsătoria cu fiul regelui.
Lăsând la o parte astrele favorabile şi priceperea ei în alinarea suferinţelor, un sprijin substanţial
îl va primi din partea unui bătrân nobil, Lafeu, care o laudă regelui ca fiind făcătoare de
adevărate minuni.
„Aflai de-un leac ce pietrelor dă viaţă
Şi-nvie stânci. Să joci ca piţigoii,
Cu foc de spiriduşi, te face. Numai
De-l pipăie, Pepin din morţi se scoală,
Şi Carlomagnul prinde-n mână pana
Şi-i scrie ei un vers de-amor”.
„Ea e-un doctor, Doamne,
Sosit acum. De vrei, o vezi. Şi jur
Pe-onoarea şi credinţa mea – de pot
să pun temei eu însumi pe ce spun –
Vorbii cu una ce, prin tot – prin vârstă,
prin sex, prin iscusinţa, hotărârea
şi-ndemânarea ei – m-a uluit
mai mult decât mă pot vorbi eu singur
De rău, pentru-aşa hal de slăbiciune.
Îngăduie şi vezi-o. Asta cere!
Şi află ce-o aduce. După asta
Mă râzi cât ţi-o fi voia”.
Regele, în cele din urmă, consimte să se lase oblojit de tânăra tămăduitoare:
„Hai, Lafeu,
Adu-mi aici pe cea care te-uimi,
Să ne uimească-acum pe amândoi,
Sau să punem vârf uimirii tale
Uimindu-mă cum te-a putut uimi”.
„Ba nu. Ţi-o dau pe tavă, şi dispar!”
„Ce zici, frumoaso? Vrei să-mi dai leac?” – întreabă regele.

Iar tânăra îi răspunde fără exces de modestie:
„Da, doamne. Căci Gerard, cel din Narbonna,

Om priceput în leacuri, mi-a fost tată”.
„Mă pot lipsi atunci

Să-l laud. Dacă-l ştii, e lăudat!
mi-a dat pe patul morţii-un vraf de scripte.
Reţeta ce-ţi aduc e, mai cu seamă,
Odrasla scumpă-a-ntregii lui ştiinţe,
Şi-al experienţei rod de-o viaţă. Tata
M-a juruit s-o ţin cum ţin la ochii
Din cap, ba chiar mai grijuliu. Şi-aşa,
Aflând eu că măriei-tale boala
Ţi-e tocmai cea pe care-aceste leacuri
O vindecau dând tatălui meu cinste,
Ca să-ţi aduc priceperea-mi şi leacul,
Smerită vin”.
Ca şi pacienţii de azi, regele nu crede în virtuţile noilor leacuri, oricât ar fi ele de lăudate.
„Îţi mulţumesc, fecioară.
Dar nu te-ncrede-atâta-n vindecare
Când cei mai meşteri vraci mă părăsesc
Şi când soborul doctorilor spune
Că arta lor în van ar cere firii
Să mă-ntărească. Nu socot cu cale
Să ne-nşelăm iar mintea cu nădejdi,
Să-ngăduim eclipse judecăţii
Dând boala de nevindecat pe mâna
Băbeştilor descântece; raţiunea
Să ne-o dispreţuim, crezare dând
Vre unui ajutor lipsit de rost,
Când cred că-i tot din cele ce-au mai fost.”
Doctoriţa nu se lasă şi continuă dezinteresată şi altruistă:
„Cu zelul meu eu mă socot plătită!
Nu vreau să stărui, doamne, să-ţi fac bine.
Umilă-ţi cer un gând modest, de care
Să fiu în drum spre casă însoţită”.
Regele o asigură că apreciază bunele ei intenţii:

„Nu sânt nerecunoscător: Drum bun!
Îţi mulţumesc c-ai vrut să mă-ntremezi,
Ca muribunzii-atunci când le urezi
Ani mulţi! Ştiu ce primejdie mă paşte;
Tu nu-ţi ştii arta de n-o poţi cunoaşte!”
„Trebuie să ai încredere în mine
Şi în arta mea ca să te vindeci ”, îi cere tânăra tămăduitoare. „Crede şi te vei vindeca”
„Deci, nu prin leacul meu se curmă soarta-ţi,
De vreme ce nu crezi că te mai vindeci!
Să ştii că Naltul, ce răstoarnă munţi,
Unealtă-şi ia adesea pe cei mărunţi.
Scriptura vede-n prunci înţelepciunea
Când înţelepţii-s prea copii. Minunea
Din mici izvoare umflă mari puhoaie
Şi seacă mări lipsindu-le de ploaie.
La pomul lăudat de pleci cu sacul,
Te-nşală. Dar culegi întreg copacul
Când nu te-aştepţi şi deznădăjduieşti”.
„Crezi tu? Şi-n cât timp, spui,
M-ai lecui?” – se interesează regele.
Medicul îi promite că îl va tămădui în 48 de ore, dar spune aceasta în metafore de care
numai genialul WILL este capabil:
„Cu har din harul Lui,
N-or da-ndoit ocol, s-aprindă rug
În cer trăpaşii soarelui pe crug,
Şi Hesper1 nu-şi va stinge facla-alene
De două ori în neguri apusene,
Şi nici clepsidra navelor n-o spune
De douzeci şi patru de-ori pe lume
Perechile de ceasuri cum s-au scurs,
Când ce-i bolnav în trupu-ţi va fi scurs
Să moară-n voie, voie dând spre tine
Doritei sănătăţi, să te faci bine!”
Neîcrezător, regele cere garanţii:
„Ca să te cred, chezaş ce pui? Cu ce-ţi
Răscumperi de dai greş?”
Iar tânăra este gata să-i ofere orice sacrificiu, mergând până la cel suprem:
„Mă pune-n pieţi,
La stâlp, batjocorindu-mi neprihana
Prin spurcate strigări sărându-mi rana.
Ba şi mai rău, de poate fi mai rău:
Să fiu ucisă-n cazne de-un călău”.
1
Numele grecesc al luceafărului de seară.
Impresionat, regele începe să cedeze teren în faţa dulcelui vraci:

„Parca-ar grăi prin tine-un duh din slavă
Dând orgei tale slabe goarnă gravă.
Ce-ar fi nărod, în spusa gurii tale,
Îmbracă preţ ceresc, pe altă cale.
Pun preţ pe viaţa ta; căci ce-i în viaţă
De preţuit, în tine se răsfaţă:
Curaj, înţelepciune, frumuseţe,
Tot ce-i mai fericit în tinereţe.
Ori eşti o năzdrăvană de-nfrunţi moartea,
Şi faci minuni, ori ţi-e urâtă soartea.
Vraci dulce, am să-ncerc să folosesc
Cel leac, prin care mori, de nu trăiesc!”
Tânăra nu ezită să profite pentru a-şi prezenta răsplata pe care o râvneşte: mâna fiului regelui.
„De-ntrec sorocul pus, ori de dau greş
Şi nu vindec, morţii i-s peşcheş.
Dar dacă-mi ţin cuvântul, nu-i pe drept,
Din partea-ţi, la ceva să mă aştept?”
„Spune-mi ce vrei.”
„Dar juri că-mi împlineşti?”
„Pe sceptru-şi jur, pe rai, pe ce doreşti!”
„Atunci să-mi dai, cu mâna ta de rege,

De soţ, pe cel pe care-l voi alege
Dintre supuşii tăi. N-am să-ndrăznesc
A m-avânta la soţ de os domnesc,
Căci ochii să-mi ridic nici nu cutez
Către-un vlăstar de-al tronului francez.
Dar pe-aun vasal am dreptul, cred, să stărui
A-l cere, şi ai dreptul să mi-l dărui”.
Regele consimte să facă aşa cum cere tânăra şi se pecetluieşte cu o strângere de mână învoiala.
„Dă-mi mâna. Dacă-ţi ţii făgăduinţa,
Voi face tocmai cum îţi e dorinţa.
Deci, hotărăşte când începi. Căci eu
Mă-ncred şi-ţi dau pe mână trupul meu.
Cu de-amănuntul s-ar cădea s-ascult
De unde vii, cu cine! Dar mai mult
Tot nu te-ncrezi, chiar dacă multe ştii.
De-oriunde-ţi fi venind, rămâi! Şi fii
Binevenită
Vin de mă ridică!
La fapta-ţi mare, plata mea nu-i mică”.
B. PACIENTUL
Shakespeare descrie o criză cardiacă. În piesa Regele Ioan (în româneşte de Dan Botta,
Shakespeare, Opere, vol. I, ESPLA, Bucureşti, 1955, p. 162):
„Căldurile ce m-au muncit atât
M-apasă greu: mi-e inima bolnavă”.
Iar atunci când simte că îl lasă puterile şi va leşina, regele spune:

„Vai, frigurile crâncene mă ard;
Nu vor să-mi dea răgaz ca să mă bucur.
La drum spre Swinstead; repede, pe targă;
M-a apucat o slăbiciune; leşin”.
Romeo din piesa „Romeo şi Julieta” suferă din dragoste şi găseşte înţelegere la Benvolio,
care, în Actul I, scena 1, îi recomandă leacul cunoscut la noi prin expresia „cui pe cui se scoate”.
„Hei, dragul meu, prin foc se stinge focul
Şi-un chin de groaza altui chin amar
S-alină…Simţi cum se-nvârteşte locul
În jurul tău? … Te-nvârţi în sens contrar!
Durerea se potoale prin durere.
De ţi se umple ochiul de-un venin
Mai proaspăt scade-a celui vechi putere”.
O fire care nu cunoaşte melancolia, ci numai buna dispoziţie este descrisă în Mult zgomot pentru
nimic (în româneşte de Leon Leviţchi, Shakespeare, Opere, vol. III, ESPLA, Bucureşti, 1956, p. 455).
Leonato o descrie pe Beatrice:
„Înălţimea ta, ai crede că firea ei nu ştie ce e melancolia. Tristă nu e niciodată sau numai
atunci când doarme; şi nici atunci chiar, pentru că am auzit-o pe fiica mea spunând că visează
urât şi totuşi se trezeşte râzând”.
Omul sănătos este bine dispus şi se bucură din plin de viaţă. Concluzia este valabilă şi
pentru un duce (A douăsprezecea noapte sau Ce doriţi? – în româneşte de Mihnea Gheorghiu,
Shakespeare. Opere, vol. VII, ESPLA, Bucureşti, 1959, p. 203). Pofta de viaţă a ducelui este
descrisă astfel:
„Dacă e însă adevărat că muzica
E hrana dragostei, cântare daţi-mi,
Să-mi satur dorul acesta fără saţiu
Şi-atâta să-l îndop încât să moară.
Hai, repetaţi! E-ucigător de dulce;
Auzul mi-l mângâie ca o boare
Ceriul ce-a sărutat un câmp de tămâioare,
Furându-le suflarea pentru mine.
Destul! Acum dulceaţa şi-a pierdut-o.
O, duhul dragostei, ce nestatornic
Şi pururi viu şi nepătruns, ca marea
Ce-nghite nestemate-ntr-o clipită
Şi le topeşte-ntru nimicnicie.
Atât de plin de visuri ne e dorul,
Că şi din el rămâne doar un vis”.

La polul opus se află Malvolio, bolnav de stomac, pe care nimic nu-l amuză, pentru că
şi-a pierdut gustul de viaţă (A douăsprezecea noapte, în româneşte de Mihnea Gheorghiu,
Shakespeare, Opere, vol. VII, ESPLA, Bucureşti, 1959, p. 230):
„Când ai o inimă caldă şi o conştiinţă curată, buna dispoziţie vine de la sine şi nu iei drept
ghiulea de plumb o săgeată de vânat vrăbii.”
Iubirea este o suferinţă plăcută, dacă e să credem ceea ce spune Helena în piesa Totu-i
bine când sfârşeşte bine (în româneşte de Ion Frunzetti, Shakespeare. Opere, vol. VIII, ESPLA,
Bucureşti, 1960, p. 22):
„Adesea, leacul căutat e-n tine
Şi-l crezi în cerul ce, ursind destine,
Ne dă câmp liber faptei. Înapoi
Ne trage întunericul din noi.
Ce forţă-mi urcă dragostea pe creste
De văd prin ea, doar ochiul nu-mi hrăneşte”.
Iubirea are manifestări patologice surprinzătoare. Pandarus din Troilus şi Cresida
(în româneşte de Leon Leviţchi, Shakespeare. Opere, vol. VIII, ESPLA, Bucureşti 1960, p. 465)
descrie astfel un îndrăgostit:
„Nu se hrăneşte decât cu porumbiţe, iubito. Porumbiţele înfierbântă sângele, sângele înfierbântat
naşte gânduri aprinse, gândurile aprinse nasc fapte înflăcărate, faptele înflăcărate sunt dragoste”.
Pe acelaşi Troilus îl ia cu ameţeli şi simte că se îmbată, că leşină ş.a.m.d., stări psihice labile şi
uneori patologice.
Aşadar, suferinţele pacienţilor se descriu astfel:
„Mă arde febra” (Regele Lear, Actul V, scena 3);
„Inima-mi bate mai repede decât pulsul unui om febril” (Troilus şi Cresida, Act III, scena 2);
„Parcă lumea ar avea febră şi ar tremura” (Coriolanus, Actul I, scena 4);
„Mi se tulbură vederea şi simt cum mi se-nvârteşte capul” (Henric al IV, partea I).
Desigur, un medic ştie că totul este controlat de creier, inclusiv circulaţia sanguină: „De ce
oare sângele mi se revarsă astfel la inimă, încât mă paralizează şi răpeşte celorlalte organe
orice putere” (Măsură pentru măsură, Actul II, scena 4).
Uneori, explicaţia poate fi şi influenţa astrelor: „Comete, care aduceţi schimbarea vremurilor
şi a imperiilor (…) goniţi stelele rebele care s-au unit spre a-l ucide pe Henric” (Henric al VI-lea).
Damblaua este o boală comparată cu somnul sângelui. Falstaff: „damblaua aceasta, după
mine, e un fel de toropeală, cu voia înălţimii voastre – un fel de somn al sângelui, o mâncărime
afurisită” (Actul I, scena 2).
Totuşi, o boală şi mai gravă este alcoolismul. În volumul VII al Operelor lui Shakespeare
ESPLA, Bucureşti 1959, un personaj din A douăsprezecea noapte îl sfătuieşte pe Sir Toby să
abandoneze beţiile:
„Chefurile şi beţiile – astea au să te dea gata”.
Însă Sir Toby răspunde că are temeiuri serioase să bea în sănătatea nepoatei sale.
Olivia, din aceeaşi piesă, îl întreabă pe bufon:
„Cu ce seamănă un om beat, nebunule?”
Iar bufonul răspunde:
„Poate să semene cu un înecat, cu un prost sau cu un nebun ca mine. Dacă bea numai o măsură,
e un prost; dacă bea două e nebun; dacă bea fără măsură se îneacă şi moare, adică e beat mort”.
Spre deosebire de cei descrişi mai sus, Cassio, din Otello (Shakespeare, Opere, vol. VIII,
ESPLA, Bucureşti, 1960, p. 237) mărturiseşte că nu rezistă la beţie.
„Am un cap nenorocit care nu duce la băutură. Aş vrea ca lumea să născocească alt mijloc de
petrecere”.
Lady Macbeth (Macbeth, în româneşte de Ion Vinea, Shakespeare, Opere, vol. IX, ESPLA,
Bucureşti, 1961, p. 402) ştie să folosească băutura pentru a-şi realiza planurile criminale:
„Eu i-ameţesc pe-n soţitori-i doi
Cu băuturi într-o aşa măsură,
Că amintirea, paznic minţii, e-abur
Şi-al gândului locaş, cazan de spirt.
Iar când în somn porcesc ei zac beţi morţi,
Ce lucru n-o să fim în stare a-i face
Noi amândoi lui Duncan nepăzitul?”
2. FOST-A EL JURIST?
Afacerile sunt profitabile, dar sunt şi un risc asumat, pe care orice jurist le ia în considerare.
Salarino, amic al veneţienilor din Neguţătorul din Veneţia (Shakespeare, Opere, vol. II, ESPLA,
Bucureşti, 1955, p. 136, în româneşte de Gala Galaction) explică astfel riscul afacerilor:
„Cum n-aş gândi la stâncile fatale?…
Care, izbind odorul meu de navă,
Ar risipi-n puhoi, povara lui
Şi-ar îmbrăca talazul în mătăsuri?…
Căci - scurtă vorbă – acum eşti om bogat
Şi tot acum calic”.
Obligaţiile comerciale sunt, de regulă, însoţite de garanţii, personale şi reale. Shilock,
cămătarul odios, evaluează garanţiile oferite de Antonio, unul dintre negustorii veneţieni:
„Eu, când am zis că este bun, ţi-am dat a înţelege că chezăşia lui îmi este destulă.
Dar mijloacele lui sunt aşa şi-aşa (…). Are o corabie pornită spre Tripolis, alta spre India. Mai
aflai, pe Rialto, că are o a treia corabie în Mexic, a patra prin Anglia şi mai are, afară, risipite
şi alte încărcături. Dar corăbiile nu sunt decât scânduri; matrozii, oameni; sunt şobolani de
uscat şi şobolani de apă; sunt tâlhari de apă şi tâlhari de uscat – voiesc să zic piraţi. Unde mai
pui primejdia curenţilor, a furtunilor şi a stâncilor (…) dar, oricum, omul e bun de plată (…)
3000 de galbeni (…). Cred că aş putea să primesc garanţia lui”.
Problema dobânzii este mai complicată şi evreul Shilock o explică astfel:
„Iată ce făcea:
Când la bani şi cu el s-au învoit
Ca mieii cei tărcaţi şi brumării
Să fie ai lui Iacob, ca sâmbrie,
Şi oile gonace fură, toamna,
Mânate spre berbeci,
…………………………………
Isteţul de cioban îmi jupui nuiele de migdal, pe cari le puse
În faţa oilor înfierbântate.
Şi ele, zămislind, au dat, la vreme, tot miei tărcaţi (…) şi-au fost partea lui Iacob!”
Shilock pretinde garanţie autentificată de notar:
„Poftiţi la un notar şi iscăliţi
Sinetul1 cuvenit – şi-această şagă:
De nu veţi răfui, la timp şi loc, cutare
Şi cutare sumă, după
Cuvântul din sinet atunci amenda
Să fie socotită drept un funt
Din scumpa voastră carne, luat, tăiat
Din trupul-vă, de unde voi voi (…)”.
Deşi chiar el propune această garanţie reală, îşi exprimă dispreţul faţă de ea pentru că nu are valoare:
„Un funt de carne omenească, luat
Din om, nici preţ nu are, nici folos,
Cum are cea de oaie, bou sau capră”.
Aşadar, Shilock, cămătarul, a pretins o garanţie reală mobiliară şi nu a cerut dobândă.
Se ştie, de altfel, că biblia evreilor în Cartea Exodul conţine porunca: „Dacă vei împrumuta
cuiva din poporul meu, săracului de lângă tine, nu te vei purta cu el ca un creditor şi nu îi vei
cere dobândă”. Remarcăm că această interdicţie se referă doar la conaţionali şi, prin urmare
Shilock a extins-o şi la englezi.
Nu poate fi vorba, însă, în acest caz, de o generozitate sau o favoare, ci numai de un calcul
rece şi odios, dar asta iese la iveală abia în momentul rambursării, când Shilock refuză primirea
celor trei mii de galbeni cu titlu de rambursare a creditului şi se prevalează de dreptul lui
dobândit asupra funtului de carne:
„Dar voi voiţi să ştiţi de ce aleg
Un funt de hoit în loc ca să primesc
Trei mii de galbeni. Eu vă voi răspunde
Numai atât: e gustul meu! Ce vrei?
Când un buzgan îmi tulbură căminul,
Nu-s slobod eu să dau trei mii de galbeni, ca să-l omor?”
În faţa acestei cruzimi, i se oferă cămătarului dublul sumei, 6000 de galbeni, dar Shilock este
neînduplecat:
„Chiar dacă din aceste şase mii,
Fite-ce galben s-ar preface în şase,
Eu nu-i primesc, ci vreau ce scrie în zapis”
…………………………………………..
„Funtul de carne,
1
Varietate de bilet la ordin, strămoş al acestuia, sinetul era cunoscut şi în Moldova secolului XIX, după cum rezultă
din textul „Raportului de administrare a Băncii Naţionale a Moldovei” prezentat adunării generale extraordinare
a acţionarilor băncii la 9/21 septembrie 1860 în Iaşi, text reprodus în vol. I, partea a II-a, al monografiei autorului
C.I. Băicoianu, Istoria politicei noastre monetare şi a Băncii Naţionale, publicată în anii 1932-1933 la Ed. Cartea
românească. La enumerarea cauzelor falimentului băncii este cuprinsă în punctul trei şi „cumpărarea tratelor (cambiilor),
a obligaţiunilor şi a sinetelor cu vade (scadenţe) de 3 şi de 6 luni, câte odată de 1 an şi de 2 ani, cu una sau două iscălituri a
unor persoane care nu prezentau nicio garanţie pentru soliditatea hârtiilor şi a căror insolvenţă era cunoscută de mai mulţi
ani, de către toţi bancherii capitalei (Iaşi)”. Documentul este, după informaţiile pe care le deţinem, cea mai veche atestare
a întrebuinţării „insolvenţei” ca termen juridic şi economic uzual în raporturile comerciale. Pentru dezvoltări, a se vedea:
I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. IV, Ed. C.H. Beck, 2009, p. 269.
Pe care-l cer, l-am cumpărat cu aur;

E-al meu! Voiesc să-l am! De mă respingeţi,
S-a dus pravila voastră! Poruncile
Veneţiei sunt goale de putere! …
Aştept dreptate”.
În acest moment apare salvatorul Porţia, care îl convinge rapid pe Shilock să renunţe la
insistenţele sale ucigaşe. După ce examinează înscrisul constatator al obligaţiei şi cămătarul
reiterează pretenţia la carne, Porţia îi atrage atenţia că, după lege, îi aparţine un funt din carnea
neguţătorului şi deci poate să o taie din pieptul lui Antonio, însă, cu condiţia să nu verse niciun
strop de sânge, pentru că în contract nu se face vorbire despre sânge, ci numai despre carne.
Totodată, să nu taie mai mult sau mai puţin decât un funt. Dacă se varsă un singur strop de
sânge sau taie cu a douăsprezecea parte dintr-un dram mai multă sau mai puţină carne, el îşi va
pierde averea şi va fi omorât. Speriat, cămătarul cedează, îşi ia cei trei mii de galbeni şi dispare.
În Henric al VI-lea, Shakespeare atribuie unui personaj intenţii asasine la adresa slujitorilor
justiţiei:
„Primul lucru pe care-l vom face, să ucidem toţi avocaţii”.
În Actul V al piesei Hamlet, acest personaj se conversează cu groparii şi ia peste picior un craniu:
„Poate că o fi căpăţâna unui trăgător de sfori; vreunul care era în stare să-l tragă pe sfoară
şi pe bunul Dumnezeu; sau al vreunui curtean (…) de n-ar fi căpăţâna unui avocat? Unde sunt
acum vicleşugurile, chiţibuşurile, pricinile, câştigurile şi toată iscusinţa? Cum de poate îndura ca
ticălosul acela mojic să-l pocnească peste scăfârlie cu lopata lui murdară şi nu-l dă în judecată
pentru loviri şi răniri?”
Justiţia vremii este aspru sancţionată:
„La scaunul dreptăţii, ce proces
Oricât de înaintat şi de pervers,
De este dres de-un glas amăgitor,
Nu-şi drege faţa hâdă”. (Neguţătorul din Veneţia, Actul III, scena 2)
De altfel, tot într-un monolog al lui Hamlet, judecătorii sunt catalogaţi drept „calamităţi”,
„lovituri de pinteni pe care vrednicia prea răbdătoare le primeşte de la cei nevrednici”.
Ion Turcu
Cluj-Napoca, 28 aprilie 2010
INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI EUROPEAN AL SĂNĂTĂŢII 31
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ
A DREPTULUI EUROPEAN AL SĂNĂTĂŢII
Secţiunea 1. Specific; Secţiunea a 2-a. Politici de sănătate publică; Secţiunea a 3-a. Principiile etice;
Concluzii; Bibliografie; Document
Secţiunea 1
Specific
§1. Diversitatea surselor Dreptului European al Sănătăţii; §2. Deciziile Curţii de Casaţie
Franceze care au marcat o cotitură în orientarea instanţelor fondului; §3. Diversitatea valorii
juridice a normelor Dreptului European al Sănătăţii; §4. Principiile conducătoare ale Dreptului
European al Sănătăţii
§1. DIVERSITATEA SURSELOR DREPTULUI EUROPEAN AL SĂNĂTĂŢII

Cea dintâi trăsătură specifică a Dreptului European al sănătăţii este diversitatea izvoarelor
sale. Nici în prezent nu există un corp închegat şi unitar al surselor Dreptului European al
Sănătăţii. El s-a afirmat prin multiplele texte aparţinând unor autorităţi normative diferite.
Astfel, Consiliul Europei a elaborat recomandări şi convenţii, cum sunt, de exemplu,
Carta Socială Europeană, revizuită la 3 mai 1996 şi Convenţia privind Drepturile Omului şi
Biomedicina, deschisă spre semnare la 4 aprilie 1997 la Oviedo, ambele consacrând dreptul la
sănătate. Astfel, în art. 11 al Cartei Sociale Europene revizuită, părţile se angajează să ia direct
sau în cooperare cu organizaţii publice sau private măsuri adecvate pentru eliminarea cauzelor
unei sănătăţi deficitare, să prevadă servicii de consultaţie şi de educaţie pentru ameliorarea
sănătăţii şi dezvoltarea simţului răspunderii individuale în materie de sănătate, prevenirea în
măsura posibilului a bolilor epidemice, endemice, ca şi a accidentelor.
În mod similar, Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Demnităţii Fiinţei Umane
privind aplicaţiile biologiei şi medicinei (Oviedo, 4 aprilie 1997) prevede în Capitolul I, art. 1,
că obiectul şi scopul convenţiei sunt de a proteja fiinţa umană în demnitatea sa şi identitatea
sa, garantând oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrităţii sale şi a celorlalte
drepturi şi libertăţi fundamentale faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Art. 2 prevede că

interesul şi binele fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra interesului societăţii sau al ştiinţei.
Art. 3 prevede accesul echitabil la îngrijirea sănătăţii, iar art. 4 obligă cadrele medicale să îşi
exercite profesia respectând normele şi obligaţiile profesionale, precum şi regulile de conduită.
Tratatul de la Maastricht, în art. 129, a creat baza juridică pentru intervenţia Uniunii
Europene în domeniul sănătăţii publice. În esenţă, titlul 10 şi art. 129 reglementează cooperarea
statelor membre în domeniul sănătăţii publice.
O perioadă îndelungată, Comunitatea Europeană a dezvoltat o abordare mai mult defensivă
a problemei sănătăţii. Marile ameninţări din ultimii ani (printre altele boala vacii nebune)
a favorizat extinderea competenţelor comunitare şi a conştientizat necesitatea construcţiei
unei politici de sănătate comună.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 şi, în special, art. 152 (fost art. 129) au marcat o etapă
importantă în evoluţia Dreptului Comunitar al Sănătăţii prin aceea că au atribuit comunităţii
europene un rol complementar în vederea ameliorării sănătăţii publice şi a prevenirii fenome-
nelor care ameninţă sănătatea umană.
Acţiunea comunităţii în domeniul sănătăţii publice respectă prerogativele statelor membre
în materie de organizare şi de prestare de servicii de sănătate şi de îngrijiri medicale.
Tratatul de la Lisabona din 2008 a reafirmat şi întărit competenţele legislative ale Comu-
nităţilor Europene în materie de sănătate consacrate de Tratatul de la Amsterdam, prevăzând
partajarea competenţelor cu statele membre. Art. 168 din tratat, consacrat sănătăţii publice,
conferă uniunii competenţa de supraveghere a ameninţărilor transfrontaliere grave privind
sănătatea, precum şi posibilitatea pentru Parlamentul European şi Consiliu să adopte mă-
suri de încurajare pentru protecţia sănătăţii umane şi în special lupta contra marilor flageluri
transfrontaliere.
Principiul acţiunii Uniunii în materie de sănătate este consolidat de faptul că Uniunea
recunoaşte Carta Drepturilor Fundamentale din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată
la 12 decembrie 2007, drept document cu valoare juridică egală cu aceea a tratatelor.
Dreptul sănătăţii sau dreptul medical sau dreptul contractelor medicale, oricare ar fi
denumirea întrebuinţată, nu este o veritabilă ramură distinctă a dreptului. În covârşitoarea
majoritate a regulilor aplicabile acestei ramuri, acestea aparţin dreptului privat şi numai
o parte mai mică sunt norme specifice. Drept consecinţă, participanţii la raporturile juridice
ale acestei ramuri trebuie să respecte şi normele din alte ramuri ale dreptului privat sau ale
dreptului public. În această din urmă situaţie se află normele concurenţei comerciale, interne
sau europene, aplicabile şi în comerţul cu produse de sănătate. Raporturile dreptului comun cu
dreptul sănătăţii sunt mai complexe şi mai bogate în conţinut decât par la prima vedere. Dacă
este adevărat că dreptul comun, dreptul privat sau dreptul public este adeseori izvorul dreptului
sănătăţii, relaţia biunivocă, în sensul că şi dreptul sănătăţii influenţează dreptul comun.
Practica judiciară a remarcat necesitatea utilizării principiilor dreptului privat pentru rezolvarea
problemelor răspunderii medicului. Astfel, în 1936, Curtea de Casaţie Franceză a aşezat la
temelia răspunderii medicale principiile răspunderii civile contractuale. Obligaţia de informare
are forţă morală în datoria de respectare a demnităţii persoanei umane, dar este şi o obligaţie
contractuală, care a fost dezvăluită prin interpretarea creatoare a instanţelor. Actuala practică
a Curţii de Casaţie Franceze a enunţat concluzia conform căreia lipsa informării imputabilă
medicului nu poate genera obligaţia de reparare a unui prejudiciu moral, care să fie independent
de prejudiciul corporal suferit de pacient1. Tot principiile răspunderii civile contractuale au
fost aplicate într-o altă decizie a Curţii de Casaţie franceze, care a stabilit că acel medic care
1
Cas. civ. I, 6 decembrie 2007, Rapport annuel 2007. La santé dans la jurisprudence de la Cour de Cassation,
Ed. La Documentation française, Paris, 2008, p. 51.
nu depăşeşte limitele misiunii sale nu răspunde faţă de victimă1. De exemplu, repararea

consecinţelor provocate de alea terapeutic nu intră în câmpul obligaţiilor contractuale de care
este ţinut medicul faţă de pacient. S-ar putea să ne surprindă utilizarea în relaţiile pacientului
cu clinica textele Codului civil privind răspunderea delictuală. Se împotriveşte logica interzicerii
cumulului răspunderilor delictuală şi contractuală şi, totuşi, Curtea de Casaţie Franceză,
deşi putea să sancţioneze o astfel de abatere, nu s-a simţit obligată să o facă, aşa cum a
remarcat în adunarea plenului Curţii de Casaţie Franceze din 21 decembrie 2007.
Influenţa dreptului civil al obligaţiilor asupra dreptului sănătăţii este echilibrată de influenţa
în sens invers. Se constată că legiuitorul francez trimite uneori la dispoziţiile Codului sănătăţii
publice, de exemplu, în domeniul protecţiei persoanelor majore. Totodată, numeroase
infracţiuni îşi au latura obiectivă în activităţile descrise de Codul sănătăţii publice.
Contractele între medici sau cele între clinici şi medici se caracterizează prin limitarea
libertăţii contractuale datorită aplicării obligatorii a principiilor de inspiraţie deontologică,
cum sunt libertatea alegerii medicului, interzicerea înţelegerilor oculte pentru eludarea legii
ş.a. Nevoia de a proteja prin dreptul medical sănătatea persoanei a condus la ameliorarea
protecţiei în ansamblul relaţiilor juridice ale persoanei, inclusiv în domeniul raporturilor
juridice de muncă. S-a ajuns astfel să se recunoască boala ca fiind o cauză legitimă pentru
neexecutarea obligaţiilor. Pe de altă parte, Curtea de Casaţie franceză a reuşit să formuleze
criteriul distincţiei între produsele periculoase şi cele defecte, plecând de la reglementarea
juridică a medicamentelor.
Şi alte noţiuni în domeniul răspunderii au fost elucidate de jurisprudenţă, plecând de la
specificul activităţii medicale, unde se lucrează în echipă, dar în totală independenţă personală,
unde cauzalitatea se estompează sub influenţa incertitudinii ştiinţifice şi unde paguba este
percepută ca fiind efectul mai multor factori.
Principiul precauţiei a inspirat jurisprudenţa în domeniul sănătăţii referitoare la obligaţia
fabricantului de medicamente de a veghea la calitatea produsului.
§2. DECIZIILE CURŢII DE CASAŢIE FRANCEZE CARE AU MARCAT

O COTITURĂ ÎN ORIENTAREA INSTANŢELOR FONDULUI
În domeniul culpei medicale, în anul 2001, s-a pronunţat decizia din 9 octombrie 2001,
care a repus în discuţie aparenta retroactivitate a modificărilor importante ale jurisprudenţei
curţii. În speţă, un tânăr născut în 1975, cu o paralizie a plexului branhial provocat de
manoperele naşterii, a dat în judecată, după majorat, medicul, solicitând stabilirea răspunderii
acestuia. Curtea de apel a înlăturat acuzaţia de informare insuficientă asupra riscurilor naşterii,
sub motiv că obligaţia de informare nu priveşte şi riscuri excepţionale, aşa cum era consacrată
jurisprudenţa în vigoare la data când s-au petrecut faptele, adică la 19752. Aşadar, medicul a
fost judecat pe baza criteriilor pe care jurisprudenţa le stabilise la data naşterii reclamantului,
şi nu după criteriile pe care jurisprudenţa modificată a Curţii de Casaţie le-a instaurat la data
când s-a pronunţat decizia. De la o perioadă la alta, jurisprudenţa a fost schimbată, în sensul
că, în 1998, se decidea referitor la aceeaşi obligaţie de informare a pacientului, dacă ea trebuie
să cuprindă şi riscuri excepţionale.
1
Cas. civ. I, 9 noiembrie 2004, op. cit., p. 51.
2
Cass. civ. I, 7 octombrie 1998, op. cit., p. 55.
În 2001, la 9 octombrie, aceeaşi instanţă a casat hotărârea curţii de apel, concluzionând

că răspunderea medicului poate fi stabilită, chiar dacă, la data când s-au petrecut faptele,
jurisprudenţa admitea că medicul nu este vinovat, dacă nu dezvăluie pacientului şi riscurile ex-
cepţionale. Secţia I civilă a Curţii de Casaţie Franceză a enunţat principiul conform căruia inter-
pretarea aceleiaşi norme la un moment dat nu poate fi diferită după epoca faptelor considerate
şi nimeni nu se poate prevala de un drept dobândit asupra unei jurisprudenţe fixate.
În mod firesc, personalul medical a avut sentimentul că este comisă o nedreptate contra
sa, din cauză că a avut încredere în jurisprudenţa în vigoare la data faptelor lor. Se pare că
retroactivitatea schimbărilor de jurisprudenţă este un fenomen inevitabil, pentru că rezultă din
raţionamentul judecătorului care trebuie să se pronunţe asupra unor fapte din trecut, dar se
sprijină pe soluţiile de la data judecăţii. Preocuparea de a nu încălca principiul neretroactivităţii
este estompată de deprinderea de a aplica logica temporală datorită timpului scurs între
momentul faptelor şi momentul hotărârii1.
§3. DIVERSITATEA VALORII JURIDICE A NORMELOR

DREPTULUI EUROPEAN AL SĂNĂTĂŢII
În domeniul dreptului sănătăţii, Consiliul Europei dispune de două tipuri de instrumente
juridice cu valoare diferită: recomandările şi convenţiile internaţionale.
Numeroase recomandări au fost adoptate de Comitetul Miniştrilor, stimulând statele
membre să îşi apropie domeniile drepturilor omului, coeziunii sociale şi sănătăţii; să îşi
armonizeze diferitele politici de sănătate ale statelor membre în materie de securitate şi
calitate; să dezvolte prevenirea îmbolnăvirilor şi educaţia sanitară. Deşi nu au forţa juridică
coercitivă, recomandările Consiliului Europei reprezintă expresia consensului statelor membre
asupra normelor etice şi juridice comune în materie de sănătate. Primele recomandări din 1978
au fost urmate de alte recomandări din anii 2000, 2001. Consiliul Europei are şi competenţa
elaborării de tratate internaţionale sau de convenţii internaţionale. Convenţiile sunt obligatorii
numai pentru statele care le-au ratificat sau care au aderat la acestea. În această situaţie se
află Convenţia asupra Drepturilor Omului şi Biomedicină de la Oviedo, Convenţia Europeană de
asistenţă socială şi medicală din 11 decembrie 1953, ratificată de 17 state ş.a.
Convenţiile stabilesc un număr minim de ratificări pentru a putea intra în vigoare.
Unele convenţii mai vechi încă nu se aplică din această cauză.
După Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam, Comunitatea Europeană nu îşi limitează
competenţa la prevenirea bolilor, ci extinde această competenţă la toate acţiunile care au ca
scop protecţia şi ameliorarea sănătăţii umane: fixarea normelor de calitate şi de securitate a
organelor şi substanţelor de origine umană, a sângelui şi a derivatelor sale etc.
Dreptul comunitar al sănătăţii conţine şi acte unilaterale, cum sunt, de exemplu, rezoluţiile
Parlamentului European şi comunicatele Comisiei. Parlamentul european a adoptat mai
multe rezoluţii în domeniul drepturilor pacienţilor, rezoluţia din 13 mai 1986, rezoluţia din
8 iulie 1998 ş.a.
Limitele competenţei legislative comunitare în domeniul sănătăţii publice se referă la unele
materii în care nu poate propune directive.
1
Cour de Cassation, Ass. plén., 21 decembrie 2006, op. cit., p. 55.
§4. PRINCIPIILE CONDUCĂTOARE

ALE DREPTULUI EUROPEAN AL SĂNĂTĂŢII
Declaraţia adoptată în 2006, intitulată „Concluziile Consiliului cu privire la valorile
şi principiile comune sistemelor de sănătate ale Uniunii Europene” afirmă patru valori
fundamentale: universalitatea, accesul la îngrijiri de calitate, echitatea şi solidaritatea. Fiecare
cetăţean al Uniunii Europene poate regăsi în orice sistem de sănătate al UE calitate, securitate,
îngrijiri bazate pe etică, accesul la justiţie, respectul vieţii private şi confidenţialitate.
În concepţia Dreptului European al Sănătăţii, acesta se extinde asupra întregii problematici
a sistemelor de sănătate, securitate sanitară, produse de sănătate, protecţia consumatorilor,
regulile bioeticii şi protecţia contra bolilor.
Secţiunea a 2-a
Politici de sănătate publică
§1. Programul general; §2. Programe-cadru; §3. Programe specifice
§1. PROGRAMUL GENERAL

Cel de-al doilea program de acţiune comunitară în domeniul sănătăţii, pentru perioada
2008-2013 a fost adoptat de Parlamentul European şi de Consiliu la 23 octombrie 2007.
Programul cuprinde o expunere de motive în 40 de puncte, un cuprins în 15 articole şi o
anexă urmată de o declaraţie trilaterală a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei.
Acest program este în vigoare de la 1 ianuarie 2008 şi înlocuieşte primul program pentru
perioada 2003-2008.
Programul are trei obiective: 1) îmbunătăţirea securităţii sanitare a cetăţenilor; 2) reducerea
inegalităţilor; 3) producţia şi difuzarea informaţiilor şi cunoştinţelor în domeniul sănătăţii.
Uniunea luptă împotriva bolilor evitabile prin sensibilizarea publicului, îmbunătăţirea
cunoştinţelor şi întărirea măsurilor preventive. Realizarea acestor măsuri se sprijină pe creaţia
în fiecare stat membru a unor reţele care să faciliteze schimbul de informaţii, analizele şi bunele
practici.
Direcţia Generală de Sănătate şi Protecţie a Consumatorilor rezumă cele trei obiective ale
programului în câteva măsuri.
Îmbunătăţirea securităţii sanitare a cetăţenilor implică două acţiuni principale: dezvoltarea
capacităţii de reacţie la ameninţările contra sănătăţii, de exemplu, prin planuri de urgenţă şi
măsuri preparatorii .
Sunt prevăzute iniţiative în ce priveşte accidentele, riscurile, legislaţia comunitară privind
sângele, ţesuturile şi celulele.
Cel de-al doilea obiectiv se rezumă la trei puncte: acţiunea asupra factorilor care determină
sănătatea (alimentaţie, alcool, tutun, droguri) şi a factorilor sociali şi de mediu; prevenirea
marilor boli şi diminuarea inegalităţii în materie de sănătate în statele Uniunii; creşterea
numărului anilor de sănătate bună.
Cel de-al treilea obiectiv implică acţiunea asupra factorilor şi indicatorilor sănătăţii, precum
şi a mijloacelor prin care se difuzează informaţia către cetăţeni, mai ales referitor la egalitatea
sexelor, sănătatea copiilor şi bolile cu apariţie rară.
Autorităţile comunitare sunt invitate să determine mai precis factorii de morbiditate în
comunitate.
În cadrul programului global au fost efectuate planuri de muncă anuale, care definesc
principalele sarcini specifice cărora trebuie să le facă faţă proiectele naţionale sau europene de
sănătate publică. Experţii independenţi vor analiza aceste măsuri în vederea finanţării lor.
Un program de activitate în domeniul sănătăţii s-a adoptat la 12 februarie 2007 şi, pentru
motive bugetare, a fost modificat la 8 noiembrie 2007, şi acesta are ca domenii prioritare mo-
dificarea climatică, mediul, supravegherea alimentaţiei şi a activităţii fizice, precum şi sănăta-
tea mentală.
Creditele şi subvenţiile necesare au fost adoptate prin planul de muncă pe anul 2009.
În vederea executării diferitelor programe de sănătate publică, s-a creat o agenţie executivă
sub controlul comisiei, prevăzută să activeze timp de şase ani.
Un program distinct a fost adoptat în ceea ce priveşte bolile transmisibile şi un altul destinat
sănătăţii şi protecţiei consumatorilor.
În primul program, raportat la perioada 2003-2008, s-a urmărit un triplu obiectiv:
1) difuzarea şi partajul informaţiilor în materie de sănătate; mărirea capacităţii de reacţie rapidă
la ameninţările sanitare; 3) încurajarea adoptării modurilor de viaţă sănătoase. De asemenea,
în programele anterioare anului 2008 s-au prevăzut măsuri de luptă împotriva cancerului,
SIDA, bolilor transmisibile, toxicomaniei şi bolilor provocate de poluare.
§2. PROGRAME-CADRU
Programele-cadru se referă la următoarele domenii: lupta contra cancerului, tutunului,
alcoolului, drogurilor ilicite, bolilor rare şi lupta contra bolilor transmisibile.
Lupta contra cancerului este organizată conform Deciziei nr. 646/96/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 29 martie 1996, prin care s-a adoptat un plan de acţiune de luptă
contra cancerului în cadrul acţiunii în domeniul sănătăţii publice pentru perioada 1996-2000.
Decizia conţine şapte articole şi o anexă.
Planul vizează mai multe obiective, între care reducerea deceselor premature datorate
cancerului şi reducerea ratei mortalităţii sau ameliorarea şi extinderea depistării bolii.
La nivel comunitar, lupta contra cancerului este înscrisă în programul de acţiune global,
care înlocuieşte opt programe preexistente.
Paralel cu primul program global, Consiliul recomanda statelor membre să ofere o depista-
re a cancerului cu cooperarea populaţiei şi asigurându-se un nivel de calitate corespunzător.
Consiliul a insistat asupra necesităţii unei bune informări a persoanelor care participă la un
program de depistare, garantându-se efectele pozitive ale procedurilor de diagnostic comple-
mentare unui tratament cu susţinere psihologică. Statele membre au fost invitate să deblo-
cheze fondurile necesare pentru realizarea programelor de depistare a cancerului la nivel local.
Consiliul invita statele membre să instaureze un sistem prin care să poată contacta pacienţii în
vederea supravegherii evoluţiei bolii. Se recomanda formarea adecvată a personalului pentru
utilizarea noilor teste de depistare a cancerului.
În ce priveşte tutunul, se aplică Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor

membre din 7 iulie 1986. Programul prevede reducerea consumului de tutun şi supravegherea
măsurilor contra fumatului.
Comunitatea Europeană înţelege să lupte indirect contra daunelor provocate de fumat,
integrând acţiunile sale de prevenţie în planurile mai generale în lupta contra cancerului.
Această activitate de combatere a tabagismului este o prioritate a Uniunii Europene.
La 30 ianuarie 2007, Comisia a prezentat o carte verde intitulată „Spre o Europă fără fum
de tutun: opţiunile strategice la nivelul Uniunii Europene”. Această carte vizează lansarea unui
vast proces de consultaţii şi dezbateri publice deschise, pentru o mai bună desfăşurare a luptei
contra tabagismului pasiv în UE.
La nivel internaţional, Comunitatea Europeană a ratificat convenţia-cadru pentru lupta
contra tutunului, adoptată la Geneva la 21 mai 2003. Prin aceasta, Comunitatea Europeană
recunoaşte că este stabilit pe baze ştiinţifice că expunerea la fumul de tutun antrenează boala,
incapacitatea şi moartea.
Tratatul cere ţărilor membre să impună restricţii cu privire la publicitatea în favoarea
produselor de tutun, să impună noi condiţii de etichetare şi să întărească legislaţia pentru
reprimarea contrabandei.
Pe plan fiscal, directivele europene numeroase tind să armonizeze taxele pentru ţigări în
vederea descurajării consumului.
Regulamentul CE nr. 2182/2002 al Comisiei priveşte constituirea unui fond comunitar al
tutunului pentru susţinerea luptei împotriva fumatului.
Rezoluţia Consiliului şi a miniştrilor sănătăţii din statele membre din 18 iulie 1989 a
recomandat statelor membre să ia măsuri de interzicere a fumatului în locurile publice.
Directiva nr. 2001/37/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iunie 2001 a avut
ca obiectiv apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative din statele
membre privind conţinutul maxim în gudron, nicotină şi monoxid de carbon al ţigaretelor,
avertismentele relative la sănătate şi alte indicaţii care să figureze pe ambalaje. În anexă,
figurează lista de avertismente complementare, referitoare la sănătate:
1. fumătorii mor prematur;
2. fumatul astupă arterele şi provoacă crize cardiace şi atacuri cerebrale;
3. fumatul provoacă un cancer mortal al plămânului;
4. fumatul în timpul sarcinii dăunează sănătăţii copilului;
5. protejaţi-i pe copii şi nu îi lăsaţi să respire fumul vostru;
6. medicul sau farmacistul vă pot ajuta să încetaţi fumatul;
7. fumatul creează o puternică dependenţă şi de aceea este mai bine să nu începeţi;
8. încetarea fumatului reduce riscul de boli cardiace şi pulmonare;
9. fumatul poate provoca o moarte lentă şi dureroasă;
10. lăsaţi-vă ajutaţi să încetaţi fumatul;
11. fumatul poate diminua afluxul sanguin şi poate provoca impotenţa;
12. fumatul provoacă o îmbătrânire a pielii;
13. fumatul poate dăuna spermatozoizilor şi poate reduce fertilitatea;
14. fumul conţine benzen, nitrosamină, formaldehidă şi cianură de hidrogen.
Recomandarea nr. 2003/54/CE a Consiliului din 2 decembrie 2002 a avut ca obiect prevenirea
tabagismului şi lupta împotriva tutunului. Printre măsurile recomandate în vederea împiedicării
vânzării produselor din tutun copiilor şi adolescenţilor sunt: obligaţia pentru vânzători să se
asigure că cei care cumpără au vârsta prevăzută de legislaţia naţională; retragerea produselor
din tutun din magazinele cu autoservire; limitarea accesului la distribuitoarele automate de
produse din tutun, plasându-le în locuri accesibile persoanelor care au vârsta necesară pentru
cumpărare; limitarea vânzării la distanţă cu amănuntul a produselor din tutun, precum şi
vânzarea prin internet către adulţi prin utilizarea de mijloace tehnice adecvate; interzicerea
vânzării de dulciuri şi jucării destinate copiilor care s-au fabricat cu intenţia de a da produselor
ori ambalajelor aparenţa unui tip de produs din tutun; interzicerea de a vinde ţigări cu bucata
sau cu pachetul, care conţin mai puţin de 19 unităţi.
Directiva nr. 2003/33/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 mai 2003 se referă
la apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative ale statelor membre în
materie de publicitate în favoarea produselor din tutun.
Publicitatea priveşte presa, emisiunile radio difuzate şi distribuirea gratuită de produse din
tutun.
Publicitatea nu este autorizată în presă şi în alte medii imprimate. De asemenea, sunt interzise
toate formele de publicitate radio difuzate.
Se interzice consolidarea şi distribuirile gratuite de produse din tutun.
În ce priveşte alcoolul, Recomandarea Comisiei din 17 ianuarie 2001 referitoare la nivelul
maxim de alcool în sânge autorizat pentru conducătorii de vehicule cu motor conţine definiţiile
termenilor şi măsurile pentru lupta contra alcoolului la volan.
Toate statele membre trebuie să adopte un nivel maxim legal de alcool în sânge, inferior
sau egal cu 0,5 mg/ml pentru conducătorii vehiculelor cu motor. Nivelul va fi egal sau mic de
0,2 mg/ml pentru conducătorii fără experienţă, motociclişti, conducătorii de autovehicule mari
şi conducătorii de vehicule care transportă mărfuri periculoase.
Recomandările Consiliului din 5 iunie 2001 privind consumul de alcool de către tineri şi
adolescenţi conţin măsuri de politică generală vizând informarea tinerilor asupra alcoolului şi
de interzicere a vânzării ilegale către minori.
Comunicatul Comisiei din 24 octombrie 2006 intitulat „O strategie a Uniunii Europene
pentru ajutorarea statelor membre să reducă pagubele legate de alcool” conţine justificarea
acţiunii şi subliniază bunele practici aplicate de statele membre.
În ce priveşte drogurile ilicite, în cadrul programelor generale s-a adoptat Recomandarea
nr. 2003/488/CE a Consiliului din 18 iunie 2003 privind prevenirea şi reducerea pagubelor
pentru sănătate legate de toxicomanie. Recomandarea vizează organizarea diminuării
într-un termen de cinci ani a frecvenţei efectelor nocive ale drogurilor pentru sănătate.
Aplicarea acestei recomandări a făcut obiectul unui raport al Comisiei în Parlamentul European
şi în Consiliu la 18 aprilie 2007.
În acelaşi scop a fost elaborat planul de acţiune cu privire la droguri al Uniunii Europene
pentru perioada 2005-2008, propus de Comisie şi adoptat de Consiliu. Acest plan este axat pe
domeniile în care, conform evaluărilor, se propune realizarea de noi progrese. Planul de acţiune
are ca obiectiv ultim diminuarea sensibilă a prevalenţei consumului de droguri de către populaţie
şi reducerea pagubelor sociale pe care le antrenează consumul şi comerţul de droguri ilicite.
Planul de acţiune al UE pentru perioada 2009-2012 îşi propune diminuarea sensibilă a
prevalenţei consumului de droguri ilicite de către populaţie şi diminuarea pagubelor cauzate de
acest consum.
Decizia nr. 1150/2007/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 septembrie 2007
conţine programul specific de prevenire a consumului de droguri şi de informare a publicului.
Ea conţine 11 articole vizând obiectivele generale şi cele specifice, acţiunile şi participările,
accesul la programe, tipurile de intervenţii şi dispoziţii de executare.
Cu privire la bolile rare, Decizia nr. 1295/1999/CE a Parlamentului European şi a Consiliului

din 29 aprilie 1999 se referă la perioada 1999-2003. Prin boală rară se înţelege o boală care
pune în primejdie viaţa sau antrenează o invaliditate cronică a căror prevalenţă este atât de
slabă încât eforturile combinate speciale sunt necesare pentru combaterea lor şi evitarea unei
morbidităţi sau mortalităţi perinatale sau precoce sau o diminuare considerabilă a calităţii
vieţii sau a potenţialului socio-economic al individului.
În ce priveşte lupta împotriva bolilor transmisibile, Decizia nr. 2119/98/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 24 septembrie 1998 a avut ca obiectiv instaurarea unei reţele de
supraveghere epidemiologică şi de control al bolilor transmisibile. Decizia conţine 16 articole şi
o anexă.
Decizia Comisiei din 22 decembrie 1999 privind bolile transmisibile pe care trebuie să le
acopere reţeaua comunitară este alcătuită din 11 articole şi două anexe cu enumerarea bolilor.
Regulamentul CE nr. 851/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 21 aprilie 2004
pentru constituirea unui Centru european de prevenire şi de control al bolilor. Acest centru
are menirea de a cerceta, recolta, reuni, evalua şi difuza datele ştiinţifice şi tehnice pertinente
privind bolile umane. De asemenea, centrul dă avize, oferă ajutor ştiinţific şi tehnic şi informaţii
Comisiei, statelor membre şi agenţiilor comunitare, precum şi organizaţiilor internaţionale
având activitate în domeniul sănătăţii publice. Centrul este însărcinat să descopere ameninţările
actuale la adresa sănătăţii pe care le prezintă bolile transmisibile. În anul 2005, principalele şase
obiective erau: bolile aeropurtate; bolile cu prevenţie de vaccin; bolile transmisibile virale prin
sânge; bolile de origine alimentară; infecţiile nozocomiale; bolile grave importate.
Decizia Comisiei din 18 decembrie 2007 pentru modificarea Deciziei nr. 2119/98/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului şi a Deciziei nr. 2000/96/CE privind bolile transmisibile
are ca obiectiv lupta împotriva bolilor vectoriale şi a altor boli transmisibile cu importanţă
asupra sănătăţii publice. În anexă, sunt indicate sindromul respirator acut sever şi forma umană
a gripei aviare.
Decizia Comisiei din 28 aprilie 2008 se referă la evenimentele care trebuie să fie notificate
în cadrul sistemului de alertă precoce privind bolile transmisibile. Decizia s-a aplicat de la 1 mai
2008.
În domeniul luptei împotriva SIDA, paludismului şi tuberculozei au fost adoptate mai multe
documente.
Astfel, Rezoluţia reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 29 mai 1986 privind
SIDA marchează angajamentul european în prevenirea acestei boli şi fixează principiile de
bază comune, elaborând totodată un plan de acţiune. Concluziile Consiliului din 15 mai 1987
exprimă ataşamentul la următoarele principii:
- SIDA fiind o problemă de sănătate publică, lupta împotriva ei se bazează pe considerente
de aceeaşi natură;
- o prioritate absolută în lupta contra SIDA este prevenirea prin informare şi educaţie;
- recurgerea la politica de depistare sistematică şi obligatorie este ineficientă sub aspectul
prevenirii;
- orice discriminare faţă de persoanele atinse de SIDA, mai ales sub aspectul locului de
muncă trebuie să fie evitată.
Consiliul invită statele membre să ia măsuri de colectare a datelor epidemiologice şi de
sensibilizare a personalului sanitar.
Consiliul subliniază necesitatea adoptării programelor de acţiune de prevenţie specifică
contra consumatorilor de droguri pe cale parenterală.
Rezoluţia Consiliului şi a miniştrilor sănătăţii statelor membre din 22 decembrie 1989

privind lupta contra SIDA cuprinde două capitole principale: A. Principiile comune ale luptei
contra SIDA şi B. Activităţile concrete.
Principiile comune sunt: I. Prevenirea; II. Utilizarea testelor de diagnostic; III. Lupta contra
discriminărilor; IV. Preluarea în sarcină medico-socială a persoanelor seropozitive şi a bolnavilor.
Activităţile concrete sunt cercetarea fundamentală şi operaţională; cercetarea şi evaluarea
de impact socio-economic; cooperarea internaţională.
La 4 iunie 1991, Consiliul şi miniştrii sănătăţii ai statelor membre au adoptat un plan de
acţiune în cadrul programului „Europa contra SIDA”. Planul cuprinde trei articole şi o anexă în
care sunt înscrise 10 acţiuni.
Decizia nr. 647/96/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 martie 1996 a adoptat
un program de acţiune comunitară privind prevenirea SIDA şi a unor alte boli transmisibile.
Programul conţine şapte articole şi o anexă în 19 puncte.
Comunicatul Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din 20 septembrie 2000 se
referă la accelerarea luptei contra principalelor boli transmisibile în cadrul reducerii sărăciei.
Comunicatul consideră că accelerarea luptei contra principalelor boli transmisibile este o
parte şi un complement al investiţiilor actuale angajate de comunitate în domeniile sănătăţii şi
reducerii sărăciei.
Comunicatul Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din 27 aprilie 2005 conţine
programul de acţiune european pentru lupta contra SIDA, a paludismului şi a tuberculozei prin
acţiuni exterioare.
Rezoluţia nr. 1536 (2007) a adunării parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2007
adresată statelor membre recomandă o atenţie particulară prevenirii SIDA, sensibilizând atât
adulţii, cât şi adolescenţii.
§3. PROGRAME SPECIFICE

Domeniile în care s-au elaborat programe specifice sunt: bolile cardio-vasculare, sănătatea
mentală şi lupta împotriva obezităţii.
Lupta contra bolilor cardio-vasculare este exprimată în Carta europeană pentru sănătatea
inimii din 12 iunie 2007, care conţine 18 articole.
Carta recomandă semnatarilor (iniţial în număr de 14) să încurajeze şi să susţină măsurile
începând cu cele de schimbare a stilului de viaţă pentru a permite să se reducă sensibil
ponderea bolilor cardio-vasculare.
Carta subliniază că este esenţial ca factorii de risc să fie trataţi la nivel social şi la nivelul
individului.
Caracteristicile asociate sănătăţii cardio-vasculare sunt, mai ales:
- absenţa fumatului;
- o activitate fizică potrivită sau cel puţin 30 de minute de exerciţiu fizic de 5 ori pe
săptămână;
- alimentaţie sănătoasă;
- absenţa supraponderalităţii;
- o tensiune arterială inferioară parametrilor 140/90;
- colesterolul inferior nivelului de 5 mmol/L sau (190 mg/dl);
- o glicemie normală;
- prevenirea excesului stresului.
În domeniul sănătăţii mentale, Uniunea Europeană a publicat Cartea verde din 14 octombrie 2005
intitulată „Să ameliorăm sănătatea mentală a populaţiei: spre o strategie asupra sănătăţii
mentale pentru UE” în octombrie 2005.
Rezoluţia nr. 1460/2005 din 24 iunie 2005 a Consiliului Europei intitulată „Un mai bun
răspuns nevoilor în materie de sănătate mentală în Europa” conţine 16 puncte.
Lupta contra obezităţii este materializată în Cartea albă „O strategie europeană pentru
problemele de sănătate legate de nutriţie, suprasarcina ponderală şi obezitatea”.
Comitetul economic şi social european a emis avizul nr. 2006/C24/14 pe tema obezităţii în
Europa.
Cartea albă are în vedere patru acţiuni centrale: 1) reducerea sensibilă a riscurilor legate de
sănătate (proasta alimentaţie, lipsa exerciţiului fizic); 2) măsurile pe care trebuie să le adopte
statele în domeniul politicii guvernamentale la toate nivelele; 3) participarea actorilor din
sectorul privat, industria agroalimentară, precum şi a societăţii civile; 4) evaluarea sistematică
a măsurilor pentru a observa rezultatele.
Comisia degajă trei piste de reflexie: 1) etichetajul nutriţional; 2) promovarea codurilor de
conduită în domeniul publicităţii şi a marketingului; 3) elaborarea unor campanii de informare
şi educare specifice.
Secţiunea a 3-a
Principiile etice
Carta drepturilor fundamentale, adoptată de Uniunea Europeană la 12 decembrie 2007,
conţine dispoziţii specifice bioeticii. Pe lângă principiile aparţinând drepturilor fundamentale
(demnitate ş.a.), conţine şi principii aparţinând gândirii etice, cum ar fi, de exemplu, starea
ştiinţei şi tehnicii în contextul conflictului de valori.
Sub aspectul valorii juridice a cartei, ea are aceleaşi caracteristici ca şi tratatele. Drepturile,
libertăţile şi principiile enunţate sunt interpretate conform dispoziţiilor generale din Titlul VII.
Valoarea juridică a cartei este condiţionată de ratificare, dar dispoziţiile sale pot fi folosite ca
instrument de interpretare a principiilor la care ea se referă.
Un alt text european care vizează principiile etice sunt: avizul nr. 8 al grupului de consilieri
pentru etica biotehnologiei.
Structura cartei este alcătuită din preambul şi trei articole.
Primul articol exprimă ideea că demnitatea umană este inviolabilă şi ea trebuie să fie
respectată şi protejată. Persoana umană nu poate fi tratată ca obiect, chiar dacă ar consimţi.
Dacă pe plan filosofic, demnitatea umană este corelativă libertăţii sale, sub aspect juridic,
cele două noţiuni se pot opune. De exemplu, dacă o persoană, în deplină libertate, doreşte să
îşi vândă un organ sau să sufere o mutilare lipsită de orice finalitate terapeutică, are prioritate
principiul demnităţii umane, care se opune.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis, la 14 octombrie 2004, că dreptul
comunitar nu se opune ca o activitate economică de exploatare comercială a jocurilor care
simulează acte de omucidere să facă obiectul unei măsuri naţionale de interzicere, pentru că
aduce atingere demnităţii umane, iar, la 9 octombrie 2001, aceeaşi curte a decis că elementele
corpului uman nu sunt în sine brevetabile, astfel că este indisponibil şi inalienabil corpul uman
pentru salvarea demnităţii umane.
Câmpul de aplicare al principiului este mai vast: dreptul la viaţă, dreptul la integritatea
persoanei, interdicţia torturii, precum şi a pedepselor şi a tratamentelor inumane sau
degradante, interdicţia sclaviei şi a muncii forţate.
Într-o versiune din 15 februarie 2000, primul articol se referea la demnitatea persoanei
umane, iar textul definitiv se referă la principiul demnităţii umane. Nuanţa este relevantă
pentru protecţia embrionului şi a fătului. Persoana umană nu este o persoană în accepţiunea
juridică înainte de a se naşte şi, astfel, este exclus embrionul din câmpul de protecţie pe care
îl oferă principiul demnităţii. Embrionul nu este titular de drepturi, este un „obiect” protejat
constituţional de demnitatea care îi aparţine.
Convenţia de la Oviedo asupra bioeticii se referă şi ea la embrioni şi stabileşte că atunci când
cercetările asupra embrionilor in vitro sunt admise de lege, aceasta asigură o protecţie adecvată
embrionului şi, totodată, este interzisă crearea de embrioni umani numai pentru cercetare.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a refuzat să se pronunţe în anul 2000 în
legătură cu viaţa embrionului uman.
Textul cartei impune statelor şi persoanelor private nu numai respectarea acestui principiu,
ci, mai mult decât atât, o atitudine activă pentru protejarea lui.
Principiile derivate din principiul demnităţii sunt dreptul la viaţă, interzicerea politicilor
eugenice, necomercialitatea corpului uman şi interzicerea clonării reproductive.
Dreptul la viaţă se distinge de afirmarea demnităţii umane. Moartea nu poate fi provocată
intenţionat. Carta nu exclude ca, în anumite cazuri, să se poată recurge la un act de eutanasie
activă, la cererea unei persoane sau chiar cu consimţământul ei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis la 29 aprilie 2002 că art. 2 nu poate fi
interpretat ca un text care conferă dreptul la moarte, fără să recunoască însă că ar interzice
recunoaşterea unei posibilităţi de a se sinucide.
Interzicerea politicilor eugenice este în consens cu Convenţia bioeticii din 4 aprilie 1997.
Orice formă de discriminare, bazată pe patrimoniul genetic este interzisă. Sunt permise
procedeele de teste pentru bolile genetice. Nu se permite intervenţia pentru modificarea
genomului uman, cu excepţia motivelor preventive, diagnostice şi terapeutice şi numai cu
condiţia de a nu avea ca scop modificarea genomului.
Utilizarea tehnicilor de asistenţă medicală la procreaţie este inadmisibilă dacă urmăreşte
alegerea sexului copilului ce se va naşte, exceptând situaţia în care se urmăreşte evitarea unei
boli ereditare grave legate de sex.
Corpul uman nu poate fi obiect al comerţului şi acest principiu derivă tot din principiul
demnităţii, fără a fi direct înscris în cartă, dar fiind prevăzut în Convenţia de la Oviedo,
care interzice profitul. Nu sunt brevetabile elementele corpului uman, cu excepţia situaţiei în
care elementul a fost izolat de corpul uman printr-un procedeu tehnic.
În acest sens s-a exprimat şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, la 9 octombrie
2001.
Este interzisă clonarea reproductivă prin textul alin. (4) din art. 3 al cartei.
Principiul consimţământului este prevăzut în alin. (2) al art. 3.
În medicină şi în biologie trebuie respectat consimţământul liber şi luminat (informat)
al persoanei, după modalităţile definite de lege.
Acest principiu a fost înscris şi în Convenţia asupra drepturilor omului şi a biomedicinei din
4 aprilie 1997, în Capitolul II art. 5-20. În acelaşi sens, este reglementat principiul şi în
Protocolul adiţional la Convenţia asupra drepturilor omului şi a biomedicinei privind
transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană din 24 ianuarie 2002, art. 12-17, precum
şi în Protocolul adiţional la Convenţia asupra drepturilor omului şi a biomedicinei privind

cercetarea biomedicală din 25 ianuarie 2005, art. 1-20, 26.
CONCLUZII LA CAPITOLUL I
Cea dintâi trăsătură specifică a Dreptului European al sănătăţii este diversitatea izvoarelor
sale. Nici în prezent nu există un corp închegat şi unitar al surselor Dreptului European al
Sănătăţii. El s-a afirmat prin multiplele texte aparţinând unor autorităţi normative diferite.
Acţiunea comunităţii în domeniul sănătăţii publice respectă prerogativele statelor membre
în materie de organizare şi de prestare de servicii de sănătate şi de îngrijiri medicale.
Dreptul sănătăţii sau dreptul medical sau dreptul contractelor medicale, oricare ar fi denu-
mirea întrebuinţată, nu este o veritabilă ramură distinctă a dreptului. În covârşitoarea majori-
tate a regulilor aplicabile acestei ramuri, acestea aparţin dreptului privat şi numai o parte mai
mică sunt norme specifice. Drept consecinţă, participanţii la raporturile juridice ale acestei ra-
muri trebuie să respecte şi normele din alte ramuri ale dreptului privat sau ale dreptului public.
Influenţa dreptului civil al obligaţiilor asupra dreptului sănătăţii este echilibrată de influenţa
în sens invers.
Principiul precauţiei a inspirat jurisprudenţa în domeniul sănătăţii referitoare la obligaţia
fabricantului de medicamente de a veghea la calitatea produsului.
Numeroase recomandări au fost adoptate de Comitetul Miniştrilor, stimulând statele mem-
bre să îşi apropie domeniile drepturilor omului, coeziunii sociale şi sănătăţii; să îşi armonizeze
diferitele politici de sănătate ale statelor membre în materie de securitate şi calitate.
Dreptul comunitar al sănătăţii conţine şi acte unilaterale, cum sunt, de exemplu, rezoluţiile
Parlamentului European şi comunicatele Comisiei. Parlamentul european a adoptat mai
multe rezoluţii în domeniul drepturilor pacienţilor, rezoluţia din 13 mai 1986, rezoluţia din
8 iulie 1998 ş.a.
Limitele competenţei legislative comunitare în domeniul sănătăţii publice se referă la unele
materii în care nu pot propune directive.
Declaraţia adoptată în 2006, intitulată „Concluziile Consiliului cu privire la valorile
şi principiile comune sistemelor de sănătate ale Uniunii Europene” afirmă patru valori
fundamentale: universalitatea, accesul la îngrijiri de calitate, echitatea şi solidaritatea. Fiecare
cetăţean al Uniunii Europene poate regăsi în orice sistem de sănătate al UE calitate, securitate,
îngrijiri bazate pe etică, accesul la justiţie, respectul vieţii private şi confidenţialitate.
Cel de-al doilea program de acţiune comunitară în domeniul sănătăţii, pentru perioada
2008-2013 a fost adoptat de Parlamentul European şi de Consiliu la 23 octombrie 2007.
În primul program, raportat la perioada 2003-2008, s-a urmărit un triplu obiectiv:
1) difuzarea şi partajul informaţiilor în materie de sănătate; mărirea capacităţii de reacţie rapidă
la ameninţările sanitare; 3) încurajarea adoptării modurilor de viaţă sănătoase. De asemenea,
în programele anterioare anului 2008 s-au prevăzut măsuri de luptă împotriva cancerului,
SIDA, bolilor transmisibile, toxicomaniei şi bolilor provocate de poluare.
Programele-cadru se referă la următoarele domenii: lupta contra cancerului, tutunului,
alcoolului, drogurilor ilicite, bolilor rare şi lupta contra bolilor transmisibile.
Domeniile în care s-au elaborat programe specifice sunt: bolile cardio-vasculare, sănătatea
mentală şi lupta împotriva obezităţii.
Carta drepturilor fundamentale adoptată de Uniunea Europeană la 12 decembrie 2007

conţine dispoziţii specifice bioeticii. Pe lângă principiile aparţinând drepturilor fundamentale
(demnitate ş.a.), conţine şi principii aparţinând gândirii etice, cum ar fi, de exemplu, starea
ştiinţei şi tehnicii în contextul conflictului de valori.
Sub aspectul valorii juridice a cartei, ea are aceleaşi caracteristici ca şi tratatele.
GLOSAR
Benzen Hidrocarbură aromatică, toxică. Poate provoca tulburări gastro-intesti-

nale şi alte afecţiuni.
Boli endemice Boală care prezintă caracteristicile unei endemii. Prevalenţa continuă în-
tr-o regiune geografică dată o caracterizează ca fiind endemică.
Boli epidemice Boală care apare şi se propagă rapid la un număr mare de persoane pe un
teritoriu mai mult sau mai puţin vast.
Cianură de hidrogen Cianura de hidrogen împiedică derularea procesului de curăţare a plămâ-
nilor în sensul că substanţele otrăvitoare ale fumului de ţigară rămân în
plămâni.
Formaldehidă Gaz incolor cu miros înţepător, fiind cea mai simplă aldehidă.
Nitrosamină Compuşi organici caracterizaţi prin legătura N-nitrozo- obţinuţi prin re-
acţia nitritului cu o amină secundară sau terţiară. Au acţiune cancerigenă.
Plex branhial Plex nervos format prin anastomoza ramurilor anterioare ale ultimilor
patru nervi cervicali şi a primului nerv dorsal, asigurând totalitatea iner-
vaţiei membrului superior.
BIBLIOGRAFIE
Code européenne de la santé sous la direction de Anne Laude et Didier Tabuteau, Ed. de Santé,
Paris, 2009, p. 761;
Code de la santé publique, ed. a 23-a, Ed. Dalloz, 2009;
M.-L. Delfosse, C. Bert, Bioéthique, droits de l’homme et biodroit. Textes internationaux,
régionaux, belges et français, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Larcier, 2009;
Les grandes décisions du droit médical sous la direction de François Vialla, Ed. LGDJ, 2009;
Rapport annuel 2007. La santé dans la jurisprudence de la Cour de Cassation,
Ed. La Documentation française, Paris, 2008.
DOCUMENT
12 OPINII DESPRE SĂNĂTATE
1. Sănătatea este o comoară pe care puţini ştiu să o preţuiască, deşi aproape toţi se nasc cu
ea. (Hippocrate)
2. Sănătatea este ca banii, niciodată nu vom avea o adevărată idee de valoarea sa până când
o vom pierde. (Josh Billings)
3. Fiecare om este autorul propriei sale sănătăţi sau boli. (Buddha)

4. Fericirea constă, în primul rând, în sănătate. (George William Curtis)
5. Prima bogăţie este sănătatea. (Ralph Waldo Emerson)
6. Pentru a păstra sănătatea este o datorie morală şi religioasă, sănătatea este baza tuturor
virtuţilor sociale şi ele nu mai pot fi utile atunci când nu suntem bine. (Samuel Johnson)
7. Cu siguranţă, sănătatea este mult mai valoroasă ca şi banul, deoarece sănătatea face
banul. (Samuel Johnson)
8. Pentru a asigura o stare bună de sănătate, mănâncă superficial, respiră adânc, moderat şi
să menţină un interes în viaţă. (William Londen)
9. Majoritatea persoanelor îşi irosesc sănătatea pentru a face avere, apoi pentru a o avea
înapoi. (A.J. Reb Materi)
10. O sănătate proastă nu e din cauză că nu aveţi, ci din cauză că deja aveţi ceva ce o face
proastă. Sănătatea nu e ceva ce trebuie să obţii, e ceva ce deţii deja, dacă nu o deranjează
altceva. (Dean Ornish)
11. Modul de a vă păstra sănătatea este de a mânca ceea ce nu doriţi, băutura ce nu vă place
şi să faceţi ceea ce mai degrabă nu vă doriţi. (Mark Twain)
12. Sănătatea este un cuvânt mare. Ea cuprinde nu numai corpul, ci mintea şi spiritul,
ci şi perspectiva unui om. (James H. West)
CAPITOLUL II
MEDICINA ÎN SERVICIUL DREPTURILOR OMULUI,
ÎN TEXTE UNIVERSALE, EUROPENE ŞI NAŢIONALE
Secţiunea 1. Aspecte introductive privind medicina; Secţiunea a 2-a. Texte universale
fundamentale; Secţiunea a 3-a. Dreptul la sănătate şi la integritate al persoanei fizice consacrat
de Legea nr. 95/2006; Concluzii; Document
Secţiunea 1
Aspecte introductive privind medicina
§1. Ce este medicina?; §2. Ce înseamnă să fii medic?
§1. CE ESTE MEDICINA?1

