Theodor Constantin

Urmărirea abia
începe
— ROMAN —

EDITURA MILITARAĂ

Niciunul din eroii cărţii nu reprezintă vreo persoană reală. De

asemenea, toate întâmplările descrise sunt absolut închipuite de
autor.
Th. C.
 I
Din cauza ploii, care cădea cu o înverşunare de deluviu,
lumina celor două faruri ale Buickului nu izbutea să
străpungă întunericul mai departe de doi, trei metri. Cu
toate acestea, maşina gonea de parcă cel dinăuntru îşi
pusese în minte să se sinucidă cu tot dinadinsul. O
asemenea presupunere părea firească, mai ales dacă se
are în vedere că şoseaua, udă şi destul de îngustă, la o
depărtare de numai câteva sute de metri, începea să
coboare, şerpuind în serpentine extrem de primejdioase
chiar pe o vreme uscată.
Explicaţia unei astfel de purtări nu era greu de găsit,
dacă observai cealaltă maşină, care venea din urmă
asemenea unui bolid. Devenea atunci clar că prima
încerca să scape de urmărirea celei de-a doua, care, de
altfel, mult mai puternică, se lansase cu toată viteza în
urmărirea acesteia.
Lângă şoferul celei de-a doua maşini stătea căpitanul de
miliţie Ovezea Petre. Chipul său, dăltuit frumos parcă din
marmură, exprima dârzenie, iar fruntea, înaltă şi boltită,
inteligentă. Ochii, lucind de o ură neîmpăcată, scrutau
întunericul, ca şi când ar fi vrut să străpungă cu privirea
bezna şi pânza deasă a ploii, care îl împiedicau să vadă
maşina din faţă.
În clipa următoare, ducând microfonul la gură, începu
să comunice:
— Alo, Bran!… Alo, Bran!… Raportează 314!...
Urmărirea infractorului continuă. Alo, Bran!... Alo, Bran!…
În timp ce căpitanul Ovezea Petre transmitea
comunicarea prin radio, în prima maşină infractorul
despre care este vorba, aplecat asupra volanului, scruta,
la rândul său, bezna pe care lumina puternică a farurilor
abia izbutea s-o străpungă. Era îmbrăcat într-o manta de
ploaie cauciucată şi purta ochelari negri. În colţul stâng al
gurii ţinea ţigara pe jumătate fumată, din care trăgea, din
când în când, închizând ochiul, ca să şi-l ferească de fum.
Chipul, privirea şi, în general, întreaga sa atitudine trădau
o cruzime aproape bestială. Pe fruntea numai aproximativ
proporţionată apăreau, din când în când, broboane de
transpiraţie, care şiroiau spre tâmple şi, de acolo
prelingându-se pe după urechi, se pierdeau în gulerul
cămăşii. Mărgeluşele de transpiraţie erau singurul indiciu
că individului cu ochelari negri, în ciuda aparentei
placidităţi, îi era frică. Şi într-adevăr, îi era frică, teribil de
frică. Frica punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el, pe
măsură ce lumina farurilor maşinii care îl urmărea – la
început difuză – creştea în intensitate, pe măsură ce
distanţa care îl separa de urmăritorii săi se micşora.
„Degeaba! Maşina lor e mult mai puternică. Până la
urmă, tot au să pună mâna pe mine, îşi vorbi individul cu
ochelari negri”.
Şi trase o înjurătură.
Apoi, aplecându-se şi mai mult asupra volanului,
adăugă:
„Nu! Viu, în niciun caz nu vor pune ei mâna pe mine”.
În clipa următoare, un fulger orbitor brăzdă cerul,
luminând pentru câteva secunde şoseaua. Pe urmă,
imediat, tunetul bubui asurzitor cu ecouri prelungi în
munţii de-a dreapta şi de-a stânga defileului. Ploaia
începu să cadă cu şi mai mare înverşunare.
„Serpentinele!” murmură individul cu ochelari, atunci
când la lumina fulgerului le zări încolăcindu-se până
departe ca nişte reptile uriaşe.
Cuvintele fură însoţite de un rânjet, care accentuă
cruzimea chipului devenit dintr-o dată aproape hidos.
„În definitiv, altceva nu-mi rămâne de făcut!” continuă el
monologul.
Maşina se apropia cu toată viteza de serpentine.
Individul cu ochelari negri, conducând cu o mână,
deschise portiera. Şi în clipa când Buickul se angaja pe
prima pantă, sări afară cu un curaj pe care numai
disperarea ţi-l poate da.
Nemaiavând cine să stăpânească volanul, maşina se
învârti aproape circular, apoi se prăbuşi în prăpastie.

Câteva minute mai târziu, cea de-a doua maşină stopă

pe locul unde avusese loc presupusul accident. Primul,
coborî căpitanul Ovezea. După el, locotenentul major
Galaşanu Tache, apoi doi sublocotenenţi.
Turna cu găleata. Jos, în prăpastie, spumega, furios,
pârâiaşul devenit vijelios din cauza ploii.
— Fără doar şi poate că şi-a frânt gâtul! vorbi mai mult
pentru sine locotenentul major Galaşanu. Acum, ce facem,
tovarăşe căpitan?
Căpitanul Ovezea nu-i răspunse. Se părea că nici nu
auzise întrebarea. Privea prăpastia, în care se rostogolise
maşina, cu ochi întunecaţi de mânie. Infractorul îşi
primise pedeapsa. Acum, acolo, pe fundul prăpastiei,
aproape sigur că nu mai era în viaţă. Totuşi, se simţea
nemulţumit. Avea sentimentul că nu-şi îndeplinise
misiunea până la capăt. Ar fi trebuit să-l captureze viu.
Anchetându-l, cine ştie ce lucruri interesante ar fi putut
afla, cine ştie ce alte fire încâlcite s-ar fi putut descurca.
Aprinse lanterna puternică, îndreptând fasciculul de
lumină spre fundul prăpastiei. Dar era mult prea adâncă
ca lumina să poată ajunge până acolo.
— Tovarăşe Galaşanu, cineva trebuie să coboare. S-ar
putea ca infractorul să mai fie în viaţă. Îţi dai seama cât de
important ar fi pentru noi, dacă ar putea vorbi.
— Cobor eu, tovarăşe căpitan.
— Deocamdată, nu cred că e nevoie să cobori chiar
dumneata. Să coboare sublocotenentul Drăguşin.
Aprindeţi-vă lanternele şi haidem să căutăm locul cel mai
potrivit.
După câteva clipe de căutare îl găsiră, şi
sublocotenentul Drăguşin începu să coboare. Când ajunse
jos, descoperi maşina prăbuşită, de-a latul pârâiaşului, cu
rotile în sus. Una dintre ele, cine ştie prin ce întâmplare,
încă se mai învârtea.
— L-ai găsit? întrebă de sus, după câtva timp, căpitanul
Ovezea.
— Nu, tovarăşe căpitan! Parcă l-a înghiţit pământul.
— Caută-l, Drăguşine!
Bineînţeles, toate strădaniile sublocotenentului se
dovediră infructuoase, din motivele pe care cititorii le
cunosc.

În timp ce sublocotenentul Drăguşin continua să caute

în prăpastie cadavrul individului cu ochelari negri, acesta,
şchiopătând uşor, urca spinarea împădurită a muntelui,
pe o potecă descoperită întâmplător, care ducea la stâna
unei gospodării agricole colective.
O oră mai târziu, când ajunse, găsi acolo doar pe baci şi
pe un băietan, nepot al său. Ciobanii ceilalţi erau plecaţi
cu oile departe, pe un alt munte.
Baciul, parcă dinadins, spre a dezminţi părerea care, în
general există, că toţi bacii sunt, neapărat, oameni bine
clădiţi, era o fărâmă de om, Ceea ce pierdea însă în
înălţime câştiga în vârtoşenie. Era îndesat, lat în spate şi
avea un pumn, să doboare lupul dintr-o singură lovitură
Ochii negri, strălucitori, te străpungeau ca un sfredel. În
schimb vocea, deşi puternică, era neplăcut de piţigăiată.
Cercetându-l bănuitor, baciul îl întrebă ce vânt îl aduce
acolo, în puterea nopţii, şi pe o asemenea vreme. Individul
cu ochelari negri îi îndrugă o întreagă poveste despre un
rămăşag pe care, chipurile, îl făcuse cu nişte tovarăşi de-ai
lui, aflaţi, ca şi el, la odihnă.
Povestea era destul de plauzibilă şi baciul ar fi sfârşit
prin a-l crede, dacă n-ar fi observat că străinul îşi şterge
ochelarii aburiţi cu batista, fără să şi-i ia de pe ochi. De
asemenea, mai observă că se fereşte să stea în lumină.
O asemenea purtare părându-i-se ne la locul ei, deveni
bănuitor, şi se hotărî să fie cu ochii în patru.
— Departe e satul? se interesă drumeţul.
 — Da de unde! În ceva mai mult de un sfert de oră, o
potecă te duce până acolo. Ţi-oi arăta-o mâine dimineaţă.
Că doar n-ai să pleci acum la drum, în toiul nopţii, şi pe
aşa vreme.
Baciul îl îmbia pe străin să poposească peste noapte la
stână, tocmai pentru că, părându-i-se suspect, intenţiona
să anunţe, prin nepot, miliţia din sat.
— Ba chiar asta am de gând, baciule. Poate că tot mai
câştig rămăşagul. Fii bun şi arată-mi cărarea care duce în
sat.
Baciul îi indică un alt drum, mai lung, iar după ce-l
văzu plecat, repezi băietanul în sat să anunţe miliţia. Dar
până când acesta să ajungă acolo – postul era tocmai la
capătul celălalt al satului – şi până când şeful postului să
organizeze o pândă, infractorul căutat de oamenii
căpitanului Ovezea în prăpastie, călărind pe calul furat din
grajdul unui ţăran a cărui casă se afla chiar la marginea
satului, de mult se afla departe.
Şi trei sferturi de oră mai târziu se urca, din mers, într-
un mărfar.

După zadarnice căutări, sublocotenentul Drăguşin,

urcând cu chiu cu vai panta, reveni lângă ceilalţi ofiţeri.
Era ud până la piele şi murdar din cap până în picioare.
— Tovarăşe căpitan, nu l-am găsit deşi l-am căutat pe o
rază de o sută de metri. E posibil ca, în cădere, să se fi
agăţat de vreo ieşitură de stâncă.
— Crezi? întrebă căpitanul Ovezea sceptic.
Şi se apropie de buza prăpastiei cu lanterna aprinsă,
plimbând fasciculul de lumină de-a lungul malului. Până
acolo unde răzbea lumina, era perpendicular, ca un zid.
— Vezi, Drăguşine? Dacă peretele prăpastiei e până jos
tot atât de drept – şi e mai mult ca sigur – nu avem motiv
să credem că infractorul, în cădere, a rămas agăţat de vreo
stâncă.
— Atunci, tovarăşe căpitan…
— Atunci, tovarăşe sublocotenent Drăguşin, este foarte
probabil că ne-am pierdut vremea căutându-l în prăpastie.
Totuşi, mâine dimineaţă, pe lumină, va trebui să
verificăm. Spune-mi, ai găsit actele maşinii?
— Da, tovarăşe căpitan! Maşina e un Buick şi aparţine
cooperativei „Cahla”.
— Numărul?
— 12 341. Cred că maşina a fost furată.
— Altceva n-ai mai găsit în maşină?
— Nimic, tovarăşe căpitan.
— Mda!…
Apoi, către locotenentul Galaşanu:
— Trebuie să raportez tovarăşului colonel.
Se întoarse la maşină, deschise staţia şi stabili legătura.
— Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314!... Raportează
314!
În timp ce căpitanul Ovezea transmitea prin radio, într-
unul din birourile Direcţiei Generale a Miliţiei, doi ofiţeri
ascultau raportul. Unul dintre ei era colonelul Cursaru
Dumitru, celălalt, maiorul Mărăcineanu Radu.
Colonelul, ale cărui trăsături exprimau energie şi o
voinţă de fier, era potrivit de statură. Deşi nu avea decât
patruzeci şi cinci de ani, părea mult mai în vârstă. Anii de
muncă istovitoare în „subteran” pe vremea capitaliştilor îşi
puseseră pecetea pe chipul fostului miner de la Lupeni.
Maiorul nu numai că arăta, dar era şi în realitate mai în
vârstă decât colonelul. Purta ochelari cu rama groasă şi
neagră. În ciuda chipului care exprima aceeaşi energie şi
aceeaşi voinţă, dinapoia ochelarilor te priveau ochii unui
visător.
Stăteau unul în faţa celuilalt şi ascultau cele ce
transmitea căpitanul Ovezea:
— Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314! Maşina s-a
prăbuşit în prăpastie. Infractorul a dispărut. E aproape
sigur că accidentul a fost provocat dinadins, ca să ne
deruteze. Deşi pare foarte puţin probabil, totuşi nu este
exclus ca, în cădere, cadavrul infractorului să se fi agăţat
de vreun colţ de stâncă. Din cauza întunericului şi a ploii
torenţiale, până se va lumina, nu putem verifica.
Deocamdată, urmărirea a luat sfârşit.
Colonelul întrerupse legătura. Privi pe fereastră
gânditor. Ploua. Ploua şi aici, torenţial, inepuizabil.
— Păcătoasă vreme! constată maiorul, care urmărise
privirea colonelului.
Acesta nu răspunse, mulţumindu-se să aprobe doar
printr-o înclinare a capului.
Abia mult mai târziu întrebă:
— Ei, ce părere ai?
— În legătură cu urmărirea întreprinsă de căpitanul
Ovezea? Păcat că s-a terminat, aşa cum s-a terminat.
Colonelul surâse abia perceptibil:
— Deocamdată!… De fapt, urmărirea abia acum începe.
Ia, te rog, măsurile necesare. Infractorul, în cazul când
accidentul a fost simulat, mai mult ca sigur că va căuta să
se folosească de tren, ca să i se piardă urma.
— Am înţeles. Voi da ordin să fie supravegheate gările.
 II
Undeva, în inima Capitalei, există o stradă, mai precis o
stradelă, care are un nume puţin obişnuit. Ea se numeşte
strada Lăcrimel că numele străzii vine de la lacrimă nu
încape nicio îndoială. Dar nu încape, de asemenea, nicio
îndoială, că între denumirea străzii şi evenimentele
petrecute în decursul timpului pe acea stradă nu există
nicio legătură.
Strada Lăcrimel!
Aşa stă scris, cu litere albe, frumoase, pe tăbliţa
emailată, de culoare albastră. Dar adevăratul nume
recunoscut şi folosit atât de locatarii străzii, cât şi de
ceilalţi cetăţeni ai respectivului cartier este acela de:
Strada celor şapte porţi.
Cu mulţi ani în urmă, existau, într-adevăr, şapte porţi –
porţile celor şapte case, care formau o stradelă în formă de
potcoavă. Trei case de o parte, trei de cealaltă parte şi, în
fund, închizând strada, încă una, cea de-a şaptea. Cu
timpul însă n-au mai rămas decât patru porţi, pentru că
în locul a trei din vechile clădiri se înălţaseră trei blocuri,
fiecare cu câte patru etaje. Cu toate acestea, strada
continua să poarte vechea ei denumire: Strada celor şapte
porţi.
În noaptea următoare aceleia când s-au petrecut
evenimentele povestite în capitolul precedent, o fată
tânără, blondă, îmbrăcată într-o manta de ploaie din
material plastic, de culoare cenuşie, dar care, din cauza
întunericului, părea neagră, se opri la coltul „Străzii celor
şapte porţi”. Purta ochelari fumurii, cu lentile mari şi ramă
groasă. Capişonul, din acelaşi material ca şi mantaua, era
tras mult deasupra frunţii, ascunzându-i-o. Gulerul
mantalei, ca să stea ridicat, era prins cu o bentiţă sub
bărbie. Capişonul, ochelarii fumurii şi gulerul ridicat îi
ascundeau aproape cu desăvârşire fata, făcând-o de
nerecunoscut. Numai o şuviţă de păr, scăpată de sub
capişon, te lămurea că fata, care ţinea atât de mult să nu
fie recunoscută, este blondă.
Ca şi în ajun, ploua cu găleata, dar fiind atât de bine
echipată nu părea că-i pasă prea mult de şuvoaiele
nemiloase, în ciuda anotimpului, reci.
Fata rămase la colţul străzii numai câteva minute, după
care porni, hotărâtă, spre blocul cu numărul 5. Acolo se
opri din nou să privească spre ferestrele etajelor, multe din
ele încă luminate, pentru că nu era mai târziu de orele
zece şi jumătate seara. Dintre toate, se părea că n-o
interesează decât una singură de la etajul trei, fiindcă,
descoperind-o încă luminată, nu-şi putu ascunde
satisfacţia, care se concretiză imediat printr-un oftat de
uşurare.
Fereastra aceea aparţinea unei garsoniere, aşezată pe
colţ, compusă din două piese despărţite printr-un fel de
boltă. Două trepte marcau trecerea dintr-o încăpere într-
alta. Spaţiul pe care se întindea garsoniera era destul de
modest. Totuşi, părea excesiv de mare din cauza puţinului
mobilier. În încăperea din fund nu exista decât un pat
anacronic, cu baldachin, şi un scrin de dimensiuni mici.
Atât patul, cât şi scrinul erau piese de valoare. În prima
despărţitură se impunea atenţiei un bufet, care ajungea
până aproape de tavan, de asemenea o piesă de valoare.
Un fotoliu din lemn de stejar, monumental, cu speteaza
înaltă, de toată frumuseţea şi, în fine, contrastând cu
restul, o masă ordinară din lemn de brad.
Acesta era tot mobilierul. Pe jos, nici covoare, nici măcar
un simplu ţol. Parchetul era murdar şi plin de pete.
Murdară era şi cuvertura destrămată în mai multe locuri
care acoperea patul. În bufet, pe raftul de sus scânteiau
patru pahare de cristal, dar toate desperecheate. În
schimb, pe primul raft, se oferea privirii o cană de lut, fără
toartă. Alături, o farfurie ciobită, cu o bucată de pâine
neagră.
 În fotoliul monumental se odihnea o bătrână. Era
îmbrăcată într-o rochie de casă murdară şi uzată, ca toate
celelalte lucruri din încăpere. Deşi păstra cumva urmele
frumuseţii de altădată, ceva te impresiona neplăcut.
Bătrâna făcea parte din categoria acelor femei care nu ştiu
să îmbătrânească fără a friza ridicolul. Părul, care ar fi
trebuit să fie alb, era vopsit intr-un fel de roşu de culoarea
aramei. În ciuda pungilor de sub ochi şi a ridurilor, era
violent fardată cu multă pudră şi cu mult ruj. Unghiile
degetelor, nefiresc de lungi, dar, mai ales, nefiresc de
descărnate, erau date cu un lac de culoarea sângelui.
Pe scurt, bătrâna din fotoliu, deşi încă vag frumoasă,
trezea compătimire şi repulsie tocmai pentru că nu ştia să
îmbătrânească într-un mod decent.
Se ţinea dreaptă în fotoliu şi răsfoia un album cu
fotografii. Un album mare, greu, legat în piele scumpă, cu
paftale de aur la colţuri. Lângă ea, pe braţul fotoliului,
dormea un motan alb. Albul imaculat al blănii, în contrast
cu toate celelalte lucruri fumurii, vechi, scrijelate,
destrămate, dar, mai ales, murdare, impresiona plăcut.
După toate probabilităţile, o fotografie ceva mai mare, ca
format, decât carte poştală, care se răsfăţa singură pe o
pagină întreagă de album, captase întreaga atenţie a
bătrânei. Fotografia reprezenta o tânără femeie, înaltă,
elegantă şi deosebit de frumoasă, cu un buchet de
crizanteme în braţe. Surâsul şi privirea trădau, fără
posibilitate de tăgadă, că era îndrăgostită. (Fotografia, fiind
una de amator, nu era exclus ca tânăra femeie să fi fost
îndrăgostită tocmai de diletantul şi nevăzutul fotograf).
În fotografie, ca un prim fundal, se vedea o fântână
arteziană cu diferite statui, reprezentând personaje
mitologice, iar ca un al doilea fundal, silueta graţioasă a
unui castel.
Fără un efort deosebit de imaginaţie oricine ar fi putut
recunoaşte în tânăra şi excepţional de frumoasa femeie din
fotografie pe bătrâna din fotoliu. Atunci, cu mulţi ani în
urmă, surâdea omului pe care îl iubea. Acum, bătrână şi
ridicolă pentru că nu ştia să îmbătrânească decent,
surâdea propriei sale imagini din tinereţe.
Fără a-şi lua privirile de pe fotografie, începu să
vorbească. Vocea îi era groasă, aproape bărbătească, şi
puţin răguşită:
— Priveşte, Fredi, cât de frumoasă am fost în tinereţe!…
Dar motanul – el purta numele de Fredi şi lui îi fusese
adresat îndemnul – nici măcar nu găsi de cuviinţă să
deschidă ochii. Continua să doarmă nepăsător pe braţul
fotoliului.
— Leneşule – îl mustră bătrâna – nu te mai saturi de
somn. Ei, săracule, dar de ce te mustru eu pe tine!... De
bună seamă că eşti şi tu obosit de viaţa asta păcătoasă, la
fel ca şi mine. Într-o zi, avem să murim. Dar, nici pentru
tine, şi nici pentru mine n-are să se găsească măcar un
singur om care să verse o lacrimă. În ceea ce mă priveşte,
aş fi bucuroasă dacă ziua aceasta ar veni mai repede. Sunt
obosită de viaţă, Fredi, sunt tare obosită !
În clipa când pronunţă ultimele cuvinte, un pendul
bătrân, atât de bătrân încât abia dacă i se mai distingeau
cifrele de pe cadran, anunţă orele zece şi jumătate. Atunci
bătrâna, cu gesturi precipitate, turnă într-un pahar cu apă
câteva picături dintr-o sticluţă de culoare albastră. Pe
masa de brad se mai aflau şi alte medicamente. Dacă
cineva s-ar fi obosit să citească ce scria pe etichetele
sticluţelor, flacoanelor şi cutiuţelor, şi-ar fi dat imediat
seama, fără să fie specialist, că ea suferea de cord.
În ciuda faptului că, formal, dorea să moară, bătrâna se
îndopa cu medicamente, ca să-şi prelungească viaţa.
După ce dădu peste cap conţinutul paharului,
strâmbându-se şi cutremurându-se, redeschise albumul la
pagina cu fotografia care o reprezenta tânără.
Şi din nou se adresă motanului:
— Haide, Fredi, priveşte cât de frumoasă am fost! Hei,
cât de repede au trecut anii! Ei, dar cel puţin mă pot
consola că au fost ani frumoşi, cu excepţia ultimilor
cincisprezece. Vezi tu, Fredi. Noi, femeile…
 Se opri, fiindcă auzi soneria de la intrare.
„Cine Dumnezeu o fi?” se întrebă, fiindcă rar se
întâmpla să-i calce cineva pragul.
Cu toate că nu aştepta pe nimeni, şi cu toate că ştia din
experienţă că ţârâitul soneriei nu era niciodată urmat de
vreo veste bună, totuşi, ca şi în alte rânduri, nutri
speranţa vagă şi iluzorie că de data asta ar putea primi o
veste care să însemne o schimbare în viaţa ei mizeră şi
singuratică. Se ridică sprintenă din fotoliu, îndreptându-se
grăbită spre uşa de la intrare.
Când o deschise, dădu cu ochii de fata cu ochelari
fumurii.
— Pe cine cauţi dumneata, domnişoară? întrebă cu acea
distantă bunăvoinţă care o caracteriza.
— Sunteţi doamna Beatrice Popeea… începu
necunoscuta, cu o voce cam nesigură.
Bătrâna, întrerupând-o, îi replică tăios, cu emfază:
— Nu sunt doamna Beatrice Popeea, o oarecare doamna
Popeea, fetico. Sunt doamna de onoare Beatrice Popeea.
Ce doreşti?
— Aş vrea să vă vorbesc, doamnă. Vă rog, îngăduiţi-mi
să intru pentru câteva minute.
Şi, pe furiş, trase cu coada ochiului în dreapta şi în
stânga, ca să se convingă că nimeni nu o vede stând de
vorbă cu bătrâna.
Aceasta, fără să sesizeze că necunoscuta nu se simţea
deloc în largul ei tocmai fiindcă era obligată să poarte
discuţia în pragul uşii, o întrerupse din nou:
— Ascultă, fetico! Dacă eşti o hoaţă – şi probabil că eşti
– ţin să te anunţ că te-ai ostenit zadarnic urcând până
aici. Nu mi-a mai rămas nimic… nimic!
— Liniştiţi-vă, doamnă! Nu sunt hoaţă şi nu am venit cu
intenţia de a vă prăda. Dimpotrivă…
— Atunci ţin să te avertizez că în viaţa mea nu am dat
nimănui de pomană şi, în consecinţă, nici nu primesc
pomană… de la o necunoscută.
— N-am venit nici să vă cer şi nici să vă ofer pomană.
Altceva mă aduce la d-voastră. Vreau să vă fac un mare,
un foarte mare serviciu. Dar fiindcă nu putem discuta pe
coridor, încă o dată vă rog să mă primiţi pentru câteva
minute!
— Un serviciu! se miră bătrâna simţind că de emoţie,
inima ei bolnavă începe să bată ceva mai tare. În cazul
acesta, poftim!… Treci!
Şi deschise uşa numai atât cât era necesar ca
necunoscuta să se poată strecura în vestibul.
Pe urmă, după ce încuie uşa, şi după ce se aşeză din
nou în fotoliu, invitând-o să stea pe taburet, îi vorbi cu ton
glacial:
— Te ascult! Te rog însă să fii cât mai concisă. Sunt
bolnavă, sunt tare bolnavă şi prezenţa dumitale, nu ştiu
de ce, mă oboseşte… mă nelinişteşte.
— Mă voi strădui doamnă!… După abdicarea regelui…
— Maiestăţii Sale Regelui I preciză bătrâna, cu o voce
solemnă, care sună de-a dreptul caraghios.
— După abdicarea regelui, repetă necunoscuta, fără să
ţină seama de precizarea bătrânei, aţi fost acuzată că v-aţi
însuşit nişte diamante devenite bunuri ales statului, care,
după ştiinţa mea, valorează, în banii de astăzi, câteva
milioane. Este exact, doamnă?
Încă de la primele cuvinte, bătrâna pălise şi, ducându-şi
mâna la pieptul descărnat, începuse să şi-l masezei uşor,
în dreptul inimii.
— N-am văzut în viaţa mea diamantele de care vorbeşti,
şi, în consecinţă, n-am de unde să cunosc valoarea lor.
Fata cu ochelari surâse a neîncredere, apoi continuă:
— Şi cum spuneam, aţi fost acuzată că v-aţi însuşit
nişte diamante, care, de fapt şi de drept, deveniseră ale
statului.
— Te rog să mă slăbeşti cu expresiile astea comuniste!
— Aţi fost acuzată – continuă imperturbabilă
necunoscuta – pe baza denunţului unei alte doamne de
onoare, pe nume Ana-Maria Fotiade.
— Dacă mai pronunţi o dată numele acelei creaturi, te
dau, pur şi simplu, afară. Mă auzi?
— Bineînţeles, d-voastră aţi negat cu încăpăţânare, şi
toate încercările anchetatorului de a vă determina să
mărturisiţi adevărul au fost zadarnice. Până la urmă, aţi
fost scoasă din cauză.
— Ei, da! Până la urmă s-au convins şi ei că sunt
absolut nevinovată.
— Aţi avut, doamnă, o mare şansă. Şi ştiţi în ce a
constat? În aceea că denunţul a fost făcut de către Ana-
Maria Fotiade. Or, duşmănia dintre d-voastră două fiind
cunoscută de toată lumea de la Castel, anchetatorul,
lipsindu-i dovezile, a presupus că denunţul are la bază
doar răzbunarea.
— Ţi-am spus să nu-mi mai pomeneşti numele ei.
— Îmi pare foarte rău, doamnă, dar în discuţia noastră e
absolut necesar. Trebuie să vă convingeţi că sunt foarte
bine informată.
— Şi la ce îţi foloseşte asta?
— Ca să nu vă mai faceţi cumva iluzia că m-aţi putea
păcăli. Dar revenind la cele ce discutam, în treacăt fie
spus, anchetatorul a greşit atunci când a presupus că e
vorba doar de o calomnie.
— Prostii!… N-a făcut nicio greşeală. Îţi repet, el şi-a dat
seama că e vorba de o calomnie ordinară. Fără a fi foarte
deştept, n-a fost nici atât de prost ca să creadă că infama
aceea, cuprinsă subit de dragoste faţă de regim, m-a
denunţat.
— Vedeţi, tocmai în aceasta a constat greşeala. Fiindcă
Ana-Maria Fotiade nu v-a denunţat, cum spuneţi, din
dragoste faţă de regim, ci fiindcă vă ura. De altfel, d-
voastră ştiţi foarte bine că n-a fost un denunţ fals.
— Cum, ai neruşinarea să afirmi că eu aş fi furat
diamantele?
— Doamnă, încă nu v-aţi convins că sunt bine
informată?
Bătrâna îi aruncă o privire de dispreţ:
— Eşti proastă, fetico! Priveşte în jurul tău: Crezi că aş fi
ajuns într-o astfel de mizerie dacă aş fi luat diamantele?
— Într-adevăr, aţi fi avut o situaţie materială poate chiar
înfloritoare, dacă aţi fi reuşit să le şi scoateţi din Castel.
De închisoare aţi izbutit să scăpaţi, doamnă, dar n-aţi
izbutit să culegeţi roadele… furtului. Mă iertaţi, aş fi vrut
să folosesc un alt termen, dar n-am găsit.
Bătrâna se uită la ea cu o privire stranie, după care
întrebă, cu o voce care se voia răstită, dar care sună tare
stinsă:
— În definitiv, ce doreşti dumneata?
— Vreau să-mi spuneţi unde aţi ascuns, în Castel,
diamantele!
— Cu alte cuvinte… vrei pietrele!
— Exact, doamnă!
Bătrâna o privi câteva clipe ironic. Abia mult mai târziu
începu să vorbească:
— Mă întreb cine eşti şi cu ce drept vii să pretinzi ceea
ce mi-ai cerut. Ştii, în tinereţe m-am dat în vânt după
melodramă. O căutam nu numai pe scenă, dar şi în viaţă.
Aşa cum aveam nevoie de lumină şi de aer, la fel aveam
nevoie şi de melodramă. Şi, dacă ea nu exista în jurul
meu, mi-o cream în mod artificial, cu închipuirea. Din
cauza aceasta, tatăl meu, care a fost toată viaţa lui un
gentleman, mă cam dispreţuia.
Ei, dar se pare că de meteahna asta n-am scăpat nici
acum, la bătrâneţe. Uite, adineauri, când te-am auzit
cerându-mi, cu atâta autoritate, diamantele, imediat, mi-
am imaginat că eşti fiica acelei creaturi şi gata, gata să mă
înduioşez. Dar mi-am adus imediat aminte că aia n-a avut
decât o pramatie de băiat. Or, dacă nu eşti fata ăleia, în ce
calitate vii să-mi ceri ceea ce mi-ai cerut?
— Asta n-are importanţă, doamnă.
— Atunci, te rog să părăseşti imediat casa! Dar imediat!
— În cazul acesta, aflaţi că sunt mandatara cuiva.
— Aşa! simulă bătrâna că se miră. Nu crezi că e cam
puţin?
— Este singura explicaţie care v-o pot da. Persoana care
m-a trimis cunoaşte starea d-voastră materială precară şi
m-a autorizat să vă spun că, în cazul când acceptaţi să-mi
destăinuiţi ascunzătoarea diamantelor, este dispusă să
împartă pietrele pe din două. Acesta este motivul care m-a
determinat să vă spun mai adineauri că am venit să vă fac
un mare serviciu.
— Persoana aceea, dacă-i o femeie, e o idioată, iar dacă-i
bărbat, un idiot. Cum poate să-mi ofere ceea ce nu are,
din ceva care stă numai în putinţa mea să-mi aparţină sau
nu în întregime?
— Numai teoretic vă aparţine, doamnă!
— Cum numai teoretic?
— Diamantele se află acum ascunse în Castel, într-un
loc sigur, deşi n-ar fi exclus ca altcineva, între timp,
descoperindu-le din întâmplare, să şi le fi însuşit…
— În privinţa asta poţi să fii sigură că acolo unde au fost
ele ascunse, nimeni nu le-a putut găsi.
— Sunt bucuroasă că vă aud vorbind aşa. Revenind la
discuţia dinainte, teoretic, diamantele vă aparţin. Dar
încercaţi să intraţi în posesia lor. Puteţi?
— Cine ştie!… În orice caz, n-am încercat.
— Nu, doamnă! Vă pierdeţi timpul vrând să mă păcăliţi
şi, eventual, să vă înşelaţi. Singură, în niciun caz nu
puteţi intra în posesia diamantelor, în schimb, persoana al
cărei mandatar sunt, are acces în Castel şi, în consecinţă,
posibilitatea de a acţiona, în toată libertatea, ca să poată
intra în stăpânirea diamantelor. Cu alte cuvinte, cred că
târgul pe care vi-l oferă e foarte corect.
— Într-adevăr, nici că se poate un târg mai corect!
replică bătrâna cu un asemenea ton, încât nu puteai să-ţi
dai seama dacă vorbeşte sau nu serios.
— Doamnă, în situaţia în care vă găsiţi…
— Ştiu! E deplasat să fiu ironică. Ei bine, află că nu am
spus-o cu intenţii ironice. Târgul e corect, dar eu nu-l
accept.
— Doamnă…
— E inutil să insişti! Scurt: Nu mă interesează.
 — Doamnă, gândiţi-vă! Trăiţi într-o mizerie îngrozitoare.
Numai cu câteva din diamantele ce vi se cuvin, v-aţi putea
asigura o bătrâneţe lipsită de griji.
— Situaţia mea materială mă priveşte numai pe mine,
fetico.
— Poate nu sunteţi mulţumită de clauzele înţelegerii şi
pretindeţi mai mult de jumătate? În acest caz, mai putem
discuta.
Bătrâna ridică din umeri dispreţuitor:
— Ţi-am spus că nu mă interesează târgul pe care mi-l
propui. De altfel, dacă persoana care te-a trimis la mine
are acces la Castel, dacă este convinsă că acolo sunt
ascunse diamantele, să le caute… Poate că va avea şansa
să dea peste ele, fără a mai fi nevoită să le împartă cu
mine.
— Ştiţi foarte bine că asta ar însemna să caute acul în
carul cu fân.
— Dacă ai foarte mult noroc, atunci poţi găsi acul chiar
într-un car cu fân. Nu crezi?
— Poate! Dar ei nu-i place să se bazeze pe hazard.
Preferă să ajungeţi, prin mine, la o înţelegere.
— Exclus, fetico!
— Poate nu aveţi încredere în… noi! Vă este teamă că,
după ce vom fi în posesia diamantelor, nu ne vom respecta
obligaţiile faţă de d-voastră? În acest caz, să discutăm. Ce
garanţii pretindeţi?
— Nu am nevoie de niciun fel de garanţie. Pricepe odată,
că nu mă interesează târgul pe care mi-l oferi!
— Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu?
Tonul cu care întrebă trădă, vag, neliniştea.
— Pentru că nu mă las dusă de nas. Ştiu cine te-a
trimis.
— Cine?
— Secătura de fiu-su.
— Al cui fiu?
— Al ăleia!
— Dar nu e adevărat! Vă rog să mă credeţi că nu-l
cunosc, că în viaţa mea nu l-am văzut.
— Sunt bătrână, e drept, dar să nu-ţi închipui că am să
mă las prostită de tine, fetico!
— Cum să vă dovedesc, doamnă, că n-am nicio legătură
cu el ?
— N-ai să izbuteşti, fiindcă am recunoscut stilul
creaturii aceleia. Stilul pe care probabil l-a moştenit
derbedeul de fiu-su. Nu degeaba se spune că aşchia nu
sare departe de trunchi. Rolul tău se mărgineşte doar să
joci, aşa cum ţi-a cântat el.
Necunoscuta se frământa pe taburet, din nou
neliniştită, din nou în panică. Încăpăţânarea bătrânei o
înfuria şi o deznădăjduia în egală măsură.
— Şi dacă am să vă spun că nu sunt mandatara
nimănui, că am inventat, pur şi simplu, terţa persoană,
veţi putea să mă credeţi?
— Bineînţeles că nu!
Bătrâna însoţi replica de un zâmbet, care, în intenţia ei,
voia să fie ironic, dar care părea, mai curând, un rânjet.
— Va să zică, refuzaţi să-mi destăinuiţi ascunzătoarea
diamantelor!…
— Mai este nevoie să repet?
— Va să zică, daţi cu piciorul unicei ocazii care vi se
oferă de a scăpa de mizerie, de a vă putea bucura de o
bătrâneţe fericită şi lipsită de griji.
— Da!
— E ultimul d-voastră cuvânt?
— Ultimul!
— Totuşi, doamnă, sunt convinsă că, până la urmă veţi
da ascultare glasului raţiunii. Că, până la urmă, raţiunea
vă va ajuta să învingeţi neîncrederea. De aceea, mâine îmi
voi îngădui să vă mai deranjez. Se spune că noaptea e cel
mai bun sfătuitor. Nădăjduiesc, doamnă, că va fi şi pentru
d-voastră. Nu e nevoie să mă conduceţi. Mă descurc şi
singură. Noapte bună, doamnă!
Şi înclinându-se în faţa bătrânei, fără să-şi dea seama
într-un mod aproape caraghios, ieşi din cameră.
 În hol, primul lucru care îi atrase atenţia fu o cheie yale
agăţată cu o sforicică de unul din cuiele cuierului. Era
dublura aceleia care se afla în broasca de la uşă. Fără să
mai stea o clipă pe gânduri o strecură în buzunarul
mantalei de ploaie.
Câteva minute mai târziu se afla din nou în stradă.
În noaptea următoare reveni. Ca şi în ajun, ploua cu
găleata, cu o încăpăţânare exasperantă. Sună îndelung, şi
de mai multe ori, fără ca bătrâna să vină să-i deschidă.
„Afurisita de bătrână îşi închipuie că eu sunt, şi de
aceea nu deschide”, îşi spuse.
Pe urmă, după ce se convinse că nimeni n-o vede,
scoase din buzunarul mantalei de ploaie cheia pe care o
luase în ajun şi, fără nicio dificultate, descuie uşa. O
încuie apoi la loc şi trecu în camera bătrânei, simulând
tuşea ca să-şi anunţe prezenţa.
Şi de data asta o găsi stând în fotoliu, cu albumul
deschis pe genunchi.
— Bună seara, doamnă! Eu sunt.
Bătrâna nu-i răspunse. Nemişcată, ca o stană de piatră,
o privea cu nişte ochi sticloşi şi imobili.
Străfulgerată de bănuială, necunoscuta se aplecă mult
înainte, s-o privească mai de aproape, ca şi când ar fi fost
mioapă.
Deşi ochii îi erau sticloşi şi imobili, se părea că bătrâna
nu murise.
„Slavă Domnului că trăieşte!” îşi vorbi sieşi însoţind
cuvintele din gând de un oftat de uşurare.
— Bună seara, doamnă! Aşa cum v-am făgăduit, am
revenit. Sper că, între timp, aţi mai reflectat şi d-voastră la
propunerea pe care v-am făcut-o. În ceea ce mă priveşte,
de data asta vin cu garanţii concrete…
Se opri însă brusc, pentru că abia acum îşi dădu seama
de adevăr. Deşi nu mai avea nicio îndoială, apucă o mână
a bătrânei, o ridică până la înălţimea umerilor, după care
îi dădu drumul. Mâna inertă căzu înapoi pe genunchi,
prăbuşind albumul pe parchet. Bătrâna trăia, dar trupul
lovit de paralizie părea lipsit cu desăvârşire de viaţă.
— Doamnă, mai puteţi vorbi?
Îşi dădu însă imediat seama de inutilitatea întrebării.
Dacă bătrâna ar fi putut vorbi, ar fi făcut-o până acuma. O
clipă rămase descumpănită lângă fotoliu. Ce trebuia să
facă? Să anunţe pe ceilalţi locatari ai etajului? Desigur,
aşa ar trebui să procedeze. Dar pentru ea, nu ar fi deloc
prudent. Dacă ar întreba-o cineva, cum ar justifica
prezenţa ei în apartamentul bătrânei?
„În definitiv, câteva ore mai devreme sau mai târziu
pentru ea nu mai contează. Pentru mine în schimb, fiecare
clipă este preţioasă. Ce ghinion ca tocmai în noaptea asta
să paralizeze”.
Şi se uită la bătrână aproape cu ură. Pe urmă părăsi
încăperea. Din vestibul se întoarse însă, şi cu toate că o
asemenea treabă îi producea oroare, începu să scotocească
peste tot. Ce anume căuta, nu ştia. Căuta în speranţa că
ar putea găsi ceva care să constituie un indiciu cât de vag
în legătură cu ascunzătoarea diamantelor.
După mai bine de douăzeci de minute, când termină de
scotocit peste tot, plecă. Era atât de supărată, încât uită
să mai închidă uşa

Abia începuse să coboare când auzi paşi. Cineva urca

scările. Aplecându-se peste balustradă, privi în jos. Un
bărbat înalt, îmbrăcat într-o manta de ploaie, urca
şchiopătând uşor. Era acelaşi individ care, ca să scape de
urmărirea miliţiei, provocase în munţi accidentul,
cunoscut cititorilor din capitolul anterior.
Acesta, la rândul său auzind paşi pe scări, scoase
batista din buzunar o duse repede la gură – dar în aşa fel,
încât aproape îi ascundea faţa cu desăvârşire simulând o
tuse violentă. Tuşi tot timpul, până când necunoscuta cu
ochelari fumurii care, de asemenea, îşi ascunsese fata în
gulerul ridicat al mantalei de ploaie de nu i se mai vedeau
decât ochii, trecu pe lângă el ca o nălucă.
Intrigat de purtarea ciudată a femeii cu care se
încrucişase pe scări, individul cu ochelari negri se opri o
clipă să privească după ea. Dar imediat, străfulgerat de
bănuială, porni să urce câte două, trei trepte deodată,
până la apartamentul bătrânei. Împinse cu piciorul uşa,
pe care o găsi întredeschisă, şi intră.
Din prag, îl primiră privirile imobile ale bătrânei. Nu-i
trebuiră mai mult de câteva clipe ca să-şi dea seama, pe
de o parte, de ceea ce i se întâmplase acesteia, iar pe de
alta, că nu avea rost să mai zăbovească o clipă acolo. Pleca
grăbit s-o ajungă din urmă pe aceea cu care se întâlnise pe
scară.
Când ajunse la capătul străzii, ea tocmai trecea pe sub
un felinar.
„Partida încă nu e pierdută!” îşi vorbi sieşi, bucurându-
se.
Şi porni în urmărirea ei, aproape alergând.
Pe „Strada celor şapte porţi”, ploaia continua să cadă
inepuizabilă şi monotonă.
 III
De-a lungul aleii asfaltate care ducea la Castel, pe o
distanţă de câteva sute de metri se înşiruiau autobuzele.
Pe tăbliile emailate se puteau citi indicativele prescurtate
ale multor regiuni: Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Argeş,
Galaţi etc.
Era duminică, era o zi frumoasă cu soare mult şi cu
mult ozon, pe scurt, era o zi splendidă de vară, într-una
din minunatele staţiuni de odihnă ale patriei – Caraiman
–, iar toate acele autobuze venite din nenumărate oraşe,
mai apropiate sau mai îndepărtate, aduseseră oameni ai
muncii, dornici să viziteze muzeul cu acelaşi nume.
Era multă, foarte multă tinereţe, se râdea mult, se
glumea nu mai puţin, iar fotografii amatori făceau o
adevărată risipă de peliculă. Nu lipsea nici muzica.
În afara liliputanelor aparate cu tranzistori, câţiva
acordeonişti prezentau inepuizabile şi variate repertorii.
Pe scurt, toată lumea era veselă şi mulţumită, toată
lumea aştepta cu nerăbdare să vină şi rândul grupului lor
ca să viziteze muzeul.
Se intra pe serii, şi, pe aleile din parc, care duceau până
la muzeu, era un permanent du-te-vino: unii care
terminaseră de vizitat muzeul, iar alţii cărora abia urma să
le vină rândul.
Grupurile intrau pachet pe poarta Castelului. Dar pe
parcurs rândurile se răsfirau, deoarece oamenii, furaţi de
priveliştea încântătoare din jur, încetineau involuntar
paşii.
Din când în când se auzea câte o voce:
— Grăbiţi-vă, tovarăşi! Aţi văzut câtă lume mai aşteaptă
după noi.
Oamenii se zoreau, rândurile se strângeau.
Un grup numeros de muncitori de la întreprinderea,
„Magnetica” din Braşov păşea grăbit pe aleea deosebit de
îngrijită, care ducea până la muzeu.
— Frumos mai e! se minună unul dintre ei, privind cu
admiraţie turnurile însorite ale Castelului.
Pe urmă, tot el, cu voce devenită dintr-o dată gravă:
— Dar şi cât bănet o fi costat!
— Munca şi sudoarea poporului!… Şi dacă te gândeşti
că atunci când l-au adus boierii în tară pe Carol ăl bătrân,
îi cam sufla vântul prin buzunare, replică o muncitoare
trecută de patruzeci de ani, păşind avântată în capul
coloanei.
— În schimb, al dracului s-a mai priceput să sugă vlaga
poporului de cum a pus piciorul pe pământul ţării noastre.
Ia uitaţi-vă ce mândreţe de castel a înălţat. Şi ăsta nu e
singurul. Regele pe de o parte, boierii şi capitaliştii pe de
alta. Vedeţi, de aceea se spunea înainte: săraca ţară
bogată!
— Dacă-i atât de frumos pe din afară, cum o fi arătând
pe dinăuntru? întrebă unul, tocmai din coada coloanei.
Cuvintele aţâţară curiozitatea tuturora, şi grupul,
pachet, grăbi pasul, de data asta fără să mai fie nevoie de
îndemnul responsabilului.

În biroul său, Mihai Cociuban, directorul muzeului,

aducea ultimele retuşuri raportului pe care, a doua zi,
trebuia să-l prezinte la minister. Era atât de absorbit de
lucrul său, încât nu auzi cele câteva bătăi discrete în uşă.
Nu le auzi decât mult mai târziu, atunci când ele se
repetară şi când deveniră mai puţin discrete.
— Intră! se răsti, privind înciudat uşa.
Ştiau cu toţii că lucrează la raport, mai mult, dăduse
chiar dispoziţia să nu fie deranjat, şi, iată că tot se găsise
cineva care să-l tulbure.
În deschizătura uşii apăru mai întâi capul lui Anton
Neguţă, apoi acesta, în întregime.
Anton Neguţă era de statură mijlocie, avea o faţă
prelungă, brună, cu ochi mari, puţintel bulbucaţi şi
oarecum neliniştiţi. Nu avea mai mult de douăzeci şi patru
de ani, dar arăta mult mai în vârstă din cauza
mustăcioarei care, lată la rădăcina nasului, se subţia spre
colţurile gurii. Mustaţa şi părul negru, faţa brună, ochii
mari şi strălucitori îl făceau să semene cu un veritabil
meridional.
— Tovarăşe director, vă rog să mă iertaţi că vă
deranjez…
— Într-adevăr, tovarăşe Neguţă, mă deranjezi. Ştii şi
dumneata, ca şi toţi ceilalţi, că lucrez la raportul cu care
trebuie să mă prezint mâine dimineaţă la minister. Oare e
chiar atât de urgent şi de important ceea ce te aduce la
mine?
— Vă rog să mă iertaţi, că mi-am permis să vă deranjez,
tovarăşe director, dar problema care mă aduce la d-
voastră este extrem de importantă.
— Totdeauna problemele care te aduc la mine, tovarăşe
Neguţă, sunt extrem de importante
Directorul Cociuban nu-şi îngăduia niciodată să fie
ironic cu salariaţii pe care îi avea în subordine. Însă, de
data aceasta, în mod cu totul excepţional, intenţia era
evidentă.
Anton Neguţă, deşi o sesiză, replică fără să se tulbure:
— Într-adevăr, nu totdeauna problemele care m-au adus
la d-voastră au fost din cele mai importante. De data asta
vă asigur că ceea ce mă aduce este urgent, dar, mai ales,
deosebit de grav.
În clipa aceea sună telefonul. Directorul ridică
receptorul.
— Alo!
— Tovarăşul director Cociuban?
Era vocea telefonistei de serviciu.
— Da, eu sunt!
— Tovarăşe director, tovarăşul director Găzdaru vă
roagă să poftiţi până la administraţie. Dar imediat, fiindcă
are să vă comunice ceva foarte important.
— Bine! Spune-i că am să vin.
 Şi trânti receptorul în furcă.
Apoi către Anton Neguţă:
— Trebuie să amânăm discuţia. Tovarăşul Găzdaru mă
roagă să mă reped până la el ca să-mi comunice ceva
urgent. Întrucât ceea ce vrei să-mi aduci la cunoştinţă
este, după părerea dumitale, deosebit de grav, nu are
rostul să discutăm stând pe un picior.
— Fără îndoială că nu, tovarăşe director. Veţi zăbovi
mult?
— N-am să rămân acolo – poţi fi sigur – mai mult decât
e nevoie.
Şi părăsi preocupat cabinetul.
Anton Neguţă nu se grăbi să plece. Se apropie de
fereastră şi, câteva clipe, privi absent, cu gândul în altă
parte, peisajul ce se oferea ochilor săi. Pe urmă, brusc,
reveni lângă birou şi ridică receptorul.
— Alo! Fii drăguţă şi dă-mi organizaţia de bază.
— Vreţi să vorbiţi cu tovarăşul secretar Ghenea?
— Cu el!
— ÎI căutaţi degeaba. A plecat la Focşani. E acolo meci
mare. Dumneavoastră ştiţi cum e dânsul. Când
„Caraiman” are de susţinut un meci în deplasare, nu
doarme, nu mănâncă.
— Mulţumesc!
Depuse receptorul în furcă, apoi, oftând, se îndreptă
spre uşă. Pe faţă i se citea dezamăgire, îngrijorare.
Abia făcu câţiva paşi pe coridor, când îi ieşi în
întâmpinare îndrumătoarea Angela Orănescu.
— Unde ai dispărut, frate? Du-te şi ia-ţi în primire
grupul. Te aşteaptă de aproape un sfert de oră.
— Uite, dau fuga.
Un om de serviciu supraveghea pe cei care, la
garderobă, îşi îmbrăcau, peste încălţăminte, cipicii de
pâslă.
— Nea Marine, – se adresă Anton Neguţă acestuia – te
rog să fii atent şi când se întoarce tovarăşul director, dă
fuga şi mă anunţă. Să nu care cumva să aştepţi până mă
fac liber. Caută-mă prin muzeu, fiindcă aşa m-am înţeles
cu dumnealui.
— Bine, tovarăşe Neguţă.
— N-ai să uiţi, nu-i aşa?
— Se poate!

Anton Neguţă era unul dintre cei mai bine pregătiţi

îndrumători pe care îi avea muzeul.
Pentru vizitatori, în marea lor majoritate oameni ai
muncii din fabrici, uzine şi de pe ogoare, vizitarea
muzeului constituia un prilej de instruire. Li se oferea
posibilitatea să cunoască stilul Renaşterii italiene sau
germane, pe cel rococo, baroc sau maur, să admire
minunate tapiţerii în piele de Cordova, goblenuri veritabile,
lambriuri interesante din lemn de mahon, palisandru,
nuc, cireş sau piper, minunate covoare de Tebritz sau
Buhara – toate comenzi speciale – renumita faianţă de
Maissen, fără a mai pune la socoteală o interesantă
colecţie de arme vechi.
Muzeul avea o echipă de îndrumători pricepuţi,
apreciată nu numai de unanimitatea vizitatorilor, dar şi de
specialiştii forului superior. În marea lor majoritate erau
tineri. Având o bună pregătire profesională, ei reuşeau nu
numai să instruiască din punct de vedere artistic
nenumăraţii vizitatori ai muzeului, dar, în acelaşi timp,
printr-o interpretare justă a perioadelor istorice oglindite
în muzeu, să sădească în sufletele acestora ura împotriva
unui trecut apus pentru totdeauna, precum şi dragoste şi
ataşament faţă de prezentul înnoitor.
Ceea ce-l deosebea pe Anton Neguţă de ceilalţi
îndrumători era erudiţia sa. Prezentarea sălilor muzeului
constituia pentru el – mai ales în zilele când numărul
vizitatorilor nu era mare – prilejuri de a ţine adevărate
prelegeri.
Un goblen devenea un pretext pentru o incursiune
rapidă în istoria atât de frământată, dar în acelaşi timp
atât de glorioasă a Franţei; o statuetă de fildeş sau o
figurină de jad, o ocazie nimerită ca să vorbească despre
multimilenara civilizaţie chineză, sau nu mai puţin
multimilenara civilizaţie indiană; o tapiţerie din piele de
Cordova, o captivantă incursiune în atât de interesanta
civilizaţie arabă.
În cartea de aur a muzeului, numeroşi vizitatori elogiau,
cu căldură şi entuziasm, competenţa lui Anton Neguţă. De
altfel, ea era unanim recunoscută şi de ceilalţi
îndrumători. Anton Neguţă în tot ceea ce făcea punea o
adevărată pasiune şi tocmai de aceea, munca sa era
calitativ superioară.
Dar în dimineaţa aceasta, Anton Neguţă nu era deloc
dispus să facă risipă de erudiţie. Mai mult, el, de obicei
atât de conştiincios, dădea explicaţii sumare, şi nu ştia
cum să termine mai repede, ca să fie liber atunci când
avea să se înapoieze de la „Complex” directorul său.

În timp ce grupul condus de Anton Negură ajunse în

holul de onoare, Mihai Cociuban dădu buzna în biroul lui
Radu Găzdaru, directorul Complexului.
— Noroc, tovarăşe Găzdaru!
— Noroc, tovarăşe Cociuban! Pleci mâine la Bucureşti?
— Plec, deşi încă nu mi-am terminat raportul. Colac
peste pupăză, mă mai pui şi dumneata pe drumuri.
— Eu?
— Dumneata! De ce m-ai chemat?
— Eu te-am chemat? Nici prin minte nu mi-a trecut.
Glumeşti cumva?
— Ei, drăcia dracului! De glume îmi arde mie acum sau
de raport? Nu sunt nici zece minute de când m-a sunat
telefonista, să-mi spună că mă chemi aici, la dumneata,
într-o problemă importantă.
— Nu mai înţeleg nimic!
Şi ridică receptorul.
— Telefonista de serviciu. Ce vă dau?
— Aici Găzdaru! Cine eşti dumneata?
— Mariana!
 — Ascultă, tovarăşă Mariana, când ţi-am cerut eu să-l
chemi la mine pe tovarăşul director Cociuban?
— Nu, tovarăşe director! Dumneavoastră, personal, nu
mi-aţi cerut. Dar am primit o asemenea dispoziţie, ca
pornind de la d-voastră, prin tovarăşa Anişoara.
— De la tovarăşa Anişoara?
— Da, tovarăşe director. De la Anişoara, secretara d-
voastră. Întrebaţi-o şi are să vă confirme.
— Tovarăşă Mariana, află că tovarăşa Anişoara e plecată
în concediu.
— Ştiam, dar am crezut că şi l-a întrerupt. În cazul
acesta, dacă nu ea, atunci cine mi-a telefonat?
— Pe mine mă întrebi? Asta-i bună!
Şi trânti furios receptorul în furcă.
Apoi către Cociuban:
— Ei, ce zici de treaba asta?
— Ştiu eu ce să zic? Să-şi fi permis Mariana vreo farsă?
Nu prea îmi vine să cred.
— Exclus! Mariana e o fată cu mult bun simţ şi la locul
ei Totuşi, cineva a făcut o farsă.
— Da, cineva care a imitat atât de bine vocea Anişoarei,
încât a putut-o păcăli pe telefonistă.
— În sfârşit! N-are rost să ne mai pierdem vremea
făcând diverse presupuneri. Eu fug să-mi termin raportul.
În drum spre muzeu, Cociuban îşi aminti de Anton
Neguţă şi se posomori şi mai mult.
„Dacă ceea ce vrea să-mi spună e chiar atât de
important pe cât pretinde, cine ştie dacă voi mai avea timp
să-mi termin raportul”.
Încă nu-şi sfârşise gândul, când îl văzu pe Marin
alergând în întâmpinarea sa.
„M-o fi căutând Bucureştiul”, îşi spuse grăbind pasul.
Câteva clipe mai târziu, omul de serviciu se opri gâfâind
în fata sa.
— Ce s-a întâmplat, tovarăşe Marin?
— O nenorocire, tovarăşe director.
— Nenorocire? Ce nenorocire?
 — Nu ştiu!… Tovarăşul Iancu Popescu în a repezit după
d-voastră, să vă spun că s-a întâmplat o nenorocire mare.
Tovarăşa Angela a anunţat şi miliţia.
— Miliţia?
Auzind că fusese anunţată şi miliţia, el care până atunci
numai se grăbise începu să alerge.