Un medic erudit2 îl citează pe Hippocrate, conform căruia „nevoia i-a făcut pe oameni să caute
şi să descopere arta medicală, pentru că regulile urmate de cei sănătoşi nu se potriveau celor
bolnavi”. Tot Hippocrate atrage atenţia că „cel ce vrea să studieze cum se cuvine medicina trebuie
să facă următorul lucru: să ia mai întâi seama la anotimpuri şi la modul cum ele pot să influenţeze
sănătatea (…) să aibă în vedere şi vânturile (…) să ţină seama şi de însuşirile apelor (…)”.
Galenus defineşte medicina ca fiind „meşteşugul care înlătură suferinţele bolnavilor,
slăbeşte bolile cele mai aprige”, iar Avicenna o defineşte ca „artă de a păstra sănătatea şi
eventual de a vindeca boala”.
Democrit spunea că „medicina vindecă bolile corpului, iar filozofia eliberează sufletul de patimi”.
Cicero credea că „filosofia vindecă sufletul”. Platon îi atribuie lui Socrate ideea că medicina
este cunoaşterea deosebită referitoare la sănătate şi boală. A fi înţelept înseamnă a şti ce ştii şi
ce nu ştii.
„Protagoras” este lucrarea în care Socrate cere opinia despre medicină: „dacă am întreba
(…) cum sunt, de pildă, îngrijirile medicale, care comportă arderi, tăieri şi leacuri amare?
1
„Nu contest că medicina este utilă pentru câteva persoane, eu spun că ea este funestă pentru specia umană”
(J.J. Rousseau); „Aproape toţi oamenii mor din cauza îngrijirilor medicale, şi nu din cauza bolilor” (Molière, Bolnavul
închipuit, act III, scena 3).
2
D. Dumitraşcu, Medicina între miracol şi dezamăgire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
MEDICINA ÎN SERVICIUL DREPTURILOR OMULUI, ÎN TEXTE UNIVERSALE, EUROPENE ŞI NAŢIONALE 47
Oare nu le consideraţi pe acestea lucruri bune pentru faptul că, deşi, pe moment pricinuiesc
supărări extreme şi dureri, au mai târziu ca rezultat sănătatea şi bunăstarea trupurilor?”
Marcus Aurelius dădea ca exemplu medicul: „aşa cum medicii au întotdeauna la îndemână
instrumentele şi aparatele necesare chiar a unor intervenţii neprevăzute, tot astfel şi tu să ai
pregătite învăţăturile de temelie”.
Claude Bernard explica astfel medicina în primul său curs la Collège de France în 1847:
„medicina ştiinţifică, pe care sunt însărcinat să v-o predau, nu există. Astăzi noi nu putem
decât să pregătim materialele pentru generaţiile următoare, întemeind şi dezvoltând fiziologia
experimentală care trebuie să stea la baza medicinei experimentale”.
Neîndoielnic, medicina este o ştiinţă complexă, interdisciplinară, a cunoaşterii şi a acţiunii.
Ea poate fi privită şi ca artă, dar numai în măsura în care sunt valorificate nuanţat cunoştinţele
şi principiile sale. Ea a evoluat de la meşteşug la artă şi apoi la ştiinţă1.
§2. CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII MEDIC?2

Un genetician, laureat al Premiului Nobel, germanul Muller se întreba retoric: „trebuie oare
ca noi, geneticienii, să devenim bacteriologi, chimişti, filosofi şi fizicieni simultan cu obligaţia de
a fi zoologi şi botanişti?3”.
Poeţii – tot poeţi! Exagerează pentru a reda realitatea. „Câtă răutate a trebuit să aibă lumea,
ca el (medicul) să fie atât de bun! Câte nopţi nedormite de el se plimbă în carnea tânără a
femeilor care au uitat să îl deplângă4?” „Trebuie să ai un suflet cu totul şi cu totul deosebit
să poţi să fii mamă propriilor părinţi şi să poţi să învingi invincibila armadă a suferinţei
umane, oferindu-i o furtună de înţeles uman (…). Miresele durerii sunt zânele în alb, trecând
sau rămânând la capul bolnavului. E o muncă abstractă. E o nuntă care foarte rareori,
spre niciodată, se sfârşeşte cu moartea5”. Medicul este, incontestabil, un om de ştiinţă,
un specialist cu competenţă restrânsă într-un domeniu pe care l-a aprofundat. Totodată,
el este în tot mai mare măsură un factor social luat în considerare. Atunci când medicina a
trecut de la individ la societate, medicul a devenit strategul dezvoltării şi consilierul progresului.
Desigur că nu toate aspectele progresului pot fi controlate exclusiv de medic. Un glumeţ spunea
că asistenţa medicală este prea importantă pentru a fi lăsată pe seama medicilor6.
Medicului practician i se cere o mare concentrare, dublată de luciditate.
1
„Este o ştiinţă imperfectă, o profesie îndrăzneaţă, ce implică schimbări permanente ale nivelului de cunoaştere,
informaţii variabile şi indivizi supuşi greşelilor, dar şi un înalt grad de risc (...). Decalajul dintre ceea ce ştim şi ceea ce
dorim să facem există încă. Şi ne complică toate acţiunile”. A. Gawande, Pe muchie de cuţit, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2009, p. 21.
2
„Medicii nu se mulţumesc să guverneze boala, ei îmbolnăvesc sănătatea pentru ca nimic să nu le scape de sub
control” (Montaigne); „Ce vreţi să faceţi, domnule, cu patru medici? Nu ajunge unul pentru a ucide o persoană?”
(Molière, Amorul medic, actul II, scena 1); „Ea a fost omorâtă de patru medici şi de doi farmacişti” (Idem); „Întotdeauna
este vinovat mortul. Avantajul acestei profesii este că există între morţi o cinste, o discreţie cum nu este alta mai
mare în lume; niciodată ei nu se vor plânge contra medicului care i-a ucis” (Molière, Medic fără voie, actul III, scena 2);
„Trebuie că a ucis mulţi oameni pentru a ajunge atât de bogat” (Molière, Bolnavul închipuit, actul I, scena 5).
3
Citat de D. Dumitraşcu, op. cit., p. 14.
4
E. Isac, citat de D. Dumitraşcu, op. cit., p. 15.
5
N. Stănescu, citat de D. Dumitraşcu, op. cit., p. 16.
6
„Medicii aparţin unei lumi insulare – o lume a hemoragiilor, a testelor de laborator şi-a oamenilor sfârtecaţi.
Suntem, momentan, acea mână de oameni sănătoşi care trăiesc printre bolnavi”. A. Gawande, Pe muchie de cuţit,
Ed. Humanitas, 2009, p. 129.
În mecanismul atât de complicat al corpului uman, riscul medicului de a greşi este o

certitudine, pentru că nu există două corpuri identice. De aceea, medicul se înşeală şi este
înşelat într-o profesie înţesată de capcane1. Posibilităţile actuale oferă şansa detectării bolilor
din stare latentă. Numeroşi bolnavi sunt ahtiaţi după diverse analize de laborator şi numărul
acestora a crescut exponenţial de la proba de urină2 la imagistică.
Porunca medicului este neasemuit de izbutit formulată de Hippocrate, în urmă cu 25 de
secole: „voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât îmi vor ajuta puterile şi mintea
şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate”.
Secţiunea 2
Texte universale fundamentale
§1. Texte universale; §2. Texte generale; §3. Texte europene; §4. Texte universale şi texte
generale consacrate drepturilor omului după anul 2000; §5. Texte naţionale franceze şi române;
§6. Texte universale şi generale consacrate femeilor; §7. Texte universale consacrate copiilor
§1. TEXTE UNIVERSALE

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10 decembrie 1948.
Declaraţia cuprinde un preambul şi 30 de articole.
Preambulul enunţă principiul conform căruia recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane, ca şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul
libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.
Greşita cunoaştere şi dispreţul drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă
conştiinţa umanităţii.
Este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un regim de drept pentru ca omul să
nu fie constrâns să recurgă la revoltă contra tiraniei şi opresiunii.
Încurajarea dezvoltării relaţiilor de prietenie între naţiuni este esenţială.
Considerând că o concepţie comună cu privire la drepturi şi libertăţi este de cea mai înaltă
importanţă, adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite proclamă Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului ca ideal comun al tuturor popoarelor.
Primul articol al Declaraţiei proclamă că toţi oamenii sunt născuţi liberi şi egali în drepturi şi
în demnitate. Ei sunt dotaţi cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze în spiritul fraternităţii.
1
D. Dumitraşcu, op. cit., p. 50.
2
O întâmplare absolut autentică al cărei martor a fost tatăl autorului acestei cărţi este, probabil, relevantă,
într-o anumită măsură, pentru opinia publică prea puţin cunoscătoare a realităţilor medicinii şi a personalităţii
medicului, la începutul anilor 50, într-un minuscul oraş prăfuit de provincie ardeleană. Marţi, zi de târg. Care trase de
vite sau vite scoase din jug şi lăsate să rumege la umbra firavă a unui dud, ţărănci cu opinci, obiele, nojiţe, catrinţe,
zadii, basmale, cojoace şi desagi pe umăr, ţărani cu pălării de paie, nădragi din pânză de cânepă cu biciul în mână
(pentru că dacă îl laşi din mână se fură, conform principiului „păi dacă nu-l fur eu, îl fură altul!”). În această forfotă
leneşă a oamenilor fără treabă serioasă în târg are loc o întâlnire surprinzătoare în faţa policlinicii. O femeie de serviciu
iese din spital îmbrăcată în halatul albastru şi ţinând în mâna dreaptă un borcan cu urină, pe care trebuie să îl predea la
policlinica de peste drum. O ţărancă autentică, costumată ca mai sus, cască ochii cât cepele văzând-o pe consăteana ei
în halat şi exclamă: „Tulai, Doamne, tu Susană, apoi te-ai făcut doftoriţă!”, iar Susana răspunde pe un ton de resemnare
tragică: „D’apoi ce era să fac!”.
Cel de-al doilea articol proclamă principiul egalităţii în drepturi şi libertăţi, fără discriminări
de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau
socială, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Articolul trei consacră dreptul la viaţă, la libertate sau la siguranţa persoanei.
Articolul patru condamnă sclavia, iar articolul cinci interzice tortura şi tratamentele caracte-
rizate prin cruzime.
În cel de-al şaselea articol se proclamă dreptul de a recunoaşte statutul juridic al persoanei.
Egalitatea în drepturi în faţa legii şi egala protecţie legală sunt consacrate în articolul şapte.
Dreptul de a se adresa justiţiei este consacrat de articolul opt, iar în articolul nouă se enunţă
inviolabilitatea persoanei, nimeni neputând fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.
Cel de-al zecelea articol consacră egalitatea în faţa justiţiei şi dreptul de a fi ascultat echitabil
de un tribunal independent, imparţial, care va decide fie asupra drepturilor şi obligaţiilor,
fie asupra temeiniciei acuzaţiilor contra persoanei.
Art. 11 consacră prezumţia de nevinovăţie. Orice persoană acuzată de un act delictual este
prezumat inocent, cât timp vinovăţia sa nu a fost legal stabilită în cursul unui proces public,
în care toate garanţiile necesare pentru apărarea lui au fost asigurate. Acelaşi articol consacră
legalitatea incriminării şi a pedepsei.
Protecţia vieţii private, a domiciliului, secretul corespondenţei şi reputaţia sunt valori
ocrotite prin art. 12, iar în art. 13 se consacră dreptul la liberă circulaţie, în art. 14 fiind consacrat
şi dreptul de azil.
Dreptul de a avea o naţionalitate (cetăţenie) este proclamat în art. 15.
Art. 16 recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a-şi întemeia o familie şi egalitatea în
drepturi a soţilor.
În art. 17 se proclamă dreptul la proprietate, iar în art. 18 dreptul la libertatea gândirii, con-
ştiinţei şi religiei.
Libertatea opiniei şi expresiei, precum şi libertatea reuniunii şi asociaţiilor paşnice sunt
proclamate în art. 19 şi art. 20.
Dreptul de a participa la conducerea afacerilor publice este consacrat în art. 21, iar în art. 22
sunt recunoscute drepturile sociale.
Dreptul la muncă şi drepturile corelative sunt recunoscute în art. 23, iar în art. 24 este
proclamat dreptul la odihnă.
Drepturile omului care sunt legate de sănătate sunt proclamate în art. 25.
Fiecare persoană are dreptul la un nivel de viaţă suficient pentru a-şi asigura sănătatea,
bunăstarea sa şi a celor din familie, mai ales în ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa,
îngrijirile medicale, precum şi serviciile sociale necesare. Fiecare persoană are dreptul la securitate
în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau alte asemenea cazuri de pierdere a
mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa sa.
Maternitatea şi minoritatea vârstei posedă dreptul la ajutor şi asistenţă specială.
Copiii sunt egal protejaţi social, indiferent dacă sunt născuţi din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Dreptul la educaţie şi drepturile culturale sunt recunoscute în art. 26 şi art. 27.
Art. 28 prevede că orice persoană are dreptul ca pe plan social şi internaţional să domnească
ordinea care permite respectarea drepturilor enunţate în declaraţie.
În art. 29 se prevede că individul are şi datorii faţă de comunitate şi trebuie să respecte
drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Declaraţia Americană a Drepturilor şi Datoriilor Omului, adoptată la cea de-a noua conferinţă
internaţională americană, care a avut loc la Bogota, în Columbia, în 1948 cuprinde, în esenţă,
aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi declaraţia universală.
Semnalăm printre cele care au legătură directă cu sănătatea, textul art. I „Dreptul la viaţă,
la libertate, la securitate şi la integritatea persoanei sale. Fiecare fiinţă umană are dreptul la
viaţă, la libertate, la securitate şi la integritatea persoanei sale”.
Art. VII „Orice femeie însărcinată sau care îngrijeşte un copil, ca şi orice copil, au dreptul la
protecţie, la îngrijiri şi la un ajutor special”.
Art. XI „Orice persoană are dreptul ca sănătatea sa să fie ocrotită prin măsuri sanitare şi
sociale, în ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa şi îngrijirile medicale, care vor fi
stabilite proporţional resurselor publice şi celor ale comunităţii”.
Convenţia de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care a fost modifica-
tă prin Protocolul nr. 11 al Consiliului Europei, la Roma, în 4 noiembrie 1950.
Printre drepturile proclamate, menţionăm cele care au legătură directă cu sănătatea persoanei:
Art. 2 „1. Dreptul la viaţă al fiecărei persoane este protejat prin lege. Nu poate fi provocată
moartea nimănui în mod intenţionat, cu excepţia execuţiei sentinţei capitale, pronunţată de un
tribunal, dacă fapta este pedepsită de lege cu această pedeapsă.
2. Moartea nu este considerată că a fost provocată prin încălcarea acestui articol atunci
când ea ar rezulta din recurgerea la forţă absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei
persoane contra unei violenţe nelegale; pentru arestarea regulată sau pentru împiedicarea
evadării; pentru reprimarea în conformitate cu legea a unei revolte sau insurecţii”.
Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice, adoptat de adunarea generală a
Naţiunilor Unite la New York, la 16 decembrie 1966, prevede în art. 6 pct. 1 că dreptul la viaţă
este inerent persoanei umane şi acest drept este protejat prin lege, nimeni neputând fi privat
de viaţă în mod arbitrar.
Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de adunarea
generală a ONU, la 16 decembrie 1966, prevede în art. 12 pct. 2 obligaţia statelor participante
de a asigura diminuarea mortalităţii şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă
a copilului; ameliorarea aspectelor igienei, mediului şi a igienei industriale; profilaxia şi
tratamentul bolilor epidemice, endemice, profesionale; crearea condiţiilor proprii asigurării
tuturor serviciilor medicale.
Acelaşi pact prevede la art. 10 pct. 2 necesitatea unei protecţii speciale în perioada pre şi
postnatală.
§2. TEXTE GENERALE

Declaraţia asupra utilizării progreselor ştiinţei şi tehnicii în interesul păcii şi în profitul
umanităţii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 noiembrie 1975, a prevăzut în pct. 6
obligaţia statelor de a asigura condiţiile pentru ca toate păturile populaţiei să beneficieze de
rezultatele progresului ştiinţei.
Carta Africană a Drepturilor Omului şi a Drepturilor Popoarelor, adoptată la Naerobi, în Kenia,
la 27 iunie 1981, prevede în art. 16 că orice persoană are dreptul de a se bucura de cea mai bună
stare a sănătăţii fizice şi mentale pe care este capabilă să o atingă.
Declaraţia Islamică Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 19 septembrie 1981
de Consiliul Islamic pentru Europa, prevede în art. 1 că viaţa umană este sacră şi inviolabilă
şi pentru ocrotirea ei trebuie făcute toate eforturile. Mai ales persoana nu poate fi expusă la
vătămări corporale sau la moarte cu excepţia actelor autorizate de lege. După moarte, ca şi
în timpul vieţii, caracterul sacru al corpului persoanei trebuie să fie inviolabil. Credincioşii sunt
obligaţi să vegheze pentru ca şi corpul persoanei decedate să fie tratat cu solemnitatea firească.
Protocolul adiţional la Convenţia Americană privind Drepturile Omului Economice, Sociale
şi Culturale, adoptată la San Salvador, la 17 noiembrie 1998, a prevăzut în art. 10 dreptul la
sănătate.
„1. Orice persoană are dreptul la sănătate şi sub aspect fizic şi sub aspect mental şi social.
2. Pentru asigurarea exercitării dreptului la sănătate, statele se angajează să adopte garanţii
ale exercitării acestui drept prin următoarele măsuri:
a) acordarea de îngrijiri primare de sănătate pentru toţi indivizii şi familiile comunităţii;
b) extinderea serviciilor de sănătate către toţi indivizii care aparţin jurisdicţiei statului;
c) imunizarea completă împotriva principalelor maladii infecţioase;
d) profilaxia şi tratamentul bolilor endemice, profesionale şi de altă natură;
e) informarea populaţiei cu privire la prevenţia şi tratamentul problemelor de sănătate;
f) soluţionarea problemelor de sănătate acelor pături care sunt mai vulnerabile”.
Declaraţia de la Viena a Conferinţei mondiale privind drepturile omului (15-25 iunie 1993)
a prevăzut în punctele 21 şi 22 sarcinile statelor pentru ocrotirea drepturilor copilului şi
handicapaţilor.
§3. TEXTE EUROPENE

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din
4 noiembrie 1950 se referă în art. 2 la dreptul la viaţă şi în art. 8 la respectul vieţii private.
În ce priveşte dreptul la viaţă, art. 2 pct. 1 prevede că moartea nu poate fi provocată intenţionat,
cu excepţia unei executări a pedepsei capitale pronunţată de un tribunal pentru o infracţiune
pedepsită de lege în acest mod.
Nu se consideră provocare intenţionată a morţii prin încălcarea acestui articol, atunci când
recurgerea la forţă s-a dovedit a fi absolut necesară pentru asigurarea apărării contra unei
violenţe ilegale, pentru efectuarea unei arestări regulamentare, pentru împiedicarea evadării
unei persoane regulamentar deţinută sau pentru reprimarea, în conformitate cu legea, a unei
insurecţii sau răscoale.
Carta Socială Europeană revizuită la 3 mai 1996 prevede în Partea I pct. 7 dreptul copiilor şi
adolescenţilor la protecţie specială faţă de pericolele fizice şi morale la care sunt expuşi.
În pct. 11 al Cartei se proclamă dreptul persoanei de a beneficia de toate măsurile care îi
permit să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care persoana o poate atinge.
Pct. 12 şi 13 prevăd dreptul la securitate socială şi la asistenţă socială şi medicală, iar pct. 14
prevede dreptul persoanei de a beneficia de servicii sociale calificate.
În Partea a II-a, la art. 3, Carta prevede dreptul la securitate şi la igiena muncii.
Drepturile copiilor şi adolescenţilor la protecţie este reglementat în art. 7, iar în art. 8 se
proclamă dreptul femeilor care muncesc la protecţie pe timpul maternităţii.
În vederea asigurării exerciţiului efectiv la protecţia sănătăţii, statele semnatare se obligă
să elimine cauzele deficienţelor de sănătate, să prevadă servicii de consultaţie şi de educaţie
şi să prevină în măsura posibilă maladiile epidemice, endemice şi de altă natură, precum şi
accidentele (art. 11).
Persoanelor handicapate le este recunoscut dreptul la autonomie, integrare socială şi

participare la viaţa comunităţii prin textul art. 15.
O protecţie socială, juridică şi economică adecvată se prevede în art. 17 pentru copii şi
adolescenţi, şi în art. 23 pentru persoanele la vârstă avansată.
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane privind aplicaţiile
biologiei şi medicinei din 4 aprilie 1997 conţine un preambul şi 38 de articole.
Textul prevede obligaţia pentru fiecare parte semnatară de a include în dreptul intern
măsurile necesare pentru aplicarea acestei convenţii, care, la ora actuală este semnată de
34 de state membre ale Consiliului Europei, dar nu este ratificată decât de 22 dintre acestea.
Carta drepturilor fundamentale adoptată de Uniunea Europeană prin Consiliu şi Parlament la
7 decembrie 2000 recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile următoare: demnitatea umană
este inviolabilă; dreptul la viaţă; dreptul la integritatea persoanei sub aspect fizic şi mental.
În cadrul medicinei şi biologiei trebuie mai ales să fie respectate (art. 3):
- consimţământul liber şi informat al persoanei, după modalităţile definite de lege;
- interzicerea practicilor eugenice şi, în special, a celor având ca scop selecţia persoanelor;
- interzicerea transformării în sursă de profit a utilizării corpului uman şi a părţilor sale;
- interzicerea clonării reproductive pentru fiinţe umane.
Art. 35 al Cartei consacră protecţia sănătăţii.
Orice persoană are dreptul de a beneficia de măsurile preventive în domeniul sănătăţii,
de îngrijirile medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale şi de un nivel
ridicat de protecţie a sănătăţii.
Carta Uniunii Europene din 7 decembrie 2000 privind drepturile fundamentale reglementează
demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, respectul vieţii private,
egalitatea, solidaritatea, securitatea socială şi protecţia sănătăţii.
Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 reglementează în Partea
I drepturile fundamentale, în Partea a II-a cele 14 drepturi ale pacientului, în Partea a III-a,
drepturile de cetăţenie activă şi în Partea a IV-a, liniile directoare pentru aplicarea cartei.
Cu privire la aceste aspecte, ne vom referi pe larg în capitolul consacrat drepturilor
pacienţilor.
§4. TEXTE UNIVERSALE ŞI TEXTE GENERALE CONSACRATE

DREPTURILOR OMULUI DUPĂ ANUL 2000
Declaraţia mileniului Naţiunilor Unite din 8 septembrie 2000. Cu prilejul trecerii într-un nou
mileniu, statele semnatare ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie
1948 au hotărât să aplice în întregime declaraţia şi să asigure respectarea ei pretutindeni.
Noua Cartă arabă a drepturilor omului (Tunis, mai 2004) prevede în art. 5 că dreptul la viaţă
este inerent oricărei persoane umane, şi în art. 9 interzice supunerea la experimente medicale
ori ştiinţifice şi utilizarea organelor persoanei fără liberul consimţământ şi deplina cunoaştere a
consecinţelor. Regulile etice, umanitare şi profesionale trebuie să fie respectate, iar procedurile
medicale de natură să garanteze securitatea personală trebuie să fie observate cu stricteţe.
Este interzis comerţul cu organe umane, indiferent de circumstanţe.
Art. 39 conţine recunoaşterea dreptului la sănătate fizică şi mentală şi stabileşte obligaţiile
statelor în această problemă. Protecţia handicapaţilor este prevăzută în art. 40 al Cartei.
§5. TEXTE NAŢIONALE FRANCEZE ŞI ROMÂNE

Codul civil francez, în art. 16, consacră primordialitatea persoanei şi interzicere orice atingere
a demnităţii acestei, garantând respectul fiinţei umane din primul moment al vieţii sale.
Dreptul la respectul corpului uman şi la inviolabilitatea acestuia, precum şi a elementelor şi
produselor sale este consacrat în art. 16-1. Ultimul alineat al articolului menţionat prevede că
atât corpul, cât şi elementele şi produsele sale nu pot face obiectul unui drept patrimonial.
În art. 16-2 se recunoaşte judecătorului dreptul de a prescrie orice măsură adecvată pentru
a împiedica sau a opri o atingere adusă unui corp uman sau elementelor şi produselor acestuia.
În art. 16-3 se interzice orice atingere adusă integrităţii corpului uman, cu excepţia cazurilor
de necesitate medicală sau cu titlu excepţional în interesul terapeutic al altei persoane.
Art. 16-4: nimeni nu poate aduce atingere integrităţii speciei umane.
Orice practică eugenică care tinde spre organizarea selecţiei persoanelor este interzisă.
Este interzisă orice intervenţie care are ca scop naşterea unui copil identic din punct de
vedere genetic cu o altă persoană vie sau moartă.
Cu excepţia cercetărilor pentru prevenirea şi tratarea bolilor genetice, nicio transformare nu
poate fi adusă caracterelor genetice în scopul modificării descendenţei persoanei.
Art. 16-5: convenţiile care au ca scop conferirea unei valori patrimoniale corpului uman,
elementelor sau produselor sale sunt nule.
16-6: nicio remuneraţie nu poate fi alocată celui care acceptă realizarea unui experiment
asupra corpului său, prelevarea elementelor corpului său sau colectarea produselor acestuia.
16-7: orice convenţie care poartă asupra procreării sau a gestaţiei în numele altuia este nulă.
16-8: nu poate fi divulgată nicio informaţie care să permită identificarea în acelaşi timp a
celui care a donat un element sau un produs al corpului său şi a celui care l-a primit. Donatorul
nu poate cunoaşte identitatea receptorului, iar receptorul pe cea a donatorului.
În caz de necesitate terapeutică, numai doctorii donatorului şi cei ai receptorului pot avea
acces la informaţiile care permit identificarea acestora.
Art. 16-9: dispoziţiile acestui articol sunt de ordine publică.
Noul Cod civil român
Art. 37: „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte
juridice civile.
Art. 38 − (1) Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.
(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Art. 39 − (1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Art. 40 − Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii
sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
Art. 41 − (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către
acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege,
şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu,
în momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
Art. 42 − (1) Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate să încheie acte juridice referitoare
la muncă, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau
a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.
(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte
din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
Art. 43 − (1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele
acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură
actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
(4) Actele care pot fi încheiate singur de către minor pot fi făcute şi de reprezentantul său
legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Art. 44 – Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi
actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei tutelare, atunci când această autorizare este
cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
Art. 45 – Nulitatea relativă nu este înlăturată de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă că este capabil să contracteze. Dacă însă
a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate considera valabil
contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune adecvată.
Art. 46 – (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate invoca şi singur, în apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din
minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.
(2) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie
judecătorească incapacitatea acestuia.
(3) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit
14 ani, precum şi de ocrotitorul legal.
(4) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei tutelare, necesară potrivit legii,
aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare.
Art. 47 – Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
nu este obligată la restituire, decât în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1638-1652 se
aplică în mod corespunzător.
Art. 48 – Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii,
atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate,
de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor
cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea actului anulabil se
poate face numai în condiţiile art. 1268-1269.
Art. 58 – (1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică,
la onoare şi reputaţie, precum şi la respectarea vieţii sale private.
(2) Aceste drepturi sunt incesibile.
Art. 59 – De asemenea, orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum
şi la o anumită stare civilă, dobândite în condiţiile legii.
Art. 60 – Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi
libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
§6. TEXTE UNIVERSALE ŞI GENERALE CONSACRATE FEMEILOR

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare a femeilor, adoptată de adunarea
generală a ONU la 8 decembrie 1979. În prima parte, la art. 4, statele se angajează să adopte
măsuri speciale pentru a proteja maternitatea, fără ca aceasta să fie considerată o discriminare.
În art. 11 pct. 1 lit. f) se proclamă dreptul la protecţia sănătăţii, iar la art. 14 statele se obligă
să asigure accesul la serviciile adecvate în domeniul sănătăţii.
Declaraţia de la Beijing a ONU din 15 septembrie 1995 exprimă şi hotărârea statelor de a
asigura accesul la educaţie şi la îngrijiri de sănătate.
Recomandarea Generală nr. 24 a ONU din 2 februarie 1999 este consacrată în întregime
sănătăţii femeii. Statele îşi asumă obligaţia de a asigura femeilor, pe bază de egalitate cu
bărbaţii, mijloacele de a accede la serviciile medicale.
Protocolul din 11 iulie 2003 la Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor este
consacrat, de asemenea, drepturilor femeii: dreptul la demnitate (art. 3); dreptul la viaţă,
la integritate şi la securitate (art. 4); eliminarea practicilor nefaste (art. 5) şi dreptul la sănătate
şi la controlul funcţiilor de reproducţie (art. 14).
§7. TEXTE UNIVERSALE CONSACRATE COPIILOR

Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale din 1995 cu privire la rele tratamente şi neglijenţă
faţă de copii.
Asociaţia Medicală Mondială (AMM) recunoaşte că relele tratamente ale copiilor constituie
o problemă de sănătate la scară mondială şi recomandă asociaţiilor medicale naţionale să
adopte principiile directoare de mai jos pentru uzul medicilor:
1. medicii au un rol particular pentru identificarea copiilor maltrataţi;
2. medicii trebuie să primească o formaţie specială în vederea identificării copiilor maltrataţi;
3. se recomandă alcătuirea de echipe multidisciplinare experimentate;
4. medicii care acordă îngrijiri primare (generalişti, interni, pediatri), specialiştii în urgenţe,
chirurgii, psihiatrii şi alţi specialişti care tratează copii trebuie să dobândească competenţa
evaluării fizice a copilului neglijat sau maltratat.
Copilul este pacientul medicului şi, deci, preocuparea lui prioritară.
Carta Copilului Spitalizat, editată de UNESCO şi OMS Europa în 1989, cuprinde 10 puncte,
printre care: 1. Internarea în spital nu trebuie să fie efectuată decât dacă îngrijirile necesare
nu pot fi acordate acasă; 2. Copilul spitalizat are dreptul să aibă alături zi şi noapte un părinte
sau un înlocuitor; 4. Copiii şi părinţii lor trebuie să fie informaţi complet asupra bolii şi asupra
îngrijirilor; 5. Se va evita orice examen sau tratament care nu este indispensabil.
Convenţia ONU de la New York din 1991 privind drepturile copilului prevede, printre altele:
statele participante recunosc că toţi copiii au un drept inerent la viaţă, că nu trebuie să fie
separaţi de părinţi; că nu vor face obiectul imixtiunilor arbitrare.
În ce priveşte copiii care suferă de boli fizice sau psihice, având handicap, au dreptul să ducă
o viaţă decentă şi să participe la viaţa colectivităţii.
În art. 24, statele recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare a sănătăţii
şi de a beneficia de serviciile medicale.
Secţiunea a 3-a
Dreptul la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice
consacrate de Legea nr. 95/2006
§1. Texte legale; §2. Legea nr. 95/2006 privind dreptul la sănătate
§1. TEXTE EXTRASE DIN LEGEA NR. 95/2006

Art. 61 – (1) Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt garantate şi
ocrotite în mod egal de lege.
(2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau
al ştiinţei.
Art. 62 – (1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.
(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor.
Art. 63 – (1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept
scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul
maladiilor genetice.
(2) Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice
unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
(3) Utilizarea tehnicilor de procreaţie asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului
viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.
Art. 64 – (1) Corpul uman este inviolabil.
(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se poate aduce atingere
integrităţii fiinţei umane, decât în caz de necesitate terapeutică şi numai în acest scop.
Art. 65 – (1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât
în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată
decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de
cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.
Art. 66 – Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman,
elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege.
Art. 67 – (1) Nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor,
tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic sau în scop de cercetare ştiinţifică, decât în
cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Art. 68 – (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la
donatori în viaţă se face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum
şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mental, unei
tulburări mentale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
Art. 69 – La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate măsurile necesare pentru a
împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi
pentru a dispune repararea, în condiţiile prevăzute art. 262-273, a daunelor materiale şi morale
suferite.
Art. 70 – (1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.
(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la
art. 75.
Art. 71 − (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.
(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie,
nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea
limitelor prevăzute la art. 75.
(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei manuscriselor sau
altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără
acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art. 72 – (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.
(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţă-
mântul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art. 73 – (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.
(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice
reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale, după caz, utilizarea unei
asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.
Art. 74 – Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii
private:
a) intrarea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui
care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin orice mijloace tehnice,
sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat,
fără acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care
îl ocupă în mod legal;
e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute
expres de lege;
f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise sau audiovizuale privind viaţa
intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile
de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate,
problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu
alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul
în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale,
inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei
persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin
sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Art. 75 − (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile
care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile
omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea
pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Art. 76 − Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia
unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea
în domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat,
nefiind necesar un acord scris.
Art. 77 – (1) Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau
neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de legea specială.
Art. 78 – Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu
privire la corpul său.
Art. 79 – Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi
reputaţia persoanei aflate în viaţă.
Art. 80 – (1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu
privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz,
al tutorelui.
(2) În lipsa dorinţei exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului,
părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor
universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau a
sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul.
Art. 81 – Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific,
de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul
scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris,
liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori,
în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
§2. LEGEA NR. 95/2006 PRIVIND DREPTUL LA SĂNĂTATE

Legea nr. 95/2006 a intrat în vigoare la 1 iulie 2009.
În primul titlu „Sănătatea publică”, art. 1 proclamă ca obiectiv de interes social major sănă-
tatea publică. Realizarea sa este posibilă numai prin ansamblul măsurilor politico-legislative,
al programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate.
Scopul asistenţei de sănătate publică îl constituie promovarea sănătăţii, prevenirea îmbol-
năvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Asistenţa de sănătate publică este o componentă a sistemului de sănătate publică.
Tot în art. 1 se proclamă rolul Ministerului Sănătăţii ca autoritate centrală în domeniul sănătăţii
publice.
Alături de Ministerul Sănătăţii, răspunderea pentru asigurarea sănătăţii publice revine şi
direcţiilor de sănătate publică teritoriale.
Statul garantează şi finanţează de la bugetul de stat şi bugete locale asistenţa de sănătate.

Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să protejeze sănătatea
publică. Prin sănătatea publică se înţelege starea de sănătate a populaţiei în raport cu factorii
care o determină: socio-economici, biologici, de mediu, stil de viaţă, asigurarea cu servicii de
sănătate, calitatea şi accesibilitate serviciilor de sănătate.
Funcţiile principiale ale asistenţei de sănătate publică sunt enumerate în art. 5 lit. a)-p).
Domeniile în care intervine asistenţa de sănătate publică sunt cele enumerate în art. 6 (33).
Principiile asistenţei de sănătate publică sunt reglementate în capitolul II al Titlului I
(art. 7-10). Dintre acestea menţionăm, printr-o selecţie arbitrară, următoarele: responsabilita-
tea societăţii pentru sănătatea publică; preocuparea pentru determinanţii stării de sănătate;
descentralizarea sistemului.
Implementarea acestor principii se realizează prin mijloacele menţionate în art. 8.
Cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice de către Ministerul
Sănătăţii îl reprezintă programele naţionale de sănătate.
Ministerul Sănătăţii elaborează proiecte de acte normative în domeniul sănătăţii publice şi
avizează reglementări ale altor ministere cu impact asupra sănătăţii publice.
Printre domeniile vizate de proiectele de acte normative sunt şi următoarele domenii
prevăzute la art. 10: promovarea sănătăţii, calitatea alimentului, asigurarea igienei în unităţi
sanitare, servicii de laborator, siguranţa transfuziei sanguine etc.
Conform art. 11, autorităţile sistemului de sănătate publică sunt: Ministerul Sănătăţii şi alte
instituţii.
Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti sunt servicii deconcentrate
ale Ministerului Sănătăţii.
Institutele sau centrele de sănătate publică sunt instituţii publice regionale sau naţionale.
Principalele atribuţii şi responsabilităţi ale Ministerului Sănătăţii sunt cele enumerate în
art. 16 alin. (1).
Atribuţiile direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti sunt enumera-
te în art. 17 alin. (2) lit. a)-o).
În subordinea direcţiilor de sănătate publică funcţionează unităţi sanitare publice de pe raza
teritoriului arondat, cu excepţia unităţilor sanitare publice de interes naţional.
Controlul în sănătatea publică, privind calitatea serviciilor de asistenţă medicală, sănătatea
publică; domeniul farmaceutic şi dispozitive medicale se exercită de către personalul
împuternicit prin ordin al ministrului sănătăţii.
Asistenţa medicală profilatică şi curativă este reglementată în Capitolul V al Titlului I.
Această asistenţă medicală este asigurată prin:
a) cabinete medicale ambulatorii ale medicilor de familie şi de alte specialităţi, centre de
diagnostic şi tratament, centre medicale, centre de sănătate, laboratoare şi alte unităţi
sanitare, precum şi
b) prin unităţi sanitare publice şi private cu paturi.
Activitatea medicală de recuperare se asigură prin unităţi de specialitate.
Asistenţa medicală de urgenţă se asigură de unităţi specializate de urgenţă şi transport
sanitar publice sau private, precum şi prin structurile de primire a urgenţelor, organizate în
acest scop.
Asistenţa medicală de hemotransfuziologie, transfuzie sanguină sau alte servicii de asistenţă
medicală şi prestaţii autorizate se asigură prin unităţi specializate în acest scop.
Asistenţa medicală preventivă din colectivităţile de copii preşcolari, şcolari şi studenţi se

asigură prin cabinetele medicale organizate, conform legii, în unităţile de învăţământ preşcolar,
şcolar sau universitar, publice ori private, sau prin cabinetele individuale ale medicilor de
familie, după caz.
Activităţile de asistenţă de sănătate publică se finanţează de la bugetul de stat, de la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, de la bugetele locale, din venituri pro-
prii, fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, contracte cu terţii, precum şi din contri-
buţii personale şi plăţi directe, după caz, potrivit legii.
Asistenţa farmaceutică se asigură în cadrul sistemului de sănătate publică, potrivit legii, prin
prepararea şi eliberarea medicamentelor şi a altor produse stabilite prin ordin al ministrului
sănătăţii, cum ar fi: cosmetice, dispozitive medicale, suplimente alimentare şi alte asemenea
produse.
Punerea pe piaţă a medicamentelor, precum şi activitatea de farmacovigilenţă se realizează
conform legii.
Programele naţionale de sănătate sunt reglementate în Titlul II al Legii nr. 95/2006 şi
reprezintă un ansamblu de acţiuni organizate în scopul evaluării, prevenirii, tratamentului şi
controlului bolilor cu impact major asupra stării de sănătate a populaţiei.
Finanţarea acestor programe se realizează de la bugetul de stat şi din alte surse.
În Titlul III este reglementată asistenţa medicală primară prin serviciile de medicină de
familie. Termenii utilizaţi în cuprinsul legii sunt definiţi în art. 60 lit. a)-m). Printre aceşti
termeni menţionăm: medicul specialist de medicină de familie, medicul de medicină generală,
medicul de familie, praxisul de medicină de familie, serviciile de medicină de familie.
Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează şi integrează
serviciile medicale furnizate pacienţilor de către el însuţi sau de către alţi furnizori de servicii de
sănătate.
În art. 63 al Legii nr. 95/2006 sunt enumerate la lit. a)-h) caracteristicile asistenţei acordate
de medicul de familie. Ideea de principiu este că medicul de familie este competent din punct
de vedere profesional să furnizeze îngrijirile corespunzătoare de care are nevoie o persoană
[art. 64 alin. (1)].
Cabinetul de medicină de familie poate desfăşura următoarele activităţi:
a) intervenţii de primă necesitate în urgenţele medico-chirurgicale;
b) activităţi de medicină preventivă;
c) activităţi medicale curative;
d) activităţi de îngrijire la domiciliu;
e) activităţi de îngrijiri paliative;
f) activităţi de consiliere;
g) alte activităţi medicale, în conformitate cu atestatele de studii complementare;
h) activităţi de învăţământ în specialitatea medicină de familie, în cabinetele medicilor
instructori formatori;
i) activităţi de cercetare ştiinţifică;
j) activităţi de suport.
Cabinetul de medicină de familie poate oferi servicii medicale esenţiale, servicii medicale
extinse şi servicii medicale adiţionale.
Serviciile medicale esenţiale sunt acele servicii, definitorii pentru domeniul de competenţă
al asistenţei medicale primare, care sunt oferite de toţi medicii de familie în cadrul consultaţiei
medicale.
Serviciile prevăzute la alin. (1) al art. 75 din Legea nr. 95/2006 sunt următoarele:
a) intervenţii de primă necesitate în urgenţele medico-chirurgicale;
b) asistenţa curentă a solicitărilor acute;
c) monitorizarea bolilor cronice, care cuprinde: supraveghere medicală activă pentru cele
mai frecvente boli cronice, prescripţii de tratament medicamentos şi/sau igieno-dietetic,
coordonarea evaluărilor periodice efectuate de către medici de altă specialitate decât
cea de medicină de familie;
d) servicii medicale preventive, precum: imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi lăuziei,
depistare activă a riscului de îmbolnăvire pentru afecţiuni selecţionate conform dovezilor
ştiinţifice, supraveghere medicală activă, la adulţi şi copii asimptomatici cu risc normal
sau ridicat, pe grupe de vârstă şi sex.
Serviciile medicale extinse sunt acele servicii care pot fi furnizate la nivelul asistenţei
medicale primare în mod opţional şi/sau în anumite condiţii de organizare, precum:
a) servicii speciale de consiliere;
b) planificare familială;
c) unele proceduri de mică chirurgie;
d) servicii medico-sociale: îngrijiri la domiciliu, îngrijiri terminale.
Serviciile medicale adiţionale reprezintă manopere şi tehnici însuşite de medicii practicieni,
certificate prin atestate de studii complementare şi/sau care necesită dotări speciale.
Titlul IV al Legii nr. 95/2006 reglementează sistemul naţional de asistenţă medicală de
urgenţă şi de prin ajutor calificat, secţiunea a 2-a fiind consacrată primului ajutor de bază şi
primului ajutor calificat.
Astfel, acordarea primului ajutor de bază, fără echipamente specifice, se efectuează de orice
persoană instruită în acest sens sau de persoane fără instruire prealabilă, acţionând la indicaţiile
personalului specializat din cadrul dispeceratelor medicale de urgenţă sau al serviciilor de
urgenţă prespitalicească de tip SMURD şi serviciului de ambulanţă judeţean sau al municipiului
Bucureşti, având ca scop prevenirea complicaţiilor şi salvarea vieţii până la sosirea unui echipaj
de intervenţie.
Acordarea primului ajutor calificat se efectuează în regim public, este o datorie a statului şi
un drept al cetăţeanului şi nu poate fi efectuată în scop comercial.
Persoanele fără pregătire medicală care acordă primul ajutor de bază în mod voluntar,
pe baza indicaţiilor furnizate de un dispecerat medical sau a unor cunoştinţe în domeniul
primului ajutor de bază, acţionând cu bună-credinţă şi cu intenţia de a salva viaţa sau sănătatea
unei persoane, nu răspund penal sau civil.
Personalul paramedical nu răspunde penal ori civil, după caz, dacă se constată, potrivit legii,
îndeplinirea de către acesta, cu bună-credinţă, a oricărui act în legătură cu acordarea primului
ajutor calificat, cu respectarea competenţei acordate, protocoalelor şi procedurilor stabilite în
condiţiile legii.
Secţiunea a 3-a a capitolului I din Titlul IV este dedicată asistenţei medicale publice de
urgenţă. Asistenţa medicală publică de urgenţă în faza prespitalicească este asigurată de
serviciile de ambulanţă judeţene şi de cel al municipiului Bucureşti, precum şi de echipajele
integrate ale Serviciilor mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare (SMURD), aflate în
structura inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, a autorităţilor publice locale şi a spitalelor
judeţene şi regionale.
Acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă, la toate nivelurile ei, este o datorie a
statului şi un drept al cetăţeanului. Aceasta va include şi misiunile de salvare aeriană şi navală.
Secţiunea a 4-a priveşte asistenţa medicală privată de urgenţă. Asistenţa medicală privată
de urgenţă în faza prespitalicească este asigurată de serviciile private de ambulanţă, pe baza
unui contract direct cu beneficiarul, cu asiguratorul privat al acestuia sau la solicitarea directă a
beneficiarului ori a oricărei alte persoane, cu consimţământul acestuia.
Asistenţă medicală privată de urgenţă în faza spitalicească este asigurată de spitalele
private, pe baza unui contract direct cu beneficiarul, cu asiguratorul privat al acestuia sau la
solicitarea directă a beneficiarului ori a aparţinătorilor acestuia. În cazul pacienţilor cu funcţiile
vitale în pericol, spitalele private au obligaţia de a acorda gratuit primul ajutor, până la
transferul acestora în condiţii de siguranţă la un spital public.
Capitolul V al aceluiaşi titlu IV tratează serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi
descarcerare (SMURD). Serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare sunt structuri
publice integrate de intervenţie, fără personalitate juridică, care funcţionează în organigrama
inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă, respectiv a Unităţii Speciale de Intervenţie în Situaţii
de Urgenţă, având ca operator aerian structurile de aviaţie ale Ministerului Administraţiei şi
Internelor, precum şi, concomitent, după caz, în structura autorităţilor publice locale şi/sau a
unor spitale judeţene şi regionale de urgenţă.
Serviciile mobile de urgenţă, reanimare şi descarcerare au în structura lor, după caz, echipaje
de intervenţie specializate în acordarea primului ajutor calificat, reanimarea, descarcerarea şi
executarea operaţiunilor de salvare, inclusiv salvarea aeriană.
CONCLUZII LA CAPITOLUL II
Neîndoielnic, medicina este o ştiinţă complexă, interdisciplinară, a cunoaşterii şi a acţiunii.

Ea poate fi privită şi ca artă, dar numai în măsura în care sunt valorificate nuanţat cunoştinţele
şi principiile sale. Ea a evoluat de la meşteşug la artă şi apoi la ştiinţă.
Medicul este, incontestabil, un om de ştiinţă, un specialist cu competenţă restrânsă într-un
domeniu pe care l-a aprofundat. Totodată, el este în tot mai mare măsură un factor social
luat în considerare. Atunci când medicina a trecut de la individ la societate, medicul a devenit
strategul dezvoltării şi consilierul progresului. Desigur că nu toate aspectele progresului pot fi
controlate exclusiv de medic. Un glumeţ spunea că asistenţa medicală este prea importantă
pentru a fi lăsată pe seama medicilor.
Texte universale: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la
10 decembrie 1948; Declaraţia Americană a Drepturilor şi Datoriilor Omului, adoptată la cea
de-a noua conferinţă internaţională americană, care a avut loc la Bogota, în Columbia în 1948;
Convenţia de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care a fost modificată
prin Protocolul nr. 11 al Consiliului Europei, la Roma, în 4 noiembrie 1950; Pactul internaţional
referitor la drepturile civile şi politice, adoptat de adunarea generală a Naţiunilor Unite la New
York, la 16 decembrie 1966; Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi
culturale, adoptat de adunarea generală a ONU, la 16 decembrie 1966.
Texte generale: Declaraţia asupra utilizării progreselor ştiinţei şi tehnicii în interesul păcii şi
în profitul umanităţii, adoptată de adunarea generală a ONU la 10 noiembrie 1975; Declaraţia
Islamică Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 19 septembrie 1981; Carta Africană a
Drepturilor Omului şi a Drepturilor Popoarelor, adoptată la Naerobi, în Kenia, la 27 iunie 1981;
Protocolul adiţional la Convenţia Americană privind Drepturile Omului Economice, Sociale şi
Culturale, adoptată la San Salvador, la 17 noiembrie 1998; Declaraţia de la Viena a Conferinţei
mondiale privind drepturile omului (15-25 iunie 1993).
Texte europene: Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale din 4 noiembrie 1950; Carta Socială Europeană revizuită la 3 mai 1996;
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane privind aplicaţiile
biologiei şi medicinei din 4 aprilie 1997; Carta drepturilor fundamentale adoptată de Uniunea
Europeană prin Consiliu şi Parlament la 7 decembrie 2000; Carta Uniunii Europene din
7 decembrie 2000 privind drepturile fundamentale; Carta europeană a drepturilor pacienţilor
din 15 noiembrie 2002.
Texte universale şi texte generale consacrate drepturilor omului după anul 2000: Declaraţia
mileniului Naţiunilor Unite din 8 septembrie 2000; Noua Cartă arabă a drepturilor omului
(Tunis, mai 2004).
Texte naţionale franceze şi române: Codul civil francez, în art. 16, consacră primordialitatea
persoanei şi interzice orice atingere a demnităţii acestei, garantând respectul fiinţei umane din
primul moment al vieţii sale; Noul Cod civil român.
Texte universale şi generale consacrate femeilor: Convenţia asupra eliminării tuturor
formelor de discriminare a femeilor, adoptată de adunarea generală a ONU la 8 decembrie
1979; Declaraţia de la Beijing a ONU din 15 septembrie 1995; Recomandarea Generală nr. 24 a
ONU din 2 februarie 1999; Protocolul din 11 iulie 2003 la Carta Africană a Drepturilor Omului
şi Popoarelor.
Texte universale consacrate copiilor: Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale din 1995 cu
privire la rele tratamente şi neglijenţă faţă de copii; Convenţia ONU de la New York din 1991
privind drepturile copilului; Carta Copilului Spitalizat editată de UNESCO şi OMS Europa în
1989.
Dreptul la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice consacrat de Legea nr. 95/2006:
art. 61 – (1) Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt garantate
şi ocrotite în mod egal de lege. (2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra
interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.
Art. 63 – (1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având
drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi
tratamentul maladiilor genetice.
Art. 64 – (1) Corpul uman este inviolabil.
Art. 67 – (1) Nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor,
tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic sau în scop de cercetare ştiinţifică, decât
în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Art. 68 – (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la
donatori în viaţă se face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Art. 78 – Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu
privire la corpul său.
Art. 81 – Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific,
de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul
scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris,
liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori,
în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
DOCUMENT
ŞAPTE LEGI ALE LUI MURPHY DESPRE MEDICINĂ
(A. Bloch, Legea lui Murphy, Ed. Humanitas, 2008, p. 291)
1. Dacă nu ţi-a sunt ceasul, nici măcar medicul nu te poate ucide.

2. Dacă starea ta pare să se amelioreze, probabil că ţi s-a îmbolnăvit medicul.
3. Doar fiindcă medicii au un nume pentru boala ta, nu înseamnă că ştiu despre ce este vorba.
4. Este păcat că nu-l putem tăia pe pacient în două, ca să putem compara două tipuri de
tratament.
5. Nu iei o răceală de la pacient, decât atunci când te pregăteşti de plecare în concediu.
6. Atunci când se îmbolnăveşte medicul, face o boală din propria specialitate.
7. Doar faptul că pacientul se însănătoşeşte, nu demonstrează că medicul a pus diagnosticul
corect.
DREPTURILE PACIENŢILOR ÎN DREPTUL EUROPEAN ŞI ÎN DREPTUL ROMÂN 65
CAPITOLUL III
DREPTURILE PACIENŢILOR
ÎN DREPTUL EUROPEAN ŞI ÎN DREPTUL ROMÂN
Secţiunea 1. Apariţia şi dezvoltarea conceptului. De la drepturile omului la drepturile

pacientului; Secţiunea a 2-a. Consacrarea drepturilor omului şi ale pacientului; Secţiunea a 3-a.
Propunerea de directivă a Parlamentului european şi a Consiliului privind aplicarea drepturilor
pacienţilor în materie de asistenţă medicală transfrontalieră din 2 iulie 2008; Secţiunea
a 4-a. Drepturile generale ale pacienţilor; Secţiunea a 5-a. Drepturile colective ale pacienţilor;
Secţiunea a 6-a. Drepturi specifice ale anumitor pacienţi; Secţiunea a 7-a. Drepturile pacientului
în legislaţia naţională; Concluzii; Glosar; Bibliografie
Secţiunea 1
Apariţia şi dezvoltarea conceptului.
De la drepturilor omului la drepturile pacientului
§1. Aspecte introductive; §2. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950; §3. Carta socială europeană revizuită din 3 mai 1996;
§4. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile
biologiei şi medicinei: Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicina din 4 aprilie 1997
§1. ASPECTE INTRODUCTIVE

Fineţea spirituală a unor autori a catalogat pierderea demnităţii bolnavilor ca fiind noţiunea
cea mai scandaloasă, care a fost enunţată vreodată, contrazicând atât exigenţele moralei,
cât şi principiile cele mai elementare ale dreptului1.
Dacă este adevărat că forţa nu serveşte ca fundament pentru niciun drept, este tot atât de
adevărat că slăbiciunea noastră obligă. Dreptul există pentru a-l proteja pe cel slab, fără să îi
suprime autonomia.
Dreptul bolnavului îşi găseşte fundamentul în recunoaşterea unor libertăţi în acel moment
în care scăderea puterii noastre pare să implice aproape în mod automat tentaţia tutelei.
1
R. Bachelot-Narquin, Médecine et droits de l’ homme, Ed. Vuibert, 2008, p. 13.
Medicina modernă şi drepturile omului au ca sursă aceeaşi antropologie. Progresele

dreptului, ca şi evoluţia practicilor sunt supuse aceluiaşi imperativ, asigurarea respectului
demnităţii. Pentru a se materializa, respectul trebuie să fie guvernat de principii.
Asistenţa medicală necesită o etică a precauţiei şi atenţiei, inspirată şi legitimată de
combaterea obscurantismului şi barbariei1.
Documentele internaţionale în materie de bioetică exprimă îngrijorarea pentru actele
care ar putea în pericol demnitatea umană printr-o întrebuinţare improprie a biologiei şi
medicinei. În zilele noastre, medicina pare să devieze pe teritorii improbabile în vederea
transformării omului dincolo de condiţia umană. Se pune întrebarea dacă drepturile omului vor
conserva o anumită pertinenţă acolo unde alte principii şi finalităţi încearcă să se impună în
numele binelui, ale cărui fundamente nu îndrăznim să le discutăm. Dacă interzicerea clonării
reproductive întruneşte consensul internaţional, nu acelaşi lucru se poate afirma despre
practicile procreaţiei asistate medical, asupra testelor genetice sau prelevărilor de organe,
care contribuie la un veritabil turism medical.
Demnitatea umană impune ca binele fiinţei umane să prevaleze asupra interesului societăţii
sau al ştiinţei.
Noţiunea de respect al fiinţei umane este adeseori legată de aceea a demnităţii, dar cele
două noţiuni nu se confundă. În timp ce demnitatea este un atribut al persoanei, respectul este
o noţiune etică în care se traduce această demnitate. Demnitatea şi respectul se află în raport
de la subiect la obiect. Fiecare este obligat să respecte demnitatea celorlalţi2.
Pe planul dreptului, demnitatea se exprimă ca o reunire de prerogative inerente fiinţei
umane.
Drepturile omului îşi găsesc aplicaţia în practicile medicale de fiecare zi ale instituţiilor de
sănătate. Ansamblul acestor prerogative poate fi invocat de pacienţi pentru a obţine respectul
calităţii lor de fiinţă umană.
§2. CONVENŢIA EUROPEANĂ PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI

ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE DIN 4 NOIEMBRIE 1950
Construcţia Uniunii Europene a avut în atenţie proclamarea şi respectul drepturilor
cetăţenilor europeni. Treptat, promovarea acestor drepturi a fost extinsă şi amplificată,
diferenţiind grupurile subiecţilor: muncitori, consumatori, copii, handicapaţi etc. Recunoaşterea
drepturilor acestora a fost graduală şi a dobândit un specific şi o relativă independenţă în raport
cu drepturile omului, în general.
Punctul de pornire ar putea fi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale din 4 noiembrie 1950, care, indirect, se referă la drepturile pacienţilor.
Astfel, art. 2 privind dreptul la viaţă prevede că dreptul la viaţă al fiecărei persoane este
protejat de lege. Moartea nu poate fi impusă intenţionat nimănui, cu excepţia unei sentinţe
capitale pronunţată de un tribunal în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru această
infracţiune este moartea.
Nu se consideră încălcare a acestor norme atunci când moartea a rezultat din recurgerea
la forţă, devenită absolut necesară pentru apărarea oricărei persoane contra violenţei ilegale,
1
E. Hirsch, Le devoir de non-indifférence, în op. cit., p. 15.
2
B. Pitcho, V. Depadt-Sebag, op. cit., p. 21.
pentru efectuarea unei arestări regulamentare sau pentru împiedicarea evadării unei persoane
regulamentar deţinute, ori pentru reprimarea unei revolte sau insurecţii.
Aceeaşi convenţie, la art. 8 reglementează dreptul la respectul vieţii private, la care ne vom
referi în secţiunea a 4-a a acestui capitol, §12.
Aceste norme ale convenţiei sunt direct aplicabile în statele care au ratificat-o,
iar Curtea Europeană poate fi sesizată cu privire la violarea dreptului la viaţă, ca şi a dreptului
la respectarea vieţii private şi familiale de către un stat sau de către o persoană particulară.
Numeroase texte comunitare, printre care şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, fac trimitere la
aceste norme. Convenţia este alcătuită din 59 de articole, care nu vizează drepturile pacienţilor,
dar conferă în mod indirect drepturi acestora. Textele menţionate din convenţie au cunoscut o
certă extindere în Carta socială europeană adoptată la 18 octombrie 1961 de Consiliul Europei,
proclamând dreptul la protecţia sănătăţii.
§3. CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ REVIZUITĂ DIN 3 MAI 1996

Carta socială europeană revizuită din 3 mai 1996, în partea a II-a, art. 11-13 şi art. 23,
reglementează dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă
socială şi medicală şi drepturile persoanelor în vârstă la protecţie socială.
Conform prevederilor art. 11, în vederea exercitării efective a dreptului la protecţia sănătăţii,
părţile semnatare se angajează să adopte direct sau în cooperare cu organizaţiile publice şi
private, măsuri adecvate pentru eliminarea, în măsura posibilă, a cauzelor sănătăţii deficitare,
să prevadă servicii de consultare şi educaţie pentru ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea
simţului responsabilităţii individuale în materie de sănătate şi să prevină, pe cât posibil, bolile
epidemice, endemice şi alte boli, precum şi accidentele.
Conform art. 12, care se referă la dreptul la securitate socială, părţile se angajează să
stabilească sau să menţină un regim de securitate socială, la nivel satisfăcător, cel puţin egal
celui necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială şi să facă eforturi
pentru a ridica progresiv nivelul securităţii sociale. Totodată, se angajează să încheie acorduri
bilaterale sau multilaterale prin care să asigure egalitatea de tratament între naţiuni, indiferent
de deplasările persoanelor protejate, precum şi acordarea, menţinerea şi restabilirea drepturilor
la securitate socială, conform legislaţiei fiecărei părţi.
Dreptul la asistenţa socială şi medicală, prevăzut la art. 13, este garantat prin angajamentul
părţilor de a veghea ca orice persoană care nu dispune de suficiente resurse şi nu este în măsură
să îşi procure aceste mijloace prin propriile eforturi sau să le primească din altă sursă să poată
obţine asistenţa adecvată în caz de boală. De asemenea, părţile se angajează să vegheze ca
persoanele beneficiare ale asistenţei să nu sufere o diminuare a drepturilor politice sau sociale
datorită insuficienţei resurselor şi totodată să asigure ca fiecare persoană să poată obţine
consultaţie şi ajutor necesar pentru a preveni, pentru a suprima sau uşura starea de nevoie de
ordin personal şi familial. În fine, statele se obligă să aplice aceste norme pe picior de egalitate
cu proprii cetăţeni, aceeaşi asistenţă medicală şi persoanelor din alte state membre.
În ce priveşte persoanele în vârstă, art. 23, prevede că părţile se angajează să promoveze
măsuri adecvate în vederea asigurării persoanelor în vârstă a liberei alegeri a modului de viaţă
şi a independenţei lor în mediul în care se află, cât timp doresc şi este posibil, punându-le la
dispoziţie locuinţe adecvate nevoilor şi servicii de asistenţă medicală necesare în raport cu

starea lor. Vom reveni asupra acestui subiect în secţiunea a 6-a a acestui capitol, §2.
Partea a IV-a a Cartei sociale europene prevede o procedură de control al aplicării
dispoziţiilor acesteia pe baza rapoartelor naţionale. În fiecare an, statele prezintă un raport
naţional, iar Comitetul european al drepturilor sociale examinează rapoartele şi hotărăşte
asupra conformităţii sau neconformităţii situaţiilor naţionale faţă de prevederile cartei.
Dacă o parte nu dă urmare deciziei de neconformitate, Comitetul de miniştri îi poate adresa o
recomandare, solicitându-i să schimbe situaţia în drept şi în fapt. Acest mecanism de control
este consolidat de protocolul de amendare din 1991.
Mai recent, Consiliul Europei a adoptat Convenţia asupra drepturilor omului şi a
biomedicinei, care vizează un cadru mai general al protecţiei sănătăţii.
§4. CONVENŢIA PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ŞI

A DEMNITĂŢII FIINŢEI UMANE FAŢĂ DE APLICAŢIILE BIOLOGIEI ŞI
MEDICINEI: CONVENŢIA ASUPRA DREPTURILOR OMULUI ŞI BIOMEDICINA
DIN 4 APRILIE 1997: „CONVENŢIA DE LA OVIEDO”
În preambulul convenţiei sunt prezentate premisele semnării acestei convenţii. Părţile au
avut în vedere Declaraţia universală a drepturilor omului, proclamată de adunarea generală
a Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950, Carta socială europeană din 18 octombrie 1961,
Convenţia pentru protecţia persoanelor faţă de tratamentul automatizat al datelor cu
caracter personalizat din 28 ianuarie 1981 şi Convenţia privind drepturile copilului din
20 noiembrie 1989.
Totodată, părţile au avut în vedere consecinţele dezvoltării rapide a biologiei şi medicinei.
Convinse de necesitatea respectării fiinţei umane atât ca individ, cât şi în considerarea
apartenenţei sale la specia umană şi recunoscând importanţa demnităţii sale, care ar putea fi
pusă în pericol de întrebuinţarea neadecvată a biologiei şi a medicinei.
Afirmând că progresul biologiei şi medicinei trebuie să fie folosit pentru beneficiul
generaţiilor prezente şi viitoare, subliniind necesitatea cooperării internaţionale pentru ca
umanitatea, în întregimea ei, să beneficieze de aportul biologiei şi medicinei, recunoscând
importanţa promovării dezbaterii publice asupra aplicaţiilor biologiei şi medicinei şi necesitatea
unor măsuri pentru garantarea demnităţii fiinţei umane şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei, părţile semnatare au convenit cele ce urmează a fi expuse în
preambul, capitolele I-XIV, şi în concluzii.
Primul articol enunţă obiectul şi scopul convenţiei: protecţia fiinţei umane în demnitatea sa
şi în identitatea sa, precum şi garantarea respectului integrităţii persoanei şi a altor drepturi şi
libertăţi fundamentale faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei.
În cel de-al doilea articol se enunţă principiul conform căruia interesul şi binele fiinţei umane
trebuie să fie prevalente asupra interesului societăţii sau ştiinţei.
Art. 3 proclamă dreptul la un acces echitabil la asistenţa medicală, iar art. 4, care încheie
capitolul I, prevede că orice intervenţie în domeniul sănătăţii, inclusiv cercetarea, trebuie să se
efectueze cu respectul normelor şi obligaţiilor profesionale şi a regulilor de conduită.
Capitolul II este consacrat consimţământului şi enunţă principiul conform căruia o

intervenţie în domeniul sănătăţii nu poate fi efectuată decât după ce persoana vizată şi-a dat
consimţământul liber şi luminat (informat). În articolele următoare (6-9) sunt reglementate
situaţii particulare cu privire la consimţământ. Acestea vor fi examinate în cadrul capitolului
consacrat contractului de asistenţă medicală şi a contractului de prelevare şi transplant de
organe, ţesuturi şi celule de origine umană.
Capitolul III este dedicat vieţii private şi dreptului la informare, probleme care vor fi
examinate în cadrul secţiunii a 4-a.
În capitolul IV se cuprind norme privind genomul uman. Art. 11 interzice discriminările
bazate pe patrimoniul genetic, art. 12 interzice testele genetice predictive de boli genetice sau
cele care permit identificare subiectului ca fiind purtător de gene răspunzătoare pentru o boală,
ori detectarea predispoziţiei pentru o boală, altfel decât în scopuri medicale sau de cercetare
medicală şi numai sub rezerva unui sfat genetic adecvat.
Intervenţia pentru modificarea genomului uman nu poate fi efectuată decât pentru motive
preventive, de diagnostic sau terapeutice şi numai dacă nu îşi propun modificarea genomului,
conform art. 13.
În sfârşit, art. 14, care încheie capitolul IV, nu admite utilizarea tehnicilor de asistenţă
medicală pentru procreaţie dacă are ca scop alegerea sexului copilului ce se va naşte, excepţie
făcând situaţia în care se urmăreşte evitarea unei boli ereditare grave, legată de sex.
Referitor la cercetarea ştiinţifică, capitolul V conţine regula generală, iar art. 16 şi 17 regle-
mentează protecţia persoanelor care consimt la cercetare, inclusiv a celor care nu au capacita-
tea de a consimţi. Asupra acestor aspecte vom reveni în secţiunea a 4-a din acest capitol.
Art. 18, cu care se încheie capitolul V, se referă la cercetările asupra embrionului in vitro şi
stabileşte că, atunci când legea permite o astfel de cercetare, va fi asigurată protecţia adecvată
a embrionului. În acelaşi articol, se interzice creaţia de embrioni umani în scop de cercetare.
Capitolul VI reglementează prelevarea de organe şi de ţesuturi de la donatori în viaţă pentru
transplant. Art. 19 enunţă regula conform căreia prelevarea de organe sau de ţesuturi în scop
de transplant nu poate fi efectuată asupra unui donator în viaţă decât în interes terapeutic
pentru primitor şi nu se dispune de organe sau ţesuturi adecvate de la o persoană decedată, nici
nu există metodă terapeutică alternativă de eficienţă comparabilă. Consimţământul, la care se
referă art. 5, liber şi informat, trebuie să se emită în mod expres şi specific sau scris sau în faţa
unei instanţe oficiale.
Cu privire la persoanele care nu posedă capacitatea de a consimţi la prelevare, sunt prevăzute
în art. 20 exigenţe specifice, similare celor din art. 17, cu scopul protecţiei acestor persoane.
Astfel, sunt pretinse cumulativ următoarele cerinţe: nu se dispune de un donator capabil;
primitorul trebuie să fie frate sau soră a donatorului; donarea trebuie să fie de natură a salva viaţa
primitorului; autorizaţiile prevăzute la art. 6 par. 2 şi 3 să fie emise cu indicaţii speciale, în scris,
conform legii şi în acord cu instanţa competentă; donatorul potenţial nu refuză.
Capitolul VII, în art. 21 şi 22, interzice urmărirea unui profit prin utilizarea corpului uman
şi a părţilor sale. Totodată, dacă o parte a corpului a fost prelevată, ea nu poate fi păstrată şi
utilizată în alt scop decât cel pentru care a fost prelevată şi numai conform procedurilor de
informare şi de consimţământ adecvate.
Art. 23, împreună cu art. 24 şi 25, reglementează încălcarea dispoziţiilor convenţiei
(capitolul VIII). Părţile se obligă să asigure o protecţie jurisdicţională adecvată acestei convenţii
pentru a împiedica sau a determina încetarea oricărei încălcări ilicite a drepturilor şi principiilor
recunoscute prin convenţie.
Persoana care a fost păgubită injust, printr-o intervenţie, are dreptul la o reparaţie echitabilă
prevăzută de lege. Totodată, părţile vor prevedea sancţiuni adecvate pentru nerespectarea
convenţiei.
Capitolul IX prevede relaţia între convenţie şi alte dispoziţii (art. 26, 27). Exercitarea
drepturilor consacrate de convenţie nu poate face obiectul altor restricţii decât cele care, fiind
prevăzute de lege, sunt măsuri necesare pentru securitatea publică, protecţia sănătăţii publice
sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane. În niciun caz, asemenea restricţii nu pot
fi aplicate art. 11, 13, 14, 16, 17, 19, 20 şi 21.
Conform art. 27, părţile sunt libere să acorde o protecţie mai întinsă faţă de aplicaţiile
biologiei şi medicinei decât cea prevăzută de convenţie.
Capitolul X, art. 28 prevede dezbaterea publică a aspectelor multiple care decurg din
aplicarea convenţiei, iar capitolul XI conferă autoritatea interpretării prevederilor convenţiei
Curţii Europene a Drepturilor Omului (art. 29).
Art. 30 obligă părţile să prezinte rapoarte cu privire la aplicarea convenţiei la cererea secre-
tarului general al Consiliului Europei.
Conform art. 31 din capitolul XII, în vederea dezvoltării principiilor convenţiei în domenii
speciale, vor fi elaborate protocoale supuse ratificării, acceptării sau aprobării.
Penultimul capitol, XIII, se referă la amendamentele la convenţie şi cuprinde 7 puncte, iar capi-
tolul XIV conţine clauzele finale (art. 33-38): semnarea, ratificarea şi intrarea în vigoare a conven-
ţiei, aderarea statelor nemembre, aplicarea teritorială, rezervele, denunţarea şi notificările.
Convenţia a fost semnată la 4 aprilie 1997 la Oviedo şi este cunoscută sub apelativul
„Convenţia de la Oviedo”. În principiu, ea nu produce efecte directe asupra drepturilor naţionale,
iar persoanele particulare nu o pot invoca direct în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Totuşi, textul definitiv aprobat conţine şi obligaţia fiecărei părţi de a lua, pe planul dreptului său
intern, acele măsuri care sunt necesare pentru ca dispoziţiile convenţiei să îşi producă efectele.
În prezent, convenţia este semnată de 34 de state membre ale Consiliului Europei şi nu este
ratificată decât de 22 dintre aceste state.
Secţiunea a 2-a
Consacrarea drepturilor omului şi ale pacientului1
§1. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, adoptată la
12 decembrie 2007; §2. Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002
§1. CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE DIN

7 DECEMBRIE 2000, ADOPTATĂ LA 12 DECEMBRIE 2007
Chiar dacă această cartă are mai mult o valoare simbolică şi politică, Comisia a reafirmat
în mod repetat ataşamentul faţă de prevederile cartei. De exemplu, în Decizia nr. 380/3
(SEC (2001) 380/3) a supus orice propunere de act legislativ sau regulamentar unui prealabil
control de compatibilitate cu carta. Tot Comisia a mai decis că acele propuneri legislative
1
B. Ioan, Asistenţa medicală transfrontalieră şi drepturile pacientului în Europa, Revista Română de Bioetică, vol. VI,
nr. 3 (iulie-septembrie 2008), p. 3.
care prezintă o legătură cu drepturile fundamentale vor conţine şi un considerent suplimentar

care să ateste, în mod formal, respectul faţă de cartă. Aceeaşi cartă este urmată ca orientare
şi de instanţe. De exemplu, Tribunalul de primă instanţă a Comunităţilor Europene şi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului se referă în mod repetat la cartă în ceea ce priveşte
identificarea principiilor generale ale dreptului comunitar şi a drepturilor fundamentale.
Concomitent, Tribunalul de primă instanţă s-a arătat în ultima vreme rezervat, subliniind că
această cartă este mai mult o declaraţie fără forţă juridică. Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a evitat să se refere la cartă. În Franţa, Consiliul de Stat a apreciat că prevederile
cartei nu au forţă juridică şi nu pot fi invocate în faţa jurisdicţiilor naţionale. Pe de altă parte,
Tratatul de la Lisabona, din 13 decembrie 2007, are în vedere să confere forţă obligatorie acestei
carte. În acest mod, carta a dobândit aceeaşi valoare ca şi un tratat, odată cu intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona, la sfârşitul anului 2009. După acest moment, drepturile omului şi
libertăţile fundamentale menţionate în cartă au valoarea juridică a unui tratat.
§2. CARTA EUROPEANĂ A DREPTURILOR PACIENŢILOR