Câteva minute mai târziu, directorul Cociuban află ce se

întâmplase în lipsa sa.
Îndrumătorul Anton Neguţă luase în primire grupul de
la garderobă, şi de acolo îl condusese în holul de onoare.
Grupul era format dintr-un număr de circa treizeci de
persoane, muncitori şi muncitoare, de la „Steagul Roşu”
din Craiova.
Anton Neguţă rămăsese pe prima treaptă de la intrarea
în hol, în timp ce vizitatorii umblau, de colo-colo,
admirând loja oratorului, lambriurile şi sculpturile în
lemn, vitraliile. Erau atât de impresionaţi de ceea ce
vedeau, încât, cu excepţia a doi, trei, părerile şi le
schimbau între ei, vorbind în şoaptă. Mulţi, în aşteptarea
explicaţiilor, îşi pregătiseră carneţelele.
Anton Neguţă îi lăsă câteva minute să privească în voie,
apoi le solicită atenţia.
— Vă rog să vă apropiaţi, ca să puteţi auzi cu toţii,
începem explicaţiile. Aşa! Bun! Ne găsim în holul de
onoare al Castelului Caraiman, care a fost clădit în timpul
domniei primului rege.
În 1866, monstruoasa coaliţie dintre moşierime şi
burghezie, nemulţumită de reformele cu caracter
democratic ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, îl
detronează şi aduce pe tron un prinţ străin, dintr-o
ramură sărăcită a familiei domnitoare din Germania,
familia de Hohenzollern.
El a fost adus în tară tocmai cu scopul de a sprijini
politica reacţionară a moşierimii şi burgheziei. Speranţele
pe care aceştia şi le-au pus în el nu au fost dezminţite.
Prinţul Carol, domnitor mai întâi şi apoi rege, primul rege
al României burghezo-moşiereşti, a devenit primul
exploatator al poporului. El n-a avut decât o singură
preocupare; să se îmbogăţească şi iarăşi să se
îmbogăţească. Dumneavoastră, vizitând Castelul devenit
în regimul nostru democrat-popular muzeu, veţi avea
prilejul să vă convingeţi că acela, care pretindea a fi rege
„din graţia lui Dumnezeu” peste un popor a cărui limbă nu
s-a străduit nicio clipă s-o înveţe, n-a avut decât dispreţ
faţă de popor, faţă de cultura şi arta sa. Fiindcă nimic nu
ilustrează mai bine ignorarea şi desconsiderarea totală de
către hapsânul suveran a tot ceea ce reprezenta cultura şi
arta noastră naţională decât acest Castel.
Anton Neguţă se opri câteva clipe, ca să ceară celor din
spate să se apropie şi mai mult, apoi continuă:
— Acest hol este construit în stilul Renaşterii germane,
de altfel, ca majoritatea încăperilor. Vizitând castelul, vom
mai întâlni tot felul de stiluri: Renaşterea italiană, Rococo-
ul francez, Baroc-ul german, stilul hispano-maur şi chiar
cel otoman. Dar nu vom întâlni nimic, absolut nimic din
ceea ce ar putea aminti de arhitectura românească, de
arta românească.
În ceea ce priveşte acest hol, aşa cum vă spuneam, este
construit în stilul Renaşterii germane. Caracteristice
pentru decoraţia interioară din epoca Renaşterii germane
sunt lambriurile, adică panourile de lemn, care acoperă
pereţii, în întregime sau până la o anumită înălţime.
Lambriurile din acest hol de onoare sunt din lemn de nuc,
bogat machetate cu diferite alte esenţe de lemn.
Priviţi, tovarăşi…
... Dar nu apucă să termine fraza. Se auzi prin aer un fel
de vâjâit straniu, neobişnuit, şi, în clipa următoare, Anton
Neguţă se prăbuşi cu o săgeată înfiptă în piept.
Totul se petrecu atât de neaşteptat, încât, câteva clipe,
încremeniră cu toţii. Pe urmă, când îşi reveniră, priviră în
toate părţile, străduindu-se să-şi dea seama de unde
putuse porni săgeata.
— Să anunţe careva administraţia! vorbi primul
conducătorul grupului, îngenunchind lângă cel prăbuşit.
Nu era nevoie să fie medic, ca să-şi dea seama că Anton
Neguţă murise şi că moartea fusese fulgerătoare.
Cel care plecase să anunţe administraţia muzeului
întâlni pe coridor pe Iancu Popescu, şi el, de asemenea,
îndrumător.
— Dumneata, tovarăşe, munceşti aici?
— Da! Dar dumneata de ce umbli prin muzeu de unul
singur? Unde ţi-e grupul cu care ai venit?
— Bine că te-am întâlnit!… Haide repede, că s-a
întâmplat o nenorocire. Îndrumătorul nostru a fost
omorât, îl lămuri vizitatorul.
— Unde?
— În holul de onoare!
Şi, ca şi când el ar fi fost acela care trebuia să-i arate
drumul, o porni înainte.
Dar Iancu Popescu, dezmeticindu-se, îl întrecu şi,
câteva clipe mai târziu, îngenunche, la rândul său, lângă
cadavrul lui Anton Neguţă.
— E mort! îl informă conducătorul grupului.
O săgeată lungă era înfiptă în pieptul lui Anton Neguţă,
acolo unde, dedesubt, fără îndoială, se afla inima.
Totuşi, ca să nu mai aibă niciun fel de dubiu, ceru o
oglindă. Una dintre muncitoare i-o oferi pe a sa.
Iancu Popescu apropie oglinda de buzele lui Anton
Neguţă. Dar oglinda nu se aburi deloc.
— Mort!
Începând din clipa aceea, Iancu Popescu, dând dovadă
de energie, sânge rece şi tact – calităţi pe care nimeni
dintre colegii săi nu i le-ar fi bănuit – luă toate măsurile
dictate de împrejurare: trimise omul de serviciu să-l caute
pe directorul Cociuban, anunţă miliţia, se îngriji ca, până
la noi dispoziţiuni, nimeni să nu părăsească muzeul.
Chiar şi dispoziţiile pe care directorul Cociuban le dădu
după ce luă cunoştinţă de cele întâmplate, tot Iancu
Popescu i le sugeră.
 Într-una din sălile muzeului, Dana Milea îşi îndeplinea,
cu conştiinciozitate, funcţia provizorie de supraveghetoare.
De fapt, Dana Milea era îndrumătoare, şi încă una din cele
mai bune, dar de două zile ţinea locul supraveghetoarei
Varvara Hâncu, căreia i se aprobase de către conducere
un concediu fără plată de o săptămână. Fiind vara – deci
într-o perioada de vârf – concediul îi fusese aprobat cu
mare greutate, şi numai cu condiţia că altcineva să-i vina
locul. Cum celelalte colege ale ei, şi aşa aveau în grijă un
număr prea mare de săli, Varvara Hâncu ar fi trebuit să
renunţe la plecare, daca Dana Milea, săritoare ca
totdeauna atunci când era vorba să-şi ajute în vreun fel
tovarăşii de muncă, nu ar fi venit cu propunerea să-i ţină
ea locul, urmând ca ceilalţi îndrumători s-o suplinească în
munca de îndrumare, preluând grupe alcătuite dintr-un
număr mai mare de vizitatori decât în mod obişnuit.
Propunerea fu acceptată până la urmă de către director,
şi numai datorită acestui fapt, în ziua când se întâmplă
moartea lui Anton Neguţă, Dana Milea se plictisea,
plimbându-se prin sălile pe care le avea în supraveghere.
Fără să fie frumoasă, despre ea nici nu se putea spune
că e, propriu-zis, urâtă. Ochii îi erau chiar frumoşi, ochi
de o culoare greu de definit, mari şi neobişnuit de agitaţi.
De altfel, agitaţia părea a fi caracteristic esenţială a
temperamentului ei. Totuşi neastâmpărul din priviri,
atunci când îl descopereai, impresiona cel mai mult la ea.
Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. În ce măsură
aceasta este sau nu adevărat, nu-i chiar atât de uşor de
răspuns. În ceea ce priveşte pe Dana Milea însă, într-
adevăr ochii trădau o viaţă sufletească bogată, intensă.
Şi totuşi, lucrul acesta nu era evident pentru toată
lumea, tocmai datorită acelei agitaţii, prezentă în tot ceea
ce făcea, care înşela pe un observator mai superficial.
Spre pildă, acum se comporta destul de neobişnuit. Se
plimba, nervoasă, de colo-colo, se aşeza pentru o clipă, ca
imediat după aceea să se ridice şi să re-înceapă plimbarea.
Sau, făcându-i-se dintr-o dată cald, îşi scotea taiorul
uniformă, ca două minute mai târziu din nou să şi-l
îmbrace. Între timp, enervant de des, îşi consulta ceasul-
brăţară, fără ca s-o intereseze timpul şi, mai ales, fără să
bage măcar în seamă minutarele de pe cadran. Când nu-şi
consulta ceasul, se preocupa de cârlionţul pe care se silea
să-l facă să stea lipit de frunte. Dacă, în sfârşit, izbutea,
începea să-l chinuiască, netezindu-l, de data asta ca să se
întindă de-a lungul tâmplei. Totuşi, o asemenea
îndeletnicire îi lăsa destul timp să se repeadă la fereastră
şi să privească jos, în curtea Castelului, cu o aparentă
nerăbdare, ca şi când se aştepta să vadă pe cineva acolo.
În fine, de multe ori se descălţa şi începea să-şi mişte
degetele, de parcă ar fi strâns-o pantofii.
Pe scurt, tot timpul era inutil agitată, tot timpul avea
ceva de făcut, încât puteai uşor presupune că, după atâtea
eforturi, nici că era posibil să existe o altă fiinţă, care să
aibă un somn mai normal decât al ei. Şi cu toate acestea,
Dana Milea suferea des de insomnii. Spre pildă, dacă
înainte de a adormi începea să ţârâie un greier, gândul că
din cauza ţârâitului ar putea rămâne trează o împiedica
efectiv să adoarmă. Sau, putea să rămână trează până la
ziuă, numai la gândul că, din cauza oboselii prea mari nu
va putea adormi.
Bineînţeles, de faţă cu alţi oameni, izbutea să-şi
stăpânească agitaţia în mai mare măsură decât atunci
când se găsea singură între patru pereţi. Totuşi, excesiva
ei nervozitate şi permanentul său neastâmpăr rămâneau –
în ciuda eforturilor depuse – în suficientă măsură evidente
ca să suscite curiozitatea cel puţin a acelora care o vedeau
pentru prima dată.
Din acest motiv, atunci când fusese repartizată ca
îndrumătoare la muzeu, repede devenise obiectul ironiilor
îngăduitoare ale unora dintre tovarăşii săi de muncă.
Scurt timp după aceea, o lăsară în pace, şi nu fiindcă se
obişnuiră cu ea, ci numai datorită faptului că, fără să
constituie aceasta o preocupare deliberată din partea ei,
izbuti să câştige simpatia tuturora.
 Deosebit de inteligentă, cu foarte serioase şi
aprofundate cunoştinţe de istoria artelor, la care se
adăuga cunoaşterea temeinică a patru limbi străine, şi, în
fine, pasionată după filologie şi folclor, Dana izbutise să se
impună, alături de Anton Neguţă, ca o excepţională
îndrumătoare de muzeu.
Poate că, dacă numai la atât s-ar fi rezumat calităţile ei,
n-ar fi scăpat de răutăţile atât de veninoase ale
invidioşilor. Dar modestă, deosebit de conştiincioasă, cea
dintâi gata în a sublinia, cu sinceritate şi neprefăcută
bucurie, cel mai neînsemnat succes al colegilor săi de
muncă, săritoare, mai ales atunci când putea îi de vreun
folos altora, urând laşitatea, linguşirea şi practica
îngăduinţelor reciproce, dar, în acelaşi timp, izbutind să fie
o adevărată tovarăşă în relaţiile cu ceilalţi lucrători ai
muzeului, Dana Milea era nu numai apreciată, dar, mai
ales, simpatizată.
Totuşi, simpatia aceasta era oarecum neutrală. O
apreciau pentru cultura sa, o simpatizau pentru
caracterul ei integru, dar totul aici se sfârşea.
„Dana este o fată admirabilă!”
Era aceasta o apreciere globală şi unanimă. Nimeni însă
nu-şi dădea osteneala s-o cunoască mai îndeaproape.
Dacă ai fi cerut lucrătorilor muzeului să-şi spună
părerea despre Dana, alta decât una globală, fiecare ar fi
constatat, nu fără surprindere, că ştia foarte puţine
lucruri despre ea. Dintr-un anumit punct de vedere,
aceasta era şi explicabil. Fetele ar fi descoperit că niciuna
dintre ele nu-i căutase prietenia, după cum, de altfel, nici
ea n-o căutase pe a lor.
Cât priveşte băieţii, aceştia, la rândul lor, s-ar fi mirat
constatând că nu ştiu mare lucru despre ea. De asemenea,
ar fi descoperit că niciodată nu văzuseră în Dana altceva
decât o colegă sau o bună prieten. Dar nimănui nu i-ar fi
trecut prin minte că pe ea prea marea singurătate o apasă.
Nefiind însă o fire slabă şi anacronic sentimentală, Dana
nu se lăsa copleşită de acest sentiment. Găsea
compensaţie în muncă, în studiu. Citea enorm şi, pe
ascuns fără să împărtăşească taina cuiva, lucra la un
studiu de filologie comparată. Cu toate acestea, munca şi
studiul făcute, de altfel, cu o adevărată pasiune, nu
izbuteau să înlăture cu desăvârşire sentimentul
singurătăţii. Şi lucrul acesta era firesc, deoarece, în ciuda
zăpăcelii sale aparente, era o fiinţă normală.
Omul, în general, nu este făcut să trăiască singur, şi o
femeie cu atât mai puţin. Or, Dana Milea era la o vârstă
când tânjea după dragostea sinceră a unui bărbat, după
cum, de asemenea, tânjea să iubească pe un bărbat cu o
dragoste mare, adevărată. Dar, parcă fusese un făcut, toţi
aceia pe care simţise că i-ar fi putut iubi nu văzuseră în ea
decât o „prietenă” sau o „colegă”. Spre pildă, curând după
repartizarea ei ca îndrumătoare la muzeu, câtva timp
avusese iluzia că Anton Neguţă se îndrăgostise de ea. La
rândul ei, se simţise atrasă de erudiţia acestuia, de ceea ce
numise atunci „caracterul neînduplecat al unui om care
nu acceptă şi nu tolerează compromisurile”. Curând însă
trebuise să constate că nu fusese decât o iluzie. Ceea ce
crezuse a fi dragoste adevărată la Anton Neguţă nu fusese
decât dorinţa de a o protegui, poate fiindcă o vedea atât de
agitată.

Chinuindu-şi zuluful, care nu voia să stea întins pe

tâmplă, deodată o străfulgeră un gând. Un gând absurd
– era conştientă de absurditatea gândului – dar nu se
putea elibera de el, alungându-l. Şi gândul acesta era:
dacă ucigaşul lui Anton Neguţă şi-ar pune în gând s-o
ucidă şi pe ea, ar izbuti foarte uşor, fiindcă, de frică n-ar fi
în stare să schiţeze un singur gest de apărare.
„Absurd!… Cum îmi pot trece prin minte ademenea
gânduri” îşi vorbi sieşi, simţind o senzaţie de frig de-a
lungul şirei spinării.
Totuşi, instinctiv, se refugie în unghiul de lângă
fereastră.
De acolo putea supraveghea uşor ambele intrări ale
sălii. Liniştea era desăvârşită. Ar fi trebuit să-ţi încordezi
auzul ca să poţi auzi murmurul vag – parcă mai mult o
părere – al vocii îndrumătorului Călin Stamate, de care o
despărţeau cinci săli de muzeu. Şi tocmai murmurul
acesta o făcu să-şi dea seama că, de fapt, acolo unde se
afla, era cu desăvârşire izolată. Constatarea aproape o
înspăimântă.
„E stupid câte gânduri absurde pot trece prin mintea
unui om!” se mustră singură, izbutind să se liniştească.
Dar abia apucă să-şi exprime gândul până la capăt şi
deodată, pe peretele din dreapta, pe care soarele îl lumina
ca pe un ecran, apăru umbra unui om. O umbra mare,
alungită, o umbră uriaşă, care ţinea în mână un arc nu
mai puţin uriaş.
„Mă va omorî şi pe mine!” mai apucă să-şi spună în
gând.
Pe urmă, biruită de frică, scoase un ţipăt, care se auzi,
lugubru, în toate sălile muzeului, şi se prăbuşi leşinată.
Trecu un timp până când Angela Orănescu şi Ana
Lupea, amândouă îndrumătoare izbutiră s-o readucă în
simţiri.
— Ce ţi s-a întâmplat, dragă? se interesă Ana Lupea
atunci când văzu că Dana Milea deschide, în sfârşit, ochii.
— L-am văzut! murmură aceasta, şi dinţii prinseră să-i
clănţăne.
— Pe cine? întrebă Angela Orănescu.
— Pe asasinul lui Anton!
Angela Orănescu se uita la ea cu neîncredere:
— Pe cine ai văzut?
— Ţi-am spus doar: pe asasinul lui Anton.
— L-ai… l-ai… vă… văzut pe asasinul lui… lui Anton? se
bâlbâi de emoţie Ana Lupea, ea, care în nicio împrejurare,
oricât de neobişnuită ar fi fost nu-şi pierdea capul.
— De fapt, i-am văzut numai umbra… Acolo, pe perete…
Avea în mână arcul… arcul, cu care a ucis.
Cele două îndrumătoare se priviră cu înţeles. Nu
credeau o boabă. Ştiind-o emotivă şi cu multă imaginaţie,
erau convinse că i se năzărise numai a fi văzut pe asasinul
lui Anton Neguţă.
Mângâind-o pe păr, Angela Orănescu îi vorbi ca unui
copil
— Haide, linişteşte-te, draga mea! Ţi s-o fi părut!
— Ba nu mi s-a părut deloc. De ce nu mă crezi că i-am
văzut umbra? Şi când mă gândesc, Dumnezeule, că putea
să mă omoare şi pe mine!…
— Cine dragă?
Toate trei priviră în direcţia de unde venea vocea.
Cel care întrebase era îndrumătorul Ion Mocanu. Se
oprise în prag, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele
pantalonilor, rezemat cu umărul stâng de tocul uşii, cu
piciorul drept încrucişând pe cel stâng şi sprijinindu-şi-l în
vârful pantofului.
Înalt, suplu, cu umbrii largi, cu faţa mare, virilă, cu nas
acvilin şi buze senzuale Ion Mocanu întrunea acele calităţi
fizice care, în general, plac femeilor. Fără să fie şi în
realitate, făcea impresia unui autentic sportiv. De altfel, o
anumită ostentaţie vestimentară, specifică unora dintre
sportivi, accentua această impresie.
Foarte fotogenic – deşi lipsit de talent – se visa
protagonist într-un film de mare succes. Era convins că,
până la urmă, vreun regizor, altul decât aceia cu care el
încercase, va descoperi „marele” său talent şi-l va consacra
Până atunci se consola fotografiindu-se cel puţin o dată pe
lună, în diferite poziţii, studiate mai înainte îndelung în
faţa oglinzii.
Pasiunea aceasta devenise un fel de manie, care îi
producea o adevărată încântare. Rar i se întâmpla să se
simtă mai fericit decât în clipele când, ieşind de la fotograf,
ducea cu el, în buzunarul de la piept, plicul cu cel mai
proaspăt set de fotografii. Acasă avea stocuri
impresionante, cu toate că împărţea cu dărnicie în dreapta
şi-n stânga prietenilor, cunoscuţilor întâmplători şi, mai
ales, femeilor.
Faptul că făcea impresia unui sportiv – datorită
fizicului, dar, mai ales, ostentaţiei vestimentare, de un
gust îndoielnic – explica de ce prefera acele fotografii care
îl reprezentau ca atare. De aceea, şi în colecţia sa, cele mai
multe poze îl reprezentau îmbrăcat într-un impecabil
costum alb de tenis, ţinând racheta sub braţ. Paradoxal
era însă că Ion Mocanu nu călcase în viaţa sa pe un teren
de sport, iar în ceea ce priveşte tenisul, pur şi simplu, îl
detesta.
— Cine, dragă? întrebase el pe Dana Milea.
Răspunsul îl primi însă de la Ana Lupea.
— Închipuieşte-ţi, Dana pretinde că l-a văzut pe
asasinul lui Anton.
Dana Milea care, dând cu ochii de Ion Mocanu jenată,
se înroşise vag, chinuindu-şi zuluful de pe frunte, protestă
cu blândeţe:
— De ce spui că pretind. Afirm, cu toată
responsabilitatea, că l-am văzut. Mai precis, că i-am văzut
umbra. Pe urmă, cutremurându-se de oroare: Dacă n-aş fi
leşinat, sigur m-ar fi ucis şi pe mine.
— Şi crezi că nu te-a ucis numai fiindcă ai leşinat?
întrebă Angela Orănescu convinsă, ca şi până atunci, că
Dana Milea avusese, pur şi simplu, o halucinaţie.
— Cred că da. Gândeşte-te!… Când i-am văzut umbra
pe perete, dacă nu m-aş fi speriat atât de tare şi m-aş fi
întors să mă uit la el, fără îndoială că m-ar fi ucis, tocmai
pentru că l-aş fi recunoscut.
Ion Mocanu, după ce îşi înfundă mai adânc mâinile în
buzunarele pantalonilor, întrebă cu blândeţe îngăduitoare,
de parcă s-ar fi adresat unui copil:
— De ce spui că l-ai fi recunoscut? Asta ar fi valabil
numai dacă cineva dintre noi l-a ucis pe Anton. Ai vreun
motiv să crezi aşa ceva?
— Dar nu m-am gândit neapărat la asta. Cred că
asasinului nu i-ar fi convenit să fie văzut ţinând în mână
arma cu care l-a ucis pe Anton, indiferent cine este el.
— Vrei să spui că te-ar fi ucis, chiar dacă îl vedeai
atunci pentru prima dată? întrebă tot atât de sceptică
Angela Orănescu.
— Fără îndoială!… Deveneam doar o martoră
primejdioasă. Gândeşte-te: aş fi fost singura care, ulterior,
l-ar fi putut recunoaşte. Tu ce crezi, Ioane?
Ion Mocanu nu-i răspunse imediat. Mai întâi îi ajută să
se ridice.
— Poate că, într-adevăr, numai leşinul te-a scăpat de
moarte. Apoi, cu aceeaşi voce blândă, aproape duioasă:
Dar acum trebuie să te linişteşti, fată dragă… Cel mai bine
ar fi dacă te-ai putea duce acasă. Dar, până vine miliţia,
nu cred că e posibil. Pe o canapea însă, tot va trebui să te
întinzi puţin. Haide, sprijină-te de mine!
— Ai dreptate, Ioane! Mă simt atât de obosită!
Şi, instinctiv, îşi plecă obrazul pe umărul lui. În clipa
următoare şi-l retrase, înroşindu-se.
În timp ce Ion Mocanu o ducea pe Dana Milea ţinând-o
de mijloc, Ana Lupea, urmărindu-i cu o privire stranie,
vorbi, abia auzit, adresându-se Angelei Orănescu:
— Crezi că Dana a văzut într-adevăr umbra?
— Nu! Cred că, pur şi simplu, i s-a năzărit de frică. Cu
firea ei…
— Nu mi se pare că ai motive să fii chiar atât de sigură.
De altfel, dacă totuşi Dana l-a văzut, ar trebui să-mi fie
tare ciudă pe tine Angela.
— De ce dragă?
— Pentru că, cel puţin cinci minute m-ai ţinut inutil de
vorbă. Îţi dai seama ce ar fi însemnat dacă n-am fi pierdut
minutele acelea?
— Da! L-am fi văzut şi noi pe asasin.
 IV
Lucrătorii miliţiei fură întâmpinaţi chiar la intrarea în
Castel de către directorul Cociuban. În spatele său se ţinea
ca o umbră Iancu Popescu.
Cu comandantul secţiei de miliţie, căpitanul Borcea
Radu, directorul Cociuban se cunoştea de mai mult timp.
Cu ani în urmă fiind colegi la o şcoală de partid, se
stabilise între ei o strânsă şi trainică prietenie. După
absolvirea şcolii, locuind fiecare în alt oraş, au păstrat
legătura prin corespondenţă. Ani de zile şi-au scris
regulat, dar de văzut, prins fiecare de munca sa, n-au
izbutit să se mai vadă. Dar tocmai când se aşteptau mai
puţin, se reîntâlniră, unul în funcţia de comandant al
miliţiei oraşului, celălalt în calitate de proaspăt director al
muzeului. Regăsindu-se în acelaşi oraş, prietenia dintre ei
deveni mai trainică. Se vedeau ori de câte ori timpul le
permitea. Amândoi pasionaţi jucători de şah, de cele mai
multe ori se întâlneau spre a tranşa o veche rivalitate care,
întrucât erau amândoi cam de forţe egale, niciodată nu se
lăsa lichidată.
— În sfârşit, bine că ai sosit, dragă Radule, i se adresă
directorul Cociuban, strângând mâna căpitanului Borcea.
— N-au trecut mai mult de zece minute de când am
primit comunicarea telefonică.
— Ai dreptate, dar mie mi s-a părut un veac.
— Ce s-a întâmplat?
— Ceea ce ţi-am spus şi la telefon. Unul din lucrătorii
muzeului a fost omorât.
— Tovarăşul procuror a sosit?
— Încă nu!
— Trebuie să pice şi el acum. L-am anunţat.
— Ce părere ai, Radule, de nenorocirea asta?
— Niciuna, deocamdată. Du-mă, mai întâi, acolo unde
s-a întâmplat crima.
În holul de onoare, Anton Neguţă zăcea pe locul unde îl
prăbuşise săgeata ucigaşă. Stând pe trepte, îl veghea
Marin, omul de serviciu.
Sprijinindu-şi coatele de genunchi şi ascunzându-şi
obrajii în palme, Marin făcea impresia că-i călăuzit de o
mare durere. În realitate, adormise. Şi dormea atât de
bine, încât nu se trezi decât atunci când auzi voci în
imediata sa apropiere.
Sări ca ars şi, buimăcit încă de somn, strigă ca un
recrut:
— Să trăiţi, tovarăşe căpitan!
— Bună ziua!
Împreună cu căpitanul Borcea trecură pragul holului de
onoare şi ceilalţi lucrători ai miliţiei.
De asemenea, mereu ca o umbră în spatele directorului
Cociuban, Iancu Popescu.
Descoperindu-l, directorul îl lăudă faţă de căpitan:
— Să ţi-l prezint, Radule, pe tovarăşul Iancu Popescu.
Astăzi a dat dovadă de mult tact şi de mult sânge rece.
Cel lăudat se înroşi, cumva stânjenit.
Căpitanul Borcea îi aruncă o privire pătrunzătoare şi,
fără a arăta în vreun fel dacă împărtăşeşte sau nu
entuziasmul lui Cociuban, îi vorbi:
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci dumneavoastră
sunteţi cel mai în măsură să ne daţi unele lămuriri.
— Mă voi strădui, tovarăşe căpitan.
— Spuneţi-mi, cine dintre lucrătorii muzeului a aflat
primul de crimă?
— Eu, tovarăşe căpitan!
— Da? Cu atât mai bine! Vă găseaţi aici în momentul
când a fost ucis?
— Nu! M-a anunţat unul dintre vizitatori.
— Dumneavoastră unde eraţi atunci?
— Pe sală, în drum spre garderobă, de unde trebuia să
iau în primire un nou grup. Când am aflat ce s-a
întâmplat, am alergat într-un suflet încoace. L-am găsit
mort.
— De unde ştiţi că era mort?
— M-am convins, tovarăşe căpitan, cu ajutorul unei
oglinjoare.
În timp ce Iancu Popescu răspundea întrebărilor, echipa
operativă, condusă de sublocotenentul Pavelescu Dan, se
aşternuse pe lucru, fotografiind, căutând amprente.
— Dacă am înţeles bine, Anton Neguţă a fost ucis în
timp ce îşi exercita funcţia de îndrumător.
— Exact, tovarăşe căpitan.
— Unde sunt aceia care au fost de faţă? I-aţi lăsat să
plece?
— Se putea, tovarăşe căpitan? Sunt la garderobă, i-am
reţinut pe toţi, închipuindu-mi că veţi vrea să staţi de
vorbă cu ei. De altfel, la fel am procedat cu toţi aceia care
se găseau în Castel în momentul când am aflat de crimă.
Căpitanul Borcea îşi boţi fruntea, ca şi când vestea
aceasta l-ar fi impresionat neplăcut. Întorcându-i spatele,
se apropie de sublocotenentul Pavelescu. Acesta tocmai
dădea unele indicaţii fotografului. Îi transmise pe şoptite
un ordin, apoi reluă întrebările:
— Şi unde spuneţi că se află cei din grupa lui Anton
Neguţă?
— La garderobă, tovarăşe căpitan.
— Sunt de la vreo întreprindere?
— Muncitori de la „Steagul Roşu” din Craiova.
— Cu atât mai bine. Aduceţi-i, vă rog, pe toţi aici!
Câteva minute mai târziu grupul, condus de Iancu
Popescu, revenea în holul de onoare.
— Bună ziua, tovarăşi! îi salută căpitanul Borcea.
— Bună ziua, tovarăşe căpitan!
— Tovarăşi, d-voastră aţi fost de faţă când acest lucrător
al muzeului a fost omorât mişeleşte. Criminalul trebuie
descoperit şi arestat, ca să-şi primească pedeapsa. Sarcina
aceasta ne revine nouă. Miliţiei. Dar, ca s-o putem duce la
bun sfârşit, trebuie să ne ajutaţi. De aceea, vă rog ca unul
dintre d-voastră să povestească tot ceea ce s-a întâmplat,
de când aţi intrat aici şi până în clipa când a fost făptuită
crima, fără să neglijeze niciun amănunt, oricât de
neînsemnat i s-ar părea.
Muncitorii se uitară unii la alţii, apoi, ca şi când s-ar fi
înţeles din priviri, vorbind în numele tuturora, unul
propuse:
— Să apună tovarăşul Tomescu. Dacă o mai fi ceva de
adăugat, om mai vorbi şi noi.
Un bărbat ca la treizeci de ani, de statură mijlocie, dar
cu umeri largi şi voinici îşi făcu loc în faţă:
— Prea multe lucruri, tovarăşe căpitan, nu am a vă
spune. Noi eram aşezaţi aici, în semicerc, iar dumnealui –
şi arătă spre mort – acolo, pe trepte. Ne vorbea, când
deodată am auzit un vâjâit pe la urechea mea. N-am
apucat nici să clipesc o dată şi l-am văzut pe bietul om
prăbuşindu-se.
— Spuneţi-mi, tovarăşe Tomescu, cam cât timp credeţi
că a trecut de când aţi intrat aici şi până în clipa când a
fost ucis?
— Să fi trecut cel mult zece minute. Voi ce ziceţi, măi
tovarăşi?
— Păi da! Cam zece minute! confirmă un alt muncitor.
— Aţi putea, tovarăşe Tomescu, preciza ora când s-a
întâmplat crima?
— Mi-ar fi foarte greu, tovarăşe căpitan.
— Vă pot spune eu, cu precizie tovarăşe căpitan, se oferi
muncitorul care îl propusese pe Tomescu să vorbească în
numele tuturora.
— Ştiţi, eu mă aflam în primul rând, şi cel mai aproape
de victimă. Când l-am văzut prăbuşindu-se am crezut că i
s-a făcut rău şi m-am aplecat să-l ajut. Abia atunci am
observat săgeata. Priviţi tovarăşe căpitan, cum ţine mâna
stângă pe piept. Vedeţi, are ceas la mână. Când m-am
aplecat să văd ce i s-a întâmplat, involuntar, ochii mi s-au
oprit pe cadran. Minutarele arătau orele zece şi patru
minute.
Căpitanul Borcea verifică ceasul victimei cu al său.
Diferenţa era de numai un minut.
— Tovarăşe… Cum vă numiţi?
— Iordache! Traian Iordache, tovarăşe căpitan.
— Tovarăşe Iordache, sunteţi sigur că erau orele zece şi
patru minute?
— Absolut sigur, tovarăşe căpitan.
— Informaţia d-voastră e foarte preţioasă şi cred că ne
va fi de mare folos.
— Sunt bucuros, tovarăşe căpitan, să pot fi de vreun
ajutor miliţiei noastre.
— Tovarăşe căpitan, aş mai avea ceva de adăugat, vorbi
din nou Tomescu.
— Poftim, tovarăşe! Vă ascult.
— Aţi spus că vă interesează şi amănuntele, oricât de
neînsemnate ni s-ar părea…
— Exact, tovarăşe Tomescu.
— Ceea ce vreau să vă spun eu acum, e cumva o
impresie a mea. Dar fiind vorba doar de o simplă impresie,
s-ar putea să mă înşel. Poate că n-ar trebui să vă răpesc
timpul…
— Spuneţi, tovarăşe. Pentru noi, şi impresiile au
importanţa lor. De multe ori chiar foarte mare.
— Ştiţi, tovarăşe căpitan, ascultându-l, am avut tot
timpul impresia că pe băiatul ăsta îl frământa ceva, că
ceva îl neliniştea. Ne vorbea – şi vorbea foarte frumos – dar
parcă tot timpul era cu gândul în altă parte.
— A mai avut careva dintre d-voastră impresia aceasta?
Confirmară mai mulţi.
Căpitanul Borcea rămase câteva minute pe gânduri,
apoi întrebă:
— Tovarăşe Tomescu, aţi afirmat că, la un moment dat,
aţi auzit săgeata vâjâind pe lângă d-voastră. N-aţi putea
cumva preciza cam din ce direcţie venea? Fiindcă,
tovarăşi, dacă priviţi în jurul d-voastră, vă puteţi da seama
că asasinul a avut posibilitatea să tragă cu arcul din mai
multe locuri.
— Un loc mai potrivit pentru a fi comisă o crimă nici că
se putea.
Cel care vorbi fu Iancu Popescu. Dar, parcă ruşinat că
se amestecase în vorbă neîntrebat, evită să se uite la
căpitan.
Acesta îi aruncă o privire severă, dar în acelaşi timp
sfredelitoare, apoi către Tomescu, reluând întrebarea:
— Aţi putea să-mi spuneţi?
— Ştiu eu?… Mi se pare că din spate!
— Nu-i adevărat! protestă un altul. Şi eu am auzit
săgeata vâjâind dar, după părerea mea, săgeata venea din
direcţia aceea.
Şi arătă înspre dreapta, unde, la primul etaj se afla
biblioteca oaspeţilor.
Imediat se iscă o scurtă controversă. Unii erau de
părerea lui Tomescu, alţii de părerea celuilalt tovarăş, iar
alţii, în fine, susţineau că săgeata pornise de la galeria din
stânga a celui de-al doilea etaj.
Până la urmă, căpitanul Borcea puse capăt controversei:
— Întrucât părerile sunt împărţite, să nu mai pierdem
timpul, tovarăşi. În afară de cele ce s-au spus, mai are
cineva de adăugat ceva?
Nu se mai anunţă nimeni
— Atunci, tovarăşi, vă mulţumesc. Deocamdată mi-e
suficient ceea ce am aflat. Bineînţeles, mai târziu, întrucât
aţi fost martori la crimă, vă vom audia pe fiecare în parte.
Bună ziua, tovarăşi, şi, încă o dată, vă mulţumesc!
Niciunul dintre ei nu se grăbi să plece.
— Mult noroc, tovarăşe căpitan!
— Să-l prindeţi, neapărat, pe bandit, tovarăşe căpitan!
— Neapărat, tovarăşe căpitan, neapărat!
— Păcat de băiat, tovarăşe căpitan! Ştia carte, nu
glumă!…
Şi aşa, fiecare ţinu să-i ureze noroc şi să-i strângă
mâna.

După ce muncitorii de la „Steagul Roşu” părăsiră holul

de onoare, câteva clipe căpitanul Borcea rămase pe
gânduri.
Curând după aceasta se înapoie şi sublocotenentul
Pavelescu.
— Tovarăşe căpitan, am executat ordinul.
— Bine!
Directorul Cociuban, care, cât timp căpitanul Borcea
păruse a fi adâncit în gânduri se ferise să-l tulbure,
întrebă:
— Să ţi-i aduc şi pe ceilalţi vizitatori, să stai de vorbă cu
ei?
— Deocamdată, nu e nevoie. Îi vom audia mal târziu.
Apoi către directorul Cociuban:
— Aş vrea să stau de vorbă eu oamenii tăi. Aveţi,
presupun, o sală de şedinţe.
— Cum să nu. Să-i convoc?
— Te-aş ruga!
— Tovarăşe Popescu, anunţă, te rog, întreg colectivul să
vină în sala de şedinţe.
— Imediat, tovarăşe director.
— În câte minute îi puteţi strânge? întrebă căpitanul
Borcea.
— În maximum cincisprezece minute, tovarăşe căpitan,
răspunse Iancu Popescu.
— Perfect! În cincisprezece minute vom fi şi noi acolo.
Adică, eu şi tovarăşul director. Comunicaţi, totodată, la
poartă, că pentru astăzi se suspendă vizitarea muzeului.
Vă puteţi duce, tovarăşe Popescu!
Iancu Popescu se afla în prag când căpitanul Borcea îl
strigă:
— Încă un moment, vă rog!
— La dispoziţia d-voastră, tovarăşe căpitan.
— Spuneţi-mi, vă rog de azi dimineaţă, câte grupe de
vizitatori aţi condus?
— Trei, tovarăşe căpitan!
— Şi aţi arătat fiecărui grup sala de arme?
— Evident! Itinerarul e doar obligatoriu.
— În sala de arme sunt expuse şi arcuri?
 — Da!… Câteva exemplare. Avem un arc persan, unul…
— Asta nu mă interesează. Spuneţi-mi, arcurile sunt
expuse, să zicem, într-o vitrină?
— Nu, tovarăşe căpitan! Sunt atârnate de perete.
— Va să zică, un vizitator mai abil ar putea să-şi
însuşească un exemplar.
— Teoretic, da! În practică, aproape imposibil. Chiar
dacă îndrumătorul n-ar observa, ar observa ceilalţi din
grup. Un arc doar nu se poate ascunde în buzunar. Ar fi
cu putinţă numai dacă hoţul şi-ar putea asigura
complicitatea întregului grup. Dar, după părerea mea, e
greu de acceptat o asemenea presupunere. În marea lor
majoritate, cei care vizitează muzeul sunt colective de
muncitori.
— Observaţia d-tale e justă. Spune-mi, săgeţile unde le
ţineţi? Sunt expuse tot aşa la vedere şi – teoretic – la
îndemâna fiecăruia?
— Săgeţile, tovarăşe căpitan, sunt expuse într-o vitrină
de sticlă. Deci, nici măcar teoretic n-ar putea un vizitator,
lung de mână, să ajungă la ele.
— Vreţi să spuneţi că vitrina e încuiată?
— Da, tovarăşe căpitan.
Căpitanul Borcea, care, cât timp pusese întrebările,
privise tot timpul cadavrul lui Anton Neguţă, pentru prima
dată se uită în ochii lui Iancu.
— Va să zică, în cursul acestei dimineţi, d-voastră aţi
trecut de trei ori prin sala de arme. Spuneţi-mi, vă rog: n-
aţi observat dacă arcurile şi săgeţile se aflau la locul lor?
Iancu Popescu se gândi din nou:
— Mi s-a părut totul în regulă, tovarăşe căpitan. Vreau
să spun că nimic nu m-a frapat. De altfel, dintre piesele
expuse în sala de arme, noi, îndrumătorii, nu acordăm
arcurilor importanţă. În cuvântul nostru, mai ales în zilele
de vârf, nici nu amintim de ele. De altfel, chiar pentru
vizitatori, ele nu prezintă decât un interes minor.
— Bine! Mulţumesc. Vă puteţi duce acum să-i anunţaţi
pe ceilalţi tovarăşi să se adune.
 După ce Iancu Popescu plecă, directorul Cociuban
întrebă pe căpitan:
— Spune-mi, Radule, ţi-ai putut face, cât de cât, o
părere?
Căpitanul Borcea răspunse, privind din nou îngândurat
cadavrul lui Anton Neguţă:
— Numai într-o singură privinţă: e aproape sigur că
Anton Neguţă a fost ucis de către unul din oamenii tăi.
— Aş vrea să te pot contrazice, dar, din păcate, trebuie
să recunosc că ai dreptate. M-am convins de aceasta
ascultând întrebările pe care i le-ai pus lui Iancu Popescu.
Şi eu sunt mai în măsură decât el să-ţi confirm că este
aproape imposibil ca cineva din afară să poată fura un arc
din sala de arme, şi cu atât mai puţin o săgeată. Vrei poate
să mergem acum în sala de arme?
— Nu avem să întârziem? Să nu-i facem pe oameni să
aştepte prea mult.
— Chiar aşa de repede n-o să se adune ei.
— În cazul acesta, haidem să dăm o raită prin sala de
arme. Ia-o tu înainte, ca să-mi arăţi drumul!
Când ajunseră, căpitanul Borcea întrebă:
— Unde aveţi expuse arcurile?
— Aici. Priveşte!
Pe unul din pereţi atârnau şase arcuri, de diferite
mărimi şi de provenienţe diferite.
— Lipseşte vreunul?
Directorul Cociuban le numără.
— Niciunul! De necrezut! se minună el, nevenindu-i să
creadă. Atunci înseamnă ca altcineva…
— Şi săgeţile în care vitrină sunt expuse? îl întrerupse
căpitanul.
— În aceasta.
— Nu te mai întreb dacă sunt toate, fiindcă e clar că din
locul acela gol lipseşte una.
Directorul Cociuban se uită la el nedumerit.
— Nu mai înţeleg nimic!
— Şi totuşi e foarte simplu!
 — Înseamnă că asasinului numai săgeata i-a lipsit! Ce
naiba? A venit cu arcul de acasă, fără să-l vadă careva?
— Nu! Asasinul a folosit unul dintre arcurile acestea.
— Vrei să spui că, după ce l-a omorât pe Anton Neguţă,
a avut curajul să vină şi să pună arma la loc?
— Da, asta presupun! Oamenii noştri din echipa
tehnico-ştiinţifică vor verifica dacă asasinul n-a lăsat
cumva amprente pe arcul de care s-a folosit.
— În cazul acesta, e sigur că numai cineva care
cunoaşte bine muzeul a putut comite crima aceasta
odioasă.
— Cu alte cuvinte, unul dintre oamenii tăi!
— Bine, dar de ce? Care ar putea fi cauza acestei crime
abominabile?
— Asta-i cu totul altceva. O să stabilim ulterior mobilul
crimei. Deocamdată, chiar în urma unei prime şi sumare
examinări a situaţiei, reiese clar că pe criminal nu în afară
de aceste ziduri trebuie să-l căutăm.
— De necrezut! Îi cunosc pe toţi destul de bine. Unii
sunt mai buni, alţii, mai puţin buni. Dar de crimă pe
niciunul nu-l cred capabil Oare doi dintre ei să se urască
în aşa măsură, încât…
— Ei, parcă răzbunarea ai putea fi singura explicaţie.
Spune-mi, în ultimul timp nu a dispărut nimic de aici, de
la voi? Un obiect de mare valoare?
— Nu! Sau, mai bine-zis, nu am observat să ne
lipsească ceva.
— Bine, asta urmează să mai verificăm.
— Crezi că mobilul crimei ar putea fi furtul?
— Nu cred nimic, Mihai dragă. Deocamdată nu pot face
decât presupuneri, care însă trebuie în prealabil verificate.
— Mă rog, spune-i presupunere, spune-i cum vrei. Dar
dacă te gândeşti la furt, atunci ar trebui să mergem să
vedem ce-i cu camera de tezaur
— Cum, aveţi aici o cameră de tezaur?
— Avem! La subsol. Obiectele de mare valoare acolo le
păstrăm.
 — Du-mă la subsol!
Când ajunseră, pe uşa blindată sigiliile erau intacte.
Directorul Cociuban răsuflă uşurat
— Să nu-mi ceri să le rup – explică el – fiindcă
regulamentul îmi interzice s-o fac de unul singur.
— Bineînţeles că n-am să-ţi cer. Cheia la cine se află?
— La mine. De fapt, nu e vorba de o cheia ci de patru.
Ceea ce vezi este anticamera. Camera propriu-zisă se află
înapoia acestei uşi şi este în întregime blindată.
— Să mergem! După cât îmi dau seama acolo nu se
poate pătrunde cu una cu două. În orice caz va trebui să
verifici dacă înăuntru este totul în ordine.
*
**
Două zile mai târziu, şi cam la aceeaşi oră când fusese
ucis Anton Neguţă, în cu totul altă parte, şi la câteva sute
de km depărtare, doi oameni stăteau faţă în faţă – de o
parte şi de cealaltă parte a unui birou – fără să-şi
vorbească. Unul era colonelul de miliţie Cursaru Dumitru,
iar celălalt, maiorul de miliţie Mărăcineanu Gelu.
Colonelul Cursaru desena pe o foaie de caiet, cu un
creion roşu, romburi de diferite mărimi. După fiecare romb
îndepărta hârtia ca să poată admira mai bine desenul
care, din cauza proastei execuţii, ar fi stârnit, sigur,
zâmbetele mezinului colonelului, elev în clasa a patra
elementară. Interesul pe care colonelul îl manifesta faţă de
treaba pe care o făcea era numai aparent. Dar desenând
romburi de diferite mărimi se putea gândi în voie. De
altfel, colonelul era convins că desenatul unor figuri
geometrice îi stimulează gândurile.
Maiorul Mărăcineanu, de cealaltă parte a biroului,
aştepta răbdător, ştergând tacticos cu o batistă, mai mult
chiar decât era necesar, lentilele groase ale ochelarilor săi.
Din când în când se uita la superiorul său cu ochii săi
miopi şi se mira că-l vede învăluit într-o ceaţă.
— Dumneata eşti de acord cu concluziile căpitanului
Ovezea? întrebă colonelul, într-un târziu, pe maior.
 Maiorul zâmbi ca de o glumă reuşită:
— Bineînţeles că da!…
— Aşa!… Totuşi, înainte de a-mi da aprobarea, aş vrea
să-i mai pun câteva întrebări, adăugă colonelul Cursaru,
îndepărtând hârtia spre a privi rombul abia terminat. Deşi
acesta semăna mai curând cu un pătrat, pe faţa
colonelului se întipări încântarea.
După ce se sătură să-l admire, ordonă în microfon:
— Să vină la mine căpitanul Ovezea!
Privindu-i chipul cu trăsăturile energice, maiorul
Mărăcineanu, care nutrea o mare admiraţie faţă de
colonel, îi vorbi în gând:
„Lasă că nu mă păcăleşti tu pe mine. Deşi ţi-e drag
băiatul, eşti ca profesorii scrupuloşi care, înainte de a da
unui elev nota maximă, îl sucesc în fel şi chip, ca să fie
siguri că nu greşesc. Ei, dar ai să-l asculţi, şi ai să te
convingi că nu te va face de ruşine”.
Câteva momente mai târziu, căpitanul Ovezea Petre
intra în biroul colonelului Cursaru.
— Tovarăşe colonel, m-am prezentat la ordinele d-
voastră.
— Ia loc, tovarăşe căpitan
Căpitanul Ovezea se aşeză pe cel de-al doilea fotoliu,
faţă în faţă cu maiorul Mărăcineanu, şi privi cam pe furiş
la colonel. Acesta începuse să deseneze un alt romb
încruntându-se atât de tare, încât ai fi putut jura că
operaţia îi solicită nu numai maximum de atenţie, dar şi
maximum de efort fizic.
Căpitanul Ovezea îl admira pe colonel, dar în aceeaşi
măsură îl şi iubea. Îl iubea de parca i-ar fi fost tată De
altfel, în mai multe privinţe, colonelul îi amintea de
părintele său.
Tatăl căpitanului Ovezea fusese – ca şi colonelul
Cursaru – miner. Avusese umerii tot atât de largi şi
puternici, chipul tot atât de brăzdat de cute premature,
trăsăturile, dar, mai ales, ochii exprimaseră aceeaşi
dârzenie, aceeaşi voinţă de cremene.
 „În ciuda uniformei, se vede cât de-colo minerul!” îşi
spuse cu mândrie, pentru că şi el, cu toate că nu coborâse
în abataj, se considera că face parte din marea şi nobila
familie a minerilor.
În sfârşit, colonelul, terminând de desenat încă un
romb, i se adresă, vorbindu-i cu bunăvoinţă.
— Tovarăşe căpitan, te-am chemat să ne faci o expunere
orală a raportului d-tale. Te rog să fii cât se poate de
concis, cu alte cuvinte să vorbeşti numai despre acele
fapte care ajută la înţelegerea în ansamblu a situaţiei. Am
fost clar?
— Da, tovarăşe colonel! Mă voi strădui să îndeplinesc
întocmai ordinul d-voastră.
Îşi drese glasul, emoţionat înainte de a începe întâlni
privirea maiorului Mărăcineanu. Acesta clipi din ochi, într-
un anumit fel. Şi căpitanul Ovezea înţelese că maiorul îl
invita să fie calm şi mai ales, să nu se piardă din cauza
emoţiei în amănunte inutile.
Scoase din buzunarul vestonului un carneţel mic, îl
deschise cam pe la mijloc, îşi aruncă o clipă ochii pe foaia
înnegrită cu diferite cifre şi însemnări, apoi începu să
vorbească:
— În noaptea de 15/16 septembrie, de la colonia de
muncă Bichineşti, deţinutul de drept comun cu numărul
8317, condamnat la cincisprezece ani muncă silnică,
utilizând un procedeu destul de ingenios, a evadat.
Izbutind să fugă, în cursul aceleiaşi nopţi a comis o
spargere la cooperativa din comună, de unde şi-a însuşit
suma de zece mii de lei, haine, încălţăminte şi o bicicletă.
Evadarea a fost descoperită abia dimineaţa. S-a dat
imediat alarma şi urmărirea a început. Itinerarul parcurs
de bandit în cursul nopţii şi după aceea a putut fi stabilit
relativ repede.
Distanţa de cincisprezece kilometri dintre Bichineşti şi
oraş a parcurs-o cu o bicicletă furată, pe care a
abandonat-o la barieră. De acolo, cu tramvaiul, a ajuns la
gară. A scos bilet de clasa întâi la acceleratul de la orele
7.15 şi în aceeaşi zi, la orele 11.10 a coborât pe peronul
Gării de Nord. Zilele de 16 şi 17 ale lunii curente şi le-a
petrecut în Capitală. Ce a făcut în tot acest timp, lucrătorii
noştri, din păcate, n-au putut încă stabili. Infractorul nu
este căsătorit, iar mamă-sa a murit acum şase ani. Rude
apropiate nu are.
— Prieteni? Prietene? se interesă colonelul.
— Prieteni, nu prea. Individul a trăit mai mult în
străinătate. Făcea parte din aşa-zisa „lume bună”. În ceea
ce priveşte prietenele, nu cunoaştem decât una singură. În
orice caz, n-a vizitat pe nimeni dintre cei cunoscuţi. Au
fost luate toate măsurile în cazul când ar face-o de acum
încolo.
— Bine!… Continuă, te rog!
— În ziua de 18, sublocotenentul Drăguşin, din echipa
operativă a locotenentului maior Galaşanu, a dat de urma
infractorului şi a început urmărirea lui pas cu pas. Se pare
că unul dintre lucrătorii noştri a comis o greşeală, care a
dus la desconspirarea sa. Prinzând astfel de veste că e
urmărit, infractorul a izbutit să i se piardă urma.
— Din păcate – continuă căpitanul Ovezea – abia după
patru ore am izbutit să-i dăm din nou da urmă.
Între timp, infractorul dându-şi seama că dacă mai
rămâne în Bucureşti, unde – se convinsese – nu mai era în
siguranţă, risca să fie arestat, s-a hotărât să dispară,
plecând în alt oraş. Dar temându-se să ia trenul – riscul
era într-adevăr mare, deoarece gările erau supravegheate –
a şterpelit maşina cooperativei de materiale ceramice
„Cahla” şi, folosind unul din trucurile sale obişnuite, a
izbutit să iasă din Bucureşti.
— Mi se pare, tovarăşe căpitan, că nu datorită
întâmplării urma a fost regăsită, ci stăruinţelor şi
perspicacităţii dumitale. Sau, poate, am fost informat
greşit?
Modest căpitanul Ovezea se roşi ca o fată mare.
— Tovarăşe colonel, cred că un lucrător de-al nostru,
chiar cu mai puţină experienţă, tot i-ar fi dat de urmă.
 — Tovarăşe căpitan, dumneata ştii că succesele
realizate de lucrătorii noştri nu sunt, în cea mai mare
parte, rezultatul unor acţiuni extraordinare spectaculoase,
aşa cum se întâmplă în romanele poliţiste burgheze, ci ele
se datoresc unei munci de cercetare migăloase, obositoare
şi, de foarte multe ori, plictisitoare. Este adevărat?
— Da, tovarăşe colonel!
— În ceea ce mă priveşte, ţin totdeauna seama şi de
aceste criterii atunci când e vorba să-mi formez o părere
despre colaboratorii mei. Continuă, te rog!
— Redescoperind urma infractorului, am plecat cu
echipa în urmărirea lui. Dar datorită trucului cu aşa-zisul
„accident” din munţi, din nou ne-a scăpat printre degete
şi, chiar în aceeaşi noapte – după cum am putut ulterior
reconstitui itinerarul –, a revenit în Bucureşti cu un
mărfar. În oraş n-a rămas decât patruzeci şi opt de ore
după care iarăşi a plecat, de data asta cu un tren de
noapte, mai precis cu acceleratul 801.
Din cele declarate de personalul trenului, precum şi de
unii dintre călători, reiese că la Câmpia se găsea încă în
tren, dar că de la Preduleşti orice urmă i se pierde. Cu alte
cuvinte, înseamnă că a coborât într-una dintre staţiile
existente. Acestea sunt, pe scurt, faptele esenţiale cu
privire la infractorul Tiberiu Fotiade evadat în noaptea de
15 ale lunii curente. Acum, câteva cuvinte în legătură cu o
Beatrice Popeea, fostă doamnă de onoare, cu domiciliul pe
„Strada celor şapte porţi”.
Pe această stradă la blocul cu nr. 5, într-o garsonieră de
la etajul doi, a locuit această cucoană. În aceeaşi noapte
când Tiberiu Fotiade a revenit în Bucureşti, bătrâna a fost
vizitată de o femeie tânără, care purta ochelari fumurii şi
de un bărbat care de asemenea purta ochelari, nişte
ochelari negri cu rama groasă.
— E absolut sigur că pe bătrână au vizitat-o atât femeia,
cât şi bărbatul de care mi-ai vorbit? întrebă colonelul
mereu ocupat cu desenarea de romburi.
— Absolut sigur, tovarăşe colonel. Am verificat personal.
 — De la cine deţii informaţia?
— De la o profesoară care locuieşte peste drum de
blocul cu nr. 5.
— Dacă nu locuieşte în acelaşi bloc, de unde ştie ea la
cine s-au dus cei doi?
— Evident, profesoara i-a văzut doar intrând în bloc.
Verificând însă personal, am constatat că atât femeia, cât
şi bărbatul s-au dus la bătrână
— Şi cine-i profesoara de la care deţii informaţia?
Prezintă suficientă încredere ca să fie crezută? continuă să
întrebe colonelul
— E o bătrână pensionară, fostă profesoară de liceu. În
ciuda vârstei, are o inteligenţă vie, o sănătate perfectă şi
ochi surprinzător de perspicace. Pe scurt, o cetăţeană
cinstită, pe a cărei declaraţie putem pune bază.
— La ce oră pretinde bătrâna că i-a văzut pe cei doi
intrând în bloc?
— Pe la orele zece şi jumătate a venit femeia. Profesoara
trăieşte singură şi, ca mai toate bătrânele, suferă de
insomnie. Era la fereastră când a venit femeia cu ochelari
fumurii. Trei sferturi de oră mai târziu a apărut şi celălalt.
— Femeia plecase?
— Nu, tovarăşe colonel! Tocmai în legătură cu aceasta,
informaţia profesoarei prezintă un interes deosebit. Ea
afirmă că, scurt timp după ce individul a intrat în bloc,
femeia a părăsit casa.
— La ce interval de timp?
— Nu la un interval mai mare de cinci minute.
— Interesant!… Dar continuă!
— Declaraţia profesoarei mai este importantă şi din alt
punct de vedere.
— Anume?
— Spre deosebire de femeie, care a zăbovit în bloc –
respectiv în apartamentul bătrânei Popeea – circa trei
sferturi de oră, individul cu ochelari negri a părăsit casa
numai după câteva minute.
— Şi de ce ţi se pare aceasta important? întrebă
colonelul care, între timp, desenase o mulţime de romburi,
toate semănând mai curând a trapeze.
— Din mai multe puncte de vedere. În primul rând, dacă
acceptăm ipoteza că atât femeia, cât şi bărbatul au vizitat-
o pe bătrâna Popeea – şi până la proba contrarie nu cred
că avem motiv s-o respingem –, atunci îmi pot imagina
cam în ce fel s-au desfăşurat lucrurile.
— În ce fel?
— La orele zece şi jumătate femeia urcă la bătrână şi
pătrunde în apartament.
— Cum? Folosind chei potrivite?
— În niciun caz!
— Pe ce îţi fondezi răspunsul atât de categoric?
— Pe faptul că broasca yale a uşii de la intrare a fost
supusă unei analize roentgen. Pe lamelele ei nu s-au
descoperit zgârieturi de niciun fel, ceea ce ar fi fost
imposibil dacă ar fi folosit o cheie străină.
— Atunci i-a deschis bătrâna?
— Exclus! Expertiza medicală a dovedit că la ora aceea
Beatrice Popeea paralizase de cel puţin şase ore
— Bine, dar cum a intrat atunci?
— Presupun că a avut dublura cheii în orice caz, deşi
am pus să se caute în mod expres, nu s-a găsit decât o
singură cheie yale. Asta poate să însemne că femeia cu
ochelari fumurii a primit-o pe cea de-a doua chiar de la
bătrână.
— Poale să însemne tot aşa de bine că a furat-o, observă
colonelul.
— Desigur, e foarte posibil şi aceasta. Dar fie că a furat-
o, fie că i-a dat-o bătrâna, un lucru e clar: nu atunci a
venit pentru prima dată la Beatrice Popeea. Or, dacă în
privinţa aceasta nu încape îndoială, se naşte întrebarea: ce
legături au existat între ele? Poate, dacă am cunoaşte cine
este femeia cu ochelari fumurii, am găsi mai uşor
răspunsul la această întrebare. Aşa însă e riscant să ne
hazardăm în presupuneri, unele, trebuie să mărturisesc
destul de ispititoare. De aceea, deocamdată suntem
obligaţi să ne mulţumim cu ceea ce ştim. Şi ştim: că
femeia cu ochelari fumurii a putut pătrunde în
apartamentul bătrânei folosind dublura cheii pe care fie că
o furase, fie că o avea chiar de la stăpâna casei; că atunci
când a pătruns în casă, bătrâna era paralizată de câteva
ore şi că a început să caute singură ceea ce Beatrice
Popeea, tocmai din cauza stării în care se afla, nu-i putuse
da personal.
Nu ştim, şi ar fi important dacă am şti: mai întâi, ce
anume venise să ceară sau să ia de la bătrână, şi în al
doilea rând, dacă, până la urmă, a izbutit să găsească
singură ceea ce a căutat răscolind toate lucrurile din casă.
În legătură cu celălalt, de asemenea se nasc o mulţime
de întrebări: De pildă, ce îl aducea la Beatrice Popeea? La
întrebarea aceasta nu poate fi dat un răspuns just, decât
dacă, în prealabil, putem răspunde la o altă întrebare: de
ce a rămas atât de puţin în apartamentul bătrânei?
Probabil, fiindcă şi-a dat seama, văzând harababura lăsată
de vizitatoarea dinaintea lui, că sosise prea târziu. Cu alte
cuvinte – şi acum încerc să răspund la prima întrebare –
pare foarte probabil că a venit la bătrână să-i ceară sau să
ia ceea ce venise să ceară sau să ia şi femeia cu ochelari
fumurii.
— Crezi că altă explicaţie decât aceasta nu este
posibilă? îl chestionă colonelul fără a-şi lua ochii de pe
hârtia pe care continua să deseneze cele mai năstruşnice
figuri geometrice.
Căpitanul Ovezea cumpăni bine răspunsul
— Tovarăşe colonel, trebuie să recunosc, până a nu-mi
pune d-voastră întrebarea, explicaţia m-a satisfăcut. Acum
însă… Acum mi se pare insuficientă. Mai bine zis, mi se
pare că ar mai putea să existe şi alta sau alte explicaţii.
— Desigur!… Ia gândeşte-te! Spuneai că femeia purta
ochelari fumurii, nu?
— Exact, tovarăşe colonel.
— Avea ea oare absolută nevoie de ochelari?
— Puţin probabil, tovarăşe colonel. După spusele
profesoarei, nu numai ochelarii, dar chiar gluga trasă
peste frunte, precum şi gulerul ridicat al mantalei de
ploaie o camuflau atât de bine, încât era imposibil să-i
precizezi măcar vârsta.
— Păi vezi! Un adevărat deghizament. Ce înseamnă
aceasta? Înseamnă că şi-a luat toate măsurile de precauţie
ca să nu fie recunoscută.
— Fără îndoială!
— Ei bine, dacă profesoara şi-a putut da seama că
necunoscuta se înfofolise dinadins, crezi că individul cu
ochelari negri, nu? Căci undeva, probabil pe scări, ei s-au
întâlnit. Şi, în acest caz, nu crezi că, ajungând el apoi în
apartamentul bătrânei şi găsind-o pe aceasta paralizată iar
toate lucrurile răvăşite, a putut face imediat legătura între
ceea ce constatase că se întâmplase acolo şi femeia care îşi
luase atâtea măsuri de precauţie ca să nu fie recunoscută?
— Evident, tovarăşe colonel. Şi în acest caz…
— Ce?
— În acest caz, putem presupune că el s-a grăbit să
părăsească apartamentul ca să mai aibă timp s-o ajungă
din urma.
— Exact, tovarăşe căpitan!
— Dacă aşa s-au întâmplat lucrurile – şi după cât se
pare că aşa – atunci ne putem aştepta, tovarăşe colonel, şi
la alte surprize.
— De exemplu!
— De exemplu, n-ar fi exclus să aflăm mâine sau
poimâine că s-a mai comis o crimă şi că victima nu este
altcineva decât femeia cu ochelari fumurii.
— Exclus, n-ar fi!… Deşi, personal, mă îndoiesc. Dar
continuă!
— În legătură cu acest al doilea caz, deocamdată, nu
cred că aş mai avea ceva de adăugat.
Colonelul, ridicând privirea, se adresă maiorului
Mărăcineanu:
— Într-adevăr, informaţia profesoarei este importantă.
Fără ea, harababura găsită în apartamentul bătrânei
Beatrice Popeea ne-ar fi dat mare bătaie de cap.
— Şi trebuie să ştiţi, tovarăşe colonel, că s-a prezentat
singură, aici, la noi, ca să-şi facă declaraţia, preciză
maiorul.
— Te rog înseamnă-ţi numele cetăţenei şi, după ce vom
elucida cazul, transmite-i, în scris, mulţumirile noastre.
Continuă, Ovezea!
— Nu-mi mai rămâne decât să trec la cel de-al treilea
caz:
În dimineaţa zilei de 18, la muzeul „Caraiman”
îndrumătorul Anton Neguţă a fost ucis în holul de onoare
al Castelului, în timp ce dădea explicaţiile de rigoare unui
grup de muncitori de la fabrica „Steagul Roşu” din
Craiova. Din cercetările întreprinse până în prezent,
cercetări conduse de şeful miliţiei oraşului, căpitanul
Borcea Radu, rezultă că asasinatul a fost făptuit de către
unul dintre lucrătorii muzeului. Săgeata care l-a ucis pe
îndrumător a fost furată dintr-o vitrină de sticlă aflată în
sala de arme.
— … Şi dumneata pretinzi că între evadarea deţinutului
cu nr. 8317, cele două vizite la bătrâna Beatrice Popeea şi
asasinarea îndrumătorului de muzeu există o oarecare
legătură?
— Da tovarăşe colonel!
— Demonstrează!… Te ascult.
Şi pentru prima de când căpitanul Ovezea începuse să
vorbească, colonelul se uită la maiorul Mărăcineanu într-
un anumit fel, care voia să însemne că, în ciuda tonului
reţinut, protocolar, colonelul era mulţumit de judecata
căpitanului.
Ochii pătrunzători şi frumoşi ai colonelului păreau a-i
spune:
„Ei, ce zici? Băiatul ăsta are un cap sănătos şi mâine,
când va fi în locul nostru, nu ne va face de ruşine pe noi,
profesorii săi…”
Căpitanul Ovezea începu să vorbească, stăpân pe sine:
— Tovarăşe colonel, cele trei cazuri sunt ca trei fire, în
aparenţă disparate, care se înnoadă destul de bine şi
destul de strâns.
— Dovedeşte! repetă colonelul, care începuse din nou să
se preocupe de aproximativele sale desene geometrice.
— Tovarăşe colonel, deţinutul cu nr. 8317, evadat din
colonia de muncă de la Bichineşti în noaptea de 15 spre
16 septembrie, se numeşte Fotiade Tiberiu şi este unicul
fiu al Anei-Mara Fotiade, fostă doamnă de onoare la palat.
— Altă doamnă de onoare! observă cu ironie colonelul,
care tocmai terminase de desenat un romb de data asta
aproape perfect.
— Da, tovarăşe colonel, încă o doamnă de onoare. Din
păcate, amândouă aceste „doamne de onoare” sunt moarte
şi nu ne pot fi de niciun folos.
— Va să zică Beatrice Popeea a murit?
— A murit câteva ore după ce a fost transportată la
spital.
— Şi cealaltă doamnă de onoare când spui că a murit?
— Acum şase ani, a doua zi după ce a fost pronunţată
sentinţa de condamnare a fiului său, ca delapidator,
falsificator de acte de plată şi traficant de valută. După
şase ani, Tiberiu Fotiade izbuteşte să evadeze de la colonia
de muncă. Şi, ce face atunci? Se duce s-o caute pe
Beatrice Popeea, ca şi mamă-sa, în trecut, doamnă de
onoare. De fapt, nu se duce chiar din prima zi. Şi nu se
duce, fiindcă nu-i cunoştea adresa, deoarece, între timp,
bătrâna se mutase de mai multe ori. Nu cred că greşesc
prea mult dacă afirm că timp de două zile preocuparea lui,
dacă nu exclusivă, în orice caz principală, a fost să dea de
urma bătrânei.
— E o simplă presupunere? întrebă colonelul care, în
ciuda aparenţei, urmărea expunerea căpitanului cu mare
atenţie.
— Nu, tovarăşe colonel! Personal am trecut pe la
adresele anterioare ale Beatricei Popeea şi am aflat că
tocmai în zilele amintite, adică în zilele de 16 şi 17, un
individ, ale cărui semnalmente coincid cu ale lui Tiberiu
Fotiade, s-a interesat de adresa ei. Spre ghinionul lui, a
aflat-o abia în ziua când a descoperit că este filat de
oamenii noştri. Atunci n-a mai trecut pe la bătrână ci, în
mare grabă, a căutat să dispară din Bucureşti. Noi i-am
prins urma, şi tocmai când eram pe punctul să-l arestăm,
a izbutit să ne păcălească regizând „accidentul” de la
serpentine. După aceea, în loc să se pună la adăpost, riscă
revenind în Capitală, şi primul lucru pe care îl face este să
se ducă la bătrână. Se pune întrebarea: ce a căutat Tiberiu
Fotiade la Beatrice Popeea? Şi-a riscat el pielea din nou
revenind în Capitală numai pentru a face o vizită de
politeţe, să zicem, fostei prietene a mamei sale? Absurd! S-
o prade, poate? Tot atât de absurd. Nu este de crezut ca să
nu fi ştiut, încă înainte de a intra în puşcărie, că bătrâna
sărăcise. Atunci? Nu cumva s-a dus şi el la Beatrice
Popeea ca să ceară sau să ia ceea ce venise să ceară sau
să ia şi femeia despre care nu ştim nimic, în afară de
faptul că purta ochelari fumurii?
Colonelul îşi aprinse mai întâi o ţigară, apoi obiectă:
— De acord!… Un individ de teapa lui Tiberiu Fotiade,
fără îndoială că nu şi-ar fi riscat pentru a doua oară pielea
revenind în Bucureşti decât dacă speranţa pe care şi-o
punea în rezultatul vizitei la bătrână compensa, cu
prisosinţă, riscul. Putem, de asemenea, presupune că
acest escroc, hot şi falsificator, trăit în „lumea doamnelor
de onoare” ştia că bătrâna, în ciuda aparentei sărăcii,
poseda ceva de valoare, sau deţinea un secret care
reprezenta o valoare. Ne putem hazarda cu presupunerile,
emiţând chiar ipoteza că a evadat tocmai în scopul de a
pune mâna pe acel obiect, sau a intra în posesia acelui
secret. Dar ce facem cu femeia? Dumneata afirmi că şi pe
ea a adus-o la bătrână acelaşi interes care l-a mânat pe
Tiberiu Fotiade. O asemenea ipoteză naşte însă întrebări,
cărora nu este uşor să le dai un răspuns. De pildă: dacă
Tiberiu Fotiade, învârtindu-se în lumea în care s-a învârtit
până la răsturnarea şi alungarea monarhiei, a putut afla
că bătrâna este, să zicem, numai în aparenţă săracă, prin
ce împrejurare a ajuns femeia cu ochelari fumurii în
posesia acestui secret? Oare face şi ea parte din lumea
fostelor „doamne de onoare”? În acest caz, de ce atâţia ani
n-a acţionat defel? Sau poate nu face parte, dar a aflat
chiar de la bătrână? În acest caz, femeia cu ochelari
fumurii ar trebui să fie o obişnuită a casei. Fiindcă un
secret – şi e vorba doar de un asemenea secret care a
putut determina pe un Tiberiu Fotiade să evadeze – nu se
încredinţează primei venite. Or, din cele consemnate în
raport şi care reprezintă constatările dumitale personale,
reiese că pe bătrână n-a vizitat-o, mai mult sau mai puţin
constant, nicio femeie. Şi apoi, dacă femeia cu ochelari
fumurii deţinea secretul de la bătrână, dacă era, să
spunem, o obişnuită a casei, de ce, venind s-o viziteze pe
Beatrice Popeea, a ţinut să se deghizeze atât de bine?
— Vedeţi, tovarăşe colonel, aici îmi lipseşte o verigă. Dar
oare imposibil ca, atunci când o vom descoperi pe femeia
aceea, prin ea să ajungem la încă o… doamnă de onoare?
— O a treia? Ei asta ar fi prea de tot! În orice caz, dacă
aşa se va întâmpla – personal nu cred – am putea, cu
toată seriozitatea, intitula dosarul: „Afacerea celor trei
doamne de onoare”. Ce zici, Mărăcinene? Văd că taci tot
timpul.
— Tac, pentru că, aşa cum v-am raportat, în ansamblu,
îmi însuşesc concluziile raportului căpitanului Ovezea.
— Bine!... Bine!…
Apoi către căpitan:
— Sunt de acord că ar putea să există o legătură între
cele două vizite la bătrână, respectiv între vizita lui Fotiade
şi a femeii cu ochelari fumurii. Cu alte cuvinte, nu exclud
din capul locului că aceste două fire se înnoadă. Dar, ce
faci cu al treilea: asasinarea îndrumătorului de muzeu?
Cum legi firul acesta de celelalte două?
— Tovarăşe colonel, legătura, deşi nu prea e vizibilă,
există totuşi. De pildă, ştim de la personalul trenului că
Tiberiu Fotiade a plecat din Bucureşti cu acceleratul 801.
Ştim, de asemenea, că la staţia Câmpia se mai găsea încă
în tren, dar că de la Preduleşti urma i se pierde. Asta ce
înseamnă? Înseamnă că Tiberiu Fotiade a coborât într-una
din staţiile intermediare. Între Câmpia şi Preduleşti sunt
şase staţii. Dintre toate, numai una singură, cred,
prezenta interes pentru el. Aceasta, mai ales, dacă ne
gândim de ce a revenit la Bucureşti înfruntând riscul de a
fi arestat.
— Adică, în staţia Caraiman?
— Exact, tovarăşe colonel!
— Ipoteza aceasta a dumitale se bazează doar pe faptul
că bătrâna Beatrice Popeea a fost doamnă de onoare.
Dumneata faci următorul raţionament: dacă Tiberiu
Fotiade, după ce a făcut zadarnic un drum la bătrână,
dispare între staţiile Câmpia şi Preduleşti înseamnă că n-a
avut interes să coboare decât în oraşul Caraiman, unde se
află Castelul, şi unde – te gândeşti probabil – o fi locuit, pe
vremuri, ca doamnă de onoare, şi Beatrice Popeea.
Raţionamentul dumitale nu e rău. Dar el are o lacună: te-
ai gândit că totuşi Tiberiu Fotiade a ajuns prea târziu la
bătrână?
— M-am gândit, tovarăşe colonel.
— Şi?
— Tovarăşe colonel, nu pot ignora faptul că la Castel s-a
comis un asasinat.
— Al cărui făptaş în niciun caz nu poate fi Tiberiu
Fotiade.
— Fără îndoială că nu, în primul rând fiindcă n-a avut
timpul material. În al doilea, fiindcă îndrumătorul a fost
ucis de cineva, care – la concluzia aceasta au ajuns
anchetatorii – face parte din personalul muzeului.
— Şi atunci, ce legătură există între crimă şi Tiberiu
Fotiade?
— Mobilul crimei încă nu-l cunoaştem. Totuşi, cele
obişnuite trebuie excluse. De exemplu, nu putem accepta
că asasinatul a avut ca mobil furtul. De ce? Nu lipseşte
din muzeu niciun căpeţel de aţă! De asemenea nici pe acel
al răzbunării. Chiar dacă am presupune că unul dintre
colegii lui îl ura din nu ştiu ce motive, este greu de crezut
că a riscat să-l ucidă tocmai la muzeu, şi în plină zi, când
peste tot mişunau vizitatorii. După părerea mea, trebuie
căutat un mobil mai puţin obişnuit. Evident, nu putem
face o legătură directă între această crimă şi Tiberiu
Fotiade. Dar, după părerea mea, nici nu este nevoie,
fiindcă, de fapt, o legătură directă nu există. S-ar putea
însă să existe una indirectă. O asemenea ipoteză mi-a fost
sugerată de o mulţime de întrebări. Aşa, spre pildă, m-am
întrebat de ce a fost ucis Anton Neguţă? Cine l-a ucis? Ce
interese îl mână pe Tiberiu Fotiade, ştiindu-se urmărit, să
caute refugiu într-un orăşel în care şansele de a rămâne
nedescoperit sunt totuşi minime? Şi, în fine, cine este
femeia cu ochelari fumurii, care a avut şansa să ajungă la
bătrâna Popeea înaintea acestuia şi care – după cele
declarate de personalul trenului şi de către unii călători –
se afla şi ea în acceleratul 801?
Dumneavoastră, tovarăşe colonel, aţi formulat ipoteza
că Tiberiu Fotiade n-a mai întârziat în apartamentul
bătrânei Popeea, fiindcă s-a grăbit să ajungă din urmă pe
femeia cu ochelari fumurii. Oare a ajuns-o din urmă? În
acest caz, de vreme ce au călătorit în acelaşi tren, şi de
vreme ce Tiberiu Fotiade a coborât la Caraiman trebuie să
presupunem că şi ea a făcut la fel? Sau, nu a izbutit s-o
ajungă din urmă şi au călătorit în acelaşi tren, din pură
întâmplare, fără să ştie unul de existenţa celuilalt? Dar şi
în acest caz, din nou întrebarea: cine este femeia cu
ochelarii fumurii? Unde locuieşte? În Bucureşti, sau a
venit din altă parte, special ca s-o viziteze pe bătrână?
Dacă locuieşte aici, în Capitală, de ce a plecat din oraş,
imediat după ce a vizitat-o pe bătrână? Dacă are domiciliul
în alt oraş, ce mă împiedică să presupun că e vorba chiar
de Caraiman? Mergând mai departe cu raţionamentul: nu
cumva tocmai această misterioasă femeie cu ochelari
fumurii constituie veriga care îmi lipseşte, ca să pot face
legătura între cele trei cazuri, numai în aparenţă
disparate? Nu vreau să vă răpesc timpul, tovarăşe colonel,
reproducând şi răspunsurile la aceste întrebări. Precizez
doar că ele m-au silit să transform ultima întrebare într-o
ipoteză care se cere neapărat verificată.
Colonelul întoarse hârtia pe o parte şi pe alta în
căutarea unui locuşor care ar fi scăpat nemâzgălit cu
năstruşnicele şi aproximativele sale figuri geometrice, şi
abia pe urmă când, în sfârşit, găsi un colţişor, se hotărî să
vorbească:
— Ipoteza dumitale e foarte îndrăzneaţă. Dacă am
înţeles eu bine, dumneata pretinzi că muzeul Caraiman
este, dar, mai ales, putea deveni teatrul unor evenimente
importante, în care un rol de seamă vor avea de jucat
Tiberiu Fotiade şi femeia cu ochelari fumurii. Este
adevărat?
— Da, tovarăşe colonel!… Şi tocmai de aceea v-am
solicitat aprobarea de a mă deplasa, măcar pentru câteva
zile, la Caraiman.
— Voi reflecta la cele expuse de dumneata şi îmi vei
cunoaşte hotărârea prin tovarăşul maior Mărăcineanu.

După ce căpitanul Ovezea părăsi biroul, colonelul

Cursaru întinse pachetul de ţigări maiorului:
— Acum să fumăm, Mărăcinene.
— Să fumăm!
Îşi aprinseră ţigările şi, câteva minute, fumară în tăcere.
— Ei, ce părere ai? întrebă maiorul.
— Băiatul are un cap sănătos. Ştie să vadă şi să lege
faptele în aparenţă disparate.
Nu pe toţi subordonaţii săi tineri colonelul Cursaru îi
numea băieţi. Singurul care se bucura de această favoare
era căpitanul Ovezea, pe care, din multe puncte de vedere,
colonelul îl considera ca pe propriul său fiu.
Cu tatăl căpitanului, colonelul fusese bun prieten.
Coborâseră amândoi în acelaşi an în mină, amândoi
cunoscuseră Partidul încă din anii grei ai ilegalităţii.
Iar după instaurarea regimului democrat-popular pe
amândoi Partidul îi trimisese să lucreze în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne. Dar după numai trei ani,
tatăl căpitanului Ovezea căzuse ca un viteaz într-o acţiune
de lichidare a unor bandiţi.
La spital, înainte de a-şi da sfârşitul, maiorul Atanasie
Ovezea i-l lăsase în grijă pe fiul său Petre. Şi colonelul,
care pe atunci era căpitan, se ţinuse de făgăduială. Pentru
fiul prietenului său fusese tot timpul ca un adevărat
părinte. E drept, puţin cam colţuros, cam închis, care nu-
şi lăsa slobode şi la vedere sentimentele nici măcar acum
când băieţaşul de altădată ajunsese cogeamite căpitan,
dar care, înapoia cuirasei de seriozitate şi reţinere,
ascundea un suflet cald şi plin de afecţiune.
După ce Petre Ovezea terminase stagiul militar ca
grănicer, colonelul, convins că dictonul „aşchia nu sare
departe de trunchi” conţine mult adevăr, îi propusese să
lucreze în cadrul miliţiei. Bineînţeles, acesta acceptase,
mândru de încrederea care i se acorda.
Aşa ajunsese candidatul de partid Petre Ovezea şi fostul
grănicer lăsat la vatră ofiţer de miliţie în subordinele
colonelului Cursaru.
Înzestrat de natură cu o inteligenţă vie, perspicacitate,
tenacitate şi curaj, ajutat îndeaproape de un colectiv
experimentat, sublocotenentul Ovezea Petre nu dezminţi
speranţa pe care şi-o pusese în el colonelul Cursaru.
Avansarea rapidă, până la gradul de căpitan, fusese
rezultatul succeselor sale personale şi nicidecum protecţiei
colonelului care, tocmai fiindcă îl aprecia, se arăta faţă de
el mai exigent decât faţă de oricare alt subaltern.
— Cel mai mult îmi place la el – continuă colonelul după
câtva timp – seriozitatea cu care se înhamă la o treabă,
pasiunea pe care o pune. Pasiune se cere în orice meserie.
Dar cred că mai ales în meseria noastră, adesea atât de
plină de riscuri, se cere pasiune, multă pasiune.
— Ei bravo! Acum, când nu e de faţă, te întreci în laude.
Cred că ar trebui să fii ceva mai puţin zgârcit cu ele şi
atunci când e el de faţă, îl înţepă, în glumă, maiorul.
(De mulţi ani colaboratori şi prieteni, când erau numai
ei între ei, se tutuiau).
— Ce, vrei să se răsfeţe?
— N-ai teamă că nu se răsfaţă. Să ştii că te iubeşte şi te
admiră mult.
— Şi mie mi-e drag! Mult mai seamănă cu taică-su, care
a fost un adevărat viteaz şi un fiu credincios al partidului.
— Precum se vede, calcă pe urmele lui. Ei, dar ce ai de
gând să faci? ÎI laşi să plece? Părerea mea e că a întrezărit
drumul cel bun.
— Şi eu sunt de aceeaşi părere. Ai observat? El simte şi
gândeşte mai mult decât poate exprima prin cuvinte. Şi
dacă, într-adevăr, la Castel se înnoadă – aşa cum s-a
exprimat el – cele trei fire, merită toate laudele.
— Nu greşeşte, să ştii!
— Ştiu!… Şi tocmai de aceea sunt de acord să se ducă.
E mai bine să pleci şi tu cu el. E mai bine, din multe
puncte de vedere. În prealabil, treceţi pe la Regiune.
 V
Noaptea era neagră. Luna urma să apară târziu, abia
după miezul nopţii. Şi până atunci mai erau încă două ore
bune. Aleile cuprinzătorului parc al castelului Caraiman
erau pustii. Deşi era abia în luna septembrie, din cauza
ploii, care nu contenise timp de câteva zile, noaptea era
frig. Ca de obicei, o dată cu înserarea, liniştea se aşternuse
biruitoare. De altfel, chiar ziua, ea era aproape tot timpul
atotcuprinzătoare. Doar pârâiaşul, care curgea chiar prin
parc, neobosit şi zglobiu, se rostogolea la vale printre
pietre şi bolovani de culoarea sidefului.
În bezna nopţii, castelul Caraiman, învăluit în lumina
albă a reflectorului, încântă privirea prin semeţie şi prin
eleganţa stilului. Dar pe cei trei paznici de noapte, peisajul
nu-i impresiona. Obişnuiţi cu el, noapte de noapte,
plictisiţi şi morocănoşi din cauza întunericului, dar, mai
ales al frigului neobişnuit, se plimbau de colo-colo să se
încălzească şi să le mai treacă de urât.
Posturile de pază erau în aşa fel dispuse, încât asigurau
supravegherea Castelului din toate cele patru puncte
cardinale. De pildă, faţada şi laturile dinspre răsărit şi
apus făceau parte din câmpul de observaţie al celor doi
paznici cu posturi fixe, unul pe aleea care ducea la
intrarea dinspre est a muzeului, celălalt la minusculul şi
elegantul complex statuar. Latura din spate era păzită de
către paznicul care îşi avea postul pe una din terasele
împodobite, de asemenea, cu statui alegorice.
Spre deosebire de faţada castelului feeric luminată de
reflector, latura din spate era scufundată în întuneric.
Tocmai de aceea, postul nr. 3 era cel mai urât de paznici,
mai ales într-o noapte fără lună şi, pe deasupra,
friguroasă. Acum, pe lângă toate acestea, se adăuga şi
faptul că cerul avea tendinţă de înnourare, iar vântul, un
vânt neobişnuit de rece, începuse să se facă simţit.
Paznicul îşi aprinse o ţigară şi, între două fumuri,
fluieră încetişor. Ca să se încălzească, se plimba de la un
capăt la celălalt al terasei. Deşi tânăr, era vechi în meserie
de trei ani. Şi fiindcă în tot acest timp nu se întâmplase
nimic neobişnuit în timpul serviciului său, cu excepţia
falselor alarme, toate având ca scop o mai bună instruire a
lor, a paznicilor, se obişnuise să considere orele de serviciu
ca pe un fel de corvoadă plictisitoare şi anostă. Tocmai de
aceea, nu dădu nicio atenţie foşnetului care se auzi
deasupra capului său, pe una din potecuţele care duceau
în pădure, punându-l pe seama vântului. Dar dacă ar fi
privit în direcţia aceea, cu tot întunericul ar fi zărit pe
acela care, cu spatele rezemat de trunchiul unui brad
uriaş şi cu mâinile amândouă în buzunarele pantalonilor,
contempla de departe Castelul. Fără îndoială, de jos, de
unde se afla paznicul nu ar fi putut să-şi dea seama că
individul acela, care în niciun caz nu avea ce căuta
noaptea în parc, privea Castelul ca şi când ar fi avut în
faţa sa nu o clădire – ce-i drept foarte frumoasă –, ci o
fiinţă vie.
Dar chiar dacă, din cauza întunericului, nu ar fi putut
să-şi dea seama de aceste amănunte, în schimb, l-ar fi
descoperit şi reţinut pe intrus.
Dar paznicul, ursuz şi plictisit, nu dădu importanţă
foşnetului, şi cu atât mai puţin ţipătului unei păsări de
noapte. La drept vorbind această din urmă neglijenţă nu
ar fi drept să i se reproşeze. Şi nu ar fi drept, pentru că,
atunci când eşti înconjurat de pădure, ce poate fi mai
obişnuit decât ţipătul unei păsări de noapte? De altfel,
tocmai fiindcă era ceva obişnuit, nu dădură atenţie
ţipătului nici ceilalţi paznici. Pasărea de noapte ţipă de trei
ori, apoi liniştea se aşternu din nou. Atunci, individul care
stătuse cu spatele rezemat de trunchiul copacului începu
să urce pieptiş, dealul până în pădure. Urcă, fără grabă,
cu mâna stângă în buzunarul pantalonilor, ignorând cu
desăvârşire primejdia care o constituia prezenţa
paznicului.
Mai mult încă, pe măsură ce urca, deci pe măsură ce se
îndepărta de paznic, melodia pe care până atunci o
fluierase mai mult ca intenţie începea să se facă auzită.
Dar odată ajuns sus, pe spinarea deluşorului, purtarea
individului se schimbă brusc. Deveni de neînţeles.
Cât timp contemplase Cartelul, la numai câţiva paşi de
paznic, nu făcuse deloc impresia că se teme să nu fie
cumva descoperit. Dimpotrivă, se comportase chiar
imprudent. Acum însă începu să ia o serie de măsuri de
precauţie exagerate şi cumva ridicole.
Începu mai întâi prin a imita ţipătul păsării de noapte.
O dată, de două ori, de trei ori. De undeva, în orice caz de
foarte aproape, se auziră alte trei strigăte. Individul le
asculta cu un zâmbet de satisfacţie pe buze, zâmbet care
semăna mai curând a rânjet, după care se trânti la
pământ şi începu să se târască în direcţia de unde se
auzise semnalul.
Terenul pe care se târa era deschis. Cândva fusese şi
acolo pădure, dar acum nu mai exista. Dacă suprafaţa
descoperită ar fi fost ceva mai mică, te-ai fi putut crede
într-un luminiş. De fapt era un tăpşan, pe care crescuse
iarbă şi, mai ales, multe bălării. Acolo unde se termina
tăpşanul, terenul cobora din nou în pantă dulce, nu mai
mare de patru cinci metri, după care iarăşi se întindea un
loc neted, acoperit cu zgură roşie. Mai demult, pe locul
acela fusese un teren de tenis.
Într-acolo se îndreptă individul, alternând târâtul cu
mersul în patru labe. Pe latura terenului, înspre partea de
unde venea el, se afla un fel de cabană, care servise
cândva drept vestiar pentru jucători. Când ajunse la
numai câţiva paşi de ea, continuând să rămână culcat în
bălării, întrebă, vorbind doar atât de tare cât era nevoie ca
să se facă auzit:
— Eşti acolo?
— Da! îi răspunse o voce de femeie, care, fără îndoială,
se afla lângă uşa de intrare – acum inexistentă – a fostului
vestiar.
— E în regulă?
— Nu!… Mi-a fost imposibil.
— Mi-am închipuit eu că n-ai să faci nicio treabă! sună
răspunsul mânios al individului.
— Ţi-am spus doar că mi-a fost imposibil. Uşa e
încuiată.
— Şi cheia la cine-i?
— La administrator.
— N-ai putut… să i-o iei?
— Crezi că e chiar atât de uşor? Le ţine pe toate încuiate
într-o casetă de fier. Asta în primul rând. În al doilea, nu
ştiu de care cheie e nevoie. Să le iau pe toate? Află că sunt
multe, cel puţin treizeci. Presupunând că aş izbuti să pun
mâna pe ele, te-ai gândit cât timp mi-ar trebui să le încerc
pe toate? Nu crezi că, dacă aş proceda aşa, am risca prea
mult?
— Mda!… Să încercăm altfel. Ia tiparul broaştei cu o
bucată de ceară.
— E dificil? Până acuma nu m-am îndeletnicit cu
asemenea treburi.
— Pentru cineva lipsit de experienţă nu e din cale-afară
de uşor. Ia mai multe mulaje, până brodeşti unul bun. E
clar?
— Cred că da!
— Mâine nu vin, deoarece am altă treabă. Dar poimâine
noapte, sigur. Până atunci, fă neapărat rost de tipare. Să
mă aştepţi tot aici. Acum am plecat! Noapte bună!
Dar nu se urni, aşteptând s-o vadă mai întâi pe ea
pierind. După ce ea se îndepărtă mergând repede şi adusă
puţin de spate, individul, rânjind, murmură:
„Aşa, fată! Dacă te-ai prins în joc, acum, vrei nu vrei,
trebuie să joci cum îţi cânt”.
După aceea, ridicându-se din buruieni, se afundă în
pădure.
*
**
 Ceaţa care coborâse deasă în timpul nopţii stăruia şi
acum, dimineaţa, peste oraş, plutind leneşă, ca o pânză
destrămată. Pe bulevard, din când în când trecea câte un
om grăbit şi somnoros. Şi iată că pe poarta sediului miliţiei
ieşiră mai întâi conducătorul cu câinele de urmărire
Mustafa, pe urmă sublocotenentul Pavelescu însoţit de alţi
trei lucrători operativi. Cu toţii erau îmbrăcaţi civil. În
spatele călăuzei mergea sublocotenentul, iar lucrătorii
operativi, pe celălalt trotuar.
Mustafa porni în direcţia Casei de cultură, cu capul în
pământ, adulmecând tot timpul. Conductorul îl ţinea scurt
de lesă şi câinele se supunea cuminte. Puţinii trecători se
opreau să privească, întrebându-se ce fărădelege se
întâmplase, de pusese miliţia pe drumuri cu noaptea în
cap. Urma pe care acum o adulmeca Mustafa era a lui
Tiberiu Fotiade şi urmărirea fusese ordonată de către
maiorul Mărăcineanu. Înainte de a porni, echipa operativă
fusese instruită chiar de el, iar câinelui se dăduse să
miroasă boneta fostului puşcăriaş Tiberiu Fotiade.
Câinele străbătu întreg bulevardul, ocoli Casa de
cultură şi când ajunse în dreptul monumentului eroilor
urcă panta care ducea în pădure. În pădure, Mustafa
deveni mai sigur şi, grăbit, mereu cerea lesă. Conductorul
îi lăsă toată lesa spre marea satisfacţie a câinelui. Poteca
pe care îl purta ducea în mai multe locuri, printre care şi
la Castel.
„Ar fi culmea să-l capturăm pe infractor tocmai la
Castel”, îşi vorbi sieşi sublocotenentul Pavelescu.
Se înşelă însă. Când ajunseră în dreptul acestuia
câinele o coti spre dreapta, căută puţin prin nişte
mărăcinişuri, pe urmă plecă mai departe spre fostul teren
de tenis. Adulmecă mai mult şi schelălăi în cabana
părăginită, apoi iarăşi continuă urmărirea în direcţia
„Vulpăriei”. După vreo zece minute ajunseră acolo.
Pe locul numit „Vulpăria” fusese cu mai mulţi ani în
urmă o crescătorie de vulpi argintii. Dar din crescătorie nu
mai rămăseseră decât gardul din plasă metalică, înalt de
aproape doi metri, câteva cuşti pe jumătate putrezite şi
două mici cabane din bârne, situate la o depărtare de
cincizeci de metri una de alta. Pesemne că în căsuţele
acelea locuiseră altădată îngrijitorii.
Către una din cabane se îndrepta Mustafa trăgând
vârtos de lesă. Atunci echipa operativă se răsfiră în formă
de evantai, în aşa fel încât să se îndrepte spre cabană din
toate direcţiile. Practic, dacă Tiberiu Fotiade se afla
înăuntru, era pur şi simplu înconjurat,
Mustafa deschise singur uşa cu labele şi ţâşni înăuntru.
Reveni însă imediat lătrând, schelălăind şi privindu-l pe
însoţitor cu ochii săi inteligenţi, de parcă ar fi vrut sa
spună: „Misiunea mi-am îndeplinit-o, dar ce păcat că
infractorul a spălat putina!”.
Călăuza şi sublocotenentul Pavelescu intrară în casă.
Cabana era formată din două încăperi. Una – cea mai mică
– bucătăria, cealaltă – camera propriu-zisă de locuit,
ocupată pe trei sferturi de nişte paturi-laviţe suprapuse. În
încăpere mai stăruia mirosul de tutun, ceea ce însemna că
în timpul nopţii se fumase mult. Dovada o constituiau şi
nenumăratele mucuri de ţigări împrăştiate pe jos. O
oglinjoară de buzunar ordinară, uitată pe pervazul
ferestrei, precum şi ambalajul de hârtie al unei lame de
ras dovedeau că omul care dormise noaptea în încăperea
aceasta se bărbierise înainte de a pleca.
Sublocotenentul Pavelescu chema pe ceilalţi lucrători
operativi care se apropiară de casă unul în spatele
celuilalt, ca nu cumva să distrugă eventualele urme de pe
pământul reavăn.
— Puneţi-vă pe treabă, tovarăşi, le ordonă
sublocotenentul. Eu mă duc să arunc o privire în cealaltă
cabană.
Prin fereastră văzu o femeie bătrână robotind în
bucătărie. Ocolind casa ajunse la uşa de intrare care era
deschisă. Intră.
— Bună dimineaţa, mătuşă! îi ură oprindu-se în pragul
bucătăriei.
 Înainte de a-i răspunde, bătrâna îşi scuipă în sân.
— Bună dimineaţa! Tii, cum m-ai speriat!… Ce doreşti
matale, domnule?
— Uite, mătuşă, eu sunt de la miliţie şi aş vrea să-ţi pun
unele întrebări.
— Pune-le, tovarăşe! Dacă m-oi pricepe ţi-oi răspunde.
— În afară de dumneata, cine mai locuieşte pe aici?
— Fiu-meu, care e paznic de noapte la Complex. Acuma
doarme.
— Şi altcineva?
— Afară de noi doi, nimeni.
— Dar în cabana aceea?
— Nimeni! De ani de zile stă pustie, fără nicio
întrebuinţare.
— Aşa!… Dar azi noapte, de pildă, n-a dormit nimeni
acolo?
Bătrâna se uită la el indignată.
— Vrei să-ţi râzi de mine, tovarăşe?
— Trezeşte-l, te rog, pe fiul dumitale.
— Abia a apucat să se culce. E trudit, săracul!
— E totuşi nevoie să-l scoli.
— Bine!
Omul veni buimac de somn, cu ochii roşii.
— Te rog să mă ierţi că ţi-am stricat somnul
— Nu face nimic, tovarăşe. Trebuie doar să ajutăm
miliţia.
Şi răspunse deschis şi cinstit la toate întrebările puse de
sublocotenent.
Era, într-adevăr, paznic de noapte la Complexul
Caraiman. Pleca seara şi se înapoia dimineaţa. În urmă cu
vreo doi, trei ani, când Complexul Caraiman avusese un
corp numeros de paznici – majoritatea tineri de prin satele
din împrejurimi – cele două cabane serviseră drept
dormitor. (Aceasta era explicaţia laviţelor suprapuse).
Ulterior, numărul paznicilor se redusese, iar cei care mai
rămăseseră primiseră locuinţe în oraş. Numai el continua
să locuiască acolo împreună cu muma sa, având
aprobarea administraţiei. Nefiind noaptea acasă, nu avea
de unde să ştie dacă venea cineva să doarmă în cealaltă
cabană. Cât priveşte pe bătrâna lui, ea obişnuia să se
culce devreme, o dată cu găinile. Pe deasupra, avea un
somn greu să tai lemne pe ea. În ceea ce îl privea, în
timpul zilei când era treaz, nu văzuse pe nimeni intrând
sau ieşind.
Omul părea sincer, şi după ce îi mai puse câteva
întrebări, scuzându-se că-i stricase somnul,
sublocotenentul reveni la oamenii săi.
Acolo, cât timp lipsise, ceilalţi lucrători operativi
fotografiaseră dormitorul comun şi luaseră mulaje în ghips
după urmele de paşi pe care le găsiră sub fereastră, în
pământul moale, ceea ce însemna că Tiberiu Fotiade intra
şi ieşea din casă pe fereastră. (Procedând aşa, întrucât
fereastra da înspre pădure, nu putea fi eventual observat
de la cealaltă cabană). De asemenea, luară toate măsurile
ca să nu se şteargă amprentele de pe oglinjoara uitată pe
fereastră
După vreo oră, în sfârşit, putură pleca. Unul dintre
lucrătorii operativi rămase însă de pază, până la noi
ordine. Înapoindu-se la sediu, sublocotenentul Pavelescu
se prezentă imediat căpitanului Borcea pentru raport.
Prima măsură pe care acesta o luă fu să ordone o pândă
permanentă la cabană, pentru cazul când Tiberiu Fotiade
avea să revină acolo.
Dar atât în noaptea aceea, cât şi în cele următoare fu
aşteptat zadarnic de către lucrătorii operativi care
alcătuiau grupul de pândă. Tiberiu Fotiade, fie că prinsese
de veste, fie că îşi găsise un alt culcuş, nu se arătă. Fură
întreprinse noi investigaţii cu şi fără Mustafa, dar fără
rezultat. Purtarea câinelui era ciudată. De pildă, depista
urma, pe urmă deodată o pierdea. O regăsea după mai
mulţi kilometri afară din oraş, fie în plin câmp, fie în
vreuna din localităţile din apropiere, pentru ca apoi după
câţiva metri din nou s-o piardă. Această nesiguranţă din
partea câinelui nu putea să aibă decât o singură
explicaţie. Anume că Tiberiu Fotiade circula de la o
localitate la alta folosind ca mijloc de locomoţie diverse
„ocazii”. Fuseseră luate măsuri corespunzătoare, dar, în
ciuda acestor măsuri, echipa operativă încă nu izbutise
să-l aresteze.
*
**
Lumina de la cabana de pe munte strălucea ca o stea
coborâtă foarte jos. Dinspre gară se auzea gâfâind
locomotiva unui mărfar, iar aproape, prin fereastra
deschisă a unei case, răzbea până în stradă melodia de
dans a unui radio.
Pe strada aceea era linişte. De fapt, încă nu era o
stradă. Strada propriu-zisă se afla mai sus, cu vile multe,
care mai de care mai frumoase. Aici, pe un fel de spinare
de deal nu mai mare de circa cinci sute de metri pătraţi,
câţiva localnici începuseră să-şi clădească locuinţe.
Pe toată suprafaţa, socotindu-se şi bucăţica de curte
necesară oricărei gospodării, ar fi putut încăpea patru,
cinci căsuţe. Deocamdată nu existau decât trei, dintre care
una, neterminată.
Deoarece nu era, propriu-zis, stradă, în nomenclatorul
oraşului nu avea nume. Cândva, dacă avea să capete
unul, atunci s-ar fi potrivit cel mai bine acela de strada
Scurtăturii, şi iată de ce.
Ca cineva să poată ajunge pe prima stradă de deasupra
tăpşanului, şi care purta numele de „Cuza Vodă”, trebuia
să parcurgă un traseu lung şi sinuos. De aceea, cetăţenii
care locuiau pe strada propriu-zisă, ca să scurteze
drumul, coborau sau suiau, pieptiş, deluşorul. În limbajul
obişnuit, drumul acesta mai scurt, dar, în acelaşi timp,
mult mai obositor, căpătase denumirea de „scurtătură”.
— Ai venit pe scurtătură?
Sau
— Mergi pe scurtătură, că ajungi mai repede!…-
Drumul „pe scurtătură” tăia în diagonală tăpşanul.
Anticipând deci, şi denumind încă de pe acum tăpşanul
Strada Scurtăturii, trebuie de precizat că era aproape de
miezul nopţii când un individ, ascuns înapoia trunchiului
unui copac, care cine ştie prin ce întâmplare scăpase
netăiat, se delecta contemplând ferestrele de la etaj ale
unei case în întregime scufundate în întuneric. Era o casă
modestă, cu zidurile jumătate de piatră, jumătate din
bârne şi cu acoperişul foarte înclinat, ca la locuinţele din
Maramureş. Casa avea un cerdac cu balustradă de zid.
Fereastra de la etaj, care, după toate probabilităţile, îl
interesa în mod deosebit pe individul din stradă, era
deschisă.
Parterul era locuit de proprietar, muncitor la
întreprinderea metalurgică „Oţelul”, iar etajul, de Iancu
Popescu, personaj cu care cititorii au făcut cunoştinţă în
capitolele anterioare.
Cerdacul se întindea pe toată lăţimea casei, iar stâlpii
lui sprijineau latura dinspre stradă a etajului. Individul
contempla fereastra deschisă de la etaj şi fuma, ascunzând
ţigara în podul palmei. După ce o termină, strivi chiştocul
sub călcâi şi, absolut fără niciun rost, începu să-şi şteargă
palmele de pantaloni. Cei care îl cunoşteau ar fi putut
confirma că făcea aceasta din pură obişnuinţă. După vreo
zece minute – atât dură ştersul mâinilor – mergând
hoţeşte, porni să dea ocol casei. Printr-o altă uşă, laterală,
se putea ajunge direct la etaj. Dar fie ca individul nu ştia
de acest lucru, fie că nu avea cum s-o deschidă, cert e că,
după ce sfârşi de dat ocol casei, începu să se caţere pe
unul din stâlpii cerdacului, cu o dexteritate care dovedea o
oarecare deprindere. Stâlpul se termina sus, sub fereastra
deschisă şi, fără să aibă nevoie de un efort suplimentar,
izbuti mai întâi să încalece fereastra, iar apoi să se
strecoare în casă.
Odată ajuns acolo, aprinse lanterna şi plimbă fasciculul
de lumină prin toate ungherele. Încăperea servea drept
sufragerie şi era mobilată ca atare, în stil românesc. Masa
şi băncile pirogravate, de asemenea policioara, pe cate
erau expuse farfurii smălţuite cu motive româneşti.
Încăperea avea şi un simulacru de vatră, iar pe jos era
aşternută o scoarţă oltenească.
Pe masă, acoperite cu un ştergar, aşteptând parcă un
oaspete înfometat, o jumătate de franzelă şi o ulcică plină
cu lapte. Descoperindu-le, individul fu atât de bucuros,
încât nu-şi putu înăbuşi un fel de chicotit de satisfacţie,
care sună, mai curând, a mormăit de urs. Înainte de a se
aşeza la masă făcu lumină, bineînţeles având în prealabil
grijă să închidă fereastra şi să tragă draperia.
Dacă, prin absurd, vreunul dintre tovarăşii de muncă ai
lui Iancu Popescu ar fi fost martor la toate cele ce se
întâmplaseră din clipa când individul contemplase casa
rezemat de trunchiul conacului şi până în clipa când se
aşezase la masă, fără îndoială că, după o primă clipă de
uluială, sentimentul dominant ar fi fost acela de
compătimire, de profundă compătimire faţă de colegul lor,
atât de mult preţuit de fiecare dintre ei.
Sentimentul de profundă compătimire ar fi fost însoţit
fără îndoială de următoarele cuvinte:
„Bietul Iancu, şi-a pierdut minţile!…”
Şi ar fi avut tot dreptul să gândească astfel, fiindcă cel
care stătea acum la masă, înfulecând de zor din franzela şi
sorbind zgomotos laptele din ulcică, după toate aparenţele,
era Iancu Popescu. Şi ce oare altceva poţi să crezi despre
cineva decât că şi-a pierdut minţile atunci când vezi că, în
loc să intre în casă la el pe uşă, se caţără pe un stâlp, ca
să se strecoare, ca hoţii, pe fereastră?
Cât de înfometat fusese se putea deduce după
repeziciunea uluitoare cu care dădu gata franzela şi goli
laptele din ulcică. Chiar numai această fantastică
hămeseală ar fi constituit un motiv pentru cine îl cunoştea
pe Iancu Popescu să creadă că şi-a pierdut minţile.
În sfârşit, când până şi fărâmiturile de pe masă
dispărură, acesta, cu un oftat de satisfacţie, îşi aprinse o
ţigară. Începu s-o fumeze tacticos, într-un anumit fel, şi
într-o anumită poziţie care, de asemenea, doar ele puteau
constitui motive de compătimire.
 De pildă, fuma cu picioarele urcate pe masă şi cu
mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor. Fuma,
dând fumul pe nas şi plimbând ţigara cu vârful limbii de la
un colţ al gurii la celălalt. Ochii îi ţinea pe jumătate
închişi, nu ca să-i ferească de fum sau fiindcă i-ar fi fost
cumva somn, el pentru că numai în felul acesta, pretindea
el, se destinde. Pe faţă i se citea o mare satisfacţie, dar nu
era uşor de precizat, dacă era rezultatul cinei frugale sau
al gândurilor ce-i treceau acum prin minte.
În sfârşit, când chiştocul ajunsese atât de mic, încât era
de mirare că încă nu-i fripsese buza, şi-l lipi de vârful
limbii şi, cu o dexteritate de clovn, îl proiectă drept în
ulcica goală de lapte.
După aceea, coborând picioarele de pe masă şi oftând
de părere de rău se ridică, dar, ca şi când efortul ar fi fost
prea mare, gemu, căscă şi se întinse de-i trosniră toate
încheieturile. Apoi îşi aprinse o nouă ţigară şi fără să
depună o grijă deosebită deschise uşa celei de-a doua
încăperi. Acum pe faţă i se citea, în locul satisfacţiei de
adineaori, îngrijorare şi emoţie şi fiindcă acolo era
întuneric, aprinse din nou lanterna. Camera în care se afla
acum era dormitorul. În patul larg cineva dormea, întors
cu spatele. O etajeră ticsită cu cărţi, o măsuţă rotundă cu
două fotolii, o alta pentru aparatul de radio, un birou
minuscul. Lângă pat, un scaun pe speteaza căruia stătea
agăţată o bluză de vară.
Se aşeză pe scaunul de lângă pat, puţin păsându-i că,
rezemându-se de spetează, boţeşte bluza. Stând, comod,
picior peste picior, şi fumând după procedeul descris mai
sus, privea la cel care, întors cu spatele, continua să
doarmă.
Mult mai târziu se hotărî să vorbească. Începu, nici tare,
nici încet, doar atât cât era necesar ca să-l trezească, fără
să-l sperie:
— Iancule! Trezeşte-te, Iancule!
Dar, fie că avea somnul prea greu, fie că îndemnul
fusese rostit prea încet, cert e că omul continua să doarmă
dus.
— Iancule! Nu auzi, Iancule? Trezeşte-te!…
Abia la acest al doilea îndemn se trezi. Se răsuci în pat
şi, frecându-se la ochi, încă buimac de somn, întrebă:
— Ce s-a întâmplat? Cine eşti?
— Nu s-a întâmplat nimic. În ceea ce priveşte cea de-a
doua întrebare, uită-te la mine şi ai să înţelegi imediat.
Şi spunând acestea, se ridică şi se duse să facă lumină.
Dacă în clipa aceea ar fi fost de faţă vreunul din cei care
îl cunoşteau pe Iancu Popescu ar fi rămas stupefiat.
Fiindcă acum stăteau, faţă în faţă, doi Iancu Popescu.
Unul în pat, celălalt pe scaun, picior peste picior, dând
fumul pe nas şi zâmbind puţin stânjenit, puţin ironic.
— Ei?… Da!… Eu sunt!… Ce-ai rămas aşa? Bună seara,
frate!
— Tu!…
— Eu!… Nu te bucuri?
— Va să zică, n-ai murit. Auzisem că…
— N-am murit!… Ştii proverbul: lemnul rău nu piere.
— Şi cum de eşti liber? După ştiinţa mea, mai aveai de
ispăşit…
Celălalt zâmbi cu îngăduinţă:
— Mi-au dat drumul mai devreme… Pentru purtare
bună.
— Mă bucur! Când te-au condamnat am fost tare
mâhnit. Dar pe urmă mi-am zis că poate asta îţi va prinde
bine şi n-ai să mai faci prostii. Dacă ţi-au dat drumul mai
devreme înseamnă că nu m-am înşelat.
Celălalt făcu o grimasă de dispreţ, dar replică destul de
calm:
— Haide, nu te mai aprinde! De când te ştiu eu, ăsta a
fost cel mai tâmpit defect al tău.
— Nu mă aprind, dar mă bucur, pur şi simplu. Spune-
mi, acum ce ai de gând să faci?
— Ce am de gând să fac? Deocamdată nu prea ştiu. Încă
nu m-am hotărât.
Vorbea tărăgănat şi se uita pieziş la fratele său.
 — Acolo, n-ai învăţat nicio meserie?
— Ba da. Mă pricep la multe. Nu-mi purta grijă. O pâine
m-oi pricepe s-o câştig. Nu-i nicio problemă.
Apoi cu intenţia vădită de a schimba discuţia:
— Vrei o ţigară? Na, ia una!
Iancu Popescu luă ţigara.
— Tu cum o duci? îl chestionă fratele său în timp ce-i
întindea chibritul aprins.
— Bine! Lucrez în specialitatea mea, cu alte cuvinte,
sunt pus să fac exact ceea ce mi-am dorit şi pentru care
m-am pregătit.
— Dar, în definitiv, ce faci tu acolo la muzeu?
— Sunt îndrumător.
— Aşa! Şi asta ce mâncare de peşte mai e? Pe cine
îndrumi, stafiile?
— Conduc vizitatorii, le arăt castelul şi le explic…
— Cu alte cuvinte, eşti ghid de muzeu. Zi aşa, mă frate!
— Nu-i acelaşi lucru. În trecut, rolul ghidului era doar
de a satisface curiozitatea vizitatorilor, speculând la
maximum ignoranţa, naivitatea sau setea de senzaţional,
aceasta în funcţie de categoria socială a vizitatorilor. Noi,
îndrumătorii de muzeu, avem sarcina să-i instruim pe
vizitatori, să-i învăţăm să iubească şi să preţuiască
frumosul, dar, în acelaşi timp, să cunoască şi să urască
trecutul întunecos, când o mână de îmbuibaţi îşi apropiau
comori neasemuite de artă numai pentru propria lor
desfătare sau, pur şi simplu, din snobism.
Explicaţia avu darul să-l posomorască şi mai mult pe
celălalt.
— … Şi arătaţi vizitatorilor toate încăperile?
Întrebarea fusese pusă cu un ton indiferent.
— Numai o parte. Dacă le-am arăta pe toate ar dura
prea mult şi nici n-ar fi foarte interesant.
— Dar tu, voi, ăştia, îndrumătorii, puteţi circula prin tot
castelul?
— Cu o anumită treabă, bineînţeles că da.
— Altfel?
 — Altfel nu. În mod obişnuit, uşile de acces spre aripile
care nu se arată vizitatorilor sunt încuiate. Dar uite că
uitam să te întreb: cine ţi-a deschis? După cât ştiu
proprietarul meu este plecat cu ai lui la ţară.
Cel întrebat se găsi o clipă în mare încurcătură. Dar
numai o clipă. Răspunsul îl dădu cu tonul cel mai natural
din lume.
— Am găsit uşa descuiată şi am intrat.
— Ce uituc sunt!… Aş fi putut jura că am încuiat-o.
— Ei, şi? După cât îmi pot da seama, privind în jurul
meu, niciun hoţ n-ar fi ispitit să te calce. Apoi, după o
pauză: Şi zi aşa!… Eşti îndrumător. Într-una din zilele
astea am să vin să vizitez şi eu muzeul.
— Da? Bine, vino! Îţi voi arăta tot ceea ce merită să fie
văzut.
Dar tonul cu care fu rostită invitaţia dezminţea
cuvintele. Celălalt sesiză:
— După cât îmi pot da seama, nu ţi-ar face plăcere.
Înţeleg!… Cu un frate abia ieşit din puşcărie nu prea ai
motive să te lauzi. Fii liniştit însă că n-am să vin. Spune-
mi mai bine, de când lucrezi tu la muzeu?
— De doi ani.
— Şi sunt alţii mai vechi decât tine?
— Sunt. Până de curând am avut un coleg care a
funcţionat aici chiar de la înfiinţarea muzeului
— Da? Şi de ce a plecat? A găsit altceva mai bun?
întrebă celălalt cu un vădit interes.
— Nu! A murit. Mai precis, a fost omorât.
— Ia povesteşte-mi cum s-a întâmplat! Chestii de-astea
cu crime teribil mă mai interesează. Al naibii să fiu!
Iancu Popescu îi relată, pe scurt, în ce împrejurare
fusese omorât Anton Neguţă
— Va să zică, miliţia a stabilit că l-a curăţat unul dintre
voi!
— Din păcate!… O ruşine mai mare nici că se poate. Îţi
dai seama cât e de penibil să ştii şi să simţi că, până la
proba contrarie, şi asupra ta planează bănuiala.
 — Mda!… Nu este chiar plăcut!
Şi ochii săi, numai pentru o clipă, luciră a şiretenie.
În sfârşit! De când aştepta el prilejul nimerit ca încerce
să-l câştige de partea sa. Şi iată că, în sfârşit, acest prilej
se ivise.
Căutând să fie cât mai convingător, începu:
— Ascultă-mă! Chiar dacă n-ar fi spus-o miliţia, eu ţi-aş
fi spus că unul dintre voi l-a ucis. Şi dacă ţi-o spun eu,
poţi să mă crezi. În puşcărie mi s-au povestit atâtea
cazuri, încât, fără să mă laud, mă consider as în materie.
Dar ia spune-mi: Se ştie de ce a fost ucis?
— Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, salariaţii
muzeului, mobilul crimei a fost şi a rămas o enigmă.
— Al naibii să fiu dacă nu şi pentru cei de la miliţie!
— Nu sunt de aceeaşi părere. Miliţienii care anchetează
mi-au făcut o impresie foarte bună. Mai ales unul dintre
ei, un căpitan.
— Ascultă-mă, Iancule! Aş fi în stare să pun rămăşag pe
orice că ăi de la miliţie habar n-au de ce a fost ucis
îndrumătorul ăla – cum îi spunea?
— Anton Neguţă!
— Da! Habar n-au de ce a fost ucis Anton Neguţă.
— Haide, haide, Titus!… Nu căuta să pari mai deştept
decât eşti în realitate. Ce Dumnezeu, suntem doar fraţi şi
ne cunoaştem bine.
— Nu caut să fac pe deşteptul, dar al naibii să fiu că n-
au habar.
— Bine, dar pe ce te bazezi când faci o asemenea
afirmaţie categorică?
Titus Popescu întârzie cu răspunsul. Mai întâi, se
îndreptă spre fereastra acoperită cu perdeluţe din creton
înflorat. O deschise şi se plecă mult în afară, de parcă ar fi
căutat cu privirea pe cineva ascuns în întunericul devenit
de nepătruns, din cauza norilor, care se adunaseră, între
timp, grei şi compacţi.
După câteva clipe închise fereastra, o acoperi cu
perdeluţele, apoi, încălecând scaunul, vorbi răspicat:
 — Pe ce mă bazez? Pe faptul că eu ştiu de ce a fost ucis
Anton Neguţă.
La orice s-ar fi aşteptat Iancu Popescu numai la un
asemenea răspuns nu. Cum era oare posibil ca fratele său,
abia ieşit din închisoare, să cunoască chiar, înaintea
miliţiei motivul pentru care fusese ucis Anton Neguţă?
— Glumeşti sau vrei să-ţi baţi joc de mine?
— Niciuna, nici alta, băiete! Nu ştiu încă cine l-a
omorât, dar, îţi repet ştiu de ce.
— Deşi nu te pot crede, totuşi explică-te!
— Ascultă! În Castel există nişte diamante care nu
figurează în inventarul muzeului şi despre care nici tu,
nici alţii mai mari decât tine habar nu aveţi. Ei bine, din
cauza lor a fost ucis Anton Neguţă. Cu alte cuvinte, din
cauză de concurenţă.
— Ce tot bâigui acolo!…
— Ascultă, Iancule! A sosit clipa să afli ce mă aduce la
tine. A sosit, din păcate, prea devreme! Intenţionam să te
iau mai pe departe, propunerea să ţi-o servesc drămuită,
cu linguriţa, ca nu cumva cum eşti tu, ridicol de cinstit, să
ţi se aplece. Mi-ai dat însă o veste al naibii de neplăcută,
care mă cam pune pe jar. Iată despre ce-i vorba: La
puşcărie am cunoscut pe unul dintr-o familie de „foşti”.
Mamă-sa fusese la palat una de-aia de ducea ţucalul
reginei. Adică, fusese doamnă de onoare. Ce pramatie o fi
fost mamă-sa îţi vei putea da seama când ţi-oi spune că
lui fiu-su, acolo, în puşcărie, nu erau mulţi ticăloşi care
să-i treacă pe dinainte.
Ei bine, de la tipul ăsta am aflat povestea cu
diamantele.
— Chiar că poveste! Crezi posibil că, în atâţia ani de
când Castelul a fost transformat în muzeu, a putut
rămâne vreo ascunzătoare nedescoperită?
— Şi dacă, totuşi, n-a fost descoperită?
— Eşti absolut sigur?
— Aş fi, dacă nu s-ar fi întâmplat crima.
— Şi ce legătură are crima cu diamantele?
 — Are şi am să-ţi explic. În prealabil, aş vrea să-ţi dau
unele amănunte în legătură cu pietrele.
— Mă rog!
— Află, măi băiete, că valorează pe puţin două milioane.
Iancu Popescu, sincer amuzat, izbucni în râs:
— Frumoasă poveste, n-am ce zice! Ticălosul acela te-a
minţit, şi tu, care te crezi tare deştept, l-ai crezut
— Nu te pripi cu aprecierile. Ascultă mai departe!
— Bine, te ascult
Şi Titus Popescu îi relată, cu lux de amănunte, unele
inventate, ca să-l impresioneze mai mult. Tot ceea ce
cititorii cunosc în legătură cu diamantele, dintr-un capitol
anterior.
Când sfârşi, Iancu Popescu, impresionat, exclamă:
— De necrezut!
— De câţi ani spui că lucrezi la muzeu?
— De doi ani.
— Şi ăl de-a fost omorât lucra de la înfiinţarea
muzeului?
— Da, de atunci.
— Spune-mi! De când eşti tu la muzeu, aţi descoperit
niscai diamante ascunse, nu ştiu unde?
— Nu, bineînţeles!
— Şi nu crezi că, dacă ele ar fi fost descoperite înainte
de a ajunge tu aici funcţionar, ai fi aflat totuşi sub o formă
sau alta? Ce naiba, doar nu e vorba de nişte pietricele, ci
de diamante, aşa cum ţi-am mai spus, în valoare de cel
puţin două milioane
— Într-adevăr, dacă s-ar fi descoperit, este exclus ca
Anton să nu ne fi povestit ceva.
— Păi, vezi? Ţi-am spus eu să nu te grăbeşti cu
aprecierile până nu cunoşti toate amănuntele. Băiete,
diamantele sunt acolo la Castel, şi poate că tu treci în
fiecare zi fără să ştii pe lângă ascunzătoarea lor. Ehei,
dacă n-ar fi murit bătrâna!
— Care bătrână?
— Hoaţa!… Beatrice Popeea!
 — A murit?
— A murit!… Ce furios va fi Tiberiu Fotiade când va afla!
… Acolo, în puşcărie, nu se gândeşte la altceva decât să
evadeze ca să pună mâna pe diamante.
— El ştie unde sunt ascunse?
— Nu! Dar e convins că bătrâna, de voie de nevoie, i-ar
destăinui ascunzătoarea. Dacă evadează şi află că bătrâna
a murit, al naibii să fiu dacă nu-l găseşte damblaua!
— Şi la ce i-ar folosi dacă ar afla în ce loc sunt ascunse?
De vreme ce ele se găsesc undeva la muzeu, doar n-are să
îndrăznească…
Titus Popescu râse ironic:
— Aşa crezi tu! Păi nici nu poţi să-ţi dai seama de ce-i în
stare Tiberiu ăsta.
— Probabil îţi închipui că muzeul nostru e sat fără
câini.
— Chiar dacă vi l-ar păzi toţi câinii din lume, pungaşul
ăla de Tiberiu vi le-ar sufla de sub nas. Al naibii să fiu!
— Prostii! Dar nu mi-ai spus ce legătură există între
aceste diamante şi asasinarea lui Anton?
— Ajungem şi acolo. Mai întâi aş vrea să afli şi tu ce
impresie a produs asupra mea povestea asta cu
diamantele. Din ziua când am aflat de la Tiberiu că în
Castelul Caraiman există nişte diamante care valorează
milioane, n-am mai avut linişte. N-a fost noapte să nu
visez că le-am descoperit ascunzătoarea şi că, în sfârşit,
sunt şi eu un om făcut. Şi încet, încet, am ajuns la
convingerea că ele trebuie neapărat să-mi aparţină. Lucrul
nu era cu neputinţă, fiindcă mai aveam de stat în puşcărie
doar doi ani, pe când Tiberiu, încă zece. Dar fiindcă şi cei
doi ani mi se păreau cât două secole, m-am hotărât să mă
comport în aşa fel, încât să-mi dea drumul mai înainte de
a-mi ispăşi întreaga pedeapsă. Şi, după cum singur poţi
constata, am izbutit. Pentru treaba asta, al naibii să fiu că
ar trebui să mă feliciţi!
— Dimpotrivă, încep să te compătimesc.
— Iarăşi te pripeşti. M-ai întrebat ce legătură există
între diamante şi asasinarea lui Anton Neguţă. Iată că a
sosit timpul să-ţi răspund. Tu crezi că ăl de l-a omorât a
făcut-o din pricina vreunei femei?
— În niciun caz! Neguţă avea familie şi era un om
serios.
— Păi vezi! Atunci, de ce naiba l-a ucis? Şi, mă rog, dacă
s-a hotărât să-l ucidă, de ce naiba tocmai în Castel? De ce
nu l-a pândit la un colţ de stradă, şi să-i vâre un cuţit
între umeri, în cazul când nu avea la îndemână un
revolver?
— Într-adevăr e o crimă… neobişnuită.
— Fiindcă şi mobilul e neobişnuit.
— Încep să înţeleg de ce crezi că Anton a fost ucis din
cauza diamantelor.
— În sfârşit, bine că ai venit şi tu de acasă! Şi doar e
foarte simplu. Să zicem, că Neguţă – pe ce cale nu ştiu – a
ajuns să afle de existenţa pietrelor. Nu e deloc exclus ca el
– evident, numai datorită întâmplării – să fi descoperit
chiar ascunzătoarea lor. Altcineva însă, aflând de lucrul
acesta, ca să intre în posesia lor, îl ucide. Clar?
— Da!… Posibil!…
— Dar e posibil ca lucrurile să se fi întâmplat şi altfel.
De pildă, nu Neguţă, ci tocmai acela care l-a ucis să fi
descoperit diamantele, şi tocmai ca să nu fie dat în gât de
acesta i-a făcut de petrecanie. Dar ia spune-mi! În
definitiv, ce fel de om a fost Neguţă ăla?
— Un om extrem de corect. Pe deasupra candidat de