DIN 15 NOIEMBRIE 2002
Recunoaşterea drepturilor pacientului, iniţiată de carta din 7 decembrie 2000, a cunoscut o
prelungire prin Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002.
Această cartă conţine un preambul şi patru părţi.
Preambulul constată că, deşi există diferenţe între sistemele naţionale de sănătate ale
ţărilor europene, acestea pun în pericol aceleaşi drepturi ale pacienţilor.
În calitate de cetăţeni europeni, nu acceptăm că drepturile pot fi afirmate în teorie şi
negate în practică, cu justificarea unor limite financiare. Aceste limite nu pot legitima negarea
drepturilor pacienţilor sau compromiterea lor. Nu poate fi acceptată nerespectarea drepturilor
stabilite prin lege şi afirmate în programele electorale, după care sunt uitate la instalarea
noului guvern.
Carta de la Nisa afirmă 14 drepturi concrete ale pacienţilor şi această cartă va face parte din
noua Constituţie europeană.
Sistemele naţionale de sănătate din fiecare ţară a Uniunii prezintă realităţi diferite cu privire
la drepturile pacienţilor. Carta poate consolida protecţia drepturilor pacienţilor şi poate fi un
instrument util de armonizare a sistemelor naţionale de sănătate, ajutând la recunoaşterea
drepturilor pacienţilor.
Aplicarea acestei carte va fi încredinţată, în principal, organizaţiilor de cetăţenie activă,
dar va pretinde şi angajamente profesioniştilor, ca şi administratorilor, guvernelor şi organelor
legislative.
Prima parte din preambulul cartei enunţă drepturile fundamentale şi alte referinţe internaţionale.
Partea a II-a prezintă cele 14 drepturi ale pacientului, care împreună concretizează drepturile
fundamentale şi au ca menire să garanteze un nivel ridicat de protecţie sanitară umană.
Definiţiile drepturilor implică asumarea responsabilităţilor de către cetăţeni şi participanţii
la asistenţa medicală. Drepturile au corolar răspunderile.
Carta se aplică tuturor persoanelor, chiar dacă se iau în considerare diferenţele de vârstă,
sex etc., care pot influenţa nevoile de sănătate.
Carta nu ia poziţie faţă de problemele moralei.
Carta defineşte drepturile care sunt efective în sistemul de sănătate european actual şi va
fi revizuită şi modificată ţinând seama de evoluţiile şi de dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnologice.
Cele 14 drepturi trebuie să fie respectate independent de constrângerile financiare,

economice sau politice, ţinând seama de criteriul adecvării asistenţei medicale.
Respectarea acestor drepturi pretinde o reformă globală a sistemelor naţionale de sănătate.
1. Dreptul la măsurile de prevenire a bolilor
Serviciile de sănătate sunt datoare să atragă atenţia persoanelor şi să garanteze controa-
le de sănătate gratuite, la intervale regulate, pentru diferitele grupuri de populaţie cu risc şi,
totodată, să asigure că rezultatul cercetărilor ştiinţifice şi al inovaţiilor tehnologice sunt accesi-
bile pentru toţi.
2. Dreptul de acces la servicii de asistenţă medicală în condiţii de egalitate, fără discriminări,
bazate pe resursele financiare, domiciliu, felul bolii etc.
Persoana care necesită un tratament specific, dar nu are capacitatea să suporte costurile,
are dreptul de a fi îngrijită gratuit.
Fiecare persoană are dreptul la îngrijiri adecvate, indiferent dacă este internată într-un spital
mare sau mic sau într-o clinică.
Fiecare persoană, chiar fără permis de şedere, are dreptul la îngrijiri de urgenţă sau esenţiale
în spital.
Persoana care suferă de o boală rară are dreptul la tratamente şi medicamente adecvate,
ca şi un altul, care are o boală mai comună.
3. Dreptul la informare
Fiecare persoană are dreptul de acces la informaţiile privind starea sănătăţii sale, cu privire
la serviciile de sănătate şi la modalităţile de acces la acestea, ca şi la rezultatul cercetărilor
ştiinţifice şi la inovaţiile tehnologice.
Serviciile şi furnizorii, ca şi profesioniştii sănătăţii trebuie să furnizeze informaţii adaptate
pacientului, ţinând cont mai ales de particularităţile religioase, etnice sau lingvistice.
Serviciile de sănătate trebuie să înlăture barierele birocratice, pentru a face informaţia mai
uşor accesibilă.
Orice pacient are dreptul de acces direct la dosarul său clinic şi la carnetele sale medicale,
le poate fotografia şi poate formula întrebări cu privire la conţinutul lor. De asemenea, poate
cere şi obţine corectarea erorilor eventuale. În spital, pacientul are dreptul la informare
continuă şi completă şi acest drept poate fi garantat printr-un „tutore”.
Fiecare persoană are dreptul de acces direct la informaţie, la cercetarea ştiinţifică,
medicamentele şi inovaţiile tehnologice.
4. Dreptul de a participa la decizii
Fiecare persoană are dreptul de acces la informaţia care i-ar putea permite participarea
activă la deciziile privind sănătatea sa. Această informare este prealabilă oricărei proceduri sau
tratament, dar se referă şi la participarea la o cercetare ştiinţifică.
Cei ce prestează asistenţa medicală şi profesioniştii sănătăţii trebuie să furnizeze pacientului
toate informaţiile privind tratamentul sau operaţia ce urmează să o suporte, precum şi riscurile
şi bolile asociate, efectele secundare1 şi soluţiile alternative. Această informare trebuie să
1
În Statele Unite se remarcă tendinţa medicilor de a-i pune pe pacienţi să semneze Consents forms, care urmăresc să
îl exonereze pe medic de răspundere într-o măsură foarte mare.
O parodie care circulă în mediul medical reproduce astfel textul semnat de pacient:
„Eu subsemnatul (...) recunosc că am fost, în mod temeinic, avertizat de direcţia spitalului că, în cursul sau ca urmare
a operaţiei: se pot forma aderenţe; se pot infecta punctele de coasere; se pot dezvolta abcese; se pot introduce microbi;
pot fi electrocutat de radiografie; balonul de oxigen mă poate asfixia; patul meu poate aluneca pe planşeu; soţia mea
poate profita de spitalizarea mea ca să o şteargă cu vecinul”. (Sursa: D. Dapogny, Les droits des victimes de la médicine,
Edition du Puits fleuri, Héricy, France, 2009, p. 100).
fie furnizată cu suficient timp înainte (cel puţin 24 de ore) pentru a permite pacientului să
participe activ la alegerea terapiei.
Prestatorii de servicii şi profesioniştii sănătăţii trebuie să folosească un limbaj înţeles de
pacient, fără jargon tehnic.
Atunci când consimţământul este dat de reprezentantul legal, trebuie să fie implicat,
în măsura posibilităţilor, în luarea deciziei, şi cel reprezentat.
Persoana are dreptul să refuze un tratament, şi în timpul tratamentului poate să refuze
continuarea acestuia.
Pacientul are dreptul să refuze informaţiile asupra stării sale de sănătate.
5. Dreptul la libertatea alegerii
Fiecare persoană are dreptul să aleagă liber între mai multe procedee de tratament, pe baza
informaţiilor acordate.
De asemenea, pacientul are dreptul să decidă ce diagnostic şi ce terapie îi va fi aplicată,
de către care medic specialist sau spital de primă asistenţă. Serviciile de sănătate trebuie să
furnizeze pacientului informaţii cu privire la diferitele centre şi la diferiţii medici capabili să
furnizeze tratamentele, ca şi cu privire la rezultatele obţinute de aceştia. Orice obstacol care
limitează acest drept trebuie să fie înlăturat.
Un pacient care nu are încredere în medicul său are dreptul să aleagă un alt medic.
6. Dreptul la intimitate şi la confidenţialitate
Fiecare persoană are dreptul la confidenţialitatea informaţiilor personale, inclusiv a
informaţiilor privind starea sa de sănătate şi la procedurile de diagnostic sau terapeutice
potenţiale, ca şi la protecţia intimităţii sale pe timpul executării examenelor, vizitelor de
specialitate şi tratamentelor medicale sau chirurgicale în general.
Intimitatea persoanei trebuie să fie respectată şi în cursul tratamentelor medicale ori
chirurgicale, care trebuie să se desfăşoare într-un loc adecvat şi în prezenţa doar a celor care
trebuie să fie acolo în mod necesar.
7. Dreptul la respectul timpului pacientului
Fiecare persoană are dreptul să beneficieze de tratamentul necesar într-o perioadă de timp
scurtă şi predeterminată. Dreptul se aplică fiecărei faze de tratament. Garantarea accesului
fiecărei persoane la serviciile medicale se realizează prin liste de aşteptare şi fiecare persoană
are dreptul de a consulta listele.
Medicul trebuie să consacre un timp adecvat fiecărui pacient.
Dacă cineva are impresia că textul prezentat mai sus este o exagerare, din aceeaşi sursă, aflăm că „viaţa bate filmul”.
În blocul operator al clinicii, infirmiera sterilizează cu eter un instrument, după care îl aşeză pe flacăra unui bec
Bunsen. Flacăra se propagă la flaconul de eter, care, aprinzându-se, incendiază întregul bloc operator. Chirurgul şi
întregul personal prezent evacuează imediat încăperea, lăsându-l pe pacient singur, pe masa de operaţie. Soarta face ca
pacientul să fie salvat de către un membru al personalului auxiliar, care se afla pe coridor.
Un copil de doi ani trebuie să fie supus unei eliminări a vegetaţiilor nazale, dar iese din blocul operator cu o
circumcizie. Infirmiera a greşit blocul operator, iar chirurgul a practicat operaţia fără să se asigure de adevărata
identitate a celui operat.
În momentul în care vrea să înceapă operaţia, chirurgul îşi dă seama că proteza de şold pe care o comandase pentru
pacienta sa a fost implantată altei paciente. El decide să utilizeze o proteză uzată, pe care a extras-o recent de la alt
bolnav şi să o adapteze, cu mijloacele de bord, clientei sale. Evident că proteza nu avea nicio şansă să dureze sau să îşi
îndeplinească menirea. După ani de suferinţă, i s-a retras proteza improvizată.
O doamnă este operată pentru ablaţiunea glandei parotide şi moare pe masa de operaţie pentru că au fost inversate
între ele tuburile de oxigen şi de azot.
Comentariu: parcă ne devine mai clar de ce în Babilon cu 2000 de ani î. Hr. se aplica art. 218 din Codul Hammurabi,
conform căruia: „Dacă un medic care incizează un abces îşi ucide pacientul sau provoacă pierderea vederii acestuia, se
va tăia mâna medicului.”
Presupunem că acest cod nu a avut în vedere şi isprava doctorului Ciomu pentru a prevedea o sancţiune simetrică.
8. Dreptul la respectarea normelor de calitate

Fiecare persoană are dreptul la servicii de sănătate de înaltă calitate.
9. Dreptul la securitate
Acest drept se realizează prin evitarea cauzării de suferinţe pacientului din cauza relei
funcţionări a serviciului de sănătate sau a erorilor medicale. Spitalele şi serviciile de sănătate
vor supraveghea neîntrerupt factorii de risc, asigurându-se că materialul medical electronic
este menţinut corect şi operatorii sunt formaţi corect.
10. Dreptul la inovaţie
Fiecare persoană are dreptul de a beneficia de inovaţii în domeniul procedeelor de diagnostic
şi tratament.
11. Dreptul de a nu suporta suferinţe sau dureri inutile
În măsura posibilă, la fiecare fază a bolii, serviciile de sănătate trebuie să ia măsuri pentru a
evita suferinţele inutile, furnizând paliative şi simplificând accesul.
12. Dreptul la un tratament personalizat
Fiecare persoană are dreptul la programe de diagnostic sau terapeutice concepute,
în măsura posibilităţii, în funcţie de nevoile personale. Serviciile de sănătate trebuie să garan-
teze programe flexibile, orientate pe cât posibil către persoană, asigurându-se că criteriile de
rentabilitate economică nu prevalează asupra dreptului de sănătate.
13. Dreptul de a se plânge
Fiecare persoană are dreptul să se plângă ori de câte ori a îndurat o suferinţă şi are dreptul
de a primi răspuns. Serviciile de sănătate trebuie să informeze pe pacienţi asupra acestui drept.
Plângerea trebuie să fie urmată de răspuns scris, aprofundat şi într-un termen dat. Pacienţii nu
trebuie să fie împiedicaţi atunci când doresc să iniţieze o procedură judiciară.
14. Dreptul de a fi despăgubit
Fiecare persoană are dreptul de a primi o despăgubire suficientă, într-un termen rezonabil
atunci când a suferit fizic sau moral printr-un examen medical sau un tratament medical.
Serviciile de sănătate trebuie să garanteze compensarea pagubei, oricare ar fi gravitatea
suferinţei sau cauza (întârziere excesivă sau practică greşită), chiar şi atunci când nu poate fi
determinată în mod absolut răspunderea finală.
În partea a III-a a cartei, este reglementat dreptul de cetăţenie activă, care se exprimă în
dreptul de a executa activităţi de interes general, dreptul de a efectua activităţi de apărare a
propriilor drepturi şi dreptul de a participa la elaborarea politicii în sectorul de sănătate. Aceste
aspecte vor fi reluate în secţiunea a 4-a din cadrul acestui capitol.
În partea a IV-a sunt prezentate liniile directoare pentru aplicarea cartei: informare şi
educaţie, sprijin, veghe, protecţie, dialog, bugetare şi legiferare.
Cu privire la carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002, Comitetul
economic şi social european a formulat un aviz la 26 septembrie 2007.
După motivarea şi recomandarea expusă la primul punct al avizului, la pct. 2 se prezintă
contextul în care se aplică această cartă, iar la pct. 3 sunt decelate drepturile imprescriptibile
pe care le proclamă carta: dreptul la informare, dreptul la consimţământ liber şi informat,
dreptul la demnitate, dreptul la acces la asistenţă medicală de calitate şi dreptul la prevenire.
Pct. 4 preconizează măsurile pentru aplicarea acestor drepturi, iar pct. 5 conţine concluzii cu
privire la afirmarea drepturilor colective.
Secţiunea a 3-a
Propunerea de directivă a Parlamentului european
şi a Consiliului privind aplicarea drepturilor pacienţilor
în materie de asistenţă medicală transfrontalieră
din 2 iulie 2008
§1. Expunerea de motive; §2. Capitolele I-IV din expunerea de motive; §3. Textul directivei
§1. EXPUNEREA DE MOTIVE

În expunerea de motive se prezintă contextul elaborării propunerii, lucrările preparatorii
şi elemente cadrului comunitar pentru asistenţă medicală transfrontalieră. Acest cadru este
construit pe trei axe principale: 1) principiile comune tuturor sistemelor de sănătate din uniune;
2) cadrul specific pentru asistenţă medicală transfrontalieră; 3) cooperarea europeană în
materie de asistenţă medicală. După ce se demonstrează coerenţa cu alte politici comunitare,
sunt prezentate aspectele juridice.
§2. CAPITOLELE I-IV DIN EXPUNEREA DE MOTIVE

În primul capitol al expunerii de motive este prezentat obiectivul propunerii, şi în capitolul
doi autorităţile naţionale responsabile cu aplicarea propunerii. În cel de-al treilea capitol
sunt descrise aspectele privind recurgerea la diverse forme de asistenţă medicală într-un alt
stat membru. Cel de-al patrulea capitol al expunerii de motive reglementează cooperarea în
materie de asistenţă medicală.
§3. TEXTUL DIRECTIVEI

Textul propunerii este alcătuit din cinci capitole care cuprind 24 de articole.
După ce în primul articol se prezintă obiectul propunerii, în cel de-al doilea câmpul de apli-
care şi în art. 3 conexiunea cu alte dispoziţii comunitare, în cel de-al patrulea articol sunt pre-
zentate 12 definiţii:
a) asistenţă medicală (îngrijiri de sănătate): un serviciu de sănătate furnizat de un profesi-
onist al sănătăţii în exerciţiul profesiei ori sub supravegherea acestuia, independent de
modul de organizare, de prestaţie sau de finanţarea acesteia ori de caracterul public sau
privat;
b) asistenţă medicală transfrontalieră: asistenţă prestată într-un alt stat membru decât cel
unde pacientul este asigurat, ori într-un alt stat membru decât cel în care prestatorul de
asistenţă îşi are reşedinţa, este înregistrat ori este stabilit;
c) recurgerea la asistenţă medicală în alt stat membru: asistenţă medicală prestată într-un
alt stat membru decât acela în care este asigurat pacientul;
d) profesionist al sănătăţii: un medic, un infirmier responsabil de îngrijiri generale,

un practician al artei dentare, o moaşă, un farmacist în sensul Directivei nr. 2005/36/CE
sau alt profesionist exercitând activităţi în sectorul sănătăţii care sunt limitaţi la o profesie
reglementată, astfel cum o defineşte art. 3 §1 pct. a) din Directiva nr. 2005/36/CE.
e) prestator de asistenţă medicală: orice persoană fizică sau juridică aptă să presteze legal
asistenţă medicală pe teritoriul unui stat membru;
f) pacient: orice persoană fizică beneficiară sau care solicită să beneficieze de asistenţă
medicală într-un stat membru;
g) persoană asigurată: persoana care este asigurată în sensul Regulamentului nr. 883/2004/CE;
h) stat membru de afiliere: statul membru în care pacientul este asigurat;
i) stat membru de tratament: statul membru pe teritoriul căruia sunt efectiv prestate
serviciile de asistenţă medicală;
j) medicament: astfel cum este definit de Directiva nr. 2001/83/CE;
k) prescripţie: astfel cum este definită de Directiva nr. 2001/83/CE, inclusiv prescripţiile
transmise pe cale electronică;
l) prejudiciu: efectele negative sau leziunile rezultând din asistenţa medicală prestată.
În capitolul II sunt prezentate autorităţile naţionale responsabile pentru respectarea princi-
piilor comune asistenţei medicale (art. 5).
Capitolul III este rezervat descrierii asistenţei medicale prestate într-un alt stat membru şi
procedura acestei asistenţe medicale.
Art. 6 obligă statele membre să asigure că un pacient asigurat într-un alt stat membru nu
va fi împiedicat să beneficieze de îngrijiri de sănătate. Statul membru afiliat rambursează per-
soanei asigurate costul asistenţei medicale. Pacienţilor li se asigură accesul la dosarul medical.
Asistenţa medicală poate fi prestată în afara spitalizării sau poate fi prestată ca asistenţă
spitalicească şi specializată.
În vederea rambursării costului asistenţei medicale prestate în alt stat membru, prin servicii
medicale prestate în cadru spitalicesc se înţeleg:
a) asistenţa medicală necesară pentru cel puţin o noapte în spital;
b) asistenţa medicală prevăzută de o listă care, însă, nu necesită internarea în spital nici
pentru o noapte. Lista este limitată la îngrijirile de sănătate pentru care este necesară
recurgerea la infrastructuri ori la echipamente medicale înalt specializate şi costisitoare
sau este necesară prestarea unor îngrijiri de sănătate asociate unui tratament care îl
expun pe pacient la un risc deosebit.
Statul membru de afiliere poate prevedea un sistem de prealabilă autorizare pentru prelu-
area în sarcină, de către sistemul său de asigurare socială, a costurilor îngrijirilor spitaliceşti
primite în alt stat membru atunci când condiţiile următoare sunt reunite:
a) dacă tratamentul a fost prestat pe teritoriul său, costurile aferente vor fi suportate de
sistemul său de securitate socială şi
b) scopul sistemului este de a gestiona fluxul de pacienţi rezultând din aplicarea acestui
articol pentru a evita ca acesta să suporte o atingere gravă echilibrului financiar al
sistemului său de securitate socială sau raţionalizării în sectorul spitalicesc.
Sistemul de autorizare prealabilă se va limita la ceea ce este necesar şi proporţional pentru a
evita să devină un mijloc de discriminare arbitrară.
Statul membru publică informaţiile privind prealabila autorizare.
Art. 9 reglementează garanţiile procedurale privind recurgerea la asistenţă medicală în alt
stat membru. Statul membru de afiliere va veghea ca procedurile administrative eferente să se
bazeze pe criterii obiective, sistemul să fie uşor accesibil şi criteriile de refuz al autorizării să fie

transparente. La fixarea termenelor pentru tratarea cererilor de acordare a asistenţei medicale
să se ţină seama de starea patologică specifică; gradul de durere pentru pacient; natura
handicapului şi capacitatea pacientului de a exercita o activitate profesională.
Art. 10 prevede obligaţia statelor de a facilita informarea pacienţilor cu privire la
posibilitatea accesului la asistenţă medicală transfrontalieră, iar în art. 11 sunt cuprinse regulile
aplicabile asistenţei medicale într-un alt stat membru: 1) asistenţa medicală este înregistrată
sau stabilită conform legislaţiei statului membru de tratament; 2) această regulă nu se aplică
şi recunoaşterii calificărilor profesionale. Art. 12 prezintă punctele de contact naţionale pentru
asistenţă medicală transfrontalieră, art. 13 stabileşte obligaţia de cooperare pentru aplicarea
directivei, iar art. 14 reglementează recunoaşterea prescripţiilor stabilite într-un alt stat membru.
Reţele europene de referinţă ale prestatorilor de asistenţă medicală sunt reglementate în
art. 15.
În ce priveşte asistenţa medicală on line, Comisia va stabili măsuri specifice de interoperabi-
litate a sistemelor informatice în domeniu.
În art. 17 se reglementează cooperarea în domeniul gestiunii noilor tehnologii de sănătate,
iar în art. 18 se prezintă activitatea de colectare a datelor în scopuri statistice.
Cel de-al cincilea capitol şi ultimul conţine măsuri de aplicare şi dispoziţii finale.
Secţiunea a 4-a
Drepturile generale ale pacienţilor
§1. Conceptul de pacient; §2. Drepturile individuale. Dreptul la protecţia sănătăţii;
§3. Dreptul de acces la asistenţa medicală; §4. Accesul la asistenţă medicală de calitate;
§5. Dreptul la informarea individuală; §6. Consimţământul; §7. Dreptul la protecţia datelor cu
caracter personal; §8. Dreptul la informare colectivă; §9. Dreptul individului de a-şi exprima liber
şi informat consimţământul asupra asistenţei medicale; §10. Aspecte actuale privind secretul
medical (confidenţialitatea). Colocviile Curţii de Casaţie Franceze din 9 aprilie şi 11 iunie 2009;
§11. Jurisprudenţa CEDO privind secretul medical; §12. Protecţia vieţii private; §13. Dreptul la
asistenţă medicală paliativă; §14. Dreptul pacienţilor la securitate; §15. Comunicatul Comisiei
către Parlamentul european şi Consiliul din 15 decembrie 2008 privind securitatea pacienţilor,
inclusiv prevenţia faţă de infecţiile asociate asistenţei medicale şi lupta împotriva acestora;
§16. Dreptul pacientului la indemnizaţie
§1. CONCEPTUL DE PACIENT

Aşa cum s-a menţionat anterior, pacientul este definit în art. 4 lit. f) din propunerea de
directivă analizată în secţiunea precedentă. Pe lângă definirea pacientului, sunt aplicabile şi
celelalte definiţii din art. 4 pentru înţelegerea drepturilor individuale şi colective ale pacienţilor.
§2. DREPTURILE INDIVIDUALE. DREPTUL LA PROTECŢIA SĂNĂTĂŢII

Carta socială europeană revizuită din 3 mai 1996 prevede în art. 11 dreptul la protecţia
sănătăţii şi măsurile pentru asigurarea acestui drept: eliminarea cauzelor sănătăţii deficitare,
servicii de consultaţie şi educaţie, împreună cu dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale
şi prevenirea, în măsura posibilităţilor a bolilor epidemice, endemice şi a altor boli, precum şi a
accidentelor.
Accentul pe prevenire este inspirat de Recomandarea nr. 1626 (2003) 1 a Adunării parla-
mentare, care consideră prevenirea ca un al patrulea pilon independent al reformei sistemelor
de sănătate. Recomandarea se adresează Comitetului miniştrilor reafirmând rolul statului în
dezvoltarea sistemelor de sănătate.
Jurisprudenţa (denumită astfel în mod impropriu) Comitetului european de drepturi sociale
(CEDS) cuprinde şi cererea Fundaţiei Marangopoulos contra statului grec pentru nerespectarea
obligaţiilor de protecţie a sănătăţii publice contra poluării aerului prin arderea lignitului.
Protecţia sănătăţii este regăsită şi în art. 35 al cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din 7 decembrie 2000 adoptată la 12 decembrie 2007: orice persoană are dreptul
de acces la prevenirea în materie de sănătate şi este îndreptăţită să beneficieze de asistenţă
medicală în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale.
Carta drepturilor fundamentale reia într-un text unic, pentru prima dată în istoria Uniunii
europene, ansamblul drepturilor civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni
şi a tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul uniunii. Dispoziţiile cartei se adresează tuturor
instituţiilor şi instanţelor uniunii, respectând principiul de subsidiaritate şi statele membre,
dar numai în cadrul de aplicare a dreptului uniunii.
Carta regrupează toate drepturile fundamentale în şase capitole: demnitatea, libertatea,
egalitatea, solidaritatea, cetăţenia şi justiţia.
Carta stabileşte drepturi suplimentare faţă de cele cuprinse în Convenţia europeană a
drepturilor omului, cum sunt protecţia datelor, bioetica şi dreptul la o bună administraţie.
Ea reafirmă interdicţia oricărei discriminări bazată pe sex, rasă sau culoare.
Carta înscrie dreptul la protecţia sănătăţii printre drepturile fundamentale ale Uniunii
Europene (art. 35).
Tratatul constitutiv al Comunităţilor Europene din 25 martie 1957, modificat prin Actul Unic
din 28 februarie 1986 şi prin Tratatele de la Maastricht din 7 februarie 1992 şi de la Amsterdam
din 2 octombrie 1997, prevede în Titlul XIII (fost Titlul X) − Sănătatea publică, angajamentul
statelor semnatare de a asigura un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane. Acţiunea
comunităţii, care completează politicile naţionale, se concretizează în ameliorarea sănătăţii
publice şi prevenirea bolilor, lupta împotriva marilor flageluri, favorizarea cercetării cauzelor
acestora, informarea şi educaţia în materie de sănătate.
Comunitatea încurajează cooperarea statelor membre în acest domeniu şi sprijină acţiunea
lor.
Consiliul contribuie la realizarea obiectivelor vizate, adoptând măsuri de fixare a normelor
ridicate de calitate şi de securitate a organelor şi substanţelor de origine umană, a sângelui şi
derivatelor din sânge.
Acţiunea comunităţii în domeniul sănătăţii publice respectă răspunderile statelor membre
în domeniu şi nu aduce atingere dispoziţiilor naţionale privind donarea organelor şi a sângelui
sau utilizarea lor în scopuri medicale.
Aspecte concrete ale aplicării acestor texte comunitare au fost soluţionate în legătură cu
politica agricolă. Directiva nr. 85/649 a Consiliului din 31 decembrie 1985 interzice utilizarea
anumitor substanţe cu efecte hormonale în tratamentul animalelor. Regatul Unit al Marii
Britanii a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene pentru anularea directivei de
mai sus. Motivul a fost absenţa menţiunii adevăratului său obiectiv, apropierea dispoziţiilor
naţionale în interesul consumatorilor şi a protecţiei sănătăţii acestora. Curtea a respins
sesizarea la 23 februarie 1988, considerând că din dispoziţiile directivei rezultă cu suficientă
claritate obiectivele urmărite, iar protecţia sănătăţii umane este expres formulată în primul şi
în al doilea considerent.
În cazul vacii nebune (encefalopatia spongiformă bovină-ESB), Regatul Unit a cerut Curţii
să amâne executarea Deciziei nr. 96/239 a Comisiei, care interzice Regatului Unit exportul
cărnii de bovine. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a subliniat, prin hotărârea din
12 iulie 1996, că cererea trebuie să fie respinsă pentru că actul atacat urmăreşte să contribuie la
realizarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane.
În hotărârea pronunţată la 11 septembrie 2008, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
s-a pronunţat cu privire la libera circulaţie a medicamentelor şi a decis că o restricţie a
circulaţiei intracomunitare a medicamentelor nu poate fi justificată prin protecţia sănătăţii
publice, decât în măsura în care restricţia respectă principiul proporţionalităţii. Conform
acestui principiu, pentru justificarea motivului este important ca protecţia sănătăţii să nu poată
fi realizată prin măsuri de mai mică amploare. În consecinţă, Curtea a stabilit că Republica
Federală a Germaniei (denumirea existentă în acel timp) are dreptul să prevadă că distribuirea
medicamentelor în spital trebuie să poată beneficia de asistenţa unui farmacist.
Urmărirea obiectivelor fixate va cunoaşte o dezvoltare în Tratatul de la Lisabona, semnat la
13 decembrie 2007.
Acest tratat defineşte mai clar competenţele comunitare în materie de protecţie a sănătăţii,
afirmând în art. 4 şi 6 partajarea competenţei Uniunii cu competenţele statelor membre.
Uniunea dispune de o competenţă de a întreprinde acţiuni pentru sprijinul, coordonarea sau
completarea acţiunilor statelor membre. Totodată, consacră explicit dreptul la protecţia
sănătăţii ca drept fundamental al Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona modifică şi întăreşte sub mai multe aspecte aplicarea art. 152 din
Tratatul de la Amsterdam. Astfel, în art. 168 (fost 152), limitele acţiunii comunitare sunt
definite explicit, preconizând o repartiţie clară de competenţă între Uniune şi statele membre.
Comisia poate lua orice iniţiativă utilă pentru orientarea activităţii în domeniu, ca şi pentru
schimbul de experienţă, supravegherea şi evaluarea periodică. Uniunea respectă şi principiul
subsidiarităţii în ceea ce priveşte răspunderile statelor membre pentru definirea politicii lor de
sănătate: gestiunea serviciilor de sănătate şi asistenţă medicală şi alocarea resurselor care le
sunt afectate.
Noul art. 168 extinde competenţele Uniunii şi la alte materii decât cele prevăzute în Tratatul
de la Amsterdam: supravegherea ameninţărilor transfrontaliere grave la adresa sănătăţii, alerta
în aceste cazuri de ameninţări, lupta contra lor, precum şi protecţia sănătăţii publice referitoare
la tutun şi abuzul de alcool.
Acelaşi articol a devenit principala bază legală pentru orice măsură comunitară privind
calitatea şi securitatea produselor de sănătate.
Totodată, noul art. 168 conţine proceduri mai simple pentru funcţionarea instituţiilor comu-
nitare în materie de protecţie a sănătăţii publice. În domeniul calităţii şi securităţii organelor şi
substanţelor de origine umană, a sângelui şi derivatelor sângelui, ca şi în domeniul veterinar şi
fitosanitar, a medicamentelor şi dispozitivelor de uz medical, Parlamentul şi Consiliul edictea-

ză norme conforme procedurii legislative ordinare, după consultarea Comitetului economic şi
social, putând, de asemenea, să adopte măsuri de încurajare vizând protecţia şi ameliorarea
sănătăţii umane.
Propunerea de directivă a Parlamentului european şi a Consiliului în materie de asistenţă
medicală transfrontalieră din 2 iulie 2008, analizată anterior, confirmă tendinţa de întărire a
protecţiei sănătăţii. Mobilitatea pacienţilor poate fi asigurată numai dacă se sprijină pe un nivel
ridicat al protecţiei sănătăţii. Acest deziderat merge până la acoperirea prestaţiilor de asistenţă
medicală bazate pe noile tehnologii.
§3. DREPTUL DE ACCES LA ASISTENŢĂ MEDICALĂ

Acest drept este consacrat atât prin texte ale Consiliului Europei, cât şi prin texte ale Uniunii
Europene. Dreptul se concepe de o manieră largă, care cuprinde şi accesul la prevenire şi la
asistenţă medicală transfrontalieră. Totodată, vizează în egală măsură accesul la asistenţă
medicală de calitate.
Dreptul general de acces la asistenţă medicală a fost afirmat de Consiliul Europei prin Carta
socială europeană revizuită din 3 mai 1996 şi prin Convenţia pentru protecţia drepturilor
omului şi demnitatea fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei din 4 aprilie 1997.
Carta socială europeană revizuită din 3 mai 1996 reglementează în art. 13 dreptul la
asistenţă socială şi medicală.
Părţile semnatare se angajează să vegheze ca fiecare persoană care nu dispune de suficiente
resurse şi nici nu este în măsură să şi le procure prin mijloace proprii sau să le dobândească
din altă sursă să obţină o asistenţă adecvată în caz de boală; să vegheze ca o persoană care
beneficiază de asistenţă să nu sufere de o diminuare a drepturilor politice sau sociale;
să prevadă că fiecare poate obţine sfaturile şi ajutorul necesar pentru a uşura sau înlătura
starea de nevoie de ordin personal sau familial; să aplice dispoziţiile de mai sus pe picior de
egalitate cu ceilalţi conaţionali.
Statele membre trebuie să recunoască în legislaţia lor internă şi în practica lor un drept la
satisfacerea nevoilor materiale elementare, inclusiv asistenţă medicală oricărei persoane aflate
în situaţie de extremă precaritate.
Realizarea dreptului de acces la asistenţă medicală a pacienţilor a făcut obiectul numeroa-
selor intervenţii ale Comitetului miniştrilor. Astfel, în 1980, acest comitet a recomandat sta-
telor membre ale Consiliului Europei să garanteze pacienţilor un acces facil la primele îngrijiri.
În 2001, comitetul declara că statele membre trebuie să asigure ansamblului cetăţenilor lega-
litatea accesului lor la resursele naţionale în materie de îngrijiri de sănătate şi sistemele de să-
nătate trebuie să garanteze accesul la îngrijiri în funcţie de nevoi, precum şi finanţarea acestor
îngrijiri independent de mijloacele financiare ale fiecăruia. În anul 2006, comitetul considera că
orice modernizare a îngrijirilor de sănătate trebuie să continue obiectivul de egalitate a accesu-
lui pacienţilor la îngrijiri şi tratamente şi, totodată, trebuie să garanteze continuitatea calităţii
îngrijirilor.
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile
biologiei şi medicinei: Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicină, din 4 aprilie 1997,
prevede în capitolul I art. 3 accesul echitabil la îngrijiri de sănătate, fără discriminări.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, adoptată la

12 decembrie 2007, enumeră cele 14 drepturi ale pacientului care au fost prezentate anterior,
între care dreptul la măsuri de prevenire, dreptul de acces, dreptul la respectarea timpului
pacientului.
Propunerea de directivă din 2 iulie 2008 reglementează accesul la asistenţă medicală
transfrontalieră. Aceste reglementări au fost expuse în secţiunea a 4-a §2. Aceeaşi propunere,
în preambul, conţine declaraţii cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor Uniunii Europene, între care: dreptul la acces la îngrijiri de sănătate şi exercitarea
acestui drept în condiţiile mobilităţii transfrontaliere.
Rezoluţia Parlamentului european din 9 iunie 2005 cu privire la mobilitatea pacienţilor
şi evoluţia îngrijirilor de sănătate în uniunea Europeană conţine un preambul (a.-i.) şi 48 de
puncte.
După ce aprobă Comunicatul Comisiei asupra mobilităţii pacienţilor, subliniază necesitatea
elaborării neîntârziate a unei politici coerente privind mobilitatea pacienţilor în lumina
hotărârilor pronunţate de Curtea de Justiţie şi a raportului elaborat de grupul de reflexie la
înalt nivel asupra mobilităţii pacienţilor şi evoluţiei îngrijirilor de sănătate şi adoptarea liniilor
directoare utilizabile de pacienţi, profesioniştii sănătăţii şi de organismele de finanţare.
Considerând că metoda coordonării constituie un cadru adecvat pentru abordarea proble-
melor mobilităţii, rezoluţia estimează că este indispensabilă promovarea în acest domeniu a
cooperării transfrontaliere.
Rezoluţia a cerut Comisiei să producă, până la 1 ianuarie 2007, liniile directoare asupra mo-
bilităţii pacienţilor.
§4. ACCESUL LA ASISTENŢĂ MEDICALĂ DE CALITATE

Afirmarea acestui drept de către Consiliul Europei este cuprinsă şi în Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi
medicinei din 4 aprilie 1997, care prevede în art. 3 măsuri adecvate pe care trebuie să le ia
părţile în vederea asigurării unui acces echitabil la asistenţă medicală adecvată.
Se mai prevede şi aprecierea calităţii în raport de situaţia ştiinţei în domeniu, precum şi
evaluarea permanentă a calităţii.
Parlamentul european şi Consiliul au manifestat aceeaşi preocupare în propunerea de
directivă din 2 iulie 2008 art. 5-15 şi 17.
§5. DREPTUL LA INFORMAREA INDIVIDUALĂ

Pacientul dispune de un drept la informare atât individuală, cât şi colectivă. Informarea indi-
viduală priveşte starea de sănătate a pacientului, îngrijirile care îi sunt propuse, iar informarea
colectivă se referă la asistenţa medicală, în general.
Informarea individuală este o etapă indispensabilă a progresului către reducerea inegalităţi-
lor. Convenţia de la Oviedo se referă expres la informarea pacientului.
Obligaţia de informare consacrată de Consiliul Europei este cuprinsă şi în Convenţia asupra
drepturilor omului şi biomedicină din 4 aprilie 1997.
§6. CONSIMŢĂMÂNTUL
Consimţământul este o condiţie prealabilă oricărei intervenţii în domeniul sănătăţii şi
trebuie să fie liber şi informat.
Informarea prealabilă trebuie să fie adecvată în ce priveşte scopul şi natura intervenţiei,
precum şi în ceea ce priveşte scopul şi riscurile. Acest consimţământ poate fi revocat liber în
orice moment.
Informarea trebuie să fie personalizată, adaptată total la persoana pacientului. Această
concluzie rezultă din Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 pct. 12
„dreptul la tratament personalizat”.
„Fiecare persoană are dreptul la programe, diagnostice sau terapeutice, concepute,
în măsura posibilului, în funcţie de nevoile personale.
Serviciile de sănătate trebuie să garanteze, în acest scop, programe flexibile, orientate,
pe cât posibil, către persoană, asigurându-se că criteriul rentabilităţii economice nu prevalează
asupra dreptului la sănătate”.
Un tratament personalizat nu poate fi conceput şi aplicat fără un consimţământ personalizat
al pacientului şi acest consimţământ nu poate rezulta decât din informarea personalizată a
pacientului.
O informare generală în termeni abstracţi nu corespunde acestei exigenţe esenţiale.
De aceea, considerăm că legislaţia internă actuală, Legea nr. 95/2006 este necorespunzătoare
şi neconformă cu dreptul comunitar, pentru că nu prevede exigenţa informării personalizate a
pacientului.
Cu privire la aceste aspecte, invităm la lectura capitolului consacrat contractului de
asistenţă medicală.
Aceeaşi convenţie prevede în capitolul VII interzicerea profitului pentru utilizarea unei părţi
din corpul uman.
Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 prevede la pct. 3 dreptul la
informare, iar la pct. 4 dreptul de participare la deciziile privind propria sănătate. Aceeaşi cartă,
la pct. 5 consacră dreptul la libera alegere a medicului şi a tratamentului, precum şi dreptul la
respectarea timpului pacientului.
Avizul Comitetului economic şi social european din 26 septembrie 2007 privind drepturile
pacientului la pct. 3.2. reia problema dreptului la informare, precizând că informarea îl priveşte
în primul rând pe pacientul sub tratament. Informarea trebuie să privească boala, evoluţiile
posibile, tratamentele posibile, împreună cu interesul şi riscul acestora, caracteristicile
structurii şi a profesioniştilor care acordă aceste îngrijiri, impactul bolii şi a tratamentelor
asupra vieţii pacientului. Aceasta este cu atât mai esenţială în situaţiile de boli cronice, de
dependenţe, de handicap şi de tratament de lungă durată, care vor antrena o reorganizare a
vieţii cotidiene a persoanei şi a anturajului acesteia.
Informarea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc prin care se permite persoanei o
opţiune liberă şi informată. De aceea, modalităţile de transmitere a informaţiei sunt la fel de
importante ca şi informaţia în sine. Aceste modalităţi se înscriu într-un proces care va mobiliza
diferite surse de informaţie, printre care internetul şi serviciile telefonice asociative în care
pacientul va interacţiona cu mai mulţi profesionişti, având fiecare un rol propriu.
Transmisia orală de informaţii este fundamentală.
Cu regularitate, medicul se va asigura de înţelegerea, ca şi de satisfacţia pacientului.
Independent de persoana interesată, anturajul este, de asemenea, luat în considerare

în procesul de informare, cu atât mai mult în situaţiile în care pacientul este un copil sau o
persoană în vârstă dependentă. Se înţelege că nivelul informaţiei anturajului depinde de starea
sănătăţii şi de capacităţile pacientului de a hotărî pentru sine. Fiecare pacient trebuie să fie
informat în propria sa limbă şi luându-se în considerare inclusiv incapacităţile specifice ale
pacientului. Consimţământul nu poate fi altfel decât informat şi dat cu acceptarea riscurilor.
Informarea rămâne rezultatul discuţiei directe între medic şi pacient, cu luarea în considerare
numai a interesului şi binelui pacientului.
Accesul la informare individualizată este o etapă indispensabilă pentru luarea în îngrijire a
fiecărui pacient în vederea ameliorării sănătăţii sale.
Este de dorit ca datele privind sănătatea persoanei şi demersurile de diagnostic şi terapie
să fie consemnate în dosarul medical. Accesul la acest dosar al pacientului, direct sau prin
intermediul unui medic ales de el, contribuie, de asemenea, la informare corectă. Ansamblul
eforturilor pentru o mai bună informare şi o mai mare transparenţă trebuie să fie realizat de un
cadru juridic adaptat.
§7. DREPTUL LA PROTECŢIA DATELOR CU CARACTER PERSONAL

Recomandarea nr. R (97) 5 a Comitetului miniştrilor statelor membre privind reglementarea
băncilor de date medicale din 13 februarie 1997 conţine o expunere de motive şi recomandă
guvernelor statelor membre să ia măsuri pentru ca principiile conţinute în anexă să fie difuzate
persoanelor care colectează şi tratează datele medicale cu titlu profesional.
Anexa cuprinde definiţii ale termenilor utilizaţi, domeniul de aplicare, afirmarea respectului
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, mai ales al dreptului la viaţă privată, datele medicale
care nu pot fi colectate şi tratate decât conform garanţiilor adecvate care trebuie să fie
prevăzute în dreptul intern; procedura de colectare şi tratament, specificul datelor care
se referă la un copil ce urmează să se nască; informarea persoanei la care se referă datele,
protecţia incapabililor, derogările de la principiile cuprinse în document, consimţământul liber,
expres şi informat al persoanei, comunicări, dreptul de acces şi de rectificare, securitatea,
conservarea, fluxul transfrontalier, cercetarea ştiinţifică.
Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 24 octombrie 1995
privind protecţia persoanelor fizice faţă de tratamentul datelor cu caracter personal conţine
o expunere de motive în 72 de puncte, 31 de articole, repartizate în şapte capitole şi dispoziţii
finale.
Directiva precizează obiectul său în primul articol şi definiţiile termenilor în art. 2, iar în cel
de-al treilea articol stabileşte domeniul de aplicare pentru ca art. 4 să reglementeze dreptul
naţional aplicabil. Cel de-al doilea capitol (art. 5-21) conţine condiţiile generale pentru tratarea
permisă a datelor cu caracter personal.
Recurgerea la justiţie, răspunderi şi sancţiuni formează obiectul capitolului III, iar capitolul
IV reglementează transferul datelor către alte ţări. Codurile de conduită pe care le vor elabora
statele membre se vor baza pe reglementările cuprinse în art. 27 din capitolul V. autorităţile de
control sunt reglementate în capitolul VI, iar măsurile de executare comunitară în capitolul VII.
Cel de-al optulea articol al directivei enunţă principiul conform căruia trebuie să fie interzis
tratamentul datelor privind sănătatea. Dispoziţia este însoţită de rezerve dacă persoana
interesată şi-a dat consimţământul. Persoanele fizice beneficiază de o protecţie faţă de
tratamentul datelor cu caracter personal efectuat de instituţii şi organizaţii comunitare.

Un regulament a fost adoptat de Parlamentul european şi de Consiliu la 18 decembrie 2000 în
această privinţă.
Recomandarea Comisiei din 2 iulie 2008 privind interoperabilitatea transfrontalieră a
sistemelor de dosare informatizate de sănătate cuprinde o expunere de motive în 13 puncte şi
un număr de 18 recomandări.
Recomandarea conţine ansamblul liniilor directoare pentru punerea la punct şi desfăşurarea
de sisteme interoperabile de dosare informatizate de sănătate, permiţând schimbul de date cu
privire la pacienţi în interiorul comunităţii în caz de necesitate. Totodată, furnizează orientări
privind interoperabilitatea sistemelor de dosare informatizate de sănătate şi mai ales istoricul
pacientului.
La pct. 3 din recomandare sunt definiţi termenii utilizaţi. Pct. 4 se referă la infrastructurile
electronice necesare schimbului informatic, interacţiunii şi cooperării. Pct. 5 reglementează
interoperabilitatea transfrontalieră a sistemelor de dosare informatizate de sănătate pe plan
organizaţional. Pct. 6 se referă la interoperabilitatea tehnică a sistemelor de dosare de sănătate
informatizate, iar pct. 7 la compatibilitatea sistemelor de dosare informatizate. O condiţie
esenţială pentru realizarea potenţialului pe care îl oferă sistemele de dosare informatizate
este interoperabilitatea semantică (pct. 8). Procedeele de control al conformităţii sunt
reglementate în pct. 9, iar protecţia datelor cu caracter personal în pct. 10 şi 11.
Cadrul juridic este completat cu prevederile pct. 14, 15 şi 16. Pct. 17 priveşte educaţia,
iar pct. 18 informarea prin rapoarte prezentate de statele membre.
§8. DREPTUL LA INFORMARE COLECTIVĂ

Relativ recent, acest drept s-a afirmat prin carta europeană a drepturilor pacienţilor.
Informarea colectivă se referă la asistenţă medicală în general, atât în situaţii de criză gravă,
cât şi în celelalte situaţii, precum şi modalităţile de exercitare a acestui drept.
Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 prevede la art. 3 dreptul la
informare adaptată pacientului şi la pct. 5 dreptul la libera alegere între diferitele proceduri de
tratament şi diferiţii specialişti, pacientul având şi dreptul de a decide ce examene diagnostice
şi terapeutice va suporta şi ce specialist îi va acorda serviciile de sănătate.
Propunerea de directivă din 2 iulie 2008, privind asistenţa medicală transfrontalieră,
stabileşte în art. 5 răspunderile autorităţilor statului membru de tratament şi art. 10 informarea
pacienţilor cu privire la recurgerea la asistenţă medicală în alt stat membru.
Informarea colectivă în situaţii de criză, de exemplu, în caz de urgenţă radiologică a fost
reglementată prin Directiva nr. 89/618/EURATOM a Consiliului din 27 noiembrie 1989.
După un amplu preambul, care conţine expunerea de motive, sunt reglementate problemele
referitoare la informarea prealabilă, informarea în caz de urgenţă radiologică, informarea
persoanelor susceptibile de a interveni pentru organizarea ajutorului în caz de urgenţă radiologică,
procedura de aplicare şi dispoziţiile finale. Anexa 1 este consacrată informării prealabile,
iar anexa 2 informării în caz de urgenţă radiologică.
Modalităţile de transmitere a informaţiei colective sunt cuprinse în avizul Comitetului
economic şi social european asupra drepturilor pacientului din 26 septembrie 2007 şi în
recomandarea Rec. nr. (2004)17 a Comitetului miniştrilor statelor membre privind impactul
tehnologiilor informaţiei asupra asistenţei medicale – pacientul şi internetul, adoptată la

15 decembrie 2004.
După un preambul vast, urmează şapte recomandări şi o anexă în 12 părţi.
Recomandările sunt, în esenţă, următoarele.
1. Să adopte politici şi măsuri legislative, precum şi alte măsuri necesare dezvoltării unui
cadru model pentru cele mai bune practici privind tehnologiile informaţiei în problemele legate
de sănătate şi în mod deosebit:
- recunoscând dreptul fundamental al cetăţenilor de a avea acces la informaţiile şi
problemele de sănătate şi, drept consecinţă, urmărind ca legiferările şi politicile să fie în
acelaşi sens;
- reconsiderând politicile, legislaţiile şi practicile existente, care în mod fundamental
restrâng, frânează sau împiedică accesul pacienţilor la informaţii şi la servicii oferite prin
internet sau alte media de comunicare;
- încurajând organizaţiile internaţionale să dezvolte un registru al legislaţiei în vigoare în
toate statele membre, privind mai ales legislaţiile naţionale care au un impact asupra
internetului şi asupra pacienţilor sau cetăţenilor;
- constituind o bază de date accesibilă, cu obiectivul de a identifica acele legislaţii şi politici
care se află în conflict cu valorile şi principiile fundamentale recunoscute;
- veghind ca formarea tuturor profesioniştilor sănătăţii să conţină şi dimensiunea utilizării
concrete a internetului ca mijloc de favorizare a accesului la informaţie, la comunicare
între pacienţi şi cei ce oferă servicii de sănătate.
2. Să susţină şi să participe la pregătirea instrumentelor care ajută la o mai bună practică a
utilizatorilor internetului:
- dezvoltând un sistem de consiliere şi orientare privind noile tehnologii ale informaţiei şi
comunicării care să fie integrate cunoştinţelor existente în materie de practică educativă;
- punând la dispoziţia celor care concept suporţii pedagogici unelte pedagogice de curs
şi alte oportunităţi de învăţământ pentru pacienţi, cetăţeni, ca şi pentru profesioniştii
sănătăţii.
3. Să promoveze o cooperare internaţională în reţea între organizaţii, instituţii de cercetare
şi alte instanţe active în domeniul sănătăţii şi al internetului pentru:
- instaurarea acordurilor internaţionale şi de colaborare;
- pentru definirea şi dezvoltarea mijloacelor prin care internetul să ofere profitul maxim
pentru pacienţi şi cetăţeni, incluzând, fără a se limita la acestea:
- calitatea furnizării informaţiei;
- acreditarea de servicii şi prestatori de informaţii medicale;
- promovarea aplicării normelor juridice de înalt nivel în schimburile de informaţii
transfrontaliere între practicieni şi pacienţi;
- confidenţialitatea, competenţa juridică, frauda şi falsele declaraţii;
- acordarea permisiunii organizaţiilor competente de a examina dispoziţiile în vigoare,
de a asigura compatibilitatea lor cu mediul internet privind problemele transfrontaliere;
- evitarea şi rezolvarea conflictelor potenţiale între reglementările existente privind
protecţia datelor, pe de-o parte, şi libertatea pacienţilor de acces la informaţii şi la servicii
medicale într-un mediu transfrontalier, pe de altă parte;
- asigurarea unor mai bune protecţii a drepturilor omului şi a principiilor etice promovate
de Consiliul Europei.
4. O reevaluare periodică a acestei recomandări în lumina progreselor tehnologice ale

internetului şi a altor tehnologii ale informaţiei şi comunicării existente şi viitoare. Examinarea
problemelor calităţii informaţiilor şi serviciilor medicale, dar şi acelor privind jurisdicţia şi
compatibilitatea lor cu documentele Consiliului Europei şi ale altor instanţe.
5. Luarea măsurilor prezentate în anexă la recomandare, care sunt de competenţa instanţe-
lor naţionale.
6. Larga difuzare a acestei recomandări şi a anexei;
7. Aducerea la cunoştinţă a acestor texte responsabililor sănătăţii, precum şi noilor industrii
de comunicare şi informaţie.
Recomandarea are o anexă în 12 capitole: I. Consideraţii generale; II. Principii directoare;
III. Acces la internet; IV. Impactul internetului asupra confidenţialităţii şi răspunderii în mediile
medicale; V. Impactul asupra drepturilor omului şi a democraţiei; VI. Impactul asupra celor
care promovează sănătatea; VII. Impactul asupra calităţii informaţiei; VIII. Impactul asupra
programelor pentru profesioniştii sănătăţii; IX. Măsuri pentru a obţine maximum de avantaje
din internet; X. Cele mai bune practici; XI. Rolul diferiţilor participanţi: 1. Guvernul; 2. Pacienţii
şi cetăţenii ca beneficiari finali; 3. Prestatorii de sănătate instituţionali; 4. Profesioniştii
sănătăţii; XII. Domeniile cercetării.
I. În consideraţiile generale sunt expuse şase idei:
1. utilizarea tehnologiilor informaţiei în asistenţa medicală oferă un potenţial uriaş pentru
cetăţeni, ameliorând informaţia, comunicaţia şi serviciile oferite de internet. Totodată,
avantajele şi inconvenientele internetului trebuie să fie clar prezentate pacienţilor utilizatori şi
persoanelor care se ocupă de ei. Guvernele vor trebui să difuzeze informaţia cu privire la faptul
că internetul în sine nu procură niciun element medical nou, nici garanţia calităţii.
2. Guvernele şi autorităţile medicale ar trebui să fie conştiente de limitele internetului
ca sursă de informaţie. A nu face cunoscute aceste limite este contra eticii şi aduce atingere
autonomiei individului.
3. Răspunderea este tot mai împărţită; profesioniştii sănătăţii îşi menţin răspunderea lor,
dar pacienţii îşi asumă mai multă răspundere pentru alegerea mijloacelor şi o răspundere
individuală prin autogestiune.
4. Această recomandare nu este axată numai pe interesul pacienţilor, ci şi pe interesul
celorlalţi beneficiari potenţiali, pentru a desemna pe beneficiarii finali şi pentru a evita conotaţii
restrictive asociate noţiunii de pacient.
5. Cu ocazia adoptării unei perspective orientate către pacient au fost identificate trei
categorii de necesităţi: 1) informaţia; 2) comunicaţia; 3) serviciile.
6. Sectorul tehnologiei informaţiei se dezvoltă atât de rapid, încât va trebui să se prevadă
revizuiri şi reevaluări periodice ale prezentei recomandări.
II. Principii directoare
1. Politica guvernamentală trebuie să se bazeze pe valorile propuse de Consiliul Europei:
drepturile omului şi drepturile pacienţilor, demnitatea umană, coeziunea socială, democraţia,
echitatea, solidaritatea, egalitatea şanselor între sexe, participarea, libertatea alegerii,
echilibrate prin obligaţia de a contribui la întărirea propriei sănătăţi.
2. Statul nu poate să îşi asume singur întreaga răspundere pentru internet, pentru că el relevă
deseori de competenţa ţărilor, în virtutea amplitudinii aplicaţiilor sale. Pentru dezvoltarea sa,
este necesară o metodă adoptată în comun de toate domeniile societăţii. De aceea, principiile
fundamentale ale societăţii democratice aparţin şi internetului, ca şi aplicaţiilor sale.
3. Guvernele vor recunoaşte că utilizarea internetului aparţine cadrului libertăţii alegerii

fundamentale de care beneficiază indivizii pentru căutarea informaţiilor, comunicaţiilor şi
serviciilor în domeniul sănătăţii.
4. Guvernele trebuie să sensibilizeze publicul cu privire la instrumentele care favorizează
calitatea, inclusiv sistemele pentru acreditarea prestatorului informaţiei cu privire la sănătate.
5. Guvernele nu trebuie să aplice principiul „excepţiei internet”, în sensul că ar fi fundamental
diferit şi ar necesita reguli noi. Acest lucru ar ridica noi obstacole în calea integrării internetului
în societate.
6. Guvernele trebuie să procedeze astfel încât regulamentele şi legile să fie neutre în materie
de tehnologie, pentru a veghea ca scopul legislativ să nu devină caduc prin viitoarele inovaţii
tehnologice.
7. În principiu, informaţiile cu privire la sănătate nu ar trebui să fie nici reţinute, nici cenzurate.
Unele restricţii ar putea fi justificate, de exemplu, cu prilejul reglementării publicităţii pe web.
Calitatea informaţiei medicale trebuie să fie o prioritate.
8. Comunicaţiile între pacienţi şi profesioniştii sănătăţii ar trebui să fie private şi protejate în
toate împrejurările.
9. Fiecare stat membru ar trebui să găsească modul şi forma pe care o doreşte pentru a
organiza serviciile sale de sănătate în vederea utilizării internetului.
10. Politicile de sănătate sunt bazate pe principiul accesului universal la servicii de sănătate
şi comportă, în general, măsuri active pentru a depăşi clivajul social. Adoptarea internetului ca
instrument de aplicare a politicii de sănătate este compatibilă cu această accepţie.
III. Accesul la internet
1. Statele membre ar trebui să garanteze un acces la internet cu cost redus pentru toţi
cetăţenii în cadrul programului „e-Europe 2005”: o societate de informaţie pentru toţi.
Această politică ar servi în mod egal obiectivelor în materie de sănătate şi ar trebui să crească
disponibilitatea tehnologiilor informaţiei moderne.
2. Guvernele ar trebui să identifice lacunele şi obstacolele principale ale accesului la internet
pentru toţi şi, în mod special, accesul la serviciile internet legate de sănătate: obstacole juridice,
sociale, economice, culturale, administrative sau fizice. Măsuri şi programe ar trebui aplicate
pentru înlăturarea acestor obstacole.
3. Statele membre ar trebui să ţină cont de nevoile grupurilor de cetăţeni şi de pacienţi.
4. Statele membre ar trebui să studieze fezabilitatea elaborării metodelor pentru controlul
impactului pe care îl au asupra sănătăţii accesul la informaţii de sănătate prin internet, în mod
special pentru emanciparea pacienţilor, a răspunderii lor şi a îmbunătăţirii interacţiunii cu
furnizorii de asistenţă medicală.
5. guvernele ar trebui să îşi bazeze politica privind accesul la internet pe următoarele
principii: universalitate, recunoaşterea serviciilor de sănătate fără frontiere, neutralitate
tehnologică şi securitate.
IV. Impactul internetului asupra confidenţialităţii şi răspunderii în mediile medicale.
1. Serviciile furnizate prin internet ar putea să completeze şi să consolideze relaţiile
tradiţionale între personalul sanitar şi pacient, ca şi modelul tradiţional de consultaţie.
În situaţii particulare, serviciile ar putea să înlocuiască relaţiile tradiţionale numai dacă pot fi
neutralizate eventualele falii ale serviciilor online prin măsuri suplimentare.
2. Măsurile vizând protecţia confidenţialităţii şi a vieţii private ar trebui să garanteze dreptul
cetăţenilor la autodeterminare şi, în consecinţă, să constituie baza juridică pentru tratamentul
datelor pentru motive de consimţământ, contract sau lege.
3. Indivizii nu ar trebui să se identifice decât în situaţiile în care ar fi nevoie de această

identificare, pentru a putea beneficia de anumite servicii de sănătate.
4. Prestatorii de servicii de informaţie, de comunicaţie şi de sănătate trebuie, în toate
împrejurările, să poată fi identificaţi.
5. Prestatorii de servicii de sănătate pe internet ar trebui să fie identificabili pentru scopuri
care ţin de securitate, de politică, de confidenţialitate.
6. Guvernele ar trebui să pună în funcţiune sisteme acceptabile la nivel naţional pentru a
permite confidenţialitatea şi securitatea individului, mai ales o mare disponibilitate pentru
semnătura şi identitatea numerică.
7 Statele membre ar trebui să instaleze o autoritate sau un comitet răspunzător de
dezvoltarea normelor de confidenţialitate şi de securitate.
V. Impactul asupra drepturilor omului şi a democraţiei
1. Statele membre ar trebui să studieze cele mai bune mijloace de utilizare a internetului
pentru ameliorarea sănătăţii populaţiei, facilitând accesul la educaţie şi la informaţie asupra
problemelor sănătăţii.
2. Guvernele ar trebui să exploateze capacitatea importantă a internetului pentru a sprijini o
mai mare influenţă a populaţiei în materie de politici de sănătate.
3. De asemenea, ar trebui încurajată o dezbatere publică între pacienţi şi cetăţeni,
pe de-o parte, şi serviciile care utilizează informaţii de sănătate, pe de altă parte.
VI. Impactul asupra promovării sănătăţii
Internetul ar trebui să fie utilizat pentru ameliorarea sănătăţii populaţiei, facilitând accesul
la educaţie şi la informaţia în probleme de sănătate.
VII. Impactul asupra calităţii informaţiei
1. Pentru sprijinirea consumatorilor şi a profesioniştilor sănătăţii în diferenţierea informaţii-
lor bune de cele de proastă calitate, ar trebui să se creeze un mediu internet demn de încredere.
2. Site-urile internet despre sănătate reglementate corect ar permite consumatorilor,
pacienţilor şi indivizilor să îşi facă o opinie proprie.
3. Coduri etice ar trebui să fie constituite cu sprijinul guvernelor.
4. Site-urile internet care furnizează informaţii ar trebui să prezinte cel puţin:
- paternitatea conţinutului şi proprietatea site-ului;
- atribuirea conţinutului cu informaţii specifice despre persoana care a realizat lucrul;
- comunicarea informaţiilor colectate;
- declaraţia conflictelor de interese;
- indicarea ultimei date de actualizare.
5. Prestatorii de informaţii ar trebui să permită publicului identificarea surselor de informaţii.
6. Guvernele ar trebui să evalueze calitatea prestaţiilor.
VIII. Impactul asupra programelor pentru profesioniştii sănătăţii
1. Guvernele ar trebui să susţină ameliorarea competenţei profesioniştilor, profitând de
posibilităţile create de internet, şi să stabilească noi relaţii cu pacienţii.
2. Guvernele ar trebui să uşureze prezentarea modului de utilizare a căilor de acces la inter-
net; Guvernele ar trebui să faciliteze întrebuinţarea tehnologiilor de informaţie pentru cei ce
prestează servicii de sănătate.
3. Profesioniştii sănătăţii ar trebui să cunoască mai bine noţiunile de confidenţialitate şi de
respect al vieţii private.
IX. Măsuri pentru obţinerea unui avantaj maxim prin internet

1. Principalele domenii de interes pentru pacienţi şi pentru public, în general, sunt următoarele:
- susţinerea formării publicului în materie de media şi de sănătate individuală;
- constituirea unei culturi de informaţie în materie de sănătate;
- sprijinirea indivizilor şi a grupurilor în vederea organizării pentru apărarea propriei
sănătăţi, pentru schimb de experienţă şi de informaţie etc.
2. Alte avantaje ale sistemelor de sănătate care trebuie să fie exploatate
- tarife de comunicaţii adaptate;
- un mai mare grad de exploatare a noilor tehnologii în interesul publicului în domeniul
sănătăţii.
3. Definirea mijloacelor de dezvoltare a aplicaţiilor internetului în domeniul sănătăţii.
4. Guvernele ar trebui să creeze o comisie permanentă a sănătăţii.
X. Cele mai bune practici
Organizaţiile pacienţilor ar trebui să joace un rol activ în evaluarea şi acreditarea informaţii-
lor de sănătate disponibile pe internet.
Statele membre ar trebui să uşureze accesul la informaţii privind fraude, incidente şi altele
similare.
Pacienţii să poată avea acces la propriul dosar medical şi să poată propune servicii medicale
pentru fiabilitatea tranzacţiilor între părţi.
XI. Rolul pe care îl au în aplicarea ideilor expuse mai sus diferiţii actori: Guvernul, pacienţii ca
beneficiari finali, prestatorii de sănătate instituţionali, profesioniştii sănătăţii
Comunicatul Comisiei către Consiliu, către Parlamentul european, către Comitetul economic
şi social european, precum şi către Comitetul regiunilor din 30 aprilie 2004 urmăreşte
ameliorarea serviciilor de sănătate pentru cetăţenii europeni: plan de acţiune pentru un spaţiu
european al sănătăţii online.
Prin sănătate online se înţelege aplicaţia tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiei la toa-
tă gama de funcţii din sectorul sănătate. Resursele specializate sunt astfel disponibile pentru
educaţia sănătăţii, igienă, securitatea muncii ş.a. Printre inovaţiile reuşite ale sănătăţii online
figurează mai ales reţelele informatice medicale, serviciile de telemedicină, sistemele de supra-
veghere ambulatorii ş.a.
Sistemele şi serviciile de sănătate online permit astfel ameliorarea de o manieră semnificati-
vă a accesului la serviciile de asistenţă medicală. Internetul nu este lipsit de pericole, cum ar fi,
de exemplu, imposibilitatea de a discerne între informaţii bune şi rele. Este nevoie, deci, de un
internet demn de încredere.
Sănătatea online apare ca o prioritate a Uniunii Europene (Directiva nr. 2000/31/CE a
Parlamentului european şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale
serviciilor societăţii de informaţie; Comunicatul Comisiei către Consiliu, Parlamentul european,
Comitetul economic şi social european, Comitetul regiunilor din 30 aprilie 2004; „Sănătate
online”; avizul Comitetului regiunilor asupra comunicatului de mai sus).
Planul de acţiune „Sănătate online” se integrează în strategia care vizează să pună la
dispoziţia tuturor cetăţenilor europeni avantajele pe care le prezintă societatea de informaţie
şi exploatarea potenţialului sistemelor şi serviciilor de exploatare online în spaţiul european
al sănătăţii. Sunt propuse trei domenii principale: creaţia unui cadru potrivit pentru susţinerea
sănătăţii online, aplicarea unor măsuri pentru lansarea furnizării de servicii de sănătate online şi
difuzarea bunelor practici.
În prelungirea acestui plan de acţiune, Comitetul miniştrilor a adresat statelor membre

recomandări privind impactul tehnologiei informaţiei asupra asistenţei medicale de sănătate
„Pacientul şi internetul”, adoptat de Comitetul miniştrilor la 15 decembrie 2004.
Şi în domeniul asistenţei medicale transfrontaliere, Directiva din 2 iulie 2008 se referă la
serviciile informatice pentru a reliefa avantajele lor în acest domeniu.
§9. DREPTUL INDIVIDULUI DE A-ŞI EXPRIMA LIBER ŞI INFORMAT

CONSIMŢĂMÂNTUL ASUPRA ASISTENŢEI MEDICALE
În cadrul dreptului la informarea individuală, un rol important îl joacă dreptul pacientului de
a-şi impune voinţa şi prin consimţământ la suportarea asistenţei medicale. Aceasta presupune,
pe de-o parte, obligaţia medicului de a respecta voinţa bolnavului între a refuza să fie informat
şi a accepta să fie informat, între alegerea medicului şi alegerea variantei de tratament, toate
aceste opţiuni presupunând prealabila informare, completă şi personalizată a bolnavului de
către medic.
Consimţământul devine astfel un drept care determină soarta întregii asistenţe medicale
în relaţia dintre pacientul individual şi prestatorul de servicii de sănătate. Aceasta presupune,
în egală măsură, recunoaşterea pacientului ca fiind un participant activ la soarta propriei
asistenţe medicale. Concomitent cu informarea şi consimţământul individului se realizează şi
informarea colectivă a pacienţilor, cărora li se recunoaşte acest drept colectiv.
Costurile ridicate ale asistenţei medicale justificate prin costurile tehnologiei întrebuinţate
şi prin gradul înalt de calificare a personalului prestator fac din îngrijirea sănătăţii o problemă
financiară de prim rang. Numai parţial ea poate fi suportată din buzunarul pacientului,
pentru că, într-o proporţie însemnată, se suportă prin sistemul de asigurări de sănătate,
atât prin sistemul mutual, cât şi prin sistemele de preluare de către societate a sarcinii
suportării costurilor exorbitante. Toate acestea sunt sfidări potenţate de noile pericole ale vieţii
moderne: bolile contagioase şi endemice, poluare, consumul de droguri şi de tutun. Cei care
contribuie în cea mai mică măsură la formarea fondurilor de suportare a acestor cheltuieli sunt
şi cei care necesită cele mai mari cheltuieli pentru asistenţa medicală a sănătăţii lor ruinate şi
totuşi, solidaritatea umană nu poate raţiona cu răceala cifrelor de încasări şi plăţi. Cel mai
nenorocit homeless care are sănătatea total compromisă şi şanse zero de restabilire a capacităţii
de muncă are dreptul la aceeaşi asistenţă medicală ca şi funcţionarul conştiincios, care a evitat
toate primejdiile cunoscute, dar a avut ghinionul să sucombe întâlnind-o pe cea necunoscută.
Din partea prestatorilor de servicii medicale se aşteaptă să îşi ridice continuu competenţa
profesională, iar din partea guvernelor se aşteaptă stabilirea unor noi priorităţi în domeniul
cercetării, având în vedere prioritatea investiţiilor în medicina spitalicească.
Relaţiile între pacienţi şi profesioniştii sănătăţii trebuie să se transforme în raporturi de
parteneriat bazat pe relaţii reciproce atât în ţările cu înaltă dezvoltare tehnologică în domeniul
sănătăţii, cât şi în celelalte ţări.
Pentru încurajarea participării active a indivizilor în materie de protecţie a sănătăţii trebuie
să se elaboreze programe de educaţie permanentă şi sistematică.
Trebuie să fie încurajată dezvoltarea asociaţilor pacienţilor pentru ca acestea să influenţeze
politica sanitară la diferite nivele. Aceste aspecte vor fi analizate în cadrul paragrafului
consacrat drepturilor colective ale pacienţilor.
Aspecte privind consimţământul liber şi informat al pacientului sunt prezente şi în capitolul

II al Convenţiei asupra drepturilor omului şi biomedicina din 4 aprilie 1997 şi în capitolul I al
Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, precum şi în Avizul
Comitetului economic şi social european despre drepturile pacientului din 26 septembrie 2007,
pct. 3.3.-3.4.1.1.
§10. ASPECTE ACTUALE PRIVIND SECRETUL MEDICAL

(CONFIDENŢIALITATEA). COLOCVIILE CURŢII DE CASAŢIE FRANCEZE
DIN 9 APRILIE ŞI 11 IUNIE 20091
Colocviul din 9 aprilie 2009 a fost consacrat mizei şi perspectivelor secretului medical.
Domnul V. Lamanda, primul preşedinte al Curţii de Casaţie franceze, în cuvântul său introductiv
a subliniat că secretul medical este răspunsul la protecţia intimităţii persoanei, protecţie pe
care o aşteaptă toţi de la legiuitor şi al cărei garant este judecătorul. Acesta este motivul pentru
care, de mai mulţi ani, legislaţia a încercat să definească conţinutul secretului medical, luând în
considerare ceea ce este dorit din punct de vedere moral, eficient din punct de vedere social
şi posibil din punct de vedere ştiinţific. Aceste trei obiective nu coincid neapărat. Dreptul la
secretul medical se situează la graniţa între etică şi juridic. Transmiterea de informaţii de către
practician se confruntă cu o intruziune în intimitatea pacientului şi a persoanelor apropiate
acestuia. Este imposibil să se ridice secretul medical, chiar dacă există consimţământul celui
interesat şi chiar dacă informaţiile sunt deja cunoscute de terţe persoane.
Procurorul general al Curţii de Casaţie franceze, domnul J.L. Nadal, a reamintit că secretul
profesional, instituit în interesul pacientului, se impune tuturor medicilor, în condiţiile
prevăzute de lege. Totuşi, obligaţia de a păstra secretul nu este un imperativ necondiţionat şi
cedează uneori în prezenţa altor interese legitime, de exemplu, atunci când trebuie să fie evitat
un risc epidemiologic grav.
Directorul asistenţei publice spitaliere din Paris, domnul B. Lecrercq, a menţionat,
în cuvântul său, că secretul medical este un element principal al obligaţiei de confidenţialitate,
care se impune tuturor persoanelor spitalului şi de o manieră mai generală, tuturor persoanelor
care pătrund în spital.
În acest colocviu, domnul D. Houssin, directorul Direcţiei Generale a Sănătăţii a prezentat o
amplă comunicare, intitulată „Secretul medical în noile practici şi noile câmpuri ale medicinei”.
În prima parte, el s-a referit la secretul medical şi la evoluţia practicii medicale, abordând
problemele partajului informaţiei, presiunea urgenţei, dispoziţiile sănătăţii publice şi impactul
informaticii, precum şi măsurile de securitate publică. În cea de-a doua parte, noile câmpuri
ale medicinei, autorul s-a referit la grefe şi la principiul anonimatului, atât pentru donator,
cât şi pentru primitor. În continuare, a abordat problema anonimatului donatorilor de gameţi
în privinţa procreaţiei asistate medical. Un loc important a fost acordat de autor secretului
medical în domeniul geneticii şi utilizării datelor genetice în scopuri nemedicale.
Domnul A. Kahn, preşedintele Universităţii Paris Decartes, şi-a intitulat intervenţia:
„Secretul medical: de la Hippocrates la Internet”. În primele alineate ale comunicării a subliniat
că medicina se confruntă, în zilele noastre, cu dificultăţile de aplicare şi chiar cu ameninţări
explicite. Exemplele date au fost din domeniul geneticii şi al bolilor contagioase. În cazul SIDA,
1
Recueil Dalloz nr. 39/2009, p. 2615-2653.
atunci când trebuie să informeze familia bolnavului, medicul nu este nici poliţist, nici jandarm,
nici genealogist şi nu poate proceda la o anchetă pentru cercetarea ascendenţilor, verilor şi a
altor rude. Totodată, în cazul bolnavului de cancer1 în fază terminală, atunci când pacientul ştie
că va muri şi îi cere medicului să nu informeze familia, iar, pe de altă parte, familia îi cere exact
contrariul, adică să fie corect şi complet informată, medicul trebuie să aleagă între rugăminţile
în conflict ireconciliabil.
Domnul P. Sargos, preşedinte de secţie la Curtea de Casaţie franceză, a prezentat
comunicarea intitulată „Învăţămintele secretelor trădate de Jules Bastien-Lepage şi François
Mitterand”. El a subliniat că secretul medical trebuie să fie protejat pentru că aceasta este o
exigenţă a sănătăţii publice.
Această nevoie a sănătăţii publice rămâne, mai mult ca oricând în zilele noastre, de esenţa
relaţiei dintre medic şi pacient. François Mitterand a murit, la 8 ianuarie 1996, de un cancer
diagnosticat în 1981. După câteva zile de la decesul său, medicul său personal a violat secretul
medical al pacientului, publicând împreună cu un coautor o carte numită „Marele secret”,
în care dezvăluia boala lui Mitterand.
Secretul datelor medicale, condiţie a sănătăţii publice, fundament al relaţiei de încredere
între medic şi pacient, precum şi componentă majoră a dreptului la respectul vieţii private,
rămâne păstrat de o remarcabilă doctrină jurisprudenţială seculară.
Domnul D. Tabuteau a prezentat o expunere intitulată „Secretul medical şi evoluţia
sistemului de sănătate”, în care s-a referit la ameninţarea secretului medical de către
multiplicarea posibilităţilor de acces ilegal la informaţia medicală şi la diluarea secretului
medical prin expansiunea câmpului sănătăţii. Totodată, a subliniat că secretul medical se
confruntă cu principiul vigilenţei, dând naştere efectului precauţiei. El a menţionat că secretul
medical este expus presiunilor din partea asigurătorilor de răspundere.
În Colocviul din 11 iunie 2009, domnul D. Sicard s-a referit la limitele secretului medical
partajat. El a afirmat că nu cunoaşte niciun medic, infirmieră sau administrator de spital
care s-au lăsat să fie îngrijiţi în propriul său spital. Prima precauţie pe care şi-o ia orice medic
este să se ducă la un spital unde nu este cunoscut. În mediul medical se spune că nu este mai
uşor de păstrat un secret decât un cărbune aprins în gură. Dacă nu putem spune că secretul
medical are limite, putem afirma totuşi că are limitări. Limitele sunt artificiale şi nu putem
disocia cu uşurinţă, pentru o fiinţă umană, variatele finalităţi terapeutice. Pascal, invocând
păcatul fără gravitate şi păcatul mortal, a întrebat un iezuit despre felul în care vorbesc fidelii
despre păcatele lor. Păcatele uşoare erau întotdeauna confesate preotului parohiei, dar cele
mortale erau aduse la cunoştinţă numai confesorilor din parohii îndepărtate. Informaţia
pe care o încredinţăm cu uşurinţă nu poate fi amestecată cu informaţia a cărei divulgare ne
repugnă. Împărtăşirea este o ameninţare pentru viaţa privată, pentru dreptul persoanei şi
pentru integritatea acesteia. Fundamentul secretului medical este etic, şi nu doar deontologic.
El protejează vulnerabilitatea care o reprezintă boala.
Domnul F. Stefani, vicepreşedinte al Consiliului naţional al ordinului medicilor, a prezentat
comunicarea intitulată „Secretul medical şi noile tehnologii”. După ce s-a referit la necesitatea
şi consecinţele dezvoltării tehnologiilor medicale, a prezentat rezultatele unor sondaje.
1
În luna mai 2010, asistăm la punerea pe piaţă a primului vaccin terapeutic contra cancerului în Statele Unite.
Numele lui este Provenge. El este destinat bărbaţilor care suferă de un cancer avansat al prostatei, stimulând sistemul
imunitar, pentru ca acesta să distrugă celulele maligne. Procedeul este următorului: celule imunitare sunt prelevate
de la pacient şi puse în contact cu proteine caracteristice pentru cancerul prostatei, după care acestea sunt reinjectate
pacientului. O verificare de faza III, pe un număr 512 pacienţi, a demonstrat o creştere semnificativă a duratei lor de
viaţă. Sursa: articol de S. Coisne, Revista La Recherche, nr. 439 (martie 2010), p. 35.
68% dintre cei intervievaţi au opinat că este necesară obţinerea consimţământului pacientului
înaintea oricărui tratament informatic al datelor privind sănătatea sa. 91% dintre cei interogaţi
au apreciat ca fiind utilă întrebuinţarea instrumentelor informatice în exerciţiul medicinei,
dar 78% au dorit să afle cine are acces la dosarul lor medical1 şi ce informaţii au consultat.
68% dintre medici au apreciat ca fiind util instrumentul informatic. În general, francezii sunt
favorabili accesului medicilor la datele lor informatizate.
Riscurile secretului medical pe care le creează noile tehnologii nu sunt de neglijat.
Profesioniştii sănătăţii şi, în primul rând, medicii trebuie să fie sensibilizaţi de responsabilită-
ţile lor în materia protecţiei datelor de sănătate pe suport informatic.
Pacientul trebuie să îşi dea consimţământul înainte de orice informatizare a datelor sale
personale.
Pacientul trebuie să aibă acces liber la datele sale şi, totodată, la informaţia privind alte
persoane care au consultat dosarul său.
Domnul C. Evin, în comunicarea intitulată „Secretul medical în cadru spitalicesc”, a analizat
problema respectului secretului în faza de luare în primire a pacientului şi în faza instituţională,
iar domnul L. Davenas a expus o prezentare a secretului medical în confruntare cu probaţiunea
judiciară. Secretul medical este greu pus la încercare atunci când medicul este chemat să
depună mărturie în justiţie.
Secretul medical şi probaţiunea judiciară a format obiectul comunicării doamnei A.-E. Credeville.
După ce subliniat că secretul este instituit în interesul pacientului, a menţionat că dreptul de
a cunoaşte acest secret este legitimat şi pentru compania de asigurare, ca şi pentru medicul
expert. Medicul are dreptul şi datoria de a păstra confidenţială informaţia pe care o posedă.
Secretul medical şi persoanele vulnerabile, în cazul minorilor, a format tema intervenţiei
doamnei C. Rey-Salmon. În aceste situaţii deosebit de dureroase, este cu certitudine datoria
medicului să îşi facă timp pentru a explica părinţilor că secretul pe care îl apără în numele
autorităţii părinteşti poate fi o bombă cu explozie întârziată.
§11. JURISPRUDENŢA CEDO PRIVIND SECRETUL MEDICAL

Curtea europeană a drepturilor omului, în repetate ocazii, a fundamentat deciziile sale pe
art. 8 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
din 4 noiembrie 1950, art. 8 („Fiecare persoană are dreptul la respectul vieţii sale private şi
familiale, a domiciliului şi a corespondenţei”). Tot pe acelaşi articol s-au bazat hotărârile privind
respectul dreptului la sănătate şi obligaţiile în sarcina statelor.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în hotărârea din 5 octombrie 1994,
s-a referit la acelaşi articol, considerând că dreptul pacientului la secretul medical face parte din
respectul vieţii private. Un caz de răsunet a fost soluţionat de Tribunalul de mare instanţă Paris,
la 18 ianuarie 1986. Medicul generalist, fost consilier medical special la preşedintelui Republicii
Franceze, a publicat, la 17 ianuarie 1996, cartea „Marele secret”, relevând fapte aparţinând
secretului medical cu privire la intimitatea vieţii private a preşedintelui Mitterand. Tribunalul
1
Până la sfârşitul anului 2010, în Franţa va fi terminată dematerializarea dosarului medical personal, ceea ce
înseamnă că el va putea fi accesibil numai în formă numerică. Astfel, se va permite accesul rapid la o imagine
documentată de istorie medicală a fiecărui individ. Totodată, va fi creată premisa unei mai bune calităţi a îngrijirilor
medicale. Sursa: interviurile Revistei La Recherche, nr. 439 (martie 2010), p. 72-73, luate directorului Agenţiei
Naţionale a Sistemelor de Informare de Sănătate J.-F. Parguet şi profesorului informatician P. Pucheral, responsabilul
echipei care înfăptuieşte proiectul.
a interzis difuzarea cărţii. Editura s-a adresat Curţii europene a drepturilor omului, invocând
art. 10 al convenţiei şi afirmând că, după 9 ani de la moartea lui Francois Mitterand, interdicţia
difuzării cărţii nu mai răspundea unei nevoi speciale imperioase. Finalul a fost neaşteptat.
Recunoscând că autorul a încălcat secretul medical şi a fost condamnat penal şi disciplinar
pentru această faptă, Curtea europeană pentru drepturile omului, la 18 mai 2004, a acceptat
ideea de a lua în considerare timpul care a trecut de la moartea preşedintelui pentru a aprecia
compatibilitatea gestului cu libertatea expresiei. Măsura pare disproporţionată în privinţa
interzicerii generale şi absolute a cărţii, mai ales că, la data pronunţării acestei interdicţii,
erau deja vândute 40.000 de exemplare şi cartea era difuzată pe internet, făcând şi obiectul
numeroaselor comentarii în media.
În legătură cu un divorţ pronunţat din vina exclusivă a soţului pentru etilism, proba
afirmaţiilor s-a făcut cu dosarul medical al soţului prezentat de soţie. Curtea europeană
a drepturilor omului a decis, la 11 octombrie 2006, că reproducerea de către judecător în
motivele deciziei a unor extrase din dosarul medical confidenţial încalcă art. 8 alin. (2) al
convenţiei. Aceste informaţii de natură medicală – a apreciat curtea – se înscriu în cadrul
datelor cu caracter personal, astfel cum au fost definite de Convenţia Consiliului Europei
nr. 108, relativă la protecţia persoanelor contra tratamentului automatizat al datelor personale
din 1981. Rolul fundamental al protecţiei datelor cu caracter personal a fost afirmat de curte.
Respectul caracterul confidenţial al informaţiilor despre sănătate constituie un principiu
esenţial al sistemului juridic al tuturor părţilor contractante şi semnatare ale convenţiei.
Referitor la obligaţia de informare colectivă privind pericolele la adresa sănătăţii,
Curtea europeană a drepturilor omului a pronunţat o hotărâre, la 19 februarie 1998, în care
afirmă că atingerile grave la adresa mediului pot dăuna binelui persoanelor, lipsindu-le de
folosinţa domiciliului şi vătămând viaţa lor privată şi familială. Autorităţile au fost acuzate că
nu au informat populaţia cu privire la primejdiile activităţii unei uzine de înalt nivel al riscului.
Curtea a estimat că atingerile grave la adresa mediului pot să dăuneze binelui persoanelor,
privându-le de folosinţa domiciliului şi vătămând viaţa lor privată şi familială. Curtea a
constatat că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a garanta dreptul reclamanţilor la
respectul vieţii lor private şi familiale, nesocotind art. 8 al convenţiei.
Dreptul persoanelor de a fi informate pertinent şi adecvat asupra pericolelor la adresa
sănătăţii şi a vieţii private şi familiale, drept garantat prin art. 8 al convenţiei, a fost lezat şi
în cazul participării unor militari la încercarea unor arme nucleare în atmosferă, încercare
susceptibilă de a avea consecinţe nefaste ascunse asupra sănătăţii participanţilor.
În acest sens s-a pronunţat Curtea europeană a drepturilor omului, la 9 iunie 1998.
Poluarea este şi ea o formă de lezare a vieţii private şi a sănătăţii. O plângere a reclamanţilor
contra autorităţilor române susţinea că aceste autorităţi şi-au neglijat obligaţiile de a proteja
dreptul locuitorilor aflaţi în apropierea unei mine de extragere a aurului, în ceea ce priveşte
dreptul de a beneficia de un mediu sănătos şi protejat.
Curtea europeană pentru drepturile omului a decis, la data de 27 ianuarie 2009, că poluarea
poate să aducă atingere vieţii private şi familiale a persoanei, afectându-i bunăstarea şi că
statul este obligat să asigure protecţia cetăţenilor, reglementând autorizarea, funcţionarea,
exploatarea, securitatea şi controlul activităţilor industriale şi, îndeosebi, autorizarea
activităţilor periculoase pentru mediu şi sănătatea umană. Curtea s-a referit între altele la
obligaţia statului de a garanta dreptul populaţiei de a participa la procesul decizional în materie
de mediu. Totodată, a concluzionat că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a
evalua într-un mod satisfăcător riscurile eventuale ale activităţii societăţii de extracţie şi de a lua
măsurile adecvate, capabile să protejeze drepturile celor interesaţi de a li se respecta viaţa privată
şi a de se bucura de un mediu sănătos şi protejat în sensul art. 8 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950.
Protecţia datelor, precum şi a dreptului la secretul medical au fost invocate şi în cazul unei
paciente seropozitive al cărei soţ era într-o anchetă penală. Ea s-a plâns că ordonanţele emise
de autoritatea care a anchetat cazul au pretins medicilor şi psihiatrului să divulge informaţiile
care o priveau, deşi procedura penală era dirijată contra soţului ei. Aceleaşi organe au ridicat
de la spital dosarele sale medicale, care au fost depuse în întregime la dosarul de anchetă. Pe
de altă parte, deciziile tribunalelor competente au limitat la 10 ani durata confidenţialităţii
dosarului judiciar. În dosarul curţii de apel a fost divulgată identitatea ei şi informaţiile medicale
care o priveau.
În acest caz, Curtea europeană pentru drepturile omului a fost sesizată cu aplicarea
art. 8 al convenţiei şi a recunoscut rolul fundamental pe care îl joacă protecţia datelor cu
caracter personal pentru exercitarea dreptului la respectul vieţii private garantat de art. 8 al
convenţiei. Acest respect constituie un principiu esenţial al sistemului juridic al tuturor părţilor
contractante. Este esenţial nu numai faptul de a proteja viaţa privată, dar şi faptul de a păstra
încrederea pacientului în corpul medical.
Cu toate acestea, Curtea europeană a drepturilor omului a decis, la data de 25 februarie
1997, în procesul contra statului finlandez că protecţia confidenţialităţii datelor medicale,
care este în interesul pacientului şi a întregii colectivităţi poate uneori să se şteargă în faţa
necesităţii anchetării unor infracţiuni, dacă se dovedeşte că aceste interese au o importanţă
şi mai mare. Referitor la accesibilitatea pentru public a datelor cu caracter personal, curtea a
recunoscut că trebuie să se acorde autorităţilor naţionale competente o anumită latitudine
de a determina justul echilibru între protecţia publicităţii procedurilor judiciare, pe de-o
parte, şi cele ale intereselor unei părţi, ca datele să rămână confidenţiale, pe de altă parte.
În final, curtea a concluzionat că nu există violarea art. 8 nici în ceea ce priveşte somaţia către
medici să dea declaraţii de martori, nici în ce priveşte preluarea dosarelor medicale referitoare
la reclamantă, nici referitor la decizia de a face publice datele medicale, dar că există violarea
art. 8, prin faptul că a fost divulgată identitatea reclamantei în decizia publică pronunţată de
Curtea de Apel Helsinki.
§12. PROTECŢIA VIEŢII PRIVATE

biologiei şi medicinei, din 4 aprilie 1997, prevede în capitolul III protecţia vieţii private şi a
dreptului la informaţie. Conform art. 10, fiecare persoană are dreptul să îi fie respectată viaţa
privată atunci când este vorba de informaţii relative la sănătatea sa.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, adoptată la
12 decembrie 2007, prevede în art. 7 dreptul fiecărei persoane la respectul vieţii sale private şi
familiale, precum şi a domiciliului şi a comunicaţiilor sale.
Carta europeană a drepturilor pacienţilor, din 15 noiembrie 2002, enumeră în Partea a II-a
cele 14 drepturi ale pacientului, printre care dreptul la intimitate şi confidenţialitate, care au
fost comentate anterior.
În avizul Comitetului economic şi social european cu privire la drepturile pacientului,
din 26 septembrie 2007, se prevede dreptul la demnitate, intimitate, protecţia integrităţii
corpului, respectul vieţii private şi principiul nediscriminării. Fiecare cetăţean are dreptul la
confidenţialitatea informaţiei privind starea sa de sănătate, diagnosticul stabilit şi procedee de

tratament.
Acest drept fundamental impune ca pacientul să fie tratat cu grijă şi să nu sufere remarci şi
atitudini dispreţuitoare din partea personalului sanitar.
Mai multe decizii ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene au proclamat expres
dreptul la protecţia vieţii private (13 aprilie 1978, Dos. 75/77 Emma Mollet contra Comisiei
Comunităţilor Europene; 10 iunie 1980, Dos 155/78 Mlle M. contra Comisiei Comunităţilor
Europene). În dos. nr. 121-76, hotărârea pronunţată la 27 octombrie 1977 în procesul Alessandro
Moli contra Comisiei Comunităţilor Europene, reclamantul a atacat refuzul angajării sale ca
asistent adjunct sub motivul că la examenul medical prealabil s-a descoperit inaptitudinea sa
fizică pentru acea funcţie. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis că refuzul trebuie
să fie motivat, iar obligaţia de motivare trebuie să se împace cu nevoile secretului medical şi
această apreciere aparţine medicului. Numai el poate aprecia dacă este indicat să i se comunice
persoanei pe care o îngrijeşte natura afecţiunilor de care ar putea fi atinsă. Această împăcare se
operează prin facultatea pe care o are cel interesat de a cere şi a obţine ca natura afecţiunilor
care determină inaptitudinea să fie comunicată unui medic la alegerea sa, numai în acest fel
putând să aprecieze conformitatea deciziei de respingere cu regulile profesiei.
Convenţia pentru protecţia persoanei faţă de tratamentul automatizat al datelor cu caracter
personal din 28 ianuarie 1981 a pornit de la considerentul că este de dorit să se extindă
protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi, în special, dreptul la respectul vieţii private
în condiţiile în care se intensifică circulaţia transfrontalieră a datelor cu caracter personal
supuse tratamentului automatizat.
Obiectul şi scopul convenţiei au fost de a garanta pe teritoriul fiecărei părţi, oricărei persoane
fizice, indiferent de naţionalitate sau reşedinţă, respectul drepturilor sale fundamentale şi,
mai ales, a dreptului la viaţă privată faţă de tratamentul automatizat al datelor cu caracter
personal, care se referă la acea persoană. După definiţiile din art. 2, se precizează în art. 3
domeniul aplicării convenţiei, iar în art. 4-11 sunt prezentate principiile de bază pentru protecţia
datelor: angajamentul părţilor, calitatea datelor, categorii speciale de date, securitatea datelor,
garanţiile complementare pentru persoanele vizate, excepţiile şi restricţiile, sancţiunile şi căile
de atac şi protecţia extinsă.
Fluxul transfrontalier al datelor este reglementat în art. 12, iar cooperarea în art. 13.
Cu privire la asistenţa persoanelor vizate având reşedinţa în străinătate, sunt cuprinse
reglementări în art. 14, garanţiile privind asistenţa în art. 15 şi refuzul cererilor de asistenţă în
art. 16.
Un comitet consultativ a fost prevăzut să se constituie după intrarea în vigoare a convenţiei,
iar funcţiile sale au fost enumerate în art. 19.
Intrarea în vigoare a convenţiei, deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului
Europei, a fost prevăzută pentru prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei
luni după data la care 5 state membre al Consiliului Europei au aderat la convenţie. Statele
nemembre pot fi invitate să semneze convenţia.
Convenţia nu admite nicio rezervă, dar poate fi denunţată de orice parte.
Comitetul miniştrilor statelor membre a emis la 13 februarie 1997 Recomandarea nr. R(97)5
privind reglementarea aplicabilă băncilor de date medicale, care înlocuieşte Recomandarea
R(81)1) şi întăreşte garanţiile protecţiei datelor cu caracter personal privind sănătatea,
consacrate de Convenţia din 28 ianuarie 1981. Comitetul miniştrilor insistă asupra necesităţii
de a respecta dreptul la viaţa privată atât în momentul colectării datelor, cât şi în momentul
prelucrării lor. Atât colectarea, cât şi tratamentul pot fi efectuate numai de profesioniştii
sănătăţii şi numai de o manieră leală şi licită, numai cu scopul realizării obiectivelor sănătăţii
publice. Toate persoanele care au acces la aceste date trebuie să păstreze confidenţialitatea.
privind protecţia persoanelor fizice faţă de tratamentul datelor cu caracter personal,
din 23 noiembrie 1995, care a fost analizată în paragraful 7, este un text de referinţă pentru
protecţia datelor cu caracter personal.
Directiva are ca obiectiv protecţia persoanei contra unui mare număr de tratamente, cum
sunt tratamentele automatizate a datelor, dar şi tratamentele manuale de fişiere structurate
după criterii determinate, conţinând informaţii despre persoane identificate sau identificabile.
Pentru asigurarea unei complete protecţii, s-a sugerat posibilitatea realizării unui studiu
despre protecţia datelor în contextul sănătăţii online.
Regulamentul (CE) nr. 322/97 al Consiliului din 17 februarie 1997 referitor la statistică
conţine 23 de articole precedate de un preambul în 19 puncte.
Primele două articole conţin dispoziţii generale referitoare la obiectivul şi domeniul de apli-
care, iar capitolul doi, alcătuit din art. 3-9, conţine programul statistic comunitar şi aplicarea lui.
Art. 10 care alcătuieşte capitolul III enumeră principiile care garantează o mai bună calitate
a statisticilor: imparţialitatea, fiabilitatea, pertinenţa, raportul cost-eficienţă, secretul şi trans-
parenţa. Capitolul IV (art. 11-12) reglementează difuzarea, capitolul V secretul (art. 13-18),
iar capitolul VI (art. 19-23) conţine dispoziţii finale.
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului european şi al Consiliului referitor la
protecţia persoanei fizice faţă de tratamentul datelor cu caracter personal conţine o expunere
de motive în 36 de puncte, iar în capitolul I expune obiectul reglementării, definiţiile termenilor
şi domeniul aplicării. Condiţiile generale de liceitate a tratamentelor datelor cu caracter
personal sunt reglementate în capitolul II (art. 4-31), iar în capitolul III sunt reglementate căile
de atac. Capitolul IV (art. 34-39) are ca obiect domeniul de aplicare, securitatea comunicaţiilor
şi confidenţialitatea acestora, datele relative la trafic şi facturare şi derogările. Capitolul V
reglementează controlul european al protecţiei datelor (art. 41-48). Regulamentul se încheie
cu dispoziţii finale.
Cu privire la control, regulamentul prevede că funcţia de controlor european are ca misiune
să vegheze ca libertăţile şi drepturile fundamentale ale persoanei fizice, mai ales viaţa sa
privată, să fie respectate de instituţiile şi organele comunitare.
Versiunea consolidată a Tratatului asupra funcţionării Uniunii Europene din 9 mai 2008 se
referă în art. 16 la dreptul persoanei la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.
Decizia nr. 2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002, care a instituit EUROJUST
pentru lupta contra formelor grave de criminalitate, prevede, la art. 14, că pentru realizarea
obiectivelor sale, EUROJUST poate trata datele cu caracter personal pe cale automatizată sau
în fişiere manuale structurate.
EUROJUST va lua măsurile necesare pentru garantarea nivelului de protecţie a datelor cu
caracter personal, corespunzând, cel puţin, celui ce rezultă din aplicarea principiilor convenţiei
Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981, cu modificările ulterioare.
Datele cu caracter personal tratate de EUROJUST sunt adecvate, pertinente, nu sunt
excesive faţă de scopul pentru care sunt tratate şi sunt exacte şi actualizate. Datele cu caracter
personal, tratate de EUROJUST sunt tratate leal şi licit.
Conform deciziei analizate, EUROJUST stabileşte un index al datelor privind anchetele şi
poate crea fişiere de lucru temporare, care conţin, de asemenea, date cu conţinut personal.
Art. 15 prevede restricţiile tratamentului datelor cu caracter personal. Datele care pot fi
tratate şi care fac obiectul unei anchete sau urmăririi penale pentru una sau mai multe dintre
tipurile de criminalitate definite la art. 4 (infracţiunile pentru care Europolul este competent
să acţioneze, criminalitatea informatică, frauda şi corupţia, infracţiunile contra intereselor
financiare ale Comunităţii Europene, spălarea banilor provenind din crime, criminalitatea în
dauna mediului, participarea la o organizaţie criminală, în sensul acţiunii comune nr. 98/733/JAI
a Consiliului din 21 decembrie 1998 şi alte infracţiuni comise în legătură cu cele expuse
precedent):
a) numele de familie, numele purtat anterior căsătoriei, prenumele şi, dacă este cazul,
numele de împrumut;
b) data şi locul naşterii;
c) naţionalitatea;
d) sexul;
e) reşedinţa, profesia şi locul unde se găseşte persoana vizată;
f) numerele de securitate socială, permisele de conducere auto, actele de identitate şi da-
tele paşaportului;
g) informaţiile privind persoanele juridice dacă ele conţin informaţii referitoare la persoa-
nele fizice identificate sau identificabile şi care fac obiectul unei anchete sau al urmăririi
penale;
h) conturile bancare şi cele deschise de alte instituţii financiare;
i) descrierea naturii faptelor ce formează obiectul învinuirii, data comiterii lor, calificarea
penală şi stadiul în care se află ancheta;
j) faptele ce fac previzibilă o extindere a afacerii la nivel internaţional ca informaţii privind
apartenenţa prezumată la o organizaţie criminală.
EUROJUST poate numai să trateze datele cu caracter personal, privind acele persoane care,
conform dreptului naţional al statelor membre, sunt considerate ca fiind martori sau victime
într-o anchetă sau în urmărirea penală privind unul sau mai multe tipuri de criminalitate şi
infracţiuni definite la art. 4:
a) numele de familie, numele purtat anterior căsătoriei, prenumele şi, eventual, numele de
împrumut;
b) data şi locul naşterii;
c) naţionalitatea;
d) sexul;
e) reşedinţa, profesia şi locul unde se găseşte persoana vizată;
f) descrierea naturii faptelor ce formează obiectul învinuirii, data comiterii lor, calificarea
penală şi stadiul în care se află ancheta.
Totuşi, în cazuri excepţionale, EUROJUST poate să trateze pentru o perioadă de timp
limitată alte date cu caracter personal privind circumstanţele unei infracţiuni, dacă ele sunt de
un interes imediat pentru anchetele în curs.
Datele cu caracter personal, indiferent dacă fac sau nu obiectul unui tratament automatizat,
care originea rasială sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau filosofice ori
apartenenţa sindicală, precum şi cele referitoare la sănătate şi la viaţa sexuală nu pot fi tratate
de EUROJUST, cu excepţia situaţiei în care aceste date sunt necesare anchetelor naţionale,
precum şi coordonării în interiorul EUROJUST.
Aceste date nu pot fi tratate în indexul prevăzut la art. 16 §1.
Art. 19 al deciziei reglementează dreptul de acces la datele cu caracter personal.
Orice persoană are dreptul de acces la datele care îl privesc şi care sunt tratate de EUROJUST.
Cererea este scutită de taxe. Accesul poate fi refuzat dacă prin aceasta s-ar compromite
activitatea EUROJUST, s-ar compromite o anchetă naţională la care îşi aduce contribuţia
EUROJUST sau dacă accesul ar constitui o ameninţare pentru drepturile şi libertăţile terţelor
persoane. Dacă solicitantul nu este satisfăcut de răspunsul primit, poate formula un recurs
contra deciziei adresat organului de control comun.
Art. 20 reglementează rectificarea şi ştergerea datelor cu caracter personal, art. 21 prevede
durata conservării datelor cu caracter personal, iar art. 22 stabileşte mijloacele prin care se
asigură securitatea datelor.
Răspunderea pentru tratamentul neautorizat sau incorect este prevăzută de art. 24,
iar confidenţialitatea este reglementată în art. 25.
Rezultă că pacientul are şi un drept la protecţia datelor de sănătate contra distrugerii
accidentale sau ilicite, pierderii accidentale sau divulgării, modificării şi accesului neautorizat,
precum şi contra oricărei alte forme de tratament neautorizat.
Propunerea de directivă a Parlamentului european şi a Consiliului privind aplicarea
drepturilor pacientului în materie de asistenţă medicală transfrontalieră, din 2 iulie 2008,
conţine dispoziţii cu privire la accesul la propriul dosar medical şi la protecţia datelor cu
caracter personal în capitolele II şi III, care au fost analizate anterior.
§13. DREPTUL LA ASISTENŢĂ MEDICALĂ PALIATIVĂ

Respectul datorat persoanei umane şi dreptului acesteia de a muri demn are ca punct de
trecere recunoaşterea drepturilor sale la accesul la îngrijiri paliative, pe care îl afirmă textele
dreptului european.
Prin paliativ/paleativ se înţelege sau un medicament care uşurează starea de boală,
fără a produce vindecarea (care calmează sau suprimă simptomele penibile ale unei boli,
fără a acţiona asupra bolii înseşi) sau un mijloc terapeutic în cazurile incurabile, terminale.
Textele Consiliului Europei, care se referă la îngrijirile paliative sunt: Recomandarea 1418
din 25 iunie 1999 privind protecţia drepturilor omului şi demnitatea bolnavilor incurabili şi
muribunzi şi Recomandarea Rec nr. (2003) 24 a Comitetului miniştrilor statelor membre din
12 noiembrie 2003 cu privire la organizarea asistenţei medicale paleative adoptată de
comitetul miniştrilor la 12 noiembrie 2003. Textul Uniunii Europene cu acelaşi subiect este
Avizul Comitetului economic şi social din 20 martie 2006.
Recomandarea 1418 din 25 iunie 1999 conţine 9 puncte: 1. Consiliul Europei are vocaţia de
a proteja demnitatea fiinţei umane şi drepturile sale; 2. Progresele medicinei, datorită cărora,
în prezent, pot fi îngrijite numeroase afecţiuni care, până de curând, erau incurabile sau fatale,
perfecţionarea tehnologiilor medicale şi dezvoltarea reanimării, care permit menţinerea unei
persoane în supravieţuire prelungită, îndepărtează necontenit limitele morţii. Condiţiile de
viaţă ale celui care va muri trec adesea pe planul secund, negând solitudinea sa, suferinţa sa şi
a celor apropiaţi.
3. În 1976, în Rezoluţia 613, Adunarea declara că este convinsă de faptul că bolnavii
muribunzi doresc, înainte de toate, să moară în pace şi demnitate şi, dacă este posibil,
cu uşurarea pe care o aduce susţinerea familiei şi a prietenilor. În Recomandarea nr. 779 (1976)
se adăuga că prelungirea vieţii nu trebuie să fie un scop în sine, exclusiv al practicii medicale,
care trebuie să urmărească, în acelaşi timp, şi uşurarea suferinţelor.
4. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii umane faţă de aplicaţiile

biologiei şi medicinei a stabilit principii importante şi a deschis calea condiţiilor specifice în
cazul bolnavilor incurabili şi muribunzi.
5. Obligaţia de a respecta şi de a proteja demnitatea unui bolnav incurabil sau a unui
muribund este consecinţa naturală a demnităţii inviolabile, inerente fiinţei umane în toate
stadiile vieţii sale. Acest respect şi această protecţie se traduc în creaţia unui mediu adecvat
care permite fiinţei umane să moară în demnitate.
6. În mod special, trebuie să se vegheze asupra îngrijirilor în cazul membrilor mai vulnerabili
ai societăţii, aşa cum au demonstrat numeroase experienţe trecute şi prezente. Fiinţa umană,
care începe viaţa sa într-o stare de slăbiciune şi dependenţă, are nevoie de protecţie şi de
susţinere, atunci când se găseşte în pragul morţii.
7. Diverşi factori ameninţă drepturile fundamentale, care conferă fiecărui bolnav incurabil şi
fiecărui muribund demnitatea sa de fiinţă umană: I. un acces insuficient la îngrijiri paliative şi la
tratamente contra durerii; II. absenţa tratamentului suferinţelor fizice şi a luării în considerare
a nevoilor psihologice, sociale şi spirituale; III. prelungirea artificială a procesului morţii, fie prin
utilizarea de mijloace medicale disproporţionate faţă de starea bolnavului, fie prin continuarea
tratamentului fără consimţământul acestuia; IV. absenţa formaţiei permanente şi de susţinere
psihologică pentru profesioniştii sănătăţii, care intervin în cadrul medicinei paliative; V. atenţia
şi susţinerea insuficientă acordată rudelor şi prietenilor bolnavilor incurabili şi muribunzi,
care, în alte împrejurări, ar fi uşurat suferinţa umană în toate dimensiunile sale; VI. teama
pe care o încearcă bolnavul de a pierde autonomia sa, devenind o povară pentru rudele sale
şi instituţiile de care este total dependent; VII. absenţa sau neadecvarea mediului social sau
instituţional unde individul să poată să îşi părăsească în pace persoanele apropiate şi prietenii;
VIII. insuficienţa fondurilor şi resurselor alocate îngrijirilor şi susţinerii bolnavilor incurabili
şi a muribunzilor; IX. discriminarea socială al cărui obiect îl constituie slăbiciunea, agonia şi
moartea.
8. Adunarea Consiliului Europei invită statele membre să prevadă, în dreptul lor intern,
dispoziţii care asigură bolnavilor incurabili sau muribunzi protecţia juridică şi socială, necesară
contra pericolelor şi temerilor specifice cu care s-ar putea să fie confruntaţi şi, în special,
contra:
i. riscului de a fi prada unor simptome insuportabile de apropierea morţii (dureri, sufocări
etc.); ii. riscului de a vedea că existenţa lor se prelungeşte contra voinţei lor; iii. riscului de a
muri în izolare şi abandon; iv. riscului de a vedea sfârşitul zilelor sale dominat de teama de
a fi o povară pentru societate; v. riscului de a vedea că sunt limitate mijloacele artificiale de
supravieţuire pentru raţiuni de ordin economic; vi. riscului insuficienţei dotărilor în fonduri şi în
resurse consacrate asistenţei, îngrijirilor şi susţinerii bolnavilor incurabili sau muribunzi.
9. Adunarea recomandă comitetului miniştrilor să încurajeze statele membre ale Consiliului
Europei să respecte şi să protejeze demnitatea bolnavilor incurabili şi muribunzi:
a) consacrând şi protejând dreptul bolnavilor incurabili şi muribunzilor la o gamă completă
de îngrijiri paliative, luând măsurile necesare: i. pentru ca îngrijirile paliative să facă
parte din drepturile individuale recunoscute de lege în toate statele membre; ii. pentru
a asigura un acces echitabil la îngrijiri paliative adecvate tuturor bolnavilor incurabili şi
tuturor muribunzilor; iii. pentru a încuraja rudele şi prietenii să îl acompanieze pe bolnavul
incurabil sau muribund şi pentru a li se asigura acestora o susţinere profesională. Atunci
când familia şi/sau organismele private se dovedesc insuficiente sau supraîncărcate,
acţiunea lor va trebui să fie înlocuită sau completată cu alte forme de asistenţă medicală
profesională; iv. pentru a dispune de echipe şi de reţele mobile specializate pentru ca

îngrijirile paliative să poată fi acordate bolnavilor incurabili şi muribunzilor la domiciliu,
dacă un tratament ambulatoriu este posibil; v. pentru a exista cooperare între toate
persoanele chemate să acorde asistenţă medicală bolnavilor incurabili sau muribunzi;
vi. pentru a fi elaborate şi aplicate norme destinate să asigure calitatea îngrijirilor
acordate bolnavilor incurabili şi muribunzilor; vii. pentru ca, excepţie făcând refuzul celui
interesat, bolnavii incurabili şi muribunzii să primească un tratament contra durerii şi
îngrijiri paliative adecvate, chiar dacă tratamentul aplicat ar putea avea ca efect secundar
să contribuie la scurtarea vieţii persoanei în cauză; viii. pentru ca profesioniştii asistenţei
medicale să fie formaţi şi pregătiţi pentru a oferi bolnavilor incurabili şi muribunzilor
asistenţă medicală, infirmieri şi psihologi în cadrul echipelor integrate aplicând normele
cele mai ridicate posibile; ix. pentru a crea şi a dezvolta centre de cercetare, învăţământ
şi formaţie în domeniile medicinei şi ale asistenţei medicale paleative, precum şi în
acela al tanatologiei interdisciplinare; x. pentru ca unităţile specializate în asistenţă
medicală paleativă şi serviciile pentru bolnavii în fază terminală să fie create cel puţin
în marile spitale, astfel încât medicina şi asistenţa medicală paleativă să devină o parte
integrantă a oricărui tratament medical; xi. pentru a face ca publicul să conştientizeze
că generalizarea medicinei şi a asistenţei medicale paliative este un obiectiv principal al
medicinei;
b) apărând dreptul bolnavilor incurabili şi muribunzi la autodeterminare, prin luarea
măsurilor necesare: i. pentru a asigura efectiva exercitare a dreptului bolnavilor incurabili
şi muribunzilor la o informaţie reală şi completă, dar comunicată cu compasiune cu
privire la starea lor de sănătate şi respectând, totodată, dorinţa pe care o poate avea
persoana de a nu fi informată; ii. pentru a pune bolnavul incurabil sau muribund în
situaţia de a fi în măsură să consulte alţi medici decât cel care îl tratează de obicei;
iii. pentru ca niciun bolnav incurabil sau muribund să nu primească tratament contra
voinţei sale şi să nu sufere influenţa ori presiunile altei persoane. Voinţa aceasta nu
trebuie să fie rezultatul presiunii economice; iv. pentru a respecta instrucţiunile sau
declaraţia formală prin care sunt refuzate anumite tratamente medicale exprimată în
avans de bolnavul incurabil sau de muribund, dar acum deveniţi incapabili să îşi exprime
voinţa. Criteriile validităţii şi întinderii instrucţiunilor date anterior, ca şi cele prin care se
numesc împuterniciţi şi se stabilesc întinderile puterilor acestora trebuie să fie temeinic
definite. De asemenea, trebuie să se dea asigurări că reprezentantul legal nu ia în locul
celui interesat hotărâri bazate pe declaraţiile prealabile ale bolnavului, nici presupuneri
cu privire la voinţa pe care ar fi manifestat-o direct sau indirect. Întotdeauna trebuie să
existe o concordanţă vădită cu declaraţiile făcute de persoana în cauză cu puţin timp
înainte de momentul în care trebuie luată hotărârea, mai precis, atunci când bolnavul nu
suferă presiuni şi nu are deficienţă mentală. Trebuie să fie nesocotită orice decizie care
se sprijină pe judecăţi de valoare general valabil în societate şi să se vegheze ca, în caz de
îndoială, hotărârea să fie întotdeauna în favoarea vieţii şi a prelungirii vieţii; v. pentru ca,
fără a anticipa cu privire la răspunderea terapeutică ultimă a medicului, voinţa exprimată
de un bolnav incurabil sau muribund referitor la o formă specială de tratament care
să fie luată în considerare, în măsura în care nu aduce atingere demnităţii sale umane;
vi. pentru ca, în absenţa instrucţiunilor anticipate sau a declaraţiilor formale, să nu se
aducă atingere dreptului la viaţă al bolnavului şi să se întocmească lista de tratamente
care nu pot fi, în niciun caz, nici refuzate, nici întrerupte;
c) menţinând interdicţia absolută de a pune capăt intenţionat vieţii bolnavilor incurabili şi

muribunzilor:
(i). întrucât dreptul la viaţă şi, în special, cel al bolnavilor incurabili şi muribunzi este garantat
de statele membre, conform art. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului care dispune
că moartea nu poate fi provocată intenţionat altei persoane; (ii). întrucât dorinţa de a muri
exprimată de un bolnav incurabil sau muribund nu poate constitui niciodată un temei juridic
pentru ca altă persoană să îi poată provoca moartea; (iii). întrucât dorinţa de a muri exprimată
de un bolnav incurabil sau muribund nu poate în sine să constituie o justificare legală pentru
executarea unor acţiuni destinate să provoace moarte.
Recomandarea Rec nr. (2003) 24 a Comitetului miniştrilor statelor membre, din 12 no-
iembrie 2003, cu privire la organizarea asistenţei medicale paleative, conţine o expunere de
motive, care face trimitere şi la recomandarea prezentată mai sus, şi 4 recomandări: 1. statele
membre să adopte politici şi măsuri legislative necesare pentru aplicarea unui cadru coerent
şi complet la nivel naţional în materie de asistenţă medicală paliativă; 2. statele membre să
adopte toate măsurile posibile dintre cele care figurează în anexa la recomandare şi, totodată,
3. să încurajeze integrarea în reţea la nivel internaţional a tuturor organizaţiilor, institutelor
de cercetare şi a celorlalte instanţe care operează în domeniul asistenţei medicale paleative;
4. să favorizeze difuzarea activă a recomandării.
În anexă sunt prezentate: I. principiile fundamentale; II. structurile şi serviciile; III. politica de
asistenţă medicală şi organizare; IV. ameliorarea calităţii şi cercetării; V. educaţia şi formaţia:
VI. familia; VII. comunicarea cu pacientul şi cu familia; VIII. echipe de asistenţă, munca în echipă
şi programarea asistenţei; IX. doliul.
În principiile fundamentale sunt relevate aspectele esenţiale ale asistenţei medicale
paliative: uşurarea simptomelor; susţinerea psihologică, spirituală şi emoţională; susţinerea din
partea familiei; susţinerea în doliu.
Principiile recomandării sunt următoarele:
1. Asistenţa medicală paliativă este parte integrantă şi componentă esenţială a serviciilor
de sănătate;
2. Oricine are nevoie de asistenţă medicală paliativă trebuie să poată beneficia, conform
nevoilor sale, în măsura posibilă;
3. Obiectivul îngrijirilor medicale paliative este de a asigura pentru pacienţi cea mai bună
calitate a vieţii posibilă;
4. Asistenţa medicală paliativă urmăreşte să trateze dificultăţile de ordin fizic, psihologic şi
spiritual întâlnite în faza avansată a bolii;
5. Problemele acute intermediare trebuie să fie tratate, dacă doreşte pacientul, dar pot şi
să fie lăsate netratate, continuându-se asigurarea celor mei bune condiţii dacă pacientul
doreşte;
6. Îngrijirile medicale paliative trebuie să fie asigurate tuturor, fără discriminări;
7. Programele de formaţie pentru asistenţă medicală paliativă trebuie să fie integrate în
formarea tuturor profesioniştilor;
8. Intervenţia pentru asistenţă medicală paliativă trebuie să fie bazată pe informaţii
ştiinţifice pertinente;
9. Activităţile în acest domeniu trebuie să fie susţinute financiar;
10. Profesioniştii care practică îngrijirile medicale paliative trebuie să respecte drepturile
pacienţilor şi să acţioneze în interesul pacienţilor.
În ce priveşte comunicarea cu pacientul şi familia sa, recomandarea prevede următoarele:

1. Asistenţa medicală paliativă necesită un climat, o atitudine şi relaţii între personalul
medical şi pacient favorabil transparenţei în informarea pacientului şi a familiei;
2. În măsura în care pacienţii doresc să fie informaţii, profesioniştii trebuie să comunice
deschis cu ei;
3. Informarea profesioniştilor către pacienţi trebuie să fie adaptată pacienţilor şi barierelor
emoţionale sau cognitive ale acestora;
4. Atunci când sunt implicaţi copii, comunicarea să fie adaptată nevoilor acestora.
Avizul Comitetului economic şi social din 20 martie 2006 pe tema „Asistenţa medicală
paliativă − un exemplu al activităţii de voluntariat în Europa” a scos în evidenţă că voluntarii
îşi îndeplinesc angajamentul responsabil şi motivat. Exemplul asistenţei medicale paliative ne
arată, în mod convingător, forţa angajamentului voluntar care poate contribui la modificarea
condiţiilor politice şi a realităţilor sociale. Perseverenţa cu care voluntarii transformă ideile şi
convingerile lor în acţiuni concrete şi îi stimulează şi pe alţii prin entuziasmul lor constituie
un puternic îndemn pentru dezvoltarea şi continuitatea angajamentului cetăţenesc.
Se constată că motivaţia voluntarilor, rolul lor în serviciul persoanei în suferinţă conduc,
adeseori, la schimbarea legilor şi a altor acte normative, ceea ce constituie un excelent
exemplu de societate civilă care funcţionează bine.
§14. DREPTUL PACIENŢILOR LA SECURITATE

Dreptul pacienţilor la securitate este reglementat în trei documente: 1) Recomandarea Rec
nr. (2006) 7 a Comitetului miniştrilor statelor membre privind gestiunea securităţii pacienţilor
şi prevenirea evenimentelor nedorite în asistenţa medicală, adoptată la 24 mai 2006, (extras),
cu ocazia cele de-a 965-a reuniuni a delegaţiilor miniştrilor; 2) Comunicarea Comisiei către
Parlamentul european şi către Consiliu, din 15 decembrie 2008, privind securitatea pacienţilor,
inclusiv prevenirea infecţiilor asociate îngrijirilor medicale şi lupta împotriva acestora
(COM/2008/0036 final); 3) Propunerea de recomandare a Consiliului din 15 decembrie 2008
privind securitatea pacienţilor, inclusiv prevenirea infecţiilor asociate îngrijirilor şi lupta contra
acesteia (COM/2008/0837 final).
COMENTARIU GENERAL
Problema securităţii pacienţilor, tot mai preocupantă în sistemele de sănătate din întreaga
lume, se situează în centrul preocupărilor actuale ale instituţiilor comunităţii europene. Pentru
a răspunde acestei necesităţi, Comisia a adoptat numeroase măsuri concentrate asupra
surselor de risc specifice, cum sunt: securitatea medicamentelor şi a dispozitivelor medicale
sau rezistenţa la agenţi antimicrobieni.
Problema securităţii pacienţilor aparţine răspunderii statelor membre, iar Uniunea Europea-
nă încurajează aceste state, aducând un sprijin suplimentar la eforturile lor. Obiectivul esenţial
şi general este prevenirea şi reducerea bolilor şi afecţiunilor umane, ca şi a cauzelor de pericol
pentru sănătatea umană. După un important număr de documente de lucru, s-a decis, în anul
2008, publicarea a două acte legislative, fără caracter coercitiv: o comunicare a Comisiei că-
tre Parlamentul european şi Consiliu privind securitatea pacienţilor din 15 decembrie 2008 şi
o recomandare a Consiliului privind securitatea pacienţilor din 20 ianuarie 2009, în scopul de
a favoriza angajamentul politic al statelor membre în favoarea securităţii pacienţilor şi de a

formula o serie de recomandări complete în vederea reducerii numărului de evenimente ne-
dorite în sistemele de îngrijiri de sănătate. Nu s-a trecut la elaborarea unui regulament sau a
unei directive cu privire la securitatea pacienţilor, pentru că a fost considerată greu justifica-
bilă o măsură legislativă specifică şi amănunţită, care să acopere toate aspectele propunerii,
pentru raţiuni legate principiului subsidiarităţii şi al proporţionalităţii.
Comunicarea Comisiei către Parlamentul european şi-a propus să definească, în linii
mari, un demers integrat care, prin reunirea tuturor factorilor cu incidenţă asupra securităţii
pacienţilor, conferă acesteia calitatea de element central al sistemului de sănătate de calitate.
Comunicarea îşi propune să incite statele membre în vederea angajării acestora pentru a plasa
securitatea pacienţilor în rangul de priorităţi printre obiectivele de sănătate publică naţională.
După informaţiile disponibile, se pare că, în definirea priorităţilor, există o mare varietate
între statele membre şi elaborarea, executarea şi celelalte aspecte ale strategiilor statelor
membre, acestea fiind în stadii de avansare mult diferită. Comunicarea Comisiei prevede astfel
că Uniunea Europeană poate juca un rol în culegerea datelor comparabile şi globale la nivel
comunitar şi difuzarea bunelor practici către statele membre, pentru ca programele, structurile
şi politicile eficiente şi transparente să fie elaborate în materia securităţii pacienţilor. Pentru
facilitarea schimbului de informaţii între statele membre, este necesar să se pună la punct o
terminologie sau o taxinomie, precum şi indicatori comuni privind securitatea pacienţilor.
Pacienţii vor dispune astfel de informaţii care le vor permite să aleagă asistenţa medicală,
mai ales că vor putea beneficia de această asistenţă şi în alt stat membru. Pacienţii trebuie
să fie informaţi cu privire la securitatea sistemelor de sănătate şi cu privire la ajutorul pe care
pacienţii sau familiile lor pot să le obţină atunci când sunt victimele unor evenimente nedorite.
Comisia invită statele membre să susţină aplicarea şi întărirea politicilor şi programelor
naţionale cu privire la securitatea pacienţilor pe un plan general. Fiind informaţi, pacienţii
vor avea o autonomie mai largă şi se vor putea asocia la elaborarea politicilor în materie
de securitate a pacienţilor. Comisia recomandă, de asemenea, să se îmbunătăţească acele
sisteme de semnalare a incidentelor care nu au caracter punitiv, pentru a fi surse de elaborare
a soluţiilor. Semnalarea evenimentelor nedorite trebuie să fie asigurată de o manieră
constructivă, şi nu represivă, astfel încât prestatarii de îngrijiri să poată raporta incidentele,
fără teama de consecinţe neplăcute.
Statele membre sunt invitate să vegheze ca securitatea pacienţilor să fie ancorată în
educaţia şi formarea personalului de sănătate care prestează îngrijiri medicale.
Consiliul recomandă statelor membre să autonomizeze şi să informeze cetăţenii şi pacienţii
şi prin asocierea organizaţiilor care îi reprezintă la elaborarea de politici şi de programe de
securitate a pacienţilor la toate nivelele.
Pentru a garanta eficienţa acestei politici, consiliul recomandă statelor membre să promo-
veze educaţia şi formaţia personalului de sănătate în materia securităţii pacienţilor.
În ce priveşte primul document, recomandarea Rec nr. (2006)(7) a Comitetului Miniştrilor
statelor membre, conţinutul acesteia cuprinde 11 puncte, precedate de o scurtă expunere de
motive:
i. să se asigure că securitatea pacienţilor constituie piatra unghiulară a tuturor politicilor
pertinente în materie de sănătate, în special a politicilor pentru ameliorarea calităţii;
ii. să dezvolte un cadru politic global şi coerent pentru securitatea pacienţilor, care:
a) încurajează o cultură a securităţii la toate nivelele asistenţei medicale;
b) adoptă un concept proactiv şi preventiv despre sistemul de sănătate pentru securitatea
pacienţilor;
c) consideră securitatea pacienţilor ca o prioritate;
d) trage învăţămintele din incidentele privind securitatea pacienţilor;
iii. să promoveze dezvoltarea unui sistem de notificări ale incidentelor privind securitatea
pacienţilor în vederea ameliorării acesteia; acest sistem va trebui:
a) să fie nepunitiv şi just în finalitatea sa;
b) să fie independent de alte mecanisme de reglementare;
c) să fie conceput astfel încât să încurajeze personalul sanitar să semnaleze incidentele;
d) să instaureze un sistem care să permită colectarea şi analiza la nivel local a rapoartelor
privind evenimentele nedorite în scopul ameliorării securităţii pacienţilor, afectând şi
resursele specifice;
e) să implice atât sectorul public, cât şi cel privat;
f) să permită participarea pacienţilor şi aparţinătorilor, precum şi a tuturor prestatorilor
neoficiali de servicii sanitare la toate aspectele activităţii privind securitatea pacienţilor,
inclusiv la notificările incidentelor;
iv. să examineze rolul altor surse de date, de exemplu, plângerile pacienţilor, bazele de date
clinice ş.a. ca surse de informaţie complementară asupra securităţii pacienţilor;
v. să promoveze dezvoltarea programelor educative pentru întregul personal în vederea
îmbunătăţirii securităţii pacienţilor;
vi. să dezvolte indicatori fiabili şi valabili de securitate a pacienţilor;
vii. să coopereze la nivel internaţional şi să facă schimb de experienţă asupra aspectelor
securităţii, incluzând:
a) concepţia proactivă a sistemelor de asistenţă medicală;
b) notificarea incidentelor privind securitatea pacienţilor;
c) metodele pentru standardizarea procedurilor de asistenţă medicală;
d) metodele pentru identificarea şi gestiunea riscurilor;
e) dezvoltarea indicatorilor standard privind securitatea pacienţilor;
f) dezvoltarea unei nomenclaturi standard pentru securitatea pacienţilor;
g) metodele de participare a pacienţilor şi prestatorilor de asistenţă medicală la îmbunătă-
ţirea securităţii;
h) conţinutul programelor de formaţie profesională şi a metodelor pentru instaurarea unei
culturi a securităţii, în măsură să influenţeze obişnuinţele pacienţilor şi ale personalului;
viii. să promoveze cercetarea cu privire la securitatea pacienţilor;
ix. să producă rapoarte regulate asupra măsurilor luate pe plan naţional pentru îmbunătăţi-
rea securităţii pacienţilor;
x. să ia măsurile prevăzute în anexa la recomandare, de fiecare dată când este posibil;
xi. să traducă acest document şi să dezvolte strategii locale pentru aplicarea lui.
Anexa la recomandare cuprinde următoarele capitole: A. Condiţii prealabile; B. Culturi
de securitate; C. Evaluări ale securităţii pacienţilor şi rolul indicatorilor; D. Sursele de date şi
sistemele de notificare (D.1. Notificarea incidentelor; D.2. Utilizarea datelor; D.3. Alte surse
de informaţie); E. Securitatea medicaţiei; F. Factorii umani; G. Răspunderea pacienţilor şi
participarea cetăţenilor; H. Educaţia pacienţilor privind securitatea; I. Programul cercetării;
J. Cadrul juridic şi K. Aplicarea politicii în materie de securitate a pacienţilor.
În anexa la Recomandarea nr. (2006) 7 sunt prezentate condiţiile prealabile, culturile de
securitate, evaluarea securităţii pacienţilor, sursele de date, securitatea medicaţiei, factorii
umani, răspunderea pacienţilor, educaţia securităţii pacienţilor, programele de cercetare,
cadrul juridic, politica în materie de securitate a pacienţilor.
A. ÎN CONDIŢIILE PREALABILE, se arată că guvernele trebuie să adopte o atitudine activă,

preventivă şi sistematică, în sensul de a admite că se produc erori, că ele trebuie identificate
şi gestionate, să tragă învăţămintele din erori şi să minimizeze efectele lor, să evite repetarea
pentru viitor a aceloraşi erori şi să încurajeze pacienţii şi profesioniştii pentru a semnala
incidentele de securitate cu care sunt confruntaţi.
Securitatea pacienţilor trebuie să fie recunoscută ca fundament indispensabil al unor îngrijiri
de sănătate de calitate, bazată pe o atitudine preventivă, o analiză sistematică şi un retur al
informaţiei. Strategia pentru securitatea pacienţilor trebuie să devină o parte integrantă
a programului global de ameliorare permanentă a calităţii (Recomandarea nr. R (97) 17
privind dezvoltarea şi aplicarea sistemelor de ameliorarea calităţii în domeniul îngrijirilor de
sănătate). Investiţia în securitatea pacienţilor, ca investiţie în ameliorarea calităţii, trebuie să
fie considerată ca justificată sub aspect economic.
Erorile sunt consecinţa slăbiciunilor umane normale şi pot fi evitate, ameliorând condiţiile în
care muncesc oamenii.
Programele pentru securitatea pacienţilor trebuie să utilizeze acelaşi limbaj, o terminologie
coerentă şi să fie centrate pe aceleaşi concepţii. Prin incident relativ la securitatea pacienţilor
se înţelege un incident neintenţionat sau neaşteptat care a cauzat sau ar putea cauza un
prejudiciu unui sau mai multor pacienţi.
Securitatea pacienţilor depinde de numeroşi factori: un nivel adecvat al resurselor;
o finanţare suficientă; un număr adecvat de personal corect format; edificii adaptate; utilizarea de
materiale, echipamente tehnice şi medicamente de calitate; stabilirea de proceduri diagnostice şi
terapeutice standard; o repartizare clară a sarcinilor şi răspunderilor; relaţii adecvate şi regulate
între proceduri; sisteme informatice adecvate; o documentare precisă şi o bună comunicare
între profesionişti şi echipele care acordă îngrijiri, pe de-o parte, şi pacienţi, pe de altă parte;
dezvoltarea unei atmosfere şi a unor condiţii sanitare şi sociale adaptate şi sigure.
B. CULTURILE DE SECURITATE/MEDIU
1. Credibilitatea sistemului sănătăţii la cel mai înalt nivel este un factor determinant pentru
a dezvolta o cultură de securitate. Politicul şi acţiunea guvernamentală, ca şi alţi factori de
decizie, vor promova măsuri datorită cărora organismele sănătăţii vor putea să funcţioneze în
toate împrejurările, după principiile deschiderii şi echităţii:
a) Prima etapă privind dezvoltarea unei culturi de securitate constă în definirea culturii
sistemului şi organizării. O cultură de securitate − este esenţial o cultură în care
persoanele au o conştiinţă permanentă şi activă a rolului lor, a contribuţiei lor la
soluţionarea problemelor potenţiale. Aceasta este o cultură de deschidere şi echitate,
în care persoanele sunt capabile să tragă consecinţele problemelor pentru a le rezolva;
b) A dezvolta o cultură de securitate într-o organizaţie pretinde o conducere puternică,
precum şi o planificare şi un control atente. Aceasta pretinde, de asemenea, schimbări
şi angajamente în sensul securităţii la toate nivelele, de la administraţie până la echipele
clinice şi personalul de execuţie;
c) O focalizare efectivă şi solidă asupra securităţii pacientului trebuie să se efectueze
prin intermediul sistemului şi organizaţiilor de îngrijire a sănătăţii: securitatea trebuie
să fie apreciată ca o prioritate absolută a îngrijirilor sănătăţii, chiar în detrimentul
„productivităţii” sau „eficacităţii”;
d) Obligaţia de calitate şi de securitate trebuie să se exprime la nivelul cel mai ridicat al
sistemului de îngrijiri de sănătate şi să se traducă în termeni de politici şi de susţinere
politică a sănătăţii publice şi a problemelor legate de securitatea pacientului;
e) Resursele financiare şi logistice necesare, primele şi recompensele, trebuie să fie

asigurate prin sistemul de îngrijire a sănătăţii; gestiunea riscului trebuie să fie controlată;
primele şi recompensele individuale să fie însoţite de recompense pentru întreaga
echipă; recompensele pentru iniţiative în favoarea securităţii trebuie să fie recompensate
chiar şi atunci când ulterior se dovedeşte că nu au fost realiste;
f) Conceptele şi acţiunile gestiunii calităţii şi riscului trebuie să fie incluse în programele de
învăţământ de licenţă şi de cicluri în toate profesiunile legate de îngrijirea sănătăţii;
g) trebuie să fie definite şi susţinute acele puncte care au fost recunoscute ca esenţiale
pentru securitatea pacientului la nivel naţional;
h) guvernul trebuie să asigure că nicio acţiune ilegală nu este întreprinsă în cazul denunţării
incidentelor de către o terţă persoană:
2. O abordare sistemică este un factor de ameliorare a securităţii pacienţilor.
a) Gestiunea efectivă a riscului presupune înţelegerea comportamentului uman, diversita-
tea erorilor umane şi a condiţiilor susceptibile să le provoace.
b) Trebuie să se accepte că indivizii comit erori şi că procedurile şi echipamentele nu
funcţionează întotdeauna corect. Trebuie să se accepte faptul că, în împrejurări specifice
şi pentru raţiuni diverse, indivizii pot comite erori.
c) Abordarea sistemică ia în considerare diferitele elemente despre care se ştie că ele
contribuie la incidente sau la evenimente. În acest fel, investigatorul nu se limitează
la stabilirea răspunderii indivizilor, ci examinează ceea ce pune probleme la nivelul
sistemului în care muncesc indivizii;
d) În consecinţă, trebuie să se conceapă şi să se întreţină sisteme care pot reduce
probabilitatea prejudiciului adus pacientului şi se poate evita repetarea erorilor;
3. La nivelul organizaţiilor de îngrijiri de sănătate, factorii de conducere trebuie să instaureze
un climat care să poată stabili învăţămintele din incidentele de securitate, iar personalul
trebuie să fie încurajat pentru a evalua în avans şi a semnala imediat riscurile. Aceste
mecanisme trebuie să fie coerente cu sistemele de gestiune a calităţii deja stabilite şi să facă
parte integrantă din acestea;
a) Gestiunea calităţii şi riscului trebuie să se situeze la nivelul cel mai ridicat şi să fie tradusă
în valori, norme şi comportamente comune tuturor nivelelor;
b) Organismele de sănătate trebuie să posede sisteme care să le permită o evaluare a
culturii de securitate, care să se exprime prin indicatori de calitate şi prin continuitate.
C. EVALUAREA SECURITĂŢII PACIENŢILOR – ROLUL INDICATORILOR
Securitatea pacienţilor este rezultatul mai multor factori.
În prealabil, se impune instalarea unei strategii sistematice pentru măsurarea, raportare
şi utilizarea informaţiilor referitoare la serviciile cele mai frecvent asociate unei puternice
probabilităţi de erori. Evaluarea securităţii trebuie să fie realizată cu metode calitative şi
cantitative. Aceşti indicatori trebuie să fie determinaţi şi aplicaţi de o manieră rezonabilă la
orice procedură de tratament, atât ambulatorie, cât şi spitalicească.
D. SURSELE DATELOR – SISTEME DE NOTIFICARE
Aceste sisteme se referă la:
1. Notificarea incidentelor referitoare la securitatea pacienţilor
Primul obiectiv al unui sistem de notificare a incidentelor este ameliorarea securităţii
pacienţilor datorită învăţămintelor trase din evenimentele indezirabile şi din erorile comise.
Acest demers trebuie să fie urmat de o analiză şi o evaluare a datelor, precum şi de informarea
către profesioniştii implicaţi în incidente, precum şi a tuturor celor care ar putea să tragă
învăţăminte. Aceste notificări nu-şi propun să identifice şi să pedepsească personalul implicat
în incident. Incidentele pot fi semnalate de profesioniştii sănătăţii, de pacienţi şi de aparţinătorii
lor, ori de alte persoane. Sistemul de notificarea incidentelor trebuie să fie, de preferinţă,
de natură voluntară, confidenţial, anonim, fără alt obiectiv punitiv, să aibă obiectivitate în
concluzii, să încurajeze notificările, să fie independent de mecanismele de acreditare, să aibă
format unic.
Notificarea poate ameliora securitatea şi calitatea atunci când promovează iniţiativele
locale în favoarea securităţii şi a calităţii în toate unităţile organismului de sănătate, când
asigură o evaluare continuă în materia securităţii pacienţilor, începând de la cel mai de jos nivel.
Dezvoltarea sistemului de notificare prin internet ar trebui să uşureze menţinerea în
funcţiune a sistemului şi să reducă costurile.
2. Utilizarea datelor
Notificarea şi colectarea nu prezintă interes decât dacă aceste date sunt analizate în mod
inteligent şi sunt comunicate profesioniştilor, administratorilor şi pacienţilor.
Analiza trebuie să fie finalizată prin aplicarea unor sisteme de securitate îmbunătăţite. Există
obstacole la notificare şi, de aceea, trebuie să fie concepute măsuri adecvate pentru a suprima
teama de reproş, temerea că rapoartele vor fi utilizate în afara contextului, lipsa de timp pentru
semnalarea incidentelor, lipsa protecţiei juridice contra utilizării în alte scopuri a informaţiilor etc.
3. Alte surse de informaţii
Mecanismul de tratare a plângerilor pacienţilor trebuie să fie considerat ca având drept
finalitate garantarea drepturilor acestora şi, de aceea, trebuie să fie luate în serios şi tratate cu
sensibilitate, iar personalul trebuie să răspundă rapid acestor plângeri.
Orice alt sistem de notificare a incidentelor referitoare la securitatea pacienţilor trebuie să
servească la colectarea datelor.
E. SECURITATEA MEDICAŢIEI
Recurgerea la medicamente este cea mai frecventă intervenţie sanitară, iar eroarea de
medicaţie este cea mai obişnuită cauză şi, totodată, cea mai evitabilă. Securitatea medicaţiei
cuprinde efectele nedorite ale medicamentelor şi erorile de medicaţie. Un raport recent
al organizaţiei mondiale a sănătăţii a stabilit o legătură directă între efectele nedorite ale
anumitor medicamente şi securitatea produsului, în timp ce erorile de medicaţie sunt legate de
securitatea serviciului de sănătate.
Eroarea de medicaţie se defineşte ca orice eveniment evitabil, susceptibil de a provoca
sau de a induce o întrebuinţare nepotrivită a medicamentului sau de a dăuna pacientului în
timpul tratamentului controlat de profesionişti, de pacienţi sau de consumatori. Asemenea
evenimente pot fi puse în raport cu practica profesională, cu produsele de sănătate, cu
procedurile şi cu sistemul, inclusiv prescrierea şi predarea reţetelor, etichetarea, ambalajul
şi denumirea produselor, precarea, distribuirea, informaţia şi educaţia cu privire la acestea.
Textul conţine, în continuare, elementele-cheie care trebuie să fie luate în considerare pentru a
preveni erorile de medicaţie.
Fiecare ţară trebuie să posede un centru de coordonare pentru practicile medicale fără
pericole, în colaborare cu sistemele de farmacovigilenţă.
Autorităţile sanitare europene trebuie să facă din securitatea medicaţiei o prioritate şi să
emită norme europene pentru practici de medicaţie fără pericole.
Măsurile prin care se pot preveni erorile de medicaţie se referă la: ameliorarea ambalajului
şi etichetajului, o selecţie obiectivă a medicamentelor cumpărate, o stocare mai sigură a
medicamentelor în clinică, o prescriere mai sigură a medicamentelor şi o preparare mai sigură

a acestora etc.
F. FACTORII UMANI
1. Reducerea şi prevenirea incidentelor referitoare la securitatea pacienţilor cer ca
profesioniştii sănătăţii să înţeleagă propriul lor comportament, procesele decizionale şi
propriile lor capacităţi de a înfrunta situaţiile delicate în activităţile cotidiene.
2. Trebuie să se ofere profesioniştilor sănătăţii posibilitatea de a învăţa să gestioneze
vinovăţia, să iniţieze codecizia cu pacientul şi să adopte măsuri susceptibile de observare a
tratamentului pentru a evita ca ei să devină a doua victimă a incidentelor de securitate.
Formaţia continuă trebuie să îşi aducă aportul la dezvoltarea culturii de securitate în
asistenţa medicală.
3. Susţinerea adusă de organismele existente profesioniştilor sănătăţii este crucială pentru
ca divulgarea incidentului să fie posibilă în condiţiile continuării muncii, chiar dacă nu se pot
exclude total riscurile incidentelor nedorite.
4. Ajutoarele la luarea deciziilor, de exemplu, operele de referinţă şi ghidurile nu pot înlocui
raţiunea umană şi clinică.
5. Ar trebui să se iniţieze pacienţii să practice codecizia cu practicienii.
6. Toate măsurile susceptibile să amelioreze observarea tratamentului de către pacienţi
trebuie să fie aplicate pentru a evita rezultatele mediocre şi incidentele.
7. Programele de educaţie şi de formare a tuturor profesioniştilor sănătăţii vor include
cunoştinţe elementare despre: principiile luării deciziilor clinice, conştientizarea riscurilor,
comunicarea despre riscuri, prevenirea riscurilor, atitudinile individuale şi colective şi
comportamentele faţă de evenimentele nedorite (aspecte medicale, juridice, financiare şi
etice).
8. Formarea continuă va trebui să contribuie la dezvoltarea unei culturi de securitate în
îngrijirile medicale, schimbând atitudinile: trecând de la iluzia de infailibilitate la acceptarea
erorii umane şi la capacitatea de a trage învăţămintele.
9. În organismele de îngrijiri de sănătate sunt necesare cooperarea interdisciplinară,
structura neierarhică şi o comunicare deschisă.
G. RĂSPUNDEREA PACIENŢILOR ŞI PARTICIPAREA CETĂŢENILOR
1. Organele de decizie, de planificare şi organismele care acordă îngrijiri medicale trebuie să îi
implice pe pacienţi, precum şi publicul în centrul ofertei de sănătate sigură.
2. Cetăţenii trebuie să poată conta pe servicii de îngrijiri care oferă toată securitatea.
Publicul trebuie să aibă acces la informaţii privind securitatea serviciilor de îngrijiri de
sănătate, precum şi cu privire la măsurile luate pentru ameliorarea acestora.
3. Pacienţii care utilizează servicii de îngrijiri de sănătate trebuie să dispună de informaţii
adecvate care le permit includerea considerentelor de securitate în luarea deciziilor:
a) aceste informaţii trebuie să permită pacienţilor să pună în balanţă riscurile şi avantajele
tratamentelor în termeni susceptibili de a fi înţeleşi;
b) pentru a obţine un consimţământ informat al pacientului clinicianul trebuie să îi explice
riscurile şi avantajele tratamentului pe înţelesul acestuia;
c) pacienţii, ca şi personalul de sănătate trebuie să se implice într-un stadiu precoce în
conceperea şi experimentarea procedurilor, mijloacelor şi echipamentelor medicale;
d) pacienţii trebuie să primească informaţii despre persoana răspunzătoare de tratamentul

lor, mai ales dacă acesta implică o cooperare interdisciplinară şi trebuie să înveţe cum să
stabilească o relaţie pozitivă cu profesioniştii sănătăţii;
e) pacienţii şi aparţinătorii lor trebuie să fie sensibilizaţi cu privire la riscurile propriului lor
comportament şi să fie încurajaţi să adopte cele mai potrivite deprinderi.
4. Persoanele care au suferit prejudicii ca urmare a tratamentului lor trebuie să fie tratate
cu transparenţă, onestitate şi compasiune şi, totodată, trebuie să se realizeze o politică de
comunicare transparentă:
a) pacienţii trebuie să se simtă în măsură să se exprime liber atunci când au sentimentul că
un incident se poate produce ori s-a produs în cadrul tratamentului lor;
b) organismele de îngrijiri de sănătate trebuie să dispună de mecanisme care să permită
pacienţilor să notifice incidentele privind securitatea pentru a putea să tragă
învăţăminte;
c) sistemele de notificare trebuie să fie completate cu proceduri de depunere a plângerilor;
d) pacienţii care au suferit un prejudiciu datorită tratamentului lor, trebuie să poată primi o
despăgubire financiară, fără a fi obligaţi să recurgă la procesul judiciar îndelungat.
H. EDUCAŢIA PENTRU SECURITATEA PACIENŢILOR
1. Se vor introduce programe de educaţie pentru securitate în folosul pacienţilor la toate
nivelele sistemelor de îngrijiri de sănătate, atât individuale, cât şi publice şi private. Primul lor
obiectiv va fi educarea profesioniştilor sănătăţii, inclusiv administratorii şi cadrele superioare cu
privire la educarea pacienţilor care sunt de resortul lor. Pentru a face să evalueze mentalităţile
în sensul unei securităţi sporite pentru pacienţi, va fi convenabilă aplicarea unei informări şi
educaţii cu acest scop în cursul de formare a viitorilor medici, asistente şi alţi profesionişti ai
sănătăţii, ca şi pentru administratori.
2. Va trebui, de asemenea, să se prevadă educarea pentru securitate a pacienţilor, familiilor
acestora, marelui public, organismelor media, organizaţiilor de consumatori, a cumpărătorilor
şi asigurătorilor domeniului sănătăţii, societăţilor, organelor guvernamentale şi oricăror
alte organisme vizate. În principal, se vor sensibiliza aceste entităţi cu privire la problemele
securităţii pacienţilor.
3. Vor fi elaborate programe de educaţie pentru securitatea pacienţilor şi vor fi aplicate
aceste programe de către toate instituţiile educative având legătură cu sănătatea: organismele
de abilitare profesională; comisiile acreditate pentru eliberarea de autorizaţii de exerciţiu
profesional; comisiile de acreditare şi de reînnoire a creditelor; comisiile de evaluare şi de
revalidare a diplomelor.
4. Printre temele şi problemele ce se vor lua în considerare în momentul aplicării
programelor de educaţie pentru securitatea pacienţilor vor fi incluse cel puţin:
a) bazele culturii privind securitatea pacienţilor;
b) evaluarea riscului, luarea deciziilor şi gestiunea proactivă a procedurilor de tratament
sigur;
c) considerentele morale, juridice şi tehnice;
d) considerentele privind factorii umani;
e) concepţia securităţii proprie pacienţilor şi valorilor acestora, asociate la viziunea
profesioniştilor sănătăţii;
f) considerentele esenţiale ale comunicării şi interacţiunii pentru profesionişti şi echipele
de sănătate;
g) consimţământul informat – întindere şi conţinut;

h) notificarea şi analiza incidentelor privind securitatea pacienţilor;
i) analiza cauzelor profunde ale incidentelor şi învăţămintele desprinse din incidente
referitoare la securitatea pacienţilor;
j) divulgarea incidentelor legate de securitatea pacienţilor;
k) luarea în comun a deciziilor.
I. PROGRAMELE DE CERCETARE
Cercetarea aplicată la securitatea pacienţilor este o componentă vitală a strategiei globale
în domeniu.
J. CADRUL JURIDIC
1. Legislaţia este unul dintre mecanismele de reglementare esenţială în sectorul îngrijirilor
de sănătate. Ţinând seama de diversitatea tradiţiilor şi practicilor juridice în Europa, se impune
o abordare distinctă în fiecare stat.
2. Statele membre trebuie să ia în considerare următoarele elemente:
a) abordarea juridică privind sistemul de notificare a incidentelor care ţin de securitatea
pacienţilor va trebui:
i. să aplice politici locale şi naţionale care să se refere la ceea ce trebuie notificat, ceea ce
poate fi notificat, tipul de incident care trebuie să fie semnalat în cadrul sistemului de notificare;
ii. să-i constrângă pe cei ce prestează servicii de sănătate să înregistreze şi să analizeze
declaraţiile de incidente referitoare la sănătatea pacienţilor pentru a ameliora sănătatea şi
tratamentul pacienţilor;
iii. să se asigure că notificările incidentelor cu privire la sănătatea pacienţilor, care pot fi
atribuite unor persoane concrete, pot fi schimbate în cadrul grupului pe plan local;
iv. să se asigure că notificările incidentelor pot fi transmise bazelor de date clinice şi altor
registre în scopul înregistrării informaţiilor;
v. să vegheze ca procedurile menţionate să respecte secretul profesional;
vi. să asigure confidenţialitatea;
vii. să garanteze protecţia juridică a profesioniştilor sănătăţii pentru a nu face numai obiect
al anchetei sau urmăririlor disciplinare sau ca aceste represalii să îmbrace forma controalelor
ori a sancţiunilor penale aplicate de tribunale;
viii. răspunsurile la întrebări privind cine şi când efectuează notificare nu trebuie să fie de
domeniul liberului arbitru sau al hazardului.
3. Abordările juridice ale dreptului pacienţilor vor trebui:
a) să asigure luarea în considerare cu seriozitate şi tratarea adecvată a plângerilor, criticilor
sau a sugestiilor pacienţilor sau ale reprezentanţilor acestora;
b) să asigure că pacienţii sunt imediat informaţi de existenţa unui eveniment nedorit şi de
orice eveniment înregistrat în dosarul lor de pacient;
c) să asigure că pacienţii care au suferit pagube printr-un incident referitor la securitate pot
beneficia de o reparaţie financiară;
d) să asigure existenţa unui sistem de control suficient şi eficient pentru identificarea şi
gestiunea cazurilor de culpă profesională;
e) să ia în considerare faptul că orice incident poate avea multiple consecinţe juridice, după
natura şi gravitatea sa sau după relaţia cauzală între procesul de îngrijiri medicale şi un
eveniment nedorit.
§15. COMUNICATUL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI

CĂTRE CONSILIUL DIN 15 DECEMBRIE 2008 PRIVIND SECURITATEA
PACIENŢILOR, INCLUSIV PREVENŢIA FAŢĂ DE INFECŢIILE ASOCIATE
ASISTENŢEI MEDICALE ŞI LUPTA ÎMPOTRIVA ACESTORA
Comunicatul debutează cu o introducere şi continuă cu 8 puncte şi concluzii şi este însoţit
de o propunere de recomandare adresată Consiliului. După propunerile de acţiune de la punctul
2, se prezintă subtitlul „Problema” trei aspecte: 1 (prevalenţa şi greutatea evenimentelor
nedorite); 2 (percepţia pacienţilor şi a publicului asupra securităţii); 3 (starea de fapt.)
La primul punct se recunoaşte că există în prezent un număr limitat, dar crescând de date
cu privire la evenimentele nedorite în sistemele de sănătate ale statelor membre. Astfel,
în Regatul Unit un raport redactat în anul 2000 de CIF Medical Officer a dezvăluit că securitatea
pacienţilor punea o problemă gravă. Conform acestui raport, defecţiunea dispozitivelor
medicale a antrenat decesul sau lezarea gravă a cel puţin 400 de pacienţi, iar în 1999, aproape
10.000 de persoane au suferit efecte nedorite grave, provocate de medicamente.
Aceste studii, demonstrează că evenimentele nedorite se produc la aproximativ 8-12 pro-
cente pe ansamblul Uniunii în rândul persoanelor care au primit îngrijiri spitaliceşti. Infecţiile
asociate asistenţei medicale ating, în medie, un pacient spitalizat din 20, ceea ce reprezintă în
fiecare an 4,1 milioane de pacienţi în ţările Uniunii Europene.
Această amploare alarmantă se explică prin numeroşi factori, printre care insuficienţa
personalului şi a respectului faţă de igiena mâinilor şi altele. Deoarece infecţiile asociate
asistenţei medicale şi alte microorganisme infecţioase sunt capabile să colonizeze fiinţa umană
pentru perioade lungi, pacienţii pot să le propage în timpul spitalizării şi ulterior. În acest fel,
infecţiile pot să se răspândească în toate locurile de asistenţă medicală şi chiar la domiciliul
pacientului.
Obiectivul comunicatului este protejarea cetăţenilor Uniunii Europene faţă de prejudiciile
evitabile în domeniul asistenţei medicale, încurajând statele membre să adopte strategii
adecvate de prevenire şi de luptă contra evenimentelor indezirabile, în special contra infecţiilor
asociate asistenţei medicale.
Evenimentele nedorite sunt susceptibile să lezeze orice pacient şi familia sa şi pun o
gravă problemă sanitară Uniunii Europene. Securitatea pacienţilor constituie un domeniu în
care cooperarea europeană poate conferi o valoare particulară acţiunilor statelor membre.
Prin acest comunicat şi prin propunerea de recomandare a Consiliului care însoţeşte
comunicatul, se urmăreşte un demers integrat pentru securitatea pacienţilor.
Propunerea de recomandare începe cu o expunere de motive în 16 puncte şi continuă cu un
text în două părţi şi două anexe.
Partea întâi are 4 capitole: definiţia termenilor, securitatea pacienţilor, prevenirea infecţiilor
asociate asistenţei medicale şi lupta contra acestor infecţii, recomandări suplimentare.
Partea a doua conţine invitaţia adresată Comisiei de a prezenta Consiliului un raport privind
eficienţa măsurilor propuse.
Prima anexă conţine definiţia unor termeni, iar anexa 2 descrie schematic acţiunile de
susţinere.
1. Securitatea pacienţilor-mizele generale
1) Statele membre trebuie să susţină aplicarea şi extinderea politicilor şi programelor
naţionale:
a) veghind ca normele de securitate aplicabile îngrijirilor de sănătate să fie clare şi să facă

obiectul unor reexaminări şi actualizări;
b) să vegheze ca organizaţiile reprezentative ale practicienilor sănătăţii să joace un rol activ
în materie de securitate a pacienţilor.
2) Statele membre trebuie să autonomizeze şi să informeze cetăţenii şi pacienţii:
a) comunicând pacienţilor informaţii referitoare la procedurile de reclamaţie şi la căile
de recurs şi de despăgubire de care dispun în caz de prejudiciu consecutiv îngrijirilor de
sănătate, precum şi condiţiilor aplicabile;
b) având în vedere să-i doteze pe pacienţi cu competenţele de bază în domeniul securităţii.
3) Statele membre trebuie să instaureze sisteme de semnalare a incidentelor nedorite,
capabile să tragă învăţăminte din eşecuri:
a) care oferă posibilitatea pacienţilor să împărtăşească experienţa lor şi altora;
b) care completează alte sisteme de semnalare în materie de securitate, printre care cele
prevăzute de farmacovigilenţă, evitând, în măsura posibilului, înmulţirea exigenţelor.
4) Statele membre trebuie să promoveze educaţia şi formaţia personalului sănătăţii în
materie de securitate a pacienţilor:
a) înscriind securitatea pacienţilor în programele de învăţământ superior al primului ciclu
şi a ciclurilor ulterioare, precum şi în programele de formare continuă a practicienilor
sănătăţii;
b) având în vedere dezvoltarea competenţelor de bază în domeniul securităţii pacienţilor şi
cunoaşterea acestora de către ansamblul personalului de sănătate;
c) furnizând şi difuzând către ansamblul personalului de sănătate informaţii referitoare
la risc, la nivelul de securitate şi la măsurile adoptate vizând reducerea sau prevenirea
erorilor şi promovarea angajamentului în favoarea securităţii pacienţilor.
2. Prevenirea infecţiilor asociate îngrijirilor medicale şi lupta contra acestora
1) Statele membre ar trebui să stabilească strategii naţionale de prevenire a infecţiilor
asociate îngrijirilor medicale şi lupta contra acestora:
a) prin aplicarea măsurilor de prevenire şi de luptă la nivelul statelor membre, şi anume:
- prin aplicarea măsurilor de prevenire şi de luptă atât standard, cât şi bazate pe riscurile ce
se regăsesc în toate mediile de îngrijire medicală;
- prin integrarea măsurilor de prevenire şi de luptă în planurile de îngrijire a pacienţilor;
- prin asigurarea ca liniile directive şi recomandările să fie disponibile la nivelul statelor
membre;
- prin favorizarea aderării la măsurile de prevenire şi de luptă prin indicatori de structură şi
de evoluţie, precum şi rezultatele procesului de acreditare sau de certificare în vigoare.
b) ameliorând prevenirea infecţiilor şi lupta contra acestora la standardul stabilirii
îngrijirilor medicale. Se recomandă stabilirea următoarei structuri:
- un program de prevenire al infecţiilor asociate îngrijirilor medicale şi lupta contra acestora
pe baza unor aspecte, cum ar fi cele ale modalităţilor organizaţionale şi structurale, proce-
durile diagnosticării şi cele terapeutice (politica bunului uz al antibioticelor, de exemplu),
resursele necesare, obiectivele supravegherii, formarea şi informarea pacienţilor;
- un comitet interdisciplinar pentru prevenirea infecţiilor şi lupta contra acestora, însărcinat
cu elaborarea şi supravegherea unui program de prevenire a infecţiilor asociate îngrijirilor
medicale şi lupta contra acestora.
c) instaurând sisteme de supraveghere active sau consolidarea celor deja existente,
- la nivelul statelor membre prin:

• organizarea unor anchete de prevalenţă la intervale regulate;
• crearea unei reţele coordonate de supraveghere a incidenţei tipurilor de infecţii
urmărite; sau prin consolidarea lor, în măsura posibilităţilor, pentru a colecta datele
raporturilor naţionale, alături de indicatorii procesului şi indicatorii structurali cu scopul
de a se evalua punerea în practică a strategiei naţionale;
• asigurarea unei supravegheri în timp real şi o metodă de raportare rapidă a sumei
coordonatelor temporale şi spaţiale a infecţiilor asociate îngrijirii medicale din
organizaţia vizată;
• semnalarea totalităţii coordonatelor temporale şi spaţiale şi e tipurilor de infecţii
potrivit standardelor UE sau standardelor internaţionale, conform legislaţiei în vigoare.
- la nivelul instituţiilor de îngrijire prin:
• asigurarea calităţii documentaţiei microbiologice şi a dosarelor pacienţilor;
• asigurarea supravegherii incidenţei tipurilor de infecţii urmărite, care trebuie să fie
însoţite de procese şi de indicatori structurali, pentru a evalua aplicarea măsurilor de
luptă contra infecţiilor;
• asigurarea unei supravegheri a timpului real al coordonatelor temporale şi spaţiale a
tipurilor de infecţii specifice şi/sau originii specifice patogenilor asociaţi îngrijirii.
• aceste sisteme fiind fondate, în măsura posibilă, pe metodele şi indicatorii de
supraveghere recomandaţi de ECDC (Centrul European de Control şi Prevenire a Bolii)
precum şi definiţiile de caz aprobate, conform standardelor UE.
- favorizând educarea şi formarea personalului sănătăţii,
– la nivelul statelor membre prin:
• definirea şi punerea în aplicare a programelor de formare şi/sau de educaţie în lupta
contra infecţiilor special destinate personalului însărcinat cu acestea şi consolidând
educaţia personalului din sănătate cu privire la prevenirea infecţiilor asociate îngrijirii
medicale şi lupta contra acestora.
– la nivelul instituţiilor de îngrijire prin:
• furnizarea regulată către ansamblul personalului, aici fiind incluşi şi gestionarii,
de instrucţiuni ce conţin informaţiile de bază ale igienei, a prevenirii infecţiilor şi a
luptei contra acestora;
• furnizarea regulată de instrucţiuni de perfecţionare a personalului însărcinat cu sarcini
specifice, care au legătură cu prevenirea infecţiilor asociate îngrijirii medicale şi luptei
contra acestora.
- ameliorând informaţia dată pacienţilor de către instituţiile de îngrijire:
• prin punerea la dispoziţia pacienţilor a informaţiilor exacte şi comprehensibile asupra
riscurilor infecţiilor asociate îngrijirii medicale, măsurilor de prevenire adoptate de
instituţie şi modul în care pacienţii pot să contribuie la prevenirea acestor infecţii;
• prin furnizarea de informaţii specifice (legate de măsurile de prevenire şi de luptă,
de exemplu) către pacienţii infectaţi cu patogeni aferenţi îngrijirilor medicale.
- susţinând activităţile de cercetare:
• privitoare la epidemiologie, noile tehnologii, intervenţii preventive şi terapeutice şi la
raportul calitate/preţ a prevenirii infecţiilor asociate îngrijirilor medicale şi lupta contra
acestora.
§16. DREPTUL PACIENTULUI LA INDEMNIZAŢIE

medicinei şi biologiei, din 4 aprilie 1997, prevede, la art. 24, dreptul persoanei care a suferit
o pagubă nejustificată rezultând într-o intervenţie are dreptul al o reparaţie echitabilă în
condiţiile şi modalităţile prevăzute de lege.
Recomandarea nr. (2006)7 a Comitetului miniştrilor statelor membre din 24 mai 2006
recunoaşte că pare să fie dificilă stabilirea unui sistem de notificare a incidentelor privind
securitatea pacienţilor fără compromiterea drepturilor acestora. Totuşi, dacă publicul nu
este pregătit să accepte existenţa unui sistem de notificare confidenţial anonim şi nepunitiv,
în contrapartidă, trebuie să se asigure protecţia drepturilor pacienţilor şi finanţarea sistemului.
Existenţa unui sistem de plângere transparent şi echitabil, a unui sistem de indemnizaţie justă şi
adaptată şi a unui sistem de control eficient şi fiabil ar trebui, fără îndoială, să faciliteze procesul
şi să-l facă mai acceptabil sub aspect politic. Promovarea unei culturi care nu urmăreşte pe
nimeni nu are ca scop reducerea protecţiei juridice efective a pacienţilor.
Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 reglementează dreptul
oricărei persoane care a îndurat o suferinţă de a se plânge şi de a primi un răspuns.
Serviciile de sănătate trebuie să garanteze exerciţiul acestui drept, informând pacienţii
asupra drepturilor lor. Acelaşi document reglementează dreptul de a fi despăgubit primind o
dezdăunare suficientă, într-un termen rezonabil de fiecare dată când a suferit fizic sau moral,
ca urmare a unui examen medical sau a unui tratament într-un serviciu de sănătate.
Propunerea de directivă a Parlamentului european şi a consiliului privind aplicarea
drepturilor pacienţilor în materie de îngrijiri de sănătate transfrontaliere, din 2 iunie 2008,
reglementează, la art. 5, răspunderea autorităţilor statelor membre în care se fac tratamentele.
Secţiunea a 5-a
Drepturile colective ale pacienţilor
§1. Dreptul de a participa activ la propriul tratament; §2. Dreptul de a participa la procesul
decizional privind asistenţa medicală
§1. DREPTUL DE A PARTICIPA ACTIV LA PROPRIUL TRATAMENT

Trecerea de la relaţia de supunere a pacientului faţă de medic la relaţia de parteneriat, bazată
pe reciprocitate, trebuie să fie dezvoltată atât în statele puternic dezvoltate tehnologic, cât şi
în celelalte state. În plus, în aceste din urmă state, trebuie să se pună accentul pe organizarea
infrastructurală, în măsură să dezvolte educaţia sanitară şi concepţia dinamică a participării
publicului la protecţia sănătăţii şi a pacienţilor la propriul tratament.
Recomandarea nr. R (80) 4 a Comitetului miniştrilor statelor membre privind participarea
activă a bolnavului la propriul tratament, din 30 aprilie 1980, recomandă guvernelor statelor
membre să aplice programe de încurajare a bolnavilor să participe în mod activ la tratamente,
la restabilirea sănătăţii lor şi a celorlalţi.
Trebuie să fie încurajată dezvoltarea asociaţiilor recunoscute ale bolnavilor, la nivel local,

regional şi naţional, împreună cu măsurile de ajutor financiar sau în natură.
Asociaţiile bolnavilor trebuie să poată influenţa politica sanitară la diferite niveluri. Asistenţa
sanitară reciprocă între membrii asociaţiei bolnavilor trebuie să fie încurajată.
§2. DREPTUL DE A PARTICIPA LA PROCESUL DECIZIONAL

PRIVIND ASISTENŢA MEDICALĂ
Recomandarea nr. R (2000) 5 din 24 februarie 2000 a Comitetului miniştrilor statelor
membre privind dezvoltarea structurilor care să permită participarea cetăţenilor şi pacienţilor
la procesul decizional privind asistenţa medicală.
După o amplă expunere de motive, se recomandă guvernelor statelor membre:
- să vegheze ca participarea cetăţeanului să fie prevăzută în toate componentele sistemului
de sănătate la nivel naţional, regional şi local;
- să transpună în legislaţia lor liniile directoare cuprinse în anexa la recomandare;
- să creeze structuri juridice şi de aplicare a politicilor care favorizează participarea
cetăţeanului şi întăresc drepturile pacientului;
- să adopte politici care favorizează dezvoltarea organizaţiilor civice în domeniu;
- să susţină o largă difuzare a acestei recomandări.
Anexa la recomandare conţine liniile directoare:
I. participarea pacientului ca proces democratic;
II. informarea;
III. politici în favoarea unei participări active;
IV. mecanisme de participare.
Se cuvine să subliniem ideea conţinută la punctul 14 din mecanismele de participare:
„punctul de vedere şi aşteptările pacienţilor ar trebui să fie luate în considerare atunci când se
evaluează calitatea asistenţei medicale. Pacienţii ar trebui să participe la evaluarea internă şi să
intervină în evaluarea externă prin intermediul asociaţiilor pacienţilor. Contractele încheiate cu
prestatorii de servicii ar trebui să cuprindă o clauză obligatorie în acest sens.”
Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002, pe care am analizat-o
anterior, conţine în Partea a III-a drepturi de cetăţenie activă: 1. Dreptul de a executa activităţi
de interes general; 2. dreptul de a efectua activităţi de apărare a propriilor drepturi; 3. Dreptul
de a participa la elaborarea politicilor în sectorul sănătăţii.
Avizul Comitetului economic şi social european cu privire la drepturile pacientului din
26 septembrie 2007, punctul 5 cuprinde concluziile referitoare la afirmarea drepturilor colective.
Efectivitatea acestor drepturi depinde în mare măsură de răspunsul colectiv şi mobilizarea
beneficiarilor reprezentând diferite părţi ale sistemului.
Drepturile pacientului nu sunt decât expresia drepturilor persoanei umane aplicate
domeniului sănătăţii, pentru că pacientul nu va fi considerat o fiinţă diferită de societate.
Nu este vorba despre adoptarea unui comportament juridico-consumerist, ci de a recunoaşte
că pacientul este suficient de matur pentru participarea la deciziile care îl privesc, pe baza
respectului drepturilor sale.
Secţiunea a 6-a
Drepturi specifice ale anumitor pacienţi
§1. Drepturile copiilor; §2. Drepturile persoanelor în vârstă; §3. Drepturile pacienţilor cu boli
psihice; §4. Drepturile pacientului handicapat; §5. Drepturile pacienţilor deţinuţi
§1. DREPTURILE COPIILOR

Carta socială europeana revizuită la 3 mai 1996 prevede la art. 15 dreptul copiilor şi
adolescenţilor la o protecţie socială, juridică şi economică specifică. În vederea asigurării
exerciţiului efectiv al dreptului de a creşte într-un mediu favorabil împlinirii personalităţii lor şi
dezvoltării aptitudinilor fizice şi mentale, părţile semnatare ale Cartei se angajează să asigure
asistenţa şi educaţia lor, mai ales prevăzând creaţia şi menţinerea unor instituţii sau servicii
adecvate şi suficiente pentru acest scop.
Recomandarea nr. R (97) 5 a Comitetului Miniştrilor statelor membre privind reglementarea
aplicabilă băncilor de date medicale, adoptată de Comitetul Miniştrilor la 13 februarie 1997
prevede la punctul 4.5. că datele medicale referitoare la un copil ce se va naşte vor trebui să fie
considerate ca date cu caracter personal şi se vor bucura de o protecţie comparabilă cu aceea
pe care o au datele medicale ale minorului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat la 8 iunie 2004 asupra drepturilor şi
statutului juridic al fătului. Reclamanta s-a internat la 27 noiembrie 1991 la spital pentru o vizită
medicală programată în cea de-a şasea lună a sarcinii. Ca urmare a unei confuzii, rezultând din
omonimia între ea şi o altă pacientă, medicul a provocat o rupere a pungii apelor, făcând astfel
necesar un avort terapeutic. Reclamanta a formulat acuzaţia de ucidere din culpă a copilului pe
care urma să-l nască; Curtea a constatat că pe plan european nu există un consens cu privire la
statutul juridic al copilului ce urmează a se naşte, în sensul dacă el este o persoană.
biologiei şi medicinei din 4 aprilie 1997 prevede la art. 5 că o intervenţie în domeniul sănătăţii
nu se poate efectua decât după ce persoana în cauză şi-a dat consimţământul liber şi informat
(luminat). Această persoană primeşte în prealabil o informaţie adecvată în ceea ce priveşte
scopul şi natura intervenţiei ca şi în ce priveşte consecinţele şi riscurile. Persoana vizată poate,
în orice moment, să-şi retragă consimţământul.
Art. 6 al Convenţiei reglementează protecţia persoanelor care nu au capacitatea de a
consimţi. Minorul poate consimţi numai cu autorizarea reprezentantului său, a unei autorităţi
sau a unei persoane ori instanţe desemnate de lege. Şi această autorizaţie poate fi retrasă în
orice moment, în interesul persoanei vizate.
Măsuri de protecţie similare sunt prevăzute pentru situaţia în care o asemenea persoană
participă la o cercetare; cu privire la prelevarea organelor art. 20 prevede că nici o prelevare nu
se poate efectua de la o persoană care nu are capacitatea de a consimţi, dar cu titlu excepţional
şi în condiţiile protecţiei prevăzute de lege, prelevarea de la o persoană fără capacitatea de a
consimţi necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) nu se dispune de un donator compatibil cu capacitate;
b) primitorul este frate sau soră a donatorului;
c) donarea este de natură să menţină viaţa primitorului;
d) autorizaţia s-a dat în scris şi specificat, conform legii şi în acord cu instanţa competentă;
e) donatorul potenţial nu refuză;
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat la 9 martie 2004, în sensul că
a fost încălcat art. 8 al Convenţiei în următoarea împrejurare: un copil a fost internat în
spital şi a fost supus unei intervenţii chirurgicale pentru înlăturarea obstrucţiei uneia dintre
căile respiratorii superioare şi în timpul intervenţiei a fost plasat sub respirator artificial.
Starea critică a pacientului minor a fost calificată drept fază terminală şi medicii au încetat
asistenţa, recomandând morfina. Ca urmare a decesului copilului, părinţii au acţionat contra
medicilor, susţinând că nu au fost consultaţi când s-a încetat reanimarea şi au invocat art. 8.
Ei au subliniat că un consimţământ pentru un tratament special poate fi retras în funcţie
de evoluţia situaţiei. Curtea a reţinut că mama copilului grav handicapat a acţionat ca
reprezentantă legală a acestuia şi avea dreptul să fie consultată ca şi dreptul de a-şi retrage
consimţământul. Trecând peste aceste drepturi, s-a încălcat prevederea art. 8 din Convenţie.
Recomandarea Rec (2004) din 22 septembrie 2004 a Comitetului Miniştrilor statelor
membre privind protecţia omului şi a demnităţii persoanelor atinse de tulburări mentale
conţine în capitolul 5 „situaţii speciale”, reglementări referitoare la minori (art. 29).
Astfel, avizul minorului trebuie să fie luat în considerare ca un factor din ce în ce mai
determinant în funcţie de vârsta şi de nivelul său de maturitate. Minorul nu poate fi plasat
într-o instituţie care primeşte şi adulţi, cu excepţia situaţiilor care un asemenea plasament
este spre binele lui. Minorul va beneficia de învăţământ gratuit şi va fi reintegrat într-un sistem
şcolar general cât mai rapid posibil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sesiune plenară la 28 noiembrie 1988 decis
că internarea unui minor, la cererea mamei sale, într-un pavilion de psihiatrie infantilă, nu
constituie în nici un caz o privare de libertate a minorului care să se încadreze în art. 5 §1
al Convenţiei.
Rezoluţia asupra Cartei europene a copiilor spitalizaţi din 13 mai 1986 a Parlamentului
european cere să se proclame în Carta copiilor spitalizaţi următoarele drepturi:
a) dreptul copilului de a nu fi spitalizat decât dacă îngrijirile al căror obiect va fi el nu pot fi
acordate în aceleaşi condiţii la domiciliul său sau la un cabinet de consultaţie şi numai
dacă spitalizarea va fi cât se poate de rapidă şi de scurta durată;
b) dreptul copilului spitalizat de a nu antrena pentru părinţi cheltuieli suplimentare
c) dreptul de a păstra alături de el pe părinţi sau persoana care le ţine locul în măsura posi-
bilităţii nu ca simpli spectatori pasivi, ci ca elemente active, fără cheltuieli suplimentare;
d) dreptul copilului de a primi o informare adaptată vârstei despre ansamblul tratamentului
la care este supus;
e) dreptul copilului la o găzduire individuală din partea personalului sanitar;
f) dreptul de a refuza să participe la experienţe cu scop de cercetare;
g) dreptul părinţilor de a primi toate informaţiile privind boala;
h) dreptul părinţilor de a-şi da acordul cu privire la tratamentul copilului;
i) dreptul părinţilor de a fi încredinţat copilul către personalul special format;
j) dreptul de a nu participa la experimente farmacologice sau terapeutice;
k) dreptul copilului spitalizat, supus experienţelor terapeutice, de a fi protejat prin
declaraţia de la Helsinki a Adunării Medicale Mondiale;
l) dreptul de a nu primi tratamente medicale inutile;
m) dreptul de a avea contacte cu părinţii;
n) dreptul de a fi tratat cu tact, educaţie, înţelegere şi a-i respectată intimitatea;
o) dreptul de a beneficia de îngrijiri acordate de un personal calificat;
p) dreptul de a fi spitalizat cu alţi copii, evitând adulţii;

q) dreptul de a dispune de localuri mobilate şi echipate corespunzător;
r) dreptul de a-şi continua şcolarizarea;
s) dreptul de a dispune de jucării, cărţi şi mijloace audio-video adaptate vârstei;
t) dreptul de a profita de învăţământ în cazul spitalizării parţiale;
u) dreptul de a fi asigurat că primeşte îngrijirile de care are nevoie;
v) dreptul copilului la asistenţă financiară;
w) dreptul părinţilor de a aplica prezenta Cartă.
Rezoluţia din 8 iunie 1992 pentru o Cartă europeană a drepturilor copilului conţine 45 de
puncte (8.1.-8.45.) care enumeră drepturile copilului începând cu dreptul la viaţă şi continuând
cu dreptul la înregistrarea naşterii sale, dreptul la nume şi naţionalitate. Sunt în continuare
prezentate dreptul la protecţia identităţii, dreptul la sănătate şi la servicii sociale adecvate.
Cu privire la copiii handicapaţi, se menţionează dreptul de a beneficia de o atenţie specială,
inclusiv formaţie şcolară adaptată. Dreptul la educaţie este amplu reglementat; mai sunt
reglementate dreptul la protecţia contra drogurilor, la protecţia propriei imagini etc.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000 conţine în art. 24
dreptul copilului la asistenţă medicală şi dreptul de a-şi exprima opinia ţinându-se cont şi de
vârsta lui.
Avizul comitetului economic şi social european cu privire la drepturile pacientului proclama la
punctul 3.3. dreptul la consimţământ liber şi informat în ceea ce priveşte asistenţa sanitară.
Rezoluţia Parlamentului European din 16 ianuarie 2008 „spre o strategie europeană a
drepturilor copilului” la capitolul consacrat sănătăţii (punctele 157 şi următoarele) observă
cu mare nelinişte fenomenul obezităţii în Europa, în special în rândul copiilor. După estimările
anterioare, mai mult de 21 milioane de copii suferă de supraponderabilitate în Uniunea
Europeană şi această cifra creşte în fiecare an cu 400.000 copii1. Rezoluţia invită Comisia să
propună masuri pentru a reglementa publicitatea agresivă sau înşelătoare şi să amelioreze
dispoziţiile privind etichetarea nutriţională a alimentelor transformate în scopul de a face
faţă problemelor crescânde ale obezităţii. Rezoluţia reaminteşte dreptul copiilor la sănătate,
în special la sănătatea sexuală şi reproductivă a adolescenţilor şi constată că protecţia sănătăţii
mamei trebuie să facă parte integrantă din viitoare strategie a Uniunii cu privire la drepturile
copilului. De asemenea, aminteşte dreptul copiilor de a beneficia de un nivel de sănătate
cât mai ridicat posibil, în special dreptul adolescenţilor la sănătate sexuală şi reproductivă,
ca şi la educaţie şi serviciile în materie de planificare familială. Rezoluţia cere Comisiei şi statelor
membre să vegheze pentru a fi create condiţiile ca toţi copiii să aibă acces la toate tipurile şi
nivelele de sănătate, adoptând măsuri pozitive pentru a permite grupurilor defavorizate să
beneficieze de opţiuni, de servicii de sănătate care, fără aceste măsuri, nu le-ar fi accesibile.
§2. DREPTURILE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ

Rezoluţia Rez (1993) din 3 septembrie 1993 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei
privind o politică socială în favoarea persoanelor în vârstă şi a autonomiei lor conţine 11 măsuri
propuse în vederea ameliorării politicilor de protecţie a persoanelor în vârstă:
1
M.-C. Merat, L’ obésité passe par la flore intestinale în Revista Science et Vie, ianuarie 2010, p. 30; Ph. Froguel,
L’ obésité este une maladie neurocomportementale în Revista La Recherche, nr. 439 din martie 2010, p. 28, 29.
a) redefinirea sau iniţierea politicilor care favorizează autonomia persoanelor în vârstă cu

respectarea drepturilor lor şi cu participarea lor;
b) pensia persoanelor în vârstă să fie suficientă pentru a le permite să locuiască de o
manieră autonomă şi să poate alege liber între pensie şi continuarea activităţii;
c) prevederea pentru toate persoanele în vârstă a unei locuinţe adaptate nevoilor;
d) promovarea de servicii adecvate, independente de resursele celor interesaţi;
e) adaptarea sistemelor actuale de protecţie;
f) garantarea posibilităţii de a beneficia de îngrijiri medicale adaptate nevoilor persoanelor
în vârstă (cuprinzând: îngrijiri intensive pentru bolnavii cronici, servicii speciale pentru
persoane în vârstă în toate spitalele, personal specializat, servicii la domiciliu etc);
g) promovarea tuturor formulelor care favorizează un comportament mai uman între
generaţii, cum ar fi preluarea în sarcină de către familii a persoanelor în vârstă;
Recomandarea Rec. 1254 (1994) din 10 noiembrie 2004 a Adunării parlamentare a Consiliului
Europei privind etica şi politica drepturilor persoanelor în vârstă în domeniul medical şi social la
punctul 8 recomandă comitetului miniştrilor să invite statele membre să reafirme ataşamentul
lor la coeziune socială prin:
i. o politică de angajare a forţei de muncă care creează pentru persoanele în vârstă un nou
loc în viaţa economică activă:
a) prin mlădierea distincţiei între perioadele de activitate şi de inactivitate, între activi şi inactivi;
b) printr-o revizuire a conceptelor de ierarhie în mediul muncii în scopul evitării efectelor
negative ale gerontocraţiei şi riscul de respingere a persoanei în vârstă;
c) printr-o formaţie profesională care permite muncitorilor în vârstă să se adapteze la
schimbări evitând astfel marginalizarea şi excluderea rezultată mai mult din faptul că
sunt în vârstă decât din lipsa de performanţă;
ii. o politică de pensionare care asigură solidaritatea între generaţii şi garantează dreptul la
pensie precum şi reprezentativitatea şi participarea pensionarilor la viaţa comunităţii, precum
şi independenţa şi neutralitatea fondului de pensii;
iii. o politică de stăvilire a costurilor sănătăţii adaptată care evită derapajele financiare
şi refuză derivele etice cum sunt inegalitatea pacienţilor în îngrijirea sănătăţii, abandonul
tratamentelor sau eutanasia pentru motive economice.
iv. o politică sanitară şi socială care favorizează:
a) asumarea riscului dependenţei;
b) recurgerea la noile tehnologii care permit tratamentul la domiciliu;
c) dezvoltarea serviciilor de proximitate destinate persoanelor în vârstă care oferă o mai
bună calitate a vieţii şi o importantă creaţie de locuri de muncă.
Carta socială europeană (revizuită) din 3 mai 1996 în art. 23 reglementează dreptul persoa-
nelor în vârstă la protecţie socială şi se angajează să promoveze măsuri adecvate în scopul:
- de a aloca suficiente resurse pentru a permite persoanelor în vârstă să rămână cât mai
mult timp posibil membri deplini ai societăţii şi a duce o existenţă decentă şi a participa
totodată la viaţa publică socială şi culturală.
- difuzării informaţiilor privind serviciile şi facilităţile existente în favoarea persoanelor în
vârstă şi posibilităţile pentru acestea de a recurge la ele;
- de a oferi persoanelor în vârstă alegerea liberă a modului de viaţă şi de existenţă
independentă în mediul obişnuit atâta timp cât acestea doresc şi este posibil prin:
a) punerea la dispoziţie de locuinţe adecvate nevoilor lor şi stării lor de sănătate sau de
ajutoare adaptate pentru reamenajarea locuinţelor acestora.
b) oferirea de servicii medicale necesare datorită vârstei lor.
Recomandarea Rec 1796 (2007) din 24 mai 2007 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei
privind situaţia persoanelor în vârstă în Europa debutează, în expunerea de motive, redactată în
10 puncte cu constatarea că Europa îmbătrâneşte şi faptul este incontestabil. Totuşi bătrâneţea
nu trebuie să fie considerată ca o boală, ci ca un proces evolutiv extrem de complex care cere
elaborarea unei noi politici sociale.
Persoanele în vârstă reprezintă un avantaj, o competenţă şi o nevoie de preocupare extrem
de variată care poate fi o nouă sursă de bogăţie prin experienţa lor privată şi profesională.
Vârsta persoanei nu este un indicator pentru determinarea stării sale de sănătate, prosperitate
ori statut social şi este mai mult decât necesar să se modifice abordările stereotipe faţă
de vârstă, adaptându-se politici în consecinţă, mai ales în ce priveşte vârsta pensionării.
Prelungirea speranţei de viaţă are consecinţe importante cu privire la regimurile de protecţie
socială în statele membre ale Consiliului Europei. Adunarea parlamentară a consiliului Europei
reaminteşte în această privinţă una dintre concluziile celei de-a doua Adunări Mondiale
a Naţiunilor Unite asupra îmbătrânirii care a avut loc la Madrid în 2002, conform căreia
persoanele în vârstă trebuie să aibă posibilitatea de a munci atât timp cât o doresc sau pot în
munci productive şi remunerate.
Din nefericire, persoanele în vârstă sunt prea deseori confruntate cu discriminări fie în
viaţa curentă, fie în viaţa profesională. Această discriminare se manifestă în ceea ce priveşte
angajarea, accesul la asistenţă medicală, la servicii educative şi financiare şi la luarea deciziilor
politice. În acest context, Adunarea apreciază că măsurile trebuie să fie luate rapid pentru a
înceta mai ales scandalurile pe care le-au cunoscut instituţiile sau casele de pensii şi pentru a
evita ca persoanele în vârstă să sufere excluderi sociale şi să trăiască în condiţii inacceptabile şi
contrare principiilor fundamentale care conduc statele membre.
Prelungirea speranţei de viaţă trebuie să reprezinte o şansă pentru toţi.
Adunarea parlamentară a Consiliului Europei subliniază necesitatea de a se prevedea în ca-
drul legislativ sau convenţiei colective adaptate, mai ales pentru persoanele în vârstă depen-
dente, care trăiesc în aziluri.
Adunarea reaminteşte că majoritatea persoanelor în vârstă în statele membre sunt femei
care reprezintă un grup deosebit de vulnerabil, făcând obiectul numeroaselor discriminări.
În temeiul motivelor expuse mai sus, Adunarea recomandă Comitetului Miniştrilor să ceară
statelor membre adoptarea măsurilor în următoarele categorii de probleme:
- sistemele de protecţie socială;
- angajarea şi participarea persoanelor în vârstă la viaţa locală;
- ajutorul şi sprijinul acordat familiilor;
- accesul la asistenţă medicală;
- protecţia grupurilor vulnerabile.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000 (adoptată de Uniune
la 12 decembrie 2007) interzice prin textul art. 21 orice discriminare sub orice aspect şi prevede
în art. 25 dreptul persoanelor în vârstă la o viaţă demnă şi independentă şi la participarea la
viaţa socială şi culturală.
În scopul luptei contra excluderii sociale şi a sărăciei, în art. 34 Uniunea recunoaşte şi
respectă dreptul la ajutor social şi la locuinţă pentru toţi cei ce nu dispun de resurse suficiente.
În domeniul protecţiei sănătăţii, art. 35 prevede că toate persoanele au dreptul la acces în
materie de prevenţie şi de asistenţă medicală, în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile
naţionale.
Comunicatul Comisiei către Consiliu, Parlamentul european, Comitetul economic şi social

şi Comitetul regiunilor din 5 decembrie 2001 cu privire la viitorul serviciilor medicale pentru
persoanele în vârstă: garantarea accesibilităţii, calităţii şi viabilităţii financiare, în introducere
constată că sistemele de asistenţă medicală în Uniune se confruntă cu o provocare: aceea de
a realiza simultan triplul obiectiv de acces la asistenţă medicală pentru toţi, de un înalt nivel
de calitate şi de viabilitatea financiară a sistemelor. Mizele comune tuturor statelor membre
sunt: impactul îmbătrânirii demografice asupra sistemelor şi cheltuielilor; dezvoltarea noilor
tehnologii şi noilor terapii; ameliorarea nivelului de viaţă. În continuare, comunicatul tratează
diversitatea sistemelor naţionale, contribuţia politicilor comunitare şi stabileşte 3 obiective pe
termen lung: accesibilitatea, calitatea şi viabilitatea financiară.
În anexa 1 se expune contribuţia politicilor comunitare, inclusiv în domeniul sănătăţii publice.
Răspunsul statelor membre la Comunicatul de mai sus din conţine propuneri de raport comun,
asistenţă medicală de sănătate şi îngrijiri pentru persoanele în vârstă (com/2002/0774 final din
3 ianuarie 2003) cuprinde o introducere, două capitole şi concluzii.
Răspunsul confirmă pertinenţa celor 3 mari obiective, ca bază de reflexie pentru politicile în
domeniul asistenţei medicale şi a îngrijirilor de lungă durată pentru persoanele în vârstă. Toate
statele membre se străduiesc să găsească cel mai bun echilibru între cele 3 obiective: cum să
se obţină o finanţare suficientă pentru garantarea asistenţei medicale adecvate şi de calitate
pentru toţi şi cum să fie oferite aceste servicii de o manieră eficientă şi economică.
Rezoluţia din 15 ianuarie 2003 a Parlamentului european asupra Comunicatului prezentat an-
terior privind viitorul asistenţei medicale pentru persoanele în vârstă este rezultatul anterioarelor
reflexii asupra acestui subiect. Considerând că prin comunicat s-a creat o bună bază de discu-
ţii asupra acestui subiect, Parlamentul european estimează că trebuie să fie întărită coopera-
rea comunitară, care vizează elaborarea de politici de luptă împotriva îmbătrânirii, în special
în domeniul dezvoltării şi ameliorării asistenţei pentru toate persoanele în vârstă. Parlamentul
european estimează că susţinerea unei politici de îmbătrânire activă necesită o mai bună coor-
donare a sistemelor naţionale de securitate naţională, de sănătate publică şi de luptă contra
discriminărilor. Parlamentul deplânge totuşi că strategia comunităţii europene nu este luată
în considerare în abordarea Comisiei privind viitorul asistenţei medicale pentru persoanele în
vârstă. Parlamentul recomandă ca principiile strategiei europene în materie de sănătate publi-
că să devină punctul de referinţă central pentru schimbul de bune practici. Aceasta implică:
a) obligaţia de a considera că asistenţa medicală şi îngrijirile de readaptare sunt elemente
de aceeaşi importanţă pentru procesul de coordonare;
b) o participare strategică a comisarului însărcinat cu sănătatea publică la procesul de sta-
bilire a unei coerenţe între protecţia consumatorilor şi obiectivele strategiei de sănătate
publică;
c) promovarea de politici de sănătate la nivelul statelor membre pentru ameliorarea
asistenţei medicale şi reducerea presiunilor asupra cheltuielilor de sănătate.
Parlamentul consideră că accesul la serviciile de sănătate trebuie să fie garantat pentru
persoanele în vârstă, nu numai în ce priveşte îngrijirile de lungă durată şi de spitalizare sau
de servicii medicale propriu-zise, ci, de asemenea, în ceea ce priveşte îngrijirile preventive,
fizio-terapie, recuperare, care vizează menţinerea independenţei într-un timp cât mai lung
posibil, prevenirea sau întârzierea îmbolnăvirilor şi susţinerea persoanelor handicapate,
ameliorându-le calitatea vieţii.
De asemenea, o atenţie specială trebuie să fie acordată studiului factorilor de risc, atât celor
de mediu, poluarea, cât şi consumul de tutun, alimentaţie etc.
La 11 martie 2004, Parlamentul european a adoptat Rezoluţia cu privire la comunicatul

Comisiei, conţinând propunerea de raport comun, asistenţă medicală pentru sănătate şi îngrijiri
pentru persoanele în vârstă. Ampla expunere de motive (A.-T.) este urmată de un text în
41 de puncte. Rezoluţia aprobă cooperarea care a fost iniţiată între statele membre în materie
de asistenţă medicală şi de îngrijiri medicale de lungă durată şi reafirmă adeziunea sa la cele
3 obiective fundamentale. Rezoluţia cere Comisiei şi statelor membre să ţină cont într-o
măsură mai mare de importanţa prevenirii şi a promovării sănătăţii cu ocazia fixării obiectivelor
şi indicatorilor comuni. Rezoluţia subliniază că măsuri preventive generale permit să provoace
o reducere considerabilă a marilor maladii mortale, cum sunt cancerul şi maladiile cardio-
vasculare, precum şi marile boli care provoacă invaliditatea.
Rezoluţia cere statelor membre să garanteze persoanelor în vârstă accesul la tratamente
preventive, la psihoterapie, la reeducaţie şi alte servicii de natură să garanteze autonomia
lor atât cât este posibil, să amelioreze calitatea vieţii lor şi să prevină boala. De asemenea,
Rezoluţia cere statelor membre să respecte dreptul persoanelor în vârstă de a decide liber
tratamentul, pentru că aceasta are o mare importanţă sub aspectul readaptării mentale.
Rezoluţia mai propune o mai bună coordonare a îngrijirilor de sănătate şi îngrijirile de lungă
durată în favoarea persoanelor în vârstă prin întărirea cercetării în domeniul gerontologiei,
înfiinţarea de structuri geriatrice în afara instituţiilor spitaliceşti, încurajarea dezvoltării
asistenţei medicale la domiciliu etc. Rezoluţia evocă avizul Comitetului economic şi social
european cu privire la relele tratamente impuse persoanelor în vârstă, subliniind că ele
reprezintă o încălcare a drepturilor omului. Carta drepturilor fundamentale trebuie să se aplice
şi la protecţia persoanelor în vârstă.
§3. DREPTURILE PACIENŢILOR CU BOLI PSIHICE

Recomandarea nr. 818 (1977) din 8 octombrie 1977 a Adunării parlamentare către Consiliu,
privind situaţia persoanelor cu boli psihice conţine un preambul cu expunerea motivelor şi două
seturi de recomandări. Recomandarea constată preocuparea opiniei publice din ţările membre
pentru situaţia bolnavilor mental şi propune luarea unor măsuri specifice în cadrul unei politici
pe termen lung pentru reducerea importanţei cantitativă a marilor instituţii. De asemenea,
se propune multiplicarea serviciilor de asistenţă în comunitate, unde pacienţii găsesc condiţii
de viaţă apropiate de acelea din mediul lor obişnuit. Recomandarea invită la căutarea de noi
mijloace pentru umanizarea îngrijirilor administrate bolnavilor mental, insistând mai ales
asupra calităţii şi aspectului umanitar al acestor îngrijiri, precum şi la controlul anumitor terapii
care pot antrena daune ireversibile creierului ori modificarea personalităţii. Recomandarea
precizează că dosarele instituţiilor psihiatrice aparţin secretului profesional medical şi nu pot fi
utilizate pentru a crea un handicap injust celor care caută de lucru.
Recomandarea nr. R (83) 2 din 22 februarie 1983 a Comitetului miniştrilor statelor membre
cu privire la protecţia juridică a persoanelor atinse de tulburări mentale şi plasate ca pacienţi
involuntari conţine 11 articole şi reglementează condiţiile în care poate fi internată o persoană
contra voinţei sale, precum şi condiţiile în care poate fi încetată internarea. Recomandarea
precizează în art. 5, 6 şi 7 drepturile pacientului: dreptul de a fi tratat în aceleaşi condiţii
deontologice şi ştiinţifice ca oricare alt bolnav şi în condiţii materiale comparabile cu ale
altor pacienţi, precum şi dreptul de a primi un tratament medical adecvat. Par. 2 şi 3 consacră
respectul integrităţii corporale a bolnavului psihic, dreptul la consimţământ de o manieră
restrictivă atunci când i se propune un tratament care nu este verificat ştiinţific şi care
prezintă un risc serios de păgubire ireversibilă a creierului său şi de deteriorare a personalităţii.

Dacă pacientul nu este nici măcar în măsură să înţeleagă întinderea tratamentului propus,
medicul trebuie să supună problema unei autorităţi independente desemnată de lege.
Altfel spus, pentru acest tip de tratament reprezentantul legal al persoanei internate nu trebuie
să dea autorizaţia sa. Art. 10 afirmă un drept la demnitate a pacientului şi un drept la protecţia
sănătăţii sale, iar art. 6 recunoaşte pacientului dreptul de a comunica şi de a coresponda în
deplină intimitate.
Recomandarea nr. 1235 (1994) din 12 aprilie 1994 a Adunării parlamentare adresată
Consiliului privind psihiatria şi drepturile omului constată că nu există niciun studiu de ansamblu
asupra legislaţiei şi practicii în materie de psihiatrie care să se refere la toate statele membre
Consiliului Europei că în mai multe ţări membre legislaţiile privind psihiatria sunt în curs de
revizuire sau de elaborare şi consideră că a venit timpul ca statele membre să se doteze cu
măsuri legislative care să asigure respectul drepturilor omului şi faţă de bolnavii psihic.
De aceea, invită Comitetul miniştrilor să adopte o nouă recomandare, inspirându-se din
regulile prezentate în continuare: decizia de internare trebuie să fie luată de un judecător,
durata internării să fie limitată şi reconsiderată periodic, iar persoana internată trebuie să poată
exercita un recurs prevăzut de lege.
Adunarea parlamentară recomandă acordarea unor drepturi persoanei internate.
Ea sugerează ca un cod al drepturilor bolnavilor să fie adus la cunoştinţa bolnavilor la intrarea
lor în instituţia de psihiatrie. Totodată, propune elaborarea unui cod de deontologie pentru
psihiatri care s-ar putea inspira mai ales din Declaraţia de la Hawai aprobată de Adunarea
generală a Asociaţiei mondiale a psihiatrilor în 1983. Codul va trebui să prevadă în mod explicit
că este interzis psihoterapeutului să facă avansuri sexuale pacientelor sale. Recomandarea
precizează că mijloacele de condiţionare chimică trebuie să fie proporţionale cu scopul
cercetării şi nicio atingere ireversibilă nu poate fi adusă dreptului de procreaţie a indivizilor.
Dimpotrivă, este indicat ca lombotomia şi terapia prin electroşocuri să nu fie practicate decât
dacă consimţământul luminat (informat) s-a dat în scris de către pacientul însuşi sau de către
o persoană aleasă de pacient pentru a-l reprezenta sau un consilier ori curator şi dacă decizia a
fost confirmată de către un comitet restrâns, care nu este compus numai din experţi psihiatrici.
Textul recomandării mai prevede că cercetarea ştiinţifică în domeniul sănătăţii mentale nu
poate fi efectuată fără ştirea sau contra voinţei pacientului ori a reprezentantului acestuia,
ci trebuie să fie efectuată numai în interesul pacientului.
biologiei şi medicinei din 4 aprilie 1997 prevede, la art. 7, protecţia persoanelor care suferă de
tulburări mentale. O astfel de persoană nu poate fi supusă, fără consimţământul său, unei
intervenţii având ca obiect tratarea acestei tulburări decât atunci când absenţa unui astfel de
tratament riscă să fie grav păgubitoare pentru sănătatea sa, precum şi sub rezerva condiţiilor
de protecţie prevăzute de lege, cuprinzând măsurile de supraveghere şi de control, ca şi căile
de recurs. Aşadar, dacă tratamentul propus este destinat ameliorării tulburărilor mentale de
care suferă pacientul, condiţiile aplicării tratamentului, pe lângă consimţământul necesar,
se mai impun alte patru condiţii: 1) să se constate o alterare a facultăţilor mentale ale
persoanei în cauză; 2) intervenţia să trateze exact această tulburarea mentală; 3) absenţa
acestui tratament provoacă riscul prejudicierii grave a sănătăţii persoanei; 4) respectarea
procedurilor de supraveghere şi control prevăzute de legea naţională.
Raportul explicativ subliniază că Recomandarea nr. R (83) prevede un anumit număr
de principii care trebuie să fie respectate. În acelaşi sens este şi Declaraţia de la Madrid din
25 august 1996, care completează Declaraţia de la Hawai din 10 iulie 1983.
Textul din art. 7 al Convenţiei este reluat în Recomandarea Comitetului miniştrilor statelor
membre Recomandarea nr. (99) 4 F din 23 februarie 1999 a Comitetului miniştrilor statelor
membre privind protecţia juridică a majorilor incapabili. Recomandarea este structurată în
cinci părţi. Interesul prezentului studiu se raportează mai ales la partea I − domeniul aplicării,
partea a II-a − principiile conducătoare şi partea a V-a − intervenţia în domeniul sănătăţii.
Recomandarea conţine principiile care privesc protecţia juridică a majorilor incapabili. Prima
parte a principiilor delimitează domeniul aplicării recomandării la persoanele majore care
datorită alterării sau insuficienţei facultăţilor personale nu sunt în măsură să ia, de o manieră
autonomă, deciziile care privesc una sau ansamblul problemelor ce privesc persoana şi bunurile
ei, de a le înţelege, de a le exprima şi de a le aplica şi care, în consecinţă, nu-şi pot proteja
singuri interesele. Incapacitatea lor poate fi cauzată de un handicap mental, de o boală sau de
un alt motiv similar.
În partea a II-a, recomandarea prezintă principiile directoare, între care menţionăm principiul
nr. 1: Respectul drepturilor omului; principiul nr. 8: Preeminenţa intereselor şi bunăstării
persoanei vizate; principiul nr. 9: Respectul dorinţelor şi dorinţelor persoanei vizate şi principiul
consultării acestei persoane şi a celei care îl reprezintă.
În partea a V-a, este enunţat principiul nr. 22: consimţământul, sub următoarele aspecte:
1. atunci când o persoană majoră, chiar dacă face obiectul unei măsuri de protecţie, este totuşi,
în fapt, capabilă să îşi dea consimţământul liber şi luminat (informat) la o intervenţie determinată
în domeniul sănătăţii, această intervenţie nu poate fi practicată decât cu consimţământul său.
Consimţământul trebuie să fie cerut de persoana abilitată să efectueze intervenţia.
2. dacă un major nu este în măsură să îşi de consimţământul liber şi luminat la o intervenţie
determinată, aceasta poate fi totuşi practicată, dacă sunt îndeplinite două condiţii, cumulativ:
- intervenţia să se efectueze în beneficiul direct al majorului şi
- autorizaţia pentru efectuarea intervenţiei să se dea de către reprezentantul persoanei
majore ori de către o autoritate, o persoană sau o instanţă desemnată de lege.
Pot fi desemnate de lege autorităţi, persoane sau organe abilitate să permită intervenţiile
de diferite naturi, atunci când adultul inapt să-şi dea consimţământul liber şi luminat nu
dispune de un reprezentant învestit cu puterile determinate. De asemenea, se poate avea în
vedere necesitatea de a se stabili prin lege ca autorizarea să fie dată de un tribunal sau alt
organ competent pentru anumite intervenţii grave. Totodată, se admite reglementarea unui
mecanism de soluţionare a conflictelor care s-ar putea ivi între persoane sau organe abilitate
să acorde sau să refuze consimţământul persoanei majore pentru intervenţii în legătură cu care
persoanele majore nu sunt capabile să-şi dea consimţământul.
Principiul nr. 23 prevede reguli alternative. Cât timp Guvernul unui stat membru nu aplică
regulile conţinute în principiul nr. 22, expus mai sus, vor fi aplicate următoarele reguli:
1. Dacă majorul este supus unei măsuri de protecţie în cadrul căreia o anumită intervenţie
în domeniul sănătăţii nu poate fi practicată decât cu autorizarea unei instanţe sau a unei alte
persoane desemnată de lege, consimţământul majorului trebuie totuşi cercetat dacă facultăţile
sale de discernământ permit consultarea;
2. Atunci când majorul nu este în măsură să îşi dea consimţământul liber şi luminat la o
intervenţie în domeniul sănătăţii, aceasta poate fi totuşi practicată, dacă sunt cumulativ
îndeplinite două condiţii:
- intervenţia să se efectueze pentru beneficiul direct al persoanei majore şi
- autorizaţia să fie dată de un reprezentant sau o autoritate ori de o persoană sau instanţă
desemnată prin lege;
3. Legea va trebui să prevadă căi de recurs pentru a permite persoanei vizate să fie ascultată
de o instanţă independentă înainte ca intervenţia medicală importantă să fie efectuată.
Principiul nr. 24 reglementează cazurile excepţionale. Dreptul intern poate să prevadă
dispoziţii speciale aplicabile intervenţiilor care, datorită caracterului lor special, pretind o
protecţie suplimentară a persoanei interesate. Aceste dispoziţii pot să prevadă o derogare
limitată de la criteriul beneficiului direct cu condiţia ca protecţia suplimentară, oricum ar fi
aceasta, să limiteze la minimum riscurile de abuz sau de neregularitate.
Principiul nr. 26 priveşte intervenţia în situaţie de urgenţă, când consimţământul ori
autorizarea nu pot fi obţinute şi când se va putea proceda imediat la orice intervenţie medicală
indispensabilă în domeniul sănătăţii persoanei vizate.
Principiul nr. 27 priveşte aplicarea anumitor principii care reglementează măsurile de pro-
tecţie. Astfel, principiile nr. 8, 9 şi 10 sunt aplicabile tuturor intervenţiilor în domeniul sănătăţii
privind un major incapabil în acelaşi mod în care ele sunt aplicabile măsurilor de protecţie.
Se va ţine seama, conform principiului nr. 9, de dorinţele formulate anterior de pacient
pentru anumite intervenţii, dacă în momentul intervenţiei persoana nu mai este în măsură să
îşi exprime dorinţa.
Principiul nr. 28 reglementează posibilitatea aplicării unor dispoziţii legale speciale privind
anumite intervenţii. Dreptul intern poate să prevadă, conform instrumentelor internaţionale
în vigoare, dispoziţii particulare aplicabile intervenţiilor care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică pentru protecţia siguranţei publice şi prevenirea infracţiunilor,
pentru protecţia sănătăţii publice sau a drepturilor şi a libertăţilor altor persoane.
Recomandarea Rec. nr. (2004) 10 din 22 septembrie 2004 a Comitetului miniştrilor statelor
membre referitoare la protecţia drepturilor omului şi a demnităţii persoanelor atinse de tulburări
mentale, având în vedere recomandările precedente cu acelaşi obiect şi ţinând cont de
consultarea publică cu privire la acest subiect, recomandă guvernelor statelor membre să îşi
adapteze legislaţia la liniile directoare ce vor fi expuse în continuare.
Recomandările au ca scop să protejeze demnitatea, drepturile omului şi libertăţile
fundamentale ale persoanelor atinse de tulburări mentale, în mod special, acelea care fac
obiectul unui plasament sau a unor tratamente involuntare, cu precizarea că dispoziţiile din
recomandare nu împiedică statele membre să acorde o protecţie şi mai întinsă decât aceea pe
care o reglementează recomandarea.
Domeniul aplicării recomandării se limitează la persoanele atinse de tulburări mentale,
definite conform normelor medicale recunoscute pe plan internaţional. Inadaptarea la valorile
morale, sociale, politice sau de altă natură nu trebuie să fie, în sine, considerate ca o tulburare
mentală. Termenii folosiţi în cuprinsul recomandării sunt definiţi în art. 2 pct. 3.
Capitolul II conţine dispoziţii generale: nediscriminarea (art. 3), drepturile civile şi politice
(art. 4) promovarea sănătăţii mentale (art. 5), informarea şi asistenţa cu privire la drepturile
pacienţilor (art. 6), protecţia persoanelor vulnerabile, atinse de tulburări mentale (art. 7),
principiul restricţiei minimale (art. 8), mediul şi condiţiile de viaţă (art. 9), prestarea serviciilor
de sănătate (art. 10), norme profesionale (art. 11), principiile generale ale tratamentelor pentru
tulburări mentale (art. 12), confidenţialitate şi arhivare (art. 13), cercetarea biomedicală
(art. 14), persoanele dependente faţă de persoana atinsă de tulburări mentale (art. 15).
Capitolul III reglementează internarea involuntară, pentru tulburări mentale, în instituţii
psihiatrice, precum şi pensionarea involuntară pentru tulburări mentale. După delimitarea
domeniului în art. 16, sunt enumerate în art. 17 criteriile pentru internare involuntară.
1. Dacă sunt cumulativ îndeplinite următoarele condiţii, persoana poate fi involuntar internată:
i. persoana este atinsă de o tulburare mentală;
ii. starea persoanei prezintă un risc real de prejudiciere gravă pentru propria sănătate sau
pentru altă persoană;
iii. plasamentul are numai un scop terapeutic;
iv. niciun alt mijloc, mai puţin restrictiv, de a-i acorda asistenţă medicală adecvată nu este
disponibil;
v. părerea persoanei vizate a fost luată în considerare.
2. Legea poate să prevadă, în mod excepţional, posibilitatea internării involuntare a unei
persoane pe o perioadă minimă în scopul de a determina dacă este atinsă de o tulburare mentală
reprezentând un real risc de prejudiciu pentru sănătatea sa ori pentru altă persoană dacă:
i. comportamentul său sugerează puternic prezenţa unei asemenea tulburări;
ii. starea sa pare să prezinte un astfel de risc;
iii. nu există niciun mijloc adecvat, mai puţin restrictiv, pentru a se proceda la evaluarea
stării sale şi
iv. părerea persoanei vizate a fost luată în considerare.
Art. 18 prevede că o persoană poate fi internată involuntar dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
i. persoana este atinsă de o tulburare mentală;
ii. starea persoanei prezintă un risc real de păgubire gravă a propriei sănătăţi sau pentru
păgubirea altei persoane;
iii. niciun alt mijloc care implică o intruziune mai redusă pentru acordarea îngrijirilor
adecvate nu este disponibilă şi
iv. părerea persoanei vizate a fost luată în considerare.
Art. 19 reglementează principiile tratamentului involuntar:
1. tratamentul involuntar va trebui:
i. să răspundă semnelor şi simptomelor clinice specifice;
ii. să fie proporţional cu starea de sănătate a persoanei;
iii. să facă parte dintr-un plan de tratament cuprins într-un înscris;
iv. să fie consemnat în scris pe măsura efectuării tratamentului;
v. dacă este cazul, să aibă ca obiectiv recurgerea cât mai rapidă posibil la un tratament
acceptabil pentru persoană.
2. Pe lângă condiţiile enumerate la art. 12, referitoare la tratamentul general pentru tulburări
mentale, planul de tratament va trebui să fie elaborat după consultarea persoanei vizate şi a
persoanei care o reprezintă şi să fie reexaminat la intervale adecvate, iar dacă va fi necesar,
să fie modificat.
3. Statele membre trebuie să se asigure că tratamentele involuntare nu sunt efectuate altfel
decât într-un mediu adecvat.
Art. 20 reglementează procedurile pentru luarea deciziei de internare involuntară sau de
tratament involuntar, în condiţii normale, iar art. 21 reglementează procedurile de acest fel
aplicabile în situaţii de urgenţă.
Art. 22 reglementează dreptul la informare a persoanei care face obiectul internării sau
tratamentului involuntar, iar art. 23 reglementează dreptul la comunicare şi dreptul de vizitare
pentru persoanele internate involuntar.
Încetarea internării involuntare sau a tratamentului involuntar este reglementat în art. 24,
iar reexaminarea şi dreptul la recurs privind legalitatea plasamentului sau tratamentului sunt
reglementate în art. 25.
În capitolul IV se reglementează internarea persoanelor fără capacitate de consimţământ în
absenţa obiecţiunilor, iar în capitolul V sunt reglementate situaţii particulare: izolarea şi efortul
prelungit (art. 27), tratamente specifice (art. 28), situaţia minorilor (art. 29) şi procreaţia,
inclusiv întreruperea cursului sarcinii (art. 30, 31).
Capitolul VI reglementează situaţiile în care este implicată poliţia şi justiţia, inclusiv
instituţiile penitenciare (art. 32-35).
Controlul respectării normelor, statisticile şi rapoartele sunt reglementate în capitolul VII
(art. 36-38).
Măsurile cuprinse în recomandare şi în special cele din capitolul VII tind să asigure
respectarea regulilor edictate şi posibilitatea controlului respectării lor prin unirea eforturilor
specialiştilor în sănătate mentală, a nespecialiştilor, a persoanelor atinse de tulburări mentale,
ca şi a persoanelor ce le sunt apropiate. Recomandarea consacră astfel dreptul beneficiarilor de
a participa la elaborarea politicii în materie de sănătate mentală. Acest drept a fost reafirmat
prin Rezoluţia nr. 1460 (2005) a Adunării parlamentare din 24 iunie 2005 şi prin răspunsul
Comitetului miniştrilor din 18 ianuarie 2006, iar mai recent, prin Rezoluţia Parlamentului
european din 19 februarie 2009.
Rezoluţia Parlamentului european din 19 februarie 2009 cu privire la sănătatea mentală
conţine o amplă expunere de motive (A.-X.), urmată de 51 de puncte.
Rezoluţia, care consideră tulburările sănătăţii mentale ca parte componentă a morbidităţii
umane, se felicită pentru Pactul european asupra sănătăţii mentale, adoptat la Conferinţa
la nivel înalt a Uniunii Europene organizată la Bruxelles în zilele de 12 şi 13 iunie 2008,
care recunoaşte ca pe o prioritate de acţiune fundamentală sănătatea mentală şi sprijină viguros
apelul la cooperare şi la acţiune comună a organismelor Uniunii, statelor membre, autorităţilor
regionale şi locale şi partenerilor sociali în cinci domenii prioritare pentru promovarea sănătăţii
mentale şi a bunăstării populaţiei, înglobând toate clasele de vârstă şi genurile, originile etnice
şi categoriile socio-economice diverse, pentru lupta împotriva stigmatizării şi excluderii sociale,
pentru întărirea acţiunilor preventive şi de susţinere a tratamentelor oferite persoanelor care
suferă de probleme de sănătate mentală. Rezoluţia invită statele membre să ia cunoştinţă de
importanţa unei bune sănătăţi mentale şi să colaboreze cu Comisia Eurostat la îmbunătăţirea
cunoaşterii sănătăţii mentale.
Rezoluţia apreciază că trebuie să se pună accent pe prevenirea degradării sănătăţii mentale
prin intervenţii sociale, acordând o importanţă deosebită grupurilor mai vulnerabile şi invită
statele membre să acorde sprijinul financiar programelor în domeniu, utilizând totodată, în cel
adecvat mod, creditele comunitare.
Rezoluţia invită Comisia să realizeze şi să publice un studiu asupra serviciilor şi politicilor de
asistare a bolilor mentale în ansamblul Uniunii.
Statele membre sunt invitate să acorde persoanelor confruntate cu asemenea probleme un
sprijin adecvat şi integral pentru un învăţământ, o formare profesională şi o încadrare în muncă
în tot cursul vieţii, veghind ca persoanele să beneficieze de o susţinere suficientă pentru a face
faţă nevoilor lor.
Rezoluţia cere Comisiei să recenzeze experienţele privind efectele secundare ale medica-
mentelor, să extindă misiunea Centrului European de prevenţie şi de control al bolilor şi asupra
problemelor sănătăţii mentale.
Rezoluţia cere statelor membre să definească dispoziţiile legislative moderne pentru

sănătatea mentală, conforme obligaţiilor internaţionale în materie de drepturi ale omului,
să prevină depresiile şi sinuciderile, să furnizeze o susţinere personalului şcolar pentru protecţia
sănătăţii mentale a elevilor şi tinerilor, precum şi pentru protecţia mentală a persoanelor
încadrate în muncă şi a persoanelor în vârstă. totodată, rezoluţia consacră ultimele opt puncte
luptei contra stigmatizării şi excluderii sociale.
§4. DREPTURILE PACIENTULUI HANDICAPAT

Recomandarea nr. R (92) 6 a Comitetului miniştrilor statelor membre, din 9 aprilie 1992,
pentru o politică coerentă faţă de persoanele handicapate conţine în anexă politicile şi
directivele generale, prevenirea şi educaţia în domeniul sănătăţii, identificare şi diagnostic,
tratament şi terapii, integrare socială şi protecţie socială, economică şi juridică.
Obiectivele recomandării sunt: evitarea apariţiei şi agravării deficienţelor; reducerea la ma-
ximum a gradului incapacităţii pentru o anumită deficienţă; reducerea tuturor dezavantajelor
sociale generate de incapacitate.
Educaţia pentru sănătate vizează crearea de condiţii care favorizează capacitatea individului
de a lua hotărâri adecvate privind propria sănătate şi de a înţelege ansamblul activităţilor de
informare şi educare care îndeamnă oamenii să fie în stare bună de sănătate.
Pentru prevenirea deficienţei, acţiunea educativă va trebui să vizeze ansamblul populaţiei cu
prioritate tinerii de vârstă şcolară şi, de asemenea, grupurile particulare cum ar fi, de exemplu,
femeile apte de a procrea, cuplurile, automobiliştii şi persoanele în vârstă.
Identificarea deficienţelor are ca scop cercetarea originii şi eliminarea agentului care le cau-
zează sau tratamentul medico-chirurgical pentru atenuarea efectelor anumitor boli congenita-
le sau dobândite. De asemenea, se au în vedere deficienţele datorate vârstei pentru a preveni
apariţia, agravarea afecţiunilor şi conservarea cât mai mult timp posibil a capacităţii de a avea
o viaţă autonomă.
Tratamentul medical pentru prevenirea, eliminarea sau diminuarea consecinţelor unei
deficienţe sau incapacităţi se impune organizarea unui program sanitar operaţional adecvat.
Îngrijirile medicale, readaptarea medicală şi funcţională se integrează în tratamentul
medical. (pct. 2.1.-2.4.).
Prevenirea incapacităţii şi prevenirea handicapului sunt reglementate la pct. 3 şi 4,
iar educaţia pentru sănătate este reglementată la pct. 5.
Capitolul III se referă la identificare şi diagnostic, iar capitolul IV la tratament şi asistenţă
terapeutică. În acest segment se cuprinde tratamentul medical general (pct. 1.1.-1.3.), îngrijirile
mediale pentru readaptare (pct. 2.1.-2.14.), protezele (3.1.-3.5.), evaluarea aptitudinilor
(4.1.-4.3.).
Capitolul VIII este consacrat integrării sociale, iar capitolul IX protecţiei sociale, economice
şi juridice.
Rezoluţia ResAP (2005) 1 a Comitetului miniştrilor statelor membre din 2 februarie 2005
privind protecţia adulţilor şi copiilor handicapaţi contra abuzurilor în anexă defineşte abuzul şi
enumeră principiile şi măsurile pentru protecţia contra abuzului.
Prin abuz, în sensul acestei rezoluţii, se înţelege orice act sau omisiune care are ca efect
să aducă atingere fie de o manieră voluntară, fie prin neglijenţă drepturilor fundamentale,
libertăţilor civile, integrităţii corporale, fizice şi morale, demnităţii sau bunei-stări generale a
unei persoane vulnerabile, inclusiv relaţiile sexuale sau operaţiunile financiare la care ele nu
consimt ori nu pot consimţi valabil sau care vizează deliberat să îl exploateze. Abuzul poate
îmbrăca mai multe forme:
a) violenţă fizică în care se includ pedepsele corporale, încarcerarea – incluzând închiderea
în propria locuinţă, fără posibilitatea de a ieşi – folosirea excesivă sau din greşită
cunoaştere a medicamentelor, experimentarea fără consimţământul său şi detenţia
ilegală de persoane alienate;
b) abuzurile şi exploatarea sexuală, mai ales violul, agresiunile sexuale, ultrajul la bunele
moravuri, atentatele la pudoare, participarea forţată la acte de pornografie şi prostituţie;
c) ameninţările şi prejudiciile psihologice, în general insultele, constrângerile, izolarea,
respingerea, intimidarea, hărţuirea, umilinţele, ameninţările cu sancţiuni sau cu abando-
nul, şantajul afectiv, arbitrariul, negarea statutului de adult şi infantilizarea persoanelor
handicapate, precum şi negarea individualităţii, a sexualităţii, a educaţiei şi a formaţiei,
distracţiilor sau sportului;
d) intervenţiile care aduc atingere integrităţii persoanei, inclusiv programe cu caracter
terapeutic, educativ sau comportamental;
e) abuzurile financiare, fraudele şi furtul efectelor personale, banilor sau diverselor bunuri;
f) neglijenţele abandoanele şi privaţiunile de ordin material sau afectiv şi, mai ales, lipsirea,
repetată, de îngrijiri de sănătate, asumarea de riscuri nechibzuite, privarea de hrană,
de băutură ori de alte produse de uz cotidian, inclusiv în cadrul programelor educative
sau de terapie comportamentală;
g) violenţa instituţională care poate privi locurile, igiena, spaţiul, rigiditatea sistemului,
a personalului, a programelor, a vizitelor, a concediilor.
Aceste abuzuri pot fi comise de orice individ, inclusiv de persoane handicapate, dar sunt deose-
bit de grave atunci când se înscriu în raporturile caracterizate prin poziţia de forţă bazată pe:
- situaţia juridică, profesională sau ierarhică a autorului;
- puterea lui fizică, psihologică, economică sau socială,
- faptul că este însărcinat să se ocupe de această persoană zilnic;
- inegalităţile bazate pe sex, rasă, religie sau orientare sexuală.
Aceste abuzuri necesită un răspuns proporţionat.
Principii şi măsuri vizând protecţia adulţilor şi copiilor handicapaţi contra abuzului sunt
enumerate în capitolul II al anexei. Fiecare stat membru trebuie să-şi recunoască răspunderea
pentru apărarea drepturilor cetăţenilor săi, care sunt persoane cu handicap. Statele membre
trebuie să lupte şi să promoveze măsuri active contra discriminării persoanelor handicapate şi
să asigure inserţia acestora în viaţa socio-economică a ţării. Ele trebuie să recunoască dreptul
oricărei persoane handicapate la demnitate, egalitatea şanselor, propriul venit, educaţie,
loc de muncă şi integrarea în viaţa socială. Ele trebuie să garanteze că persoanele handicapate
beneficiază de o protecţie cel puţin egală cu aceea a altor cetăţeni în ce priveşte accesul la toate
serviciile prin recomandare şi anexa acesteia; Comitetul Miniştrilor ţărilor membre urmăresc
să protejeze dreptul la asistenţă medicală adaptată şi dreptul la demnitate şi integritate al
persoanelor handicapate.
Recomandarea Rec. nr. (2006)5 a Comitetului Miniştrilor statelor membre din 5 aprilie 2006
cu privire la planul de acţiune al Consiliului Europei pentru promovarea drepturilor şi participarea
plenară a persoanelor handicapate la societate: ameliorarea calităţii vieţii persoanelor
handicapate în Europa 2006-2015 în anexă stabileşte liniile de acţiune, între care linia numărul 9
priveşte asistenţa medicală.
După ce afirmă în introducere că persoanele au dreptul la fel ca ceilalţi membri ai societăţii

la servicii medicale şi la tehnologii adecvate stării lor de sănătate şi ameliorării acesteia,
anexa expune obiectivele şi acţiunile specifice pe care trebuie să le întreprindă statele membre:
i. să vegheze ca persoanele handicapate să nu fie victimele niciunei discriminări în accesul la
servicii medicale şi la dosarele medicale.
ii. să se asigure că toate persoanele handicapate sau, dacă acest lucru nu este posibil din
cauza originii, naturii sau gradului de handicap, reprezentanţii acestora sunt consultaţi în orice
măsură pentru aplicarea programelor de sănătate, intervenţie medicală şi tratament.
iii. să facă posibil accesul acestor persoane handicapate în instituţii de sănătate publice şi
private.
iv. să garanteze femeilor handicapate egalitatea de acces la servicii de sănătate şi, mai ales,
la consiliere şi tratament prenatal şi ginecologic şi la planificarea familială.
v. să vegheze ca persoanele handicapate să beneficieze de îngrijiri medicale specifice sexului.
vi. să vegheze că sunt luate măsuri rezonabile pentru a comunica persoanei handicapate
toate informaţiile despre nevoi în materie de îngrijiri de sănătate;
vii. să vegheze ca anunţarea handicapului, fie înainte sau după naştere, ca urmare a unei boli
sau a unui accident, se face în condiţii care garantează respectul persoanei vizate.
viii. să dea acces persoanelor handicapate la educaţie sanitară şi, mai ales, la informaţiile şi
sfaturile destinate persoanelor handicapate.
ix. să formeze profesionişti în ariile sănătăţii, sensibili la handicap şi să le acorde acestora
competenţe pentru a răspunde nevoilor specifice persoanelor handicapate.
Alte linii directoare de acţiune prevăzute în anexă se referă la dreptul la informaţie (numărul
3) la locuinţă, (numărul 8), la readaptare (numărul 10) şi la asistenţă medicală (numărul 9).
Linia numărul 14 vizează protecţia dreptului persoanelor handicapate la integritate.
Comunicatul Comisiei către Comisie, Parlamentul european, Comitetul economic şi social eu-
ropean şi Comitetului regiunilor din 28 noiembrie 2005 privind situaţia persoanelor handicapate
în Uniunea Europeană lărgită: plan de acţiune european 2006-2007.
Comunicatul stabileşte un plan de acţiune european în favoarea persoanelor handicapate
(PAH) care se articulează în jurul a 3 obiective operaţionale:
1. aplicarea plenară a directivei cu privire la egalitatea în materie de muncă;
2. integrarea problemei handicapului în politicile comunitare;
3. promovarea accesibilităţii pentru toţi.
Faza 2006-2007 a planului de acţiune priveşte integrarea activă a persoanelor handicapate,
care implică, pentru persoanele handicapate, beneficiul unei vieţi cotidiene similare persoanelor
fără handicap. Această autonomie a persoanelor handicapate trece prin faza de încurajare a
activităţii profesionale şi prin promovarea accesului la servicii medicale.
Comisia consideră că o asistenţă socială accesibilă necostisitoare, dar de calitate, pentru
persoanele handicapate va fi cheia de boltă a acţiunii integrate a Uniunii Europene în domeniul
handicapului. Comitetul economic şi social european şi-a exprimat acordul privind Avizul
din 8 august 2006, care precizează că orice acţiune care vizează promovarea calităţii vieţii
persoanelor handicapate va trebui să îşi găsească sursa în drepturile fundamentale ale omului,
cum sunt dreptul la sănătate, inclusiv accesul la informaţie şi la servicii de sănătate şi de
sănătate reproductivă.
Comisia a făcut bilanţul celei de-a doua faze a planului într-un comunicat din 26 noiembrie
2007, care a conţinut şi planul pentru 2008-2009. Comisia a recomandat înlocuirea serviciilor
medicale instituţionalizate cu accesul la serviciile de proximitate. Comunicatul din 2007 defi-
neşte şi priorităţile pentru 2008-2009 în vederea atingerii obiectivelor PAH. Se pune accentul
pe participarea persoanelor handicapate la piaţa muncii şi a bunurilor, ca şi la servicii şi infra-
structuri. A treia fază a PAH trebuie să opereze o deplină folosinţă a drepturilor fundamentale.
Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 17 martie 2008 cu
privire la situaţia persoanelor handicapate în Uniunea Europeană constată că efectul cumulativ
sex plus handicap înseamnă că femeile handicapate sunt adeseori confruntate cu multiple
forme de discriminare şi sunt expuse unui mai mare risc de excludere, de sărăcie şi de abuz.
Statele membre ar trebui să recunoască faptul că persoanele handicapate au un rol consultativ
important atunci când organele abilitate iau decizii în probleme care îi privesc pe handicapaţi.
Rezoluţia invită Comisia să propună o decizie ce va fi luată de Consiliu privind aplicarea
Convenţiei Naţiunilor Unite în domenii care aparţin competenţei comunitare şi să sprijine
aplicarea efectivă a Convenţiei Naţiunilor Unite din 30 martie 2007, în vigoare de la 3 mai
2008.
§5. DREPTURILE PACIENŢILOR DEŢINUŢI