partid.
— Păi, dacă era şi din partid, sigur că numai datorită
cinstei şi-a pierdut viaţa.
Titus Popescu nu era deloc convins că asasinarea lui
Anton Neguţă avea vreo legătură cu diamantele. Dar
inventase ad-hoc toată povestea, în speranţa că astfel va
izbuti, mai uşor, să-l cointereseze pe fratele său. Mai mult,
nu numai că nu era convins, dar, din motive pur
subiective, refuza cu încăpăţânare să accepte o asemenea
posibilitate. Îşi făcuse doar atâtea planuri măreţe pentru
cazul când ar intra în posesia diamantelor, încât numai
gândul că altcineva, înaintea lui – şi – datorită exclusiv
întâmplării –, a putut pune mâna pe ele, îl înnebunea, pur
şi simplu.
Convins, deci, de contrariu, dar sperând că astfel l-ar
putea mai uşor cointeresa pe Iancu, adăugă:
— Înţelegi? Dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, şi dacă
asasinul lui Neguţă se află acum în posesia diamantelor,
va trebui să punem mâna pe ele, înainte ca ăi de la miliţie
să-l înhaţe. Dacă îl arestează, atunci noi putem să ne
luăm gândul de la diamante.
— De ce spui noi? Care noi?
— Eu şi cu tine. Fiindcă, Iancule, trebuie să mă ajuţi să
găsim fie ascunzătoarea, fie pe criminal. Gândeşte-te la
valoarea lor. Pe puţin două milioane lei. Do-uă mi-li-oa-ne!
Le împărţim frăţeşte.
— Cum poţi să-ţi închipui că aş fi în stare să fac un
astfel de târg cu tine!… Dacă pietrele există într-adevăr,
ele sunt un bun obştesc.
— Slăbeşte-mă cu slogane de-astea: bun obştesc! Să
zicem că sunt, cum spui tu, bun obştesc. Dar oare, din
toate valorile care există în ţara asta, şi care înseamnă
miliarde şi miliarde, nu crezi că partea ce mi s-ar cuveni
mie din acest bun obştesc, reprezintă măcar atât cât
valorează pietrele acelea?
— Ascultă, Titus!…
— Te rog să nu mă prelucrezi. Mai bine încearcă să mă
înţelegi. Timp de un an de zile, acolo, în puşcărie, am trăit
numai şi numai cu gândul că într-o zi voi deveni posesorul
acestor diamante. Un an de zile!… Tu ştii ce înseamnă
asta?
— Bine, dar nu-ţi dai seama că eşti nu numai necinstit,
dar şi nebun? Ce, vrei să cauţi acul în carul cu fân? Tu ştii
câte camere are Castelul?
— Să nu-ţi închipui că sunt atât de nebun să caut acul
în carul cu fân.
— Atunci probabil ştii unde sunt ascunse pietrele?
 — Locul exact încă nu-l cunosc. Dar am posibilitate să-l
aflu, în scurt timp. În cel mai rău caz, va trebui să caut
acul, nu într-un car cu fân, ci doar într-o traistă. Trebuie
să recunoşti şi tu că, în asemenea condiţii, şansele cresc
simţitor. Aşa că, Iancule băiete, avem toate şansele ca în
scurt timp să ajungem amândoi nişte oameni făcuţi.
— Sfârşeşte odată! Sunt revoltat şi mâhnit când te aud
vorbind aşa. Cât timp erai la închisoare, adesea m-am
gândit la tine, cu părere de rău, cu durere chiar. Am
încercat să-mi explic de ce tu, singurul dintr-o familie de
oameni cinstiţi, ai luat-o alăturea cu drumul. Şi,
întrucâtva, mi-am explicat. Şi eu şi tu – întrucât ne-am
născut atunci – suntem produsul trecutei societăţi. Dar,
spre deosebire de mine şi atâţia alţii, tu, în loc să lupţi ca
să alungi din tine tot ceea ce înseamnă moştenire nefastă
a acelui trecut, te-ai lăsat atras, tentat tocmai de ceea ce
este mai urât din vechea morală, din care cauză ai tot
alunecat, până când ai ajuns şi acolo unde ai ajuns. Nu te
înţeleg! Nu-ţi sunt de ajuns anii pe care i-ai pierdut în
puşcărie? Vrei din nou să ajungi acolo? Ai greşit, ţi-ai
ispăşit pedeapsa, şi societatea este gata să te reprimească
în mijlocul ei, cu condiţia ca, prin muncă cinstită, să
dovedeşti că meriţi încrederea pe care ţi-o acordă.
— Măi, eu ţi-am spus să nu mă prelucrezi!
— Dar nu e vorba de prelucrare. Încerc să te
dezmeticesc. Dar dacă tu te încăpăţânezi, dacă vrei să te
nenoroceşti cu dinadinsul, ei bine, te voi apăra eu, chiar
împotriva voinţei tale. Mâine dimineaţă am să mă duc la
miliţie şi am să povestesc acolo tot ceea ce am aflat de la
tine în legătură cu pietrele acelea blestemate. Am să te
apăr, fiindcă eşti fratele meu şi fiindcă nu pot crede că nu
a mai rămas nimic bun în tine. În societatea noastră, toţi
aceia care din diferite motive au luat-o alăturea cu drumul
sunt recuperabili, fiindcă există convingerea că până şi în
sufletele celor socotiţi ca foarte răi există totuşi un
simţământ bun, curat, asemenea unei insule înconjurate
de o baltă mâloasă, plină de impurităţi. Ei bine, eu nu
cred ca tocmai tu să faci parte din categoria celor foarte
puţini la număr, în sufletul cărora orice sentiment
omenesc a murit, şi faţă de care nu mai e nimic de făcut.
Şi fiindcă nu cred, de aceea vreau să te apăr de tine însuţi.
Vreau să te ajut!
— Destăinuind miliţiei chestia cu diamantele, nu?
— Da! Tovarăşii de acolo se vor pricepe să le descopere,
şi atunci, vrând-nevrând, va trebui să-ţi iei gândul de la
ele.
— Prostule, tu nu-ţi dai seama că, în loc să mă aperi –
aşa cum pretinzi – dimpotrivă, mă împingi în prăpastie?
— Te împing eu în prăpastie? Haide, haide, nu încerca
să fi melodramatic, în speranţa că mi-ai putea schimba
hotărârea.
— Ba mă împingi. Crezi că eu am să accept ca tu să te
duci să spui la miliţie ceea ce ai aflat de la mine? Crezi că
eu am să renunţ la diamante numai fiindcă tu vrei… să
mă ajuţi?
— să-ţi intre bine în cap: acesta e singurul fel de ajutor
pe care îl poţi primi de la mine.
— Mulţumesc pentru un asemenea ajutor. Eu ţi-am
cerut însă să mă ajuţi altfel. Vrei, Iancule? Gândeşte-te!
Nu da cu piciorul norocului. O asemenea şansă nu se
iveşte decât o singură dată în viaţă.
— Nu! Ar trebui să mă cunoşti mai bine, ce Dumnezeu!
— Dar nu-ţi dai seama că, refuzând, mă sileşti să iau
unele măsuri de autoapărare, care mă vor pune din nou în
conflict cu codul penal?
— A-ţi însuşi nişte bunuri obşteşti nu înseamnă, după
tine, că intri în conflict cu codul penal?…
— Nu, pentru că diamantele nu sunt în posesia statului.
Statul nu poate revendica ceva despre a cărui existenţă
habar nu are. Dacă m-aş duce în muzeul tău şi aş şterpeli
un obiect trecut în inventar, atunci da, ai avea dreptul să
spui că mi-am însuşit un bun proprietate obştească. În
cazul pietrelor însă nu.
— Ascultă, să presupunem că sapi undeva, în grădină la
tine, şi găseşti o comoară. După teoria ta, ea îţi aparţine,
fiindcă statul habar nu avea de existenta ei.
Titus scuipă chiştocul şi sări în picioare.
— Ascultă, tu crezi că am timp pentru asemenea
discuţii? Te întreb pentru ultima oară: vrei sau nu să mă
ajuţi?
— Nu!
— Va să zică dai cu piciorul la pe puţin un milion,
partea ta.
— Nu mă interesează milionul tău, dobândit pe o
asemenea cale. Sunt mulţumit cu ceea ce pot câştiga prin
muncă cinstită.
Titus nu-i răspunse. Începu să măsoare încăperea de la
un capăt la altul, cu mâinile la spate, cu ţigara stinsă în
colţul gurii, rumegând gânduri pe care Iancu nici măcar
nu le putea bănui, dar pe care tare mult ar fi dat să le
poată cunoaşte. Trecură aşa minute multe. După aproape
un sfert de oră se opri în dreptul lui Iancu. Privirile lui
exprimau ferocitate, înfiorându-se fără voie. Iancu întrebă:
— Ce ai de gând?
— Unde ţii cheia de la intrare?
Iancu refuză să răspundă, dar, involuntar, privi spre
bluza care stătea agăţată de speteaza scaunului. Titus
înţelese. Scoase cheia din buzunar şi, săltând-o în palmă,
se îndreptă agale spre fereastră. O deschise şi, ducând
palmele la gură în chip de pâlnie, fluieră. De undeva, de
jos, i se răspunse.
Aplecându-se, zvârli cheia.
— Na, prinde-o! Urcă sus. Intrarea e prin dreapta, vorbi
el cuiva care se găsea jos, sub fereastră.
— Pe cine chemi? se nelinişti Iancu.
— Îmi pare rău, măi frate, dar dacă nu vrei să mă ajuţi,
sunt nevoit să mă descotorosesc de tine.
— Vrei să mă omori?
— Nu, asta în niciun caz! Mă obligi însă ca, pentru câtva
timp, să te sechestrez. Nu te amărî însă din cale-afară,
căci nu cred să dureze mai mult de maximum zece zile. În
acest timp voi izbuti, sper, să pun mâna pe diamante.
— Nu ştiu ce plan ţi-ai făcut, dar simt că te pierzi,
nenorocitule!
— Haide, nu mai cobi. Dar dacă aşa se va întâmpla,
numai tu vei fi de vină. Din cauza unor tâmpite
prejudecăţi, dai cu piciorul unei şanse extraordinare.
— Dar ce plănuieşti, nenorocitule?
— Nu înţelegi?
— Nu!
— Tu ştii că totdeauna am fost luaţi unul drept celălalt,
Ei bine, vreau să profit de marea asemănare dintre noi, ca
să-ţi iau locul la muzeu. Începând de mâine, voi deveni
îndrumătorul de muzeu Iancu Popescu.
— Eşti de-a dreptul nebun! Crezi că e suficientă numai
asemănarea? Cu munca de îndrumare ce vei face? Ce ştii
să spui oamenilor despre muzeu, pentru a nu mai aminti
de toate celelalte pericole?
Titus era conştient de riscurile pe care şi le asuma, cu
toată uluitoarea lor asemănare. De aceea, pentru a
înlătura unele din ele, vizitase de mai multe ori muzeul şi
memorase tot ceea ce spuneau îndrumătorii despre fiecare
sală. Pe de altă parte, cunoscând bine firea fratelui său,
era în stare să-i imite până şi cele mai puţin sesizabile
particularităţi. Dar cel mai mult sconta pe faptul că
îndrumătorii habar nu aveau, că tovarăşul lor de muncă,
Iancu Popescu, are un frate, şi încă un frate geamăn care
îi seamănă perfect. Or, neştiind aceasta, cui i-ar putea
trece prin minte, chiar dacă ar sesiza unele inconsecvenţe,
că e vorba de o substituire de persoane? Pe urmă, mai
sconta şi pe faptul că mai mult de zece zile nu va fi nevoit
să joace rolul fratelui său. În zece zile, după calculele sale,
va izbuti să descopere ascunzătoarea diamantelor.
Totuşi, riscul exista. Şi era un risc serios, tocmai
datorită faptului că urma să intre în pielea fratelui său în
împrejurarea când miliţia cerceta la Castel. Dacă,
urmărind să descopere pe asasinul lui Anton Neguţă, ea
afla adevărata lui identitate? Prudenţa îi dicta să stea de o
parte până când avea să fie descoperit asasinul şi să nu se
vâre singur în gura lupului. Dar dacă, între timp,
diamantele ajung în mâna miliţiei, cu sau fără contribuţia
lui Iancu? Şi apoi, oricât de puţin posibil pare, dacă totuşi
crima avea o legătură directă cu diamantele? Dacă,
dându-se acum de o parte şi aşteptând ca lucrurile să se
liniştească, între timp ele intră în posesia altcuiva?
„În definitiv – încheie discuţia cu sine însuşi – nu se pot
câştiga două milioane absolut fără niciun risc”.
Concluzia aceasta îl determină să se răstească la Iancu:
— Ţi-am spus, şi îţi repet: dacă mi se va înfunda, numai
tu vei fi de vină. Şi când mă gândesc, cât de simplu s-ar
rezolva totul dacă ai accepta să mă ajuţi, îmi vine să
înnebunesc de furie. Fără ajutorul tău risc.
— Rişti enorm de mult.
— Chiar atât nu!… Dar ce să fac? Pentru două milioane
merită să rişti. Tu să-mi urezi succes, băiete, un succes
cât mai rapid, dacă vrei să fii din nou liber.
— Şi crezi că după aceea n-am să te denunţ? În gaură
de şarpe dacă te-ai ascunde şi miliţia tot îţi va da de urmă.
— Sper că vei fi atât de deştept ca să n-o faci!
Vorbi calm, răspicat, dar tonul cu care pronunţă
cuvintele îl nelinişti mai mult decât o ameninţare directă.
„Ar fi în stare să mă ucidă” îşi spuse Iancu.
— Ei, dar iată că vine şi viitorul tău paznic. Să ştii că va
avea grijă de tine, mai ceva ca o dădacă. Aşa că te
sfătuiesc să nu faci vreo prostie, că e de rău. Dar, ca să nu
crezi că vreau să bag frica în tine, uită-te la el când intră
pe uşă, şi ai să te convingi că ăsta nu ştie de glumă.
Un individ, de cel mult douăzeci şi doi de ani îşi făcu
apariţia în prag. Era înalt, suplu, cu părul adunat la ceafă
într-un fel de coamă. Purta canadiană din foaie de cort,
pantaloni din balonzaide şi sandale romane.
Din prag se uită, peste umăr, la Iancu, apoi descoperind
scaunul pe care mai devreme îl încălecase Titus, se grăbi
să se aşeze gemând de satisfacţie, de parcă ar fi fost frânt
de oboseală. Pe urmă, întinzând picioarele cât erau de
lungi, începu să-şi contemple sandalele, boţindu-şi gura a
scârbă, ca şi când încălţămintea pe care o purta
reprezenta cel mai de dispreţuit lucru existent pe faţa
pământului.
— Cred că e timpul să te îmbraci! îl îndemnă Titus. Şi
fiindcă Iancu nu se hotăra să părăsească patul, începu să-
i arunce, unul câte unul, obiectele de îmbrăcăminte.
— Nu plec nicăieri!
— Lasă goangele! se răsti la el lunganul cu canadiană.
— Nu mă sili să întrebuinţez forţa, Iancule. Fii
rezonabil, ce naiba!
Dându-şi seama că nu are rost să se opună, Iancu se
supuse.
— Bine! N-am încotro. Voi sunteţi doi şi eu singur. Dar
te avertizez: să nu te miri dacă ai să mă vezi, în ziua când
vei fi judecat, că vin să cer pedepsirea ta exemplară.
— Deocamdată, îmbracă-te! îi replică Titus calm.
Când fu gata îmbrăcat, Iancu întrebă:
— Unde mă duceţi?
— Ai să vezi! În orice caz, prea rău n-ai s-o duci. În
definitiv, ar trebui să-mi fii recunoscător că-ţi ofer un
concediu de zece zile… plătit.
Apoi către lungan:
— Năică, fă un pachet din pijama, maşina de ras şi ce
mai găseşti în baie.
— În regulă, şefule!
Lunganul cu canadiană se execută.
— Na! Ţineţi-l, că doar n-am să ţi-l duc eu.
Şi-i zvârli pachetul, pe care Iancu fu nevoit să-l prindă
din zbor.
— Acum plecaţi! porunci Titus.
— Ai auzit! se răsti lunganul la Iancu. Lungeşte
compasul! Dar, bagă de seamă, nu carecumva să faci vreo
prostie, că eu sunt câine rău şi muşc al naibii.
— Năică, ia şi astea!… Pentru orice eventualitate, e mai
bine să nu stea la mine. Poţi să le şi rupi, că nu mai am
nevoie de ele.
 Şi Titus întinse lunganului un teanc de fotografii.
Apoi către Iancu:
— Ştii pe cine reprezintă fotografiile astea? Ei, dar ce
stau eu să te întreb! Singur, cum naiba să ghiceşti!… Află
că am aici fotografiile tuturor salariaţilor muzeului, de la
omul de serviciu şi până la director. Ce vrei, a fost necesar
să ştiu cum arată fiecare la faţă, ca nu cumva să confund
mutrele viitorilor mei colegi.
Pe urmă, când rămase singur, se duse să deschidă
fereastra.
 VI
— Luaţi loc, tovarăşe Ghenea! îl invită maiorul
Mărăcineanu.
Mai înspre fereastră, la un alt birou, stătea căpitanul
Ovezea. Avea în fata sa un carneţel, peste care, ca să
rămână deschis, pusese, de-a latul, o riglă cu marginile
ştirbite şi pătată cu cerneală.
— V-am invitat, tovarăşe Ghenea, fiindcă d-voastră, ca
secretar al organizaţiei de bază, aţi avut posibilitatea să
cunoaşteţi mai îndeaproape salariaţii. Noi nădăjduim că
veţi putea să ne daţi unele indicaţii care să ne ajute la
descoperirea asasinului.
— Tovarăşe maior, aş fi foarte bucuros dacă aş izbuti să
vă fiu cu ceva de folos. Dorinţa mea – şi a celorlalţi
lucrători ai muzeului – este ca asasinul să-şi primească
cât mai neîntârziat pedeapsa. Vreau să vă spun că au
venit la mine cu toţii, că sunt indignaţi şi gata să vă dea
tot concursul ca să descoperiţi, cu o oră mai devreme, pe
asasin.
— Au venit toţi odată?
— Nu! Pe rând, tovarăşe maior, ca de obicei. Aşa fac
atunci când sunt frământaţi de anumite probleme
personale. Aşa că nu numai pe mine vă puteţi baza, ci şi
pe ceilalţi, în special pe comunişti.
— Ştim asta, tovarăşe Ghenea. În activitatea noastră
primim un sprijin imens din partea cetăţenilor. Foarte
multe cazuri, extrem de complicate, noi le-am putut
elucida datorită, în primul rând, sprijinului primit din
partea acestora. Infractorii atunci când săvârşesc
fărădelegile lor, oricât ar căuta ei să se păzească, nu pot
scăpa de ochiul vigilent al omului cinstit. Sub o formă sau
alta, el sesizează nelegiuirea şi ne ajută. Succesele şi tăria
noastră constau tocmai în faptul că poporul ne sprijină
întotdeauna. Revenind la cazul de care ne ocupăm, aş vrea
să vă întreb dacă toţi salariaţii au venit la d-voastră?
— Absolut toţi. Tovarăşe maior!
— În cazul acesta printre ei a fost şi asasinul lui Anton
Neguţă, tovarăşe Ghenea.
— Va să zică, e sigur că ucigaşul este salariat al
muzeului?
— Sigur, tovarăşe Ghenea!
— Revoltător!
— Tovarăşe Ghenea, aş vrea să vă pun câteva întrebări
în legătură cu victima. Spuneţi-mi, Anton Neguţă a fost
membru de partid?
— Nu! Numai candidat. În toamnă, organizaţia de bază
urma să ia în discuţie primirea lui în partid.
— Deoarece era candidat de partid desigur că a fost
îndeosebi în atenţia d-voastră. Ei bine, ce ne puteţi spune
despre el?
— Numai lucruri bune, tovarăşe maior. Părinţii săi,
ţărani săraci, au intrat în colectivă încă de la înfiinţare. El
şi ca elev, şi ca student a fost printre primii. La facultate a
avut o frumoasă activitate obştească. A fost repartizat la
noi chiar din primul an când s-a înfiinţat muzeul. Nu mai
avem niciun alt salariat cu o astfel de vechime.
Profesional, fără niciun fel de exagerare, a fost cel mai
bun. Ştiţi, în meseria asta de îndrumător te paşte
primejdia rutinei. Trebuind să repete cam aceleaşi lucruri,
de mai multe ori pe zi, unii ajung la un fel de blazare.
Expunerile lor devin seci, lipsite de căldură sufletească,
neconvingătoare. Anton Neguţă niciodată nu ne-a oferit
prilejul să-l criticăm pentru asemenea lipsuri. Mai mult ca
oricare altul, el punea pasiune în munca pe care o făcea.
Spre convingere, nu aveţi decât să răsfoiţi cartea de onoare
a muzeului. Veţi citi acolo multe aprecieri elogioase la
adresa lui din partea unor vizitatori cu profesiuni foarte
variate.
— Vă rog să ne spuneţi, tovarăşe Ghenea, cum era privit
de colectiv Anton Neguţă?
 — Anton era apreciat mult de către tovarăşii săi de
muncă. Toată lumea îl stima pentru multiplele şi variatele
sale cunoştinţe, pentru marea sa putere de muncă.
— Cu alte cuvinte, s-a bucurat de stima întregului
colectiv, conchise maiorul Mărăcineanu. Dar şi de
simpatia lui, tovarăşe Ghenea?
— Da, tovarăşe maior! Şi de simpatia întregului colectiv.
Nu ştiu să existe cineva dintre lucrătorii muzeului care să-
l fi urât din vreun motiv oarecare, şi încă în aşa măsură,
încât să-l omoare.
— Va să zică, dumneavoastră nu aveţi nicio bănuială în
privinţa asasinului.
— Nu, tovarăşe maior. Oamenii sunt unii mai buni, alţii
mai puţin buni, dar, trecând în revistă pe fiecare, niciunul
nu mi se pare capabil de o asemenea mârşăvie, tovarăşe
maior.
— Cu alte cuvinte, dumneavoastră nu credeţi că Anton
Neguţă a putut fi ucis din motive, să zicem, de răzbunare.
— După părerea mea, tovarăşe maior, nu!
— Dar în legătură cu mobilul crimei, ce părere aveţi?
— Vedeţi, eu aş crede că asasinul l-a ucis pe Anton
fiindcă n-a mai avut încotro.
— Presupunerea d-voastră e foarte interesantă. Vă rog
să fiţi mai explicit.
— Mă gândesc la aceasta: probabil că la un moment dat
asasinul s-a găsit într-o asemenea situaţie periculoasă,
încât a trebuit să-l ucidă pe Anton. Vreau să spun că la un
moment dat, Anton a devenit inamicul nr.1 al asasinului,
şi acesta, ca să scape de el, l-a ucis.
— Bănuiţi cumva din care motiv?
— Din păcate, nu! Dacă aş fi apucat să vorbesc cu el…
Probabil, telefonista de serviciu v-a informat că Anton
Neguţă m-a căutat cu telefonul puţin înainte de a fi ucis…
— Da? Nouă nu ne-a spus nimic. Pesemne că a uitat.
Şi maiorul schimbă o privire semnificativă cu căpitanul
Ovezea, care se grăbi să însemneze ceva în carneţelul său.
Apoi adăugă:
 — Şi bineînţeles, nu v-a găsit, fiindcă eraţi plecat cu
echipa de fotbal.
— Dar nu-i adevărat. Închipuiţi-vă, mă aflam chiar la
sediul organizaţiei de bază. Dacă Mariana s-ar fi obosit să
mă sune acolo, m-ar fi găsit şi, cine ştie, poate că la ora
asta asasinul lui Anton era de mult arestat.
— Aţi întrebat-o pe Mariana de ce nu v-a dat legătura?
Cum de era ea atât de sigură că plecaseţi cu echipa?
— Bineînţeles că am întrebat-o. Mi-a răspuns că, pur şi
simplu, aşa a crezut
— Mda! E regretabil că a crezut, fără să verifice.
— Întradevăr! Aceeaşi observaţie am făcut-o şi eu. Dar,
la drept vorbind, o scuză are. Cel puţin în ultimul an nu s-
a mai întâmplat ca echipa oraşului nostru să joace în
deplasare şi eu să n-o însoţesc.
— Spuneaţi, tovarăşe Ghenea, că lucrătorii muzeului au
venit cu toţii la d-voastră să-şi exprime indignarea.
— Da, tovarăşe maior!
— Printre ei, n-a fost vreunul care să fi formulat unele
bănuieli în legătură cu crima?
— Nu! Oamenii vor să se facă repede, cât mai repede
lumină. Mi-au mărturisit cât de prost se simt, ştiind că,
până la descoperirea vinovatului, bănuiala planează
asupra fiecăruia dintre ei, dar niciunul n-a formulat vreo
acuzaţie împotriva cuiva.
— Tovarăşe Ghenea, vă mulţumesc. Noi vom mai avea
prilejul să mai stăm de vorbă, în cursul cercetărilor. Dacă,
între timp, d-voastră veţi avea ceva să ne comunicaţi, ştiţi
unde să ne găsiţi.
— Nicio grijă, tovarăşe maior! Vă urez mult succes.
După plecarea secretarului organizaţiei de bază, maiorul
Mărăcineanu se adresă căpitanului Ovezea:
— Aş vrea să mai ascult o dată depoziţia telefonistei
Mariana. Pune, te rog, banda respectivă.
Căpitanul Ovezea căută banda şi porni. Magnetofonul.
După câteva clipe, în birou se auzi vocea telefonistei
Mariana Adamache:
 „În duminica aceea, cred că pe la orele nouă dimineaţa,
m-a sunat tovarăşa Anişoara, de la ADMINISTRAŢIE, care
mi-a spus să-l caut pe tovarăşul director Cociuban şi să-l
trimit urgent la tovarăşul director Găzdaru, întrucât are să-i
facă o comunicare urgentă primită telefonic de la Bucureşti.
L-am găsit pe tovarăşul director Cociuban la dumnealui în
birou, şi i-am comunicat personal ceea ce îmi spusese şi mie
tovarăşa Anişoara.
Ulterior, m-a sunat tovarăşul director Găzdaru şi s-a
răstit la mine, întrebându-mă de la cine am primit dispoziţia
să-l chem la dânsul pe tovarăşul director Cociuban. I-am
spus că de la tovarăşa Anişoara. Atunci dumnealui mi-a
spus că tovarăşa Anişoara se află în concediu. Dar eu nu
aveam de unde să ştiu.
— Într-adevăr, chiar nu aveaţi cum să ştiţi? Tovarăşa
Anişoara lipsea de o săptămână, se auzi vocea maiorului.
— Ştiam că lipseşte. Dar când i-am auzit vocea la telefon
mi-am închipuit că s-a reîntors. Nu ar fi fost singurul caz
când cineva de aici de la noi îşi fragmentează concediul.
— De ce spuneţi că i-aţi auzit vocea la telefon? Tovarăşa
Anişoara se găseşte şi astăzi în concediu.
De data asta, căpitanul Ovezea punea întrebarea.
— Fiindcă era vocea tovarăşei Anişoara.
— Comunicarea aţi primit-o pe fir de oraş?
— Nu! Pe interior
— Atunci, cum vă explicaţi? Este posibil ca tovarăşa
Anişoara, în acelaşi timp, să fi fost şi în provincie, şi în
incinta Complexului?
— Nu!
— Atunci?
— Totuşi, a ei era vocea.
— Crezi că cineva a putut s-o imite?
— Ştiu eu? Poate că da!
— Vocea tovarăşei Anişoara vă este bine cunoscută?
— Cum Dumnezeu să nu-mi fie cunoscută! Când e la
slujbă, doar toată ziua mă sună.
 — Dacă vă este atât de cunoscută, cum se face că nu v-
aţi dat seama că, de fapt, nu era vocea tovarăşei Anişoara?
De obicei, o voce contrafăcută se cunoaşte.
— A fost vocea tovarăşei Anişoara.
— Dar noi am verificat. În ziua respectivă, tovarăşa
Anişoara se afla acasă, în provincie.
— Atunci cineva i-a imitat vocea…
— Atât de perfect încât d-voastră şi astăzi sunteţi
convinsă că aţi vorbit cu ea?
— Da!
— Bine. Alte legături vi s-au mai cerut în dimineaţa
aceea?
— Nu! Mai târziu, după ce a fost ucis Anton, tovarăşul
Iancu Popescu mi-a cerut să-i fac legătura ca miliţia.
— Asta e tot?
— Da, tot!”

— Întrerupe! îi ceru maiorul Mărăcineanu.

Căpitanul Ovezea opri magnetofonul.
— Va să zică, am întrebat-o dacă s-au mai cerut alte
legături şi a negat. Să fi uitat?
— Când eşti chemată să dai o declaraţie în legătură cu
asasinarea unui om, să uiţi că victima, numai cu câteva
minute mai înainte de a fi ucisă, l-a căutat la telefon pe
secretarul organizaţiei de bază, e destul de greu de crezut.
— Mda! Cam ciudată o asemenea amnezie.
— De altfel, tovarăşe maior, toată declaraţia ei sună
puţin cam ciudat.
— Va trebui să mai stăm de vorbă cu ea. Convoac-o
pentru ora douăsprezece. O interoghezi dumneata.
Căpitanul ieşi din birou ca să execute ordinul. Când se
înapoie, îl găsi pe maior plimbându-se prin birou, de la un
capăt la altul. Ca să nu-l stânjenească, începu să
răsfoiască, pe îndelete, carneţelul.
— După părerea dumitale, Ovezea, – întrebă ceva mai
târziu maiorul – care crezi că e depoziţia cea mai
interesantă?
 — Depoziţia Danei Milea.
— Şi de ce crezi că e cea mai interesantă?
— Pentru că Dana Milea e singura care l-a văzut pe
asasin.
— L-a văzut?
— Vreau să spun că i-a văzut umbra, tovarăşe maior.
Dacă, bineînţeles, nu minte cumva.
— Şi de ce ar minţi?
— Personal, nu cred că a minţit.
— Totuşi, nu excluzi posibilitatea că a putut şi minţi.
Există în declaraţia ei unele afirmaţii care fac plauzibilă o
asemenea ipoteză?
— Vă rog să-mi permiteţi să pun banda pe care am
înregistrat declaraţia ei.
— Pune-o!

„…Mă gândeam la bietul Anton, când deodată am văzut

pe perete o umbră, care ţinea în mână un arc.
M-a cuprins groaza, am ţipat şi apoi am leşinat. M-au
ajutat să-mi revin colegele mele, Ana Lupea şi Angela
Orănescu. Ceva mai târziu a venit şi colegul Ion Mocanu.
— Pe care din pereţi aţi văzut umbra?
— Stând cu spatele la fereastră, pe cel din dreapta.
— Asta înseamnă că posesorul umbrei, respectiv
asasinul, dacă ţinea, aşa cum afirmaţi, un arc în mână, a
apărut în pragul uşii din stânga.
— Da! Cred. Adică, sigur!…
— Ştiţi, din cercetările pe care le-am întreprins, apare
evident că asasinul face parte din personalul muzeului.
— Spre ruşinea noastră, tovarăşe maior.
— Atunci, cum vă explicaţi că nu l-aţi recunoscut?
— De vreme ce nu l-am văzut la faţă, cum l-aş fi
recunoscut?
— După umbră!
— Deci, se poate recunoaşte cineva numai după umbră?
— Nu în orice împrejurare. În cazul acesta, întrucât
posesorul umbrei este o persoană familiară d-voastră, lucrul
ar fi fost posibil.
— Dacă spuneţi, probabil că aş este. Din păcate, nu l-am
recunoscut pe acela căruia îi aparţinea umbra. De altfel,
cred că e şi explicabil. Eram atât de îngrozită!… Atât de
îngrozită!…
— Într-adevăr, emoţia, frica ar putea constitui o
explicaţie. Presupun că aveţi o bună memorie vizuală.
— Ce vă face să credeţi?
— Nu cred. Presupun numai.
— Ştiu eu? Poate că da!
— Ei bine, v-aţi putea reprezenta, acum, umbra? Vă rog
să faceţi un efort de memorie!
— Să încerc!
— Aţi izbutit?
— Da!… Dar s-ar putea ca asemănarea să fie foarte
aproximativă.
— Totuşi, gândiţi-vă la colegii d-voastră şi încercaţi să
vedeţi căruia i se potriveşte.
— (…)
— Ei?
— Încerc, dar nu izbutesc.
— Nu-i nimic!… V-aş sugera să mai încercaţi, în
momentele d-voastră libere. Poate că o dată veţi izbuti. Ne-
aţi ajuta foarte mult.
— Vă rog să credeţi că asta doresc şi eu.
— Îmi permiteţi o întrebare, tovarăşe maior?
— Întreabă, tovarăşe căpitan.
— Tovarăşă Milea, dacă aţi vedea încă o dată umbra, aţi
recunoaşte-o?
— Mă întrebaţi dacă, de data asta, avertizată, aş
recunoaşte pe asasin după umbră?
— Nu tovarăşă! Am întrebat clar. Dacă aţi revedea pentru
a doua oară umbra, aţi recunoaşte-o? Adică aţi recunoaşte
că e umbra pe care aţi mai văzut-o?
— Nu sunt deloc sigură.
— Dar cel puţin, ne-aţi putea preciza dacă era umbra
unui bărbat sau a unei temei?
 — Nici măcar atât, tovarăşe căpitan! Eram, pur şi simplu,
îngrozită.
— Mulţumesc! Nu mai am de pus alte întrebări, tovarăşe
maior.
— Eu mai am o întrebare, tovarăşă Milea. Aveţi vreo
bănuială cine ar putea fi ucigaşul lui Anton Neguţă? Sau,
altfel spus, credeţi că printre d-voastră există cineva care
are motive să-l urască?
— Să-l urască? Dimpotrivă, ne era tuturora drag şi îl
apreciam cu toţii foarte mult.
— Mulţumesc, tovarăşă Milea! Sunteţi liberă,

— Acum e rândui dumitale, căpitane! glumi maiorul,

după ce magnetofonul fu oprit. Ei, care anume parte din
declaraţia Danei Milea ţi se pare nesinceră?
— Tovarăşe maior, în prealabil, ţin să fac o precizare, pe
care, de altfel, am mai făcut-o. Personal, nu cred că minte.
Personal, împărtăşesc părerea bună pe oare secretarul
organizaţiei de Bază o are despre Dana Milea. Totuşi, dacă
fac abstracţie de această părere şi dacă analizez declaraţia
ei în mod obiectiv, se nasc unele semne de întrebare.
— De exemplu!
— Vă amintiţi? Dana Milea a afirmat că umbra a apărut
pe peretele din dreapta.
— Da!
— Deci, dacă umbra a apărut pe peretele din dreapta,
înseamnă că posesorul umbrei a apărut în pragul uşii din
stânga.
— Da!… Şi?
— Dana Milea a mai afirmat că umbra ţinea în mână un
arc. Acest amănunt din declaraţia sa prezintă o
importanţă deosebită, fiindcă numai astfel ne-am putut
explica în ce fel s-au petrecut lucrurile. Asasinul – cert un
lucrător al muzeului – l-a ucis pe Anton Neguţă cu o armă
împrumutată din arsenalul muzeului, respectiv din sala de
arme. Va să zică a luat atât arcul, cât şi săgeata, nu
numai săgeata, aşa cum s-a crezut după primele cercetări.
Deci, după ce comite crima, asasinul revine în sala de
arme, ca să pună arcul la locul său. Dacă lucrurile aşa s-
au petrecut – şi în privinţa aceasta nu există niciun fel de
dubiu – şi dacă în drumul său spre sala de arme asasinul
a trecut prin încăperea unde se afla Dana Milea, în niciun
caz nu trebuia să apară în pragul uşii din stânga, aşa cum
a afirmat martora, ci invers, în pragul celei din dreapta.
Maiorul Mărăcineanu surâse:
— Asta încă nu înseamnă că Dana Milea minte. De ce?
Dumneata afirmi: pentru că, în drumul său spre sala de
arme, ca să pună la loc arcul, asasinul nu avea ce căuta în
pragul uşii din stânga. Ei bine, dar când a luat arcul, ca
să-l ucidă pe Anton Neguţă, pe unde a trecut? Dana Milea
ţinea locul supraveghetoarei de dimineaţă, de la
deschiderea muzeului. Deci, dacă la ducere asasinul n-a
trecut prin sala unde se afla ea, ci numai la întoarcere,
putem trage concluzia – şi, de fapt, am şi tras o – că el a
avut la dispoziţie nu unul, ci două, dacă nu chiar mai
multe itinerare, de la şi înspre sala de arme.
Maiorul Mărăcineanu făcu o pauză, apoi continuă:
— Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu ştim itinerarul
exact pe care l-a parcurs asasinul atât la ducere, cât şi la
întoarcere, nu putem afirma că Dana Milea minte. Sau,
dacă acceptăm, ca posibilă, ideea că ea minte, atunci mai
curând ar trebui să n-o credem că umbra ţinea în mână
arcul. Să mergem mai departe. Ce alte nedumeriri îţi mai
trezeşte declaraţia ei?
— D-voastră, tovarăşe maior, i-aţi cerut să se gândească
căruia sau căreia dintre salariaţii muzeului i s-ar potrivi
umbra. Că s-a înroşit atunci când i-aţi cerut aceasta
probabil aţi observat. De asemenea că a durat foarte mult
până să răspundă.
— E şi normal. A trebuit, în prealabil, să treacă în
revistă, mental, întreg personalul muzeului.
— Fără îndoială! Nu ştiu însă dacă aţi fost atent la ochii
ei, fiindcă tocmai atunci vă făceaţi nişte însemnări în
carnet.
 — I-am observat, n-ai nicio grijă! Dumneata ai văzut
ceva deosebit în ochii ei?
— Am văzut sau poate numai mi s-a părut că văd:
panică, oroare, teamă.
— Şi ce explicaţie dai acestui fapt?
Răspunsul căpitanului sună oarecum nesigur:
— Nu am o explicaţie, tovarăşe maior. Am avut
impresia…
Şi căpitanul Ovezea ezită să continue.
— Vreau să cunosc impresia dumitale, Ovezea!…
— D-voastră aţi spus că a întârziat cu răspunsul
fiindcă, în prealabil, a trebuit să treacă în revistă, mental,
întreg personalul muzeului. Ei bine, tovarăşe maior, am
avut impresia că Dana Milea a refuzat să dea curs
invitaţiei d-voastră, tocmai din teama de a nu descoperi
adevărul.
— Ai avut dumneata impresia aceasta?
— Da, tovarăşe maior!
— Hm! Interesant!… Mai precis, ar putea deveni
interesant!… Într-un singur caz… înţelegi?
— Da, tovarăşe maior!
— Atunci, vezi ce-i cu impresia asta. Nouă nu ne este
permis să tragem concluzii bazându-ne numai pe impresii.
— Fără îndoială că va trebui să-mi verific impresia…
— Exact! Trebuie să ştii că tovarăşul colonel aşteaptă cu
nerăbdare să afle dacă, şi în ce fel te-ai descurcat în
rezolvarea acestui caz care, ştii foarte bine, nu este deloc
uşor.
— Într-adevăr, nu e deloc uşor.
Maiorul Mărăcineanu adăugă cu un surâs:
— Pentru dumneata este examenul de maturitate… pe
linie profesională.
— Tovarăşe maior, cu ajutorul d-voastră, cred că voi
izbuti să trec examenul.
— Pot să-ţi dezvălui un secret: tovarăşul colonel te
apreciază şi ţine foarte mult la dumneata.
— Ştiu, şi tocmai de aceea mă străduiesc să fiu demn de
sprijinul şi încrederea pe care mi le acordă.
— Părerea mea e că le meriţi. Şi acum, să revenim la ale
noastre. Cu Dana Milea ce faci? O menţii sau o ştergi de
pe lista suspecţilor?
— Tovarăşe maior, deocamdată, cel puţin în ceea ce mă
priveşte, încă nu am ajuns la faza când de pe lista
întocmită să pot opera eliminări.
— Şi sunt mulţi pe lista dumitale?
— În stadiul actual, pe lista mea figurează cu toţii. Atât
femeile – Dana Milea, Ana Lupea, Angela Orănescu, Sanda
Vişoiu, Cristina Balotă – ca şi bărbaţii – Iancu Popescu,
Ion Mocanu, Călin Stamate, Dan Tomescu, Luca
Mântulescu, inclusiv omul de serviciu, Marin Şindrilaru.
Fiecare dintre ei e posibil, în faza în care ne găsim, să-l fi
ucis pe Anton Neguţă.
— Va să zică, dumneata ai circumscris sfera
eventualilor vinovaţi numai la salariaţii muzeului. Crezi că,
procedând astfel, lista e completă?
Căpitanul Ovezea fu de-a dreptul surprins de întrebarea
maiorului.
— Dar bine, tovarăşe maior, – vorbi el când, în sfârşit,
îşi regăsi vocea – aţi fost şi dumneavoastră de acord, că
numai cineva din interior a putut comite crima.
— Am fost şi sunt de acord că Anton Neguţă n-a putut fi
ucis de cineva din afară.
— Atunci? Am omis oare pe cineva din personalul
muzeului?
— Nu! Dar de ce circumscrii lista suspecţilor numai la
cei care lucrează, efectiv, la muzeu? De ce-i uiţi pe acei
care lucrează la Complex?
— Cum, tovarăşe maior, credeţi că trebuie incluşi şi ei
pe listă?… În acest caz…
— Teoretic, de ce nu? Crezi că absolut toţi acei care
lucrează la Complex pot fi înglobaţi în categoria celor „din
afară”? Mai adineauri am ascultat amândoi declaraţia
telefonistei Mariana şi dumneata ai afirmat că, în general,
declaraţia ei ţi se pare ciudată. Fără să afirmi în mod
expres, ai inclus-o şi pe ea pe lista suspecţilor. De altfel,
faptul că am convocat-o aici, la noi, pentru a doua oară,
înseamnă că, cel puţin deocamdată, avem motive să ne
îndoim de sinceritatea ei. Să presupunem că nu ne-am
înşelat, şi că telefonista are vreun amestec în asasinarea
lui Anton Neguţă. Oare, o putem învinui direct de crimă?
Fără îndoială că nu. Dar de complicitate? Ei bine, ipoteza
complicităţii nu pare chiar atât de absurdă. Ba, aş spune,
nu pare deloc. Va să zică, cel puţin din punctul de vedere
al complicităţii nu putem face abstracţie de lucrătorii
Complexului. Bineînţeles, trebuie procedat cu judecată, şi
în niciun caz incluşi în mod automat pe lista suspecţilor
absolut toţi salariaţii! Putem proceda, de la început, prin
eliminare.
Ieri, după cum ştii, am cerut un tabel cu toţi lucrătorii
Complexului, în care să se specifice, la rubrica observaţii,
funcţiile pe care le-au îndeplinit în ultimii doi ani prealabili
angajării lor la Complex. Lista mi-a parvenit azi de
dimineaţă şi, în lipsa dumitale, m-am uitat prin ea. Te rog
s-o răsfoieşti. N-are să-ţi pară deloc rău.
Şi îi întinse mapa în care se afla tabelul.
Căpitanul Ovezea începu să cerceteze cu atenţie filele
bătute la maşina. De fapt, nu citea decât ce scria la
rubrica „Observaţii”. Concentrarea care i se citea pe figură
dovedea că lectura îl interesa în mod deosebit
— Ei, acuma înţelegi de ce am cerut un asemenea tabel?
întrebă maiorul atunci când căpitanul termină de parcurs
întreaga listă.
— E clar! Înseamnă că pe lista suspecţilor trebuie să
mai includem cel puţin trei nume: al lui Dumitru Turcu,
administrator al muzeului până anul trecut, al lui Pavel
Străuţu, fost îndrumător, transferat la Complex întrucât îi
lipsea calificarea profesională şi, în fine, pe al Valentinei
Păunescu, fostă, până acum şase luni, supraveghetoare
— Listă la care, după discuţia de la prânz, poate va
trebui să adăugăm şi numele telefonistei Mariana
Adamache, adăugă maiorul.
 La ora care îi fusese indicată, telefonista Mariana
Adamache urca treptele care duceau la secţia de miliţie a
oraşului, şi cinci minute mai târziu se afla în faţa
căpitanului Ovezea.
Era o fată de cel mult douăzeci şi trei de ani, înaltă,
slabă, cu o faţă negricioasă, aproape urâtă, care avea un
fel de a privi sfredelitei şi dispreţuitor totodată.
Vocea, foarte subţire, suna totuşi puţin dogita, ca la
fiinţele bolnave de piept, în forme grave.
— Luaţi loc, tovarăşă Adamache! o invită căpitanul
Ovezea.
— Mulţumesc!
Mariana Adamache nu părea deloc emoţionat. Îl cercetă
pe căpitan cu ochi sfredelitori şi îndrăzneţi.
— Ei, ce se mai aude pe la Complex? Ce mai spun
oamenii? întrebă căpitanul Ovezea.
— Ce să spună! Nimic!… Aşteaptă cu nerăbdare să
descoperiţi pe asasinul lui Anton Neguţă.
— Descoperirea unui asasin nu-i o treabă care poate fi
rezolvată cât ai bate din palme, tovarăşă Adamache. Dar,
până la urmă, cu concursul d-voastră şi al altor tovarăşi,
l-om dibui noi. Fiţi fără grijă!
Mariana Adamache ridica din umeri şi-şi boţi buzele
într-o grimasă de neîncredere.
— Eu nu cred că v-aş putea fi de vreun ajutor.
— Ştiţi, tovarăşă Adamache, pe noi mult ne mai încurcă
afurisitul ăla de telefon. Cine Dumnezeu ţi-o fi telefonat
imitând atât de bine vocea tovarăşei Anişoara?
— Nu-mi dă prin minte, tovarăşe căpitan.
— Nu cunoaşteţi pe nimeni cu un asemenea talent?
— Nu! Dar pesemne că există, de vreme ce ziceţi că
Anişoara se afla în provincie. Or, dacă există cineva, până
la urmă, îi veţi da de urmă, că doar sunteţi miliţie.
Ironia era evidentă.
— Noi am tot sperat că ne veţi putea ajuta şi d-voastră,
replică blând căpitanul, prefăcându-se că n-a sesizat
ironia.
— Îmi pare rău, dar n-am cum. Nu vreţi să-mi spuneţi
de ce m-aţi chemat?
— Păi pentru aceasta, tovarăşă Adamache. Ne-am
gândit că, poate, între timp, v-aţi mai gândit la cele
întâmplate…
— Mai m-am gândit, dar faţă de cele declarate anterior,
nu am nimic de adăugat. Pot să plec?
— Numai o clipă, să verific dacă rândul trecut v-au fost
puse toate întrebările pe care intenţionam să vi le punem.
Şi, scoţând carneţelul din buzunar, începu să-i întoarcă
filele cu prefăcută atenţie.
— Găsesc aici o întrebare pe care nu-mi mai amintesc
dacă v-am pus-o. Ba mi se pare că v-a întrebat tovarăşul
maior. Spuneţi-mi, nu-i aşa că v-a întrebat dacă, în afara
telefonului tovarăşei Anişoara, sau, mai bine-zis al
presupusei Anişoara, vi s-a mai cerut vreo altă legătură?
Răspunsul veni cu întârziere:
— Mi-a pus tovarăşul maior o asemenea întrebare?… Şi
ce am răspuns?
Căpitanul zâmbi, apoi ca şi când toată povestea l-ar fi
amuzat:
— Asta-i bună! Eu vă cer să mă ajutaţi, amintindu-mi
dacă vi s-a pus o asemenea întrebare, şi când colo, d-
voastră mă întrebaţi pe mine. Dar întrucât nici eu şi nici
d-voastră nu ne amintim, avem posibilitatea să ne
dumirim ascultându-vă declaraţia de rândul trecut care a
fost înregistrată pe bandă de magnetofon.
Puse banda şi porni magnetofonul.

— „… Bine! Alte legături vi s-au mai cerut în dimineaţa

aceea?” se auzi vocea maiorului.
— „Nu! Mai târziu după ce l-au ucis pe Anton, tovarăşul
Iancu Popescu mi-a cerut să-i fac legătura cu miliţia” auzi
Mariana Adamache propria ei voce.
Căpitanul întrerupse imediat.
— Am pierdut amândoi timpul de pomană. Întrebarea v-
a fost pusă, şi am primit şi răspunsul.
— Acum pot să plec?
— Desigur!
— Bună ziua, tovarăşe căpitan!
Căpitanul Ovezea o lăsă să ajungă în prag.
— Un moment, tovarăşă Adamache. Într-adevăr, nu vi s-
a mai cerut nicio altă legătură?
Mariana Adamache tresări, şi pentru prima dată păru
că îşi pierde cumpătul.
Se regăsi repede şi veni singură în fata biroului.
— Ba da! răspunse foarte calmă, foarte stăpână pe sine.
— De către cine?
— Chiar de către Anton Neguţă.
— Şi cu cine v-a cerut să-i faceţi legătura?
— Cu tovarăşul Ghenea, secretarul organizaţiei de bază.
— De ce nu i-aţi dat legătura?
— Am fost convinsă că e plecat din oraş.
— Aţi fost convinsă! Ce mare lucru era dacă încercaţi?
— Tovarăşe căpitan! De trei ani de când lucrez la
Complex, o dată nu s-a întâmplat ca echipa să joace în
deplasare şi tovarăşul Ghenea să nu plece cu ea. Cum să-
mi închipui că tocmai duminică… a rămas acasă.
— Şi nouă de ce nu ne-aţi spus că Anton Neguţă v-a
cerut legătura cu tovarăşul Ghenea?
— Am uitat, pur şi simplu. Pe urmă, când mi-am
amintit, mi-a fost teamă să vă mai spun. Mi-a fost teamă
şi adineauri, după ce am ascultat propria mea declaraţie.
Dacă aş fi făcut-o în mod deliberat, nu i-aş mai fi spus
tovarăşului Ghenea.
Căpitanul Ovezea fu nevoit să recunoască temeinicia
argumentului. Dar, totodată, nu-i scăpă că răspunsul
venise prompt şi că, după toate probabilităţile, fusese
pregătit dinainte.
— Când v-a cerut Neguţă legătura? Înainte de telefonul
presupusei tovarăşe Anişoara sau după aceea?
— După! Să fi trecut ca la zece minute.
— Tovarăşă Adamache, vă rog să-mi răspundeţi sincer
la următoarea întrebare: În afară de aceste două legături
telefonice, vi s-au mai cerut şi altele?
— Nu, tovarăşe căpitan.
— Sigur, tovarăşă Adamache?
— Absolut sigur, tovarăşe căpitan!
— Atunci, cred că nu mai am alte întrebări a vă pune.
După plecarea Marianei Adamache, căpitanul Ovezea
rămase câteva clipe pe gânduri. Pe urmă deschise
carneţelul şi, pe o pagină pe care erau scrise încă multe
nume, adăugă la urmă pe acela al telefonistei, subliniindu-
l cu două liniuţe. După aceea, fiindcă se făcuse ora
prânzului, plecă să mănânce. Înainte de a părăsi sediul,
trecu să-l salute pe căpitanul Borcea.
*
**
Pe strada Mircea Vodă, la numărul 12, locuia Radu
Vâlsan. Acolo îşi avea casa şi atelierul. Lui Radu Vâlsan i
se mai apunea şi Păsărarul. Nu era o poreclă, ci indica, de
fapt, meseria lui. Radu Vâlsan se îndeletnicea cu împăiatul
păsărilor. În atelierul său găseai fel de fel de zburătoare,
de la vrabie până la şoim şi vultur. E drept, păsările greu
de vânat fuseseră împăiate mai demult, din care motiv
începuseră să cam pleşuvească. Dar şi pe celelalte le
aştepta cam aceeaşi soartă, deoarece meseria lui în
orăşelul acela nu prea avea căutare. De altfel, acesta
fusese şi motivul pentru care se cam lăsase de ea, iar
dacă, din când în când, mai împăia câte o pasăre, o făcea
mai mult pentru propria lui plăcere, decât în speranţa că
va găsi vreun cumpărător.
Totuşi, întrucât Radu Vâlsan trebuia să şi mănânce, fu
nevoit să-şi caute alte îndeletniciri, ceva mai remuneratorii
şi, întrucâtva, înrudite. Spre pildă, el începu să ofere spre
vânzare păsărele vii, pe care se pricepea să le prindă ca
nimeni altul. În atelierul său, pe dulapuri, pe măsuţe, pe
pervazul ferestrelor sau pe toţi pereţii, în rânduri, rânduri,
stăteau agăţate nenumărate colivii, de diverse mărimi şi cu
diverse specii de zburătoare.
 Radu Vâlsan era un om trecut de şaizeci şi cinci de ani,
înalt, slab şi chel până aproape de tâmple. În ciuda
vârstei, se ţinea bine, părea chiar voinic. Figura prelungă,
osoasă, favoriţii excesiv de lungi, o anumita rigiditate a
trăsăturilor, dar, mai ales, faptul că era totdeauna
proaspăt ras, îţi făceau impresia unui valet de pe vremuri
şi, cumva, te mirai că nu-l vezi în livrea.
Impresia nu era deloc întâmplătoare. Radu Vâlsan
fusese, până la alungarea monarhiei, camerier la Castelul
Caraiman. Mai mult, în ierarhia slujitorilor, el avusese un
oarecare grad, de care fusese foarte mândru. De când
ajunsese păsărar, pe măsură ce se scurgeau anii, în
închipuirea sa gradul creştea mereu aşa că, la un moment
dat, bătrânul ajunsese aproape să se convingă că pe
vremea când slujise la Castel îndeplinise, nici mai mult
nici mai puţin, funcţia de şambelan.
În marea lor majoritate, clienţii lui Radu Vâlsan erau
copiii. Veneau la el să-şi procure fie vreun scatiu, fie vreo
colivie sau vreo prinzătoare de păsări. Fiindcă el se
îndeletnicea şi cu asemenea treburi! Era atât de meşter în
confecţionarea coliviilor şi prinzătorilor de păsări, încât nu
exista băiat, nu numai în orăşelul lor, dar şi prin
împrejurimi, care să nu-şi dorească o colivie sau o
prinzătoare meşterită de „moş Şambelanu”.
Atunci când „moş Şambelanu” prindea câte un client,
care de cele mai multe ori nu era mai mare de o şchioapă,
nu-l lăsa să plece cu una cu două reţinându-l sub diferite
pretexte – să-i arate vreun exemplar de pasăre rară sau
să-l înveţe cum trebuie hrănită fiecare specie – îi împuia
capul cu te miri ce întâmplări de pe vremea când chipurile
fusese şambelan la Castel.
Băiatul, care nu văzuse cum arată un rege decât cel
mult la cinematograf, asculta cam cu o ureche, pe de o
parte fiindcă cele ce povestea bătrânul depăşeau
înţelegerea sa, pe de alta, fiindcă el ştia din cărţile sale de
poveşti că regii şi împăraţii au fost răi şi hapsâni.
 În seara acrea, Radu Vâlsan întârziase mai mult ca de
obicei, meşterind o colivie de care avea nevoie pentru o
nouă familie de canari. Lucrând, stătea de vorbă cu
păsărelele lui care, din cauza luminii, întârziaseră să se
culce. Un tril mai deosebit, un ciripit în octavă, o ceartă
scurtă iscată într-o familie de grauri constituiau pentru
bătrân tot atâtea prilejuri de a lăuda, de a încuraja sau de
a certa. Şi procedând astfel, era absolut convins că este
înţeles perfect de cei pe care îi lăudase sau îi certase.
Tocmai era pe punctul să lase lucrul, când uşa
atelierului se deschise, şi în pragul ei îşi făcu apariţia un
străin.
— Bună seara, meştere!
— Bună seara, domnule! Cu ce vă pot servi? întrebă
păsărarul cu jumătate de gură.
Obişnuit să aibă drept clienţi aproape în exclusivitate
copii, înclina să creadă că străinul nu venise să cumpere
ceva, ci să ceară vreo informaţie.
Clientul, fiindcă în ciuda scepticismului bătrânului era
totuşi un client, purta ochelari negri şi, ignorând regulile
cele mai elementare de bună cuviinţă, uită să-şi ia de pe
cap pălăria, îndesată bine până deasupra sprâncenelor.
Era un ins ca la treizeci de ani, înalt, cu umărul drept
mai ridicat decât celălalt şi cu piciorul stâng încălţat într-o
gheată ortopedică.
— Ştiţi, eu sunt venit aici la odihnă. Sunt profesor.
Mâine îmi expiră concediul şi trebuie să plec acasă, la
Bucureşti. Am aflat întâmplător de d-voastră şi, ştiind că
băieţelul meu iubeşte mult păsărelele, m-am gândit să-i
fac o surpriză. A avut un sticlete, dar astă-iarnă i l-a
mâncat pisica. Nici nu vă puteţi închipui cât de mult a
plâns, mititelul!
— Poftim, luaţi loc! îl invită păsărarul, care observase că
întârziatul său client se sprijină cu amândouă mâinile în
baston.
— Mulţumesc! Ei, dar aici la d-voastră, e foarte plăcut!
Desigur, nu simţiţi nevoia unui aparat de radio. Aveţi o
muzică mult mai frumoasă, nu-i aşa?
— Da, într-adevăr! În privinţa muzicii, n-aş avea motiv
să mă plâng.
— Când va fi să ies la pensie, zău mi-ar plăcea o
asemenea ocupaţie. Dar, probabil nu e o îndeletnicire
tocmai uşoară.
— Nu e nici grea din cale-afară!… Atunci când o faci cu
plăcere, nu există meserie grea.
— Probabil că aţi câştigat în decursul anilor atâta
experienţă, încât aţi putea scrie multe cărţi despre viaţa şi
obiceiurile păsărelelor. Eu sunt profesor de ştiinţe
naturale şi, vă mărturisesc, meseria d-voastră mi se pare
foarte interesantă.
— Să nu credeţi, domnule, că toată viaţa n-am făcut
altceva decât să vând sticleţi şi canari!
— Nu?
— Cândva am fost şi eu cineva, domnule!
— Vă rog să mă iertaţi. N-am avut deloc intenţia să vă
jignesc.
— De ce să vă iert? Parcă mă cunoaşteţi? Parcă ştiţi cine
am fost? Aţi auzit că există unul care vinde păsări şi aţi
venit la el să cumpăraţi un scatiu sau un cintezoi pentru
băieţelul d-voastră. Dar, aşa cum v-am mai spus, să ştiţi,
domnule, că nu toată viaţa mea am vândut cintezoi şi
canari. Acum cincisprezece ani am fost în serviciu la
Castel. Am avut un post însemnat, domnule. Am fost
şambelan.
— Nu mai spuneţi! Aţi fost şambelan?
— Da, domnule! Şambelan! D-voastră ştiţi ce înseamnă
să fii şambelan?
— Drept să vă spun, nu prea. Îmi închipui însă că e un
post foarte important.
— Important, dar, mai ales, de mare cinste, domnule.
De altfel, numele vorbeşte de la sine. Ascultaţi: Şam-be-
lan! Ei, nu sună frumos?
— Foarte frumos, într-adevăr! Când l-aţi pronunţat, m-
am simţit aproape emoţionat. De altfel, e suficient să vă
privească cineva ca să-şi dea seama imediat că aţi fost
cineva în viaţă. Aveţi o figură foarte distinsă.
Bătrânul, mişcat de avalanşa de măguliri, roşi de
plăcere. Pe deasupra, era în culmea bucuriei că a găsit un
client – de data asta nu un ţânc – dispus să-l asculte cu
interes.
— Spuneţi că acum am o figură distinsă, domnule? Nu!
… Acuma arăt ceea ce sunt, de fapt: un bătrân şi
nenorocit păsărar, care, mâine, poimâine, va trebui să
coboare în mormânt. Dar să mă fi văzut când eram tânăr.
Cu treizeci şi ceva de ani în urmă. Parcă aud şi acum pe
regină: „Raul e foarte decorativ”.
Raul eram eu. Pe mine mă cheamă Radu. Dar, întrucât
aveam o funcţie atât de importantă, au apreciat Alteţele
Regale că Radu e un nume care miroase a cojoc de oaie şi
a opinci. De aceea, mi-au zis Raul. Madam Odette m-a
sfătuit chiar să-mi schimb numele şi în acte…
— Scuzaţi-mă că vă întrerup. Madam Odette cine era?
Întrebarea nu păru că-i face mare plăcere păsărarului.
— A, madam Odette! O persoană foarte influentă şi
foarte apreciată de maiestăţile lor. Ştiţi, ea ţinea cheile.
Răspundea de lenjerie… înţelegeţi importanţa…
— Desigur.
Şi vizitatorul cu gheata ortopedică, bucuros că
întrevederea decurge peste aşteptările sale, întinse
portţigaretul bătrânului guraliv.
— Serviţi, vă rog, o ţigară!
— Mulţumesc! N-am să vă refuz, deşi nu sunt un
fumător pasionat. Poate să treacă zile şi chiar o
săptămână fără să simt nevoia unei ţigări.
— Sunteţi un om fericit. Eu dacă nu fumez patruzeci de
ţigări pe zi, nu mă simt bine
— Ar trebui să vă înfrânaţi, domnule. Ştiu, nu e uşor,
dar cu puţină voinţă…
— Desigur! Se spune că tutunul te îmbolnăveşte, de
cancer. Ei, dar ce plăcut e aici, la d-voastră!… Păcat că nu
v-am cunoscut mai din vreme, ci abia acum, când mi-a
expirat concediul.
— Şi mie îmi pare rău, domnule profesor. Parcă profesor
spuneaţi că sunteţi?
— Da, de ştiinţe naturale!… Şi cum spuneam, îmi pare
rău că nu v-am cunoscut mai la începutul concediului
meu. Aş fi venit mai des pe la d-voastră, să stăm la o
parolă. Datorită funcţiei importante pe care aţi avut-o la
Castel, desigur că aveţi multe lucruri interesante de
povestit. Îmi închipui că regele ţinea la d-voastră.
— N-aş putea spune că nu mă aprecia. De fiecare dată
binevoia să mă întrebe: „Cum îţi mai merge, Raul, cu
sănătatea?” „Mulţumesc, maiestate, răspundeam. N-am
niciun motiv să mă plâng”.
— Ce interesant! Şi cât timp aţi slujit la Castel?
— Timp de douăzeci de ani am fost în slujba
maiestăţilor lor.
— Douăzeci de ani! Thii, o viaţă de om, domnule
şambelan.
— Vai, nu-mi spuneţi aşa! protestă bătrânul, înroşindu-
se. În ciuda protestului, se cunoştea, cât de colo, că
titulatura îi face mare plăcere.
— Acum sunt alte vremuri.
— Şi? Contravin oare cu ceva legilor republicii, dacă mă
adresez d voastră cu titlul pe care l-aţi avut? Nu!
— Totuşi… Apoi oftând: Ei, da! Am fost… şambelan! Şi
acum, sunt păsărar!
— Ştiţi, am vizitat şi eu Castelul.
Păsărarul, şambelan doar în închipuirea sa, clătină
capul sceptic:
— Ce aţi putut să vedeţi d-voastră! Parcă eu nu ştia? Nu
se arată vizitatorilor decât numai o parte din Castel.
— Ştiu! Dar am o cunoştinţă, un fost elev de-al meu,
care acuma e acolo ghid. M-am dus într-o zi, când muzeul
este închis pentru public, şi m-a plimbat prin tot Castelul.
— Da? Atunci înseamnă că aţi văzut ceva.
— Ştiţi, pe mine m-a interesat cel mai mult etajul doi.
Mai mult chiar decât parterul şi primul etaj, care mi s-au
părut prea fastuoase, prea… de palat. Pe când etajul doi,
cu apartamentele acelea cochete, dispuse jur împrejurul
holului de onoare, e admirabil. Mă rog, şi ce apartamente!
Nu mă mai săturam să le privesc. Cine le locuia?
— Unele erau rezervate pentru oaspeţi. În altele, locuiau
persoane din anturajul maiestăţilor lor.
— Vă rog să-mi scuzaţi ignoranţa, dar ce înţelegeţi prin
persoane din anturajul maiestăţilor lor? Spre pildă,
doamnele de onoare?
— Da, şi ele.
— Va să zică la etajul doi, unele apartamente erau
ocupate de doamnele de onoare?
— Desigur!
Vizitatorul cu gheată ortopedică se izbi deodată cu
palma peste frunte:
— Bine că mi-am amintit, ca să vă întreb! Ştiţi, la noi, în
bloc, a locuit o bătrână care pretindea că a fost şi ea
doamnă de onoare, sau cam aşa ceva. A murit de curând,
Dumnezeu s-o ierte!
— Da? Cum o cheamă? Dacă a fost doamnă de onoare,
nu se poate să n-o fi cunoscut.
— În bloc era cunoscută sub numele de doamna Popeea.
Popeea… Popeea… Mi se pare că numele ei mic era
Beatrice. Da, da, Beatrice Popeea, aşa o chema.
— Cum, doamna Beatrice a locuit în bloc la
dumneavoastră? O cunosc, domnule, cum să n-o cunosc!
Şi ziceţi că s-a prăpădit?
— Da, domnule! A murit săracă, aproape că nu avea
după ce bea apă.
— Nu mai spuneţi! Şi dacă aţi şti ce femeie a fost pe
vremuri!… Foarte bogată, foarte frumoasă. Atâta cusur
avea că era cam… liberă.
— Aşa!…
— Dar nu era ea de vină, săraca! O femeie atât de
frumoasă… înţelegeţi!
— Cum să nu! N-o lăsau bărbaţii să fie altfel. A locuit
cumva şi ea la Castel?
 — Desigur! Ocupa un apartament cam micuţ, dar foarte
drăguţ şi discret. Pereţii erau căptuşiţi cu lambriuri din
lemn de piper.
— Există la Castel multe apartamente cu lambriuri din
lemn de piper?
— Numai acela.
— Staţi puţin. Elevul meu mi-a arătat un apartament
care, spunea el, are pereţii căptuşiţi cu lambriuri din lemn
de piper. Dar acum, când încerc să mi-l amintesc, zău că
nu izbutesc. Mi-a arătat atâtea, că nu e de mirare.
— Vă dau un amănunt ca să vă puteţi aminti: uşa, prin
care se intră în apartament, este mascată de o oglindă.
— Va să zică, apartamentul cu lambriuri din lemn de
piper şi cu uşa de intrare mascată de e oglindă, repetă cu
încântare musafirul ca şi când ar fi vrut să-şi întipărească
bine în minte aceste detalii. Extraordinar! Ce înseamnă,
domnule şambelan, întâmplarea! Nici prin minte nu mi-a
trecut, atunci când îmi povestea nevastă-mea despre
bătrână, că într-o zi voi avea prilejul să văd apartamentul
în care a locuit pe vremuri. Şi cu atât mai puţin, că voi
întâlni pe cineva, care a cunoscut-o în anii ei de glorie.
— Am cunoscut-o, domnule, şi, fără să mă laud, pot
spune că i-am făcut unele servicii… discrete. Dar despre
aceste servicii, deşi doamna Beatrice nu mai este în viaţă,
nu cred că este frumos să vorbesc.
— Desigur, vă înţeleg şi nici prin minte nu-mi trece să
cer aşa ceva. Va să zică, bătrâna Popeea a fost într-adevăr
doamnă de onoare! Ştiţi, nevastă-mea, care e foarte
miloasă, o ajuta mereu. Personal, nu aveam nimic
împotrivă, dar ceea ce nu-mi plăcea mie la nevastă-mea
era că prea dădea crezare tuturor poveştilor bătrânei. N-aş
vrea s-o vorbesc de rău, mai ales că e moartă, dar cred că
îi plăcea să se cam laude. Nu zic, frumoasă o fi fost ea în
tinereţe. De altfel mi-aţi confirmat şi d-voastră lucrul
acesta. Dar ea pretindea că nicio altă femeie n-o întrecea.
Se plângea că din cauza frumuseţii a avut mult de suferit
din partea celorlalte femei care o urau, dar mai ales din
pricina uneia, dacă nu mă înşel, tot o doamnă de onoare.
Domnule şambelan, dacă ar fi adevărate numai un sfert
din câte a povestit neveste-mi în legătură cu duşmănia
dintre ea şi rivala aceea a ei, zău că s-ar putea scrie o
carte.
— Să ştiţi, domnule că în legătură cu duşmănia de care
aţi amintit, doamna Beatrice nu minţea. Într-adevăr,
dumneaei s-a avut la cuţite cu doamna Ana-Maria Fotiade.
A fost şi dumneaei doamnă de onoare.
— Ce spui, domnule! Va să zică bătrâna nu minţea!
Când am să-i povestesc neveste-mi, ce are să mă mai
foarfece că m-am îndoit totdeauna de sinceritatea
bătrânei! Dar, spuneţi-mi, doamna aceea Fotiade locuia şi
ea aici la Castel?
— Tot.
— Atunci, te pomeneşti că am vizitat şi apartamentul ei?
— Dacă vi s-a arătat întreg etajul doi, sigur că aţi intrat
şi în apartamentul acela.
— Şi era tot atât de frumos ca al rivalei sale?
— Nici acela nu era urât.
— Şi cum arată apartamentul?
— Nu prea mai ţin minte. Dar ce? Vă interesează chiar
atât de mult?
— Da de unde!… Am întrebat şi eu aşa, de curiozitate.
Ei, dar mi se pare că m-am întins la vorbă mai mult decât
trebuia. Domnule şambelan, ce păsărică mă sfătuiţi să
cumpăr?
— Luaţi perechea aceasta de canari, domnule profesor,
şi nu veţi regreta. Dacă o luaţi, puteţi să vindeţi radioul.
— Domnule şambelan, canari nu cumpăr. Am avut unul
mulţi ani. Când a murit, nevastă-mea l-a jelit ca pe un om,
şi s-a jurat să nu mai aducă alţii în casă.
Până la urmă acceptă să cumpere, la un preţ derizoriu,
un scatiu. Preţul derizoriu cu care i-l vându dovedea cât
de mult îl fermecase pe bătrân clientul cu gheata
ortopedică.
— Sunt profesorul Măgdălinoiu, dragă domnule
şambelan, se recomandă acesta la despărţire. Cunoştinţa
d-voastră mi-a făcut o mare plăcere. Când voi mai reveni
aici, la odihnă, primul drum la d-voastră îl voi face.
— Nu mai puţin m-a onorat pe mine, domnule profesor.
Vă urez drum bun şi vă rog, aşa cum mi-aţi promis, să nu
mă ocoliţi când veţi reveni la odihnă.
— Neapărat, domnule şambelan! Noapte bună!
Ducând colivia în mâna stângă şi rezemându-se în
bastonul pe care îl ţinea în mâna dreaptă, profesorul
coborî spre oraş, fluierând vesel o arie din opereta „Văduva
veselă”. După ce se îndepărtă binişor de casa păsărarului,
deschise uşiţa coliviei, scoase scatiul şi îi făcu vânt într-un
brad. După aceea se descotorosi şi de colivie, zvârlind-o
într-un tufiş.
Reluând melodia, la fel de bine dispus, Tiberiu Fotiade,
alias profesorul Măgdălinoiu, îşi continuă drumul.
 VII
La ora aceea din noapte, după toate regulamentele de
funcţionare din lume, niciun străin nu trebuia să se
găsească în incinta muzeului. Şi cu toate acestea, cineva
străbătea sălile, fără să se grăbească şi, mai ales fără să i
se audă paşii. Dar partea cea mai curioasă era că
vizitatorul nocturn al Castelului străbătea tocmai acea
parte a Castelului care nu se arăta oaspeţilor şi unde nu
putea pătrunde decât dacă, în prealabil, descuia mai
multe uşi, în mod obişnuit toate încuiate.
Calea şi-o lumina cu o lanternă oarbă şi siguranţa cu
care trecea dintr-o încăpere în alta constituia cel mai bun
indiciu că individul acela nu se găsea pentru prima dată
acolo.
După ce străbătu un şir lung de săli, ajunse într-o
încăpere ai cărei pereţi erau dispuşi în semicerc. Din acest
motiv, purta numele de Rotonda. Rotonda era situată pe
latura din stânga a Castelului şi, din punctul de vedere al
securităţii, intra în câmpul vizual atât al paznicului de pe
terasa din spate, cât şi al aceluia care îşi avea postul în
părculeţul cu statui.
Dar pentru amândoi paznicii, Rotonda intra în câmpul
lor vizual numai dacă patrulau. Altfel, ea forma un unghi
mort care scăpa supravegherii amândurora.
Odată ajuns în Rotondă, clandestinul vizitator al
muzeului se apropie de fereastra din mijloc şi o deschise
încetişor. Noaptea era neagră, liniştea desăvârşită. Sus, pe
terasa cu statui alegorice, se auzi tuşea seacă, tabagică a
paznicului. Pe urmă, brusc, se aşternu din nou liniştea.
Câteva minute mai târziu, orologiul din turnul Castelului
bătu de patru ori, la o anumită tonalitate, apoi încă o dată
la altă tonalitate. Era ora unu din noapte. Când ultima
bătaie se stinse, individul se descheie la haină şi începu să
desfăşoare frânghia cu care era încins pe după mijloc de
mai multe ori. După ce o desfăşură pe toată, luă unul din
capete şi, uşurel, îl lăsă să alunece afară, pe fereastră,
până aproape de pământ. Acum, o parte din frânghie
atârna afară, o parte în cameră.
Ascultă atent. Liniştea era desăvârşită. Nici măcar tusea
tabagică a paznicului nu se mai auzea. Sub el se vedea
acoperişul sferic al unui portal. Măsură dintr-o privire
distanţa, apoi, fără nicio ezitare, încalecă fereastra şi,
lăsându-se uşurel în mâini, izbuti să atingă cu vârfurile
picioarelor încălţate cu tenişi cupola portalului. Dădu apoi
drumul mâinilor şi în clipa următoare se ghemuia pe
acoperişul boltit, răsuflând uşurat. Până a nu ajunge
acolo, se temuse tot timpul că distanţa ar fi putut fi mai
mare decât îşi făcuse el socoteala. Dacă aşa s-ar fi
întâmplat, în loc să se lase uşurel pe acoperiş, ar fi fost
nevoit să sară şi, fără îndoială, zgomotul produs de
săritură ar fi atras atenţia paznicului.
Ca să ajungă fără zgomot jos, existau două posibilităţi:
fie să alunece pe ulucul de tuci, fie să folosească unul din
stâlpii de piatră care susţineau acoperişul boltit. Calea cea
mai comodă era stâlpul de piatră, dar nu şi cea mai ferită
de primejdii. De aceea, se hotărî să coboare pe uluc, pe
care, de altfel, îl camufla chiar portalul.
Se târî pe acoperiş până în dreptul burlanului, se agăţă
bine de el şi, uşurel, se lăsă să alunece jos. Acolo se făcu
una cu pământul. Câteva secunde nici nu îndrăzni să
răsufle. Totuşi, momentul era extrem de favorabil, fiindcă
niciunul din cei doi paznici nu patrula. Trebuia să profite
neîntârziat de împrejurare, ca să iasă din raza lor de
supraveghere.
Începu să se târască, tăind în diagonală curtea. La
jumătatea diurnului, fără să se oprească, scoase din
buzunar o statuetă de fildeş şi o zvârli în iarbă. În faţa sa,
la numai câţiva paşi depărtare, începea un fel de dâmb.
Dacă izbutea să-l străbată fără să fie descoperit, se putea
considera scăpat. Era vorba de numai cel mult zece
minute de târât prin iarbă.
Nu zece, ci cincisprezece minute îi trebuiră până să iasă
din raza de observaţie a paznicilor. Urcă apoi un deluşor şi
ajunse în pădure.
De acolo, făcând un ocol, individul luă drumul spre oraş

Dana Milea aştepta de mai bine de o oră pe potecuţa

care ducea la cabana Piscul Lupului.
Cu poşta de după-amiază primise o scrisoare care
conţinea următoarele:

„Acela care l-a ucis pe Anton Neguţă este pe punctul de a

săvârşi o nouă şi odioasă crimă. Află că un mare pericol
ameninţă pe fiecare dintre voi. Dacă vrei ca moartea să nu
poposească pentru a doua oară la Castel, şi dacă vrei să
afli cine l-a ucis pe Anton Neguţă, aşteaptă-mă la noapte pe
drumul care duce la Piscul Lupului, în locul de unde începe
pădurea. Să fii acolo, neapărat, la miezul nopţii şi să mă
aştepţi, chiar dacă se va întâmpla să întârzii, fiindcă oricât
de târziu, tot voi veni.
Rupe scrisoarea şi nu pomeni nimănui despre ea, fiindcă
s-ar putea să se abată asupra dumitale o mare nenorocire,
şi, totodată să ratezi demascarea sângerosului asasin.
Un prieten devotat”.

Dana Milea nu era o fiinţă laşă. Dimpotrivă, era

curajoasă, mai curajoasă decât multe alte fete de vârsta ei.
Totuşi, scrisoarea misterioasă nu o lăsă indiferentă
Cuvintele „dacă vrei ca moartea să nu poposească
pentru a doua oară la Castel”, deşi i se păreau ridicole şi
de prost gust. Tocmai ele o impresionaseră cel mai mult.
Asasinarea lui Anton Neguţă fusese oare începutul? Oare
primejdia pândea acum pe fiecare dintre ei?
Totdeauna viaţa îi fusese dragă, totdeauna bucuria de a
trăi i se păruse bunul cel mai de preţ. Dar parcă niciodată
nu-şi dorise atât de mult să se poată bucura de ea ca în
ultimele patru zile. Şi se întâmpla aşa, fiindcă de patru zile
se petrecea cu ea un lucru minunat. De patru zile nu mai
era singură, de patru zile iubea cu toată fiinţa ei de femeie,
care până la vârsta de douăzeci şi şase de ani nu
cunoscuse dragostea. Omul pe care îl iubea era Ion
Mocanu, fluşturaticul Ion Mocanu. Dana Milea era
mândră. Ea nu ar fi acceptat aventura cu Ion Mocanu
numai de dragul aventurii, aşa cum n-o acceptase cu
niciun alt bărbat, dacă minunea nu s-ar fi întâmplat mai
întâi cu el. Bărbatul acesta frumos, care se risipise în
nenumărate aventuri sentimentale, rămânând sufleteşte
mereu disponibil, de data aceasta, şi pentru prima oară se
îndrăgostise. Se îndrăgostise de ea. Ceea ce o făcuse să
creadă în sinceritatea sentimentelor lui Ion Mocanu nu
fuseseră cuvintele – sau, mai precis, nu ele în primul rând
– ci întreaga sa atitudine.
Începuse în ziua morţii lui Anton Neguţă. Dana
binecuvânta leşinul, binecuvânta mai ales întâmplarea
care îndreptase paşii lui Ion Mocanu către sala unde o
găsiseră, fără cunoştinţă, Ana Lupea şi Angela Orănescu.
Niciodată nu avea să uite clipa când Ion Mocanu,
ajutându-i să se ridice, şi apoi ţinând-o de mijloc, a dus-o
până în încăperea de alături, unde se afla o canapea.
După ce a convins-o să se culce, a rămas lângă ea şi, ca
să-i alunge orice urmă de teamă, i-a povestit ceva vesel.
Mai târziu, la prânz, a condus-o acasă. În zilele următoare,
s-a întâmplat la fel.
Aşa a început dragostea lor: discret, pe nesimţite. Lui –
spusese el – i se întâmpla pentru prima dată să iubească
Prin viaţa sa trecuseră multe femei, dar pe niciuna n-o
iubise. Totdeauna se simţise singur, totdeauna tânjise
după o dragoste puternică, care să-l scape de singurătate.
Abia acum, când o iubea pe ea cu adevărat, singurătatea
nu-l mai chinuia, abia acum îşi da seama cât de searbădă
fusese viaţa sa. Pătimaş şi duios, avea în felul său de a se
purta ceva din exaltarea adolescentului. Căuta şi izbutea
să găsească mereu alte pretexte ca să fie cât mai mult
timp cu ea sau numai în preajma ei, părea fericit atunci
când putea să-i mângâie pe furiş braţul sau părul, şi nimic
nu părea a-i face o mai mare plăcere decât atunci când
putea să-i dăruiască ceva.
Dana Milea, copleşită de atâtea dovezi de dragoste, era
fericită, cum nici măcar nu visase vreodată că ar putea fi.

…Fericită, numai de patru zile fericită, şi dintr-o dată

primejdia: „Un mare pericol ameninţă pe fiecare dintre voi”
spunea misterioasa scrisoare, trimisă de nu mai puţin
misteriosul ei „prieten devotat”.
„Prietenul devotat” o chema să-i destăinuie numele
asasinului lui Anton, al criminalului care se pregătea să
comită o nouă crimă, „prietenul devotat” o chema s-o
înveţe în ce fel ucigaşul putea fi demascat.
Dacă voia să afle toate acestea, trebuia să se ducă să-l
întâlnească, în toiul nopţii, într-un loc unde nu se afla nici
ţipenie de om. Dar, în definitiv, cine era acest „prieten
devotat”? Putea, oare, avea încredere în el?, Dacă
„prietenul devotat” era în realitate tocmai asasinul lui
Anton? Dacă scrisoarea era doar o momeală? Un „prieten
devotat” nu s-ar învălui în atâta mister, un „prieten
devotat” nu i-ar fi fixat întâlnirea într-un asemenea loc.
Mai ales locul întâlnirii îi trezea cele mai multe bănuieli.
De ce, neapărat, în pădure? Ca să nu fie văzuţi de asasin
împreună? Dar important era nu unde urma să aibă loc
întrevederea, ci cum alungeau acolo – atât el, „prietenul
devotat”, cât, mai ales ea – fără ca ucigaşul lui Anton să
prindă de veste. Or, scrisoarea nu-i cerea să ia măsuri
care s-o pună la adăpost de o eventuală urmărire, înainte
de a ajunge la locul întâlnirii, aşa cum ar fi fost normal
dacă „prietenul devotat” ar fi ales locul acela din spirit de
prevedere.
Hotărât, nu se va duce la întâlnire.
„Dar dacă, totuşi, scrisoarea nu minte? Dacă, într-
adevăr, primejdia ne ameninţa pe toţi. Inclusiv pe Ion?”
Gândul că, dintr-o excesivă prudenţă, ar putea să
primejduiască viaţa altora, inclusiv a bărbatului pe care-l
iubea, până la urmă o hotărî.
Ajunse la marginea pădurii cu puţin înainte de miezul
nopţii. Luna răsărea târziu şi noaptea era încă neagră.
Aici, la liziera pădurii, liniştea era atotcuprinzătoare. Nu se
simţea nicio adiere de vânt, copacii, nemişcaţi, păreau fără
viaţă, ca şi când un cataclism i-ar fi carbonizat,
prefăcându-i în nişte imense schelete vegetale.
Dana Milea nu-şi pierdea firea cu una, cu două. Gândul
că se găsea la marginea unei păduri, în puterea nopţii, în
sine nu constituia un motiv de nelinişte. Excursionistă
pătimaşă, nu o dată i se întâmplase să o prindă noaptea în
pădure. Dacă ar fi putut face abstracţie de conţinutul
scrisorii, l-ar fi aşteptat pe „devotatul prieten”, absolut fără
emoţii. Aşa însă, era neliniştită, îngrijorată. Rezemată de
trunchiul unui copac, cu braţele la piept ca o şcolăriţă
cuminte, aştepta. Deşi trecuse de miezul nopţii „prietenul
devotat” încă nu venise. Totuşi, trebuia să-l aştepte. O
avertizase doar că s-ar putea să întârzie. De altfel, tocmai
aşteptarea prelungită risipea neliniştea făcând-o să-şi
regăsească stăpânirea de sine. Aşteptarea era cea mai
bună dovadă că n-o pândea nicio primejdie, că scrisoarea
nu fusese un truc vechi prin care asasinul a urmărit doar
s-o atragă în cursă. Dacă aceasta i-ar fi fost intenţia, până
acuma de mult ar fi terminat cu ea. Hotărât, scrisoarea
pornea de la un prieten.
„Am să-l aştept până răsare luna!” îşi fixă ea un prim
termen.
În jurul ei liniştea era deplină, de parcă ea ar fi fost
singura fiinţă vie rătăcită într-un cimitir vegetal. Pe urmă,
deodată chiuitul haiducesc al unei locomotive spintecă
liniştea nopţii. Un moment, două, trei, mai mult, ascultă
cu o încântare pe care niciodată n-o mai cunoscuse
zgomotul metalic al roţilor, gâfâitul locomotivei care se
lupta voiniceşte cu panta abruptă. Pe urmă, marea tăcere
din nou birui.
Când răsări luna, era ora două din noapte.
„Mai aştept încă o jumătate de oră şi, dacă nici până
atunci nu vine, plec”, îşi mai acordă un nou termen.
Dar nu plecă nici atunci. Îşi mai propuse un termen,
apoi încă unul. Abia când începu să se lumineze porni
spre casă. Răcoarea şi umezeala din pădure o
pătrunseseră până la oase. Mergea cumpănindu-se,
tremurând şi clănţănind din dinţi. Nu izbuti s-o
încălzească nici măcar mersul pe jos. Când ajunse acasă,
şi când vru să descuie uşa, mâna îi tremura atât de tare,
încât izbuti cu greu să vâre cheia în broască. Urcă scara
cumpănindu-se şi ajutându-se de balustradă. Când, în
sfârşit, sui la ea, se trânti îmbrăcată în pat şi adormi
imediat.

După două ore se trezi, tocmai la timp ca să nu ajungă

cu întârziere la muzeu. Era palidă, ca şi când atunci s-ar fi
sculat după o lungă boală, şi cu cearcăne la ochi. Ca să
mascheze, cât de cât, urmele lăsate de noaptea nedormită,
ea, care niciodată nu se farda, îşi dădu cu pudră şi cu
puţin ruj pe obraji.
Colocatara de la parter, care se mirase cât de târziu se
întorsese acasă, fu de-a dreptul uimită când o văzu
plecând la ora obişnuită.
La muzeu, primele veşti le află de la Marin, omul de
serviciu.
— Nu ştiţi nimic, tovarăşă Dana?
— Ce să ştiu?
— Azi noapte hoţii au prădat muzeul!…
— Cum e posibil?… Dar paznicii?… Ce s-a furat?…
— Eu nu ştiu! Au să vă spună tovarăşii îndrumători.
Dana Milea o porni în goană şi nu se opri decât în sala
îndrumătorilor.
Se aflau cu toţii acolo şi comentau întâmplarea.
— Hoţul a dat dovadă de un sânge rece uimitor, auzi
vocea lui Călin Stamate. De două ori a trecut pe sub nasul
paznicilor.
În schimb vocea lui Ion Mocanu sună calmă, autoritară,
competentă.
 — Încă nu e sigur că lucrurile s-au întâmplat, într-
adevăr, aşa. După părerea mea, furtul acesta nu poate fi
opera unui singur individ.
— Ce s-a întâmplat? întrebă din prag Dana Milea.
Ion Mocanu îi ieşi în întâmpinare.
— Bună dimineaţa, Dana! Ai şi aflat?
— Vag, de la Marin. În definitiv, despre ce-i vorba?
— Dragă, azi noapte hoţii s-au introdus în muzeu,
printr-o fereastră de la Rotondă, şi au furat unele obiecte.
— Ce, anume, s-a furat?
— Încă nu ştim. Luca verifică. A venit şi miliţia.
Şi îi arătă maşina, care aştepta afară, şi pe care ea n-o
observase.
Dana Milea îşi trase un scaun lângă fereastra deschisă.
În lumina dimineţii, jerbele de apă ale fântânii arteziene
aveau reflexe azurii. O veveriţă coborâse dintr-un brad, şi,
stând pe lăbuţele de dindărăt, se uita la jetul de apă, şi ea
parcă încântată. Dana zâmbi involuntar.
Ion Mocanu veni lângă ea şi, pe furiş, îi luă mâna.
— Ce s-a întâmplat, draga mea? o întrebă el vorbind
încet. Vocea trăda îngrijorarea.
— Nimic! Dai de ce crezi că s-a întâmplat ceva?
— Fiindcă eşti îngrozitor de palidă…
— Am dormit foarte prost. Un vis groaznic, după care n-
am mai putut închide ochii deloc.
— Ce vis?
— O prostie! Am să-ţi povestesc altă dată.
Între timp, discuţia fu reluată.
— Eu cred că e amestecat careva dintre paznici, îşi dădu
cu părerea Ana Lupea.
— Oare? întrebă sceptică Angela Orănescu.
— Pai fără complicitatea vreunuia dintre ei, crezi că
hoţul sau hoţii ar fi putut scoate obiectele din muzeu?
— În primul rând, ar trebui să ştim ce anume s-a furat.
În orice caz, hoţii n-au furat nici mobilă nici covoare şi nici
candelabre. Aşa că, după părerea mea, n-a fost deloc
obligatorie complicitatea paznicilor sau numai a unuia
dintre ei.
— Eu cred că Angela are dreptate, o susţinu Călin
Stamate. În muzeu există doar destule obiecte, care, sub
un volum relativ mic, conţin o valoare mare.
— De exemplu? se interesă Ion Mocanu parcă din pură
distracţie.
— Asta-i bună! Întrebi, de parcă tu n-ai şti tot atât de
bine ca şi mine. De pildă, un goblen. Şi încă acesta nu-i
cel mai bun exemplu.
— Un goblen! repetă în derâdere Ion Mocanu. Ce să facă
hoţii cu un goblen? Crezi că există în toată ţara un singur
cumpărător de goblenuri? Dacă ţi s-ar oferi ţie spre
cumpărare un asemenea obiect, presupunând că ai avea
bani, l-ai cumpăra? Te asigur că nu. Ai bănui imediat că a
fost furat de pe undeva, şi al anunţa imediat miliţia. Aşa-i?
— Ba bine că nu!
— Păi vezi!…
— Dar dacă hoţul este el însuşi colecţionar de obiecte de
artă? întrebă Titus, care de două zile juca, cu prudenţă şi
mult tact, rolul fratelui său Iancu.
— Cu ce ne pierdem vremea! îi certă Sanda Vişoiu.
— Şi ce vei fi vrând să facem? întrebă ironic Călin
Stamate. Nu vezi că ne plictisim?
Călin Stamate era cel mai nou dintre toţi. Mediocru din
punct de vedere profesional, în sinea sa dispreţuia meseria
de îndrumător de muzeu. De altfel, declara, sus şi tare, că
nu are deloc intenţia să prindă acolo rădăcini. Ajunsese
îndrumător la muzeul Caraiman contrar voinţei sale,
fiindcă, aşa cum explicase el, fusese nevoit să aleagă, între
două rele, pe cel mai puţin rău.
Mediocru şi în anii de studenţie, terminase facultatea cu
o medie care îl situa cam pe la coada absolvenţilor. În
ciuda dorinţei sale, comisia îl repartizase la un muzeu
undeva prin nordul Ardealului. Toate încercările pe care le
făcuse ca să obţină o repartiţie, dacă nu în Bucureşti cel
puţin într-un oraş mai apropiat, se soldaseră cu un eşec.
Şi fără îndoială că, până la urmă, s-ar fi mulţumit şi cu
postul care i se oferise, dacă întâmplarea nu i-ar fi venit,
cumva, în ajutor.
Printre codaşi în sălile de curs, fusese ceva mai puţin
mediocru pe terenurile de sport. La fotbal dovedise a fi un
centru atacant destul de priceput, care, atunci când îşi
amintea că mai există şi coechipieri, izbutea să facă un joc
frumos.
Într-o asemenea împrejurare fusese relevat de către
antrenorul echipei de fotbal din orăşelul Caraiman, care
tocmai ducea lipsa unui centru înaintaş. Acesta îi
propusese să joace în echipa pe care o antrena.
Propunerea îi fusese făcută tocmai în perioada când Călin
Stamate îşi pierduse orice speranţă că va putea obţine o
altă repartizare. Şi fiindcă oraşul Caraiman se afla destul
de aproape de capitală, acceptase. Datorită acestei
împrejurări ajunsese nu numai centrul înaintaş al echipei
de fotbal „Bucegi”, dar în acelaşi timp şi îndrumător la
muzeul Caraiman.
Comportându-se meritoriu în câteva meciuri – victoria
revenind echipei sale în primul rând datorită aportului său
– în scurt timp deveni un fel de celebritate sportivă locală,
din care motiv, chiar la muzeu, atât şefii, cât şi colegii săi
manifestau fată de el o anumită îngăduinţă, pe care el n-o
aprecia ca atare, ci ca un drept care i se cuvenea cu
prisosinţă.
Ameţit de proaspătul şi relativul său succes, începu să
spere că driblingurile, care smulgeau aplauze spectatorilor
şi şuturile sale, mai totdeauna pe spaţiul porţii, îl vor ajuta
să-şi vadă visul cu ochii: transferul la un club din
Capitală. Pe de altă parte, nutrind asemenea visuri,
sucombă şi ultimul dram de interes faţă de munca de la
muzeu.
Superficial, descurcăreţ, fire veselă, nepunând niciodată
nimic la inimă, deloc ranchiunos, îngăduitor faţă de
slăbiciunile altora, fiindcă era îngăduitor faţă de ale sale
proprii, mărinimos în măsura în care mărinimia nu intra
în conflict cu egoismul său foarte pregnant, Călin Stamate
izbutea să nu aibă duşmani, dar nici prieteni propriu-zis.
Privit cu exagerată îngăduinţă, unii dintre îndrumători se
fereau să-şi facă o părere despre el tocmai din teama de a
nu-l nedreptăţi.
Dintre salariaţii muzeului, cel mai puţin afectat de
asasinarea lui Anton Neguţă el fusese. Şi dacă toţi ceilalţi
erau frământaţi şi ruşinaţi că, până la descoperirea
asasinului, bănuiala plana asupra fiecăruia, Călin
Stamate în schimb manifesta calm şi nepăsare. Discuţiile
pe tema morţii lui Anton Neguţă îl plictiseau, nervozitatea
tovarăşilor săi de muncă o găsea ridicolă.
Or, dacă nici măcar asasinarea unui tovarăş de-al său
de muncă nu izbutea să-l scoată din ale lui, cu atât mai
puţin furtul întâmplat în timpul nopţii. Asemenea unui
şcolar care nu şi-a învăţat lecţia şi care e gata să se
bucure chiar de o nenorocire, dacă aceasta îi oferă
posibilitatea să absenteze de la şcoală, Călin Stamate
spera că datorită celor întâmplate în toiul nopţii nu vor
mai lucra şi vor fi liberi să plece acasă.
Nutrind speranţa aceasta, era vesel, şi, ca să-şi treacă
timpul, se distra necăjind-o pe Sanda Vişoiu:
— Şi ce vei fi vrând să facem? Nu vezi că ne plictisim?
— Păi tocmai asta mă enervează: că te poţi plictisi,
replică ea furioasă.
— Şi pe tine ce te împiedică să te plictiseşti?
— Eşti revoltător! Doar s-a comis un furt. Au fost furate
obiecte aparţinând muzeului. Nu putem rămâne
nepăsători, ca şi când treaba asta nu ne-ar privi deloc.
— Mă rog!… Dintr-un anumit punct de vedere ne
priveşte şi pe noi. Dar ce rost are să mă frământ? Ajut prin
aceasta ca obiectele furate să se întoarcă în patrimoniul
muzeului? Nu!… Atunci? Dar aşa eşti tu, Sanda. Nu pierzi
nicio ocazie ca să mă prelucrezi.
— Ei da! Tocmai de asta îmi arde mie acum. De altfel,
aproape m-am convins că aşa ceva nu e posibil cu tine.
— Astăzi mai lucrăm sau nu? întrebă Dana Milea care
simţea că o doboară oboseala.
 — Mă duc să-l întreb pe tovarăşul director, se oferi
bucuros Călin Stamate.
*
**
Furtul fusese descoperit în următoarea împrejurare:
Dimineaţa, paznicul din schimbul trei observase
fereastra deschisă şi, atârnând în jos, frânghia. A dat
imediat alarma. Directorul Cociuban fusese anunţat
telefonic, acasă, şi, în mai puţin de un sfert de oră, cu un
taxi, ajunsese la muzeu. Între timp, acelaşi paznic
descoperise statueta de fildeş pierdută, ca din întâmplare,
în iarbă.
În timp ce directorul Cociuban aştepta pe căpitanul
Borcea pe care îl anunţase telefonic, administratorul Luca
Mântulescu vârî capul pe uşă. Făcuse o primă cercetare şi
era în măsură să raporteze directorului său ce anume
obiecte dispăruseră.
— Ai terminat aşa repede, tovarăşe Mântulescu?
— Da, tovarăşe director. Dar e vorba, bineînţeles, de o
primă verificare.
— Şi rezultatul?
— Poftiţi lista obiectelor furate.
Şi depuse pe mapa de pe birou o foaie de hârtie scrisă
cu creionul.
Aşteptă până când directorul parcurse lista, apoi
întrebă:
— Tovarăşe director, nu credeţi că hoţul a fost cam
prost?
— Ce te face să crezi asta?
— Păi, obiectele care lipsesc nu au cine ştie ce valoare.
— Vrei să spui că nu s-a priceput ce să ia?
— Da, asta am vrut să spun.
Sosirea căpitanului Borcea, a căpitanului Ovezea,
precum şi a echipei operative puse capăt discuţiei.
— Ţii să fii mereu cap de afiş, glumi şeful miliţiei,
adresându-se directorului Cociuban.
— Din păcate!
 — Ai avut timp să verifici ce anume s-a furat?
— Parţial!… Lipsesc câteva statuete şi bibelouri, un joc
de şah cu figurile din fildeş, ornate cu aur. O casetă de
abanos şi o carpetă fără valoare deosebită.
— Şi la ce sumă evaluezi obiectele dispărute?
— Sub zece mii de Iei. Ţinând seama de valoarea
celorlalte piese aflate în muzeu, paguba nu e mare.
— Până acuma! observă căpitanul Borcea.
— Evident. Dar dacă şi valoarea celorlalte obiecte care
eventual lipsesc nu o depăşeşte pe aceasta, înseamnă că
Luca Mântulescu a avut dreptate afirmând că hoţul nu s-a
prea priceput ce să fure.
— Luca Mântulescu e intendentul? se interesă căpitanul
Ovezea care stătea mai de o parte, fiindcă cel care trebuia
să conducă ancheta era căpitanul Borcea.
— Da, intendentul.
— Pe unde crezi că au putut pătrunde hoţii în Castel?
întrebă căpitanul Borcea.
— Printr-o fereastră a unei încăperi de la etajul întâi,
denumită Rotondă.
— Atunci, fii bun şi du-ne şi pe noi în Rotondă!
Luca Mântulescu, care aşteptase pe coridor, o porni
înainte, ca să le arate drumul.
Când ajunseră în faţa uşii care ducea în Rotondă,
intendentul se dădu respectuos de o parte, lăsând pe
ofiţeri să treacă primii pragul.
— Să ştiţi că n-am mişcat niciun obiect de la locul său!
ţinu acesta să-i avertizeze.
— Ai procedat foarte bine! îi răspunse căpitanul Borcea,
păşind primul în Rotondă.
Fereastra era deschisă. Un capăt al frânghiei forma un
fel de colăcel sub pervaz. Celălalt atârna afară, până
aproape de pământ. Rotonda era sumar mobilată, cu piese
desperecheate, care, în niciun caz nu putuseră interesa pe
hoţ.
— După cât îmi pot da seama, Rotonda nu se arăta
vizitatorilor, nu-i aşa? întrebă căpitanul Borcea pe
intendent.
— Nu, tovarăşe căpitan. Nu se arată niciuna din
încăperile aflate în această aripă.
— Începând cu „salonul albastru”?
Întrebarea fu pusă de căpitanul Ovezea.
— Da, tovarăşe căpitan.
— Uşa care dă în „salonul albastru” de obicei este
încuiată?
— Totdeauna, tovarăşe căpitan.
— Azi dimineaţă cum aţi găsit-o?
— Descuiată!…
— Cheia la cine se afla?
— Toate cheile le ţin încuiate într-o casetă de fier,
tovarăşe căpitan.
— Cheia de la „salonul albastru” se află acum în casetă?
— Da, tovarăşe căpitan.
— Vă rog să verificaţi.
După plecarea intendentului, căpitanul Borcea, care,
între timp, examinase de la fereastră curtea Castelului şi
împrejurimile, se adresă căpitanului Ovezea:
— Ia priveşte, tovarăşe Ovezea! O altă posibilitate decât
prin fereastra asta de a te strecura în Castel cu minimum
de riscuri nu cred să existe.
Căpitanul Ovezea se apropie la rândui său de fereastră.
— Probabil. Dar asta înseamnă că infractorul cunoaşte
bine Castelul. După ce vom termina aici, n-ar strica să
dăm o raită pe afară, tovarăşe căpitan Borcea.
Tocmai atunci dădu buzna pe uşă Luca Mântulescu.
— Tovarăşe căpitan, cheia a dispărut.
Căpitanul Ovezea primi vestea calm. Aplecat peste
fereastră, cerceta cu atenţie cupola portalului.
Văzând că ofiţerul nu răspunde, Luca Mântulescu nu se
putu stăpâni şi întrebă cu naivitate:
— Dar de unde aţi ştiut, tovarăşe căpitan, că a fost
furată cheia?
— N-am ştiut. Am presupus numai.
Directorul Cociuban izbucni furios
 — Ei, fir-ar a dracului să fie de treabă! Păi, dacă cheia a
dispărut, atunci sigur că şi hoţul trebuie căutat printre
oamenii mei.
— Dacă nu chiar hoţul, în orice caz complicele, preciză
căpitanul Borcea.
În clipa aceea căpitanul Ovezea observă ceva lucind sub
un scaun. Se aplecă şi, când se ridică, ţinea în mână o
broşă.
— Broşa asta face parte din obiectele furate? întrebă.
Luca Mântulescu i-o luă din mână, o examina câteva
clipe, apoi i-o restitui.
— Nu, tovarăşe căpitan.
— E curios cum a ajuns aici. Rotonda doar nu se arată
vizitatorilor.
Luca Mântulescu, care se retrăsese lângă uşă, se
apropie din nou de căpitanul Ovezea:
— Staţi puţin! Mi se pare că ştiu a cui este broşa. Vreţi
să mi-o mai arătaţi?
— Poftim!
Intendentul o examină cu atenţie, apoi se adresă
directorului Cociuban, ca şi când numai el ar fi fost de
faţă:
— Tovarăşe director, broşa asta aparţine tovarăşei
Dana.
— Tovarăşei Milea? Nu se poate!
— Ba da, tovarăşe director
— Sunteţi absolut sigur?
— Puteţi să-i întrebaţi pe tovarăşii îndrumători. Au să
vă confirme şi ei.
Căpitanul Borcea se consultă, pe şoptite, cu căpitanul
Ovezea, după care se adresă intendentului, vorbindu-i
intenţionat cu severitate:
— Tovarăşe Mântulescu, informaţia d-voastră e
preţioasă, dar vă atrag atenţia în mod foarte serios că
nimeni, dar absolut nimeni nu trebuie să afle unde am
găsit broşa tovarăşei Dana Milea. Faptul că am găsit-o aici
încă nu înseamnă neapărat că ea este vinovată. Noi avem
sarcina să-i prindem pe hoţi şi pe tâlhari, dar totodată
avem şi datoria să ferim pe oamenii cinstiţi de suspiciuni.
— Tovarăşe căpitan, puteţi avea încredere în mine. Dar
vreau să vă mai spun că…
Şi se întrerupse stingherit, încurcat.
— Ce? Vorbeşte fără teamă!
— Nu e vorba de teamă. Nu sunt însă absolut sigur…
Tovarăşe căpitan, dacă nu mă înşel cumva, ieri dimineaţă
tovarăşa Dana purta broşa. Îmi pare rău... E o tovarăşă
bună, şi pe mine m-a ajutat foarte mult. Dacă nu şi-ar fi
pierdut multe după amieze, meditându-mă, nu ştiu dacă
aş fi reuşit la examenul de maturitate. Dar acum, e vorba
de nişte bunuri ale statului, care au fost furate. Şi dacă
mi-am adus aminte că ieri tovarăşa Dana purta broşa, am
considerat de datoria mea să vă informez. În ce măsură e
sau nu vinovată, asta e sarcina d-voastră să stabiliţi.
— Bineînţeles, tovarăşe Mântulescu. Noi apreciem buna
d-voastră intenţie şi vă mulţumim. Acum, dacă nu mai
aveţi nimic de adăugat, sunteţi liber.