Recomandarea nr. R(87)3 din 12 februarie 1987 a Comitetului Miniştrilor asupra regulilor
penitenciarelor europene conţine în anexă, în prima parte, principiile fundamentale, iar în cea
de-a doua parte serviciile medicale.
Conform pct. 26.1, fiecare penitenciar trebuie să dispună de cel puţin un medic generalist şi
un serviciu psihiatric dacă are loc şi un tratament al tulburărilor mentale.
Pentru deţinuţii bolnavi care au nevoie de servicii medicale specializate să se prevadă
transferul către instituţii specializate sau spitale civile. Dacă tratamentul este organizat în
penitenciar, trebuie să posede instalaţii, materiale şi produse adecvate, iar personalul trebuie să
aibă o formaţie profesională suficientă.
Fiecare deţinut trebuie să poată beneficia de îngrijirile unui dentist cu diplomă.
Nu pot fi supuşi la experienţe deţinuţii dacă prin acestea pot suferi o atingere a integrităţii
fizice sau morale a persoanei lor.
În măsura posibilă, se vor asigura condiţii ca naşterile să aibă loc într-un spital civil.
În lipsa acestor condiţii, penitenciarul va dispune de personalul necesar, de aranjamente şi in-
stalaţii speciale pentru naştere şi îngrijiri post-natale. Dacă este născut în închisoare, în actul
de identitate al noului născut nu se va menţiona această împrejurare. Atunci când mamele de-
ţinute sunt autorizate să-şi păstreze copilul, măsuri speciale trebuie să fie luate pentru amena-
jarea unei creşe dotate cu personal calificat, în care nou-născuţii sunt plasaţi în timpul în care
nu sunt lăsaţi în grija mamei lor.
Medicul trebuie să examineze fiecare deţinut într-un timp cât mai scurt posibil după
internare şi atât de frecvent cât este necesar ulterior pentru a descoperi existenţa posibilă
a unei boli fizice sau mentale şi de a lua toate măsurile necesare pentru tratamentul său
medical. De asemenea, să asigure separarea deţinuţilor suspecţi de a fi atinşi de boli infecţioase
sau contagioase, să descopere deficienţele fizice sau mentale care ar putea fi un obstacol în
reinserţia sa după punerea în libertate şi de a determina capacitatea fizică de muncă a fiecărui
deţinut.
Medicul trebuie să supravegheze sănătatea fizică şi mentală a deţinuţilor şi să-i viziteze pe
toţi deţinuţii bolnavi sau răniţi ori solicitanţi de servicii medicale.
Medicul sau autoritatea competentă trebuie să facă inspecţii regulate şi să-l sfătuiască pe
director în ce priveşte:
a) cantitatea, calitatea, prepararea şi distribuţia alimentelor şi a apei;
b) igiena şi curăţenia clădirii şi a deţinuţilor;
c) instalaţiile sanitare, încălzirea, iluminatul şi ventilaţia;
d) calitatea şi curăţenia hainelor şi a lenjeriilor de pat.
Direcţiunea instituţiei penitenciare trebuie să ia în considerare rapoartele şi sfaturile
medicului şi să aplice imediat măsurile şi recomandările acestuia.
Serviciile medicale ale instituţiei penitenciare trebuie să facă eforturi pentru a depista şi a
trata toate bolile psihice sau mentale şi de a corecta defectele susceptibile de a compromite
reinserţia deţinutului după liberare.
Cel de-al treilea Raport general de activitate al Comitetului european pentru prevenirea torturii
şi a pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante, din 31 decembrie 1992, referitor la
perioada anului 1992, cuprinde 3 părţi, şi în partea a treia se referă la serviciile de sănătate în
închisori (pct. 30-70).
Comitetul pentru prevenirea torturii (CPT) are ca misiune să viziteze locurile de detenţie
dintr-un stat membru, fără a fi necesar să existe plângeri cu privire la aceste aspecte. Comitetul
evaluează maniera în care sunt tratate persoanele private de libertate şi, dacă este cazul,
recomandă statelor membre ameliorările necesare, în special în ceea ce priveşte persoanele
bolnave aflate în detenţie.
Acest de-al treilea Raport general a inspirat redactarea recomandărilor Comitetului mi-
niştrilor statelor membre privind aspectele etice şi organizaţionale ale asistenţei medica-
le în mediul penitenciar. Raportul tratează de o manieră aprofundată chestiunea serviciilor
de sănătate din mediul carceral şi indică facilităţile de care trebuie să beneficieze deţinuţii,
precum şi nivelul asistenţei medicale, care trebuie să fie acelaşi cu cel de care se bucură po-
pulaţia liberă. Sunt enumerate în raport principiile protectoare ale drepturilor bolnavilor deţi-
nuţi: accesul la medic, echivalenţa îngrijirilor, consimţământul pacientului, confidenţialitatea,
prevenirea sanitară.
Recomandarea nr. R (98) 7 din 8 aprilie 1998 a Comitetului miniştrilor statelor membre privind
aspectele etice şi organizatorice ale asistenţei medicale în mediul penitenciar în anexă conţine
principalele aspecte ale dreptului la asistenţă în mediul penitenciar: accesul la un medic,
echivalenţa asistenţei medicale, consimţământul bolnavului şi secretul medical, independenţa
profesională. În capitolul consacrat specificului rolului medicului şi altui personal de sănătate
în contextul medicului penitenciar sunt prezentate condiţiile generale, informaţia, prevenirea
şi educaţia pentru sănătate, specificul patologiilor şi al prevenţiei în mediul penitenciar,
formarea profesională a personalului de sănătate. În al treilea capitol sunt prezentate
aspectele organizatorice: bolile transmisibile şi, în special, SIDA, tuberculoza, hepatitele;
toxicomania, alcoolismul şi dependenţa de medicamente; persoane inapte pentru detenţia
continuă (handicap fizic grav, vârstă înaintată, pronostic fatal pe termen scurt); simptomele
psihiatrice, tulburările mentale şi tulburările grave ale personalităţii, riscul de sinucidere;
refuzul tratamentului, greva foamei, percheziţiile corporale, expertizele medicale şi cercetarea
medicală.
Recomandarea Rec. nr. (2006) din 11 ianuarie 2006 a Comitetului miniştrilor statelor membre
cu privire la regulile penitenciare europene în partea a II-a conţine exigenţele minime ale
localurilor de detenţie şi, în mod special, a acelora care sunt destinate utilizării pe timp de
noapte. Recomandarea prevede că aceste localuri trebuie să satisfacă exigenţele respectului
faţă de demnitatea umană şi, în măsura posibilităţilor, să corespundă condiţiilor minime în

materie de sănătate şi igienă, având în vedere şi condiţiile climatice, mai ales în ceea ce priveşte
spaţiul la sol, volumul de aer, iluminatul, încălzirea şi aerisirea. Regimul alimentar trebuie să
fie adaptat vârstei, stării de sănătate şi stării fizice, de religia şi cultura lor, precum şi de natura
muncii acestora. Dreptul intern trebuie să prevadă criteriul de calitate al regimului alimentar,
precizând mai ales, conţinutul său energetic şi proteinic minimal.
Cea de-a III-a parte a recomandării este consacrată integral asistenţei medicale. Autorităţile
penitenciare trebuie să protejeze sănătatea tuturor deţinuţilor. Serviciile medicale administrate
în închisoare trebuie să fie organizate în strânsă relaţie cu administraţia generală a serviciului
sănătăţii colectivităţii locale sau colectivităţii statului. Politica sanitară în închisori trebuie
să se integreze politicii naţionale de sănătate publică şi să fie compatibilă cu aceasta din
urmă. Accesul deţinuţilor la sănătate trebuie să fie fără discriminare bazată pe situaţia lor
juridică. Serviciile medicale din închisoare trebuie să depisteze bolile fizice sau mentale,
chiar şi deficienţele de care suferă eventual deţinuţii. În acest scop, fiecare deţinut trebuie
să beneficieze de îngrijiri medicale, chirurgicale şi psihiatrice, inclusiv de acelea care sunt
disponibile în mediul liber.
Cu privire la personalul medical, recomandarea prevede ca fiecare penitenciar să dispună de
cel puţin un medic generalist. Trebuie să fie luate măsuri pentru a asigura prezenţa unui medic
pentru intervenţii de urgenţă. Dacă penitenciarul nu dispune de un medic cu normă întreagă,
trebuie să se asigure vizite regulate ale unui medic cu normă redusă.
Personalul penitenciarului trebuie să fie reprezentat şi prin cadre cu formaţie medicală.
Fiecare deţinut trebuie să poată beneficia de serviciile unui dentist şi ale unui oftalmolog.
Medicul sau, în lipsa lui, infirmiera calificată trebuie să examineze fiecare deţinut cât mai
curând posibil după internarea lui, cu excepţia cazului în care este vădit că nu necesită examen
medical. De asemenea, înainte de eliberare, vor fi vizitaţi de medic la cererea persoanelor în cauză.
Atunci când examinează un deţinut, medicul sau infirmiera trebuie să acorde o atenţie
specială secretului medical, diagnosticului bolilor fizice sau mentale, semnalării autorităţilor
competente a oricărui semn sau indiciu care poate să aparţină violenţei suferite de deţinut
ca şi simptomelor de sevraj consecutiv consumului de stupefiante, de medicamente sau de
alcool. În acelaşi timp, medicul trebuie să îi izoleze pe deţinuţii suspecţi de boli infecţioase sau
contagioase. În ce priveşte deţinuţii seropozitivi, aceştia nu trebuie să fie izolaţi numai pentru
acest motiv. Medicul mai trebuie să identifice problemele de sănătate fizică sau mentală care ar
putea împiedica reinserţia după liberare, să determine capacitatea de muncă şi să-l intereseze
pe deţinut să facă exerciţii fizice. Medicul trebuie să fie însărcinat cu supravegherea sănătăţii
fizice şi mentale a fiecărui deţinut şi să vadă, în condiţiile normelor spitaliceşti, pe deţinuţii
bolnavi sau pe cei care se plâng că au fost bolnavi sau răniţi. De asemenea, medicul trebuie să-i
viziteze în fiecare zi pe deţinuţii aflaţi în izolare.
Medicul trebuie să prezinte directorului penitenciarului un raport de fiecare dată când con-
sideră necesar, pentru că prevede că un deţinut este supus unor riscuri grave prin prelungirea
detenţiei.
Medicul trebuie să facă inspecţii regulate şi, dacă e nevoie, să colecteze informaţii prin alte
mijloace şi să-l sfătuiască pe director în ceea ce priveşte: cantitatea, calitatea, prepararea şi
distribuirea alimentelor şi a apei; igiena şi curăţenia închisorii şi a deţinuţilor; instalaţiile
sanitare, iluminatul şi aerisirea; calitatea şi curăţenia îmbrăcămintei şi lenjeriei deţinuţilor.
Directorul penitenciarului trebuie să ţină seama de rapoarte şi de sfaturi şi să ia măsuri
pentru aplicarea acestora.
Bolnavii care suferă de afecţiuni ce necesită asistenţă specială trebuie să fie transferaţi către
instituţiile penitenciare specializate sau către spitale civile, după caz.
Pentru deţinuţii care suferă de afecţiuni sau tulburări mentale trebuie să fie plasaţi în
instituţii sau secţii specializate. Serviciul medical din mediul penitenciar trebuie să asigure
tratamentul psihiatric al fiecărui deţinut care necesită o astfel de terapie, acordând o atenţie
specială prevenirii sinuciderilor.
Deţinuţii nu trebuie să fie supuşi fără consimţământul lor la experienţe. Sunt interzise acele
experienţe care pot să provoace răniri fizice sau suferinţe morale.
Secţiunea a 7-a
Drepturile pacientului în legislaţia naţională
§1. Prezentare generală; §2. Dreptul pacientului la informaţia medicală; §3. Dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului; §4. Drepturile pacientului în
domeniul reproducerii; §5. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale
§1. PREZENTARE GENERALĂ

Legea nr. 46 din 21 ianuarie 2003, Legea drepturilor pacientului, care a intrat în vigoare la
28 februarie 2003, a înlocuit art. 78, 108 şi 124 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii
populaţiei, pe care le-a abrogat.
Legea este structurată în şapte capitole, la care se adaugă cel de-al optulea capitol cuprin-
zând dispoziţii tranzitorii şi finale.
Capitolul I conţine dispoziţii generale, cel de-al II-lea capitol reglementează dreptul paci-
entului la informaţia medicală, capitolul III reglementează consimţământul pacientului privind
intervenţia medicală, cel de-al IV-lea capitol consacră dreptul la confidenţialitatea informaţi-
ilor şi viaţa privată a pacientului, capitolul V este consacrat drepturilor pacientului în dome-
niul reproducerii, iar capitolul VI reglementează drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri
medicale. Capitolul VII se referă generic la sancţiuni şi, în încheiere, legea cuprinde dispoziţii
tranzitorii şi finale.
Primele trei articole care alcătuiesc capitolul I conţin definiţia unor termeni (art. 1),
enunţarea dreptului la îngrijiri medicale (art. 2) şi dreptul pacientului de a fi respectat ca per-
soană umană fără discriminare.
Termenul „pacient” utilizat în cuprinsul legii este definit în art. 1 lit. a) ca fiind persoana
sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate. „Discriminarea” este definită la
lit. b) din art. 1 ca fiind distincţia între persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului,
vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau anti-
patiei personale.
„Îngrijirile de sănătate” sunt definite la lit. c) din art. 1 ca fiind serviciile medicale, serviciile
comunitare şi serviciile conexe actului medical.
Prin „intervenţie medicală” se înţelege orice examinare, tratament sau alt act medical în
scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare [art. 1 lit. d)], iar „îngrijirile terminale”
sunt definite la lit. e) din acelaşi articol ca îngrijiri acordate unui pacient, cu mijloacele de
tratament disponibile, atunci când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării
de boală, precum şi îngrijirile acordate în apropierea decesului.
Capitolul I enunţă două principii fundamentale pentru drepturile pacienţilor:
1) Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea
dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale (art. 2).
Aplicaţiile acestui principiu sunt dezvoltate în capitolele II-VI.
2) Dreptul pacientului de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare
comparativ cu alte persoane umane (art. 3).
§2. DREPTUL PACIENTULUI LA INFORMAŢIA MEDICALĂ

Pentru a putea uza de dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care
societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale existente,
pacientul trebuie să aibă la dispoziţie informaţia medicală (capitolul II) şi să decidă asupra
utilizării acesteia, dându-şi consimţământul sau refuzând-o (capitolul III şi capitolul VI).
Aspecte specifice ale acestui drept sunt reglementate în capitolul V, în domeniul
reproducerii. Capitolul IV reglementează dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa
privată a pacientului1.
Dreptul la informaţia medicală, recunoscut în favoarea pacientului, cuprinde următoarele
domenii prevăzute de art. 4-6:
a) serviciile medicale disponibile;
b) modul în care poate utiliza aceste servicii;
c) identitatea profesioniştilor care prestează servicii de sănătate;
d) statutul profesional al acestor furnizori;
e) regulile şi obiceiurile pe care trebuie să le respecte pacientul pe durata spitalizării;
f) starea sa de sănătate;
g) intervenţiile medicale propuse;
h) riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri;
i) alternativele existente la procedurile propuse, inclusiv alternativa neefectuării
tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale;
j) date despre diagnostic şi pronostic.
Dreptul la informaţie implică, conform art. 7, şi dreptul de a decide între dorinţa de a fi infor-
mat şi refuzul de a mai fi informat, în cazul în care informaţiile prezentate i-ar provoca suferinţă.
Modalitatea informării este, de asemenea, reglementată în art. 8: limbajul utilizat în
raporturile medicului cu pacientul trebuie să fie:
- respectuos, deoarece, conform art. 3, pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană
umană, fără nicio discriminare;
- clar, pentru a putea comunica informaţia şi aceasta să fie receptată corect şi complet de
către pacient;
- cu minimalizarea terminologiei de specialitate pe care, cu rare excepţii, pacientul nu o
cunoaşte;
- în limba maternă sau în limba pe care o cunoaşte pacientul;
- dacă pacientul este surdo-mut, se va utiliza interpretul pentru acest limbaj.
1
Pentru o analiză amplă a textelor Legii nr. 46/2003, a se vedea I.-F. Popa, L.-M. Harosa, Discuţii în legătură cu Legea
nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, în Dreptul nr. 8/2003, p. 5.
Este dreptul pacientului, prevăzut de art. 9, să solicite în mod expres să nu fie informat sau,
după caz, să fie informată în locul său o altă persoană. Astfel, la cererea pacientului şi în locul
acestuia, ar putea fi informată o rudă sau un prieten al pacientului; distinct de această ipoteză,
art. 10 consacră un drept propriu al rudelor şi prietenilor pacientului de a fi informaţi cu privire
la evoluţia investigaţiilor, de diagnostic şi tratament, dar numai dacă pacientul este de acord.
Dreptul la informaţie al pacientului se manifestă şi sub forma dreptului de a cere şi de a
obţine şi o altă opinie medicală pe lângă cea oferită.
Tot în dreptul de a fi informat se cuprinde şi dreptul de a primi, la externare, un rezumat scris
al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe timpul spitalizării.
Informarea pacientului1 nu este un scop în sine. Ea este treapta de pe care se pleacă la
realizarea consimţământului necesar încheierii contractului medical.
Asentimentul pacientului se bazează pe principiul demnităţii şi este precedat de informarea
acestuia.
Înainte de a fi consacrat legislativ, dreptul pacientul de a-şi da consimţământul la
efectuarea unei intervenţii medicale a fost recunoscut de jurisprudenţa franceză în legătură
cu efectuarea unei intervenţii chirurgicale2. Instanţa a decis că un chirurg este obligat să
obţină consimţământul bolnavului înainte de a practica o operaţie, iar pentru a obţine acest
consimţământ trebuie să îl informeze pe pacient. Chiar şi atunci, în anul 1942, era consacrat
de jurisprudenţă respectul persoanei umane în activitatea medicală. Aşadar, înainte de a fi
recunoscut pe plan legislativ, acest drept a fost recunoscut de justiţie. singura excepţie pe care
a admis-o în acel timp jurisprudenţa a fost starea de urgenţă, când medicul poate lua decizia
adecvată, fără să îl mai consulte pe pacient. Ulterior, a fost consacrat tot de jurisprudenţă
dreptul de codecizie: medicul, împreună cu pacientul, având consimţământul acestuia din
urmă, hotărăsc împreună tot ceea ce priveşte tratamentul medical. Niciun act medical, niciun
tratament nu pot fi practicate fără consimţământul liber şi luminat al persoanei, iar acest
consimţământ poate fi retras în orice moment.
În practica medicală de toate zilele sunt cunoscute intervenţii medicale simple şi neinvazive,
presupuse a fi cunoscute de pacientul de rând şi realizabile fără consimţământul expres,
exceptând situaţia în care pacientul se opune, aceste intervenţii fiind prezumate ca acceptate
tacit. Cu cât o intervenţie este mai invazivă şi cu cât consecinţele sale fizice, psihologice şi
socio-economice sunt grave, cu atât consimţământul pacientului trebuie să fie mai expres şi
mai formalizat. În ce priveşte intervenţia sănătăţii publice (vaccinuri obligatorii, igiena muncii
etc.), autodeterminarea individului poate fi înlăturată. În măsura în care un comportament
individual poate dăuna sănătăţii publice, intervenţia medicală poate fi justificată chiar fără
consimţământul pacientului.
În cazul intervenţiei medicale de urgenţă, dacă pacientul nu îşi poate exprima voinţa,
personalul medical este abilitat să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară
a voinţei acestuia (art. 14). Chiar şi fără o astfel de manifestare anterioară, consimţământul
1
În Franţa, obligaţia de a-l informa pe pacient a fost stabilită de jurisprudenţă în domeniul răspunderii medicale
cu scopul de a găsi un remediu la absenţa obligaţiei de rezultat. Contractul medical instituie în sarcina medicului o
obligaţie de mijloace. Pentru a veni în ajutorul victimelor unor greşeli tehnice, se instituie obligaţia de informare ca
substitut al obligaţiei inexistente de rezultat. Cu alte cuvinte, se consideră că dacă pacientul ar fi fost informat asupra
riscurilor intervenţiei, nu ar fi consimţit la intervenţie şi, astfel, ar fi evitat producerea pagubei. Tot jurisprudenţa,
mai întâi, şi actele normative, ulterior, şi-au adus contribuţia la determinarea întinderii obligaţiei de informare şi la
modalităţile informării.
Pentru dezvoltări, a se vedea Cour de Cassation, Rapport annuel 2007, La santé dans la jurisprudence de la Cour de
Cassation, Ed. la Documentation française, Paris, 2008, p. 68.
2
Cambre des Requêtes de la Cour de Cassation, 8 ianuarie 1942, Gaz. Pal. 1942-1, p. 177.
reprezentantului legal, în absenţa posibilităţii de exprimare a voinţei pacientului, nu mai este

pretins şi necesar.
Dacă totuşi pacientul este capabil să exprime o opinie, consimţământul reprezentantului
legal este completat cu opinia pacientului, în măsura în care capacitatea acestuia de a înţelege
şi de a voi îi permit coparticiparea (art. 16).
În ipoteza unei divergenţe de opinie între furnizorii de servicii medicale, care consideră că
intervenţia este în interesul pacientului, pe de-o parte, şi reprezentantul legal al pacientului,
care refuză să consimtă, decizia va aparţine unei comisii de arbitraj ad-hoc. Această comisie
va fi alcătuită din trei medici, dacă pacientul este internat în spital sau din doi medici,
dacă pacientul este în tratament ambulatoriu (art. 17).
Pentru recoltarea, păstrarea ori folosirea produselor biologice prelevate din corpul
pacientului în scopul de a stabili diagnosticul sau tratamentul cu care pacientul este de acord,
este obligatorie obţinerea prealabilă a consimţământului pacientului (art. 18).
Este, de asemenea, obligatorie prealabila obţinere a consimţământului pacientului şi în cazul
în care este solicitat să participe în învăţământul general clinic sau la cercetarea ştiinţifică.
În consecinţă, nu pot fi folosite în aceste scopuri persoane incapabile de a-şi exprima voinţa.
Excepţie face situaţia în care consimţământul este dat de reprezentantul legal, iar cercetarea
este efectuată şi în interesul pacientului (art. 19).
Fotografierea sau filmarea pacientului într-o unitate medicală nu este legal permisă
fără consimţământul acestuia, cu excepţia situaţiei în care înregistrările sunt necesare
diagnosticului sau tratamentului ori evitării unei suspiciuni de culpă medicală (art. 20).
§3. DREPTUL LA CONFIDENŢIALITATEA INFORMAŢIILOR

ŞI VIAŢA PRIVATĂ A PACIENTULUI
Sunt confidenţiale atât în timpul vieţii pacientului, cât şi după decesul acestuia, toate
informaţiile care se referă la starea pacientului, la rezultatele investigaţiilor, diagnosticul,
tratamentul, pronosticul şi datele personale (art. 21).
Divulgarea acestor informaţii nu este permisă fără consimţământul explicit al pacientului
sau dacă legea o cere în mod expres (art. 22).
Consimţământul pacientului nu este obligatoriu pentru acele informaţii care sunt necesare
altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului (art. 23).
Dreptul la confidenţialitate cu privire la aceste informaţii are un complement necesar în
dreptul pacientului de a avea acces la datele medicale personale.
Atât pentru personalul medical, cât şi pentru orice altă persoană, se interzice amestecul
în viaţa privată, familială a pacientului. Excepţie face cazul în care imixtiunea poate influenţa
pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate, dar şi în acest caz se cere prealabilul
consimţământ al pacientului. Prin excepţii se înţeleg acele cazuri în care pacientul este un
pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică (art. 25).
§4. DREPTURILE PACIENTULUI ÎN DOMENIUL REPRODUCERII

Conform art. 27, pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării
unei vieţi sexuale normale şi sănătăţii reproducerii, fără nicio discriminare. În consecinţă,
pacientul este abilitat să opteze între mai multe metode şi procedee şi să aleagă pe cele
considerate sigure pentru sănătatea reproducerii şi lipsa riscurilor.
Este recunoscut prin art. 28 dreptul femeii de a hotărî să aibă sau să nu aibă copii. Această pu-
tere discreţionară este îngrădită numai de riscul major pentru viaţa mamei pe care l-ar prezenta
continuarea sarcinii. Conform art. 26, dreptul femeii la viaţă prevalează asupra dreptului copilului
de a se naşte, în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major pentru viaţa femeii.
Dreptul la viaţă al femeii se află în concurs cu dreptul la viaţă al fătului. Întreruperea sarcinii
poate fi realizată numai în primele patrusprezece săptămâni de sarcină şi numai într-un cabinet
medical autorizat în acest scop, de către un medic de specialitate. După această limită de timp,
dreptul la viaţă al fătului prevalează, cu excepţia situaţiei în care sarcina reprezintă un risc
major şi imediat pentru viaţa femeii.
§5. DREPTURILE PACIENTULUI LA TRATAMENT ŞI ÎNGRIJIRI MEDICALE

După ce în art. 2 a fost enunţat dreptul pacientului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă
calitate şi materiale fără nicio discriminare (art. 3), în funcţie de disponibilităţile societăţii,
în limita resurselor umane, financiare şi materiale, în capitolul 6 sunt dezvoltate aspectele
practice ale exercitării acestui drept.
Astfel, în cazul selecţiei pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament disponibile în număr
limitat, criteriul selecţiei este cel medical, cu excluderea oricărei alte metode de selecţie.
Caracterul obiectiv al criteriilor selecţiei se asigură prin stabilirea acestor criterii de către
ministerul sănătăţii şi se publică (art. 29).
Pot fi efectuate intervenţii medicale asupra pacientului numai dacă există condiţiile de
dotare necesare şi personal acreditat. Excepţie face numai situaţia de urgenţă, apărută în cazuri
extreme (art. 30).
Conform art. 31 pacientul are dreptul la îngrijiri terminale, pentru a putea muri în demnitate.
Îngrijirile terminale sunt definite în art. 1 lit. e) din aceeaşi lege ca fiind acele îngrijiri ce se acordă
pacientului cu mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai poate fi îmbunătăţită
prognoza fatală, precum şi acele îngrijiri care sunt acordate în apropierea decesului.
Dreptul pacientului la aceste îngrijiri terminale, pentru a putea muri în demnitate, nu
impietează asupra dreptului aceluiaşi pacient de a refuza aceste îngrijiri, oprind intervenţia
medicală şi asumându-şi toate consecinţele care decurg din aceasta (art. 13). Aceste prevederi
legale sunt evocatoare ale mult-controversatei probleme a eutanasiei, opusul distanasiei.
Eutanasia semnifică intervenţia pentru încetarea din viaţă, iar distanasia are semnificaţia
tenacităţii terapeutice. Eutanasia poate fi realizată şi prin doza toxică letală. În sistemul de
drept european şi în cel român, eutanasia activă, prin intervenţia cu scopul întreruperii vieţii,
este interzisă şi pedepsită ca infracţiune de omucidere, indiferent dacă intervenţia provoacă
direct moartea sau personalul medical asistă numai la sinuciderea pacientului. Sinuciderea
scapă de sub incidenţa legii penale. În unele ţări (Olanda, Australia, Belgia) eutanasia este
licită şi reglementată legal. Unele instanţe americane şi spaniole s-au pronunţat în favoarea
eutanasiei. În doctrina noastră s-a exprimat opinia conform căreia, prin interpretarea unor
texte legale (art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului) se poate concluziona că
în conţinutul noţiunii de viaţă privată se cuprinde şi dreptul de a dispune de propriul corp,
implicit de posibilitatea întreruperii propriei vieţi, iar interdicţia de a-şi hotărî propria moarte se
manifestă ca o ingerinţă în dreptul la viaţă privată al persoanei1.
1
R. Chiriţă, Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal, Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 2/21, p. 119.
Pacientul poate influenţa într-un singur mod orientarea spre soluţia letală, făcând uz de
prevederile art. 13 prin refuzul sau prin oprirea intervenţiei medicale, asumându-şi în scris
răspunderea pentru decizia sa. Chiar şi în această situaţie, este de datoria personalului medical
să-i explice pacientului consecinţele actului său. În concluzie, textul art. 13 permite o atitudine
pasivă a personalului medical, în sensul de a lua în considerare refuzul acestuia de a se supune
intervenţiei sau o atitudine activă în sensul întreruperii intervenţiei medicale dacă pacientul
suferă de o boală incurabilă în fază finală, cu excluderea posibilităţii evitării fazei fatale a stării
de boală, în condiţiile în care suferinţa fizică şi psihică este insuportabilă pentru pacient şi dacă
pacientul şi-a exprimat voinţa de a-şi exercita dreptul consacrat de art. 13 şi art. 31 de a muri
în demnitate. Este greu de imaginat în practică obţinerea unei declaraţii scrise a pacientului în
aceste condiţii. În lipsa acestei declaraţii se aplică regula continuării tratamentului.
Noul Cod Civil, în art. 60, consacră dreptul persoanei de a dispune de sine însăşi, dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Familia pacientului şi prietenii acestuia pot fi asociaţi tratamentului medical prin suport
spiritual, material şi de sfaturi. În măsura posibilităţilor, la solicitarea pacientului, se va încerca
să se realizeze un mediu de îngrijire şi tratament situat în apropierea celei familiale (art. 32).
Distinct de asistenţa medicală acordată în spital, de personalul acestuia, pacientul internat
are dreptul să beneficieze şi de serviciile medicale ale unui medic acreditat din afara spitalului
(art. 33).
Dreptul pacientului la îngrijiri medicale trebuie să fie respectat conform art. 35 în
mod continuu, până când se obţine ameliorarea stării de sănătate sau până la vindecare.
Continuitatea este asigurată prin colaborarea şi parteneriatul dintre diferite unităţi medicale,
atât publice, cât şi private, atât spitaliceşti, cât şi ambulatorii, atât de specialitate, cât şi de
medicină generală, atât de către medici sau de cadre medii ori alt personal calificat. După
externare, pacienţii au dreptul la servicii comunitare disponibile (art. 35).
Cu privire la exprimarea recunoştinţei pacientului faţă de personalul medical, art. 34 prevede
că pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau
donaţii cu respectarea legii, dar nu este permis personalului medical sau nemedical să exercite
presiuni, indiferent de forma lor, pentru a stimula pe pacient să ofere asemenea recompense.
Alin. (1) al art. 34 menţionează că recompensele vor fi limitate la reglementările legale de plată
din cadrul unităţii sanitare respective.
Situaţia recompensei este diferită, după cum asistenţa medicală se prestează în mediu
public sau în mediu privat.
În cadrul privat, pacientul plăteşte direct la casieria unităţii medicale prestatoare costul
serviciului medical afişat la loc vizibil şi nu datorează nicio altă recompensă. În sistemul public
al asigurărilor sociale de sănătate, plata se face indirect, prin contribuţia tuturor la fondul
asigurărilor sociale de sănătate, conform reglementărilor legale.
Atât în mediul privat, cât şi în mediul public nu există o interdicţie formală de a se oferi
recompense decente, ca dovadă a recunoştinţei pacientului, în afară de prevederile art. 810 C. civ.
Conform alin. (1) al art. 810, doctorii în medicină sau chirurgie, medicii militari şi spiţerii,
care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii
sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli. Sunt exceptate,
conform alin. (2) din acelaşi capitol, dispoziţiile remuneratorii făcute cu titlu particular cu
privire la care se va ţine seama de starea dispunătorului şi de serviciile făcute, precum şi de
eventualul grad de rudenie.
Noul Cod civil prevede sancţiunea nulităţii relative pentru liberalităţile făcute medicilor,
farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect îi acordau îngrijiri
de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului [art. 900 alin (1)].
Sunt exceptate de la prevederile de mai sus: liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă
sau colateralilor privilegiaţi; de asemenea, sunt exceptate liberalităţilor făcute altor rude,
până la al 4-lea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în
linie dreaptă sau colateral privilegiaţi (art. 990 din Noul Cod civil).
CONCLUZII LA CAPITOLUL III
Fineţea spirituală a unor autori a catalogat pierderea demnităţii bolnavilor ca fiind noţiunea
cea mai scandaloasă, care a fost enunţată vreodată, contrazicând atât exigenţele moralei, cât şi
principiile cele mai elementare ale dreptului.
Dreptul există pentru a-l proteja pe cel slab, fără să îi suprime autonomia.
Dreptul bolnavului îşi găseşte fundamentul în recunoaşterea unor libertăţi în acel moment
în care scăderea puterii noastre pare să implice aproape în mod automat tentaţia tutelei.
Asistenţa medicală necesită o etică a precauţiei şi atenţiei, inspirată şi legitimată de
combaterea obscurantismului şi barbariei.
Noţiunea de respect al fiinţei umane este adeseori legată de aceea a demnităţii, dar cele
două noţiuni nu se confundă. În timp ce demnitatea este un atribut al persoanei, respectul este
o noţiune etică în care se traduce această demnitate. Demnitatea şi respectul se află în raport
de la subiect la obiect. Fiecare este obligat să respecte demnitatea celorlalţi.
Drepturile omului îşi găsesc aplicaţia în practicile medicale de fiecare zi ale instituţiilor de
sănătate. Ansamblul acestor prerogative poate fi invocat de pacienţi pentru a obţine respectul
calităţii lor de fiinţă umană.
Pacientul dispune de un drept la informare atât individuală, cât şi colectivă. Informarea indi-
viduală priveşte starea de sănătate a pacientului, îngrijirile care îi sunt propuse, iar informarea
colectivă se referă la asistenţa medicală, în general.
Consimţământul este o condiţie prealabilă oricărei intervenţii în domeniul sănătăţii şi trebu-
ie să fie liber şi informat.
Informarea prealabilă trebuie să fie adecvată în ce priveşte scopul şi natura intervenţiei,
precum şi în ceea ce priveşte scopul şi riscurile. Acest consimţământ poate fi revocat liber în
orice moment.
Informarea trebuie să fie personalizată, adaptată total la persoana pacientului. Această
concluzie rezultă din Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 pct. 12
„dreptul la tratament personalizat”.
„Fiecare persoană are dreptul la programe, diagnostice sau terapeutice, concepute,
în măsura posibilului, în funcţie de nevoile personale.
Serviciile de sănătate trebuie să garanteze, în acest scop, programe flexibile, orientate,
pe cât posibil, către persoană, asigurându-se că criteriul durabilităţii economice nu prevalează
asupra dreptului la sănătate”.
Un tratament personalizat nu poate fi conceput şi aplicat fără un consimţământ personalizat
al pacientului şi acest consimţământ nu poate rezulta decât din informarea personalizată a
pacientului.
O informare generală în termeni abstracţi nu corespunde acestei exigenţe esenţiale.
De aceea, considerăm că legislaţia internă actuală, Legea nr. 95/2006 este necorespunză-
toare şi neconformă cu dreptul comunitar, pentru că nu prevede exigenţa informării personali-
zate a pacientului.
Informarea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc prin care se permite persoanei o opţiune
liberă şi informată (luminată). De aceea, modalităţile de transmitere a informaţiei sunt la fel de
importante ca şi informaţia în sine. Aceste modalităţi se înscriu într-un proces care va mobiliza
diferite surse de informaţie, printre care internetul şi serviciile telefonice asociative în care
pacientul va interacţiona cu mai mulţi profesionişti, având fiecare un rol propriu. Transmisia
orală de informaţii este fundamentală. Cu regularitate, medicul se va asigura de înţelegerea, ca
şi de satisfacţia pacientului. Independent de persoana interesată, anturajul este, de asemenea,
luat în considerare în procesul de informare, cu atât mai mult în situaţiile în care pacientul este
un copil sau o persoană în vârstă dependentă. Se înţelege că nivelul informaţiei anturajului
depinde de starea sănătăţii şi de capacităţile pacientului de a hotărî pentru sine. Fiecare pacient
trebuie să fie informat în propria sa limbă şi luându-se în considerare inclusiv incapacităţile
specifice la pacientului. Consimţământul nu poate fi altfel decât luminat şi dat cu acceptarea
riscurilor. Informarea rămâne rezultatul discuţiei directe între medic şi pacient cu luarea în
considerare numai a interesului şi binelui pacientului.
Accesul la informare individualizată este o etapă indispensabilă pentru luarea în îngrijire a
fiecărui pacient în vederea ameliorării sănătăţii sale.
privind protecţia persoanelor fizice faţă de tratamentul datelor cu caracter personal conţine
o expunere de motive în 72 de puncte, 31 de articole, repartizate în şapte capitole şi dispoziţii
finale.
Relativ recent, acest drept s-a afirmat prin carta europeană a drepturilor pacienţilor.
Informarea colectivă se referă la asistenţă medicală în general, atât în situaţii de criză gravă,
cât şi în celelalte situaţii, precum şi modalităţile de exercitare a acestui drept.
În cadrul dreptului la informarea individuală, un rol important îl joacă dreptul pacientului de
a-şi impune voinţa şi prin consimţământ la suportarea asistenţei medicale. Aceasta presupune,
pe de-o parte, obligaţia medicului de a respecta voinţa bolnavului între a refuza să fie informat
şi a accepta să fie informat, între alegerea medicului şi alegerea variantei de tratament, toate
aceste opţiuni presupunând prealabila informare, completă şi personalizată a bolnavului de
către medic.
Consimţământul devine astfel un drept care determină soarta întregii asistenţe medicale
în relaţia dintre pacientul individual şi prestatorul de servicii de sănătate. Aceasta presupune,
în egală măsură recunoaşterea pacientului ca fiind un participant activ la soarta propriei
asistenţe medicale. Concomitent cu informarea şi consimţământul individului se realizează şi
informarea colectivă a pacienţilor, cărora li se recunoaşte acest drept colectiv.
Din partea prestatorilor de servicii medicale se aşteaptă să îşi ridice continuu competenţa
profesională, iar din partea guvernelor se aşteaptă stabilirea unor noi priorităţi în domeniul
cercetării, având în vedere prioritatea investiţiilor în medicina spitalicească.
Relaţiile între pacienţi şi profesioniştii sănătăţii trebuie să se transforme în raporturi de
parteneriat bazat pe relaţii reciproce atât în ţările cu înaltă dezvoltare tehnologică în domeniul
sănătăţii, cât şi în celelalte ţări.
Pentru încurajarea participării active a indivizilor în materie de protecţie a sănătăţii trebuie
să se elaboreze programe de educaţie permanentă şi sistematică.
Trebuie să fie încurajată dezvoltarea asociaţilor pacienţilor pentru ca acestea să influenţeze

politica sanitară la diferite nivele. Aceste aspecte vor fi analizate în cadrul paragrafului
consacrat drepturilor colective ale pacienţilor.
Aspecte privind consimţământul liber şi informat al pacientului sunt prezente şi în capitolul II
al Convenţiei asupra drepturilor omului şi biomedicina din 4 aprilie 1997 şi în capitolul I al
Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, precum şi în Avizul
Comitetului economic şi social european despre drepturile pacientului din 26 septembrie 2007,
pct. 3.3.-3.4.1.1.
Curtea europeană a drepturilor omului în repetate ocazii a fundamentat deciziile sale pe
art. 8 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
din 4 noiembrie 1950 art. 8 („Fiecare persoană are dreptul la respectul vieţii sale private şi
familiale, a domiciliului şi a corespondenţei”). Tot pe acelaşi articol s-au bazat hotărârile privind
respectul dreptului la sănătate şi obligaţiile în sarcina statelor.
Mai multe decizii ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene au proclamat expres dreptul
la protecţia vieţii private.
Respectul datorat persoanei umane şi dreptului acesteia de a muri demn are ca punct de
trecere recunoaşterea drepturilor sale la accesul la îngrijiri paliative, pe care îl afirmă textele
dreptului european.
Prin paliativ/paleativ se înţelege sau un medicament care uşurează starea de boală, fără
a produce vindecarea (care calmează sau suprimă simptomele penibile ale unei boli, fără a
acţiona asupra bolii înseşi) sau un mijloc terapeutic în cazurile incurabile, terminale.
Dreptul pacienţilor la securitate este reglementat în trei documente: 1) Recomandarea Rec.
nr. (2006) 7 a Comitetului miniştrilor statelor membre privind gestiunea securităţii pacienţilor
şi prevenirea evenimentelor nedorite în asistenţa medicală adoptată la 24 mai 2006 (extras),
cu ocazia cele de-a 965-a reuniuni a delegaţiilor miniştrilor; 2) Comunicarea Comisiei către
Parlamentul european şi către Consiliu din 15 decembrie 2008 privind securitatea pacienţilor,
inclusiv prevenirea infecţiilor asociate îngrijirilor medicale şi lupta împotriva acestora
(COM/2008/0036 final); 3) Propunerea de recomandare a Consiliului din 15 decembrie 2008
privind securitatea pacienţilor inclusiv prevenirea infecţiilor asociate îngrijirilor şi lupta contra
acesteia (COM/2008/0837 final).
medicinei şi biologiei din 4 aprilie 1997 prevede la art. 24 dreptul persoanei care a suferit o
pagubă nejustificată rezultând într-o intervenţie are dreptul al o reparaţie echitabilă în
condiţiile şi modalităţile prevăzute de lege.
Carta europeană a drepturilor pacienţilor din 15 noiembrie 2002 reglementează dreptul
oricărei persoane care a îndurat o suferinţă de a se plânge şi de a primi un răspuns.
Recomandarea nr. R (80) 4 a Comitetului miniştrilor statelor membre privind participarea
activă a bolnavului la propriul tratament, din 30 aprilie 1980, recomandă guvernelor statelor
membre să aplice programe de încurajare a bolnavilor să participe în mod activ la tratamente,
la restabilirea sănătăţii lor şi a celorlalţi.
Recomandarea nr. R (2000) 5 din 24 februarie 2000 a Comitetului miniştrilor statelor
membre privind dezvoltarea structurilor care să permită participarea cetăţenilor şi pacienţilor
la procesul decizional privind asistenţa medicală.
Pentru a putea uza de dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care
societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale existente,
pacientul trebuie să aibă la dispoziţie informaţia medicală (capitolul II) şi să decidă asupra
utilizării acesteia, dându-şi consimţământul sau refuzând-o (capitolul III şi capitolul VI).
Aspecte specifice ale acestui drept sunt reglementate în capitolul V, în domeniul
reproducerii. Capitolul IV reglementează dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa
privată a pacientului.
GLOSAR
Agenţi microbieni Substanţe produse în mod sintetic sau natural de bacterii, ciuperci
sau alte plante, utilizate pentru a distruge sau pentru a inhiba
creşterea micro-organismelor, inclusiv bacterii, viruşi şi ciuperci,
paraziţilor şi, în mod particular, protozoarelor.
Eveniment nedorit Un incident prejudiciabil pentru pacient. noţiunea de „prejudiciu”
presupune alterarea unei structuri sau a unei funcţii a organismului
şi/sau toate efectele dăunătoare sănătăţii care rezultă din acesta.
Indicator de proces Indicator care traduce respectarea activităţilor convenite (igiena
mâinilor, supraveghere etc.).
Indicator structural Indicator relativ la resurse (personal, infrastructură, comitete etc.).
Infecţie asociată îngrijirilor Boală sau patologie (afecţiune, inflamaţie) legată de prezenţa unui
agent infecţios sau a unor produse, rezultând din expunerea la
servicii sau proceduri de îngrijire a sănătăţii (în mediul spitalicesc,
aceste infecţii se mai numesc şi „infecţii nozocomiale” sau „infecţii
contractate în mediul spitalicesc”).
Instituţie de îngrijiri O instituţie în care personalul de sănătate oferă îngrijiri secundare
sau terţiare.
Îngrijiri primare Îngrijiri de sănătate oferite în afara instituţiilor de îngrijiri de către
practicieni ai sănătăţii, consultaţi de către pacienţi la momentul
iniţial.
Îngrijiri secundare Îngrijiri de sănătate specializate oferite de practicienii sănătăţii
specializaţi; ei nu intervin, în general, în momentul iniţial al
solicitării îngrijirilor de către pacienţi.
Îngrijiri terţiare Îngrijiri de sănătate specializate oferite – în general la cererea
practicienilor care se ocupă de îngrijirile primare sau secundare
– de practicieni ai sănătăţii specializaţi, care muncesc într-o
instituţie de îngrijiri care dispune de personal şi de instalaţii
necesare examenelor şi tratamentelor speciale.
Personal de legătură în lupta Practicienii sănătăţii care activează într-un serviciu spitalicesc şi
contra infecţiilor exercită funcţii de legătură între serviciul lor şi echipa de prevenire
a infecţilor şi de luptă contra acestora. Personalul de legătură
în lupta contra infecţiilor contribuie la promovarea prevenirii
infecţiilor şi a luptei contra acestora şi transmite informaţii
echipei de prevenire a infecţiilor şi de luptă contra acestora.
Personal de sănătate Membrii personalului care participă la acordarea directă a
îngrijirilor de sănătate.
Plan de îngrijiri Document scris care oferă instrucţiuni cu privire la furnizarea

(al pacientului) îngrijirilor de infirmerie sau multidisciplinare.
Practician al sănătăţii O persoană care exercită profesia liberală reglementată de
autoritatea competentă a statului membru, constând în furnizarea
de servicii de îngrijiri medicale.
Program Cadru general de obiective care se vor a fi atinse, care serveşte ca
bază pentru definirea şi programarea proiectelor particulare.
Securitatea pacienţilor Faptul că un pacient nu suportă un prejudiciu inutil sau potenţial
asociat îngrijirilor de sănătate.
BIBLIOGRAFIE
Volume
Code européene de la santé, sous la direction de Anne Laude et Didier Tabuteau, Collection
Hygiéa, Ed. de Santé, 2009;
Cour de Cassation, Rapport annuel 2007, La santé dans la jurisprudence de la Cour de
Cassation, Ed. la Documentation française, Paris, 2008, p. 68;
D. Dapogny, Les droits des victimes de la médecine, Ed. du Puits fleuri, Héricy France, 2009, p. 100;
E. Hirsch, Le devoir de non-indifférence, în volumul Médecine et droits de l’ homme. Textes
fondamentaux depuis 1948, sous la direction de Benjamin Pitcho et Valérie Depadt-Sebag,
Ed. Vuibert, 2008, p. 15;
Médecine et droits de l’ homme. Textes fondamentaux depuis 1948, sous la direction de Benja-
min Pitcho et Valérie Depadt-Sebag;
R. Bachelot-Narquin, în volumul Médecine et droits de l homme. Textes fondamentaux depuis
1948, sous la direction de Benjamin Pitcho et Valérie Depadt-Sebag, Ed. Vuibert, 2008, p. 13
Articole
I.-F. Popa, L.-M. Harosa, Discuţii în legătură cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului,
în Dreptul nr. 8/2003, p. 5;
R. Chiriţă, Dreptul Constituţional la viaţă şi dreptul penal, Studia Universitatis Babeş-Bolyai
nr. 2/21, p. 119.
Reviste
Recueil Dalloz no. 39/2009, p. 2615-2653
Site-uri Internet utile
Reţeaua „Droit de la santé” a Agenţiei Universitare a Francofoniei: http://www.ds.auf.org;
Asociaţii naţionale consacrate dreptului sănătăţii, ca Asociaţia franceză a dreptului sănătăţii:
http://www.afds.fr; reţeaua senegaleză drept, etică, sănătate: http://refer.sn/rds/; asociaţia
tunisiană a dreptului sănătăţii: http://www. atds.org.tn;
Asociaţia mondială de drept medical (World Association for Medical Law): http://waml.ws;
Organizaţia mondială a sănătăţii: http://www.who.int;
Organizaţia mondială a comerţului: http://www.wto.int;
Organizaţia Naţiunilor Unite: http://www.un.org;
Organizaţia internaţională a muncii: http://www.ilo.org;
Organizaţia pentru alimentaţie şi agricultură: http://www.fao.org;

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură: http://www.unesco.org/shs/
bioethics;
Comunităţile Europene: http://www.europa.eu.int;
Consiliul Europei: http://www.coe.int;
Asociaţia Medicală Mondială: http://www.wma.net;
Consiliul internaţional al organizaţiilor ştiinţelor medicale: htt://www.cioms.ch;
Comitetul internaţional al Crucii Roşii: http://www.cicr.org;
Global Alliance for Improved Nutrition: http://gainhealth.org;
Medecins du monde: www.medecinsdumonde.org
Medici fără frontiere: http://www.msf.fr.
CONTRACTUL PENTRU ÎNGRIJIRI MEDICALE 147
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL PENTRU ÎNGRIJIRI MEDICALE
Secţiunea 1. Introducere în studiul contractului medical; Secţiunea a 2-a. Aspecte comune
privind obligaţia medicului de informare a pacientului; Secţiunea a 3-a. Aspecte particulare de
risc de accident privind diferitele specialităţi ale profesiunii medicale; Secţiunea a 4-a. Culpa
medicală; Concluzii; Glosar; Bibliografie; Documente; Jurisprudenţă; Speţe
DEFINIŢIILE LEGALE ALE UNOR TERMENI DIN LEGEA NR. 95/2006
Art. 4
„a) sănătatea publică − starea de sănătate a populaţiei în raport cu determinanţii stării de
sănătate: socio-economici, biologici, de mediu, stil de viaţă, asigurarea cu servicii de sănătate,
calitatea şi accesibilitatea serviciilor de sănătate;
b) promovarea sănătăţii − procesul care oferă individului şi colectivităţilor posibilitatea de
a-şi controla şi îmbunătăţi sănătatea sub raport fizic, psihic şi social şi de a contribui la
reducerea inechităţilor în sănătate;
c) supravegherea − activitatea de colectare sistematică şi continuă, analiza, interpretarea
şi diseminarea datelor privind starea de sănătate a populaţiei, bolile transmisibile şi
netransmisibile, pe baza cărora sunt identificate priorităţile de sănătate publică şi sunt
instituite măsurile de prevenire şi control;
d) evaluarea riscurilor pentru sănătate − estimarea gradului în care expunerea la factorii de
risc din mediul natural, de viaţă şi de muncă şi la cei rezultaţi din stilul de viaţă individual
şi comunitar influenţează starea de sănătate a populaţiei;
e) controlul în sănătate publică − exercitarea activităţilor de control privind aplicarea
prevederilor legale de sănătate publică;
f) principiul precauţiei − instrumentul prin care direcţia de sănătate publică decide şi
intervine în situaţii în care se apreciază că există un potenţial risc pentru sănătatea
populaţiei, în condiţiile unei argumentaţii ştiinţifice insuficiente”.
Art. 642
„a) personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi
moaşa care acordă servicii medicale;
b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau
medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea
civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice”.
Secţiunea 1
Introducere în studiul contractului medical
§1. Dificultăţile calificării contractelor medicale ca fiind civile sau comerciale. §2. Raporturile
juridice necesare încheierii şi executării contractului medical. A. Afirmarea demnităţii umane.
B. Actualele probleme ale demnităţii umane. §3. Libertatea alegerii medicului de către pacient.
A. Pacientul supus. B. Libertatea teoretică a alegerii…atunci când este practic posibilă.
§4. Libertatea pacientului în alegerea medicului şi practica exclusivităţii contractuale în
sectorul medical privat. A. Alegerea soţiei lui Adam. B. O soluţie costisitoare. §5. Relaţia
empatică interumană. A. Întâlnirea conştiinţei cu încrederea. B. Încredere cu bătaie lungă.
§6. Stabilirea relaţiei contractuale. A. Un contract greu sesizabil. B. …şi, totuşi, contract veritabil.
§7. Evoluţia istorică a relaţiei umane între medic şi pacient. A. Un savant şi un ignorant. B. Între
artă creatoare şi pasivitate. §8. Ideea de contract medical este o noutate? A. O noutate antică.
B. Medic-furnizor, pacient-consumator. C. Ispita câştigului meritat. §9. Independenţa medicului.
A. Independenţă bazată pe competenţă. B. Limitele independenţei. §10. Un altfel de contract.
Exercitarea profesiei medicale în mediul privat. A. Multitudinea contractelor. B. Un contract
fără pacient. I. Retrocedarea convenţională a onorariilor şi împărţirea onorariilor. II. Convenţiile
cu privire la clientelă. a) Clauzele de exerciţiu exclusiv. b) Clauzele de cesiune a clientelei între
practicieni. III. Clauzele de prezentare a clientelei nemedicale practicienilor în domeniul sănătăţii.
IV. Clauze privind încetarea contractului. V. Contractul de spitalizare. §11. Obligaţia deontologică
a medicului de a se documenta cu privire la progresele ştiinţei în domeniu. A. Veşnicul student.
B. Curajul opţiunii competente. §12. Etapele formării contractului medical. A. Un parcurs
obligatoriu. B. Luarea în derizoriu − un sport naţional. C. Pacientul – partener la decizia comună.
D. Informarea şi dovada acesteia. §13. Natura obligaţiei medicului. A. Obligaţie de mijloace.
B. Semnificaţia angajamentului medicului. §14. Poziţia jurisprudenţei. §15. Introducere în
domeniul răspunderii medicale cu şi fără culpă.
§1. DIFICULTĂŢILE CALIFICĂRII CONTRACTELOR MEDICALE

CA FIIND CIVILE SAU COMERCIALE
Orice calificare legală prezintă dificultăţi. Ansamblul regulilor de conduită pe care îl
reprezintă dreptul obiectiv, confruntat cu diversitatea infinită şi în continuă prefacere a
raporturilor interumane implică obligaţia de calificare a faptelor pentru a stabili norma
juridică aplicabilă. În cazul contractelor, necesitatea de a determina cu precizie statutul juridic
determină includerea contractului într-o categorie preexistentă. Calificarea contractului
presupune, pe de-o parte, determinarea abstractă a elementelor caracteristice, pe de altă
parte, detectarea elementelor specifice incluse de părţi în contract şi identificarea scopului
urmărit de părţi. Desigur că numai un contract obscur pune probleme de calificare, mai ales
dacă este şi dotat cu elemente de noutate1.
Complicaţiile calificării pot fi determinate şi de hibridarea diferitelor tipuri de contracte.
În mare măsură, metoda utilizată pentru calificarea contractului este cea intuitivă, care
presupune identificarea prestaţiei caracteristice, durata angajamentelor, modalităţile plăţii,
asemănarea cu alte contracte cunoscute.
1
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Les contrats spéciaux, ed. a 3-a, Ed. Defrénois, 2007, p. 7.
Clasificarea cea mai răspândită este realizată în raport de obiectul economic (transferul
dreptului de proprietate sau de folosinţă, prestarea unui serviciu sau realizarea unei lucrări etc.)1.
În ce priveşte contractele comerciale, însăşi existenţa lor ca o categorie distinctă este
contestată. Se afirmă că orice contract poate fi civil, comercial sau mixt (comercial pentru o
parte şi civil pentru altă parte), totul depinzând de persoanele care contractează şi de scopul
pe care îl urmăresc. Va fi comercial contractul pe care îl încheie un comerciant pentru nevoile
comerţului său. Cel puţin pentru comerciant, el va fi necontestat un contract comercial.
Este posibil ca şi cealaltă parte să se afle în situaţia identică, contractul fiind comercial pentru
ambii. Dacă numai pentru unul dintre contractanţi este comercial, contractul se denumeşte
mixt.
În concluzie, unicul mijloc pentru a distinge contractele comerciale de contractele civile este
calitatea părţilor.
Există contracte care nu pot fi decât civile şi altele care nu pot fi decât comerciale.
Atunci când contractul este comercial, îi sunt aplicabile normele specifice obligaţiilor
comerciale (solidaritate, dovadă, competenţă, dobânzi)2.
Caracterele specifice ale dreptului comercial sunt pe cale de dispariţie, în opinia unor autori3.
În ce priveşte contractele care decurg din exerciţiul profesional al unei activităţi comerciale,
calificarea presupune şi alte verificări, pentru că se include în raţionament ideea de exerciţiu
profesional obişnuit, ideea de întreprindere sau, cel puţin, de fond de comerţ (clientelă)4.
Nu este pretinsă condiţia exclusivităţii acestei activităţi profesionale. Una şi aceeaşi persoană
poate avea profesii distincte în exerciţiul simultan şi numai una să fie comercială. În această
situaţie se află medicul care posedă şi conduce personal o clinică. Atunci când acordă îngrijiri
pacienţilor, el exercită o activitate liberală; dimpotrivă, atunci când gestionează cabinetul sau
clinica, el exercită o activitate comercială şi se comportă ca un comerciant, iar contractele sale
în această activitate sunt comerciale5.
O clinică, dacă pune la dispoziţia medicilor selecţionaţi localurile, materialul şi personalul
auxiliar şi le consimte o exclusivitate, această clinică se comportă ca o locatoare, dar locaţia
nu este comercială, pentru că nu se exploatează un fond de comerţ, activităţile exercitate de
medici fiind liberale şi nu comerciale6.
1
J. Huet, Les principaux contrats spéciaux, ed. a 2-a, Ed. LGDJ, 1996, p. 21.
2
F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, ed. a 8-a, Ed. Dalloz, 2007, p. 22.
3
M. Cabrillac, Vers la disparition du droit commercial?, citat de Ph. Malaurie şi alţii în op. cit., p. 21.
4
Problema clientelelor este încă nebuloasă. Este unanim admis că există cesiunea clientelei comerciale, dar este
controversată clientela civilă. Ea nu poate fi cedată ca atare, însă jurisprudenţa admite că succesorul poate fi prezentat
clientelei de către cedent. În raportul din 1990, Curtea de Casaţie franceză a calificat drept nulă cesiunea clientelei
medicale, pentru că pacienţii sunt liberi să îşi aleagă medicul. 10 ani mai târziu, aceeaşi Curte de Casaţie recunoaşte
ca licită cesiunea clientelei, cu condiţia respectării libertăţii pacientului de a-şi alege medicul. (A. Benabent, Droit civil.
Les contrats spéciaux civils et commerciaux, ed. a 8-a, Ed. Montchrestien, 2008, p. 19).
5
M. Pedamon, Droit commercial. Commerçants et fonds de commerce. Concurrence et contrats du commerce,
Ed. Dalloz, 1994, p. 69.
6
F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 612.
§2. RAPORTURILE JURIDICE NECESARE ÎNCHEIERII ŞI EXECUTĂRII

CONTRACTULUI MEDICAL
A. AFIRMAREA DEMNITĂŢII UMANE
Înfăptuirea sarcinii statului de a ocroti sănătatea publică se realizează prin edictarea şi

aplicarea dreptului pozitiv şi a normelor deontologiei medicale.
Un rol important revine jurisprudenţei. Misiunea acesteia este de a asigura respectul
principiilor fundamentale ale drepturilor persoanei şi, în mod special, respectul demnităţii
persoanei umane şi a vieţii sale private. Acest rol se manifestă, în principal, în raporturile
juridice necesare funcţionării activităţilor de ocrotire a sănătăţii.
Afirmarea demnităţii persoanei umane, ca principiu juridic, aparţine zilelor noastre.
Deşi, teoretic, adeziunea este deplină, aplicarea în practică naşte situaţii mai delicate.
Demnitatea este un concept etic cu conţinut nu suficient de precizat de textele juridice, însă
frecvent invocat de magistraţi. Ea se defineşte doctrinar ca apartenenţa persoanei umane la
umanitate, astfel persoana umană dobândind o valoare superioară în raport cu alte fiinţe vii.
O definiţie oficială nu s-a elaborat, însă nici nu este obligatorie. Demnitatea ţine de esenţa
omului şi îl distinge de alte vieţuitoare şi de lucrurile neînsufleţite.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la
10 decembrie 1948 menţionează în Preambul recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane. Preambulul actului constitutiv al UNESCO invocă idealul
democratic al demnităţii, egalităţii şi respectului persoanei umane. Declaraţia universală asupra
bioeticii şi drepturilor omului adoptată tot de UNESCO, la 19 octombrie 2005, menţionează
că progresele cercetării trebuie să se realizeze împreună cu recunoaşterea demnităţii persoanei
umane. Enumerarea documentelor poate continua.
Ca argument jurisprudenţial, demnitatea umană a fost invocată în deciziile Curţii de
Casaţie franceze începând cu 1942 (cazul Teyssier) şi continuând cu numeroase alte cazuri
în zilele noastre. Argumentul a fost utilizat în legătură cu dreptul la informare, necesitatea
consimţământului şi refuzul îngrijirilor, precum şi în cazul dublei dificultăţi de a se şti dacă
demnitatea poate legitima dreptul de a nu se naşte handicapat şi dacă handicapul este
compatibil cu existenţa demnă. O importanţă majoră a avut ideea de demnitate umană în
perspectiva morţii şi a finalului de viaţă, ca şi după moarte.
B. ACTUALELE PROBLEME ALE DEMNITĂŢII UMANE
Aceste probleme sunt analizate în legătură cu necomercialitatea corpului uman, cercetări

asupra embrionilor, celulele stem, gestaţia pentru altul etc.
Protecţia pacientului este principala preocupare a jurisprudenţei şi ea se manifestă în
4 domenii:
1) asigurarea, pentru toţi pacienţii, a efectivităţii consimţământului informat;
2) protecţia sporită a celor mai vulnerabile categorii de persoane (minori, majori ocrotiţi
sau majori atinşi de patologii mentale);
3) asigurarea dreptului pacientului la libera alegere a medicului;
4) protecţia informaţiilor cu caracter privat, privind sănătatea pacientului.
§3. LIBERTATEA ALEGERII MEDICULUI DE CĂTRE PACIENT
A. PACIENTUL SUPUS
Quia aegrotus debet sibi imputare cur talem elegerit (Bolnavul trebuie să suporte
inconvenientele referitoare la medicul său pentru că el însuşi l-a ales), Decret al Parlamentului
Parisului din 26 iunie 1696.
În secolul XIV, un chirurg francez afirma că medicul se aşteaptă ca pacientul să i se supună
asemenea servitorului faţă se seniorul său1.
În epoca noastră, un autor francez emitea o opinie similară. În confruntarea dintre medic
şi pacientul inert şi pasiv, medicul nu are nicidecum sentimentul că tratează de la egal la egal
cu o fiinţă liberă pe care o poate instrui. Orice pacient este văzut ca un copil care trebuie să fie
consolat sau vindecat şi care nu poate să consimtă nici la ceea ce i se spune, nici la ceea ce i se
propune.
În acest context, este paradoxal să se vorbească despre libertatea pacientului de a-şi alege
medicul. Cu toate acestea, un personaj celebru din secolul XIX, Henri de Lacordaire (1802-1861),
avocat şi cleric, care a restabilit în Franţa Ordinul Dominicanilor (1843) şi a fost celebru pentru
conferinţele sale la Notre Dame de Paris (1835-1836), ales ca membru al Academiei Franceze
în 1860, a emis o cugetare memorabilă: între cel tare şi cel slab, între cel bogat şi cel sărac,
libertatea este aceea care oprimă şi legea este aceea care eliberează. În zilele noastre, pacientul
a dobândit o autonomie reală şi o putere suficientă pentru a fi acceptat ca un protagonist
în relaţia cu medicul care îi îngrijeşte sănătatea. Încă în 1856, în Franţa, un Tratat de drept
medical afirma că regula care dă bolnavului dreptul să îşi aleagă medicul este esenţială.
Dacă se va impune bolnavului un medic pe care nu îl cunoaşte, există pericolul foarte serios de
a tăia posibilitatea confidenţelor şi pericolul instaurării autorităţii medicului faţă de bolnav cu
toate neajunsurile care ar rezulta.
B. LIBERTATEA TEORETICĂ A ALEGERII…ATUNCI CÂND ESTE PRACTIC POSIBILĂ
Ideea de libertate a alegerii medicului surprinde prin complexitatea termenului „libertate”,

mai ales atunci când se utilizează în context juridic. Un dicţionar poate oferi peste 20 de
înţelesuri ale cuvântului libertate, între care puterea de a acţiona sau de a nu acţiona, facultatea
de a decide aşa cum ne convine, absenţa unei constrângeri etc. Libertatea poate fi sau pasivă
sau activă, lăsând alegerea între acţiune şi pasivitate.
Socializarea medicinei conduce la creşterea rolului medicului, care este numit de societate
şi nu mai poate fi ales de bolnav. În loc să rămână personală, medicina este reprezentată de o
echipă şi alegerea pacientului dispare.
Într-o decizie pronunţată la 16 mai 1963, de secţiile unite ale Curţii de Casaţie franceze, se
afirma că atunci când un pacient primeşte o îndrumare scrisă din partea medicului său către un
alt medic, nu este obligat să se prezinte la acel medic2. Codul sănătăţii publice francez, în partea
referitoare la deontologia medicală (art. R. 4127-6) prevede următoarele „Medicul trebuie să
respecte dreptul pe care îl posedă orice persoană de a-şi alege liber medicul. Medicul trebuie
1
G. De Chauliac citat în Les grandes décisions du droit médical sous la direction de F. Vialla, Ed. LGDJ, 2009, p. 183.
2
Cass.ch.reunies, 16 mai 1963, Bull. 1963, 3, nr. 4.
să faciliteze exercitarea acestui drept1”. Medicul care îşi face publicitate directă sau indirectă
se expune la sancţiuni disciplinare. Aşadar, medicul nu trebuie să fie numai pasiv, abţinându-
se de la acte de împiedicare a liberei alegeri de care se bucură pacientul. El trebuie să aibă o
conduită activă, în sensul de a-i facilita această alegere. Ideea este prezentă şi activă mai ales în
cadrul privat al exercitării profesiei, în mod deosebit atunci când se discută despre clauzele de
exclusivitate.
Pe lângă regulile deontologice, şi textele legislative subliniază libertatea alegerii medicului
de către pacient. În acest mod, a devenit un principiu de ordine publică cu aplicaţie generală.
Limitările libertăţii alegerii se pot introduce numai dacă apar constrângeri legate de capacitatea
tehnică a edificiilor, de modul în care se stabilesc tarifele şi de criteriile rambursării cheltuielilor.
Libertatea alegerii priveşte nu numai persoana medicului, ci şi instituţia sanitară spitaliceas-
că. În declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale din 1988 se menţionează că toate sistemele de
îngrijiri de sănătate trebuie să ofere fiecăruia cea mai mare libertate individuală pentru alege-
rea unui medic, oferind informaţiile utile acestuia. În anul 1995, la Conferinţa internaţională a
ordinelor medicilor s-au votat principiile eticii medicale europene în care se afirmă, printre al-
tele, obligaţia medicului de a respecta şi de a face să se respecte libertatea alegerii pacientului.
În ce priveşte refuzul medicului, el este permis cu excepţia pacientului în pericol.
În decizia pronunţată la 7 noiembrie 2000, Curtea de Casaţie franceză afirmă că cesiunea
clientelei medicale nu este ilicită dacă se menţine libertatea pacientului de a-şi alege medicul.
La 6 mai 20032, Curtea de Casaţie a stabilit că un medic nu poate împiedica alegerea făcută de
femeie cu privire la medicul cu care vrea să nască un copil. Într-o altă decizie, din 31 octombrie
1989, într-un litigiu iniţiat de un medic anestezist contra unui spital, curtea de apel a hotărât că,
deşi se menţine dispoziţia de desfacere a contractului de muncă între medic şi spital, medicului
trebuie să i se permită să exercite profesia în acea clinică de fiecare dată când va fi ales de către
un pacient. Curtea de Casaţie a menţinut decizia curţii de apel şi a decis, la rândul său, că regula
a depăşit cadrul deontologic şi a devenit un principiu de ordine publică de aplicaţie generală.
Excepţie face situaţia în care se constată constrângeri în ce priveşte paturile libere. Consiliul
de Stat, în decizia din 21 octombrie 19983, a stabilit că pacientul nu are posibilitatea să aleagă
medicul, nici spitalul datorită situaţiei de urgenţă în care se află. Libertatea alegerii are ca
revers suportarea onorariilor corespunzătoare acelui medic sau acelui spital. Această libertate
presupune şi posibilitatea de a prescrie un anumit medicament.
Legea din 1970 a reformei spitaliceşti franceze recunoaşte dreptul la libera alegere a
spitalului sub rezerva dispoziţiilor prevăzute de către diferitele regimuri de protecţie socială.
Vom reveni pe larg asupra libertăţii pacientului de a-şi alege medicul în paragraful următor.
1
Constituie o culpă disciplinară sancţionabilă împiedicarea liberei alegeri a medicului, Conseil d’ Etat, 16 mai 1967,
Teyssier: Lebon 205.
2
Cass. I civ., 6 mai 2003, Bull. 2003, I, nr. 109, p. 85.
3
Conseil d’ Etat, 21 octombrie 1998, rec. Lebon 1998, ¼.
§4. LIBERTATEA PACIENTULUI ÎN ALEGEREA MEDICULUI ŞI PRACTICA