Trei ore mai târziu, maiorul Mărăcineanu, căpitanul

Borcea şi căpitanul Ovezea se consfătuiau într-o încăpere
din Castel, pusă la dispoziţie de către directorul Cociuban.
Maiorul Mărăcineanu, telefonând la Castel ca să afle
amănunte, fusese rugat de căpitanul Ovezea să se
deplaseze până acolo.
— Ei – întrebă maiorul, uitându-se rând pe rând la cei
doi căpitani – acum după primele cercetări, aţi izbutit să
vă formaţi o părere?
Primul luă cuvântul căpitanul Borcea:
— Tovarăşe maior, întrucât am apucat să citesc şi
raportul grupei operative, am să vă expun, pe scurt,
faptele şi concluziile care se desprind din cercetările de
până acuma. Îngăduiţi-mi, în prealabil, să dau un ordin
sublocotenentului Pavelescu.
— Poftim.
Căpitanul Borcea trimise un miliţian să-l caute şi, după
câteva minute, sublocotenentul Pavelescu intră în birou.
— Ordonaţi!
— Află unde locuieşte Dana Milea, pe urmă du-te la
adresa respectivă şi, fără să trezeşti bănuieli, interesează-
te dacă a dormit în noaptea asta acasă. E clar?
— Cât se poate de clar, tovarăşe căpitan.
— Când te întorci, vii şi-mi raportezi!
După plecarea sublocotenentului, căpitanul Borcea
explică:
— E important să cunoaştem dacă a dormit sau nu
acasă.
— Fără îndoială! Sublocotenentul e însă destul de abil,
ca să nu trezească bănuieli? întrebă maiorul Mărăcineanu.
— Nicio grijă, tovarăşe maior. Ne putem baza pe
sublocotenent.
— Atunci, e foarte bine! Tovarăşe căpitan, te ascult!
— Foarte pe scurt. Lucrurile s-au petrecut astfel,
tovarăşe maior. În noaptea asta, probabil între orele
douăsprezece şi două, au fost furate din muzeu obiecte,
după o evaluare provizorie, de circa zece mii de lei.
Directorul muzeului afirmă că hoţul, dacă s-ar fi priceput
cât de cât în artă, ar fi putut fura lucruri mult mai
valoroase, şi chiar mai uşor de transportat. Dacă vă
interesează, aveţi aici lista tuturor obiectelor dispărute.
După cum observaţi, pe această listă figurează şi o carpetă
uzată, aproape fără valoare. Este imposibil ca hoţul, oricât
de ageamiu ar fi el, să nu-şi fi dat seama că vechitura de
covor n-are nicio valoare. Atunci de ce a mai şterpelit-o? A
şterpelit-o nu pentru valoarea ei, ci doar ca să înfăşoare în
ea piesele furate. De altfel, presupunerea este confirmată
şi de faptul că sublocotenentul Pavelescu a găsit, rostogolit
sub o mobilă, un ghem de sfoară, de care, probabil hoţul
s-a servit la împachetat. Acum, în ceea ce priveşte
corpurile delicte: în curte s-a descoperit o statuetă din
fildeş căzută din balot, iar în Rotondă, frânghia, de care
hoţul s-a servit ca să coboare obiectele furate. Tot acolo,
căpitanul Ovezea a găsit o broşă. După spusele
intendentului, ea aparţine unei salariate, pe nume Dana
Milea.
— Dana Milea? Interesant!… Dumneata, Ovezea, aveai,
parcă, unele obiecţii în ceea ce priveşte sinceritatea
absolută a depoziţiei sale?
— Este adevărat, tovarăşe maior! Mai precis, căutam
răspunsuri juste la unele întrebări pe care mi le sugera
declaraţia ei. Dar, dacă vă mai amintiţi, m-am lămurit pe
loc.
— Da, da, îmi amintesc! Continuă, tovarăşe căpitan
Borcea!
— Broşa este cel mai important corp delict. Şi aceasta
cu atât mai mult, cu cât acelaşi Luca Mântulescu, adică
intendentul muzeului, pretinde că, încă ieri, Dana Milea
purta broşa.
— Unde spuneai că s-a găsit broşa?
— În Rotondă, tovarăşe maior!
— Şi ghemul de sfoară?
— Tot în Rotondă.
— Pe cât se pare, Rotonda asta a fost cartierul general
de operaţii al hoţului.
— Sau al hoţilor, tovarăşe maior, observă căpitanul
Borcea.
— Al hoţilor! Necunoscând toate datele problemei,
deocamdată, pot să fiu de acord cu punctul dumitale de
vedere. Mai departe!
— Va să zică, primul fapt important: broşa găsită în
Rotondă. Cel de-al doilea: furtul cheii. Rotonda se află
situată într-o aripă a Castelului care nu se arată
vizitatorilor. Hoţii n-au operat numai în această aripă, căci
în marea lor majoritate obiectele furate au fost luate din
sălile muzeului. Între muzeul propriu-zis şi aripa de care
vă vorbeam se poate circula numai printr-o încăpere
denumită „salonul albastru”, a cărei uşă în mod obişnuit
este încuiată. Cheia o păstrează intendentul, împreună cu
toate celelalte, într-o casetă de fier. Ei bine, azi de
dimineaţă, uşa „salonului albastru” a fost găsită
descuiată. În ceea ce priveşte cheia de la această uşă, la
ora actuală nu se mai află în caseta de fier unde
intendentul păstrează toate cheile.
Acestea sunt faptele, tovarăşe maior!
Bineînţeles, pe d-voastră vă interesează, în primul rând,
concluziile pe care le-am tras pe baza faptelor. După
părerea mea, cel puţin deocamdată, pot fi emise două
ipoteze. În amândouă, un lucru pare sigur: hoţul a avut
un complice sau chiar complici. Încep prin a enunţa prima
ipoteză: Complicele – cert unul din funcţionarii muzeului –
fură cheia de la „salonul albastru” (cum, rămâne să
descoperim). Probabil că aceasta s-a întâmplat chiar în
dimineaţa zilei de ieri. Descuie cu ea uşa şi se furişează
până în Rotondă. Odată ajuns acolo, deschide foraibărul
ferestrei din mijloc, după care revine la muzeu şi îşi vede
liniştit de lucru. În timpul nopţii, hoţul, fără să prindă de
veste paznicii, se furişează până în imediata apropiere a
portalului, se caţără pe stâlp sau pe burlan, ajunge pe
acoperişul în formă de cupolă, deschide uşurel fereastra
şi, săltându-se în mâini, pătrunde în Rotondă. Odată
ajuns acolo, a lucrat nestingherit. S-a plimbat prin tot
muzeul şi a luat ce i-a plăcut sau, mai bine zis, ce s-a
priceput să ia.
Acum, cea de-a doua ipoteză. Se mai poate ca lucrurile
să se fi petrecut şi altfel. De pildă, ca unul dintre lucrătorii
sau lucrătoarele muzeului să nu fi părăsit Castelul o dată
cu ceilalţi. M-am informat dacă aşa ceva este posibil şi, din
cele afirmate de director, se pare că da. Mai ales dacă
există intenţia expresă. Va să zică, în loc să plece, se
ascunde în muzeu, şi, în timpul nopţii, nestingherit, ia
obiectele care îi convin, le face balot, folosind carpeta, iar
la ora la care a convenit, le trimite jos complicelui său, cu
ajutorul frânghiei, care le ia în primire. Pe urmă se culcă şi
doarme liniştit până dimineaţa, când o dată cu ceilalţi,
apare în birou, proaspăt şi surâzător. E drept, ipoteza
aceasta ridică însă unele obiecţii.
— Ridică, într-adevăr! observă maiorul Mărăcineanu.
 — De pildă, dacă furtul a fost comis de către unul dintre
salariaţi, de ce hoţul, deşi specialist, s-a mulţumit cu nişte
obiecte a căror valoare e neînsemnată în raport cu alte
obiecte, de acelaşi volum, dacă nu chiar de volum mai
mic? Cineva ar putea obiecta: da, furtul a fost făcut de un
specialist, dar el s-a ferit să ia obiecte de mare valoare
tocmai fiindcă a ştiut că îi va fi greu, dacă nu imposibil, să
le transforme în bani. A preferat deci acele obiecte pe care
era sigur că le va putea desface repede şi cu riscuri
minime. Dar o asemenea obiecţie nu cred că stă în
picioare. În primul rând, pentru că riscul a fost mult prea
mare în raport cu valoarea obiectelor furate, iar în al
doilea, nu se justifică nici din punct de vedere psihologic.
E puţin probabil că un specialist, dacă se hotărăşte să
fure, poate rezista tentaţiei de a şterpeli şi unele obiecte de
mare artă, măcar… pentru plăcerea de a se şti proprietarul
lor.
— Dumneata pentru care ipoteza optezi? întrebă
maiorul Mărăcineanu.
— Pentru niciuna, tovarăşe maior, până nu cunosc
rezultatul misiunii încredinţate sublocotenentului
Pavelescu.
— Atunci continuă, te rog.
— Am precizat, de la început, că în ambele ipoteze există
un complice. Pe autorul – sau complicele – din afară, nu-l
cunoşteam şi nici nu aveam vreun indiciu măcar cât de
vag. În legătură cu autorul – sau complicele – dinăuntru,
putem cel puţin formula o bănuială. Bănuiala ne este
sugerată de broşa găsită în Rotondă, care, după afirmaţia
lui Luca Mântulescu, aparţine îndrumătoarei Dana Milea.
Cum a ajuns broşa în Rotondă? Şi dacă este adevărat că
ieri încă o purta, atunci când a ajuns în Rotondă? După
părerea mea, broşa o acuză în mod serios pe Dana Milea,
în cel mai bun caz, de complicitate.
Se auzi un ciocănit în uşă, şi sublocotenentul Pavelescu
apăru în prag.
— Ce-ai făcut, Pavelescule? întrebă căpitanul Borcea.
 — Tovarăşe maior permiteţi să mă adresez tovarăşului
căpitan Borcea?
— Poftim!
— Tovarăşe căpitan, am executat ordinul d-voastră.
— Stai jos şi raportează!
— Tovarăşe căpitan, aşa cum mi-aţi ordonat, m-am
deplasat la adresa unde locuieşte Dana Milea. Am stat de
vorbă cu tovarăşa Savu, care ocupă apartamentul de la
parter. Am aflat de la dumneaei că Dana Milea s-a întors
acasă foarte târziu, abia spre dimineaţă, în jurul orei trei.
Cu toate acestea, s-a sculat la ora obişnuită ca să nu
întârzie la muzeu. Când a plecat, tovarăşa Savu se afla din
întâmplare în curte şi s-a mirat cât de rău arăta: era
palidă, agitată şi părea tare nenorocită. Asta e tot, tovarăşe
căpitan!
— Mulţumesc! Te poţi duce.
După ce ieşi sublocotenentul, cel care luă cuvântul fu
tot căpitanul Borcea.
— Cred că sunteţi şi d-voastră de acord că cele aflate de
Pavelescu fac şi mai plauzibilă vinovăţia Danei Milea. Să
recapitulăm: În primul rând, broşa care este găsită în
Rotondă. În al doilea, declaraţia tovarăşei Savu care afirmă
că Dana Milea s-a întors acasă spre ziuă şi că dimineaţa
arăta palidă, agitată, pe scurt, că făcea impresia unei fiinţe
tare nenorocite.
— Acum pentru care din cete două ipoteze optezi,
tovarăşe căpitan Borcea? întrebă maiorul Mărăcineanu.
— Pentru prima tovarăşe maior, cu toate că şi ea naşte
destule întrebări
— La care anume întrebări te referi?
— Dacă Dana Milea a fost aceea care a deschis fereastra
de la Rotondă ca să faciliteze hoţului pătrunderea în
Castel, de ce nu a rămas seara acasă, întrucât ceea ce mai
trebuia făcut intra în sarcina complicele ei? Unde a
întârziat până aproape de ziuă?
— Şi răspunsul? Ai găsit răspuns la aceste întrebări?
— Tovarăşe maior, cred că Dana Milea s-a dus acasă să
se culce abia când s-a convins că nu are motiv să se
teamă.
— Răspunsul satisface numai parţial. Spune-mi, la ce
oră presupui că a fost comis furtul?
— După toate probabilităţile, între orele douăsprezece şi
două, tovarăşe maior
— De unde ştii?
— Începând de la orele două, paznicul postului nr. 2 a
patrulat tot timpul. Confirmă toţi ceilalţi paznici. Or, e
imposibil ca în timpul acesta să fi operat hoţul, fără să-l
simtă. Deci, ora două e limita maximă. E însă foarte
probabil că operaţia s-a terminat mult mai devreme. Dar,
chiar dacă am accepta ora aceasta, tot se impune o
întrebare: ce a făcut Dana Milea până la orele trei când a
ajuns acasă?
— Alte întrebări mai ridică ipoteza pentru care ai optat?
— De pildă, dacă tentativa a izbutit – şi noi ştim că a
izbutit – de ce Dana Milea părea azi de dimineaţă atât de
nenorocită?
— De ce?
— După părerea mea, descoperind că nu mai are broşa,
îi este teamă să n-o fi pierdut-o tocmai acolo unde, dacă
noi am găsi-o, ar constitui cea mai sigură dovadă a
vinovăţiei sale.
— Mda! Şi acum, dumneata ce propui, tovarăşe
căpitan?
— Dacă ţinem, cât de cât, seama de toate acestea, cred
că va trebui să-i punem câteva întrebări Danei Milea. Aţi
vrea s-o interogaţi d-voastră, tovarăşe maior?
— Eu? De ce neapărat eu? Atâta vreme cât nu avem
motive să credem – cel puţin deocamdată – că furtul are
vreo legătură cu asasinarea lui Anton Neguţă, sarcina de a
conduce cercetările îţi revine în întregime dumitale.
Bineînţeles, dacă vei simţi nevoia, atât eu cât şi căpitanul
Ovezea suntem gata să te ajutăm.
— Am înţeles, tovarăşe maior. În cazul acesta, am s-o
interoghez chiar în cursul dimineţii.
 Căpitanul Ovezea, care tăcuse tot timpul, interveni.
— Tovarăşe maior, eu l-aş ruga pe tovarăşul căpitan
Borcea să amâne până după-amiază.
— Mă rog, dacă ţii neapărat, n-am nimic împotrivă,
acceptă căpitanul Borcea. Nu înţeleg însă de ce e necesar
să amânăm până după-amiază?
— Fiindcă am unele bănuieli, care, până după-amiază,
vor fi confirmate sau infirmate.
— În ce fel ar putea fi infirmate sau confirmate?
— Iată în ce fel: vreau să cercetez încă o dată Rotonda.
Faţa căpitanului Borcea exprima acum o mare
nedumerire.
— Va să zică, sunteţi de acord să amânaţi interogarea
Danei Milea? întrebă căpitanul Ovezea
— Fără îndoială!
— Mulţumesc! La ce oră vreţi să ne întâlnim după-
amiază?
— Se hotărască tovarăşul maior ora.
— Să spunem patru. Îţi convine, Ovezea? Crezi că până
atunci vei termina?
— Tovarăşe maior, cred că până la ora aceea voi fi în
măsură să ştiu dacă bănuiala mea are sau nu vreo bază
reală.

Căpitanul Ovezea, despărţindu-se de maiorul

Mărăcineanu, se duse să-l caute pe directorul Cociuban. Îl
găsi în birou.
— Tovarăşe director, vă cer permisiunea să fac o
plimbare prin aripa Castelului unde se află Rotonda, fără
însoţitor şi, mai ales, fără ca vreunul din salariaţii d-
voastră să prindă de veste. Este posibil?
— Sunt posibile şi una, şi alta, tovarăşe căpitan!
Întrucât pe ziua de astăzi am suspendat vizitarea
muzeului. Vreţi să vă însoţesc?
— Nu e nevoie, tovarăşe corector. În aceste câteva zile
am studiat temeinic topografia muzeului şi sper să mă
descurc şi singur.
 — Uite că uitasem pe Marin. Va trebui să ne
descotorosim de el. De cât timp credeţi că veţi avea nevoie?
— Cam o jumătate de oră.
— Să spunem o oră. Ei bine, am sa-l trimit în oraş până
la poştă.
— Tovarăşe director, vă sunt recunoscător.
— Atunci, mult noroc!
Cinci minute mai târziu, Marin pleca în oraş, iar
căpitanul Ovezea se îndrepta grăbit spre Rotondă.
Când ajunse acolo, făcu un lucru care ar fi mirat foarte
mult pe căpitanul Borcea, dacă s-ar fi aflat de faţă.
Anume, se aşeză pe un fotoliu, picior peste picior, şi
începu să contemple fereastra. Îndeletnicirea aceasta dură
aproape douăzeci de minute. Abia după aceea, parcă
hotărându-se greu să părăsească poziţia comodă, se ridică
şi se apropie, fără grabă, de fereastră. Cu o lupă începu să
examineze, atent şi îndelung, pervazul, precum şi ieşitura
de zid din prelungirea pervazului. Treaba aceasta dură
cam tot atâta cât durase şi contemplaţia. Unui examen
similar fu supusă şi frânghia.
„Exact cum am bănuit!” murmură pentru sine.
După aceea, întorcând spatele ferestrei, părăsi Rotonda.
Străbătu vreo trei încăperi şi, în fine, în cea de-a patra
se opri. Aici făcu ceea ce făcuse în Rotondă. Se aşeză pe o
canapea confortabilă, picior peste picior, numai că de data
aceasta obiectul contemplaţiei sale îl constitui o anumită
porţiune a parchetului care, după culoarea sa mai
deschisă, trăda că până de curând fusese acoperită cu un
covor.
Într-adevăr, căpitanul Ovezea se găsea acum în camera
de unde hoţul furase carpeta. Dar odată locul descoperit,
în mod normal nu ar mai fi trebuit să întârzie în încăperea
aceea. Cu toate acestea, nu părăsi canapeaua decât mult
mai târziu. Se ridică alene, se întinse de i se auziră oasele
trosnind, pe urmă plecă, fără să mai acorde vreo atenţie
dreptunghiului de parchet de pe care fusese luată carpeta.
Trecu din încăpere în încăpere, afundându-se în aripa
nelocuită.
Un observator superficial ar fi putut crede că plimbarea
nu avea nicio legătură cu ceea ce îl adusese acolo. În
schimb, un alt observator, mult mai atent, şi-ar fi dat
imediat seama că ochii inteligenţi ai căpitanului căutau
ceva în camerele prin care trecea, foarte sumar – unele
deloc – mobilate.
În cele din urmă ajunse într-o încăpere care, cu
indulgenţă, se putea numi cameră de baie. Instalaţia
sanitară era demodată, ridicol de demodată. Cada mai
ales, din tablă zincată, trezea zâmbete. În locul chiuvetei
moderne, un lavoar din lemn de nuc. Pe tăblia de
deasupra lavoarului se odihnea un lighean de porţelan. În
lighean o cană mare şi pântecoasă, de asemenea de
porţelan.
Lavoarul, asemănător unui dulăpior, avea două uşiţe,
care se deschideau lateral. Când îl descoperi, ochii
căpitanului luciră într-un mod ciudat. Era prima „mobilă”
care îi suscita interesul. Se aplecă şi deschise uşiţele.
O policioară orizontală despărţea în două interiorul.
Despărţitura de deasupra era goală. În schimb, în aceea de
dedesubt descoperi un fel de balot a cărui învelitoare o
forma tocmai carpeta dispărută.
„În sfârşit! îşi vorbi sieşi căpitanul. A mers mai uşor
decât mă aşteptam”.
Şi începu să deznoade sfoara cu care era legat.
Înăuntru găsi toate obiectele care se crezuse că fuseseră
furate.
Împachetă totul la loc, vârî înapoi balotul în lavoar, pe
urmă, se îndreptă spre ieşire, de data asta grăbindu-se.
În biroul său, directorul Cociuban îl aştepta.
— V-aţi reîntors? Am fost convins că veţi zăbovi mult
mai mult.
— Un om ca mine de ocupat nu-şi poate permite luxul
să întârzie mult prin sălile unui muzeu, oricât de
interesante ar fi ele, răspunse căpitanul glumind.
— Cel puţin vizita a fost rodnică?
 — Satisfăcător de rodnică, tovarăşe director. Şi fiindcă
trebuie să plec, vă rog să primiţi mulţumirile mele pentru
sprijinul şi amabilitatea arătate.
Apoi din prag, înainte de a ieşi, de data aceasta cu ton
grav:
— Cât priveşte obiectele furate, nicio grijă. Pot să vă
asigur că, în scurt timp, muzeul va reintra în posesia lor.
Dar aceasta rămâne, deocamdată, strict numai între noi.
— În regulă!

Două ore mai târziu maiorul Mărăcineanu, căpitanul

Borcea şi sublocotenentul Pavelescu aşteptau, în biroul
şefului miliţiei, să asculte raportul căpitanului Ovezea.
Dintre toţi, cel mai nerăbdător era căpitanul Borcea.
— Tovarăşe maior, dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş
propune ca tovarăşul căpitan Ovezea să-şi înceapă
expunerea.
— Sunt de acord, tovarăşe căpitan.
— Atunci, tovarăşe Ovezea, te rog să începi. Cu ce
rezultate s-a soldat ancheta personală pe care ai
întreprins-o?
— Cu rezultatele pe care le-am prevăzut. Tovarăşi, sunt
în măsură să vă informez că nu s-a comis nici un furt din
muzeu.
— Cum?
Figura căpitanului Borcea exprima uimire şi
neîncredere.
— Am spus că nu s-a furat nimic. Am găsit toate
obiectele dispărute, împachetate în carpetă şi ascunse în
dulăpiorul unui lavoar în aripa din Castel care nu se arată
publicului. Cum pe acolo nu se circulă, şi cum nimănui
nu i-ar fi trecut prin minte să caute în dulăpiorul
lavoarului, decât din întâmplare, ar fi putut să treacă
multă, foarte multă vreme, fără ca balotul să fie descoperit
de cineva.
Câteva clipe domni o tăcere deplină.
— Bine, dar cum de ai ajuns dumneata să bănuieşti că,
de fapt, nu s-a furat nimic? întrebă ceva mai târziu
căpitanul Borcea. Fiindcă, desigur, nu pura întâmplare –
descoperirea pachetului – te-a condus la această
concluzie.
— Bineînţeles că nu. Cea mai bună dovadă o constituie
faptul că v-am cerut să amânaţi interogarea Danei Milea.
De ce? Tocmai fiindcă voiam ca, între timp, să găsesc
dovada că, de fapt, nu s-a furat nimic. De la început, ceva
nu mi s-a părut în ordine în toată povestea cu furtul. Mai
demult am văzut filmul unui tânăr şi talentat regizor. În
filmul acesta, cu multe stângăcii, din vina în primul rând a
scenariului, exista o scenă de front, la prima vedere foarte
izbutită. O companie care porneşte la atac, explozii de
artilerie, reţele de sârmă ghimpată etc. Unul dintre
personajele filmului, ofiţer, – acţiunea se petrece în timpul
primului război mondial – este ucis. Aparatul ţi-l prezintă
căzând între nişte sârme ghimpate. Pe aproape, alte
cadavre. Un bidon răsturnat din care se scurg ultimele
picături de apă: pic!… pic!… pic!… Bubuit îndepărtat de
tunuri şi arme automate, semn că frontul e în mişcare.
Fum, care se târâie, zdrenţuit, deasupra pământului… Şi
totul într-un decor de noapte. În primul moment, scena
impresiona puternic spectatorii. Efectul se pierdea însă
repede. De ce? Fiindcă regizorul, încântat de „găselniţa” cu
bidonul răsturnat din care se scurge ultima picătură de
apă revenea cu stăruinţă asupra acestui cadru. Cu atâta
stăruinţă, încât până şi spectatorul cel mai neavizat sesiza
că e o chestie făcută. Cu alte cuvinte, descoperea
artificialul. Poate vă întrebaţi ce legătură există între acel
cadru de film „prea făcut” şi furtul care ne preocupă?
Legătura există doar în aceea că, aidoma tânărului regizor,
presupusul hoţ, stăruind mai mult decât era necesar
asupra unor detalii, m-a făcut să descopăr
„neverosimilitatea” furtului.
Sublocotenentul Pavelescu, care era cel mai impresionat
de cele apuse de căpitanul Ovezea, izbucni involuntar:
— Da, tovarăşe căpitan! Acum, sesizat de d-voastră, îmi
amintesc că şi eu am avut sentimentul că ceva nu este în
ordine. Dar, vă rog să mă iertaţi că v-am întrerupt.
— Să ne reamintim puţin… cadrul furtului, continuă
căpitanul Ovezea. O fereastră deschisă. O frânghie
atârnând în jos. O statuetă pierdută în iarbă, ceva mai
departe de fereastră. În Rotondă, o broşă rătăcită. Ca din
întâmplare, sub un scaun, dar prea la vedere. Un ghem de
sfoară…
— Bine, dar ce pare „făcut” în toate acestea? Totul e atât
de banal şi de obişnuit, observă căpitanul Borcea.
— Da, în aparenţă, totul e foarte banal. Poate fi oare
ceva mai banal decât să găseşti pe locul unde s-a comis
un furt: o frânghie – frânghia de care hoţul s-a servit ca să
coboare lucrurile furate – o broşă, un ghem de sfoară? Cu
toate acestea „neverosimilul”, „făcutul” constă tocmai în
îngrămădirea de corpuri delicte, dar, mai ales, a acelui
corp delict revelator: broşa. Presupun că raţionamentul
„hoţului” a fost următorul: de vreme ce în Rotondă, care
nu se arată vizitatorilor, se descoperă broşa, vinovăţia
Danei Milea devine evidentă pentru toată lumea. Dar nouă
nu ne este permis să tragem concluzii definitive, făcând
abstracţie de om. De aceea, pornind de la om, m-am
întrebat: Cine este Dana Milea şi în ce fel se comportă ea
în societatea noastră?
Iată ce concluzii se desprind în legătură cu această
întrebare:
Tatăl ei a fost factor poştal şi a murit pe front, în
primele zile ale războiului. Mama ei se angajează atunci
muncitoare la A.P.A.C.A., astăzi Fabrica de confecţii
„Bucureşti”. De curând a fost pensionată din motive de
boală. Cei doi fraţi mai mici ai Danei Milea sunt unul
cazangiu la uzinele „23 August”, iar celălalt, student
eminent la Institutul agronomic. Ea însăşi, în anii de
facultate, a fost o studentă fruntaşă, obţinând la examenul
de stat nota maximă. Ulterior, ca îndrumătoare şi
utemistă, a dovedit, pe lângă o bună pregătire
profesională, seriozitate şi conştiinciozitate, iar în
raporturile de muncă, principialitate, corectitudine şi
dorinţa de a fi, în orice împrejurare, folositoare celorlalţi. I
se poate reproşa o oarecare nervozitate şi, poate, o prea
exagerată interiorizare, de asemenea faptul că e puţintel
cam distrată, fără ca aceasta să dăuneze în vreun fel
muncii. Iată, pe scurt, o imagine, cred, destul de fidelă a
Danei Milea.
E drept, la început prima ei declaraţie m-a făcut să am
unele îndoieli. Dar despre netemeinicia lor am ajuns să mă
conving, în bună parte ajutat chiar de d-voastră, tovarăşe
maior.
Aşa că, atunci când am aflat că broşa găsită în Rotondă
aparţine Danei Milea, m-am întrebat: Ce a putut-o
determina să fure? Nevoia de a avea bani mai mulţi? Dana
Milea este însă o fată cumpătată, care izbuteşte să se
îmbrace bine din salariu şi care, lunar, depune la C.E.C.
banii ce-i economiseşte. Atunci, ce alte motive ar fi putut-o
determina să devină dintr-o fată cinstită, modestă,
cumpătată, o hoaţă sau numai complicea unui hoţ? Deşi
am cercetat cu multă grijă, nu am găsit niciun motiv care
să justifice o atare metamorfoză. Şi tocmai această
certitudine m-a ajutat să văd – mai precis, să văd mai bine
– că în furtul acesta există ceva „făcut”.
— Scuză-mă că te întrerup! Admit că, raportând
„dovada vinovăţiei” la Dana Milea, ai ajuns la concluzia că
furtul a fost „făcut”. Dar cum ai ajuns să bănuieşti că, de
fapt, nu s-a furat nimic?
— Tot pe baza unor raţionamente logice, tovarăşe
căpitan Borcea. Spre pildă, m-am întrebat: de vreme ce
nimic nu mă îndreptăţeşte să cred că Dana Milea este
autoarea furtului, cum a ajuns atunci broşa în Rotondă?
Dacă Rotonda ar face parte din muzeul propriu-zis,
răspunsul ar fi simplu: broşa a fost pierdută de vreuna din
vizitatoare sau chiar de Dana Milea. Rotonda însă se află
situată într-o aripă a Castelului unde nu se circulă. Deci,
ipoteza pierderii broşei cade. Or, dacă broşa nu a fost
pierdută de vreo vizitatoare şi nici de Dana Milea fiindcă
nu aveau ce căuta acolo, atunci cum a ajuns totuşi în
Rotondă? Nu cumva a fost intenţionat „rătăcită” acolo, în
scopul de a o compromite pe Dana Milea?
— Cum, tovarăşe căpitan! Credeţi că există cineva care
are interesul s-o compromită pe Dana Milea? întrebă
sceptic sublocotenentul Pavelescu.
— Da, tovarăşe sublocotenent! Există cineva care are
interesul s-o compromită.
— Sau, mai precis, cineva care are interesul să fie
arestată! adăugă maiorul Mărăcineanu.
— Exact, tovarăşe maior!
— Totuşi, nu mi-ai răspuns cum ai ajuns să bănuieşti
că, de fapt, nu s-a comis nici un furt? insista căpitanul
Borcea.
— Imediat ajung şi acolo. Deci, convins că broşa a fost
rătăcită cu o anumită intenţie în Rotondă, m-am întrebat:
oare acela care a făcut treaba aceasta a urmărit un scop
dublu? Adică, pe de o parte compromiterea, respectiv
arestarea ei, pe de alta sustragerea unor obiecte de artă
din muzeu? La o primă vedere, mi s-a părut că răspunsul
nu putea fi decât afirmativ. Reflectând însă mai adânc, n-
am mai fost chiar atât de sigur. De ce? Iată de ce: Dacă a
urmărit, într-adevăr, un scop dublu, de ce hoţul, bun
cunoscător în materie, n-a şterpelit obiecte într-adevăr de
valoare? De teamă că nu va avea unde să le desfacă?
Dumneavoastră, tovarăşe căpitan Borcea, aţi demonstrat
că, din punct de vedere psihologic, un asemenea argument
nu se susţine. În ceea ce mă priveşte, eu sunt întru totul
de acord. Or, dacă hoţul s-a mulţumit să fure nişte obiecte
fără o valoare deosebită, nu e mai normal să presupun că,
de fapt, furtul, în sine, nu l-a interesat?
Mai departe, am judecat în felul următor:
Dacă nu l-a interesat furtul, atunci cade şi ipoteza
complicităţii. Ca să simuleze numai furtul, nu avea nevoie
de un complice. (Aceasta, făcând abstracţie de faptul că
însăşi ideea complicităţii – dacă ţinem seama că individul
în cauză e sigur un salariat al muzeului – este în sine
complicată). Mai mult, dacă obiectele dispărute nu-l
interesau, atunci de ce să-şi creeze dificultăţi inutile în
retragere, cărându-le după sine, de ce să nu le găsească o
ascunzătoare chiar în Castel?
Ca să verific în ce măsură ipoteza este sau nu justă, am
examinat cu lupa pervazul ferestrei şi, în continuare,
bordura de zid din afară. În ce scop? Păi dacă obiectele
lipsă fuseseră într-adevăr furate, atunci sigur că ele
fuseseră expediate pe fereastră cu ajutorul frânghiei. Or,
în acest caz, din cauza greutăţii lor, era imposibil să nu fi
lăsat fie pe vopseaua pervazului, fie chiar pe zid, unele
rosături, invizibile cu ochiul liber, dar vizibile cu lupa.
După cum iarăşi era imposibil să nu fi rămas, pe pervaz
sau pe zid, firicele de scamă de la frânghia care, pe
măsură ce lăsa pachetul în jos, se freca, pe toată lungimea
ei.
Am cercetat, cu mare grijă, centimetru cu centimetru,
dar n-am găsit, niciun fel de urmă lăsată de frânghie, nici
pe pervaz şi nici pe zid. (Ulterior, am cercetat cu lupa şi
frânghia şi, de asemenea, n-am găsit urme de var, aşa
cum ar fi fost normal dacă de ea ar fi atârnat un obiect
greu). Această descoperire mi-a întărit convingerea că, de
fapt, obiectele furate se aflau încă în Castel.
Acum, nu-mi mai rămânea decât să găsesc
ascunzătoarea lor. La prima vedere, treaba asta mi s-a
părut teribil de grea. Echivala, cumva, cu a căuta acul în
carul cu fân. Dar am stat şi m-am gândit, şi pe urmă nu
mi s-a mai părut un lucru chiar imposibil. Am început
prin a-mi pune întrebarea: În ce încăpere fuseseră oare
împachetate obiectele lipsă? În Rotondă? Nu, deoarece nu
din Rotondă fusese luată carpeta. Deci, mult mai probabil
că hoţul le-a împachetat chiar în încăperea de unde luase
covoraşul. Acceptând, deci, această ipoteză, m-am întrebat
mai departe unde a putut ascunde balotul. Undeva, în
partea de Castel care formează muzeul propriu-zis sau în
aripa nelocuită, în care nu se intră decât din Paşte în
Crăciun? Bineînţeles, am optat pentru cea de-a doua
alternativă. Pe urmă, ca să găsesc locul exact n-a mai fost
deloc greu, mai ales că hoţul a fost atât de convins că ne
vom lăsa păcăliţi de punerea sa în scenă, încât nu s-a mai
obosit să caute o ascunzătoare ceva mai sigură. A dosit
balotul în prima care i s-a ivit în cale – lavoarul. Asta e tot,
tovarăşi!
Sfârşind căpitanul Ovezea îşi întoarse privirile către
maior, dornic să-i cunoască, mai devreme cu o clipă,
părerea. Dar maiorul Mărăcineanu, al cărui chip era de
nepătruns, privea spre fereastră şi părea cu totul
preocupat de un roi de musculiţe, care se zbenguia în
cadrul ei.
— Tovarăşe căpitan Ovezea – vorbi căpitanul Borcea – te
felicit sincer. Datorită dumitale, povestea cu furtul a putut
fi elucidată. Personal, îţi mulţumesc. Dana Milea fiind
acum scoasă definitiv din cauză, să vedem ce măsuri
luăm.
Şi se uită întrebător la maior.
— Tovarăşul căpitan Ovezea – vorbi ceva mai târziu
maiorul Mărăcineanu – ne-a relatat cum a ajuns să-şi
formeze convingerea că, de fapt, nu s-a furat niciun obiect
din muzeu. Sunt întru totul de acord cu punctul de vedere
la care a ajuns, şi el reprezintă pentru noi un pas serios
înainte. Totuşi, căpitanul Ovezea nu ne-a spus la ce
concluzie duce descoperirea pe care a făcut-o.
— Tovarăşe maior, am crezut că ea se subînţelege.
— Totuşi, formuleaz-o!…
— În primul rând, că „furtul” are o legătură directă cu
crima; iar în al doilea, că este absolut necesar să aflăm cât
mai neîntârziat ce interes are asasinul ca Dana Milea să fie
arestată.
— Fără îndoială că „furtul” are legătură cu crima, se
declară de acord maiorul Mărăcineanu. În ceea ce priveşte
motivul pentru care asasinul ţine ca Dana Milea să fie
arestată, normal ar fi ca ea însăşi să-l cunoască.
— Din păcate, tovarăşe maior, deocamdată ea nu-i în
stare.
 Şi căpitanul Ovezea oftă necăjit.
— Nu-i nimic! Vom afla şi singuri. Altceva?
— Tovarăşe maior – vorbi căpitanul Borcea – azi de
dimineaţă în glumă, i-am spus directorului Cociuban că îi
place să fie cap de afiş. Cumva am avut dreptate. Mai întâi
o crimă, azi noapte un furt simulat. Mâine, poimâine cine
ştie ce se mai poate întâmpla la muzeu. Şi de vreme ce
rolul nostru principal constă în a preveni crimele şi, în
general, delictele, cred că este necesar să luăm unele
măsuri de prevenire a unor eventuale noi acţiuni
delictuoase.
— Foarte bine! Ce măsuri de prevenire propui?
— Asemenea măsuri nu sunt uşor de luat. E vorba doar
de un muzeu vizitat în fiecare zi de zeci şi zeci de oameni
ai muncii. În mod normal măsurile de prevenire ar trebui
luate în raport cu natura eventualelor acţiuni delictuoase.
Putem noi prevedea natura lor? După părerea mea, nu. De
aceea cel puţin deocamdată trebuie să ne mulţumim cu
unele măsuri cu caracter general. Dar oare putem noi
preveni alte delicte prin asemenea măsuri generale? Putem
noi preveni, spre pildă, o nouă crimă introducând câţiva
oameni de-ai noştri, cu sau fără uniformă, când în Castel
există peste o sută de încăperi? Că doar nu vom aduce
atâţia lucrători câte încăperi sunt. Şi apoi, trebuie să ne
gândim, ce impresie ar face dacă nu asupra vizitatorilor –
presupunând că lucrătorii noştri vor fi îmbrăcaţi în civil –
atunci asupra salariaţilor muzeului o concentrare chiar
modestă de forte. După părerea mea, aceasta ar crea o
atmosferă de nelinişte, de teamă faţă de ceea ce s-ar mai
putea întâmpla, fiindcă dacă nu ar exista un asemenea
pericol nu am avea ce căuta noi acolo. Spre lauda lor,
salariaţii au un moral excelent, şi trebuie să ne ferim ca,
luând unele măsuri, să influenţăm într-un sens nedorit de
noi tocmai asupra moralului lor. Asta nu înseamnă că nu
e posibil să luăm totuşi unele măsuri. De exemplu, putem
întări paza exterioară a Castelului.
— În ce fel?
 — Există două posibilităţi: fie înlocuind paza de noapte
în întregime prin lucrători de-ai noştri, fie completând-o
numai cu un singur lucrător operativ, care, avându-i pe
toţi ceilalţi în subordine, să asigure o supraveghere a
Castelului mult mai severă şi mai eficientă. Personal înclin
pentru ultima soluţie care, din punct de vedere psihologic,
mi se parte mult mai acceptabilă.
— Şi altceva?
— Deocamdată atât.
Maiorul Mărăcineanu reflectă câteva clipe.
— Da, sunt de acord, vorbi el. În consecinţă, tovarăşe
căpitan, te rog să iei, deocamdată, măsuri de întărire a
pazei Castelului.
 VIII
Maiorul Mărăcineanu tocmai terminase de scris prima
parte a raportului pe care urma să-l trimită colonelului
Cursaru, când intră pe uşă căpitanul Ovezea.
— Tovarăşe maior, m-am prezentat la ordinul d-voastră.
— Vii de la Castel?
— Da, tovarăşe maior
— Ce ai făcut acolo?
— Am ţinut să stau de vorbă cu Luca Mântulescu,
Tovarăşe maior, s-a întâmplat exact ceea ce aţi prevăzut d-
voastră.
— A apărut cheia?
— A apărut! Azi dimineaţă a găsit-o, deasupra casetei.
Cel puţin aşa pretinde.
— Îl bănuieşti cumva?
— Nu mai mult decât pe ceilalţi.
— Nici mie nu mi se pare, cel puţin deocamdată, că
intendentul ar putea să prezinte pentru noi un interes
deosebit. În lipsa dumitale a fost pe la mine căpitanul
Borcea. Bănuieşti de ce?
— Cred că da! Vrea să ştie dacă dezvăluim celor de la
muzeu adevărul în legătură cu obiectele furate.
— Exact!… Dumneata ce părere ai?
— Tovarăşe maior, poate că totuşi ar fi mai bine dacă l-
am face pe „hoţ” să creadă că a izbutit sa ne tragă pe
sfoară.
— În ce fel?
— Spre pildă, să chemăm salariaţii muzeului, pe rând,
aici, la miliţie, să le cer părerea în legătură cu furtul, şi pe
urmă, atrăgându-le atenţia asupra caracterului cu totul
confidenţial al discuţiei, să le pun astfel de întrebări în
legătură cu Dana Milea, încât până şi cel mai naiv să plece
cu convingerea că avem bănuieli serioase împotriva ei.
Printre cei cu care voi sta de vorbă va fi şi „hoţul” care,
aflând despre ce este vorba va fi, fără îndoială, încântat că
a izbutit să ne tragă atât de bine pe sfoară. E drept, treaba
aceasta necesită timp, dar nu cred că, procedând astfel,
vom pierde vremea chiar de pomană. Ce părere aveţi,
tovarăşe maior?
— Şi cu Dana Milea ce ai să discuţi?
— Despre orice în afară de broşă. Sper că, fără s-o
întreb direct, singură îmi va destăinui unde a umblat azi
noapte. Nu credeţi că ar fi important să aflăm?
— Chiar foarte important. De aceea, dacă vezi că ea n-
are de gând să-ţi spună singură, întreab-o! Am
convingerea că putem avea încredere în ea.
— Este şi convingerea mea, tovarăşe maior.
— În orice caz, trebuie să fi foarte atent ce şi cum
discutăm cu ea. Gândeşte-te că acela care se teme de
Dana Milea are cu atât mai multe motive să se teamă de
noi. Or, dacă legăm furtul de asasinarea lui Anton Neguţă,
atunci atât de ea, cât, mai ales, de noi, se teme, în primul
rând, asasinul.
— Înţeleg! Vreţi să spuneţi că dacă asasinul prinde de
veste că noi acordăm Danei Milea o încredere deosebită,
din prudentă s-ar putea s-o ucidă şi pe ea.
— Trebuie să ne gândim şi la o asemenea eventualitate.
— Tocmai de aceea e necesar să-l facem pe „hoţ” să
creadă că ne-a tras pe sfoară. Procedând astfel, o ferim de
primejdie.
— Da!… Deocamdată, da! De aceea ţi-am atras doar
atenţia că trebuie să fii foarte precaut, ca nu cumva
contradicţia dintre plan – planul dumitale – şi realitate să
fie sesizată de asasin
— Voi avea grijă, tovarăşe maior, să nu se întâmple aşa.
— Foarte bine. Şi când ai de gând să începi?
— Aş vrea ca, până mâine la prânz, să stau de vorbă cu
toţi.
— Ai timp suficient. Cu acest prilej, nu este deloc exclus
să afli unele lucruri interesante, deşi n-au trecut decât
două zile de când am mai stat de vorbă cu toţi salariaţii.
Poate că şi-au adus aminte de unele amănunte sau poate
că între timp au observat ceva care ne-ar putea interesa.
— Şi la aceasta m-am gândit adineauri când v-am
propus să stau de vorbă cu salariaţii. Pe urmă, mai este
ceva. Dacă izbutesc să păcălesc „hoţul”, câştig ceva timp.
— Şi cum înţelegi sa foloseşti timpul pe care îl vei
câştiga?
— Tovarăşe maior, d-voastră nu aveţi câteodată
impresia că noi nu tragem de veriga principală?
— Şi ce consideri dumneata, la ora actuală, veriga
neprincipală de care tragem?
— Păi, crima, tovarăşe maior! Prea suntem absorbiţi de
crimă. Şi, colac peste pupăză, a mai picat şi furtul care de
fapt nu e furt.
— În sfârşit, aud de la dumneata exact ceea ce doream
să aud. Vorbeai tovarăşului colonel de trei fire, care, după
părerea dumitale, se unesc la Castel. Iată, astăzi e a treia
zi de când ne aflăm în oraşul Caraman şi dumneata ce ai
făcut în acest timp? Ai tras vârtos de un singur fir. Pe
celelalte două le-ai uitat?
— Evident că nu, tovarăşe maior!… La început, am
crezut că, dacă trag de un fir, implicit trag de toate trei.
Îmi dau seama că m-am înşelat. De aceea, pe viitor, fără
să neglijez firul de care trag în prezent, va trebui să pun
mâna şi pe celelalte două. Cu alte cuvinte, va trebui să
aflu ce s-a întâmplat cu Tiberiu Fotiade. S-a dat, din
prudenţă, la fund sau acţionează în vreun fel, fără ca noi
să prindem deocamdată de veste? În acelaşi timp, va mai
trebui să dau de urma femeii cu ochelari fumurii. Se mai
află ea în oraş? Şi în acest caz, nu cumva trebuie s-o caut
printre salariatele muzeului? Răspunsul, mai precis
rezolvarea în practică a acestor întrebări, necesită timp, şi
tocmai de aceea consider că îmi va fi de folos dacă îi vom
lăsa „hoţului” iluzia că a izbutit să ne păcălească.
— Mai curând speranţa. Nu crezi?
— Desigur! Ca să aibă certitudinea, ar trebui s-o
arestăm pe Dana Milea. Bineînţeles, aşa ceva nu este
posibil, de vreme ce ştim că-i nevinovată. Totuşi, ca să-i
lăsăm o speranţă ceva mai consistentă, va trebui să le dau
să înţeleagă că arestarea ei este doar o chestiune de zile.
— Foarte bine! Du-te din nou la Castel, cere directorului
să-ţi pună la dispoziţie o cameră şi pune-te pe treabă.

Chiar din după-amiaza aceleiaşi zile, unul câte unul,

lucrătorii muzeului începură să treacă prin faţa biroului
căpitanului Ovezea. Acesta, cu răbdare şi mai ales, cu
mult tact, stătea de vorbă cu fiecare, izbutind să le câştige,
încă din primele minute, încrederea.
Maiorul Mărăcineanu, de la care căpitanul Ovezea
avusese de învăţat foarte mult, îi spusese odată când el,
Ovezea, era doar un proaspăt şi neexperimentat
sublocotenent de miliţie:
„Cea mai mare calitate a unui ofiţer de miliţie este să
ştie să câştige de la început încrederea aceluia pe care îl
anchetează. Dacă a izbutit, atunci acesta îşi deschide
sufletul şi ofiţerului nu-i rămâne decât să conducă în aşa
fel discuţia, încât cel întrebat, singur, să spună tot ceea ce
are pe suflet. Ca să izbuteşti însă, este necesar să nu vezi
în omul din faţa ta neapărat un delicvent posibil.”
Cuvintele acestea nu le-a uitat şi, în activitatea sa, nu o
dată avusese prilejul să constate cât de mult adevăr
conţineau ele.
Nu uită şi se strădui să aplice sfatul maiorului
Mărăcineanu şi în discuţiile pe care le avea acum cu
lucrătorii muzeului. Cât de utilă era această metodă o
dovedi şi faptul că, după primele minute, caracterizate
printr-un fel de reţinere crispată, de neîncredere şi teamă
de a nu spune ceva care ar putea să-i dăuneze sieşi,
oamenii se destindeau, vedeau în fata lor pe cetăţeanul
care avea sarcina – aceasta îi era misiunea sa socială – să
descopere şi să facă inofensivi pe toţi acei care, sub o
formă sau alta, contraveneau moralei noii societăţi şi
atunci, simţind că aceasta era o treabă faţă de care ei nu
puteau rămâne indiferenţi, se străduiau să devină utili
căpitanului fiecare pe măsura posibilităţilor sale.
Discuţiile cu unii dintre ei – datorită zelului cu care
aceştia se străduiau să se facă în vreun fel utili – se
prelungeau chiar mai mult decât era necesar şi, ca să le
pună capăt, fără ca interlocutorul să se simtă jignit,
căpitanul Ovezea trebuia să facă risipă de tact.
Luată aparte, fiecare discuţie era interesantă, dar deşi
stătuse de vorbă cu marea majoritate a salariaţilor
muzeului, încă nu ţâşnise elementul surpriză la care se
aşteptase maiorul Mărăcineanu.
Ceea ce se putea desprinde, ca o observaţie generală,
din discuţiile purtate, era unanima simpatie şi preţuire de
care se bucura Dana Milea. Deschis sau pe ocolite, printr-
o muţenie subită sau printr-un simplu gest, mai mult sau
mai puţin elocvent, fiecare ţinu să-şi manifeste dezacordul
faţă de bănuiala nedreaptă a miliţiei.
Interesantă din acest punct de vedere fu discuţia
purtată cu Sanda Vişoiu.
Sanda Vişoiu, fostă muncitoare textilistă, era o fată
frumoasă de douăzeci şi trei de ani, optimistă şi veselă.
Apreciată pentru principialitatea şi maturitatea ei politică,
fusese aleasă în două rânduri consecutiv secretară a
organizaţiei de U.T.M. de la muzeu.
Atunci când, pe ocolite, căpitanul îi dădu să înţeleagă ce
bănuială plana asupra Danei Milea Sanda Vişoiu îl
întrerupse indignată:
— Tovarăşe căpitan, mie vă rog să-mi vorbiţi deschis: o
învinuiţi pe Dana Milea că a comis furtul?
— Vedeţi, tovarăşă Vişoiu, aşa cum puneţi problema, e
greşit. Nu o învinuiesc, fiindcă aceasta ar fi foarte grav.
Poate că mai corect ar fi, dacă aţi spune, că Dana Milea,
deocamdată, constituie: un neliniştitor semn de întrebare
pentru mine.
— Va să zică, o bănuiţi!
— Am spus un semn de întrebare. Aceasta înseamnă
ceva mai puţin decât o bănuială.
 — Şi acest semn de întrebare pe ce se bazează? Aveţi
vreo dovadă ?
— Avem o dovadă. Această dovadă, dacă nu aş ţine
seama de aprecierile pozitive exprimate de majoritatea
dintre d-voastră, mi-ar da dreptul să afirm că asupra ei
planează o gravă, o foarte gravă bănuială. Sper că am fost
clar tovarăşă Vişoiu
— Cum nu se poate mai clar, tovarăşe căpitan. Aş vrea
să vă spun că eu, înainte de a deveni îndrumătoare de
muzeu, am fost muncitoare în fabrică. De la vârsta de
paisprezece ani am lucrat în colective nu de zeci, ci de sute
de muncitori. Datorită acestui fapt, am crezut că am
învăţat să cunosc oamenii. D-voastră, afirmând ceea ce aţi
afirmat despre ea, mi-aţi zdruncinat această încredere.
Reţine-ţi: numai mi-aţi zdruncinat-o. Eu nu mă pricep în
treburile miliţiei faţă de care, de altfel, la fel ca toţi oamenii
cinstiţi de la noi am multă stimă. De aceea, dacă afirmaţi
că Dana Milea reprezintă un neliniştilor semn de
întrebare, nu pot să nu ţin seama de aceasta. Totuşi, deşi,
teoretic, accept posibilitatea de a mă fi înşelat, practic însă
îmi este imposibil să-mi revizuiesc buna părere pe care o
am despre ea.
— Faceţi foarte bine, fiindcă nici eu nu vă cer să
procedaţi altfel. Ceea ce vă cer, atât în interesul
cercetărilor, cât şi al bunului ei renume, este ca discuţia
aceasta să rămână strict între noi.
— În privinţa aceasta să nu aveţi nicio grijă. Cât priveşte
pe Dana, ştiţi, îmi pare foarte rău că trebuie să treacă
tocmai acum printr-o asemenea penibilă încercare.
— Ce vreţi să înţelegeţi prin acest „tocmai acum”?
— Adică, tocmai acum, când e îndrăgostită. Asta am
vrut să înţeleg, tovarăşe căpitan. Nu ştiaţi?
— Nu, nu ştiam!
— Atunci poate că v-am făcut un serviciu, informându-
vă.
— De ce credeţi că ar putea fi un serviciu?
— Pentru că acum veţi evita, fără îndoială, să discutaţi
cu el despre bănuiala care planează asupra ei.
— Dacă înţeleg bine, înseamnă că Dana Milea este
îndrăgostită de careva dintre colegii d-voastră?
— Da! E vorba de Ion Mocanu.
— Ion Mocanu este tânărul acela cam filfizon, cu alura
de sportiv?
— Exact! La început, când am aflat ce este între ei, am
fost dezamăgită şi mai ales îngrijorată. Ion e primul bărbat
care intră în viaţa ei, prima ei dragoste. Ştiindu-l uşuratic
şi afemeiat, mi-a fost teamă pentru ea. Dar temerea mea s-
a dovedit exagerată. Fata asta minunată a izbutit să-l
schimbe. Închipuiţi-vă, Ion, fluşturaticul de Ion, s-a
îndrăgostit la rândul său de ea. Vă spun, numai o fată
admirabilă ca Dana putea fi capabilă de o asemenea
minune.

Totuşi, căpitanul Ovezea nu-l menajă pe Ion Mocanu.

Dimpotrivă, direct şi brutal, îi aduse la cunoştinţă
bănuiala gravă ce plana asupra ei. Şi procedă aşa, fiindcă
voia să se convingă de trăinicia simţămintelor acestuia.
Reacţia lui Ion Mocanu fu aceea pe care, în sinea sa,
preţuind-o pe Dana Milea, căpitanul Ovezea dorise ca
acesta s-o aibă:
— Tovarăşe căpitan eu sunt muzeograf. Mă pricep puţin
în istoria artelor, mă pasionează pictura murală şi ador pe
cea flamandă, dar în treburile de care vă ocupaţi sunt de o
ignoranţă desăvârşită Dar, cu toate că-mi recunosc
ignoranţa, desăvârşita ignoranţă, cu toate că nu am niciun
argument, nicio contradovadă care să anihileze pe aceea
pe care o deţineţi, vă afirm totuşi că Dana Milea nu are
nici un amestec, că e cu desăvârşire nevinovată.
— Tovarăşe Mocanu, cunoscând sentimentele pe care le
nutriţi faţă de tovarăşa Milea, înţeleg, şi revolta d-voastră,
şi căldura cu care ţineţi să-i luaţi apărarea. Dar trebuie să
vă daţi seama că totuşi broşa o acuză…
— Tovarăşe căpitan, dar eu încerc să fiu obiectiv. O
cunosc bine şi pentru nimic în lume nu mă veţi putea
convinge că ar putea fi capabilă de o asemenea faptă
odioasă…
— Vă repet, gândiţi-vă la broşa… Nu uitaţi unde a fost
găsită.
— Broşa!... Ea nu mă convinge. D-voastră ştiţi că în
viaţa se întâmplă câteodată unele coincidenţe, de-a
dreptul idioate. Am să stau de vorbă cu ea, am s-o întreb…
— Vă interzic aceasta, în mod categoric, tovarăşe
Mocanu. În interesul cercetărilor, discuţia dintre noi
trebuie să rămână confidenţială. Cu nimeni absolut cu
nimeni nu aveţi voie să discutaţi.
— Bine, dar Dana este… este logodnica mea. Cum pot
păstra tocmai faţă de ea un secret care o priveşte direct şi
în cel mai înalt grad?
— Tovarăşe Mocanu, în cazul acesta Dana Milea este
numai cetăţeana Dana Milea, asupra căreia planează
bănuiala de a fi jefuit muzeul Caraiman. Vă rog să faceţi
efortul necesar şi să înţelegeţi acest lucru.

Numai puţini – câţiva doar – vedeau o legătură posibilă

între furt şi crimă.
— Nu s-ar putea, oare, tovarăşe căpitan, ca furtul
acesta să aibă vreo legătură cu crima?
Dar perspicacitatea lor nu mergea mai departe. Singurul
care emise unele păreri ceva mai puţin generale în
legătură cu aceasta fu Călin Stamate.
— Tovarăşe căpitan, furtul ăsta e fără sare şi fără piper,
zău aşa!
— Nu înţeleg! Cum fără sare, fără piper?
— Simplu: să te încumeţi să jefuieşti un muzeu, care
ascunde în el valori de milioane de lei, şi să furi doar nişte
fleacuri, care nu valorează nici zece mii de lei!…
— Şi d-voastră, aţi fi preferat un furt… mai copios?
— N-am vrut să înţeleg asta. Dar, tocmai fiindcă e fără
sare şi fără piper, e un furt suspect.
— Ce înţelegeţi prin „furt suspect”?
— Un furt care nu trebuie privit ca atare ci în legătură
cu altceva. De exemplu, în legătură cu crima.
— Cu crima? Ce legătură credeţi că ar putea exista?
— Ştiu eu? Mai multe.
— De exemplu!
— De exemplu, o încercare de diversiune.
— Interesant! Am să reflectez asupra acestei sugestii. Şi
altă legătură? Spuneaţi că ar putea fi mai multe.
— Da, dacă m-aş gând. Dar nu m-am gândit. Ascultaţi
încă una caldă, care îmi veni chiar acum în minte. De
pildă, dacă asasinul are un duşman, aici printre noi, care
a pus la cale furtul?
— Încercaţi să fiţi mai explicit.
— Păi nu sunt?… Mă gândesc la următorul lucru:
Duşmanul ăsta al asasinului ştie că a comis o crimă.
Convins că d-voastră, miliţia, numai aşa veţi izbuti să-i
daţi mai repede de urmă, pune la cale furtul.
— De ce duşmanul de care vorbiţi, nu-l denunţă? De ce
să complice în felul acesta lucrurile?
— Asta nu mai ştiu! De altfel, eu sunt fotbalist.
— Aveţi totuşi unele idei interesante! Tocmai de aceea
ţin să vă spun, în mod cu totul particular, şi scontând pe
discreţia d-voastră absolută, că în legătură cu furtul avem
unele bănuieli.
— Serios? Aţi putea să-mi spuneţi şi mie pe cine
bănuiţi?
— Cu o singură condiţie: să nu discutaţi absolut cu
nimeni după aceea.
— Când e absolut necesar, pot să-mi ţin gura.
— E o recomandare pe care v-o fac în calitatea mea
oficială.
— Am înţeles şi mă voi conforma întocmai. Dar pe cine
bănuiţi, tovarăşe căpitan?
— Pe Dana Milea!
— E doar o simplă bănuială?
— Ba este ceva mai mult decât bănuială.
Şi îi relată unde şi în ce împrejurări fusese găsită broşa.
— Asta zic şi eu surpriză, tovarăşe căpitan! Ce tâmpită!
Să se spurce numai pentru atâta!…
— Dumneavoastră, care îi sunteţi coleg şi o cunoaşteţi
mai bine, ce părere aveţi? O credeţi capabilă de o
asemenea faptă?
— Asta-i bună! Puneţi nişte întrebări cam naive.
— Serios?
— Păi, da! Mă întrebaţi dacă o cred capabilă. Acum o
săptămână a fost omorât Anton Neguţă. Criminalul e unul
dintre noi. Dacă mă întreb, pe care dintre colegi îl cred
capabil să facă moarte de om, îmi răspund foarte convins:
pe nimeni. Şi ce-i cu asta? Dacă eu cred aşa înseamnă că
şi în realitate criminalul nu este careva dintre noi? Nu! La
fel şi cu furtul. Dacă eu v-aş spune că n-o cred pe Dana
capabilă să fure, înseamnă că este exclus ca ea să fie
totuşi autoarea furtului? Bineînţeles că nu! Atunci, ce rost
are să-mi cereţi părerea? Dar dacă totuşi vreţi să mi-o
cunoaşteţi, atunci aflaţi că părerea mea, fiind ceva cu totul
subiectiv, nu are nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat în
realitate, atât în ceea ce priveşte crima cât şi furtul.