EXCLUSIVITĂŢII CONTRACTUALE ÎN SECTORUL MEDICAL PRIVAT1
A. ALEGEREA SOŢIEI LUI ADAM
Este frecventă practica spitalelor de a acorda medicilor exclusivitatea exercitării profesiei

în specialitatea pe care o posedă şi, de obicei, are ca revers renunţarea de către medic la
practicarea profesiei în alt institut medical.
Avantajele sunt de ambele părţi, pentru că medicul nu este concurat de alţi confraţi şi
beneficiază de un volum minim garantat al activităţii, iar spitalul se bazează în permanenţă pe
un medic în domeniul calificării sale2. În acest context intervine deontologia, care nu permite
ca remuneraţia medicului să depindă de rentabilitatea spitalului şi independenţa medicului
să fie garantată, fără a fi obligat să se supună unor criterii de productivitate. Această oprelişte
este abil ocolită cu formula „procent minim de ocupare a paturilor” şi cu alternativa utilizării
şi a altor medici. Pe de altă parte, pacientul, care deţine un loc central în această ecuaţie, este
marcat de criteriul intuitus personae în alegerea medicului şi în stabilirea relaţiilor contractuale
cu medicul şi cu spitalul. Este elementar că un pacient nu îşi dă viaţa pe mâna unui necunoscut.
Beneficiind de libertatea absolută în alegerea medicului, pacientul se prevalează de această
libertate. Ca reacţie, o operaţiune de cesiune a clientelei medicale nu poate fi concepută fără
respectarea libertăţii alegerii medicului de către pacient. Problema care se pune este dacă,
odată spitalizat, pacientul se vede silit să se lase îngrijit de medicul beneficiar al exclusivităţii în
secţia în care s-a internat? Răspunsul afirmativ înseamnă renunţarea la libertatea pacientului,
iar răspunsul negativ anihilează exclusivitatea medicului. Rezolvarea dilemei trebuie să
respecte principiul libertăţii pacientului în alegerea medicului, principiu care are o dublă natură:
este o regulă deontologică şi regulă de ordine publică. Ca regulă deontologică, ea impune
medicului posesor al exclusivităţii nu numai obligaţia pasivă de a nu contraveni acestei reguli,
ci şi obligaţia activă de a facilita împlinirea voinţei pacientului. Norma deontologică are doar
o valoare disciplinară, dar jurisprudenţa a conferit acestei norme caracterul de ordine publică.
În concluzie, exclusivitatea acordată medicului nu poate împiedica libertatea alegerii
pacientului. Mai rămâne de lămurit dacă libertatea pacientului anihilează libertatea medicului
de a recurge la ajutorul unui alt medic pentru intervenţii complexe.
1
Pentru dezvoltări, N. Eréséo, L’ exclusivité contractuelle, Ed. Litec, 2008, p. 357 şi urm.
2
Organizarea activităţii în spitalul francez este, în aparenţă, birocratică, astfel încât se poate afirma că spitalul este
regatul regulamentului. Presa a văzut altceva, după ce a interogat mai mulţi medici. Relatarea făcută de unul dintre
aceştia este puţin rocambolescă, cel puţin în ce priveşte funcţionarea blocului operator. Atitudinile foarte individualiste
ale unora şi ale altora, prea puţin respectoase faţă de proceduri creează dezordine şi angoasă. Dezorganizarea legată de
capacitatea fiecăruia de a interveni asupra programării, în timp real, are multiple consecinţe, dar, în primul rând, prostul
serviciu faţă de pacient, însoţit uneori de probleme de securitate, sarcini suplimentare pentru personal, pierderea
timpului şi lipsa respectului faţă de munca îndeplinită. În spital, regulile introduse de medici depăşesc normele
regulamentare de securitate, de riscuri pentru bolnavi şi pentru salariaţi. Ordinea birocratică generează şi efecte
perverse, fiind prea puţin flexibile. Toţi cei care muncesc în spital au putut constata că pentru a facilita cooperarea,
participanţii creează alături de regulile oficiale, alte reguli indigene, dar care se aplică sistematic. În mod paradoxal,
ceea ce este informal devine o regulă în sine, care îşi afirmă legitimitatea prin faptul că este expresia spiritului legii şi a
regulilor de securitate şi se sprijină pe o puternică personalitate. (R. Bercot, Hôpital: petits arrangements avec les règles,
Les Grands Dossiers des Sciences Humaines nr. 12, p. 44).
B. O SOLUŢIE COSTISITOARE
În practică, situaţia s-a rezolvat în felul următor: dacă pacientul nu îşi manifestă spontan
ori la sugestia medicului său facultatea de a alege medicul, intră în funcţiune clauza de
exclusivitate acordată medicului spitalului. Aşadar, metoda funcţionează în doi timpi: în primul,
pacientul are posibilitatea să îşi exercite libertatea, în al doilea timp, dacă nu a reacţionat
pozitiv, se presupune că a renunţat la exerciţiul libertăţii şi intră în funcţiune exclusivitatea
acordată medicului. Convenţia s-a numit „convenţie de exercitare privilegiată”. Libertatea
pacientului se extinde şi asupra spitalului ales, în egală măsură. Atunci când se internează în
spitalul unde posedă exclusivitate un medic, dar vrea să opteze pentru un alt medic, s-a propus
ca pacientul să opteze pentru alt spital. Această soluţie nu este acceptată atât pentru că
presupune complicaţii cu transferul, cât şi pentru că opţiunea pentru medic şi opţiunea pentru
spital sunt libertăţi recunoscute cumulativ, şi nu alternativ. În consecinţă, un medic din afara
spitalului poate interveni la cererea pacientului. O asemenea soluţie nu convine spitalului,
care vede că un practician străin de spital întrebuinţează instalaţiile sale costisitoare şi
personalul său, fără să contribuie la obţinerea acestor avantaje. Sub aspect juridic, este
obligatoriu ca asemenea situaţii să fie soluţionate pe baza unor contracte tipizate de acces
al practicienilor din exterior în spital. Astfel, de exemplu, o recomandare franceză din 1984 a
Comitetului de legătură şi de acţiune pentru spitalizarea privată prevede că atunci când un
practician din afara spitalului trebuie să utilizeze material specific, are obligaţia să îl procure
prin efort propriu sau să plătească factura spitalului pentru utilizarea materialului acestuia.
O altă dificultate se iveşte atunci când un chirurg trebuie să colaboreze cu anestezistul.
Întrebarea este dacă este obligat să îl folosească pe anestezistul spitalului. Jurisprudenţa
franceză a răspuns negativ, pentru protecţia independenţei profesionale a practicienilor.
Alegerea asistenţilor şi ajutoarelor operatorii sau anestezice nu poate fi impusă chirurgului.
În schimb, pacientul se poate opune, făcând propria opţiune cu privire la anestezist.
§5. RELAŢIA EMPATICĂ INTERUMANĂ
A. ÎNTÂLNIREA CONŞTIINŢEI CU ÎNCREDEREA
Sentimentul încrederii se află la originea stabilirii relaţiilor profesionale între medic şi

pacientul1 care îl consideră pe medic ca fiind un profesionist competent şi diligent. În art. 35
1
Primele modele de relaţii medic-pacient aparţin, cu probabilitate, autorilor Szasz şi Hollender citaţi de L. Oprea în
articolul Un studiu analitic asupra relaţiei medic-pacient (partea I) în Revista Română de Bioetică, vol. 7, nr. 2, aprilie-
iunie 2009, p. 57 şi urm., care schiţează trei modele: 1) activitate-pasivitate (medicul răspunde pentru o intervenţie,
pacienţii sunt pasivi, model adecvat intervenţiilor în urgenţe); 2) asistenţă-cooperare (medicul decide ce trebuie făcut
şi pacientul se supune, model adecvat maladiilor grave în care medicul deţine soluţia); 3) participare reciprocă (medicul
îl ajută pe pacient ca să se ajute singur). Ulterior, alţi autori (Veatch şi Emanuel, citaţi de acelaşi autor în acelaşi articol)
au preconizat alte modele. Astfel, modelul paternalist sau preoţesc sau parental permite medicului să decidă în locul
pacientului, iar modelul consumist acordă pacienţilor controlul şi răspunderea deplină. Ambele modele au fost criticate
şi, în evoluţia firească, a apărut modelul esenţialist preconizat de E. Pellegrino, bazat pe încrederea pacienţilor care
îşi pierd autonomia din cauza bolii şi sunt astfel vulnerabili în relaţia cu medicii pe care îi aleg. Relaţia medic-pacient
este inegală prin natura ei şi tinde la restabilirea autonomiei pierdute a pacienţilor, care devine astfel un agent moral
egal cu medicul. Pentru medici, este obligatoriu să înţeleagă opiniile pacienţilor şi să îi informeze pe aceştia cu privire
la alternativele terapeutice, nu fără a verifica modul în care a înţeles pacientul ceea ce i s-a spus. Compasiunea
necesară pentru medic faţă de pacient nu este o simplă empatie, ci o calitate morală, care permite medicului să
adopte o decizie justificată, luând în considerare vârsta, aspiraţiile şi situaţia clinică a pacientului. Modelul esenţialist
din Codul de deontologie medicală se instituie obligaţia pentru medic de a fi un model de

comportament etico-profesional, contribuind la creşterea nivelului său profesional şi moral,
a autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale pentru a merita stima şi încrederea pacienţilor şi
a colaboratorilor. Are loc o întâlnire a unei conştiinţe cu o încredere1. Pacientul are încredere în
medicul său şi îi încredinţează sănătatea sa2. În revanşă, medicul ia toate deciziile, convins că
sunt spre binele pacientului. Această abordare aparţine mai degrabă medicinei clasice3.
are ca temei încrederea pacienţilor în medici şi responsabilitatea medicilor. Şi modelul Pellegrino a fost criticat sub
mai multe aspecte, expuse pe larg în articolul sus-menţionat. În zilele noastre s-a acreditat modelul contractual, deşi
fiind promovat de medici, el este înţeles mai mult ca un acord moral decât ca un contract legal. Modelul priveşte
relaţia medic-pacient ca o interacţiune a doi agenţi egali, iar pacientul are patru drepturi: acces la informaţii relevante;
autonomie; fidelitate; umanitate. Principalul este promovarea autonomiei pacientului. Sub aspectul clinic, sunt
prezentate două versiuni ale modelului contractual: îngemănarea valorilor profunde (filosofice, religioase, politice,
sociale, care ar promova creşterea capacităţii de înţelegere reciprocă) şi modelul deliberativ (medicii oferă pacienţilor
toate informaţiile relevante şi, în ultimă instanţă, pacienţii aleg îngrijirea pe care o consideră potrivită pentru
situaţia lor). Acest model promovează o etică minimalistă şi pentru depăşirea minimalismului s-a propus un model
de convenţie care pune accent pe reciprocitate. Premisa contractului este promisiunea medicului de a nu abandona
pacientul, dar nu explică procesele prin care se construieşte încrederea reciprocă, nici modul în care se promovează
autonomia sau bunăstarea pacientului. Modelele relaţionale (autori: T. Kushner; Brody; Quill) se bazează pe filosofia
kantiană, având ca premisă adevărul, conform căruia oamenii sunt fiinţe raţionale, posedând o valoare morală şi o
demnitate intrinsecă (Kushner). Modelul Brody atribuie relaţiei medic-pacient o valoare autonomă şi esenţială bazată
parteneriat şi interese comune. Angajamentul medicilor este de a-i informa pe pacienţi pentru a le permite opţiunile
şi fac recomandări corespunzătoare. Modelul nu neagă dezechilibrul de putere şi recunoaşte pericolul trecerii spre
paternalismul nedorit.
Contractul între medic şi pacient trebuie să fie pus în executare pe baza unei metode. Una dintre aceste metode
este focalizată pe pacient şi alta pe relaţia între medic şi pacient. Prima metodă (promovată de autorii Balint, Engel,
McWhinney, Stewart, Mead, Bower, citaţi de L. Oprea în articolul Un studiu analitic asupra relaţiei medic-pacient (partea
a II-a) în RRB, vol. 7, nr. 3, iulie-septembrie 2009, p. 53) constă în înţelegerea de către medic a realităţii că pacientul
este o fiinţă umană unică, iar bolile sunt fenomene nu doar biologice, ci şi psihologice, având drept consecinţă
obligaţia medicului de a ţine seama şi de motivele personale pe care le-a avut pacientul în alegerea medicului şi a
intervenţiei acestuia (conceptul doctorul-medicament). Modelul biomedical şi cel biopsihosocial sunt privite ca
modele ştiinţifice şi, deci, amorale. În mod obiectiv, medicul inventariază problemele medicale şi îndrumă pacientul
spre abordări terapeutice (Balint, Engel). Alţi autori (McWhinney, Stewart menţionaţi de L. Oprea în op. cit., p. 55) au
promovat modelul medical axat pe pacient (medicul va vedea boala prin ochii pacientului), având şase componente:
1) explorarea bolii şi a experienţei pacientului; 2) înţelegerea persoanei pacientului din toate punctele de vedere;
3) identificarea bazei comune de management al bolii; 4) inserarea prevenţiei şi promovarea sănătăţii; 5) valorificarea
relaţiei doctor-pacient; 6) aprecierea realistă a limitelor personale şi a aspectelor legate de timp şi de resurse.
S-au propus cinci dimensiuni cheie pentru acest model (dimensiunea biopsihosocială; dimensiunea „pacientul ca
persoană”; distribuţia puterilor; alianţa terapeutică; doctorul ca persoană) de către Mead şi Bower. Modelul de îngrijire
axat pe relaţia medic-pacient se bazează pe patru principii (explicate pe larg în articolul sus-citat), între care autonomia
pacientului, promovând o relaţie complexă şi plină de compasiune între cei doi protagonişti.
1
C. Swan, La médecine et le droit. Pratiques et évolutions, Ed. Ellébore, Paris, 2008, p. 22.
2
Arta comunicării cu bolnavul constă în „limbajul verbal şi gestual, respectul şi politeţea, înţelegerea şi căldura,
bunătatea şi devotamentul, bunăvoinţa şi afecţiunea”. „Între medic şi pacient trebuie să existe un schimb intens de
sentimente”. D. Dumitraşcu, Medicina între miracol şi dezamăgire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 25.
3
Sentimentele de încredere, teamă, amor propriu, ambiţie, afecţiune, bunăvoinţă sau lăcomie, care conduc acţiunile
umane în stabilirea sau în ruperea relaţiilor nu sunt privite de justiţie ca fiind condiţii ale existenţei sau ale validităţii
unui contract ori ale desfiinţării acestuia. Aceste trăiri umane nu se iau în calculul calificării relaţiilor contractuale,
dar incontestabil pot avea un anumit rol în formarea intimei convingeri şi în influenţarea aprecierii suverane a
instanţei. Voinţa cu efecte juridice nu poate ocupa întregul teritoriu, astfel încât să suprime sentimentele care o
susţine sau o înlătură. Sentimentele au locul lor în conduita umană. Printre altele, ele contribuie la formarea unei
opinii şi adoptarea unei linii de conduită. Ch. Atias, Le contentieux contractuel, ed. a 4-a, Librairie de l’ Université
d’ Aix-en-Provence, 2008, p. 32. O relaţie mai specială se stabileşte uneori între medic şi pacient: relaţia de seducţie,
voluntară sau involuntară, împărtăşită sau neîmpărtăşită. Oricum, ea este unanim reprobată. În Franţa, secţia
disciplinară a Consiliului Naţional al Ordinului Medicilor a cunoscut 40 de cazuri de acest fel în ultimii 10 ani, iar în
Statele Unite 10% din sancţiuni s-au aplicat pentru conduită sexuală inadecvată, în mod frecvent fiind aplicate
sancţiuni pentru psihiatrii şi ginecologi, pentru detalii B. Py, Le médecin et la séduction în volumul Des contrats civils et
commerciaux aux contrats de cosommation, Presses Universitaires de Nancy, 2009, p. 587.
Profesorul D. Dumitraşcu consideră că un pericol însemnat pentru demnitatea medicului şi a

pacientului îl poate constitui aşa-zisa cointeresare a medicului. Recunoştinţa poate găsi şi alte
forme de prezentare decât cointeresarea materială1.
În prezent, pacientul deţine şi el o parte a informaţiei medicale, iar medicul îi oferă sfaturi
şi se leagă de pacient prin secret profesional. Relaţia care se stabileşte în primul moment între
medic şi pacient nu este nicidecum juridică, ci mai mult sentimentală şi morală, alcătuită din
aşteptări şi speranţe reciproce. „Poate că cea mai impresionantă valenţă artistică a actului
medical stă în capacitatea stabilirii unui contact strâns, dinamic şi durabil cu bolnavul. Dialogul
interuman nu se poate desfăşura fără integrare afectivă şi fără rezonanţă reciprocă2”.
Totodată, un loc important îl ocupă ambiguităţile, care pot fi sursa unor grave neînţelegeri
ulterioare. Trebuie să fie luat în considerare şi aspectul comercial, care devine tot mai important
şi este firesc pentru că pacientul îşi expune dorinţele, iar medicul care le execută este plătit.
Evident, relaţia între medic şi pacient nu este una de egalitate3, pentru că pacientul solicitant
este suferind şi se adresează unei persoane avizate4.
B. ÎNCREDERE CU BĂTAIE LUNGĂ
Încrederea reciprocă presupune stabilirea unei relaţii empatice, spre care tinde relaţia
terapeutică. Medicul se va interesa de toate aspectele care privesc personalitatea pacientului,
nu numai de bolile sale, ci şi de viaţa sa personală. Obiectivul nu este pe deplin realizat,
dar se doreşte înfăptuirea lui. Cea mai bună garanţie a persoanei bolnavului rezidă în conştiinţa
medicului5.
1
„Ştiinţa medicului este de a descoperi la un pacient o boală după care să poată trăi amândoi”, X. Forneret, citat de
D. Dapogny în op. cit., p. 210.
2
3
Aceasta nu pune sub semnul îndoielii realitatea revoluţiei care s-a produs în zilele noastre în relaţia medic-pacient
prin democratizarea actului medical şi implicarea pacientului în decizia medicală. În acest sens, E. Florian, Discuţii în
legătură cu răspunderea civilă a personalului medical pentru neîndeplinirea obligaţiei privitoare la consimţământul
informat al pacientului, Dreptul nr. 9/2008, p. 30.
4
„Chirurgia este tot mai dependentă de progresul tehnologic. Se vorbeşte din ce în ce mai des de chirurgie
endoscopică, laparoscopică, robotică sau genetică. Actul chirurgical se întemeiază tot mai mult pe date de biologie
moleculară, pe analiza sofisticată a raportului cost/eficienţă, a riscurilor şi beneficiilor pe termen lung. Limbajul
este tot mai specializat, mai îndepărtat de cel obişnuit. Şi aşa, treptat, lumea chirurgiei devine tot mai izolată, mai
învăluită în mister şi magie, deşi e un teritoriu al întâmplărilor cruciale, bune sau rele, de fapt cele mai bune sau mai
rele întâmplări cu putinţă: (…)”.
„Nu e de mirare deci că problemele tratamentului chirurgical sunt înţelese incomplet de pacienţi şi jurnalişti, uneori
total greşit, cu consecinţe de multe ori grave asupra acceptării tratamentului şi a înţelegerii noţiunii cruciale de risc.
Riscul în chirurgie este preţul care trebuie plătit pentru beneficiile pe termen lung”.
„Tot hăţişul de dificultăţi al deciziei chirurgicale, cu problematica acordului informat al pacientului, cu detalii care
nu sunt simple decât pentru birocraţia juridică, dar care, în realitate, sunt la fel de complicate ca viaţa. Căci este vorba
despre decizia unui om, chirurgul, asupra destinului altui om, pacientul. Cel dintâi este puternic şi informat, cel de-al
doilea îşi riscă în această relaţie integritatea corporală, liniştea sufletească şi, uneori, viaţa. E o relaţie fragilă de
încredere în decizia terapeutică şi, mai cu seamă în cea chirurgicală, în care joacă un mare rol o mulţime de influenţe
nemedicale”.
„Chirurgul nu este neapărat un om trist, dar el ar trebui să fie responsabil, deci apăsat de eventualitatea de a greşi, de a
avea un eşec, de exact acele situaţii care fac chirurgia îngrozitor de grea, de frumoasă, uneori eroică, de multe ori tragică”.
Conf. dr. Cătălin Vasilescu în Cuvânt înainte din volumul Pe muchie de cuţit de dr. A. Gawande, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2009.
5
R. Nerson citat de A. Leca în op. cit. „Juristul este, în felul său, un medic, chiar un clinician. Scopul intervenţiei sale
este limitat: nu poate fi vorba despre ameliorarea omului sau a societăţii, ci eliberarea acestuia sau acesteia de un rău
concret. Aşa se explică dispreţul pe care îl inspiră dreptul celor ce nu văd în el decât un surogat mediocru şi, în primul
Încrederea reciprocă între medic şi pacient nu poate fi epuizată în primul contact. Ea trebuie
să fie permanentizată şi, de aceea, pentru a evita decepţiile, medicul nu va înceta niciodată
în decursul vieţii sale profesionale, să îşi însuşească achiziţiile ştiinţei medicale în scopul
îmbunătăţirii cunoştinţelor sale medicale (art. 7 al Codului de deontologie medicală)1.
Uneori, actul medical trebuie să facă apel şi la elemente din recuzita spectacolului. Medicul
renunţă la sine în favoarea bolnavului şi îşi adaptează comportamentul la aşteptările acestuia.
„pentru fiecare bolnav, el caută tonul cel mai potrivit, dintr-un larg repertoriu de resurse (…).
Medicul se prezintă întotdeauna echilibrat şi măsurat, aceasta este linia lui definitorie.
Păstrează întotdeauna demnitatea. Este, poate, solemn; dacă se cere, devine grav. Ştie să tacă
prin respect şi prin înţelegerea suferinţei. Când vrea să atenueze unele temeri, poate iradia
optimismul. Este când ferm, când tolerant, energic sau blând, consecvent sau maleabil2”.
Profesia de medic nu poate fi exercitată la modul impersonal, ci numai încercând stabilirea
unei relaţii interumane cu pacientul. Art. 51 din acelaşi cod prevede că exercitarea profesiei
medicale nu trebuie făcută impersonal, ci încercând stabilirea unei relaţii umane cu pacientul,
pentru ca, la nevoie, compasiunea din partea medicului să nu pară un act formal.
În ultimii 20 de ani, relaţia dintre medic şi pacient nu s-a limitat la o simplă evoluţie, ci a fost
marcată de o adevărată revoluţie. Ea a devenit şi mai complexă pentru că pacientul se află în
raport cu o întreagă echipă de medici. Natura relaţiei s-a schimbat şi ea. Nu mai există o simplă
cerere de ajutor adresată de pacientul profan profesionistului. În zilele noastre, şi pacienţii
deţin o parte din cunoştinţele medicale şi tehnice. Cu cât o boală este mai rară, cu atât ea este
studiată mai intens de pacient şi, în sinea lor, aceşti pacienţi se consideră experţi în boala lor.
Aşadar, se pot confrunta două persoane cunoscătoare. Dintre acestea, cel mai cunoscător este,
până la urmă, pacientul care, pe lângă bogatele informaţii pe care le-a acumulat despre boala
sa, a mai trăit şi pe viu experienţa acestei boli. Pacientul are un adevărat drept de a fi informat
cu adevărul despre boala sa. Informarea trebuie să fie dozată cu prudenţă. Pacientul trebuie să
îşi asume riscurile în deplină cunoştinţă de cauză şi, astfel, să se asocieze medicului în lupta cu
boala. Această asociere se bazează pe încredere.
Din nefericire, unii pacienţi se îndoiesc de competenţa medicilor şi asociaţiile de pacienţi îşi
pun întrebări cu privire la independenţa acestor de medici de industria farmaceutică.
Până unde se întinde dreptul la informare al pacientului ? – se întreabă autorul Marc
Horwitz3. Medicul trebuie să îl informeze pe pacient de o manieră completă, inteligibilă şi loială
şi să primească consimţământul său informat. Limitele informaţiei se referă la investigaţii,
tratamente sau acţiuni de prevenire şi trebuie să cuprindă utilitatea, urgenţa, consecinţele,
riscurile, alte soluţii posibile şi consecinţele refuzului. În mod uzual, după executarea
investigaţiilor, tratamentelor sau a acţiunilor de prevenire sunt identificate noi riscuri.
Pacientul trebuie din nou să fie informat. Medicul mai trebuie să analizeze, împreună cu
pacientul, raportul între beneficii şi riscuri, inclusiv riscurile excepţionale. S-ar părea că ultimul
cuvânt îl are pacientul. Fals. Răspunderea aparţine medicului şi acesta este liber în alegerea
tratamentului, pentru că pacientul nu îi poate impune un anumit tratament. Aşadar, o limită
rând, teologilor, moraliştilor sau celor ce nutresc vederile cele mai înalte”.
Nici celebrul monolog al Prinţului Danemarcei nu iartă tagma avocaţilor: „Încă una! De ce n-ar fi căpăţâna unui
avocat? Unde sunt acum vicleşugurile, chiţibuşurile, pricinile, câştigurile şi toată iscusinţa? Cum de poate îndura ca
ticălosul acela mojic să îl pocnească peste scăfârlie cu lopata lui murdară şi nu îl dă în judecată pentru loviri şi răniri?”
(W. Shakespeare, Hamlet, Prinţ al Danemarcei, versiune română de P. Dumitriu, Shakespeare Opere, volumul VII,
Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti 1959, p. 688).
1
Cu 11 secole în urmă, Avicenna considera că „medicul trebuie să târască greutatea unei ştiinţe enciclopedice,
ca o cămilă şi, cu toate acestea, să păstreze prospeţimea unui poet” (citat de D. Dumitraşcu în op. cit., p. 78).
2
3
M. Horwitz, 25 Questions décisives. L’ avenir de la santé, Ed. Armand Colin, 2009, p. 141.
serioasă a consimţământului pacientului se întrezăreşte. El nu poate decât să schimbe medicul

sau să refuze îngrijirile, dacă nu poate fi de acord cu părerea medicului. Acesta din urmă este
dator să îl informeze pe pacient cu privire la consecinţele opţiunii sale şi să respecte voinţa
pacientului. Niciun act medical nu poate fi practicat fără consimţământul liber şi informat al
pacientului care, până în ultimul moment, îşi poate retrage acordul. Dacă este în joc pronosticul
vital al pacientului, în interesul acestuia şi pentru raţiuni legitime, el poate fi ţinut în ignoranţă
cu privire la diagnostic sau pronostic, cu excepţia cazului în care boala pacientului îi expune pe
alţii la risc de contaminare.
În cazul bolilor psihice, este sub semnul întrebării întinderea dreptului pacientului de a şti
totul despre boala sa. Răspunsul este controversat şi practicile sunt variate.
§6. STABILIREA RELAŢIEI CONTRACTUALE
A. UN CONTRACT GREU SESIZABIL
Concomitent şi insesizabil, se va stabili între pacient şi medic şi raportul juridic contractual,

contractul medical1. Iată un exemplu. În anul 1925, doamna Mercier, suferind de o afecţiune
nazală s-a adresat medicului N, radiolog, care a supus-o unui tratament cu raze X. Rezultatul
a fost o radiodermită a mucoaselor feţei. Doamna Mercier şi soţul dânsei au considerat că
această nouă afecţiune era imputabilă unei greşeli a medicului şi au pornit în 1929, după trei
ani de la terminarea tratamentului, un proces de daune contra medicului radiolog, pretinzând
suma de 200.000 franci despăgubiri2.
Procesul s-a judecat în 1936 la Curtea de Casaţie Franceză, secţia civilă, după ce anterior
parcursese etapa judecăţii la curtea de apel.
În acest litigiu, în premieră naţională şi probabil mondială, Curtea de Casaţie Franceză a
reţinut că între medic şi client se formează un veritabil contract care generează pentru medicul
practician angajamentul de a vindeca bolnavul sau cel puţin de a-i ameliora starea sănătăţii prin
îngrijiri medicale adecvate, conştiincioase şi atente, conforme cu datele ştiinţei în domeniu.
Curtea de Casaţie a mai reţinut că nerespectarea, chiar şi involuntară a acestei obligaţii
contractuale este sancţionată cu o răspundere de aceeaşi natură, răspunderea contractuală.
B. …. ŞI, TOTUŞI, CONTRACT VERITABIL
Aşadar, încă din anul 1936, era stabilit cu autoritatea lucrului judecat că între medic şi
pacient ia naştere un veritabil contract care cuprinde angajamentul medicului de a-l vindeca
pe pacient sau, cel puţin, de a-i acorda îngrijirile medicale conforme cu dezvoltarea ştiinţei
medicale în domeniu, în vederea ameliorării stării de sănătate a acestuia.
1
Cu privire la calificarea acestui contract, contract civil sau comercial, s-a opinat că are o natură de contract
civil, pentru că medicul nu este supus regulilor dreptului comercial. Totodată, este un contract oral, care se încheie
prin simpla acceptare a medicului de a-l îngriji pe pacient şi acordul pacientului de a fi îngrijit de medic. Este un
contract intuitu personae, care presupune că medicul prestează personal activitatea pentru care s-a angajat. Este un
contract sinalagmatic, cu obligaţii reciproce şi comutativ, cu drepturi şi obligaţii determinate din momentul formării
contractului. C. Swan, op. cit., p 24, 25.
2
Curtea de casaţie Franceză secţia civilă, decizia din 20 mai 1936, citată în Ch. Atias, Droit civil. Le contentieux
contractuel, ed. a 4-a, Librairie d’Université d’ Aix-en-Provence et Presse Universitaire d’Aix Martieeille, 2008, p. 33.
§7. EVOLUŢIA ISTORICĂ A RELAŢIEI UMANE ÎNTRE MEDIC ŞI PACIENT
A. UN SAVANT ŞI UN IGNORANT
În Antichitate, tratamentul medical era asimilat unui cult mistic, iar relaţia medicului cu
pacientul era de tipul relaţiei unui iniţiat cu un profan. S-a ajuns până la considerarea unei
componente mistice a profesiunii medicale. Progresiv, raportul a devenit cel dintre un savant şi
un ignorant1. În zilele noastre, relaţia a suferit o profundă bulversare. Actul medical este actul
persoanei calificate cu scopul vindecării altei persoane. El nu poate fi lipsit de baza cunoştinţei
ştiinţifice şi a tehnicii adecvate. Concepţia despre arta şi opera medicului este izvorâtă din
cunoştinţele specifice profesiunii medicale, unde nimic nu este şablonizat. Arta medicală
implică o dimensiune tehnică şi, de aceea, evoluţia ştiinţei medicale a bulversat relaţia între
pacient şi medicul său curant. Tehnicitatea crescândă a impus munca în echipă şi recurgerea
permanentă la tehnică.
Expresiile „datele dobândite de ştiinţă” sau „datele actuale ale ştiinţei” şi mai recent
„cunoştinţele medicale confirmate” dovedesc o evoluţie a concepţiei despre calificarea
medicului. În timp ce medicii sunt siliţi să experimenteze tehnici noi în scopul nobil de
ameliorare a sănătăţii şi a condiţiilor de viaţă pentru semenii lor, juriştilor le revine sarcina
ingrată de a-i proteja pe pacienţi faţă de inovaţiile nu îndeajuns de bine stăpânite. Atunci când
medicul lui Ludovic al XV-lea a încercat o transfuzie de sânge, Parlamentul Parisului a votat
interzicerea acestei practici, la 10 ianuarie 1770, sub pedeapsa închisorii.
Academia Regală de Medicină în procesul „Dr. Helie” a stabilit că răspunderea medicilor în
exercitarea conştiincioasă a artei lor nu trebuie să se justifice faţă de lege. Erorile involuntare,
greşelile imprevizibile, rezultatele supărătoare necalculate nu trebuie să fie judecate decât de
opinia publică. Dacă vrem altceva, s-a terminat cu medicina. Medicul are nevoie de un mandat
nelimitat în îngrijirea bolnavului şi numai cu această condiţie poate deveni profitabilă arta
vindecării. În domeniul practicii medicale, la fel ca şi în domeniul justiţiei distributive, medicii,
la fel ca şi judecătorii, nu trebuie să devină răspunzători de acele greşeli pe care le-au comis
cu bună credinţă în exerciţiul funcţiilor lor. Şi într-un domeniu şi în celălalt, răspunderea
este morală şi ţine de conştiinţă. Nicio acţiune judiciară nu poate fi legal intentată, afară de
situaţiile în care este vorba de captaţie, dol, fraudă, rea-credinţă.
1
Despre medici, numai bine: Zalmoxis al dacilor era un vindecător zeificat. Homer aduce un omagiu medicului,
spunând că acesta face cât mai mulţi oameni, pentru că vindecă oameni, iar un poem ebraic ne sfătuieşte să îl cinstim
pe doctor, mai înainte de a fi nevoiţi să apelăm la el. Împăratul Augustus a acordat medicilor săi titluri nobiliare şi
însemne din aur. Renaşterea celebrează triumful lui Paracelsius, care mărturiseşte că mai valoroasă decât arta
medicului este numai dragostea lui faţă de oameni. Antimi Vireanu îi laudă pe doctorii desăvârşiţi şi înţelepţi. În zilele
noastre, poeţii E. Isac, N. Stănescu şi T. Arghezi aduc calde omagii memoriei medicilor care i-au îngrijit.
Despre medici, de rău: Heraclit spunea despre medici „după ce taie şi ard pe bolnavi şi îi chinuiesc grozav, mai cer
şi plată, fără să o merite”. Platon spunea că medicina a devenit „o metodă de cultivare a bolii”. N. Filimon ironizează
medicul spunând că este „tare bolnav când toată lumea e sănătoasă”. Plinius cel Bătrân credea că „medicii sunt singurii
care pot săvârşi nepedepsiţi un omor”. Erasmus din Rotherdam, referindu-se la medici, spune că „cu cât e unul mai
ignorant, mai îndrăzneţ şi mai repezit, cu atât are trecere mai mare (…)”. Claude Bernard minimalizează meritele
medicului, spunând că cel care încearcă un tratament şi obţine însănătoşirea bolnavului îşi atribuie meritul, dar
întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă a încercat să nu facă nimic. Voltaire spunea: „medicul este o biată
fiinţă care tratează boli despre care nu se ştie nimic, administrând medicamente despre care ştie şi mai puţin”.
Sursa citatelor: D. Dumitraşcu, Medicina între miracol şi dezamăgire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
B. ÎNTRE ARTĂ CREATOARE ŞI PASIVITATE
În procesul Touret-Noroy, Asociaţia Medicilor din Paris a afirmat că dacă se admite principiul
răspunderii, devine imposibil exerciţiul liber, conştiincios, progresiv şi util al medicinei,
iar umanitatea rămâne în pericol permanent. Medicul se va afla în faţa alternativei, fie de a se
abandona unei pasivităţi, lăsându-i pe bolnavi pradă bolilor sau să încerce medicaţii, operaţiuni
salutare fără îndoială, însă, cu toate acestea, în anumite cazuri care nu se pot nici calcula,
nici prevedea îşi pun în pericol onoarea, reputaţia şi averea.
În accepţiunea dreptului civil, care guvernează şi această convenţie, contractul nu este
petecul de hârtie semnat de părţi, ci acordul deplin şi neviciat al voinţelor acestor părţi,
pe plan intelectual. De aceea, existenţa unui înscris constatator al contractului nu este o
condiţie obligatorie pentru existenţa contractului însuşi1.
Ceea ce este important este că acest contract medical se formează printr-un mecanism
propriu, specific, diferit de mecanismele formării altor contracte şi, aparent, se situează pe o
poziţie principial contrară altor contracte civile şi comerciale.
§8. IDEEA DE CONTRACT MEDICAL ESTE O NOUTATE?
A. O NOUTATE ANTICĂ
Juristul roman Proculus a asociat raportul medical între pacient şi medic cu contractul de
întreprindere pentru a-l putea obliga pe practician să răspundă civil. Evul mediu a cunoscut
convenţii de îngrijiri medicale semnate de ambele părţi. În 1839, Curtea de Casaţie franceză a
fost sesizată cu cererea unei paciente care dorea să rezilieze convenţia pe durată nedeterminată
prin care se obliga să plătească o rentă anuală medicului în schimbul asigurării serviciilor
medicale pentru întreaga familie. La ora actuală, Curtea de Casaţie franceză nu a găsit altă
soluţie mai bună decât calificarea de contract sui generis.
Un timp îndelungat, acest contract a fost marcat de inegalitatea de fapt a celor doi parteneri.
În zilele noastre, medicul a fost coborât de pe piedestal, iar în ţările cu sistem anglo-saxon se
utilizează noţiunea de „privacy”, care înglobează atât dreptul de a-şi alege modul de viaţă,
cât şi dreptul de a dispune de corpul său, la adăpost de ingerinţele externe. Este nerezonabil
ca societatea să nu poată impune nimic bolnavilor ce nu doresc să se îngrijească şi devin un
risc de contaminare. Unora le este dragă libertatea vaccinării, dar dacă apare o criză epidemică
majoră nu se va ţine seama de asemenea teorii. Între incertitudinile actualei jurisprudenţe şi
cele ale bioeticii evolutive, reperele sigure, indispensabile medicului, ca şi juristului tind să
se estompeze. Nu se mai ştie unde încep şi unde se opresc ordinea publică, licitul şi ilicitul.
Până unde trebuie păstrat secretul medical, inclusiv până la ascunderea faţă de soţ (soţie) a
seropozitivităţii celuilalt partener? Altădată, existau anumite certitudini, acum este în zadar
să le căutăm pentru că legile votate în grabă sunt adeseori de neînţeles, afară de cazul în
1
Medicul trebuie să acorde pacientului îngrijiri adecvate pentru că, în contractul medical, securitatea fizică a
pacientului este un element esenţial al prestaţiei medicului (C. Apel Luxemburg, 5 decembrie 2001, nr. 24506,
în V. Vogel, E. Rudloff, p. 77). Medicul este ţinut de o obligaţie de mijloace, ceea ce face ca victima să fie datoare să
dovedească o greşită executare a contractului de către medic (Tribunalul administrativ Luxemburg, 7 mai 1989,
nr. 37812 în V. Vogel, E. Rudloff, p. 77).
care chiar ele, în mod deliberat, ocolesc realele dificultăţi. În acest context, dreptul medical
se schimbă prea frecvent şi dovadă fac zecile de modificări aduse Legii nr. 95/2006, în cei trei
ani care s-au scurs de la adoptarea la aplicare ei, precum şi inadmisibile diferenţe între textele
din lege şi cele din normele de aplicare, ca să nu mai vorbim despre ambiguităţi ce vor naşte
interpretări ireconciliabile. Să nu ne surprindă că jurisprudenţa va fi şi ea neuniformă.
B. MEDIC-FURNIZOR, PACIENT-CONSUMATOR
Pe de altă parte, legea banului care guvernează societatea capitalistă tinde să îl transforme
pe medic în prestator de servicii, şi dacă vrea să fie independent în sistem privat, trebuie să
acţioneze sub firma unei societăţi comerciale. Concomitent, pacientul devine consumator
de servicii medicale şi astfel se ajunge la derive mercantiliste de tip american sau japonez.
După modelul occidental şi cel american, şi la noi sunt numeroşi medici care posedă mai multe
cabinete în care au tineri salariaţi şi prestează serviciile ca pe o industrie.
Dreptul medical, acolo unde a fost acceptat ca ramură distinctă a dreptului, şi-a afirmat
independenţa faţă de dreptul civil. Aşa se explică de ce regulile răspunderii civile contractuale
sunt insuficiente pentru înţelegerea răspunderii medicale, mai ales a răspunderii pentru
accidentele medicale, infecţiile iatrogene şi nozocomiale ş.a. În Statele Unite, activitatea
medicală se îndepărtează şi mai mult de raportul juridic de drept civil. Pacientul este văzut ca
un consumator, iar intervenţia medicului asupra corpului altei persoane nu este subordonată
necesităţii terapeutice şi astfel sunt justificate cele mei stupefiante devieri, cum ar fi chirurgia
estetică de design şi de reîntinerire a sexului feminin, practicată de instituţii ca Laser Vaginal
Rejuvenation Institute din Los Angeles. Până şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
într-o hotărâre pronunţată la 12 iulie 2001 a calificat actul de îngrijire spitalicească drept o
prestare de servicii, fără să ţină seama de faptul că spitalul nu funcţionează prin finanţare de la
pacienţi.
C. ISPITA CÂŞTIGULUI MERITAT
În Franţa, deşi frontiera între dreptul consumaţiei şi dreptul medical nu este etanşă,
relaţia medicală rămâne civilă şi nu acceptă să fie caracterizată ca având mobil comercial.
Tendinţa există pentru asimilarea medicului cu un prestator de servicii, dar nu este inevitabilă.
În actualul moment, dreptul medical poate să se orienteze între facilitarea exerciţiului
medicinei şi privilegierea intereselor profesioniştilor, asigurătorilor contra riscului pe care îl
reprezintă ceilalţi medici sau medicina.
Medicii noştri nu sunt interesaţi să devină comercianţi, cu excepţia unor clinici şi farmacii.
Nu se poate crede că ameliorarea situaţiei bolnavilor ar putea fi rezultatul înscrierii medicinei
într-un cadru juridic sufocant pentru practician. Dreptul medical trebuie să rămână inspirat de
drepturile omului şi de datoriile medicului faţă de societate. Arta vindecării nu poate fi o ştiinţă
exactă. Medicilor noştri le revine decizia dacă medicina trebuie să fie practicată ca un comerţ
sau cel puţin ca o activitate lucrativă obişnuită. Ei trebuie să înţeleagă că ispita câştigului este
tot atât de periculoasă, ca şi colectivismul. Ar urma, după modelul american, ca jumătate
dintre pacienţi să se afle în situaţia de a nu-şi putea alege medicul, nici spitalul, iar societăţile
de asigurări să limiteze la 10 minute timpul consultaţiilor de rutină.
§9. INDEPENDENŢA MEDICULUI
A. INDEPENDENŢĂ BAZATĂ PE COMPETENŢĂ
Atât Legea nr. 95/2006, cât şi Codul de deontologie medicală proclamă independenţa
medicului. În ce priveşte conţinutul acestei independenţe, el constă, în principal, în libera
conduită pentru exerciţiul artei medicale, inclusiv în ceea ce priveşte alegerea colaboratorilor
şi, cu atât mai mult, în alegerea soluţiilor tehnice ale situaţiilor cu care se confruntă.
Dacă rămâne în cadrul datelor ştiinţei, medicul este liber în alegerea mijloacelor. Libertate nu
este însă absolută. Medicul nu poate propune şi presta remedii sau procedee iluzorii ori vădit
insuficiente, de tip şarlatan. De asemenea, nu este permis medicului să îl supună pe pacient
unui risc nejustificat. Tot astfel, medicul nu poate accepta ca remuneraţia primită de la spital să
depindă de rentabilitatea spitalului.
Instanţele refuză să controleze sub aspect ştiinţific opţiunile medicului, dar se asigură că
actul a fost executat în interesul pacientului şi în conformitate cu datele ştiinţei. Medicului nu îi
este permis să întreprindă acte inutile şi, desigur, nici acte care nu sunt conforme cunoştinţelor
medicale.
Astfel, într-un litigiu soluţionat de Consiliul de Stat francez s-a reproşat medicului că nu
a ţinut seama de datele ştiinţei, aşa cum rezultă din recomandările de bune practici şi s-a
abţinut să prescrie depistarea sistematică a cancerului de col uterin la pacientele sale, cu vârsta
cuprinsă între 25 şi 65 de ani, şi repetarea la fiecare trei ani a examenului. Aşadar, independenţa
medicului este limitată, pe de-o parte, de obligaţia de a presta activitatea în interesul
pacientului şi a ameliorării sănătăţii sale, astfel încât să poată justifica fiecare intervenţie şi
fiecare prescripţie. Pe de altă parte, trebuie să poată corespunde datelor ştiinţei fiecare act
medical efectuat. Cu toate acestea, şi o metodă veche poate fi aplicată dacă medicul are
convingerea că aceasta este cea mai adecvată în cazul concret.
B. LIMITELE INDEPENDENŢEI
Aranjamentele între spitale şi medici în mediul privat nu pot cuprinde clauze prin care să
se impună medicului efectuarea unor acte împotriva convingerilor sale. În schimb, se poate
limita pe cale administrativă autorizarea prescrierii anumitor medicamente, fără a se aduce,
în principiu, atingere independenţei medicului. Nu este exclusă apariţia unor conflicte între
independenţa medicului şi cerinţele pacientului, mai ales în ceea ce priveşte prescrierea
anumitor medicamente. Aici intră în funcţiune obligaţia medicului de informare a pacientului,
care se completează cu obligaţia de sfătuire. Dacă este adevărat că obţinerea consimţământului
pacientului reprezintă o condiţie necesară pentru actul medical, nu înseamnă că aceasta este şi
o condiţie suficientă pentru validitatea prestaţiei. Medicul se ghidează după proporţionalitatea
între beneficiile scontate1 şi riscurile asumate. Confruntat cu o cerere disproporţionată pe plan
medical, formulată de pacient, medicul nu va fi constrâns să îi dea satisfacţie. Independenţa şi
libertatea terapeutică şi de prescriere a medicamentelor echilibrează relaţia în care pacientul
şi-a consolidat drepturile.
1
„Ştiinţa medicului este de a descoperi la un pacient o boală din care să poată trăi amândoi”, X. Forneret (1809-1884,
scriitor, poet, dramaturg şi jurnalist francez), citat de B. Dapogny, op. cit., p. 210.
Mai rămâne problema libertăţii medicului de a acorda sau de a nu acorda îngrijiri. Etica
profesională europeană permite medicului să refuze acordarea îngrijirilor, cu excepţia situaţiei
în care pacientul este în pericol. Refuzul se poate întemeia pe raţiuni profesionale sau
personale. Astfel, de exemplu, medicul nu poate fi silit să întrerupă o sarcină, dar trebuie să
informeze persoana interesată cu privire la refuz şi să îi indice alţi practicieni care pot efectua
operaţiunea.
§10. UN ALTFEL DE CONTRACT.

EXERCITAREA PROFESIEI MEDICALE ÎN MEDIUL PRIVAT
A. MULTITUDINEA CONTRACTELOR
Contractele medicale conexe şi simultane sunt:

a) contractul de exercitare în cadru privat a profesiei de medic care se încheie între
practician şi proprietarul sau gestionarul instituţiei medicale sau organismului în care se
exercită profesia;
b) contractul de spitalizare prin care instituţia îl găzduieşte din punct de vedere material pe
pacient, ţinând seama de starea lui, şi îi propune un medic, dacă cel interesat nu şi-a ales
încă unul;
a) contractul medical propriu-zis, între pacient şi practician. Nu se ia în examinare
contractul care are ca obiect salarizarea profesioniştilor.
B. UN CONTRACT FĂRĂ PACIENT
Contractul de exercitare în cadru privat a profesiei de medic care se încheie între practician şi
proprietarul sau gestionarul instituţiei medicale sau organismului în care se exercită profesia nu
priveşte interesul pacientului şi nu va fi analizat în acest cadru. Ne vom rezuma să prezentăm
câteva soluţii jurisprudenţiale referitoare la acest contract.
Contractul încheiat între societatea care exploatează clinica obstetricală, pe de-o parte,
şi medicul mamoş, pe de altă parte, pentru o durată de 25 de ani, până la pensionare, este
supus tacitei reconducţii dincolo de perioada anuală, dacă starea de sănătate a celui interesat o
permite şi părţile o doresc, deoarece prin aceasta contractul nu devine perpetuu1.
O convenţie care ar avea ca scop exploatarea bolnavilor sau a securităţii sociale sau a
asigurărilor sau care ar obliga pe un chirurg să prescrie spitalizări mai lungi decât cele necesare
este nulă chiar dacă nu poate fi demonstrată că ar contraveni unui anumit text legislativ2.
Deontologia medicală interzice medicului să accepte clauza care stabileşte remuneraţia
sa ca fiind dependentă de durata angajamentului său de a respecta criteriile de rentabilitate
a instituţiei sanitare, pentru că aduce atingere independenţei deciziilor sale sau calităţii
1
Cass. civ. I, 20 mai 2003, Cour de Cassation, Rapport annuel 2007, La santé dans la jurisprudence de la Cour de
Cassation, Ed. La Documentation française, 2008, p. 95.
2
Cass. civ. I, 4 decembrie 1929, op. cit., p. 96.
îngrijirilor. În aceeaşi ordine de idei, independenţa medicului dă legitimitate alegerii

anestezistului de către chirurg1.
Persoana care exercită medicina în cadru privat într-o instituţie sanitară, nu este nici organ,
nici prepus al acesteia şi din acest motiv instituţia nu este civilmente responsabilă de pagubele
pe care medicul le cauzează în exerciţiul profesiei sau cu ocazia acestei activităţi2.
Calificarea juridică a acestui contract a oscilat între închiriere şi întreprindere. În prezent, se
consideră că este un contract de închiriere civilă contractul prin care clinica se obligă să pună
la dispoziţia medicului localul, materialul şi personalul, acordându-i exclusivitate, fără a aduce
atingere liberei alegeri a medicului de către pacient, pentru că această alegere a fost făcută
înainte de spitalizare. Clinica se comportă ca o persoană care închiriază în regim de drept civil,
pentru că închirierea nu este comercială deoarece nu se exploatează un fond de comerţ, ci un
fond de activitate liberală. Medicul locatar se obligă, în ceea ce îl priveşte, să plătească chiria şi
să îşi practice profesia, numai în acea clinică un contract de închiriere se întâlneşte astfel cu un
contract de întreprindere nenumit3.
Referitor la caducitatea contractului, Curtea de Casaţie franceză a decis că aceasta se poate
constata în următoarele împrejurări. Un medic a încheiat un acord cu o clinică în care funcţiona
un centru de cobalto-terapie. Medicul s-a obligat să asigure funcţionarea centrului cu titlu
provizoriu timp de un an, după care să se facă bilanţul activităţii şi dacă se dovedeşte rentabilă
această activitate, acordul va deveni definitiv, iar medicul va avea drept de preemţiune în caz
de cesiune a autorizaţiei sale şi a materialului său de radioterapie. Niciuna dintre părţi nu a
întocmit bilanţul activităţii şi nu s-a putut constata dacă s-a atins pragul de rentabilitate
prevăzut, şi astfel contractul a devenit caduc, pierzându-şi valoarea juridică a obligaţiilor
conţinute4.
Cele mai importante clauze specifice acestui contract sunt: clauza de retrocedare convenţio-
nală a onorariilor; clauzele de apropriere convenţională a clientelei şi clauzele privind încetarea
contractului.
I. RETROCEDAREA CONVENŢIONALĂ A ONORARIILOR ŞI ÎMPĂRŢIREA ONORARIILOR

Obiectul esenţial al contractului pe care îl analizăm s-ar putea limita la exercitarea profesiei
de medic în cadrul instituţiei. Această activitate implică totuşi şi prevederi contractuale cu
privire la punerea la dispoziţie a spaţiului locativ, materialelor specifice, personalului auxiliar
şi, eventual, accese la parcare, birou, telefon, curier profesional. În fine, contractul poate
să conţină modul în care se recoltează sumele datorate practicianului de pacienţi sau de
securitatea socială. Contractul mai prevede ce costuri vor fi facturate medicului. Administraţia
fiscală poate interveni în această privinţă, pentru a împiedica evaziunile. Atunci când factura
se referă la serviciile puse la dispoziţie şi prestate, se are în vedere interdicţia impusă oricărei
persoane care nu îndeplineşte condiţiile legale de exercitare a profesiei de medic să primească,
în baza unei convenţii, totalitatea sau o cotă-parte din onorarii ori din beneficiile activităţii
profesionale. Curtea de Casaţie Franceză a decis că prelevările convenţionale între instituţia
1
Cass. civ. I, 26 iunie 2001, op. cit., p. 96.
2
Cass. civ. II, 10 noiembrie 2005, op. cit., p. 96.
3
F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, ed. a 8-a, Ed. Dalloz, 2007, p. 612, 613.
4
Cass. I. civ., 7 noiembrie 2006, La semaine juridique, Edition générale, nr. 49, 6 decembrie 2006, p. 2292.
contractantă şi medic din onorariile acestuia din urmă, sunt licite numai dacă vor corespunde
prin natura şi costul lor serviciilor efectiv prestate medicului1.
Această jurisprudenţă se justifică prin protecţia remuneraţiei activităţii profesionale a
medicului şi conduce la lipsa de efecte a unui acord care constată prelevarea în favoarea
instituţiei a unor sume pur forfetare. În schimb, nu este interzisă prelevarea la un cost inferior
celui real2.
Atunci când doi chirurgi s-au asociat pentru o durată de cinci ani şi au prevăzut ca onorariile
în această perioadă să fie partajate în mod egal, în condiţiile în care unul dintre ei a avut o
activitate mult mai redusă decât celălalt, acesta a oferit celuilalt restituirea sumelor excedentare,
care ar depăşi activitatea proprie. Plata a fost propusă a se face eşalonat în timp de cinci ani,
în rate egale. După această ofertă şi-a întrerupt rambursările. Curtea de apel învestită de creditor
a respins acţiunea în restituire bazată pe existenţa unei obligaţii naturale şi a reţinut absenţa
cauzei acţiunii. Curtea de Casaţie a desfiinţat sentinţa şi a constatat că există suficiente elemente
pentru a se reţine obligaţia naturală iniţială devenită ulterior obligaţie civilă3.
II. CONVENŢIILE CU PRIVIRE LA CLIENTELĂ

Este incontestabil dreptul pacientului de a-şi alege medicul şi instituţia de sănătate şi
acest drept nu poate fi limitat decât de capacităţile tehnice ale instituţiei sanitare, de tarifele
practicate şi de criteriile stabilite prin autorizaţia de acordare a îngrijiri medicale, rambursabile
asigurărilor sociale.
Principiul liberei alegeri de către pacient se aplică şi celorlalţi profesionişti ai sănătăţii:
infirmieri, moaşe etc.
Problema care se pune este dacă principiul liberei alegeri se poate opune încheierii unor
contracte care au ca obiect clientela medicală sau paramedicală, constituită ca o colectivitate
umană. Jurisprudenţa franceză a concluzionat că nu este interzisă acreditarea contractuală a
succesorului medicului faţă de clientelă. De asemenea, principiul enunţat a fost interpretat ca
nefiind un obstacol dirimant nici pentru cesiunea clientelei între practicieni, nici pentru clauzele
de acreditare a unei clientele nemedicale faţă de un profesionist al sănătăţii.
a) Clauzele de exerciţiu exclusiv
Este frecvent şi acceptat că în schimbul unei sume, un medic sau un chirurg dobândeşte
singur sau împreună cu alţii exclusivitatea exercitării unei anumite specialităţi medicale:
anestezie, obstetrică, nefrologie, otorinolaringologie, pneumologie, chirurgie ortopedică,
podologică, digestivă, stomatologică etc. O asemenea convenţie nu este opozabilă pacientului
spitalizat, care se prevalează de libera alegere a medicului ca de un drept şi cere intervenţia
altui specialist. Aceste situaţii se ivesc foarte rar şi atunci când apar ridică două probleme
juridice: 1) validitatea achiziţionării exclusivităţii; 2) respectarea şi aplicarea alegerii pacientului.
1) Validitatea achiziţionării exclusivităţii a fost contestată de unul sau altul dintre practicienii
beneficiari când a fost iritat de constatarea că exclusivitatea nu era în realitate ceea ce a sperat.
Raţionamentul juridic a fost de calificarea convenţiei ca fiind fără cauză. Acest raţionament a
fost respins pentru că exerciţiul exclusiv rămâne în vigoare pentru toţi ceilalţi pacienţi care nu
1
Cass. civ. I, 21 noiembrie 2006, Idem, 17 iunie 1997, Idem, 5 noiembrie 1996, op. cit., p. 97.
2
Cass. civ. I, 30 iunie 2004, Idem, 3 februarie 2004, Idem, 25 noiembrie 2003, Idem, 16 ianuarie 2007, Idem, 20 mai 2003,
op. cit., p. 97.
3
Cass. I. civ., 21 noiembrie 2006, La semnaine juridique, Edition générale, 20 decembrie 2006, p. 2404.
pretind să fie trataţi de un medic din afara clinicii. Ca urmare, exclusivitatea a devenit exerciţiu
privilegiat1. Această soluţie este avantajoasă şi pentru medici şi pentru instituţie. Medicul
este scutit de concurenţa altor confraţi de aceeaşi specialitate, iar instituţia beneficiază de
disponibilitatea permanentă a specialistului de care ea poate avea nevoie.
În cazul unui contract de exerciţiu în comun a profesiei medicale cu clauză de neconcurenţă,
cel ce contravine obligaţiei de a nu face concurenţă datorează daune-interese pentru simplul
fapt al contravenţiei.
Medicii care au constituit societatea civilă imobiliară pentru dobândirea şi gestiunea unui
imobil, precum şi o societate civilă de mijloace au încheiat o convenţie pentru exercitarea
profesiei în localurile sociale. Printre altele, s-a stipulat că, în caz de retragere a unui asociat din
societate, acesta să nu se poată stabili într-o zonă situată la mai puţin de 20 km în primii trei
ani. Ca urmare a unor neînţelegeri, unul dintre medici şi-a deschis cabinetul la 400 m distanţă
de amplasamentul anterior. Curtea de apel a respins cererea de daune-interese, reţinând că
dacă violarea clauzei de neconcurenţă a fost de natură să angajeze răspunderea contractuală
a medicului, în schimb nu s-a făcut dovada prejudiciului, iar simpla contravenţie la clauză
nu constituie un prejudiciu. Curtea de Casaţie a admis recursul, reţinând că prima instanţă a
nesocotit dispoziţiile art. 1145 C. civ. francez şi astfel se justifică admiterea recursului2.
2) Mai rămân neclare aspectele privind informarea pacientului asupra dreptului său de a-şi
alege un medic din afara clinicii (de exemplu, un alt anestezist, deşi nu se ştie dacă va fi mai
bun). Totodată, este de neimaginat un afiş pe culoarele clinicii şi în saloanele acesteia care
să informeze pacienţii asupra acestui drept. Cel preferat este în poziţie delicată, divizat între
satisfacţia procurată pacientului şi sentimentul că nu este loial faţă de colegii săi din clinică.
Este ilustrativ exemplul unei clinici în care funcţionează exclusivitatea (ulterior devenită clauza
de exerciţiu privilegiat). În această clinică, doi pacienţi au cerut să fie asistaţi de doi medici din
exterior. Clinica nu le-a oferit celor doi medici niciun birou sau secretariat, nu a făcut cunoscută
prezenţa lor în clinică decât prin menţiunile pe documentele interne, dar le-a rezervat periodic
utilizarea tehnicii. În acest mod, nu s-a practicat nicio deturnare a clientelei sau alt act de
concurenţă neloială şi nicio culpă nu a fost reţinută în sarcina clinicii şi nici a celor doi confraţi
veniţi din afară3.
b) Clauzele de cesiune a clientelei între practicieni
Pentru protecţia interesului general al societăţii, unele lucruri nu sunt susceptibile de
comercializare. Tradiţia se confruntă cu inovaţia, care tinde la desacralizare şi la comercializare
generală. Când sacrul face paşi înapoi, banul înaintează. Fără a se desacraliza, societatea
contemporană schimbă tabu-urile şi multiplică valorile şi prohibiţiile care, adeseori, sunt şi
mai coercitive4. Astfel, corpul uman, stupefiantele şi armele periculoase, leacurile secrete şi
clientela astrologului ori a grafologului5, ca şi multe altele, sunt considerate bunuri ce nu pot fi
comercializate. Distincţia între persoana umană şi lucru a dăinuit peste secole, eliberând sclavul
1
Cass. civ. I, 18 octombrie 2005, op. cit., p. 98.
2
Cass. I. civ., 21 mai 2007, La semaine juridique, Edition générale, nr. 28 din 11 iulie 2007, p. 41.
3
Cass. civ. I, 19 septembrie 2007, op. cit., p. 99.
4
Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, Les contrats spéciaux, ed. a 3-a, Ed. Defrénois, 2007, p. 119.
5
Colonel I.T. Uric, Grafogonia, ed. a 2-a, Atelierele grafice Socec & Co, 1934; A. Athanasiu, Tratat de grafologie.
Cunoaşterea personalităţii prin scris, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996; A. Frăţilă, Scrisul, oglinda personalităţii. Cum
să-ţi alegi partenerul după scris, Ed. Colosseum, Bucureşti, 1995; A. Desbarrolles, Révélations complètes. Chiromangie,
phrénologie, graphologie, Ed. Vigot Frères, Paris, 1918.
şi redând demnitatea umană individului. În zilele noastre, asistăm la inversarea fenomenului,

tendinţa de a privi ca obiecte femeia, copilul, embrionul uman şi materialul genetic1.
Problema cesibilităţii clientelei se pune diferenţiat în cazul clientelei comerciale de cazul
clientelei civile.
Teoria clasică considera incesibilă clientela civilă din cauza dependenţei sale de calităţile
intrinseci ale profesionistului, precum şi datorită încrederii pe care o acordă pacientul
medicului. Curtea de Apel Paris a decis, în secolul XIX, că obligaţia asumată de medic de a nu
mai exersa profesiunea într-un loc determinat, de a introduce un alt medic pe lângă clienţii săi,
în acea localitate, şi de a-l ajuta un timp să dobândească încrederea acestora reprezintă o cauză
licită a unei obligaţii contractuale asumate de medic în profitul celuilalt confrate, obligaţia de
a plăti o sumă ca indemnizaţie pentru acest abandon şi cuantumul indemnizaţiei se stabileşte
după importanţa clientelei abandonate2. Ulterior, jurisprudenţa franceză a confirmat această
distincţie între o cesiune directă, dar ilicită şi o obligaţie de afaceri, dar licită, care tinde să
acrediteze pe succesor faţă de clienţi.
Cesiunea clientelei este prin natura sa cesiunea mijloacelor apte să reţină sau să atragă
clientela. Concluzia este valabilă mai ales în cazul clientelei ataşate mai mult persoanei,
în virtutea încrederii pe care o inspiră. Transmiterea se face, în acest caz, prin acreditarea
succesorului, concomitent cu cedarea mijloacelor materiale destinate uzului profesiei
medicale (local, fişiere de pacienţi). În acest mod, ideea clientelei în afara comerţului a devenit
anacronică şi astăzi nimeni nu mai contestă valoarea patrimonială a clientelei medicale3.
Clientela comercială, ca element incorporal al fondului de comerţ, constă în aptitudinea
comerciantului de a atrage şi de a păstra un număr de clienţi. Fără clientelă nu există fond de
comerţ şi apărarea clientelei se realizează prin acţiunile contra concurenţei neloiale. Pe lângă
clientela fidelizată, există şi clientela trecătoare, care se dobândeşte şi se păstrează datorită
amplasării localului. Clientela comercială poate fi vândută, dar numai împreună cu fondul de
comerţ. Această legătură indisolubilă a fost subliniată de Înalta Curte de Casaţie4.
Fondul de comerţ fiind o universalitate de bunuri mobile, cesiunea se realizează prin
transmiterea tuturor elementelor necesare conservării clientelei. Un asemenea regim juridic
nu există încă pentru un fond de exerciţiu liberal, cum este clientela comercială. Ca urmare
a evoluţiei jurisprudenţei şi a recunoaşterii validităţii cesiunii clientelei, chiar dacă este
condiţionată de menţinerea libertăţii pentru clienţi de a-şi alege profesionistul, nimeni nu se
îndoieşte că un astfel de regim se va realiza şi pentru clientela medicală5.
Dacă în 1990, raportul Curţii de Casaţie Franceze insista asupra nulităţii cesiunii clientelei
medicale, precizând că fundamentul acesteia rezidă nu în protecţia clienţilor, rămaşi liberi să
îşi aleagă medicul, ci în protecţia tinerilor medici, afirmând dorinţa de a lupta contra acelei
supărătoare credinţe, prea răspândită în Franţa, conform căreia orice situaţie dobândită trebuie
să se sclerozeze în mod natural pentru a da naştere unei valori patrimoniale6.
1
În acest sens, pentru dezvoltări, a se vedea I. Moine, Les choses hors du commerce, une approche de la personne
humaine juridique, Ed. LGDJ, 1997; F. Paul, Les choses qui sont dans le commerce au sense de l’art. 1128, Ed. LGDJ, 2002.
2
C. Apel Paris, 29 decembrie 1847, citată de J. Ghestin, B. Desche, Traité des contrats. La vente, Ed. LGDJ, 1990, p. 410.
3
V.P. Leclercq, Les clientèles attachées à la personne, Ed. LGDJ, 1965; J. Delebert, Les contrats de transfert de clientèle
civile, Paris, 1943, citate de J. Ghestin, B. Desche, op. cit., p. 411-412.
4
I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, vol. I, p. 324 şi urm.
5
F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, ed. a 8-a, Ed. Dalloz, 2007, p. 123, 124.
6
Cour de Cassation, Rapport 1990, p. 366 şi decizia secţiei I civilă din 7 februarie 1990, conform căreia, clientela
medicilor, ataşată exclusiv şi de o manieră întotdeauna precară de persoana acelui care o practică este în afara
comerţului şi nu poate face obiectul unei convenţii, citată de A. Benabent, Droit civil et contrats spéciaux civils et
commerciaux, ed. a 8-a, Ed. Montchrestien, 2008, p. 19-20.
După decizia din 7 noiembrie 2000, cesiunea convenţională a clientelei medicale între
medici, a priori cu titlu oneros, este permisă ca atare cu singura rezervă să fie păstrată libertatea
alegerii pacientului1. Aprecierea îndeplinirii acestei condiţii rămâne la suverana constatare
a instanţei. Se pot formula rezerve, de pildă, în cazul în care patologia bolilor de care suferă
clienţii necesită îngrijiri regulate de dializă cu aparatură se reflectă asupra libertăţii alegerii atât
a medicului, cât şi a locului executării, deşi nimic nu s-a prevăzut în sensul păstrării acestora2.
În legătură cu acest contract de cesiune a clientelei, s-a decis că succesorul nu datorează
nicio sumă predecesorului care nu făcea altceva decât să gestioneze o clientelă, care,
în realitate, era a clinicii. Lipsa cauzei obligaţiei genera inexistenţa acesteia în sarcina
succesorului şi în beneficiul predecesorului3.
Tot în legătură cu acest contract de cesiune a mai fost decis că nu poate fi repusă în cauză
validitatea şi eficacitatea cesiunii, fiind vorba de o simplă eroare asupra valorii, dacă, ulterior
cesiunii, se dovedea o rentabilitate dezamăgitoare, văzând sumele încasate şi astfel apărarea
un dezechilibru economic între preţul plătit şi valoarea efectivă a clientelei4.
Dimpotrivă, are cauză obligaţia contractuală asumată de clinică de a plăti o indemnizaţie de
clientelă unui practician care se retrage şi nu prezintă un succesor în locul lui. Deşi persoana
juridică nu este abilitată să exploateze o clientelă medicală, ea va profita de absenţa înlocuito-
rului, astfel că suma stabilită corespunde valorii patrimoniale a dreptului de prezentare5.
În situaţia cesiunii unui cabinet de chirurgie dentară pentru un preţ total de 37000 de
franci, pentru a dispune restituirea sumei de 150.000 de franci datorată pentru nerespectarea
angajamentului contractual de a nu mai exercita profesia, decizia curţii de apel a reţinut că
chirurgul dentist a declarat că se retrage din activitate. În această situaţie nu exista nicio cauză
a obligaţiei de a fi indemnizat pentru neconcurenţă. Renunţarea lui la o activitate pe care ar fi
putut-o continua mai târziu, conferea cauză obligaţiei, indiferent de motivul care l-a făcut să
cedeze cabinetul. Această concluzie a curţii de apel a fost considerată ca fiind greşită de Curtea
de Casaţie pentru că nu respecta dispoziţiile art. 1131 C. civ. francez6.
III. CLAUZELE DE PREZENTARE A CLIENTELEI NEMEDICALE PRACTICIENILOR ÎN DOMENIUL

SĂNĂTĂŢII
„Este valabilă convenţia prin care o casă de pensii concedează cu titlu oneros exerciţiul
privilegiat, în localurile sale, al actelor infirmierei asupra pensionarilor săi, dacă libera alegere
a acestora este păstrată.”7 Această constatare nu se referă la o clientelă medicală, ci are ca
obiect o clientelă potenţial expusă, mai mult decât altele, unui anumit tip de exigenţe curative.
Dacă societatea de infirmiere se angaja ca membrii săi să exercite arta lor asupra pensionarilor
aflaţi în nevoie, instituţia nu era oprită să intervină cu alţi infirmieri, la cererea pacientului.
1
Cass. civ. I, 7 noiembrie 2000, citată în Cour de Cassation, Rapport annuel 2007, La santé dans la jurisprudence de la
Cour de Cassation, Ed. La Documentation française, 2008, p. 99.
2
Cass. civ. I, 30 iunie 2004, op. cit., p. 99.
3
Cass. civ. I, 11 ianuarie 2005, op. cit., p. 99.
4
Cass. civ. I, 25 februarie 2003, op. cit., p. 99.
5
6
Cass. I. civ., 3 aprilie 2007, La semaine juridique, Edition générale, nr. 19 din 9 mai 2007, p. 53.
7
IV. CLAUZE PRIVIND ÎNCETAREA CONTRACTULUI

Încetarea contractului între practician şi clinică este subordonată dreptului comun al
contractelor executabile succesiv în timp. El poate fi pe durată determinată sau nedeterminată
şi se reziliază ori prin ajungerea la termenul convenit, afară de tacita reconducţie, ori prin voinţa
unilaterală, exprimată în respectul unui preaviz rezonabil. În general, încetarea contractului pe
durată nedeterminată generează un contencios în care exerciţiul medical în clinică ocupă un
loc important. Preavizul rezonabil, neprevăzut în contract, este apreciat suveran de instanţă.
Voinţa unilaterală de încetare a contractului pe durată nedeterminată impune respectarea
formalităţilor şi nu este decât exerciţiul unui drept. Nu are importanţă faptul că raţiunea
profundă a încetării este neînţelegerea între părţi sau faptul că cel ce reziliază nu poate
reproşa nimic celuilalt. Soluţia este diferită dacă circumstanţele dezvăluite reflectă abuzul în
exercitarea dreptului. În acest caz, paralel cu respectarea modalităţilor şi termenelor rezilierii,
medicul conducător al clinicii a încercat să îl ademenească pe medicul titular al exclusivităţii
unei fracţiuni din anesteziile clinicii, cumpărată cu titlu oneros cu câţiva ani înainte,
înfăţişându-i condiţii vagi, dar defavorabile pentru a încerca o tergiversare şi reducere la neant a
valorii clientelei proprii, însă această conduită avea ca scop şi să permită soţiei conducătorului
clinicii, de asemenea medic, să recupereze acel post fără nicio cheltuială1.
Uneori, contractul încetează ca efect al interdependenţei faţă de un alt contract dispărut
anterior. Atunci când contractul de activitate în comun cu societatea civilă de mijloace,
care uneşte trei radiologi este cauza contractelor individuale cu persoanele interesate,
asigurându-se astfel serviciul de radiologie permanent şi operaţional, încetarea contractelor
tripartite şi originare conferă caracter licit rezilierii de către clinică a contractelor individuale2.
În aceste litigii, consecinţa practică este că încetarea contractului nu s-a făcut din iniţiativa
clinicii şi o indemnizaţie pentru această ipoteză nu este prevăzută.
V. CONTRACTUL DE SPITALIZARE A PACIENTULUI

Contractul fiind încheiat pe o durată determinată sau nedeterminată poate fi încetat dacă
se justifică gravitatea culpei medicului. Seninătatea atitudinii medicului necesară îngrijirii
bolnavilor are drept consecinţă că anumite culpe, care generează raporturi tensionate şi
conflictuale conferă legitimitate rezilierii unilaterale şi imediate3.
Dacă o faptă nu poate fi calificată ca o încălcare a Codului de deontologie, în schimb,
ea ar putea fi caracterizată ca o încălcare a obligaţiilor contractuale. Curtea de apel, în exercita-
rea puterii sale suverane a apreciat că administrând, fără justificare terapeutică unei paciente la
o vârstă foarte înaintată şi al cărei deces era previzibil în zilele următoare o importantă doză de
potasiu, fără ca acest act să fie cuprins în specialitatea sa şi fără să informeze pe medicii care au
operat pacienta ori pe membrii familiei acesteia, medicul anestezist şi-a încălcat angajamen-
tele contractuale şi a trezit suspiciunile confraţilor chirurgi şi ale celorlalţi medici din clinică
pentru care nu mai era posibilă o colaborare cu anestezistul. Curtea de apel a putut în mod
justificat să deducă concluzia că, chiar dacă anestezistul a fost scutit de răspundere disciplinară,
Consiliul Naţional al Ordinului, apreciind că nu a avut intenţia de a provoca moartea pacientei,
ci a vrut numai să îi uşureze suferinţele, această conduită a medicului permite clinicii să încete-
ze contractul de colaborare cu acest medic4.
1
Cass. civ. I, 21 februarie 2006, op. cit., p. 100.
2
Cass. civ. I, 16 octombrie 2001, 19 octombrie 2004, 13 martie 2007, op. cit., p. 101.
3
Cass. civ. II, 23 octombrie 2007, op. cit., p. 101.
4
Cass. I. civ., 16 mai 2006, La semaine juridique, Edition générale, nr. 24 din 14 iunie 2006, p. 1201.
(i) Astfel, în primul rând1, obiectul acestui contract este situat „în afara comerţului”,
adică în afara circuitului juridic civil al bunurilor. Conform art. 963 C. civ., numai lucrurile ce
sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract. Nici corpul uman, nici organele sale, nici sănătatea
persoanei umane nu pot face obiectul unui contract civil sau comercial.
(ii) În al doilea rând, obiectivul urmărit de acest contract nu poate să aducă atingere
integrităţii corpului uman, cu excepţia cazurilor de necesitate, dar şi atunci cu utilizarea
cunoştinţelor ştiinţifice de ultimă oră. Medicul are obligaţia deontologică de a se ţine la curent
cu progresul ştiinţei şi de a întrebuinţa cunoştinţele sale în cursul executării contractului.
Desigur că văzută sub acest unghi, ştiinţa este, cel puţin parţial, o problemă de comunicare.
Consecinţa este că medicului nu îi este permis să ignore o publicaţie recentă cu privire la o
afecţiune sau la un tratament, informaţie a cărei cunoaştere ar putea să îi permită vindecarea
pacientului. În mod similar, un avocat îşi angajează răspunderea dacă nu îşi însuşeşte o recentă
schimbare a jurisprudenţei care este în favoarea clientului.
În domeniul medical, tendinţa este de a întări răspunderea. De exemplu, în materie de anes-
tezie, tribunalele franceze au considerat că un chirurg este ţinut de o obligaţie de supraveghere
şi în faza postoperatorie, ceea ce conduce la stabilirea răspunderii sale pentru o neglijenţă a
anestezistului în calitatea de şef al echipei medicale pe care o deţine chirurgul. Aceasta este o
obligaţie de mijloace, dar uneori poate deveni o obligaţie de rezultat, de exemplu, în cazul pro-
tezelor dentare, pe care le finisează chirurgul maxilo-facial, sau accidentelor provocate de ma-
terialul utilizat. În situaţii de acest gen, medicul răspunde contractual pentru fapta lucrurilor.
Uneori s-a apreciat că reprezintă o obligaţie de securitate, obligaţie pe care o are medicul,
chiar în absenţa culpei, atunci când pacientul suferă un prejudiciu fără legătură cu starea sa
anterioară sau cu evoluţia previzibilă a acestuia, mai ales atunci când contractează o boală
diferită de cea pentru care s-a internat (infecţii nozocomiale).
Faptul că pacientul, prin precauţia medicului, a fost pus să semneze, sub presiunea bolii
un înscris prin care consimte la intervenţia medicului şi totodată îl exonerează pe acesta de
orice răspundere, pentru orice consecinţă nedorită, nu poate avea nicio valoare juridică.
Acest adevăr este mai greu acceptat de medici, care se consideră blindaţi sub aspect juridic,
înfăţişând petecul de hârtie, însă trebuie să se ţină seama că art. 132 din Codul de deontologie
medicală prevede foarte clar că „exprimarea consimţământului informat al pacientului pentru
tratament nu înlătură responsabilitatea medicului pentru eventuale greşeli medicale”.
(iii) În al treilea rând, trebuie să se aibă în vedere că poziţiile pe care le deţin medicul şi
pacientul său pot fi cu greu analizate în termeni contractuali. Este incontestabilă puterea
medicului de a decide în totală independenţă asupra modului în care va interveni. Principiul
independenţei medicului este consacrat în secţiunea A din capitolul II al Codului de deontologie
medicală: „art. 9. Medicul are independenţă profesională absolută, libertatea absolută a
prescripţiilor şi a actelor medicale pe care le consideră necesare în limitele competenţei sale
şi este răspunzător pentru acestea. În cazul limitării prin constrângeri administrative şi/sau
economice a independenţei sale, medicul nu este răspunzător.”
1
Conform opiniei exprimate de J. Huet în Traité de droit civil, sous la direction de J. Ghestin, Les principaux contrats
spéciaux, ed. a 2-a, Ed. LGDJ, 2001, p. 1387.
2
Suntem sau nu superstiţioşi, nu putem ignora că în Statele Unite nu există nicăieri strada nr. 13, imobilul cu
nr. 13, etajul 13 şi apartamentul 13, dar totuşi se lucrează şi în zilele de 13, după cum ne mărturiseşte dr. A. Gawande în
bestsellerul naţional în SUA Pe muchie de cuţit, apărut la Ed. Humanitas, 2009, p. 165: „Nici restul nopţii nu a decurs
mai uşor. Eram, cum se zice, „terminat” – alergam de acolo până colo, n-aveam nici două minute la dispoziţie ca să-mi
trag sufletul şi abia reuşeam să fac faţă solicitărilor.
E
xplicaţia a venit de la o asistentă: „E lună plină şi vineri, 13”.
§11. OBLIGAŢIA DEONTOLOGICĂ A MEDICULUI DE A SE DOCUMENTA

CU PRIVIRE LA PROGRESELE ŞTIINŢEI ÎN DOMENIU1
A. VEŞNICUL STUDENT
Mult timp relaţia între medic şi pacient a avut o dimensiune mistică şi a evoluat progresiv
către un raport între savant şi ignorant. În zilele noastre, acest raport a fost puternic bulversat
şi datorită exigenţelor societăţii şi ale pacientului faţă de medicina evolutivă.
Arta de a îngriji sănătatea altuia s-a bazat pe utilizarea cunoştinţelor biologice şi a tehnicii
adecvate sau, cel puţin, pe aparenţa acestor calităţi.
Considerată ca artă, ea îşi justifică în acest mod caracterul aleatoriu al rezultatului
şi libertatea opţiunilor medicului. În acest domeniu nimic nu este normalizat, tipizat, totul
este individual. Arta medicală implică şi o dimensiune de abilitate tehnică, iar creşterea
tehnicităţii implică munca în echipă şi dotarea cu echipament. Această modalitatea obiectivă de
abordare a ştiinţei medicale s-a exprimat în concepte cum sunt „datele dobândite ale ştiinţei”,
„datele actuale ale ştiinţei” sau „cunoştinţele medicale confirmate”. În timp ce medicii se străduiesc
să experimenteze tehnici noi în scopul ameliorării sănătăţii pacienţilor, juriştii şi-au asumat sarcina
ingrată de a-i proteja pe pacienţi contra acelor inovaţii pe care medicii nu le pot stăpâni în întregime.
Erorile involuntare nu trebuie să conducă la inhibarea medicilor în efortul lor creator
de experimentare a noilor metode sau remedii. Contrariul ar avea drept rezultat pasivitatea
medicilor şi ar dăuna cu certitudine intereselor pacienţilor. Decizia „Mercier” din 1936 reflectă
principalele datorii ale medicului: obligaţia de conştiinţă şi obligaţia de ştiinţă. Corespunzător
acestor obligaţii s-au conturat şi culpele şi răspunderile, după cum se va analiza mai jos.
Jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze a condiţionat răspunderea chirurgului pentru
îngrijirile pe care este chemat să le acorde pacientului de necunoaştere a datoriilor sale,
de imprudenţa, neglijenţa sau neatenţia care îi pot fi reproşate. El trebuie să posede
datele ştiinţei în domeniu2 şi trebuie să respecte regulile consacrate de practica medicală.
1
„Fiecare progres dă o nouă speranţă suspendată de soluţia unei noi dificultăţi. Dosarul nu este niciodată închis”,
Claude Levi Strauss (1908-2009, antropolog francez, teoretician al structuralismului etnologic) citat de B. Dapogny,
op. cit., p. 119. „Când este vorba de siguranţa pacientului, n-ar trebui să se pună problema unui «prag al învăţării»”,
A. Gawande, Pe muchie de cuţit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 51.
2
Medicul neurolog Moulonguet afirmă în cartea sa Blouse: „chiar şi cel mai bun medic este fundamental
incompetent, lucru pe care nici bolnavul, nici societatea nu vor să îl înţeleagă. Nu ştiu este deviza mea, dar trebuia să o
păstrez în mine. Trebuia să învăţ limba care se utilizează în aceste cazuri, vocabularul medical care vă salvează de toate
capcanele” (ceea ce autorul acestei cărţi a şi făcut, introducând modulele de glosar de termeni medicali − n.n. I.T.).
Acelaşi autor constată că formaţia profesională continuă se rezumă la doze homeopatice, iar evaluarea cincinală
obligatorie numai teoretic a practicilor profesionale ale medicilor nu are sancţiune. Mai rău chiar, medicul poate să
exercite profesia până la 80 de ani, fără să se preocupe de actualizarea cunoştinţelor, după cum poate să înceteze
exerciţiul profesiei un timp îndelungat şi apoi să se reinstaleze fără niciun control. Aceasta în timp ce cunoştinţele
medicale se dublează la fiecare 10 ani şi tot în acest timp se introduc în comerţ 50% procente de medicamente
noi. Laboratoarele farmaceutice oferă gratuit practicienilor revistele medicale, însă este îndoielnică obiectivitatea
informaţiei pe care o conţin. Singura revistă independentă „Prescrire” are doar 30.000 de exemplare. Rezultatele
sunt pe măsură. 47% dintre persoanele care suferă de hipertensiune arterială gravă cu vârsta între 20 şi 80 de ani au
declarat că au fost insuficient trataţi. În ce priveşte medicamentele, un studiu efectuat de profesorii Coste şi Verrot a
concluzionat că între 32% şi 88% din cele cinci tipuri de medicamente care s-au administrat pacienţilor sub prescripţie
medicală erau ineficiente, iar între 6% şi 40%, prescripţiile medicilor prezentau un risc pentru bolnav, deoarece era
greşită posologia, se constatau supradoze şi interacţiune medicamentoasă riscantă pentru bolnav. B. Dapogny, op. cit.,
p. 174.
Arta medicală nu se raportează exclusiv la ştiinţă şi, cel puţin parţial, este influenţată şi de
empirismul tehnicii1.
B. CURAJUL OPŢIUNII COMPETENTE
Opţiunea pentru o practică şi o terapie între mai multe posibile aparţine conştiinţei
practicianului şi nu poate să antreneze răspunderea lui civilă sau penală.
Realitatea este că nu toţi medicii au aceleaşi posibilităţi de a se instrui, nu toţi au acces la
publicaţiile de specialitate, dar şi faţă de cei care nu beneficiază de aceste avantaje se aplică
exigenţa bunelor practici. Dacă, însă, practicianul se îndepărtează în mod conştient de aceste
recomandări şi bune practici, el va trebui să facă dovada existenţei unor raţiuni subiective şi
obiective ale acestei conduite.
Consiliul de Stat al Franţei a decis că dacă recomandările de bune practici, care au ca scop să
ofere indicaţii şi orientări nu au caracterul de decizii obligatorii, totuşi, ele trebuie să fie privite
ca având un asemenea caracter, pentru că tonul în care sunt elaborate este imperativ.
§12. ETAPELE FORMĂRII CONTRACTULUI MEDICAL
A. UN PARCURS OBLIGATORIU
Faţă de cele expuse anterior, rezultă că un contract medical se va forma prin parcurgerea
următoarelor etape.
În prima etapă, care poate fi mai scurtă sau mai lungă, pacientul se adresează medicului cu
cererea de a fi informat şi, eventual, îngrijit. Cererea este adeseori vagă şi nu are nicidecum
semnificaţia unui consimţământ generator de obligaţii. Ea se bazează pe încrederea în medic.
Codul de deontologie medicală prevede în art. 21 că medicul nu poate tratat un pacient fără a-l
examina medical în prealabil, personal şi nemijlocit. Numai în cazuri excepţionale, de urgenţă
sau în cazuri de forţă majoră (îmbolnăviri pe nave maritime aflate în mers, pe avioane, în locuri
inaccesibile sau în timp util) se vor da indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii.
Conform art. 24 din acelaşi cod, dacă în urma examinării sau în cursul tratamentului medicul
apreciază că nu are suficiente cunoştinţe sau destulă experienţă pentru a asigura o asistenţă
corespunzătoare, el va solicita un consult, prin orice mijloace, cu alţi specialişti sau va îndruma
bolnavul către aceştia.
Pe de altă parte, independenţa medicului şi libertatea acestuia de a consimţi să se angajeze
contractual în sensul de a interveni medical este considerabil restrânsă.
Concomitent, obligaţia pacientului de a plăti onorariul nu este contraprestaţia obligaţiei de
a acorda îngrijiri.
În cea de-a doua etapă, pacientul consimte să fie supus unui tratament.
Consimţământul pacientului este de o natură particulară. El trebuie să fie recoltat în mod
personalizat şi, în toate cazurile, el îmbracă forma unei voinţe care nu este nici spontană, nici
1
„Cercetarea are nevoie de bani în două domenii prioritare: cancerul şi rachetele antirachetă. Pentru rachetele
antirachetă există impozite, pentru cancer se face chetă”, P. Desproges (1939-1988, umorist francez, recunoscut
pentru umorul său negru şi pentru acutul simţ al absurdului) citat de B. Dapogny, op. cit., p. 137.
liberă. Consimţământul depinde, fără îndoială, de informaţiile obţinute de pacient din partea
medicului, în măsura în care pacientul a şi înţeles aceste informaţii, dar în egală măsură depinde
de temerile care îl frământă, de vulnerabilitatea sa accentuată de suferinţă şi de teamă.
Art. 649 din Legea nr. 95/2006 prevede că pentru a fi supus la metode de prevenţie,
diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicare de către medic,
medic dentist, asistent medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se
solicită acordul scris.
În obţinerea acordului scris al pacientului, personalul medical sus-menţionat are datoria
să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a
acestuia [alin. (2)].
Pentru a consimţi la intervenţia medicală, pacientul trebuie să realizeze trei condiţii:
a) să aibă capacitatea de a înţelege ceea ce îi spune medicul;
b) să aibă capacitatea de a delibera în forul său interior pentru a discerne şi, eventual,
pentru a opta în favoarea uneia din alternative;
c) să aibă capacitatea de a-şi exprima voinţa cu privire la intervenţia propusă de medic.
Cu alte cuvinte, pacientul trebuie să înţeleagă şi să-şi manifeste voinţa proprie cu privire la
intervenţia medicală.
Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi
consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele
lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
Rezultă astfel că, în virtutea dispoziţiilor art. 649 şi următoarele din Legea nr. 95/2006, nici
informaţia, nici consimţământul nu vor putea fi pretipărite şi redactate în termeni generali, ci
vor fi personalizate, pentru a nu arunca în derizoriu norma legală şi scopul acesteia, în primul
rând drepturile pacientului.
B. LUAREA ÎN DERIZORIU – UN SPORT NAŢIONAL
Atenţionarea nu este de prisos pentru că Normele Metodologice aprobate prin Ordinul

nr. 482 Ministrului Sănătăţii Publice din 16 martie 2007 au şi căzut în acest păcat.
Astfel, la capitolul II consacrat acordului pacientului informat, normele metodologice
prevăd în art. 8 că acordul scris al pacientului, necesar potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006,
cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să conţină în mod obligatoriu cel puţin
următoarele elemente:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa pacientului;
b) actul medical la care urmează să fie supus;
c) descrierea, pe scurt, a informaţiilor ce i-au fost furnizate de către medic, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa;
d) acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
e) semnătura şi data exprimării acordului.
Observăm că din art. 649 au fost omise aspecte decisive, cum sunt, de exemplu: diagnosticul
comunicat pacientului, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului
propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără
aplicarea tratamentului.
Lipsind aceste elemente esenţiale din informaţia personalizată, comunicată în prealabil

pacientului, consimţământul său este evident viciat de eroare sau chiar de dol prin reticenţă1.
În legislaţia şi practica medicală franceză se subliniază că informarea pacientului este
realizată printr-un dialog, care poate să fie dominat de teamă, stres, timiditate din partea
pacientului. De aceea, informaţia care este furnizată pacientului trebuie să fie transmisă nu
numai în condiţii optime, dar trebuie să fie şi consemnată în dosarul pacientului. Informaţia
orală şi informaţia scrisă nu se exclud, ci se completează2.
Dovada informării poate fi realizată şi prin dosarul medical, acolo unde el funcţionează.
În Franţa principalul său rol este acela de instrument al informării şi documentării pentru
relaţiile dintre profesionişti, în mod deosebit atunci când acţionează în echipă3.
Pacientului i s-a recunoscut dreptul de acces la acest dosar. În prezent, practica profesională
atribuie acestui dosar, cu precădere, rolul defensiv de probă preconstituită în perspectiva unui
eventual proces de mal praxis şi mai puţin rolul de a furniza pacientului informaţii despre
sănătatea sa. În definitiv, nu se poate reproşa medicului că îşi ia masuri de precauţiune pentru
că deseori i se reproşează lipsa de prevedere.
Se recomandă utilizarea acestui dosar şi ca mijloc de informare al pacientului, pentru a se
oferi acestuia din urmă posibilitatea de a-şi manifesta consimţământul informat.
Oricum s-ar pune problema, dosarul poate oferi un înalt grad de utilitate, atât pentru
pacient cât şi pentru medic şi nu trebuie să fie orientat unidirecţional, în sensul de a servi
exclusiv uneia dintre părţile contractante.
Natura specifică a consimţământului pacientului se exprimă şi în posibilitatea de a fi
retractat în orice moment.
Din acest motiv, este un consimţământ lipsit de angajament juridic.
O maladie nu este pentru pacient numai o boală, o suferinţă, ci este totodată o experienţă
pe care o trăieşte. Consimţământul său nu este liber pentru că se află sub presiunea suferinţei,
a dorinţei de supravieţuire, a consecinţelor dezastruoase asupra familiei, profesiei etc.
De aceea, nici prezenţa consimţământului scris al pacientului nu valorează contract prin el
însuşi.
Exigenţa consimţământului, pe baza principiului ocrotirii demnităţii persoanei a fost
recunoscută de jurisprudenţă înainte de a fi consacrată legislativ. Astfel, Curtea de Casaţie
franceză a decis în 1942 că un chirurg este obligat, cu excepţia cazului de forţă majoră, să
obţină consimţământul bolnavului, înainte de a efectua o operaţie4.
1
Autorul are serioase îndoieli că savantul R. Ogien a citit Legea noastră nr. 95/2006 şi normele pentru aplicarea
acesteia cu privire la consimţământul pacientului la actul medical, dar opiniile lui coincid, cu totul întâmplător,
cu criticile pe care le comportă legea noastră. Nimeni nu poate nega că în unele situaţii a consimţi nu înseamnă nimic
altceva decât a se resemna, acceptând ceea ce nu poate fi refuzat. Cu toate acestea, nu se poate renunţa la criteriul
consimţământului în relaţiile interumane sub pretext că poate servi şi la legitimarea unor situaţii de dominaţie. Într-o
societate democratică, trebuie să fie foarte bine justificată atitudinea de a nu se ţine seama de opinia persoanei,
sub pretext că nu este suficient de liberă, informată şi raţională. În relaţia dintre medic şi pacient, este inacceptabil să
se revină la o medicină paternalistă, care să ignore consimţământul pacientului, sub pretext că, oricum, în condiţiile
aplicării sale actuale, nu este decât o farsă, consideră R. Ogien în La vie, la mort, l’etat. Le débat bioéthique, Ed. Grasset,
2009, p. 57. Este îndoielnic că pacientul s-ar simţi mai bine dacă nu ar trebui să semneze formulare de consimţământ,
pentru că nu poate face altceva dacă vrea să fie tratat. Ar fi, probabil, preferabil să se angajeze o luptă pentru ca să nu
mai fie o simplă farsă acest consimţământ, dar cum va fi această luptă nu se poate şti. În orice caz, nu obligând pe toată
lumea să înveţe medicina, opinează R. Ogien.
2
C. Swan, op. cit., p. 70, 71.
3
C. Clément, Le dossier du patient, Ed. Les études hospitalières, 2008.
4
Cass. Req, 8 ianuarie 1942, DC. 1942.j. 63; Gaz Pal 1942-1, p. 177 citată în Cour de Cassation. Rapport annuel 2007.
La santé dans la jurisprudence de la Cour de cassation, La documentation française 2008, p. 66.
Jurisprudenţa franceză a stabilit că absenţa informaţiei pacientului reprezintă un preju-

diciu pentru acesta. Chiar dacă riscul este excepţional, de exemplu, riscul de toxicitate medi-
camentoasă, medicul trebuia să îl informeze şi neinformându-l pe pacient, răspunde pentru
prejudiciul suferit de acesta1. Fără această informare a pacientului, consimţământul acestuia
nu va fi informat. Încălcarea acestei obligaţii este o gravă atingere a drepturilor bolnavului.
Aşadar, obligaţia de informare decurge din primordialitatea respectului persoanei umane şi a
drepturilor inerente acesteia.
C. PACIENTUL – PARTENER LA DECIZIA COMUNĂ
Întrucât pacientul este beneficiarul dreptului de a-i fi respectată demnitatea, el trebuie

să fie luat în considerare ca interlocutor cu drepturi depline, capabil să înţeleagă informaţia
şi să uzeze de această informare pentru a-şi da consimţământul la tratamentul prevăzut.
În principiu, pacientul şi medicul adoptă împreună hotărârile privind sănătatea pacientului.
După ca l-a informat pe pacient, medicul trebuie să respecte voinţa acestuia. Dacă voinţa
pacientului este de a refuza sau de întrerupe orice tratament medical, şi aceasta ar pune în
pericol viaţa lui, medicul va trebui să utilizeze toate mijloacele de care dispune pentru a-l
convinge pe pacient să accepte tratamentul. În acest scop, medicul poate cere sprijinul altui
medic. În toate situaţiile pacientul va trebui să reitereze decizia sa după un timp rezonabil.
Aceste episoade vor fi consemnate în dosarul medical. Niciun act medical nu poate fi practicat
fără consimţământul liber şi informat al persoanei, iar acest consimţământ se poate retracta în
orice moment.
Conform profesorului D. Dumitraşcu, în practică se regăsesc trei tipuri de relaţii între
medic şi pacient: 1) „activitate-pasivitate” (având ca prototip relaţia dintre părinte şi copil);
2) „cooperare condusă” (având ca prototip relaţia părinte şi adolescent); 3) „participare
bilaterală” (conform prototipului adult-adult). Autorul consideră ultima variantă ca fiind
optimă şi spre această variantă trebuie să se tindă în toate situaţiile de boală, indiferent de
evoluţia lor2.
Deşi obţine consimţământul bolnavului, medicul nu este liber de orice răspundere. Atunci
când decizia aparţine bolnavului, el devine pentru un timp scurt liderul relaţiei, dirijând
investigaţia sau terapia în mod indirect.
Relaţia medic-bolnav fiind dinamică, ea este uneori efemeră şi alteori durabilă. Eficienţa
acestui tandem este condiţionată de stabilitatea sa şi de gradul integrării. Uneori, intervin
mecanisme de autoreglare şi de interacţiune reciprocă. Comunicarea reprezintă elementul
crucial care permite obţinerea maximei eficienţe. Conform profesorului D. Dumitraşcu,
mesajul medicului poate lua forme şi dimensiuni surprinzătoare în conştiinţa bolnavului,
în funcţie de sensibilitatea şi de capacitatea de înţelegere a pacientului. Autorul distinge trei
categorii de psihoterapii: 1) psihoterapia de susţinere, constând în liniştirea şi încurajarea
bolnavului; 2) psihoterapia reeducativă (revizuirea unor concepţii greşite şi completarea unor
carenţe informaţionale); 3) psihoterapia reconstructivă (restructurarea unor componente mai
importante ale deprinderilor, caracterului, sistemului axiologic etc.).
Conform aceluiaşi autor, relaţia medic-pacient nu poate fi izolată şi ea evoluează sub
numeroase influenţe externe de ordin psihologic, economic, organizatoric, profesional etc.
1
Curtea de Casaţie Franceză, secţia I civilă, decizia din 15 iulie 1999, Bull. civ. nr. 250.
2
Factorii perturbatori trebuie să fie neutralizaţi prin efortul comun al bolnavului, familiei sale şi
al medicului.
Noul Cod Civil român (Legea nr. 287/2009) consacră în art. 58 dreptul persoanei la viaţă,
la sănătate şi integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii
private, precum şi dreptul la propria imagine. Art. 60 recunoaşte persoanei fizice dreptul de a
dispune de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri. Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoanei sunt garantate
şi ocrotite în mod egal de lege. Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra
interesului unic al societăţii sau al ştiinţei (art. 58, art. 61).
O instanţă franceză a apreciat că medicul a comis o greşeală neinformându-l pe pacient
asupra riscului infecţiei legat de punerea unei proteze a genunchiului, dar că prejudiciul suferit
de pacient nu poate fi decât moral. Curtea de Casaţie Franceză, secţia I civilă, prin decizia din
29 iunie 1999 (Bull. civ. no 238), a stabilit că atunci când greşeala medicului l-a făcut pe pacient
să piardă şansa de a evita lezarea integrităţii sale fizice, prejudiciul care rezultă este în funcţie de
gravitatea stării sale şi de toate consecinţele care decurg. Repararea acestei pagube nu poate fi
restrânsă la prejudiciu moral, pentru că paguba corespunde unei fracţiuni din diferite tipuri de
prejudiciu pe care le-a suferit astfel încât plăţile de despăgubire efectuate către victimă oferă
plătitorilor curs în condiţiile prevăzute de lege. În opinia Curţii de Casaţie Franceze, judecătorii
primei instanţe aveau datoria să raţioneze considerând că întreaga pagubă a fost produsă de
culpa medicului şi să evalueze în consecinţă totalitatea diferitelor prejudicii suferite de victimă,
făcând distincţie între ceea ce poate face obiectul unui regres al terţilor plătitori, în special
asigurările, şi ceea ce nu poate face obiectul acestui demers. După aceea, în al doilea timp,
trebuie să se fixeze fracţiunea din aceste prejudicii, care este efectul pierderii şansei1.
Obligaţia de informare a pacientului de către medic a fost aplicată în jurisprudenţă mai
întâi în domeniul răspunderii medicale, pentru a găsi un remediu la absenţa obligaţiei de
rezultat a medicului. Natura obligaţiei medicului, de mijloace, nu oferă soluţie satisfăcătoare
pentru situaţia în care nu poate fi dovedită o greşeală tehnică a medicului. Aici intervine ca
remediu obligaţia de informare. Se prezumă că dacă pacientul a fost informat asupra riscurilor
intervenţiei, el nu şi-ar fi dat consimţământul şi s-ar fi evitat, astfel, producere prejudiciului.
La 11 martie 2010, Curtea de Casaţie franceză, secţia I civilă, a adoptat o decizie importantă
cu privire la obligaţia de informare şi consecinţele neîndeplinirii acesteia.
În speţă, un pacient a fost operat de hernie de disc la 23 martie 2004 şi una dintre consecinţe
a fost paraplegia. Pacientul a chemat în judecată Oficiul naţional de indemnizare a accidentelor
medicale, a afecţiunilor iatrogene şi a infecţiilor nozocomiale, precum şi societatea de asigurări.
1
Jurisprudenţa Curţii de Casaţie Franceze accentuează în permanenţă importanţa majoră a informaţiei pe care
medicul trebuie să o acorde pacientului său. O decizie de principiu este decizia TEYSSIER din 28 ianuarie 1942 (Dalloz,
1942, Recueil critique, Jurisprudence, p. 63, citată de C. Swan în op. cit. p, 74) care, pentru prima oară, a accentuat
asupra obligaţiei de informare a medicului, ca o condiţie a obţinerii consimţământului luminat al pacientului. Decizia
se referea la o obligaţie impusă de respectul faţă de persoana umană, a cărei neîndeplinire reprezintă o atingere gravă
adusă drepturilor bolnavului. Drept consecinţă, medicul îşi angajează răspunderea dacă a omis să îl avertizeze pe
pacient asupra naturii exacte a operaţiei pe care o va suporta şi consecinţele posibile sau cu privire la opţiunea pe
care o are între două metode curative. Ulterior, jurisprudenţa Curţii de Casaţie Franceze a evoluat. O primă decizie,
aceea din 25 februarie 1997 (Cass. civ. I, Bull. nr. 75), a stabilit obligaţia medicului de a face dovada informaţiei
şi apoi două decizii din 7 octombrie 1998 (Cass. civ. Bull. nr. 287, 291) din care rezultă că, excepţie făcând cazurile
de urgenţă, de imposibilitate sau de refuz al pacientului de a fi informat, medicul este ţinut de obligaţia de a oferi
pacientului o informaţie loială, clară şi adecvată asupra riscurilor grave aferente investigaţiilor şi îngrijirilor propuse şi
nu este dispensat de această obligaţie de informare prin simplul fapt că riscurile omise se realizează numai excepţional
(C. Swan, op. cit., p. 74).
Atât chirurgul, cât şi asigurătorul său au reproşat primei instanţe, Curtea de Apel Lyon,
că au fost obligaţi la despăgubiri in solidum, fără temei legal. Pe de-o parte, violarea obligaţiei
de informare, care cade în sarcina medicului, nu poate fi sancţionată decât dacă clientul pierde
o şansă, aceea de a refuza actul medical, sustrăgându-se astfel riscului care s-a realizat. Prima
instanţă s-a limitat să enunţe că pacientul nu a beneficiat de suficient timp de reflecţie pentru
a lua o decizie matură şi pentru a reuni şi alte păreri înaintea unei operaţii grave şi cu riscuri,
cu toate că a constatat că pacientul era informat de riscul paraplegiei, inerentă operaţiei,
iar indicaţia operatorie era adaptată ca răspuns terapeutic, ţinând seama de volumul
impresionant al herniei şi făcând astfel necesară intervenţia, astfel că nicio relaţie cauzală
nu putea fi stabilită între lipsa de informare şi consimţământul pacientului la operaţiunea
proiectată. Pe de altă parte, între motivele hotărârii primei instanţe spre o contradicţie, ceea ce
le face inexistente. Reţinând că hernia de disc nu permitea să se considere riscul de paraplegie
ca o fatalitate, pe termen scurt, mediu sau lung, astfel că intervenţia chirurgicală nu avea
caracterul de necesitate, şi, totodată, că operaţia era un răspuns terapeutic adaptat, ceea ce
conduce la concluzia că nu trebuia să se aştepte nicio ameliorare spontană, dar că era previzibil
un risc de agravare neurologică progresivă. Examinând aceste motive, Curtea de Casaţie
franceză, secţia I comercială, prin decizia nr. 261 din 11 martie 2010 (09-11.270) a concluzionat
în sensul admiterii numai parţiale a recursului şi respingerii acţiunii faţă de oficiul naţional
sus-menţionat.
Pentru a respinge orice culpă de diagnostic sau operatorie a medicului, Curtea de Apel
Lyon a reţinut pe baza concluziilor expertului caracterul adaptat al intervenţiei chirurgicale ca
răspuns terapeutic, chiar dacă necesitatea imediată nu era justificată faţă de lipsa elementelor
care să conducă la concluzia că boala se va agrava rapid. Consecutiv, curtea de apel, fără să se
contrazică, a constatat că faţă de intervalul de timp scurt între consultaţia iniţială şi operaţie,
pacientul, neprimind nicio informaţie cu privire la tehnicile proiectate, riscul fiecărei tehnici şi
motivele pentru care chirurgul a ales una dintre acestea, nu a putut să beneficieze de un termen
de gândire pentru a adopta o decizie matură în funcţie de patologia iniţială de care suferea,
de riscurile evoluţiei sau agravării acesteia, precum şi pentru a consulta şi alte păreri, şi alte
informaţii necesare înaintea unei operaţii grave cu riscuri. În acest mod, medicul l-a privat pe
pacient de facultatea de a consimţi de o manieră informată la intervenţie, în acest fel medicul
neîndeplinindu-şi datoria de informare. De aici, curtea de apel a dedus că medicul l-a privat în
acest fel pe pacient de o şansă de a evita infirmitatea.
În ce priveşte repartizarea despăgubirii între pârâţi, Curtea de casaţie franceză a constatat că
nu se justifică legal obligarea in solidum a medicului şi a Oficiului naţional pentru indemnizarea
accidentelor medicale, afecţiunilor iatrogene, infecţiilor nozocomiale. Din moment ce s-a
stabilit în speţă vinovăţia practicianului, plata despăgubirii revine numai acestuia, pentru că
obligaţia Oficiului naţional este subsidiară1.
D. INFORMAREA ŞI DOVADA ACESTEIA
Tot jurisprudenţa a stabilit întinderea obligaţiei de informare şi dovada efectuării ei.

Informaţia trebuie să fie clară, onestă şi adecvată. Este clară informaţia pe care o poate
înţelege bolnavul; este onestă informaţia care nu ascunde nimic în mod intenţionat şi este
adecvată informaţia care se adaptează la specificul bolii individului şi nu are caracter generic.
1
B.I.C.C., 1 aprilie 2010.
Informaţia conţine riscurile inerente asistenţei medicale, în special celei care sunt
susceptibile de a face obiectul răspunderii pe baza culpei dovedite. Conţinutul acestei obligaţii
de informare a fost treptat şi necontenit lărgit, cu contribuţia jurisprudenţei mai întâi, şi apoi
prin normele legale. Dacă iniţial s-a considerat că informaţia trebuie să se refere la riscurile
grave, ulterior s-a extins la riscurile grave aferente investigaţiilor şi îngrijirilor propuse, chiar
dacă riscurile nu se realizează decât în mod excepţional, iar, în prezent, informaţia se pretinde
să se refere şi la toate inconvenientele operaţiei. Astfel, în materie de chirurgie estetică,
dacă scopul intervenţiei nu este terapeutic, se pretinde o informare mai extinsă, cuprinzând
şi riscurile grave şi cele normal previzibile. Codul sănătăţii publice din Franţa precizează
că informaţia aferentă unei operaţiuni de chirurgie estetică trebuie să fie totală. Riscurile
cunoscute de deces sau de invaliditate trebuie să fie prezentate pacientului în condiţii care
permit acestuia să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză, exceptând situaţiile de
urgenţă, de imposibilitate sau de refuz al pacientului de a fi informat. Împrejurarea că anumite
riscuri se pot produce numai în mod excepţional nu îl dispensează pe medic de obligaţia de
informare cu privire la aceste riscuri.
Absenţa culpei medicului în materie de informare a pacientului a putut fi scuzată numai
dacă riscul nedezvăluit era total imprevizibil, nu şi atunci când era foarte puţin probabilă şi rar
întâlnită realizarea riscului excepţional. Într-un caz soluţionat de Curtea de Casaţie franceză în
anul 2002, bolnavul s-a prevalat de neinformarea lui asupra unui risc excepţional şi medicul a
scăpat de condamnare numai pentru că judecătorii fondului au concluzionat că nu s-a dovedit
împrejurarea că, informat asupra acestui risc excepţional, pacientul ar fi refuzat intervenţia şi în
acest caz nu s-au acordat despăgubirile pretinse de pacient pentru că el nu a justificat nici un
prejudiciu indemnizabil.
§13. NATURA OBLIGAŢIEI MEDICULUI
A. OBLIGAŢIE DE MIJLOACE
Acţiunea medicului are două componente: 1) diagnosticul şi recomandarea; 2) gestul medical

de acordare a îngrijirilor.
Obligaţia medicului este calificată în ştiinţa dreptului ca obligaţie de mijloace, care se
distinge de obligaţia de rezultat de securitate. Într-o decizie din 8 noiembrie 2000, Curtea de
Casaţie a reamintit că obligaţia de rezultat de securitate nu poate fi impusă în sectoare foarte
specifice de exerciţiu medical, menţinând ideea că principala obligaţie pentru medic este
obligaţia de mijloace. Cazul este prezentat la paragraful 5 (derivarea lichidului cefalorahidian
cu tehnici lombo-peritoneale). Această decizie a Curţii de Apel Bordeaux a fost urmată
de o decizie a Curţii de Apel Paris din 15 ianuarie 1999. În speţă, un stomatolog a fost făcut
responsabil pentru consecinţele păgubitoare suferite de pacienta sa, care au constat în disecţia
unei artere carotide provocată de unda de şoc consecutivă impactului foarfecilor asupra osului.
Nicio greşeală nu s-a putut reproşa medicului. Curtea de Apel Paris a apreciat că chirurgul are
obligaţia de securitate, care îl obligă să repare paguba cauzată pacientului printr-un act necesar,
chiar în absenţa greşelii, dacă paguba este fără raport cu starea anterioară a pacientului sau cu
evoluţia previzibilă a acestei stări.
Criteriile distincţiei variază între analiza obiectului obligaţiei şi natura neexecutării.
În ultimă analiză, distincţia tinde să atribuie pacientului sarcina probei prejudiciului,

culpei şi raportului de cauzalitate, mai ales în acele situaţii în care atât cauza, cât şi prejudiciul
rămân incerte sau chiar necunoscute.
Prin obiect, obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat se exclud reciproc.
În cazul obligaţiei de mijloace, medicul va face ceea ce trebuie să facă, fără să promită un
rezultat dorit1. El va acţiona cu competenţă, diligenţă şi conştiinciozitate profesională.
Cel mai bun medic, posedând ultimele informaţii ştiinţifice în domeniu şi aplicând tehnicile
de investigaţie şi de tratament cele mai perfecţionate, nu va putea să evite absolut întotdeauna
decesul pacientului, tot aşa cum un avocat nu va putea să garanteze câştigarea procesului.
Dimpotrivă, o obligaţie de rezultat are ca obiect succesul intervenţiei, obţinerea rezultatului
urmărit. Astfel, de exemplu, obligaţia unui centru de transfuzii sangvine este obligaţie de
rezultat2.
Tot în mod diferit se defineşte şi neexecutarea celor două categorii de obligaţii.
Pentru medic şi celălalt personal medical, obligaţia de mijloace este neîndeplinită ori de
câte ori procedeele şi tehnicile utilizate nu au fost cele adecvate ori nu au fost corect aplicate.
Termenii utilizaţi în asemenea situaţii sunt incompetenţă, stângăcie, nepricepere, neglijenţă
sau imprudenţă.
Neîndeplinirea obligaţiei de rezultat este pusă în evidenţă pur şi simplu de neatingerea
scopului urmărit.
În cazul obligaţiei de mijloace, revine pacientului sarcina de a dovedi neexecutarea obligaţiei
medicului. El va fi dator să probeze că medicul a fost nepriceput, neglijent etc. Sarcina este
foarte dificilă. Dimpotrivă, în cazul obligaţiei de rezultat, este mai uşor pentru pacient să facă
dovada că rezultatul nu s-a produs şi medicului îi revine sarcina de a face dovada neobţinerea
rezultatului s-a datorat unei cauze străine, care nu îi poate fi imputată. Până azi, ştiinţa
dreptului nu a identificat un criteriu de distincţie satisfăcător şi unanim acceptat între obligaţia
de mijloace şi obligaţia de rezultat. Cu toate acestea, lista obligaţiilor de mijloace nu a încetat
să se restrângă.
B. SEMNIFICAŢIA ANGAJAMENTULUI MEDICULUI
Aşadar, angajamentul medicului poate semnifica vindecarea bolii de care suferă pacientul
sau ameliorarea stării sănătăţii acestuia ori, în ultimă instanţă, acordarea de îngrijiri
conştiincioase, atente şi conforme cu datele ştiinţei medicale.
În acest sens, sunt relevante prevederile Codului de deontologie medicală.
„Art. 3. Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului constă
în a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a uşura suferinţele, în respectul vieţii şi
demnităţii persoanei umane, fără discriminări în funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie,
naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace, ca şi în
timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după moartea acesteia.”
„Art. 7. Medicul nu trebuie să înceteze niciodată în decursul vieţii sale profesionale să îşi
însuşească achiziţiile ştiinţei medicale, în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor sale medicale.”
1
Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité et du contrat, Ed. Dalloz, 2006, p. 735.
2
Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats, ed. a 6-a, Ed. Dalloz, 2006, p. 734, nr. 3215.
„Art. 30. Medicul care se găseşte în prezenţa unui bolnav sau rănit are obligaţia să îi acorde
asistenţă la nivelul posibilităţilor momentului şi locului sau să se asigure că cel în cauză
primeşte îngrijirile necesare.”
„Art. 33. Medicii au datoria de a-şi perfecţiona continuu cunoştinţele profesionale.”
„Art. 34. În folosirea unor metode terapeutice noi trebuie să primeze interesul pacientului,
iar acestea nu pot fi utilizate decât după evaluarea raportului risc-beneficiu.”
„Art. 35. Medicul trebuie să fie model de comportament etico-profesional, contribuind
la creşterea nivelului său profesional şi moral, autorităţii şi prestigiului profesiunii medicale,
pentru a merita stima şi încrederea pacienţilor şi a colaboratorilor.”
Pacientul trebuie să facă dovada afirmaţiilor privind greşeala medicului. Pacientul
nemulţumit nu poate invoca medicului că nu l-a vindecat, pentru că medicului îi este interzis să
promită vindecarea. În acest sens sunt şi prevederile art. 10 al Codului de deontologie medicală:
„Art. 10. Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat”.
Dimpotrivă, obligaţia pe care şi-o asumă un centru de transfuzii sangvine este o obligaţie
de rezultat, pentru că nu rezultă dintr-un contract de îngrijiri medicale, ci dintr-un contract
de furnizare de sânge, după cum am mai menţionat. La fel, este obligaţie de rezultat obligaţia
clinicii de a nu provoca o infecţie nozocomială pacientului internat [art. 644 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 95/2006:
„Art. 644 (1) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii
medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de
prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:
a) infecţiilor nozocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a
putut fi controlată de către instituţie”].
Obligaţia de mijloace este susceptibilă de descompunere în mai multe paliere. Analiza
diligenţei se realizează în concret, ţinând seama de circumstanţele reale ale fiecărui contract
individual şi de individualitatea debitorului. De exemplu, pentru a califica răspunderea unei
clinici de psihiatrie, ţinută de o obligaţie de mijloace, determinantă este starea sănătăţii
pacientului. Uneori se impune o supraveghere foarte strictă, alteori supravegherea poate fi
relaxată. Astfel, s-a reţinut culpa clinicii atunci când un pacient s-a rănit încercând să evadeze
cu cearşafurile legate1 sau pentru că pacientul a reuşit, după mai multe tentative cunoscute de
clinică, să se sinucidă sărind de la etaj prin fereastră2.
În alte cazuri, clinica a fost exonerată de răspundere pentru că prejudiciul a fost cauzat de
un caz de forţă majoră ori pentru că a făcut dovada că a uzat de toate mijloacele pentru a evita
prejudiciul3.
§14. POZIŢIA JURISPRUDENŢEI

Corpul medical a suportat consecinţele asimilării funcţiilor sale terapeutice cu obligaţiile de
mijloace, după cum rezultă din analiza deciziei Curţii de Casaţie Franceză din 1936.
Obligaţia medicului este aceea de a acorda îngrijiri conştiincioase, atente şi conforme
datelor ştiinţei. Reversul a fost acela că soarta medicului a depins şi de incertitudinea opiniilor
1
Curtea de Casaţie Franceză, secţia I civilă, 2 mai 1978, JCP G 1978. 18928, notă de Savatier.
2
C. Apel Paris, decizia din 10 decembrie 1992, Dalloz 1994, 1 Somm. 348.
3
Pentru dezvoltări şi exemplificări, a se vedea Ph. Le Tourneau, op. cit., p. 886, nr. 4882.
experţilor. Aceştia cu au pregetat să prevaleze opiniile lor şi tezele ştiinţifice medicale faţă de
faptele concrete ale cazului, faţă de analizele diagnosticului şi de tratamentul aplicat.
Evoluţia ulterioară a jurisprudenţei franceze în domeniu poate fi edificatoare prin analiza
celor două decizii din anul 1997 şi a deciziei din anul 2000, toate cele trei aparţinând secţiei I-a
civilă a Curţii de Casaţie Franceză.
Primul caz în care s-a pronunţat decizia nr. 6 din 7 ianuarie 1997 (Bull. civ. I no 6) s-a derulat
în următoarele circumstanţe de fapt. Pacientul J.P… a acuzat o simplă jenă la braţul stâng,
provocată de compresia elementelor vasculo-nervoase în defileul toracobranhial şi a fost supus
unei intervenţii chirurgicale practicată de chirurgul M.Y., constând în rezecţia primei coaste în
stânga şi eliberarea pachetului vasculo-nervos al membrului superior.
Cu ocazia secţiunii posterioare a primei coaste realizată cu un instrument extrem de dur şi
tăios corespunzător densităţii coastei, artera sub-claviculară stângă, care este în contact cu
această coastă, a fost rănită. Urmarea a fost o hemoragie masivă şi o dezamorsare a pompei
cardiace, iar pacientul a decedat.
Tribunalul, în primă instanţă, a reţinut vinovăţia chirurgului, constând în aceea că a dat
dovadă de stângăcie, perforând artera sub-claviculară. În opinia noastră, aceeaşi stângăcie,
în sensul formării unei imagini superficiale asupra sarcinii chirurgului a avut-o şi tribunalul.
Analiza motivării sentinţei ne permite să credem că tribunalul nu şi-a imaginat complexitatea
sarcinii chirurgului care avea de rezolvat o problemă extrem de dificilă: cu instrumentul tăios
trebuia să acţioneze contra coastei dure în condiţiile în care totul în imediata apropiere era
extrem de fragil şi nu suporta nicio atingere cu acel instrument, iar între coastă şi arteră practic
nu exista nicio distanţă.
Curtea de apel, în cea de-a doua instanţă, deşi a constatat că în cursul intervenţiei chirurgului
a fost lezată artera, iar hemoragia consecutivă a provocat decesul, totuşi, a concluzionat
că chirurgul nu a comis nicio stângăcie culpabilă sau inadmisibilă, iar decesul pacientului,
ca urmare a rănirii arterei a avut drept cauză o complicaţie excepţională şi, deci, imprevizibilă.
Remarcăm o distincţie surprinzătoare pe care a făcut-o decizia Curţii de Casaţie Franceză
între o stângăcie obişnuită şi o stângăcie inadmisibilă sau culpabilă, adică imputabilă.
În cazul din speţă, intervenţia chirurgicală era de o extremă dificultate şi comporta un risc
prevăzut şi, din nefericire, realizat. Duritatea coastei care trebuia să fie secţionată implica o
acţiune energică, în forţă; instrumentul utilizat pentru secţionare era extrem de dur şi tăios,
adică adecvat sarcinii secţionării; artera se afla în contact cu coasta şi era de o fragilitate
extremă.
Cazul suscită numeroase întrebări în ceea ce priveşte mecanismul logic al deciziei Curţii de
Casaţie.
Este automat responsabil chirurgul, fără ca instanţa să poată aprecia dacă fapta sa, chiar
neculpabilă, a fost cauza prejudiciului?
Se poate, oare, afirma că medicul şi-a nesocotit obligaţiile sale contractuale din cauză că
dificultatea particulară a intervenţiei îi interzicea orice eşec?
Chirurgul trebuie să fie condamnat numai pentru că îi revin anumite obligaţii faţă de
sănătatea pacientului?
În cel de-al doilea caz, în care s-a pronunţat aceeaşi instanţă, dar puţin mai târziu,
la 25 februarie 1997, pacientul a fost supus unei intervenţii chirurgicale cardio-vasculare.
Pentru a practica intervenţia, chirurgul a introdus în corpul pacientului un balonaş de
contrapulsaţie aortică, pe care apoi l-a retras, iar pacientul nu a supravieţuit intervenţiei.
Curtea de Casaţie Franceză a reţinut că pozarea aparatului în corpul pacientului este

obligaţie de mijloace. Tehnica utilizată de chirurg era cea mai recomandabilă, potrivit datelor
ştiinţei din acel moment. Aparatul nu avea defecţiuni şi a fost verificat înainte de utilizare.
Nicio stângăcie nu a fost comisă cu ocazia introducerii şi apoi a retragerii balonaşului.
Intervenţia a fost conştiincioasă, atentă şi conformă datelor ştiinţei medicale de la acea oră.
În consecinţă, chirurgul nu a comis nicio culpă în actul medical.
Al treilea caz a fost soluţionat de aceeaşi instanţă prin decizia din 8 noiembrie 2000
(Bull. Civ. I, no. 287). Meritul acestei decizii este de a fi emis principiul conform căruia repararea
consecinţelor unui factor aleatoriu terapeutic nu intră în câmpul obligaţiilor de care este ţinut
medicul faţă de pacient în temeiul contractului.
Acest principiu este de actualitate pentru că art. 643 alin. (2) lit. a) din legea nr. 95/2006
prevede că nu este răspunzător personalul medical pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de
diagnostic şi tratament, infecţiilor nozocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse
ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei
acordate.
Faptele au fost următoarele.
Pacientul M.Y. suferind de hidrocefalie a fost supus unei intervenţii chirurgicale realizate de
neurochirurgul M.X.
Intervenţia a constat în devierea lichidului cefalorahidian prin tehnica lombo-peritoneală.
Imediat după intervenţie, pacientul a suferit o paralizie ireversibilă a membrelor inferioare,
asociată unei incontinenţe urinare şi anale.
Curtea de apel a reţinut în acest caz că starea postoperatorie a pacientului a fost rezultatul
unui infarct spontan al conului medular, direct imputabil operaţiei, fiind exclusă orice culpă a
neurochirurgului.
Cu toate acestea, în logica juridică a curţii de apel, medicul a fost obligat să repare prejudiciul
care a decurs din factorul aleatoriu terapeutic, deoarece un medic este legat de o obligaţie
contractuală de securitate din moment ce independent de orice vină a acestuia cu ocazia1
exercitării intervenţiei a provocat un prejudiciu integrităţii fizice sau mentale a pacientului.
Acest prejudiciu posedă următoarele caracteristici:
- nu are legătură cu eşecul îngrijirilor sau cu rezultatul investigaţiei;
- este fără legătură cu antecedentele cunoscute ale pacientului;
- nu îşi are originea într-un fapt detaşabil de actul medical.
Cu toate acestea, deoarece fără actul medical practicat acest prejudiciu nu s-ar fi produs,
el apare ca fiind de o natură pur accidentală.
Curtea de Casaţie Franceză a desfiinţat decizia curţii de apel şi a statuat că neurochirurgul
nu este răspunzător pentru că prejudiciul a fost consecinţa unui risc accidental inerent
actului medical, care nu putea fi stăpânit şi repararea consecinţelor sale nu intră în obligaţiile
contractuale ale medicului.
1
Această distincţie între cauză şi ocazie a fost subliniată şi de Nicolae Bălcescu, atunci când a afirmat că revoluţia
generală (europeană) de la 1848 a fost ocazia, şi nu cauza revoluţiei române.
Dacă obligaţia medicului este obligaţie de mijloace, aceasta înseamnă că el este exonerat de
răspundere ori de câte ori survine un risc accidental, inerent actului medical şi care nu poate fi
stăpânit. Acest risc se mai numeşte şi accident terapeutic. Ca exemple de asemenea accidente
terapeutice pot fi indicate afecţiunile iatrogene sau infecţiile nozocomiale. Sarcina suportării
prejudiciului în asemenea situaţii aparţine asigurărilor şi nu medicului, după cum rezultă şi din
textul citat la art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006.
§15. INTRODUCERE ÎN DOMENIUL RĂSPUNDERII MEDICALE1

CU ŞI FĂRĂ CULPĂ2
Cele trei temeiuri juridice ale indemnizării victimelor practicii medicale sunt: culpa, riscul şi
solidaritatea.
Răspunderea pentru culpa medicală3 este susceptibilă de distincţia între: a) culpa contra
ştiinţei medicale şi b) culpa contra conştiinţei medicale4.
Culpa contra ştiinţei medicale poate fi materializată în:
(i) eroare de diagnostic5;
(ii) eroare în opţiunea terapeutică6;
(iii) greşeală tehnică în actul medical7;
1
„Avantajul medicilor este că dacă comit o greşeală, ei o înmormântează imediat”, Alphonse Allais, citat de
B. Dapogny în op. cit., p. 91.
2
În Marea Britanie, răspunderea medicală se bazează pe culpă. Contenciosul medical a crescut de 15 ori în ultimii
10 ani, între altele, şi datorită hărniciei avocaţilor. Şi în dreptul medical britanic funcţionează principiul common law,
bazat pe faptele stabilite şi diferit de principiul francez bazat pe legislaţie. În legătură cu medicina practicată în mediul
spitalicesc, pacientul poate stabili culpa medicului, constând în absenţa unei diligenţe normale faţă de el, aprecierea
fiind in abstracto. Medicul se poate exonera de răspundere, dovedind că a acţionat conform unei practici adecvate,
dacă aprecierea se face de către un corp medical competent de experţi în domeniu. Procedura este acuzatoare şi are
ca scop investigarea raportului cauzal între culpă şi daună, sarcină ce revine reclamantului. Principiul cauzalităţii este
formulat on the ballance of probability (între fals cu certitudine şi posibil adevărat). Procedura judiciară este lungă şi
costisitoare, ceea ce explică faptul că puţine litigii ajung în faţa justiţiei.
În SUA, relaţia pacient-medic este preponderent legală, şi nu contractuală. Obligaţia de asistenţă nu există, relaţia
medic-pacient fiind consensuală, şi nu contractuală. Bolnavul se declară pacient, medicul acceptă să se declare
terapeut şi astfel consensualismul exclude obligaţia de asistenţă. Răspunderea civilă este de natură delictuală. Judecata
este încredinţată juriului. Părţile pot desemna experţi proprii. Avocaţii americani acceptă să pledeze numai în cauze pe
care cred că le vor câştiga şi pretind ca onorariu o cotă-parte din valoare. (M. Bernard, 120 questions en responsabilité
médical. Aspects pratiques et fondamentaux, Esevier Masson, 2007, p. 31-35).
3
Pentru analiza răspunderii în temeiul Legii nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, a se vedea I.-F. Popa, Răspunderea civilă medicală, Dreptul
nr. 1/2003, p. 45; I.-F. Popa, L.-M. Harosa, Discuţii în legătură cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului,
Dreptul nr. 8/2003, p. 5; A.-T. Moldovan, Dreptul medical – ramură distinctă în drept, Dreptul nr. 7/2006, p. 133.
4
Y. Lambert-Faivre, Les fondements de l’ indemnisation des accidents médicaux, în volumul Responsabilité médicale
sous la direction de A. Rogier, Ed. Alexandre Lacassagne, Ed. Eska, 2005, p. 20.
5
Eroarea de diagnostic nu constituie în sine o culpă profesională. Ar putea fi aşa numai dacă medicul a omis să
recurgă la toate mijloacele de investigaţie, conform datelor ştiinţei pentru a-i permite un diagnostic serios (C. Apel
Luxemburg, 25 iunie 1987, decizia nr. 226/1987 în G. Vogel, E. Rudloff, op. cit., p. 86).
6
Se admite că medicul are o obligaţie contractuală de a furniza pacientului îngrijiri conştiincioase, atente şi
conforme datelor actuale ale ştiinţei (Tribunalul corecţional Luxemburg, 15 iulie 2009, sentinţa nr. 2314/2009 în
G. Vogel, E. Rudloff, op. cit., p. 129). Medicul este obligat să administreze îngrijiri conform datelor dobândite de ştiinţă
la data îngrijirilor. El trebuie să ofere clientului îngrijiri conştiincioase, atente, prudente şi conforme datelor actuale ale
ştiinţei (Tribunalul administrativ Luxemburg, 27 iunie 2007, sentinţa nr. 61325 în G. Vogel, E. Rudloff, op. cit., p. 129).
7
O culpă de tehnică medicală se comite dacă medicul propune un tratament conform regulilor artei, însă care nu
este cel mai adecvat faţă de starea pacientului (Tribunalul administrativ Luxemburg, 2 mai 2006, sentinţa nr. 68645 în
G. Vogel, E. Rudloff, op. cit., p. 130)
(iv) culpa în supravegherea pacientului, care poate fi: supraveghere operatorie înainte,

în timpul şi după actul operator; supraveghere psihiatrică.
În ce priveşte culpa constând în eroarea de diagnostic, medicul trebuie să elaboreze cu cea
mai mare atenţie diagnosticul, consacrându-i tot timpul necesar şi făcând apel, în măsura
posibilităţilor, la metodele ştiinţifice cele mai adaptate, iar dacă este nevoie să solicite şi
colaborarea altor medici. Eroarea de diagnostic în sine nu este o greşeală susceptibilă să
antreneze răspunderea medicului, dacă el a utilizat mijloacele convenabile şi a interpretat
rezultatele conform datelor ştiinţei medicale. În ce priveşte medicul de laborator, el are o
obligaţie de precizie şi răspunderea sa este obiectivă.
Anamneza efectuată conform regulilor elementare ale artei medicale nu poate fi calificată
drept superficială ţinând cont de faptul că pacientul a ascuns medicului o serie de informaţii
indispensabile 1. Eroarea de diagnostic, ca şi absenţa diagnosticului sau întârzierea acestuia
nu sunt, în sine, culpe penale, dar trebuie să reprezinte o neglijenţă caracteristică sau să fie
rezultatul unor ignoranţe vădite pentru a angaja răspunderea penală a medicului. Din moment
ce eroarea a fost împărtăşită de mai mulţi medici şi nu se asociază unui singur medic, ea nu
poate fi interpretată ca lipsă în obligaţia de a acorda îngrijiri conştiincioase, atente şi conforme
datelor ştiinţei ori insuficienţei investigaţiei. Atât eroarea de diagnostic, cât şi absenţa
acestuia nu constituie culpe penale2. Dacă medicul bănuieşte că pacientul are leziuni interne, e
ste absolut obligatoriu să aprofundeze diagnosticul şi să întărească supravegherea pacientului3.
Medicul nu poate stabili diagnosticul cu uşurinţă. Ca orice profesionist, el trebuie să îşi exercite
arta sa cu deplină cunoaştere şi cu prudenţa necesară şi să obţină toate informaţiile necesare,
dar chiar ş numai utile pentru a-şi forma convingerea. Înainte de toate, un examen conştiincios
şi aprofundat al pacientului se impune4.
Greşeala în alegerea soluţiei terapeutice se bazează pe independenţa medicului sub acest
aspect. Culpa medicului ar putea fi reţinută atunci când alegerea terapiei nu este conformă
datelor ştiinţei, de exemplu, când s-a aplicat o terapie veche şi perimată sau, dimpotrivă,
s-a aplicat o terapie inovatoare, dar imprudentă şi care prezintă riscuri disproporţionate.
Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina confirmă statornic că medicul poate să ordone şi să propună,
în interesul pacientului, examinările şi tratamentele pe care le alege. Alegerea sa este liberă
între mai multe variante terapeutice chiar şi cu privire la acelea care sunt controversate,
abandonate, contrare uzanţelor, cu condiţia ca acestea să fi depăşit stadiul pur experimental.
Un imperativ categoric este acela conform căruia actul medicului trebuie să fie orientat
numai spre prevenire şi vindecare. Aceasta este o condiţie sine qua non a libertăţii terapeutice.
Există cinci limite ale libertăţii terapeutice: 1) obligaţia de prudenţă; 2) regula raţiunii
proporţionale; 3) informarea pacientului cu privire la pericolele care pot să apară; 4) limitarea
prescripţiilor şi actelor la ceea ce este util şi necesar; 5) influenţa cadrului juridic de exercitare
a profesiei5.
Greşeala tehnică în actul medical este cea mai frecventă şi a fost reţinută atunci când a
vătămat un organ sau un ţesut de care nu era nevoie să se atingă. Excepţie face situaţia în care
pacientul avea o anomalie anatomică.
1
Tribunalul Liege, secţia a IX-a, 20 octombrie 1994 în G. Vogel, E. Rudloff, op. cit., p. 87.
2
C. Apel Luxemburg, 15 noiembrie 2005, decizia nr. 504/2005 în G. Vogel, E. Rudloff, op. cit., p. 87.
3
Tribunalul corecţional Luxemburg, 14 iulie 1986, sentinţa nr. 1197/1986.
4
Idem.
5
Tribunalul administrativ Luxemburg, 2 mai 2006, sentinţa nr. 68645 în G. Vogel, E. Rudloff, op. cit., p. 109-110.
Culpa în supraveghere se referă la supravegherea înainte de actul operator, în timpul acestuia

şi după acesta, obligaţie care incumbă nu numai anesteziştilor, ci şi chirurgilor. Supravegherea
psihiatrică urmăreşte ca bolnavii să nu provoace altora daune sau să nu se sinucidă.
În cazul muncii în echipă, răspunderea fiecărui membru este personală, pentru fapta proprie,
în măsura în care această faptă a concurat la producerea prejudiciului. De exemplu, medicul
anestezist prescrie îngrijirile postoperatorii în formulă prescurtată, dar asistenta interpretează
greşit această prescripţie şi administrează prea devreme şi în cantitate prea mare o perfuzie cu
un produs inadecvat. Pacienta face un edem cerebral şi moare. Cei doi protagonişti se acuză
reciproc. Medicul susţine că aceasta era obişnuinţa sa de a redacta prescripţiile pentru îngrijiri
postoperatorii, iar asistenta a modificat din proprie iniţiativă prescripţia, fără să exercite un
control asupra îngrijirilor pe care le executa. La rândul ei, asistenta, a afirmat că insuficienţa
formulării prescripţiilor medicului a fost cauza erorii sale. Prima instanţă a acceptat explicaţiile
medicului şi a condamnat-o numai pe asistentă. Curtea de apel a reţinut răspunderea ambilor,
pentru că medicul a greşit atunci când nu şi-a formulat prescripţiile cu toată claritatea necesară,
aceste instrucţiuni trebuind să fie formulate în scris, prin indicaţii calitative şi cantitative.
La rândul ei, asistenta, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a urma instrucţiunile medicului şi de
a-i cere o completare a informaţiei, dacă aprecia că prescripţiile nu sunt suficient de clare.
Ambele recursuri au fost respinse1.
Tot o problemă de prescriere greşită a fost constatată în cazul pacientei Elise B., care a
decedat la domiciliu în noaptea de 28-29 ianuarie 2000, la vârsta de 21 de ani ca urmare a
inhalării bronşice de lichide în timpul unei crize de comă diabetică. Medicul Veronique K.,
doctor în medicină, specialist în endocrinologie, ginecologie medicală şi patologia reproducerii,
pe care pacienta o frecventa din 1998 pentru supraponderabilitate şi afecţiuni ginecologice
a fost trimisă în judecată penală pentru ucidere din culpă. Instanţa a reţinut că medicul a
primit-o pe pacientă la 25 ianuarie 2000 în urgenţă şi aceasta se plângea de o sete intensă
care o determina să bea câte patru litri de apă pe zi. Medicul s-a limitat la scrierea unei reţete
pentru examinarea glicemiei sângelui, fără să menţioneze urgenţa şi fără să prescrie verificarea
procentului de acetonă în urină, după cum nu a folosit nici aparatul de citire a glicemiei pe
care îl avea în cabinet. Medicul cunoştea diagnosticul de hiperglicemie din 1998 şi avea,
la 25 ianuarie 2000, un tablou clinic relevant, care indica riscul de comă diabetică mortală.
Totuşi, medicul nu a luat diligenţele normale care îi reveneau, ţinând seama de mijloacele de
care dispunea, comiţând astfel culpele de neglijenţă şi de imprudenţă care sunt cauza directă a
morţii victimei2.
Nesupravegherea pacientului după internare, în timpul spitalizării, reţinută drept culpă,
este ilustrată de două cazuri soluţionate ambele de secţia penală a Curţii de Casaţie franceze
în ziua de 13 februarie 2007. În primul caz, medicul generalist a fost declarat vinovat de
ucidere din culpă pentru că şi-a petrecut noaptea de gardă la domiciliul prietenului său,
care nu avea telefon. În felul acesta l-a expus pe pacientul minor la un risc deosebit de grav,
pe care nu îl putea ignora. În al doilea caz, medicul anestezist nu a dat instrucţiuni asistentei
să controleze cu regularitate tensiunea arterială şi frecvenţa cardiacă a pacientului minor,
deşi nu putea să ignore că provoacă un risc deosebit de grav pacientului şi acesta a murit din
cauza hemoragiei3.
1
Cass. crim. I, 1 aprilie 2008, La semaine juridique, Edition générale, 2009, p. 1307.
2
Cass. crim., 12 septembrie 2006, La semaine juridique, Edition générale, nr. 3 din 17 ianuarie 2007, p. 31.
3
Cass. crim., 13 februarie 2007, La semaine juridique, Edition générale, nr. 24 din 13 iunie 2007, p. 31.
Un cumul de culpe a fost reţinut în decizia pronunţată la 30 martie 2005 de secţia a III-a
civilă a Curţii de Apel Poitiers. Medicul generalist de gardă a comis patru greşeli, care au
provocat moartea unei paciente prin accident cerebromeningian: 1) nu a examinat într-o
modalitate satisfăcătoare starea sănătăţii pacientei; 2) nu a pus diagnosticul de Sindrom al
lui Helpp, care a antrenat o hemiplegie; 3) nu a efectuat examinările de rutină şi a întârziat
spitalizarea pacientei; 4) a prescris un anti-spasmodic înainte de a prescrie un alt medicament,
fără să o examineze pe pacientă şi numai la al patrulea apel al pacientei i-a prescris spitalizarea.
Principiul instaurat de jurisprudenţa Curţii de Casaţie franceze este că orice culpă angajează
răspunderea autorului, independent de gravitatea acestei culpe. Dacă anumite decizii au
subliniat gravitatea culpei reproşată medicului, mai ales atunci când eroarea este de ordin
ştiinţific, aceste hotărâri nu au caracterizat gravitatea culpei ca o condiţie a răspunderii1.
Culpa contra conştiinţei medicale este o încălcare a deontologiei, a eticii medicale şi se
poate manifesta în variate forme: nerespectarea secretului medical, a obligaţiei de informare şi
sfătuire, a obligaţiilor de continuitatea în îngrijire etc.
Trei termeni sunt în discuţie arunci când se stabileşte răspunderea profesională a medicului:
alea, eroare şi culpă.
Eroarea este o greşită apreciere a unei situaţii, o anomalie de gândire şi de interpretare.
O culpă este caracterizată prin nerespectarea angajamentului de a asigura îngrijiri
conştiincioase şi atente, conform datelor ştiinţei.
Alea este manifestarea hazardului2.
Răspunderea fără culpă are un caracter de obiectivitate inapt să sprijine propria dezvoltare.
Această varietate a răspunderii se întemeiază pe materialitatea pagubei şi nu pe conduita
autorului. Ea este menită să reconforteze creditorul obligaţiei de reparare a prejudiciului, dar
şi să procure confortul psihic al plătitorului despăgubirii pentru că uşurează de sentimentul
vinovăţiei3.
Răspunderea medicală fără culpă se referă la două domenii: răspunderea pentru produsele
de sănătate defectuoase şi răspunderea pentru infecţiile nozocomiale.
În categoria produselor defectuoase intră medicamentele, dispozitivele medicale şi sângele.
În ce priveşte infecţiile nozocomiale, spitalul răspunde pentru o obligaţie de securitate de
rezultat, putând fi exonerate numai dacă fac dovada unei cauze străine. Legea franceză din
4 martie 2002 a prevăzut un dispozitiv de indemnizare a victimelor, pacienţi expuşi riscurilor
noi generate de utilizarea, în folosul lor,

Limbă

Dreptul Sanatatii Ion Turcu

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Dreptul Sanatatii Ion Turcu

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

DREPTUL SĂNĂTĂŢII

FRONTUL COMUN AL MEDICULUI

CPO: Ovidiu TUTOMIR

(ÎN LOC DE) ARGUMENT .........................................................................................................................19

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

CAPITOLUL II. MEDICINA ÎN SERVICIUL DREPTURILOR OMULUI, ÎN TEXTE

Secţiunea a 3-a. Dreptul la sănătate şi la integritate ale persoanei ﬁzice

CAPITOLUL III. DREPTURILE PACIENŢILOR ÎN DREPTUL EUROPEAN ŞI ÎN

§15. Comunicatul Comisiei către Parlamentul european şi către Consiliul din

CAPITOLUL IV. CONTRACTUL PENTRU ÎNGRIJIRI MEDICALE..................................................... 147

§3. Legislaţia şi jurisprudenţa franceză cu privire la informare şi la consimţământ ..........192

CAPITOLUL V. INTRODUCERE ÎN STUDIUL BIOETICII .................................................................367

Secţiunea a 2-a. Persoana şi corpul său ...........................................................................377

CAPITOLUL VI. PROBLEME ACTUALE PRIVIND STUDIUL BIOETICII ......................................... 400

Secţiunea a 6-a. Embrionul ...............................................................................................440

CAPITOLUL VII. INTRODUCERE ÎN STUDIUL CONTRACTELOR AVÂND CA OBIECT

Secţiunea a 6-a. Prelevarea în texte universale .............................................................493

Secţiunea a 14-a. Concluzii privind tendinţele generale ale dreptului

CAPITOLUL VIII. MEDICAMENTUL, MEDICUL ŞI PACIENTUL .................................................... 642

Secţiunea a 8-a. Dispoziţii generale ................................................................................ 697

P.R. – revista Pandectele române

(În loc de) Argument

FOST-A SHAKESPEARE MEDIC SAU JURIST?

„Noi, după lume, facem ce vedem:

Subiectul a stârnit comentarii în tone de tomuri şi articole. Cred, cu sinceritate, că totul a

Interlocutoarea Helenei este contesa, care are unele rezerve:

„Ba nu. Ţi-o dau pe tavă, şi dispar!”

„Ce zici, frumoaso? Vrei să-mi dai leac?” – întreabă regele.

„Da, doamne. Căci Gerard, cel din Narbonna,

„Mă pot lipsi atunci

Regele o asigură că apreciază bunele ei intenţii:

Impresionat, regele începe să cedeze teren în faţa dulcelui vraci:

„Dar juri că-mi împlineşti?”

„Pe sceptru-şi jur, pe rai, pe ce doreşti!”

„Atunci să-mi dai, cu mâna ta de rege,

Iar atunci când simte că îl lasă puterile şi va leşina, regele spune:

Că şi din el rămâne doar un vis”.

Pe care-l cer, l-am cumpărat cu aur;

§1. DIVERSITATEA SURSELOR DREPTULUI EUROPEAN AL SĂNĂTĂŢII

drepturi şi libertăţi fundamentale faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei. Art. 2 prevede că

nu depăşeşte limitele misiunii sale nu răspunde faţă de victimă1. De exemplu, repararea

§2. DECIZIILE CURŢII DE CASAŢIE FRANCEZE CARE AU MARCAT

În 2001, la 9 octombrie, aceeaşi instanţă a casat hotărârea curţii de apel, concluzionând

§3. DIVERSITATEA VALORII JURIDICE A NORMELOR

§4. PRINCIPIILE CONDUCĂTOARE

§1. PROGRAMUL GENERAL

În ce priveşte tutunul, se aplică Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor

Cu privire la bolile rare, Decizia nr. 1295/1999/CE a Parlamentului European şi a Consiliului

Rezoluţia Consiliului şi a miniştrilor sănătăţii statelor membre din 22 decembrie 1989

§3. PROGRAME SPECIFICE

şi în Protocolul adiţional la Convenţia asupra drepturilor omului şi a biomedicinei privind

Carta drepturilor fundamentale adoptată de Uniunea Europeană la 12 decembrie 2007

Benzen Hidrocarbură aromatică, toxică. Poate provoca tulburări gastro-intesti-

3. Fiecare om este autorul propriei sale sănătăţi sau boli. (Buddha)

§1. Ce este medicina?; §2. Ce înseamnă să ﬁi medic?

§1. CE ESTE MEDICINA?1

§2. CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII MEDIC?2

În mecanismul atât de complicat al corpului uman, riscul medicului de a greşi este o

§1. TEXTE UNIVERSALE

§2. TEXTE GENERALE

§3. TEXTE EUROPENE

Persoanelor handicapate le este recunoscut dreptul la autonomie, integrare socială şi

§4. TEXTE UNIVERSALE ŞI TEXTE GENERALE CONSACRATE