Dana Milea intră în birou emoţionată, dar stăpână pe

sine. Căpitanul Ovezea trebui să facă apel la voinţă ca să
nu trădeze simpatia pe care o nutrea faţă de ea.
— După cum vedeţi, tovarăşă Milea, evenimentele ne
pun din nou faţă în faţă, la un interval de numai câteva
zile. Sper că această întrevedere va fi mai fructuoasă decât
prima. Vreau să spun că, de data asta, poate în mai mare
măsură ne veţi putea fi de folos.
— Tovarăşe căpitan, aş fi fericită dacă aşa s-ar
întâmpla.
— Cred că bănuiţi de ce v-am chemat.
— Probabil în legătură cu furtul.
— Exact! M-ar interesa părerea d-voastră.
— Sunt pur şi simplu uluită. Nu înţeleg cum a posibil ca
un om, care se bucură de stima şi încrederea tuturora,
poate fi atât de josnic încât să se fure pe sine însuşi…
— Din păcate, tovarăşă Milea, nu toată lumea gândeşte
ca d-voastră.
— În regimul nostru, tovarăşe căpitan, ar trebui ca toată
lumea să gândească la fel ca mine.
— Da, aşa ar trebui!… Dumneavoastră, tovarăşa Milea,
fără să vreţi, aţi ridicat o problemă extrem de importantă:
a provenienţei infractorilor în regimul nostru democrat-
popular. În societatea capitalistă, lucrurile sunt clare.
Şomerul, mizeria, goana după un câştig uşor, corupţia,
imoralitatea, popularizarea şi idealizarea crimei prin tone
întregi de maculatură, prin film şi programe de televiziune
sunt tot atâtea cauze care germinează furtul, crima şi
toate celelalte delicte specificate în codurile penale. Cu alte
cuvinte, o societate bazată pe furt şi pe crimă e firesc să
germineze furtul şi crima. Noi am desfiinţat însă
exploatarea omului de către om şi, în prezent, desăvârşim
construcţia socialistă. În societatea noastră, munca
reprezintă cea mai mare onoare, cel mai însemnat titlu de
nobleţe. În societatea noastră, în raporturile dintre ei,
oamenii se conduc după principale moralei comuniste.
— Numai oamenii cinstiţi, tovarăşe căpitan!
— Aveţi dreptate! Din păcate, în societatea noastră mai
există încă infractori. Acei care comit crime şi delicte – şi
numărul lor scade mereu – sunt fie indivizi aparţinând
fostelor clase exploatatoare, fie unele firi slabe, şovăielnice,
înrăite care, neputându-se smulge influenţei a tot ceea ce
reprezintă vechiul din conştiinţa oamenilor, vechiul care
înseamnă, printre multe altele, dispreţ faţă de muncă,
egoism, cupiditate, destrăbălare, lene etc., se pun în afara
societăţii noastre. Să ne gândim numai la cele întâmplate
aici. Anton Neguţă a fost ucis sigur de careva dintre d-
voastră şi tot careva dintre d-voastră a prădat muzeul.
— Tovarăşe căpitan, trebuie să-i descoperiţi cât mai
repede ca să-şi primească pedeapsa pe care o merită.
— Şi îi vom prinde, vă asigur. Trebuie să ştiţi, tovarăşă
Milea, că nu există o satisfacţie mai mare pentru un
lucrător al miliţiei decât atunci când, la capătul unei
munci, de cele mai multe ori nu lipsite de primejdii,
izbuteşte să aresteze pe acela care, sub o forma sau alta,
tulbură munca paşnică şi entuziastă a întregului nostru
popor. Ei, dar mi se pare că ne-am cam abătut de la
scopul întrevederii noastre.
— Chiar dacă ne-am abătut, pentru mine discuţia a fost
instructivă şi interesantă.
Apoi după o pauză, cu altfel de ton:
— Tovarăşe căpitan, aştept să-mi puneţi întrebări, Sunt
gata să vă răspund cu toată seriozitatea.
— Să vă întreb!… Dar, vedeţi, tocmai în aceasta constă
greutatea. Să zicem că vă întreb: „Tovarăşă Milea, ştiţi sau
bănuiţi cine a prădat muzeul?” Probabil că la această
întrebare mi-aţi răspunde: „Nu, tovarăşe căpitan. Nu ştiu
şi nici nu am vreo bănuială!” După un asemenea răspuns,
întrevederea noastră ar trebui să ia sfârşit. De aceea am să
încep prin a vă întreba altceva. Anume dacă întrucâtva
terminologia juridică vă este cunoscută?
— Ştiu şi eu ce să vă răspund? Da şi nu! Dar mai bine
ar fi dacă mi-aţi da exemple.
— Bunăoară, vă este cunoscut termenul de „corp
delict”?
— Da!
— Ştiţi ce este un alibi?
— Desigur!
— Atunci e foarte bine!
Privirile lor se întâlniră şi căpitanul se miră cât de mult
se schimbase Dana de la ultima lor întrevedere. Ochii ei,
care altă dată aveau o strălucire stranie întunecată adesea
de umbre de tristeţe, căpătaseră între timp o strălucire
calmă, senină, exprimând parcă o fericire cuminte,
molcomă.
„A naiba dragostea asta! îşi spuse căpitanul în gând.
Cum e ea în stare să schimbe şi să înfrumuseţeze, mai
ales femeile”
Apoi tare:
— Spuneţi-mi: dacă în locul unde s-a comis un furt aţi
găsi un obiect care aparţine unei anumite persoane, ce
concluzii aţi trage, presupunând că aţi fi anchetatoarea?
Dana Milea se gândi puţin.
— Depinde! Dacă aş acorda, cât de cât, credit autorilor
de romane poliţiste, nu m-aş grăbi să trag concluzia că,
neapărat, proprietarul obiectului este şi vinovatul pentru
că s-au văzut cazuri când oameni care au fost condamnaţi
pe baza unor dovezi materialei certe – corpuri delicte găsite
pe locul crimei – n-au fost ei adevăraţii vinovaţi.
— Afirmaţi aceasta fiindcă vă gândiţi că este foarte
posibil ca presupusul vinovat să fi pierdut pur şi simplu
obiectul care constituie corpul delict, să zicem, acolo de
unde s-a furat. Nu?
— Da!… Ce, nu s-au mai văzut cazuri?
— Fără îndoială! Dar la ce concluzii aţi ajunge dacă aţi
afla că proprietarul corpului delict nu avea acces în
clădirea de unde s-a furat?
— Într-un asemenea caz special, suspiciunea pare în
mai mare măsură justificată.
— Şi dacă i se pune învinuitului în faţă corpul delict,
acesta ce trebuie să facă, presupunând că este nevinovat?
— Să demonstreze, spre pildă, că deşi obiectul îi
aparţine, totuşi nu el este hoţul sau ucigaşul, fiindcă în
ziua şi la ora respectivă se afla în cu totul alt loc.
— Foarte bine! Cu alte cuvinte, cel învinuit trebuie să
producă un alibi.
— Da!
Căpitanul Ovezea fără a mai adăuga ceva puse pe birou,
în faţa Danei Milea broşa găsită în Rotondă.
— Asta-i broşa mea!
— Ştiu, tovarăşă Milea, că e broşa d-voastră.
— Unde aţi găsit-o?
— În Rotondă, în dimineaţa zilei când s-a descoperit
furtul
— Imposibil!
— Totuşi, broşa d-voastră a fost găsită în Rotondă.
— Înţeleg ce rost au avut întrebările de până acuma. În
ce loc anume am pierdut-o nu ştiu. Ceea ce ştiu, tovarăşe
căpitan, este că în ajun, când am ajuns acasă, am
constatat că n-o mai am. Dar probabil că nu mă veţi crede.
— Nu-mi este îngăduit să vă cred… pe cuvânt.
Nevinovăţia trebuie dovedită, tovarăşă Milea. Mai
adineauri, asta a fost şi părerea d-voastră
— Înţeleg! Cu alte cuvinte, este nevoie să produc un
alibi. Să dovedesc, tovarăşe căpitan, că în noaptea când s-
a comis furtul mă găseam acasă, în pat, şi dormeam dusă;
sau că mă aflam în tovărăşia lui X sau a lui Y, bineînţeles,
aceştia trebuind să fie nişte persoane pe a căror afirmaţie
să se poată pune bază. Nu-i aşa?
— Exact, tovarăşă Milea!
— În cazul acesta, aflaţi, tovarăşe căpitan, că nu pot
produce un astfel de alibi. Dimpotrivă, toate împrejurările
mă acuză.
— Tovarăşă Milea, ştim că în noaptea aceea aţi lipsit de
acasă şi că nu v-aţi întors decât abia dimineaţa în jurul
orei trei.
— Va să zică, aţi aflat!
— În general aflăm tot ceea ce, în interesul cercetărilor,
este necesar să cunoaştem. Vă întreb, şi vă rog să-mi
răspundeţi cinstit: unde aţi lipsit toată noaptea?
Dana oftă. De câteva minute devenise gravă şi
neliniştită.
— Am avut o întâlnire. Dar acela cu care trebuia să mă
văd, din păcate, – sau, poate, din fericire, – n-a venit!
— E vorba de logodnicul d-voastră?
— Nu! Vedeţi? Aveţi toate motivele să credeţi că am
inventat „întâlnirea”, ca să ies din încurcătură.
— Dacă această întâlnire nu este o invenţie – şi eu sunt
gata să vă cred – atunci spuneţi-mi numele aceluia cu care
ar fi trebuit să vă întâlniţi.
Dana Milea se gândi câteva clipe apoi răspunse încet,
abia auzit:
— Cu un prieten devotat.
— Numele lui!
— Un prieten devotat!…
 — Tovarăşă Milea, eu am multă încredere în d-voastră.
De ce nu vreţi, la rândul d-voastră, să-mi acordaţi aceeaşi
încredere?
Dana Milea se frământă pe scaun, îşi mototoli batista, îşi
maltrată, ca pe vremuri, zuluful.
— Tovarăşe căpitan, nu e vorba de încredere. Cum s-ar
putea să n-am încredere în d-voastră? Dar, vă rog să mă
credeţi, nu cunosc numele acestui necunoscut prieten
devotat…
— Un moment! Va să zică trebuia să vă întâlniţi cu
cineva, pe care nu-l cunoaşteţi.
— Da!
— Şi acest necunoscut v-a spus că vă este prieten
devotat?
— Da!
— V-a scris o scrisoare? Fără îndoială că v-a scris!
— Da! Dar de unde ştiţi?
— Şi scrisoarea? Mai păstraţi scrisoarea?
— Nu! Am rupt-o.
— De ce? V-a cerut el s-o rupeţi?
— Mda!
— Şi d-voastră v-aţi executat!… Scrisoarea era scrisă de
mână?
— Nu, de maşină.
— Caracterele literelor nu vi s-au părut cunoscute?
— Nu? Pentru mine, toate literele de maşină seamănă
între ele.
— Şi ce vă scria?
Dana Milea îi reproduse conţinutul scrisorii, de
asemenea îi povesti unde şi cât timp aşteptase pe
misteriosul ei „prieten devotat”.
Căpitanul Ovezea o ascultă în tăcere. Chiar şi după ce
ea sfârşi de povestit el continuă să tacă.
Acum totul îi era clar: criminalul ca s-o compromită –
urmărea fără îndoială arestarea ei – îi furase broşa pentru
a face din ea un nedezminţit corp delict. Dar dacă se
mulţumea numai cu atât, ar fi însemnat să facă treaba
numai pe jumătate. Fiindcă Danei Milea i-ar mai fi rămas
şansa de a dovedi cu martori unde îşi petrecuse noaptea
respectivă. Cu alte cuvinte, ar fi avut posibilitatea să
producă un alibi. Pentru a-i răpi această unică şansă de a-
şi dovedi nevinovăţia, îi fixase întâlnirea din pădure,
printr-o scrisoare concepută după metoda clasică a
intimidării. Şi ea, departe de a bănui adevărul, se lăsase
păcălită.
— Tovarăşă Milea vedeţi vreo legătură între întâlnirea
din pădure şi faptul că broşa d-voastră s-a rătăcit tocmai
în Rotondă?
Dana Milea se gândi înainte de a răspunde.
— Nu, tovarăşe căpitan!
— Totuşi, există o strânsă legătură. Mai gândiţi-vă.
După câteva minute, ea izbucni indignată:
— Cred că ştiu. Scrisoarea nu a fost decât o cursă.
Acela care mi-a scris-o a urmărit, de fapt, să-mi răpească
posibilitatea de a produce un alibi. Nu-i aşa, tovarăşe
căpitan?
— Exact, tovarăşă Milea.
— La început, scrisoarea mi s-a părut şi mie suspectă.
M-a străfulgerat bănuiala că s-ar putea să mi se întindă o
cursă. Bineînţeles că m-am gândit la o cursă de altă
natură.
— Dacă aţi bănuit, atunci de ce v-aţi dus?
— Fiindcă mi-a fost teamă că, nerespectând întocmai
indicaţiile din scrisoare, tovarăşii mei de muncă vor avea
de suferit.
— Şi nici pe noi nu ne-aţi anunţat, o mustră căpitanul.
— Din acelaşi motiv, tovarăşe căpitan. Acum îmi dau
seama ce mare prostie am făcut. Aş vrea totuşi să vă
întreb ceva.
— Întrebaţi-mă.
— Acela care a pus la cale mârşăvenia asta a urmărit,
de fapt, arestarea mea. Nu?
— Da, tovarăşă Milea. A urmărit arestarea,
compromiterea d-voastră.
 — Dacă a fost capabil de o asemenea ticăloşie înseamnă
că mă urăşte mult.
— Vă urăşte cumplit.
— Dar de ce?
— Fiindcă îi este frică de d-voastră.
— Dacă înţeleg bine, atunci este vorba tot de asasinul
lui Anton Neguţă?
— Tovarăşă Milea, despre cele ce veţi afla, nu aveţi voie
să discutaţi cu nimeni.
— Absolut cu nimeni?
— Absolut cu nimeni. Nici chiar cu tovarăşul Ion
Mocanu care, trebuie să vă mărturisesc, din felul cum a
vorbit despre d-voastră şi cum a căutat să vă apere, mi-am
dat seama că vă iubeşte foarte mult.
— Vă sunt recunoscătoare pentru aceste cuvinte,
tovarăşe căpitan.
— Îmi făgăduiţi deci că nu veţi discuta nici chiar cu
tovarăşul Ion Mocanu?
— Vă făgăduiesc.
— Tovarăşă Milea, acela care a pus la cale ticăloşia,
cum o numeaţi, este, într-adevăr, asasinul lui Anton
Neguţă. Şi cum v-am mai spus-o, el vă urăşte, fiindcă se
teme de d-voastră.
— Bine, dar de ce prezint eu pentru el un mai mare
pericol decât ceilalţi colegi ai mei?
— Vedeţi, tocmai în aceasta constă cheia problemei:
oare de ce asasinului îi este frică tocmai de d-voastră?
Poate fiindcă i-aţi văzut umbra. Poate dintr-un alt motiv.
Putem, cel mult, emite unele presupuneri. Dar noi avem
nevoie nu de presupuneri, ci de certitudini.
— Cel puţin e sigur că se teme de mine?
— Absolut sigur! Dovada o constituie tocmai faptul – pe
care d-voastră îl veţi afla acum – că din muzeu nu s-a
furat nimic. Furtul a fost doar simulat cu scopul de a vă
scoate din luptă. În timpul zilei aţi pierdut broşa, în timpul
nopţii a fost comis furtul şi tot în timpul nopţii
dumneavoastră aţi aşteptat în pădure „prietenul devotat”.
Asasinul lui Anton Neguţă – căci el a pus la cale toate
acestea – a scontat că noi, găsind în Rotondă broşa d-
voastră, ne vom lăsa păcăliţi de faptul că nu veţi putea
produce un alibi şi vă vom aresta.
— Şi dacă m-aţi fi arestat?
— Ar fi realizat ceea ce şi-a propus: compromiterea d-
voastră.
— Şi ce-ar fi câştigat?
— În cuvântul unei hoaţe – dovedită ca atare – nu se
poate pune bază.
— Nu înţeleg, tovarăşe căpitan. Ştiu eu ceva
compromiţător despre asasin? Nu ştiu! Atunci de ce toate
maşinaţiile acestea murdare numai ca să apar în ochii d-
voastră ca o fiinţă pe ale cărei cuvinte nu poţi pune bază?
— Se vede treaba că totuşi ştiţi. Şi încă ceva foarte
important. Altfel, nu s-ar fi străduit atâta ca să ajungeţi în
puşcărie. De aceea, tovarăşă Milea, trebuie să vă gândiţi şi
iarăşi să vă gândiţi ce motiv ar putea să aibă asasinul ca
să se teamă atâta de d-voastră. Încercaţi să vă amintiţi tot
ce aţi făcut în preziua, în ziua şi, poate, câteva zile după
crimă. Încercaţi să vă reamintiţi întreaga ambianţă,
atmosfera generală din perioada respectivă. Încercaţi să vă
reamintiţi cele mai neînsemnate amănunte, totul raportat
la crimă. Nu uitaţi o clipă că teama lui se datoreşte
faptului că d-voastră sunteţi în măsură să-l demascaţi.
Răscoliţi-vă amintirile şi este imposibil ca, până la urmă,
să nu descoperiţi de ce se teme de d-voastră.
— Voi mai încerca! Mă voi strădui!… Şi altceva ce
trebuie să mai fac?
— Nimic!… Ba nu! VĂ mai cer ceva. În cazul când
„prietenul devotat” dă un semn de viaţă, nu vă mai lăsaţi
atât de copilăreşte dusă de nas.
— Vă asigur că a doua oară nu se va mai întâmplă,
tovarăşe căpitan.
*
**
Ajunse târziu la cantonamentul ce-i fusese repartizat,
frânt de oboseală. Stătuse de vorbă cu toţi salariaţii
muzeului cu atenţia încordată la maximum înregistrând
fiecare cuvânt, fiecare nuanţă a vocii.
Fiecare privire, fiecare tresărire, şi încordarea aceasta,
care durase mai multe ore, îl istovise aproape.
Deşi noaptea era destul de răcoroasă, se cuibărise
dezbrăcat într-un fotoliu şi, în ciuda oboselii, continua să
se gândească tot la aceia pe care îi interogase. Interogase
pe fiecare şi cu toate acestea nici de data asta nu putea
afirma că vreunul îi dăduse motive să-l suspecteze în mai
mare măsură decât până acum. Toţi şi toate se
comportaseră natural sau aproape natural, şi despre
nimeni nu ar fi putut spune: deşi nu am încă dovezi,
totuşi simt că ăsta nu e străin de crimă.
Dacă în realitate s-ar fi întâmplat la muzeu un furt,
susceptibili de a fi bănuiţi erau şi mai mulţi, acum după
ce stătuse pentru a doua oară de vorbă cu ei. De pildă,
Călin Stamate, Ana Lupea, Ion Mocanu, poate chiar şi
Angela Orănescu în mod virtual erau capabili să comită un
furt. Dar o crimă? O crimă care, cel puţin deocamdată,
părea a fi o „crimă perfectă”? Greu, aproape imposibil. Nici
antecedentele, nici felul cum se comportaseră toţi cu
prilejul celor două interogatorii nu-l îndrituiau să-i
suspecteze de o astfel de faptă. Şi cu toate acestea, unul
dintre ei sigur era criminalul.
Căpitanul Ovezea îşi frecă fruntea cu palma, parcă spre
a alunga gândurile.
„Ei, gata! Pentru astăzi îmi este destul. Mâine trebuie să
am mintea limpede”, îşi comandă sieşi, ducându-se să se
culce. Înainte de a adormi îşi aminti de scrisoarea soţiei
sale pe care o primise în cursul dimineţii şi începu s-o
citească pentru a doua oară.
Căpitanul Ovezea se căsătorise foarte de tânăr. Era,
acum în al optulea an de căsnicie, şi anii care trecuseră
cimentaseră şi mai mult dragostea şi prietenia dintre cei
doi soţi. În blocul în care locuiau erau consideraţi ca o
familie model, şi foarte adesea se întâmpla ca atunci când
în celelalte căsnicii izbucneau neînţelegeri, soţii să-şi dea,
unul altuia, ca exemplu, familia Ovezea.
Munca în cadrul miliţiei judiciare nu este nici uşoară şi
nici nu se desfăşoară totdeauna numai în limitele orelor de
program. Aceasta, mai ales atunci când sunt de îndeplinit
anumite misiuni dificile. Soţia sa ştia acest lucru şi,
mândră de munca soţului ei, avea oroare de toate acele
discuţii şi suspiciuni care caracterizează o soţie cu
mentalitate mic-burgheză. În general, misiunile pe care le
avea de îndeplinit căpitanul Ovezea nu necesitau
deplasarea sa în alte oraşe. Dar atunci când se întâmpla,
soţia sa obişnuia să-i scrie acolo unde se afla, tot la două
zile, spre a „raporta”
– cum spunea ea – în ce fel se comporta fiul lor Horia, care
avea opt ani şi era elev în clasa a doua elementară.
Având un remarcabil talent literar şi vădind o
cunoaştere excepţională a psihologiei copilului, scrisorile,
debordând de umor autentic, îl încântau şi-l amuzau în
egală măsură. Ca de obicei, şi în această scrisoare era
vorba tot de fiul lor. Relatându-i un „caz” elucidat de micul
Horia căuta să-l convingă că băiatul moştenise de la tatăl
său anumite calităţi care, cultivate mai târziu, puteau face
din el un lucrător de nădejde în cadrul miliţiei judiciare.
„Cazul” fusese următorul: În timpul unei recreaţii
dispăruse radiera unei fetiţe, şi atât păgubaşa, cât şi
ceilalţi copii, în unanimitate, opinaseră că ea fusese
furată. Singurul care nu împărtăşi părerea generală fusese
Horia. El demonstrase că furtul era exclus şi că, de fapt,
radiera fetiţei se pierduse. Justeţea demonstraţiei sale
„logice” fusese dovedită a doua zi dimineaţa, când femeia
de serviciu aduse radiera pe care o găsise în timp ce
mătura.
În încheiere, soţia îi aducea la cunoştinţă că îl căutase
un tânăr pe nume Adrian Lovin care voia să-l vadă şi să-i
mulţumească, „zicea că ştii tu pentru ce”
Căpitanul se amuză aflând cu cât succes rezolvase
micul Horia primul „caz” din viaţa sa. Dar în acelaşi timp
fu foarte mândru fiindcă într-adevăr copilul dovedea un
spirit de observaţie remarcabil. Pe urmă, stinse lumina
hotărât să se culce. Dar, pe întuneric, continua să se
gândească acum la Adrian Lovin.
„Cazul” tânărului Lovin fusese un caz interesant şi
prilejuise căpitanului şi o altfel de satisfacţie decât aceea
obişnuită în asemenea împrejurări. Ea constase în aceea
că el, comunistul Petre Ovezea, izbutise să-şi
îndeplinească nu numai datoria de lucrător al miliţiei
judiciare, dar în acelaşi timp să şi salveze un om din
mocirla care pândea să-l înghită definitiv.
Adrian Lovin fusese arestat în timp ce încerca să
încaseze o sumă de bani pe baza unui carnet C.E.C.
falsificat şi fără acoperire. Ancheta o condusese căpitanul
Ovezea, care încă de la început fusese izbit de lipsa de
concordanţă dintre antecedentele şi caracterul
inculpatului, pe de o parte, şi cumulul de infracţiuni pe de
altă parte. Bănuise imediat că Adrian Lovin, asumându-şi
întreaga răspundere, voia să acopere – probabil din frică –
pe altcineva.
Dar atunci când îi ceruse să divulge numele
adevăratului vinovat, Adrian Lovin refuzase cu
încăpăţânare. Până la urmă, în faţa dovezilor, fusese
nevoit să recunoască, cu vădită teamă, că rolul său fusese
acela de a încasa banii de la C.E.C. Refuzase însă şi pe
mai departe să mărturisească numele principalului
vinovat.
Căpitanul Ovezea nu desperase.
„Băiatul nu are încredere. El vede în mine doar
lucrătorul de miliţie, nu şi omul. Trebuie să-l fac să
înţeleagă că vreau să-l ajut, dar că aceasta nu e posibil
decât numai dacă se va învinge pe sine însuşi”, îşi spusese
căpitanul după fiecare interogatoriu soldat cu un eşec.
La unele din aceste interogatorii, Adrian Lovin, de obicei
ponderat şi taciturn, pradă unor accese de mânie
deznădăjduită, se răstise întrebându-l cu ce drept – de
vreme ce îşi asumă răspunderea – se vira „în sufletul său”.
 Căpitanul Ovezea nu-şi pierduse nici în asemenea
împrejurări calmul. Tocmai izbucnirile acelea de mânie
dovedeau că se află pe drumul cel bun şi că, până la
urmă, va câştiga victoria. Vorbindu-i cald, prieteneşte, îi
citise din dosar părerile acelora care îl cunoscuseră mai
îndeaproape, unanime în a recunoaşte că este o fire slabă
şi influenţabilă, dar refuzând să creadă că, fără o influenţă
din afară, ar fi fost în stare să comită fapte infamante. Îi
citise părerea fetei pe care o iubea şi care, dezaprobându-i
fapta, susţinea cu tărie că are un fond sănătos şi că numai
datorită influentei nefaste a altcuiva ajunsese să alunece
pe o pantă atât de primejdioasă. O dată îi vorbise de
durerea pe care o produsese părinţilor săi, oameni cinstiţi,
care îşi puseseră atâtea nădejdi în el, iar altă dată
încercase să-l facă să înţeleagă ce primejdie reprezenta
pentru societate dacă individul pe care căuta el să-l
acopere rămânea liber.
— Dumneata, Adriane, – îi spusese – nu vrei să divulgi
numele aceluia care te-a împins să comiţi o faptă pe care
legea o pedepseşte. Dar oare luând asupra dumitale vini
care nu-ţi aparţin, te-ai gândit la consecinţă?
— Desigur că m-am gândit.
— Te-ai gândit. Dar te-ai gândit numai la acelea care te
privesc. Adică, ai acceptat riscul de a fi judecat şi
condamnat. Dar la ce va face ticălosul pe care îl acoperi te-
ai gândit? Nu te-ai gândit, sunt sigur. Ei bine, să-ţi spun
eu ce va face. Va căuta ca în locul dumitale să momească
pe alt naiv, folosind aceleaşi procedee sau altele mai
perfecţionate, pentru aceeaşi treabă dacă nu pentru alta
mai infamantă. După câtva timp şi naivul acela va fi prins
şi dacă şi asupra acestuia banditul va izbuti să exercite
aceeaşi influenţă nefastă ca asupra dumitale, va refuza să-
i divulge numele şi va ajunge şi el la închisoare. Gândeşte-
te, te rog, gândeşte-te pe câţi tineri slabi, şovăielnici va
putea nenoroci un asemenea nemernic. Gândeşte-te dacă
vina dumitale de a-l acoperi nu este mult mai mare decât
aceea chiar dacă ai fi cu adevărat autorul celor trei delicte,
pe care, pe nedrept, ţi le asumi.
De astă dată Adrian Lovin nu mai putuse rezista,
izbucnise în plâns, făcând mărturisiri complete. În sfârşit,
izbutise!… Izbutise să pună în stare de luptă tot ceea ce
era bun în băiatul acesta, izbutise a-l determina să dea
bătălia cu sine însuşi şi să învingă. Se simţise atunci
nespus de mulţumit că reuşise să-şi facă datoria nu
numai ca miliţian dar ca un comunist adevărat.
La proces, Adrian Lovin fusese condamnat la doi ani
închisoare cu suspendarea pedepsei. De atunci trecuseră
patru. Trecuseră patru ani şi căpitanul Ovezea era convins
că Adrian Lovin, acum muncitor fruntaş la o mare
întreprindere, niciodată nu va mai da de lucru miliţiei
judiciare.
În liniştea desăvârşită a nopţii se auzi tocmai de la
Castel orologiul anunţând miezul nopţii.
„Am făcut ce am făcut şi tot m-a prins miezul nopţii!”
Şi oftând, închise ochii, de data asta hotărât să
adoarmă.
*
**
A doua zi, dimineaţa, căpitanul Ovezea îmbrăcat în
haine civile se îndrepta agale spre Castel. Nu se grăbea.
Aerul ozonat şi răcoarea dimineţii erau reconfortante, iar
liniştea pe care n-o tulbura decât sfada unor scatii
arţăgoşi stimula gândurile. Căpitanul Ovezea se gândea la
Dana Milea. Se gândea, întrebându-se dacă va izbuti ea
până la urmă să-şi dea seama din ce cauză asasinul se
temea atâta de ea.
„Fac ce fac şi trag mereu de acelaşi fir” îşi spuse
mustrându-se.
Făcu un efort de voinţă şi izbuti să alunge din minte tot
ceea ce era în legătură cu asasinarea lui Anton Neguţă.
Începu să se gândească la Beatrice Popeea, la cele două
vizite pe care le primise în ajunul morţii sale, la Tiberiu
Fotiade, dar, mai ales, la femeia cu ochelari fumurii. Oare
nu trebuia identificată în persoana vreuneia dintre
salariatele muzeului? Şi apoi cine era nepotul despre care
vorbea ultimul raport al locotenentului major Galaşanu, în
posesia căruia se găsea abia de o oră?
Raportul conţinea o mulţime de date noi, deosebit de
importante. Aşa spre pildă îl informa că, două zile după
internarea Beatricei Popeea la spital, portăreasa blocului
găsise, zvârlit într-o ladă cu nisip aflată la subsol, albumul
de fotografii care aparţinuse bătrânei şi se prezentase cu el
la secţia respectivă de miliţie. Întrucât de cazul acela se
ocupase şi miliţia judiciară, comandantul secţiei expedie
albumul mai departe, însoţit de un raport prin care
informa în ce împrejurare fusese găsit.
Întreprinzând noi cercetări, locotenentul major
Galaşanu află că în dimineaţa când locatarii descoperiseră
pe bătrână paralizată, albumul se găsea în apartament.
Două martore – primele care intraseră în apartament
– declarară că văzuseră albumul căzut jos, la picioarele
bătrânei. Una dintre ele susţinea chiar că ea personal îl
ridicase şi-i făcuse loc pe măsuţa încărcată cu flacoane şi
sticluţe de medicamente.
Totuşi, în inventarul lucrurilor rămase de la bătrână
– inventar întocmit imediat după transportarea ei la spital
– albumul nu fusese înregistrat. Asta însemna că, până la
sosirea organului de miliţie, unul dintre cei care se
îmbulziseră în apartament îl luase şi, ulterior, îl aruncase
în lada cu nisip.
Ceea ce se întâmplase cu albumul părea cu totul de
neînţeles. Legătura în piele fină, dar, mai ales, colţarele
din aur îi confereau o oarecare valoare. Era deci posibil ca
cineva să se lase ispitit şi să-l fure. Dar în aceeaşi zi, sau
poate în ziua următoare, hoţul îl aruncase în lada cu nisip.
Asta însemna că albumul fusese furat nu pentru valoarea
pe oare o reprezenta în sine ci pentru ceea ce conţinea.
Cu răbdarea şi conştiinciozitatea care îl caracterizau,
locotenentul major Galaşanu îşi consacrase o bună parte
din timp acţiunii de identificare a persoanelor care se
perindaseră prin apartamentul bătrânei, până la venirea
organului de miliţie.
Nu fusese deloc o treabă uşoară, fiindcă, aşa cum se
întâmplă de obicei în asemenea împrejurări, în afară de
unii din locatarii blocului, prin apartamentul bătrânei se
perindaseră destul de mulţi din casele vecine, în marea
majoritate femei. Cu toate că stătuse de vorbă cu fiecare în
parte, în legătură cu albumul nu izbutise să afle ceva. Cei
mai mulţi nu-şi aminteau să-l fi văzut măcar, iar cei care îl
văzuseră, declarau cu toţii că nu băgaseră de seamă nici
când fusese luat şi nici de către cine. În schimb, aflase
ceva care îi suscitase pe loc interesul. Anume, că în
dimineaţa când o descoperiseră pe bătrână paralizată,
printre cei care se îmbulzeau în apartament fusese şi un
nepot al ei. Informaţia îl interesase în mod deosebit
fiindcă, din datele certe pe care le deţinea miliţia judiciară,
Beatrice Popeea nu avea niciun fel de nepot în viaţă.
Atunci, cine era falsul nepot şi când apăruse el în viaţa
bătrânei?
Noi cercetări, noi audiţii. Dintre locatarii blocului,
numai foarte putini îl văzuseră şi numai cu totul
întâmplător. Îl văzuse mai des şi în câteva rânduri
schimbase câteva cuvinte cu el portăreasa blocului. După
descrierea acesteia, nepotul era „un tânăr simpatic,
frumuşel, amabil şi glumeţ”, care, încă de prima dată când
o întâlnise în hol ţinuse s-o informeze că este nepotul
„doamnei Beatrice Popeea”, mutat cu serviciul din
provincie de numai câteva zile. Descrierea locatarilor din
bloc coincidea cu a portăresei, cu alte cuvinte, era la fel de
aproximativă şi sumară. În schimb, aflase un amănunt
care îi suscitase într-o oarecare măsură interesul. Una din
locatare povesti că urcând o dată la bătrână să-i ducă de-
ale mâncării, încă din vestibul o auzi râzând cu hohote.
Intrigată că o găseşte într-o atare hună dispoziţie – de
obicei era posacă – îi spusese:
— Îmi pare bine că vă mai văd şi râzând, nu numai
tristă şi plânsă.
La care bătrâna îi replicase în chip de scuză:
 — Ce să fac, dragă madam Săvescu! Nepotul ăsta al
meu e atât de amuzant. Mereu mă face să râd, de parcă şi-
ar fi pus în gând, cu tot dinadinsul, să mă omoare. Căci
inimii mele bolnave sigur că nu-i face bine atâta râs.
— Nu te teme, mătuşica! Râsul ajută inimii dumitale să
se vindece mai mult decât toate medicamentele pe care le
iei.
Informaţia aceasta i se păruse interesantă
locotenentului major Galaşanu – şi era – fiindcă putea fi
interpretată în sensul că presupusul nepot se străduia să
câştige bunăvoinţa bătrânei.
Aceasta era tot ceea ce locotenentul major Galaşanu
putuse afla în legătură cu acel nepot, apărut peste noapte.
Toate investigaţiile pe care le întreprinsese spre a-i da de
urmă dăduseră greş. Nepotul dispăruse, de parcă l-ar fi
înghiţit pământul.
Nu mai puţin interesantă era acea parte din raport care
se referea la album.
Convins că aruncarea albumului nu putea avea altă
semnificaţie decât aceea că pe hoţ îl interesase conţinutul
şi nu valoarea, locotenentul major Galaşanu îl cercetase
cu multă şi meticuloasă atenţie. Şi iată ce constatase: Mai
întâi, că ordinea de aşezare a fotografiilor era cea
cronologică. Albumul se deschidea cu două poze care o
reprezentau pe Beatrice Popeea în uniformă de şcolăriţă, şi
se încheia cu o alta care purta data de 13 iulie 1947. Pe
spatele fotografiilor, fără excepţie, erau trecute
următoarele date: anul, luna, ziua precum şi localitatea
unde fuseseră ele executate. Mai ales, această ultimă
precizare era importantă, fiindcă puteai să-ţi dai seama
cât de mult călătorise în tinereţea ei Beatrice Popeea.
Cine răsfoia albumul putea – cu puţin efort de
imaginaţie să reconstituie biografia acestei femei a cărei
viaţă fusese – cu excepţia ultimilor ani – un lung prilej de
huzur şi desfătări.
După toate probabilităţile, bătrâna ţinuse mult la
album. Ca să nu se uzeze legătura splendidă din piele
scumpă, îl învelise în celofan. Înăuntru, fotografiile erau
prinse cu colţare trainice. Totuşi, în decursul anilor unele
dintre ele se rupseseră. Neavând altele ca să le
înlocuiască, bătrâna fusese nevoită să lipească fotografiile
direct pe fila albumului fie cu pelicanol, fie – în ultimii ani
– cu simplă cocă.
În album nu existau locuri sau pagini goale, cu excepţia
unei singure file, de pe care lipseau două fotografii.
Întrucât celelalte poze de pe aceeaşi filă precizau că
fuseseră executate la Castelul Caraiman în vara anului
1947, se putea trage concluzia că şi cele care lipseau
datau din aceeaşi perioadă de timp.
Interesant în legătură cu aceste fotografii era următorul
fapt: una dintre ele fusese lipită la colţuri cu cocă.
Ulterior, atunci când fusese luată din album, rămăsese pe
una din lipituri o fâşie mică de hârtie.
Examenul roentgen al lipiturii stabilise că operaţia
dezlipirii se întâmplase de curând. Această descoperire îl
făcuse pe locotenentul major Galaşanu să se întrebe dacă
nu cumva tocmai dispariţia celor două fotografii explica de
ce fusese furat albumul.

La toate acestea se gândea căpitanul Ovezea

recapitulând în minte lungul şi interesantul raport primit
de curând printr-un curier special.
Iată că acum apărea în arenă un nou personaj: nepotul.
Dar de vreme ce se ştia absolut sigur că bătrâna nu
avusese asemenea rude în viaţă, atunci cine era, în
realitate, acest fals nepot şi ce interese comune îi legau pe
amândoi? Faptul că bătrâna nu numai că nu dezminţise,
dar confirmase versiunea nepotului sosit din provincie
însemna că avea tot interesul ca lumea din bloc să-l
considere ca atare. Dar în ce scop? Şi apoi, era doar o
simplă coincidenţă că acest „nepot” apăruse în viaţa ei
abia cu o lună înainte de a paraliza? Mai mult, oare un
trebuia făcută o legătură între furtul albumului şi
dispariţia „nepotului”?
 Albumul dispăruse dimineaţa, scurt timp după ce
vecinii descoperiseră ceea ce se întâmplase bătrânei, în
orice caz înainte de venirea organului de miliţie, fiindcă în
inventarul întocmit de acesta el nu figura. Dar din
declaraţiile unor martori reieşea că atunci când sosise
miliţia nici „nepotul” nu se mai găsea în apartament.
Desigur aceasta nu constituia un argument care să-l
acuze neapărat că furase albumul. Dar se mai adăugau
unele fapte care făceau posibilă o asemenea ipoteză. Aşa
spre pildă atât portăreasa, cât şi ceilalţi locatari afirmaseră
că „nepotul” nu obişnuia să-şi viziteze „mătuşa” decât în
cursul după-amiezii. Atunci cum se face că el se afla în
apartamentul ei tocmai în dimineaţa când, paralizată şi
aproape în state de comă, fusese transportată la spital?
Fusese oare o simplă întâmplare? Greu de crezut. Sau
poate îl anunţase cineva telefonic? Dar o asemenea ipoteză
complica şi mai mult lucrurile. Fiindcă, în cazul acesta
trebuia acceptată ideea că acela care îl anunţase aflase, cel
puţin cu un sfert de oră înaintea locatarilor, de ceea ce i se
întâmplase bătrânei. Dacă ar fi fost anunţat de către unul
din locatari, „nepotul” nu ar mai fi avut timp să ajungă
înaintea organului de miliţie. Or se ştia precis că atunci
când acesta sosise, „nepotul” dispăruse.
Dar şi într-un caz şi în celălalt ipoteza că a putut fi
anunţat presupunea existenţa unui complice. În acest caz,
cum de a putut el afla, înaintea tuturora, ce se întâmplase
bătrânei? Oare nu trebuia presupus că, după femeia cu
ochelari fumurii, după Tiberiu Fotiade, complicele
„nepotului” trecuse şi el prin apartamentul Beatricei
Popeea? Mai mult, dacă prezenţa ulterioară a „nepotului”
în apartamentul bătrânei avusese doar scopul să pună
mâna pe album, de ce nu-l luase, în prealabil, complicele
său? Şi apoi, ce interes prezentau pentru „nepot” – sau
pentru „nepot” şi complice – cele două fotografii?
Acestea erau numai câteva din întrebările care îl
frământau pe căpitanul Ovezea şi din pricina cărora era
foarte puţin receptiv la frumuseţile acelei dimineţi de
septembrie.

Mai avea de mers puţin până la castel. Pe o bancă

cioplită dintr-un trunchi uriaş de brad stătea un băieţel şi
scobea un puşcoci din tulpină de soc. În spatele său, pe
versantul aleii care cobora până la pârâiaş, păşteau patru
oi. Ciobănaşul, atent la treaba pe care o făcea, nu prea
avea grija lor. De altfel nici nu era nevoie. Iarba fiind multă
şi grasă, oile nu aveau motiv să se îndepărteze.
— Ce faci tu aici, mă ţică? îl întrebă căpitanul Ovezea
când ajunse în dreptul lui.
— Nu vezi? Am treabă! Fac un puşcoci. Ehei, ce mai
puşcoci are să iasă!
— Cum te cheamă pe tine?
— Nică! Da matale, nene, de ce umbli azi în ţivil?
— Dar cum vei fi vrând să umblu? întrebă uimit de
perspicacitatea ciobănaşului.
— În uniformă. Ce, parcă eu nu ştiu că eşti de la
miliţie?
— Aşa!…
— Ieri, când ai trecut la muzău nu erai îmbrăcat ţivil.
— Nu eram.
— Păi vezi!
— Al cui eşti tu, mă Nică?
— Al lui Tudose Stratilat. Lucrează la gară. E acar.
— Bine, măi Nică! Văd că eşti un băiat de ispravă.
Mâine, când am să trec la muzeu, am să-ţi aduc
bomboane. Bineînţeles, dacă te-oi mai găsi aici.
— Mă găseşti, că aici iarba e grasă.
Căpitanul Ovezea îşi continuă drumul la Castel
gândindu-se la ciobănaşul de o şchioapă care dovedea un
spirit de observaţie precoce. Pe urma, pe neaşteptate, îşi
aminti o întâmplare din propria sa copilărie.
Se văzu pe sine copil de aceeaşi vârstă cu ciobănaşul, şi
tot ca el păzind două capre pe marginea unui drumeag.
Era spre seară şi din soare nu se mai vedea decât o geană,
sus, pe creasta munţilor. Tocmai se pregătea să se
întoarcă acasă, când dintr-o porumbişte apăru nea Gligor,
ceferistul.
— Petrică, taică-tu e acasă?
— E în şut. Da’ într-o oră are să fie.
— Măi Petrică, să-i spui că am să-l caut mai târziu,
când s-o mai aciua lumea. Să-i mai spui să încuie dulăul
în şopron, că-i rău al dracului.
— Am să-i spun, nea Gligor.
— Tu, măi, ai grijă! Altcuiva nu sufli o vorbă că m-ai
văzut, a mai adăugat ceferistul din urmă.
Când s-a întors taică-su din mină, i-a spus.
— Bagă-l pe Haiduc în şopron şi încuie-l, îi porunci el.
Peste vreo oră, uşa s-a deschis aproape pe nesimţite şi
nea Grigore a intrat în casă.
— Acum, du-te şi te culcă, Petrică! l-a îndemnat tată-su.
Deşi ar fi vrut să mai rămână, ca să afle de ce venise
nea Gligor, ştiind că atunci când tată-su spune o vorbă nu
e chip de tocmeală, a trecut în iatacul de alături, s-a
dezbrăcat şi s-a culcat. De adormit însă, n-a adormit.
Asculta fără să înţeleagă şoapta celor doi. Într-un târziu,
ieşiră amândoi în tindă.
„Pesemne că tata îi petrece până la poartă”, îşi spuse.
Dar aşteptă zadarnic să se întoarcă. Nici după mai bine
de jumătate de oră nu reveni. În cele din urmă, somnul îl
birui şi adormi. Aproape se săturase de somn când îl simţi
pe tată-su întinzându-se în patul de alături.
— Unde ai fost, tată?
— L-am petrecut pe nea Gligor o bucată de drum. Hai,
dormi mai departe.
Când l-au trezit bubuiturile, începuse să se lumineze.
— Bombardează, avioanele mina, tată.
— Ei, mina!
Şi n-a mai zis nimic.
Mult mai târziu a aflat el cauza adevărată a exploziilor!
În timpul nopţii, comuniştii se strecuraseră, fără să fie
simţiţi, pe viaduct şi desprinseseră buloanele liniei ferate.
Două ore mai târziu, când un tren hitlerist încărcat cu
muniţii trecu pe viaduct, deraie. Vagoanele s-au prăbuşit
în prăpastie şi lăzile încărcate cu muniţie şi explozibil, în
cădere, au făcut explozie.
O săptămână întreagă a fost mare fierbere în toată
regiunea. S-au vânzolit în toate direcţiile motociclete şi
Porsch-urile hitleriste, camioane încărcate cu jandarmi,
dar până la urmă lucrurile s-au liniştit. Cei care puseseră
la cale atentatul n-au putut fi prinşi.
Dar într-o zi, când îl aştepta în poartă pe tată-su, un
miner l-a tras de o parte şi i-a spus în mare taină:
— A zis tată-tu să te muţi la mătuşa Simina, că el n-are
să mai poată veni curând acasă. Vezi că are să-l caute şi
jandarii.
De la mătuşa Simina a aflat el de ce îl căutau jandarmii
pe tată-su. Se aflase că el şi cu nea Gligor provocaseră
explozia de pe viaduct. Şi tot de la ea a aflat că fugiseră
amândoi în munţi, la partizani.
 IX
Căpitanul Ovezea privea prin fereastră strada, parcă
puţin mai animată ca de obicei. Totuşi, nu în aşa măsură
ca s-o piardă din vedere pe Dana Milea care părăsise abia
de câteva minute secţia de miliţie. Înaltă, cu mersul suplu,
Dana Milea se depărta fără să se grăbească, de parcă s-ar
fi aflat pe stradă numai ca să se plimbe.
O oră mai devreme, când ofiţerul de serviciu îl anunţase
cine vrea să-i vorbească fusese surprins, fiindcă nu se
aşteptase că avea să-l caute la numai douăzeci şi patru de
ore de la ultima lor întrevedere. De aceea, surprinderii i se
adăugase imediat şi speranţa că s-ar putea să afle noutăţi
interesante. Speranţa se dovedi însă iluzorie. Totuşi, şi
ceea ce aflase îi suscita în mod deosebit interesul.
O urmări cu privirea, pe urmă când ea se pierdu în
mulţime întorcând spatele ferestrei se duse să dea drumul
magnetofonului.
Câteva clipe mai târziu în birou se auzi din nou vocea ei:

— Mi-aţi cerut să mă gândesc şi iarăşi să mă gândesc,

care ar putea li motivul – sau motivele – ce l-ar determina pe
asasinul lui Anton Neguţă să se teamă de mine. Trebuie să
vă mărturisesc, atunci nu prea aţi izbutit să mă convingeţi
că un asasin atât de fioros ar putea să se teamă de o biată
femeie ca mine Astăzi, cred că aţi avut dreptate. Veţi afla
ceva mai târziu ce m-a determinat să vă dau dreptate.
În prealabil, vreau să vă spun că, încercând să vă urmez
sfatul, m-am străduit să-mi amintesc tot ceea ce am făcut în
zilele premergătoare crimei, în ziua crimei şi câteva zile
după aceea. De asemenea, ce am observat la colegii mei, ce
au vorbit ei între ei sau cu mine, pe scurt, să reconstitui cu
fidelitate, şi fără a neglija nici cele mai neînsemnate
amănunte, viaţa colectivului nostru în acele câteva zile. Şi
aceasta nu o dată. Ci de nenumărate ori.
Nu ştiu cum să vă explic, dar metoda pe care mi-aţi
recomandat-o nu mi se potriveşte. Vreau să spun că nu se
potriveşte temperamentului meu, mai precis, structurii mele
sufleteşti. Fiindcă, ori de câte ori am încercat, gândurile nu
s-au lăsat strunite şi m-am trezit gândindu-mă la cu totul
altceva, care n-avea nici o legătură cu ceea ce mă preocupa.
Şi atunci, lăsam totul baltă şi-mi vedeam de treabă. De
fiecare dată însă, mai târziu, şi nu ca urmare a unei acţiuni
comandate, începeam să retrăiesc în atmosfera şi ambianţa
acelor zile. Cu o surprinzătoare claritate, îmi aminteam o
mulţime de amănunte, cu o surprinzătoare claritate îmi
vedeam în închipuire colegii, urmăream pe chipurile lor cele
mai neînsemnate nuanţe, urmăream gesturile lor, auzeam
cuvintele pe care le rostiseră şi, pe măsură ce se întâmplau
toate acestea, emoţia punea din ce în ce mai mult stăpânire
pe mine, pentru că simţeam că se apropie clipa când avea
să mi se „releveze“ ceea ce voiam să aflu.
Vi s-a întâmplat, probabil, să vedeţi pe stradă pe cineva,
pe care îl cunoaşteţi foarte bine şi cu toate acestea să nu vă
amintiţi cine este?
— Bineînţeles! Cui nu i s-a întâmplat?
— Ei bine, ceva asemănător mi se întâmplă şi mie. De
multe ori simt că sunt pe punctul de a descoperi ceea ce vă
interesează, că trăiesc secunda premergătoare, emoţia
pune atunci stăpânire pe mine, aştept, simt că ACUM ar
trebui să ştiu, simt că ŞTIU, dar că nu-mi amintesc, şi că nu
ar mai trebui decât să IZBUTESC SĂ-MI AMINTESC CEEA
CE, DE FAPT, ŞTIU FOARTE PRECIS.
Dar în clipa următoare, totul se învălmăşeşte, totul se
risipeşte.
După cum vedeţi, de multe ori am fost pe punctul de a
afla de ce se teme de mine asasinul lui Anton Neguţă, dar
de fiecare dată n-am izbutit să-mi amintesc – repet – ceea
ce, în anumite momente, ştiu foarte precis.
Această amnezie, circumscrisă doar la un singur caz,
câteodată mă înfurie, mă face să-mi pierd speranţa că voi
izbuti cândva.
— Tovarăşă Milea, nu aveţi motive să vă pierdeţi
speranţa. Dimpotrivă. Din cele ce mi-aţi povestit, eu am
convingerea că veţi izbuti poate chiar mai curând decât
speraţi. Adesea se întâmplă să-ţi reaminteşti mult mai
târziu, şi când în aparenţă ai încetat să te mai preocupi,
ceea ce zadarnic ai încercat zile în şir.
— Credeţi că aşa mi se va întâmplă şi mie?
— Sunt convins. Cu o singură condiţie: să nu abandonaţi
metoda, să perseveraţi.
— Ştiţi, în ciuda insucceselor, câteodată am şi eu
impresia că într-o dimineaţă, când voi deschide ochii, voi
şti. Dar spuneţi-mi, vă rog, are aceasta o importanţă
deosebită?
— Excepţională, tovarăşă Milea. Dacă veţi izbuti să
înţelegeţi de ce se teme de d-voastră, înseamnă să ştiţi cine
l-a ucis pe Anton Neguţă. Bineînţeles, că şi fără ajutorul d-
voastră noi tot îl vom descoperi.
— De s-ar întâmplă aceasta mai repede! Ştiţi, nu e deloc
plăcut să ai conştiinţa că printre tovarăşii tăi de muncă se
ascunde un asasin. În primul rând şi precumpănitor stăruie
sentimentul de revoltă că eşti nevoit să trăieşti şi să respiri
acelaşi aer cu un asasin odios. La aceasta se adaugă o
oarecare stânjeneală, un fel de inhibare. Cu excepţia
asasinului, fiecare dintre, noi îşi pune întrebarea: Nu cumva
mă bănuiesc tocmai pe mine? Din această cauză am
devenit mai puţin spontani. Singura dintre noi care se
comportă la fel de natural ca şi până acuma este Sanda
Vişoiu. V-o reamintiţi?
— Bineînţeles!
— Ei, dar Sanda e o fată cum nu există multe.
— Scuzaţi-mă că vă întrerup, tovarăşă Milea.
Dumneavoastră, acolo, la muzeu, discutaţi des despre cele
întâmplate? Despre crimă, despre furt…
— Nu prea, tovarăşe căpitan. În ultimul timp chiar deloc.
În schimb, aşteptăm toţi, cu încredere şi nerăbdare, să-l
arestaţi pe asasin. Pot să vă asigur că în privinţa
„moralului”, stăm excelent.
— Dacă demascarea asasinului vă preocupă în aşa
măsură, atunci cum vă explicaţi că totuşi nu discutaţi deloc
sau aproape deloc despre crimă?
— Dacă n-am şti sigur că asasinul se află printre noi,
probabil că am discuta mai mult. Ce înseamnă, de fapt, a
discuta despre o crimă? Evident, a emite anumite ipoteze.
Dar a emite ipoteze înseamnă a vizat chiar fără să vrei, pe
careva dintre cei care participă la discuţie. Or moartea lui
Anton s-a produs în asemenea împrejurări misterioase,
încât niciunul dintre noi nu este capabil să formuleze vreo
bănuială. Şi dacă n-am fi convinşi că aveţi temeinice motive
să afirmaţi că asasinul lucrează la muzeu, ne-ar fi imposibil
să acceptăm ipoteza aceasta.
— Nu e o ipoteză, tovarăşă Milea, ci o certitudine!
— M-am exprimat greşit, deşi m-am gândit la acelaşi
lucru. Vreau să spun că, dacă certitudinea aceasta nu ar fi
fost a d-voastră, a miliţiei, ne-ar fi imposibil să credem că
vreunul dintre noi a putut fi în stare de o asemenea ticăloşie
fără ca în prealabil să ne fi dat, cât de cât, motive să-i
bănuim monstruozitatea morală.
— Nici despre furt nu aţi discutat?
— Deloc. Şi ştiţi de ce nu discută nimeni? Pentru că vor
să mă menajeze, probabil.
— Cum, adică, să vă menajeze?
— Pesemne au aflat, nu ştiu pe ce cale că broşa mea a
fost găsită în Rotondă şi mă bănuiesc. Alaltăieri când aţi
venit la muzeu, v-a văzut prin fereastră Angela. „Uite că iar
vine căpitanul”, ne-a vestit ea. „Vine probabil tot în legătură
cu furtul”. Atunci, ca la un semnal, toată lumea s-a uitat la
mine, dar fiecare în alt fel Deşi nevinovată, fără voia mea
mi-am plecat privirea. Nu în aş mira dacă cineva mi-ar
spune că m-am şi înroşit.
Când mi-am putut învinge slăbiciunea – absurdă tocmai
fiindcă nu exista un motiv real – cu toţii îşi vedeau de
treabă. Bineînţeles, discuţia n-a mai continuat. Mai ales
tăcerea care a urmat după aceea a fost elocventă şi mi-a
întărit convingerea că ei ştiu unde a fost găsită broşa. Dar
cum de mi putut afla?t
— De la mine, tovarăşă Milea. Este în necesar ca ei să
creadă – tocmai fiindcă printre el se află şi asasinul – că noi
vă bănuim.
— Atunci se explică atitudinea lor faţă de mine. Sunt mai
rezervaţi, adesea îi surprind privindu-mă cu neîncredere, cu
antipatie şi, câteodată, chiar cu ură. Există însă şi excepţii.
De fapt, dacă nu-l pun la socoteală pe Ion, doar una
singură: Iancu. Iancu Popescu. Aş zice că el e singurul care
nu mă suspectează, care nu are nici un fel de reţinere faţă
de mine. Dar nu cred că aceasta se datoreşte faptului că
mă crede nevinovată ci sănătăţii sale, în prezent tare
precară.
— E bolnav? Azi de dimineaţă l-am văzut şi nu mi-a făcut
deloc impresia că ar fi suferind.
— Bineînţeles, nu e vorba de o boală cere să-l ţintuiască
la pat. Este vorba despre altceva. Trebuie să ştiţi că Iancu
ne-a depăşit totdeauna prin cultura sa. Anton, spre pildă,
poseda şi el cunoştinţe uluitoare. Dar numai în domeniul
istoriei artei şi parţial în istorie. Iancu, în schimb, până de
curând era în stare să-ţi furnizeze, pe nerăsuflate, zeci de
date, de cifre, de nume din cele mai diverse domenii. Putea
să-ţi recite în latină sau greacă, în rusă, engleză, franceză
sau italiană zeci de versuri din Virgiliu sau din Homer, din
Puşkin sau Shakespeare, din V. Hugo sau Petrarca, din
Eminescu sau Arghezi. Putea de asemenea să-ţi ţină o
adevărată prelegere despre un ştiu ce capodoperă a
literaturii universale sau să-ţi spună ce mari actori au jucat
în piesele noastre clasice, câte spectacole au fost date cu
fiecare în decursul timpului, putea să-ţi înşire pe cei mai
mari şahişti din lume, după cum de asemenea putea să-ţi
furnizeze date biografice, aproape complete, despre foarte
mulţi scriitori, muzicieni, pictori şi aşa mai departe.
Din cauza aceasta, noi îl şi poreclisem „mica enciclopedie
ambulantă”, poreclă care nu-l supăra, ci, dimpotrivă,
considera el, îl onorează. Din păcate, de la o vreme încoace,
formidabila sa memorie a început să-l părăsească. Nu
numai că nu ne mai uimeşte oferindu-ne mostre de
adevărate jonglerii de memorie, dar a început să uite unele
fapte din activitatea noastră de fiecare zi, întâmplate nu
demult. Câteodată am impresia că-l paşte primejdia unei
totale imbecilizări. Îi vorbeşti, se uită la tine, te ascultă, dar
în privire i se citeşte atâta buimăceală, încât ai putea crede
că abia atunci a picat din nori.
În ultimele zile, întâmplarea a făcut să-l aud în două
rânduri dând vizitatorilor explicaţiile de rigoare. Trebuie să
ştiţi, că niciunul dintre noi – cu excepţia bietului Anton – nu
ţinem prelegeri. Dar explicaţiile pe care le-a dat Iancu în
ambele dăţi depăşeau orice fel de închipuire. Am avut
impresia că nu vorbeşte un om, ci că un robot repetă, cu o
exactitate exasperantă, o serie de banalităţi şi platitudini,
cu o voce recitativă de ţârcovnic păcătos şi beţiv, care se
grăbeşte să termine, ca să se poată reîntoarce cât mai
repede la crâşmă. Ascultându-l, vă rog să mă credeţi, am
fost de-a dreptul mişcată. Fiindcă mai mult decât cu alte
prilejuri m-am convins că uimitoarea sa memorie l-a părăsit.
— Vă întrerup, tovarăşă Milea. Aţi putea preciza când a
început procesul acesta de prematură pierdere a memoriei
la colegul d-voastră?
— Tovarăşe căpitan, n-aş putea preciza când a început
procesul acesta, pe care eu l-aş numi de imbecilizare. Într-o
formă lentă, insesizabilă sau aproape insesizabilă, probabil
mai demult. Dar, după toate probabilităţile, asasinarea lui
Anton a fost şocul care l-a grăbit. Mă bazez făcând această
afirmaţie pe faptul că schimbarea a devenit vizibilă abia
după moartea lui Anton.
— Vă rog să vă mai gândiţi! Sigur că abia după
asasinarea lui Anton procesul de imbecilizare, cum l-aţi
numit, a devenit sesizabil?
— Cred că nu mă înşel. De altfel, aceasta este şi părerea
majorităţii colegilor mei. Îi puteţi întreba. Noi, alarmaţi, l-am
sfătuit să se adreseze unui specialist. Nu-l cunosc pe
medicul care l-a consultat, dar sunt convinsă că
diagnosticul este greşit. Fiindcă fenomenul acesta de
adevărată decrepitudine intelectuală nu cred că se
datoreşte doar unei „nevroze astenice”, cum pretinde
medicul. Alta trebuie că e boala – mult mai gravă – de care
suferă bietul Iancu. Tovarăşul director i-a propus să-l
interneze într-o clinică la Bucureşti condusă de un prieten al
său, dar el a refuzat, motivând că, până la descoperirea şi
arestarea asasinului, nu părăseşte oraşul.
— Şi cum justifică el această condiţionare?
— Ne-a lăsat să înţelegem că, dacă se internează tocmai
acum când cercetările sunt în curs ar putea trezi suspiciuni.
Bietul băiat, nu-şi dă seama că orice întârziere poate să-i fie
fatală.
— În ce sens fatală?
— În sensul agravării bolii.
— În privinţa aceasta să nu aveţi grijă. Vă asigur că vom
pune mâna pe asasin cu mult mai devreme ca boala de care
suferă tovarăşul Iancu să se agraveze.
— Ei, dar eu n-am venit să vă răpesc timpul, tovarăşe
căpitan, povestindu-vă despre boala bietului Iancu…
— M-au interesat mult cele ce mi-aţi spus.
— Probabil! Dar ceea ce mi s-a întâmplat mie, cred că vă
va interesa mult mai mult
— Atunci vă ascult, tovarăşă Milea.
— Iată despre ce-i vorba: Lunea, muzeul este închis
pentru public. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi venim fiindcă
avem de elaborat diferite lucrări muzeografice. (Bunăoară,
eu am de făcut un studiu despre lambriurile aflate la
Castel). Şi întrucât în această zi publicul nu are acces la
muzeu, pentru aceia dintre noi care avem de făcut diferite
lucrări lunea a devenit ziua ideală de studiu. Deci,
alaltăieri, luni, mă aflam la muzeu. În timpul unei pauze mi-
am adus aminte că una din femeile de serviciu îmi
făgăduise nişte andrele subţiri. (Lunea este şi ziua de
curăţenie generală). M-am dus s-o caut. N-am găsit-o în
niciuna din încăperile de la parter. Am urcat atunci la etajul
întâi. Când am ajuns în dreptul „Salonului albastru” am
observat că uşa, totdeauna încuiată, de data aceasta era
larg deschisă. N-am stat o clipă pe gânduri şi i-am trecut
pragul. Ulterior am încercat să-mi explic de ce am făcut-o. Şi
nu a fost deloc uşor. Cred că am procedat aşa fiindcă am
fost curioasă să revăd Rotonda, să revăd locul acela unde
asasinul regizase compromiterea mea. Cum să vă explic?
Eram convinsă că acolo ceva se schimbase, că ceva nu mai
era ca înainte. A fost o prostie, de care mi-am dat seama
ceva mai târziu, dar atunci eram convinsă că aşa stau
lucrurile.
Ajunsă în Rotondă, sentimentul dominant în primele
minute a fost acela de dezamăgire. Am găsit totul ca mai
înainte, cu excepţia unui fotoliu care nu se mai afla exact pe
locul unde îl ştiusem. N-am zăbovit mult acolo. În primul
rând fiindcă, aşa cum v-am spus, mă dezamăgise, iar în al
doilea rând fiindcă, brusc, devenisem neliniştită. Şi
devenisem aşa, fiindcă auzul meu înregistrase în încăperea
alături un zgomot abia perceptibil.
Dar părăsind Rotonda, în loc să fac calea întoarsă m-am
afundat în aripa nelocuită ca să caut camera de baie, mai
precis lavoarul unde – ştiam de la d-voastră – asasinul lui
Anton Neguţă ascunsese obiectele furate.
Mă stăpânea o dorinţă irezistibilă să descopăr lavoarul şi
să verific dacă nu cumva, între timp, asasinul schimbase
ascunzătoarea.
Am străbătut, pe rând, sălile, fără să mă grăbesc, dar
totuşi grăbindu-mă teribil. Cum să vă explic? Într-adevăr,
nu mă grăbeam. Mergeam cu mersul meu obişnuit. Totuşi,
în sinea mea eram teribil de grăbită, alergam, pur şi simplu.
De ce atunci mă străduiam să imprim mersului meu
nepăsarea omului care nu are motiv să se grăbească?
Fiindcă îmi era puţin frică şi nu voiam să se observe. Îmi
era frică din cauza zgomotului pe care îl auzisem când mă
aflam încă în Rotondă. Mai târziu puţin, în timp ce treceam
printr-o încăpere care, pe vremuri, fusese un budoar, am
văzut în oglinda mare a unei console cum uşa – prin care
abia trecusem şi pe care o lăsasem întredeschisă – se mişcă
fără zgomot, dându-se de perete. Abia acum am ştiut precis
că nu sunt singură, că aşa ajunsese în poziţia în care se
afla nu împinsă de niscai duhuri, ci de acela care se
ascunsese înapoia ei. Şi tot acum am avut sentimentul
precis al primejdiei de moarte care mă pândeşte.
— Vă rog să mă iertaţi că vă întrerup. De ce neapărat
sentimentul unei primejdii şi încă a uneia de moarte? Poate
că mai normal ar fi fost să presupuneţi că acela care se
ascundea înapoia uşii era unul dintre colegii d-voastră care,
ştiind ce bănuială planează asupra-vă, v-a urmărit să vadă
ce căutaţi în aripa nelocuită. Nu credeţi?
— Aveţi dreptate! Normal, aşa ar fi trebuit să gândesc.
Cu toate acestea, am avut sentimentul că, dacă m-aş fi dus
să văd cine se ascunde înapoia uşii, sau dacă aş fi intrat în
camera de baie unde se afla balotul în dreptul uşii căreia
tocmai mă aflam, n-aş mai fi scăpat cu viaţă. Fiindcă,
trebuie să v-o spun eram convinsă că acela care se ascunde
este asasinul.
Totuşi, n-am ţipat, n-am leşinat, nu mi-am pierdut firea.
Prefăcându-mă că nu am habar de primejdia care mă
paşte, mi-am continuat drumul, străbătând, una după alta,
încăperile care mai rămăseseră. Pe urmă m-am întors.
Îmbărbătându-mă, îmi spuneam tot timpul: „Dacă ai curaj,
nu are să ţi se întâmple nimic”.
Şi într-adevăr, nu mi s a întâmplat nimic. Am ajuns din
nou în „Salonul albastru”. Uşa pe care o lăsasem larg
deschisă era acum închisă. Mi-am zis atunci: „Dacă e
încuiată, sunt pierdută. Mă va acide”.
Cred că în clipa aceea mi-a fost cel mai tare frică.
Am întins mâna, care îmi tremure, am apăsat clanţa. Nu,
uşa nu era încuiată. Se deschise cu un scârţâit uşor. Am
răsuflat uşurată. I-am trecut pragul şi am închis-o repede în
urma mea. La numai câţiva paşi era o canapea. M-am târât
până acolo şi aproape m-am prăbuşit. Am închis ochii şi am
început să plâng. De fapt, m-a fost ceea ce se înţelege în
mod obişnuit prin plâns. Îmi curgeau lacrimile. Curgeau şi
eu nu aveam puterea nici să le opresc, nici să mi le şterg.
 A fost, fără îndoială, un plâns nervos. Până la urmă, mi-
am revenit. Am plecat. În sala de muzică o femeie făcea
curăţenie.
„A trecut careva pe aici?” am întrebat-o. „Cine să treacă?
Nimeni!” „Acum zece minute, acum cinci minute… Vreun
tovarăş îndrumător sau poate tovarăşul Mântulescu?” „Nu,
n-a trecut nimeni!” mi-a răspuns ea fără pic de ezitare.
M-am dus să-l caut pe Luca. L-am găsit citind ziarul.
„Tovarăşe Luca, ai uitat uşa de la „Salonul albastru”
descuiată”. „Eu? Nici gând! Mai ales după cele întâmplate
nu mi-aş putea îngădui în asemenea neglijenţă”, protestă
el. „Curios! Mai adineauri am găsit-o dată de perete”.
Luca aproape se răsti la mine: „Cum să fie dată de
perete, tovarăşă Dana, când am încuiat-o cu mâna mea?”
„Dacă îţi spun că era dată de perete, am insistat. De închis,
am închis-o eu. Dar descuiată e şi acum” „Vrei să-mi bat de
pomană picioarele până acolo? Zău că n-are haz” „Atunci,
haide să ne batem amândoi picioarele, c-a să te convingi!” i-
am propus.
S-a învoit. Când am ajuns, Luca a încercat uşa. Şi,
închipuiţi-vă, acum era încuiată.
Bietul băiat s-a uitat la mine mai întâi furios apoi mi-a
spus cu ton de reproş: „Dacă şi asta se poate numi glumă!”
Câteva clipe, banda magnetofonului punctă doar tăcerea
care urmă. Apoi se auzi din nou vocea Danei Milea:
— Ce părere aveţi, tovarăşe căpitan, de întâmplarea
acesta?
— Aţi terminat? Acesta a fost motivul care v-a adus la
mine?
— Nu! Ceea ce a urmat nu a fost mai puţin interesant.
Dimpotrivă. Dar înainte de a continua, aş vrea să cunosc
părerea d-voastră. Mai precis, aş vrea să ştiu dacă am
procedat bine, dacă nu am fost laşă. Dacă nu cumva ar fi
trebuit ca, atunci când mi-am dat seama că se ascunde
cineva după uşă, să mă duc să văd cine este. Sunt utemistă
şi ca utemistă poate că ar fi trebuit să dovedesc mai mult
curaj. Dacă totuşi nu era asasinul?
 — Curajul nu înseamnă şi imprudenţă, tovarăşă Milea.
Dacă aţi fi procedat aşa, aţi fi comis o mare imprudenţă
care v-ar fi fost, poate, fatală. Fiindcă – nu trebuie să aveţî
vreo îndoială – acela care v-a urmărit a fost asasinul. Şi
acum, cunoscându-mi părerea, cred că e bine să continuaţi.
— Când am ajuns acasă, la prânz, gândindu-mă la cele
întâmplate, mi-am zis că, în interesul cercetărilor, ar fi bine
dacă vi le-aş aduce şi d-voastră la cunoştinţă. Ca să nu vă
răpesc timpul şi totodată ca să-mi pot organiza propriile
impresii, am socotit că e mai nimerit să vă scriu. Dar,
contrar aşteptării, găsindu-mă în faţa foilor de hârtie, în loc
să fiu cât mai concisă, am umplut multe pagini cu
amănunte care în niciun caz nu puteau să vă intereseze.
Din acest motiv, a venit ora când trebuia să plec în oraş
fără să fi terminat scrisoarea. Cu gândul de a continua mai
târziu, eventual transcriind-o pentru a o scurta, am
împăturit foile şi le-am ascuns în sertarul măsuţei unde
păstrez o mulţime de fleacuri: ace, nasturi, fermoare uzate
şi multe altele. Pe urmă am plecat în oraş. Am lipsit vreo
două ore. Dacă vă interesează, aflaţi că am fost la
policlinica dentară. Când am revenit, am vrut să continui
scrisoarea. Foile le-am găsit la locul lor, unde le lăsasem.
Dar încă mai înainte de a deschide sertăraşul, am observat,
pe jos, o papiotă. Aş fi putut jura că ea nu căzuse atunci
când pusesem acolo scrisoarea. Cu toate acestea, nu mi-a
trecut o clipă prin minte că, în lipsa mea, cineva cotrobăise
prin sertăraş. Abia pe urmă, când m-am pus să caut un plic
în dulap, mi-am dat seama că în casă nu mai era ordinea
pe care o lăsasem la plecare.
Trebuie să ştiţi, în ciuda faptului că de multe ori sunt cam
distrată, îmi place ordinea. Nu mă simt bine decât atunci
când până şi cel mai neînsemnat obiect se află la locul şi în
poziţia de fiecare zi.
Să nu vă închipuiţi că ceea ce observam eu atunci
echivala cu dezordinea. Mai ales pentru ochii unui bărbat
totul era în perfectă ordine. Dar noi, femeile, avem altfel de
ochi pentru „amănuntele” fără importanţă, mai ales atunci
când e vorba de propriul nostru interior. Da, era ordine, dar
nu ÎNTOCMAI ordinea pe care eu o lăsasem. Veioza se afla,
ca şi mai înainte, pe capacul lăzii studioului, dar nu exact la
locul ei obişnuit şi, mai ales, nu cu abajurul întors spre
aparatul de radio. Tişlaifărul de pe măsuţă avea un colţ
sucit, iar uşiţa de la servantă era întredeschisă, ceea ce
niciodată nu se mai întâmplase. Mai erau şi uite câteva
amănunte – nesesizabile de un ochi străin – care stricau
armonia ordinii stabilite de multă vreme în casa mea, şi pe
care numai ochiul meu le putea sesiza.
Acum nu mai exista niciun fel de dubiu. În lipsa mea,
cineva efectuase o adevărată percheziţie, urmărind
Dumnezeu ştie ce scop. Dar cel mai mult mă neliniştea
faptul că acela care îmi cotrobăise prin lucruri citise
scrisoarea adresată dumneavoastră. Şi mă neliniştea,
fiindcă eram convinsă că nu putea fi altul decât asasinul.
Neliniştii i se adăugă imediat o stare de adevărată
deprimare. Deşi bine intenţionată, scriind scrisoarea
făcusem o mare prostie. Asasinul ştia acum că planul de a
mă compromite nu-i reuşise, ştia că dumneavoastră aveaţi
cunoştinţă unde ascunsese balotul cu lucrurile furate. Fără
voia mea, tovarăşe căpitan, v-am desconspirat intenţiile şi
îmi pare nespus de rău.
Câteva minute banda de magnetofon punctă din nou
tăcerea.
Pe urmă se auzi vocea căpitanului Ovezea.
— Vă rog să continuaţi, tovarăşă Milea.
— Am fost atât de deprimată, încât am început să plâng
ca o proastă. Pe urmă, când m-am mai liniştit, mi-am pus
întrebarea dacă asasinul plecase într-adevăr sau se
ascunsese pe undeva prin apropiere ca să vadă dacă voi
expedia sau nu scrisoarea. La un moment dat, întrebarea
aceasta deveni aproape o obsesie. Trebuia neapărat,
tovarăşe căpitan, să mă conving. M-am îmbrăcat şi am ieşit
în stradă. Între timp se întunecase. Am pornit-o agale spre
bulevard, străduindu-mă să-mi dau seama dacă sunt sau
nu urmărită. Nu mă înşelasem. Asasinul mă pândise ca să
se convingă dacă voi expedia sau nu scrisoarea, şi acum
mă urmărea, după cum m-am putut convinge, în vreo două
rânduri, folosindu-mă de oglindă. Dacă nu ar fi fost
întuneric şi dacă ar fi fost mai puţin departe, poate că l-aş fi
recunoscut chiar.
Niciodată nu l-am urât atât de tare ca în clipa aceea. Şi
atunci, fiindcă îl uram atât de tare, am simţit nevoia să-l
înfrunt, să fac ceva ca să mă răzbun cumva. Ceea ce am
făcut atunci, poate că dumneavoastră vi se va părea ridicol.
Dar altceva mai bun nu mi-a venit în minte. Am intrat la
poştă, am cumpărat plic şi hârtie şi, timp de o jumătate de
oră, am umplut o coală întreagă pe ambele fete cu tot ceea
ce mi-a trecut prin minte.
În timp ce scriam, într-o închipuită conversaţie, îl
apostrofam:
— Dacă m-ai urmărit – şi sigur că m-ai urmărit – ştii unde
mă aflu acum. Poate că în clipa asta mă priveşti prin
fereastră şi te întrebi cui îi scriu atâta de nu mai termin. Ai
da orice ca să ştii, dar nu vei ştii, mizerabile, banditule”.
Când am umplut hârtia, de n-am mai avut unde scrie, am
pus-o în plic, am caligrafiat o adresă fictivă pe el şi l-am
introdus în cutia de scrisori. Pe urmă am plecat acasă.
— De data asta v-a mai urmărit?
— Nu, tovarăşe căpitan.

Căpitanul Ovezea opri magnetofonul. Cum decursese

mai departe întrevederea cu Dana Milea nu-l mai interesa.
Începu să se plimbe gânditor prin birou. Pe chipul său se
putea citi îngrijorarea. Din când în când, se oprea, răsfoia
carneţelul în care, cât timp lucrase magnetofonul, făcuse
diverse însemnări, citea câte o frază, sublinia alta sau mai
adăuga ceva. Pe urmă, din nou începea să se plimbe.
După mai bine de jumătate de oră, ridică receptorul şi
formă numărul maiorului Mărăcineanu.
— Să trăiţi, tovarăşe maior! Pot să vin la d-voastră?
— Ceva important?
— Da, tovarăşe maior!
 — Atunci vino. Adu-l cu dumneata şi pe Borcea.
Câteva minute mai târziu, cei doi căpitani se găseau în
biroul maiorului.
— Tovarăşe maior, acum o jumătate de oră a plecat de
la mine Dana Milea. Cele ce am aflat de la ea au pentru
noi o importanţă deosebită. Am înregistrat convorbirea pe
bandă de magnetofon şi îmi permit să vă sugerez s-o
ascultaţi.
— De acord!
Căpitanul Ovezea porni magnetofonul, şi din nou se
auzi vocea Danei Milea.
Când înregistrarea se termină, maiorul Mărăcineanu se
adresă căpitanului Borcea.
— Acum îţi este clar, tovarăşe căpitan, de ce a fost
furată cutia de scrisori?
— Bineînţeles, tovarăşe maior.
Dimineaţa, în zori, secţia de miliţie fusese anunţată de
către dirigintele poştei că, în timpul nopţii, cineva furase
cutia de scrisori instalată chiar la intrarea în localul
poştei. Imediat fură întreprinse cercetări. Cercetările erau
în toi când nişte copii veniră să anunţe că, jucându-se
lângă linia ferată, găsiseră cutia spartă, iar alături, pe
iarbă, un vraf întreg de cărţi poştale, ilustrate şi scrisori.
În legătură cu acest ciudat furt fuseseră emise diferite
ipoteze, unele chiar extravagante. Dar abia acum, după ce
ascultară declaraţia Danei Milea, misterul se lămuri.
— Deşteaptă fată! observă căpitanul Borcea. Bine l-a
păcălit!
Căpitanul Ovezea scoţând din buzunar carneţelul se
adresă maiorului Mărăcineanu.
— Tovarăşe maior, după părerea mea, Dana Milea şi-a
agravat situaţia.
— Te ascult!
— Vă explic imediat. În prealabil aş vrea să încep prin a
vă spune de ce mi se pare importantă declaraţia ei: În
primul rând, ştim acum, precis, – în cazul când
Mântulescu nu e o mare secătură – că există o dublură a
cheii de la „Salonul albastru”. La început, noi am
presupus că asasinul după ce s-a folosit de cheie ca să
monteze mica lui piesetă în scopul compromiterii Danei
Milea a pus-o la loc. Iată însă că lucrurile nu s-au
întâmplat chiar aşa. A pus-o el la loc, dar numai după ce
în prealabil i-a luat mulajul. Se pune întrebarea: De vreme
ce scopul a fost atins – şi noi am făcut totul ca să-l
convingem pe asasin că a izbutit s-o compromită pe Dana
Milea – de ce a confecţionat o dublură a cheii? După
părerea mea, nu poate exista decât o singură explicaţie:
pentru criminal uşa de la „Salonul albastru”, mai precis
aripa nelocuită din Castel, prezintă o atât de mare
importanţă, încât a căutat să-şi asigure posibilitatea de a
putea pătrunde acolo ori de câte ori va avea nevoie.
Se pune de asemenea întrebarea: de ce ţine criminalul
să-şi asigure accesul în aripa nelocuită? Oare numai
pentru faptul că în dulăpiorul lavoarului se află obiectele
ascunse de el?
În al doilea rând, Dana Milea afirmă că a găsit şi a lăsat
uşa de trecere larg deschisă, dar că, ulterior, când a
revenit cu Mântulescu, a găsit-o încuiată. Ce să deducem
de aici? Că acela care a descuiat-o şi a lăsat-o larg
deschisă este acelaşi care a încuiat-o după aceea?
— Nu e absolut necesar! observă căpitanul Borcea.
— D-voastră, deci, presupuneţi că ar putea fi doi aceia
care au câte o cheie de la uşa de acces în aripa nelocuită?
— Am spus doar că nu e absolut necesar. Dublura unei
chei nu se face numai după original. Asta, fără a mai pune
la socoteală că uşa, a cărei broască nu este complicată,
poate fi descuiată sau încuiată şi cu un şperaclu. Cu alte
cuvinte, nu în mod necesar acela care a descuiat-o ca s-o
ademenească pe Dana Milea a şi încuiat-o după aceea.
Personal însă înclin să cred că, în cazul acesta, avem de-a
face totuşi cu o singură persoană.
— O concluzie, mai mult sau mai puţin conformă cu
realitatea nu putem trage decât în măsura în care găsim
răspunsuri juste şi altor întrebări. De pildă: De ce asasinul
a lăsat uşa descuiată şi larg deschisă? Ca s-o
ademenească pe Dana Milea? Dar de unde ştia că ea avea
să treacă pe acolo? A urmărit-o? Numai în acest caz, da! A
urmărit-o, i-a luat-o înainte scurtând drumul prin sala de
muzică, a descuiat uşa şi, ascuns pe undeva, a aşteptat-o.
Dar, în acest caz, se impune cu necesitate întrebarea: în ce
scop a ademenit-o? Ca s-o omoare? Ştim doar că nu i s-a
întâmplat nimic, deşi ea a zăbovit destul în aripa
nelocuită. Atunci, repet, ce rost a avut ademenirea ei?
— Şi care e răspunsul dumitale la întrebarea aceasta?
întrebă maiorul Mărăcineanu.
— Deocamdată, tovarăşe maior, încă nu am găsit un
răspuns cât de cât satisfăcător.
— Poate că a intenţionat s-o omoare, dar, în ultimul
moment a survenit ceva care l-a împiedicat s-o facă. Sau,
poate, s-a răzgândit, emise ipoteza căpitanul Borcea.
— Fără îndoială, am comite o gravă eroare dacă am
exclude intenţia şi am admite că doar întâmplării se
datoreşte faptul că Dana a găsit uşa descuiată. Nu putem
exclude intenţia, fiindcă ar trebui să admitem că asasinul,
care a făcut dovada unei prudenţe diabolice atunci când l-
a suprimat pe Anton Neguţă, în cazul acesta s-a comportat
prosteşte de imprudent
— Mai ales că o asemenea ipoteză ne-ar obliga să nu
dăm crezare Danei Milea care afirmă că, atunci când a
vrut să intre în camera de baie, a văzut că cineva o
pândeşte ascuns pe după uşă. Personal, nu cred că i s-a
„năzărit”, îl susţinu căpitanul Borcea.
— Nu i s-a năzărit deloc Sunt convins că, dacă ar fi
umblat la dulăpior, vie n-ar mai fi ieşit de acolo.
— Ştiu eu! se arătă sceptic de data asta căpitanul
Borcea. Crezi că banditul ar fi riscat să comită o nouă
crimă şi tot la Castel?
— Sunt convins că da!
— Foarte probabil că ar fi ucis-o! fu de aceeaşi părere şi
maiorul Mărăcineanu. Şi ştiţi de ce? Pentru că de când l-a
ucis pe Anton Neguţă este permanent terorizat de teamă
că ar putea să fi descoperit. Şi convins că primejdia îi
ameninţă în primul rând dinspre, partea Danei Milea face
unele prostii pe care nu le-ar face dacă nu i-ar fi atâta
frică de ea. Le face fără să-şi dea scama că, procedând
astfel, singur îşi îngustează aria de mister de care s-a
înconjurat. Dar continuă, Ovezea! Dumneata n-ai terminat
tot ceea ce aveai de spus.
— Spuneam că Dana Milea a scăpat ca prin minune de
moarte. După aceea, criminalul se comportă din nou într-
un fel de neînţeles. La început, ca s-o ademenească, lasă
uşa de la „Salonul albastru” larg deschisă. Pe urmă, după
ce ea pleacă, o încuie. Ce fel de concluzie să tragi dintr-un
asemenea comportament? Ai zice: a procedat dinadins aşa
ca să se afle că, în afară de cheia păstrată de Luca
Mântulescu, mai există la altcineva o dublură a ei.
— Bine, dar o asemenea presupunere mi se pare cu
desăvârşire absurdă! observă căpitanul Borcea.
— Fără îndoială că e absurdă. Dar nici nu putem
accepta că, în mod deliberat, criminalul a ţinut să ne
informeze că se află în posesia unei dubluri. Deocamdată,
noi constatăm ciudăţenia purtării sale, dar nu suntem
încă în măsură să ne-o explicăm, deoarece ne lipsesc toate
elementele de legătură. Dar cele declarate de Dana Milea
prezintă importanţă pentru noi şi din alt punct de vedere.
— Nu găseşti că e puţin cam… impresionistă? întrebă
maiorul.
— Impresionistă! se miră căpitanul Ovezea. Nu, n-o
găsesc!
— Poate, puţintel cam dezlânată, nesistematizată,
încercă s-o apere şi căpitanul Borcea.
— Văd că sunteţi amândoi de altă părere. În orice caz, la
proxima ocazie va trebui să-i recomanzi ca, în ceea ce
priveşte iniţiativele, să fie ceva mai circumspectă!
— La care iniţiativă vă referiţi, tovarăşe maior? întrebă
căpitanul Ovezea.
— De pildă, la aceea de a-ţi scrie scrisori în loc să vină
aici şi să-ţi spună tot ceea ce consideră ea important să
aflăm şi noi.
— Tovarăşe maior, iniţiativa aceasta a ei a fost o mare
prostie.
— O mare prostie, Ovezea, cu consecinţe destul de
serioase.
— Tocmai în legătură cu aceste consecinţe, tovarăşe
maior, voiam să vă raportez.
— Te ascult!
— Tovarăşe maior, la ora actuală asasinul ştie că planul
pe care şi l-a făcut de a o compromite pe Dana Milea nu i-
a reuşit. Dar mai ştie că noi, prefăcându-ne că ne-am lăsat
păcăliţi, de fapt îi întindeam lui o cursă.
— În care nu se va lăsa prins din cauza acestei fete,
bine intenţionată, însă prost inspirată.
— Din păcate, tovarăşe maior.
— În consecinţă, nu mai are rost să ne prefacem că nu
ştim unde sunt ascunse obiectele pretins furate. Mâine,
du-te la muzeu şi pune-l la curent şi pe director. Explică-i
că hoţul nu a scos lucrurile furate din muzeu fiindcă a
aşteptat să i se ivească un prilej favorabil. Dana Milea a
mai făcut însă o mare prostie. Ştii care?
— Tovarăşe maior, tot o prostie a fost că s-a apucat să
scrie la poştă scrisoarea aceea.
— Exact! Dar de ce?
— Mai întâi, fiindcă l-a pus în gardă pe asasin că ea se
ştie urmărită! În al doilea, fiindcă l-a păcălit cu scrisoarea.
În al treilea, i-a dat posibilitatea să se convingă o dată mai
mult că nu-i o gâsculiţă, aşa cum probabil a crezut-o
atunci când a cruţat-o.
— Că nu-i o gâsculiţă s-a putut convinge şi atunci când
a citit scrisoarea adresată tovarăşului Ovezea, adaugă
căpitanul Borcea.
— Fără îndoială! Dar tocmai de aceea consider astăzi
mai mult decât ieri că o paşte o primejdie reală, fiindcă
asasinul, astăzi, mai mult decât ieri, se teme de ea. Ieri,
tovarăşul căpitan Borcea a propus unele măsuri în
vederea preîntâmpinării unor noi acţiuni delictuoase. Cred
că e absolut necesar să mai luăm încă o măsură. Anume,
cred că e absolut necesar ca tovarăşul căpitan Borcea să
dea un lucrător de-al dumnealui, care să vegheze asupra
ei.
— Într-adevăr, e necesar s-o păzim! întări maiorul.
Dumneata ai dreptate Ovezea. Acum când s-a convins că
Dana Milea e mult mai perspicace decât îşi făcuse iluzia,
abia are un motiv în plus să-i fie frică de ea şi s-o urască!
— În ce măsură se teme de ea, o dovedeşte şi faptul că a
riscat prosteşte, furând cutia de scrisori.
— Şi de ce consideri dumneata furtul cutiei un risc
prostesc? întrebă maiorul pe căpitanul Borcea.
— Pentru că riscul a fost prea mare în raport cu scopul
urmărit. În definitiv, conţinutul scrisorii expediate de
Dana Milea de la poştă nu putea să prezinte un interes
mai mare – din punctul lui de vedere – decât cele ce aflase
din cealaltă scrisoare pe care fi citise acasă la ea!
— Dacă socoţi că a furat cutia de scrisori numai ca să
afle conţinutul celei de-a doua scrisori, atunci ai perfectă
dreptate, riscul a fost de-a dreptul prostesc. Dar eu cred
că nu numai pentru asta a riscat. Asasinul a vrut să intre
în posesia scrisorii, nu ca sa ia cunoştinţă de conţinutul
ei, ci ca ea să nu ajungă în mâinile noastre. Dumneata,
Ovezea, ce părere ai?
— Sincer vorbind, nu mi-e deloc clar ce a urmărit.
— Ca să nu ajungă în mâinile noastre! se miră căpitanul
Borcea. Dacă Dana Milea ne-ar fi trimis, într-adevăr, o
scrisoare ca să ne comunice anumite fapte care ne
interesează, chiar dacă el ar fi izbutit să pună mâna pe ea,
cu o întârziere de câteva zile, pe o cale sau alta, tot am fi
luat cunoştinţă de conţinutul ei.
— Exact! Cu o întârziere de câteva zile, spui! Păi tocmai
asta a urmărit şi asasinul. A riscat atât fiindcă a vrut să
câştige timp. În ce scop, deocamdată nu ştim. Dar acum,
când probabil şi-a dat seama că a fost păcălit să vedem
cum va reacţiona, mai ales în ceea ce o priveşte pe Dana
Milea. În orice caz, spre a preîntâmpina orice surpriză, dă-
ne un om de nădejde, Borcea.
— Vă dau şi mai mulţi, tovarăşe maior.
— Unul mi-e suficient. Începând de astăzi, poate chiar
din acest moment, omul acesta al dumitale va trebui să
asigure securitatea Danei Milea.
— Tovarăşe maior, mă duc să dau ordinele necesare.
— Foarte bine.
După ce căpitanul Borcea ieşi, maiorul îşi aprinse o
ţigară şi, cât timp fumă, rămase gânditor, închis în sine.
Mai târziu, căpitanul Ovezea îl auzi murmurând:
— Oricum, după patru zile lucrurile au început să se
mai limpezească.
 X
Mai era o jumătate de oră până la începerea
programului. În sala îndrumătorilor nu se afla decât Ana
Lupea care răsfoia un jurnal de mode, după cât se părea
fără prea mult interes. Ceea ce te făcea să presupui
aceasta era aerul ei plictisit, blazat. Un observator mai
atent ar fi sesizat însă că, sub masca plictiselii, se
ascundea nelinişte, nesiguranţă.
Ana Lupea era frumoasă. Dacă mai înainte, până a nu fi
omorât, vizitatorii muzeului îl preferau pe Anton Neguţă
pentru erudiţia sa, în schimb foarte mulţi dintre ei, dacă
ar fi avut posibilitatea să aleagă, ar fi preferat-o pe Ana
Lupea tocmai fiindcă era frumoasă.
Cândva Ion Mocanu spusese despre ea că e frumoasă ca
o statuie din antichitatea elenă.
Fusese aceasta una din puţinele lui comparaţii izbutite.
Dar tot aşa de bine s-ar putea spune că fusese una din
putinele comparaţii folosite. Fiindcă Ion Mocanu avea un
limbaj plat, lipsit cu desăvârşire de înflorituri stilistice.
Platitudinea limbajului era, în cea mai mare măsură,
rezultatul unei acţiuni deliberate. Încântat ca un Narcis de
alura sa sportivă, era convins că unui asemenea fizic
trebuie să-i corespundă neapărat un vocabular plat, sec,
telegrafic. De aceea, se ferea ca de foc să întrebuinţeze
până şi cele mai banale comparaţii sau metafore.
Dar în ciuda dorinţei sale, comparaţia în legătură cu
Ana Lupea fusese izbutită şi corespundea întru totul
realităţii. Într-adevăr, Ana Lupea semăna cu o statuie
greacă. Era înaltă, suplă, avea un mers mlădios, ostentativ
de mlădios, care atrăgea atenţia. Ovalul perfect al
chipului, nasul acvilin, ochii albaştri şi părul blond, pe
care îl pieptăna cu cărare la mijloc ignorând cu
desăvârşire moda, toate acestea te făceau să-ţi aminteşti
fără voie de statuile din vechea Elada.
Era originară din Galaţi. Tatăl ei, mare angrosist de
coloniale, atunci când muri, la începutul anului 1940, lăsă
neveste-si o avere de câteva milioane. Pe atunci Ana abia
împlinise patru ani şi nu-şi găseai pereche de râzgâiată ce
era.
Mamă-sa, care ajunsese „doamna Lupea” numai fiindcă
avusese norocul să participe la un obscur concurs de
frumuseţe al cărui preşedinte fusese angrosistul, trezindu-
se văduvă, se pricepu să irosească în sindrofii şi în câteva
neinspirate speculaţii de bursă milioanele lăsate de
răposatul şi deloc regretatul ei soţ. Totuşi ea – „văduva
veselă” cum fusese poreclită din pricina sindrofiilor – se
pricepu să se descurce aşa de bine, încât fiică-sa crescu
fără să cunoască privaţiunile. Totuşi, moştenind firea
mamei sale, era nemulţumită mai ales de perspectivele
existenţei sale.
În privinţa „perspectivelor”, la început mamă-sa fusese
optimistă. Visase pentru fata ei frumoasă cariera teatrală.
Cum însă natura neglijase să o înzestreze, cât de cât, cu
talent, a trebuit să renunţe la acest vis, care în ultimii ani
ai şcolii medii începuse să devină şi al Anei. Până la urmă,
atât mama cât şi fiica fură chiar bucuroase atunci când
izbutiră să fie primită la Facultatea de filologie, pe care o
termină cu destule dificultăţi. Cu toate intervenţiile – şi ele
fură numeroase – nu reuşi să primească repartizarea
pentru Bucureşti, aşa că, resemnându-se, trebui să se
mulţumească cu postul de îndrumătoare la Muzeul
Caraiman. Nu renunţa însă o clipă la hotărâre de a se
transfera în Capitală unde, cel puţin aşa pretindea, avea
un logodnic. Pretextând că se duce să-l vadă, când o
căutai era la Bucureşti. Şi, lucru curios, nimeni nu-şi
punea întrebarea de ce acest logodnic nu venea niciodată
să-şi viziteze el logodnica.
Fată de localnicii de ambele sexe, Ana Lupea se ţinea la
distanţă, dacă nu dispreţuindu-i, în orice caz
compătimindu-i că pot accepta o existenţa „insignifiantă şi
meschină”, într-un orăşel „imposibil şi somnoros”.
De altfel, ochii ei albaştri şi frumoşi, atunci când ea
voia, ştiau să privească atât de strivitor de distant şi atât
de glacial, încât izbuteau să sugrume elanul şi curajul
celui mai înflăcărat admirator din minusculul şi ceţosul
orăşel Caraiman.
Fără să fie ostentativ elegantă, avea un talent înnăscut –
poate singurul ei talent – de a se îmbrace cu atâta gust,
încât până şi ochii cei mai exigenţi – şi, ca de obicei, astfel
de ochi nu poate să-i aibă decât tot o femeie – nu izbuteau
să-i găsească vreun cusur.
Cu toate că, mai ales în rândul localnicelor antipatiile
erau numeroase, nici cele mai inspirate guri într-ale
clevetirii nu găseau în viaţa ei particulară motive
„serioase” ca s-o foarfece. Nici măcar „eleganţa” ei nu le
oferea un asemenea prilej. Fiindcă Ana Lupea nu era
„suspect” elegantă – s-ar fi putut spune, fără exagerare, că
nici măcar nu era elegantă – ci numai îmbrăcată cu gust.
Nu constituia prilej de clevetire nici faptul că între ea şi
Ion Mocanu au existat – unele pretindeau că mai există –
şi altfel de relaţii decât cele de serviciu. Dar, întrucât faima
de donjuan a lui Ion Mocanu era în aşa măsură
consolidată, toate erau de părere că ar fi fost nefiresc dacă
tocmai ea i-ar fi rezistat.
Singurul motiv concret de bârfeală îl constituia
„logodnicul de la Bucureşti”, în existenţa căruia refuzau să
creadă până şi cele mai puţin receptive la bârfeală.
Totuşi, dacă vreuna dintre rivalele ei ar fi avut şansa să
se găsească în dimineaţa aceasta în sala îndrumătorilor şi
să asiste la discuţia dintre ea şi Ion Mocanu, după aceea
ar fi avut suficiente grăunţe ca să macine la moara
clevetirii.
Lucrurile s-au petrecut astfel:
Ana Lupea răsfoia, numai aparent plictisita, jurnalul de
modă. După câteva clipe intră pe uşă Ion Mocanu care, la
rândul său, părea la fel de plictisit şi de blazat. De altfel,
aceasta era mina lui obişnuită: blazarea. Privindu-l, ai fi
putut crede că universul îl tine pe degetul său cel mic, şi
că nimic din ceea ce se întâmplă pe lume nu se întâmplă
fără ştiinţa sa.
Ca şi când acum abia ar fi izbutit să se odihnească după
o cursă istovitoare, Ion Mocanu se lăsă oftând într-un
scaun, care protestă împotriva unui asemenea tratament,
scârţâind din toate încheieturile.
— Bună dimineaţa, Ana!
— Bună dimineaţa, băiete! Cum ai dormit azi noapte?
— Prost!
— Ai avut insomnii sau vise proaste?
— Şi una, şi alta. Întâi am visat urât, m-am trezit, şi pe
urmă n-am mai putut să adorm.
— Ai visat că te-a părăsit frumoasa ta ultimă iubită?
Şi accentua, cu vădită ironie, cuvântul „frumoasă”
— Cred că n-ai să-mi conteşti o anumită experienţă în
materie de femei. Nu?
— Să zicem!
— Ei bine, află că în urma unei experienţe nu tocmai de
lepădat, am ajuns la convingerea, la care de altfel au ajuns
şi alţii înaintea mea. Anume, că în relaţiile dintre un
bărbat şi o femeie nu frumuseţea constituie factorul
hotărâtor.
— Serios? Ce înţeleaptă constatare!
— N-ai decât să fii ironică cât pofteşti. De altfel Dana
nici nu e urâtă. Desigur, nu e frumoasă ca tine…
— Mulţumesc!
— Dar nici urâtă nu se poate spune că este. E chiar
drăguţă.
— Ai memorie cam scurtă, băiatule? Altă dată aveai
altfel de părere despre ea.
— Da, recunosc! Mi se părea urâtă, neinteresantă. Cum
să-ţi explic? Oricât aş încerca, îmi dau seama că e greu să
te obiectivizezi atât cât este necesar ca să poţi înţelege ce
s-a petrecut cu mine şi cu Dana. Îţi aminteşti că atunci
când s-a întâmplat nenorocirea cu Anton, Dana a leşinat.
Voi, tu şi cu Angela, abia izbutiserăţi s-o readuceţi în
simţiri. Atunci, din întâmplare, am picat şi eu. Parcă o
văd: stătea culcată pe covor cu capul în poala ta, speriată
şi nenorocită. Mi s-a făcut milă de ea. Da, atunci n-am
simţit pentru ea decât milă, nevoia de a o proteja. I-am
ajutat să se ridice şi am dus-o să se odihnească pe o
canapea. Şi-a plecat capul pe umărul meu cu atâta
cuminte bucurie, încât m-a înduioşat. Mi-a devenit dintr-o
dată foarte simpatică. Am simţit că mi-e foarte aproape. A
fost ca o revelaţie fiindcă…
— Poftim! Revelaţie! De unde ai împrumutat limbajul
ăsta, băiete?
— Degeaba te străduieşti să fii ironică, Ana! Eu încerc
doar să-ţi explic. Te rog să mă asculţi. Dintr-un anumit
punct de vedere, poate că-ţi sunt dator o explicaţie.
— Nu mai lipseşte decât să-mi spui că ai mustrări de
conştiinţă. Dar te-am întrerupt. Vorbeai de… revelaţie.
— Ei, da! Voiam să-ţi spun că gestul ei a fost pentru
mine ca un fel de revelaţie, fiindcă mi-am dat seama că ea
mă poate iubi aşa cum orice bărbat visează să fie iubit. Tu,
Ana, nu m-ai iubit!…
— Desigur că nu te-am iubit, aşa cum te mistifici că te
iubeşte Dana. Mi-ai fost necesar. Atât!… Şi apoi, trebuie să
recunoşti, formam amândoi o pereche foarte – cum să
spun? – foarte decorativă. Dar, ce, parcă tu m-ai iubit?
— Nu, nici eu nu te-am iubit. De altfel, niciodată n-a
fost vorba de dragoste între noi, chiar dacă, uneori, am
folosit amândoi cuvântul acesta. Fără să fi existat o
înţelegere prealabilă, el avea pentru noi cu totul altă
semnificaţie. Nu-i aşa. Ana?
— E adevărat!
— Ştii, nu numai cu tine s-a întâmplat aşa. Niciuna din
femeile care au trecut prin viaţa mea nu m-au iubit. Eu
am avut neşansa să cunosc numai femei din categoria
acelora care fac din bărbat obiectul unei dispute aprige
între ele. Atunci când una câştiga, satisfacţia ei consta nu
în faptul că deveneam al ei, ci în plăcerea de a şti că a
învins celelalte concurente. După aceea, urma repriza a
doua a luptei, aceea de a mă păstra. Şi nicidecum fiindcă
m-ar fi iubit, ci, pur şi simplu, din ambiţia de a nu mă
ceda alteia.
— Săracul băieţaş!
— Mereu ironică.
— Nu, glumesc! Dar cum rămâne cu Dana? Ea nu
participă la competiţie? Face excepţie cumva?
— Ei, da! Face excepţie. Modestă, excesiv de modestă,
subapreciindu-se, nici n-a cutezat să spere că ar putea
câştiga o bătălie în care erai şi tu angajată. De aceea,
ascunzându-şi cât mai bine sentimentele, s-a resemnat să
mă iubească fără speranţă. Ei bine, eu n-am ştiut că
cineva poate iubi aşa, şi că, de fapt, aceasta înseamnă
adevărata dragoste. Abia când mi-am dat seama, am
înţeles că, de fapt, totdeauna am tânjit după o asemenea
dragoste. Dana a făcut din mine un alt om. Poate că ai
observat cât de mult m-am schimbat.
— Da, te-ai schimbat… Sau, poate, numai încerci să te
convingi că te-ai schimbat.
— Prostii! Sigur că m-am schimbat.
— Te ţii de fusta Danei ca un adolescent. Tu!
— Da, eu. Pentru că sunt îndrăgostit, ca un adolescent.
— De aceea vorbeşti aşa?
— Cum vorbesc?
— Vorbeşti… ca din cărţi!
— Prostii!
— Nu, serios că vorbeşti ca din cărţi. Dacă ai vorbi
totdeauna aşa, multe femei te-ar găsi şi interesant, nu
numai frumos.
Se ridică şi se duse la fereastră. Cu mâinile la spate,
privi afară, la havuzul care arunca, neobosit, jerbe de apă.
De acolo, vorbi din nou:
— Ascultă! Sunt gata să cred că ai fost sincer în tot ceea
ce mi-ai spus. Dar, află de la mine, tu n-o iubeşti.
— Mă faci să râd!
— N-ai decât să râzi cât pofteşti, dar adevărul acesta
este. Tu nu eşti omul care să te îndrăgosteşti de o fată ca
Dona…
— Dacă ai cunoaşte-o, n-ai vorbi aşa!…
— Tocmai fiindcă o cunosc, băiatule, vorbesc aşa. E
bună, e minunată, dar nu e interesantă. Vreau să spun că
pentru tine nu e interesantă. Ce perspective îţi poate ea
oferi? Te rog să-mi spui şi mie!
— Eşti stupidă dacă pui aşa problema. Perspectiva?
Mulţumirea sufletească! În definitiv, omul obişnuit îşi
doreşte atât de puţin ca să fie fericit. Şi eu nu sunt decât
un om obişnuit.
— Adică: o slujbă, o nevastă, copii, un film, două pe
săptămână, o piesă de teatru la Casa de cultură, o
excursie pe la cabanele din munţi… Nu?
— Ţi-am spus că sunt un om obişnuit.
Ana Lupea întoarse spatele ferestrei şi se cocoţă pe
pervaz. De acolo, bălăbănindu-şi picioarele, ca o fetiţă,
continuă să-i vorbească:
— Fără îndoială că nu eşti un om excepţional. Da, eşti
un om obişnuit, dar pe altă măsură. Eşti un om obişnuit,
fiindcă nu eşti un om neobişnuit, excepţional, dar totodată
nu eşti un om obişnuit pentru că îţi lipsesc calităţile
omului obişnuit. Tu eşti, dragul meu, o licheluţă. Nu te
înfuria. Ca să te liniştesc adaug: De altfel, nici eu nu sunt
mai brează. De aceea, ne şi potrivim atât de bine. Amândoi
ne putem considera oameni cinstiţi, nu fiindcă aveai un
fond cinstit, ci, pur şi simplu, pentru că împrejurările au
fost de aşa natură, încât ele, pe deasupra voinţei noastre,
ne-au ferit de a deveni necinstiţi. Ţi-aduci aminte ce
spuneai într-o zi? „Regret – spuneai – că sunt obligat să
trăiesc într-o societate în care singura nobleţe,
recunoscută, este aceea pe care ţi-o conferă munca”.
— Atunci când am spus aceste cuvinte, încă n-o
cunoscusem pe Dana.
— Şi de când o cunoşti, ai căpătat pasiunea muncii?
— Da!
— Şi pasiunea mediocrităţii?
— Şi, dacă vrei să incluzi în sfera acestui cuvânt ceea ce
se înţelege, în mod obişnuit, prin o viaţă obişnuită.
— Te gândeşti să te însori cu ea?
— Sunt hotărât!…
— Va să zică, la mine n-ai de gând să te mai întorci!…
— Ţi-am spus că o iubesc sincer.
Ana Lupea sări de pe pervazul ferestrei şi veni lângă el.
— Îţi faci iluzii! Pe vremuri, noi am fost bogaţi. După
moartea tatei, mama s-a priceput de minune să risipească
toată averea. Pe atunci, eram încă mică. Dar poate nu
chiar atât de mică încât să nu mi dau seama ce minunat
lucru e să ai bani, bani mulţi. De aceea, ca şi tine regret că
m-am născut prea târziu. Fiindcă nimic nu se pare mai
stupid şi mai plictisitor decât să fiu nevoită să muncesc în
fiecare zi. Noi, măi băiete, ne potrivim foarte mult. Şi
tocmai de aceea m-am ataşat de tine. De la început am
văzut că eşti foarte asemănător mie.
— Pe linia…
— Exact! Pe linia lichelismului. Încă de pe când eram
mică, n-am putut suferi povestioarele morale în care, în
mod necesar, pe lângă fetiţa cea rea, trebuia, prin
contrast, să existe şi o fetiţă bună. Întâlnindu-te şi
cunoscându-te – după părerea mea destul de bine – mi-am
dat seama că noi doi am putea alcătui o povestioară, în
care eu, fetiţa cea rea, nu trebuie să mă ruşinez de faptele
cele rele ale mele, pentru că nici celălalt personaj al
povestioarei, băieţelul, – adică tu – nu eşti mai breaz. Cei
care îmi fac curte pretind că-i ţin pe toţi la distanţă fiindcă
sunt nemăsurat de orgolioasă. Nu-i adevărat! Dacă nu
sunt văzută în tovărăşia bărbaţilor, explicaţia trebuie
căutată în povestioara cu cele două personaje de care ţi-
am vorbit. N-aş spune că politica mă pasionează şi nici că
o pricep prea bine. Dar un fapt devine mereu mai evident,
până şi pentru mine: că zi de zi oamenii capătă trăsături
morale noi. Consecinţa acestui fapt este că văd în jurul
meu mereu mai multe personaje pozitive. Mi s-a întâmplat
să cunosc mulţi bărbaţi, mai inteligenţi şi mai agreabili
decât tine. Cu toate acestea, ţi-am rămas ţie credincioasă.
Şi ştii de ce? Pentru că toţi îmi creau complexe, ei
întruchipând personajul pozitiv din povestioară.
Tu, dragul meu, eşti singurul om care nu-mi creezi
asemenea complexe. Tu eşti singurul om care nu mă faci
să regret că în această societate cu oameni mereu mai
perfectibili, eu rămân singura care nu mă pot schimba.
Având în faţă exemplul tău, mă consolez că suntem
amândoi foarte asemănători.
— Nu mă supăr auzindu-te că vorbeşti aşa, fiindcă îmi
dau seama că numai vanitatea ta jignită te împinge să
debitezi asemenea prostii. N-aş vrea totuşi să-mi porţi
pică, Ana. Dimpotrivă, aş vrea să rămânem prieteni.
— Fii fără teamă. Nu-ţi port pică. Cât priveşte vanitatea
mea jignită… ei bine află că nu mă simt deloc jignită,
fiindcă sunt convinsă că te vei întoarce la mine. Da, te vei
întoarce, fiindcă în curând voi fi în măsură să te recâştig.
— Ce vrei să spui? Zău că nu înţeleg!…
Ana Lupea nu-i răspunse imediat. Privindu-l cu ironie,
dar în acelaşi timp şi cu un fel de duioşie se gândi la
diamante. Până la urmă tot vor descoperi ascunzătoarea
lor. Şi atunci… atunci va fi milionară. Perspectiva aceasta
o ameţi aproape ca o băutură tare. Închise ochii, şi sub
pleoape începură să capete contur tot ceea ce plănuise să
facă atunci când va intra în posesia banilor. În orice caz,
nu va fi necugetată ca mamă-sa. Cu banii aceia va şti să
smulgă vieţii maximum de plăceri pe care i le putea oferi.
Când redeschise ochii, Ion Mocanu se uită la ea cu un
fel de curiozitate avidă.
„Şi tu figurezi în planurile mele, băiete”! îi vorbi în gând.
Apoi cu voce tare:
— Deocamdată, nici nu e nevoie. Cred că nu ţi-am dat
vreodată prilejul să constaţi că sunt o gâscă, nu?
— Categoric, nu!
— Atunci, poţi să mă crezi. Dacă îţi spun că în scurt
timp te vei întoarce la mine fiindcă voi fi în măsură să te
recâştig, să ştii că aşa se va întâmplă. Şi cu asta, basta!
Cred că trebuie să punem capăt discuţiei, fiindcă aud paşi
pe sală şi s-ar putea să fie chiar dulcineea ta.
Aceea care intră valvârtej pe uşă fu Angela Orănescu şi
nu Dana Milea.
— Şi astăzi va fi mare vâjâială. Să vedeţi ce de lume s-a
adunat la poartă, anunţă ea trântindu-se pe un scaun.
Vestea nu-i impresionă, şi nu i-ar fi impresionat nici pe
ceilalţi îndrumători dacă ar fi fost de faţă. Fiindcă spusele
Angelei Orănescu trebuiau totdeauna corectate, în mod
obişnuit ele având un coeficient în plus sau în minus de
exagerare.
Angela Orănescu era în stare să prezinte un neînsemnat
fapt divers drept o veritabilă tragedie, după cum o
neînţelegere trecătoare şi ridicolă între doi inşi, drept o
duşmănie pe viaţă sau pe moarte.
Înclinarea aceasta către exagerare, care, câteodată
mergea până la deformarea aproape totală a adevărului,
fiind cunoscută, cu toţii dădeau crezare spuselor ei numai
după ce, în prealabil şi mental, operau corectivele
necesare.
Mania de hiperbolizare avea repercusiuni de ordin
emoţional. Optica ei, deformând realitatea, şi emoţiile ei
creşteau în raport direct cu proporţiile în care îi apăreau
faptele şi împrejurările. Din această cauză, pe de o parte,
făcea o risipă nemaipomenită şi inutilă de energie, iar pe
de alta, cinestezia ei spirituală era mereu tulburată de te
miri ce minore şi obişnuite întâmplări care, la altcineva, ar
fi trecut neobservate, sau aproape neobservate.
Bineînţeles, predispoziţia aceasta se manifesta, cu
prisosinţă, de când fusese omorât Anton Neguţă. Aşa, spre
pildă, convinsă că asasinarea acestuia neapărat fusese
opera iresponsabilă a unui nebun, se temea să nu urmeze
ea la rând. În acelaşi timp întrucât ucigaşul se afla printre
ei, se comporta într-un mod cu totul bizar, din teama de a
nu fi bănuită. Se supraveghea permanent şi, dacă i se
părea că ceva din ceea ce a spus ar putea trezi suspiciuni,
intra în panică, căuta să repare, să se justifice, pentru ca,
până la urmă, să nu izbutească altceva decât să apară şi
mai bizară.
Dacă meteahna de a exagera totul nu ar fi fost
cunoscută şi acceptată cu unanimă şi îngăduitoare
bunăvoinţă, fără îndoială că bizarul ei mod de a se
manifesta ar fi trezit unele suspiciuni. Dar aşa, izbutea să
suscite doar compătimirea.

Câteva minute mai târziu veniră, unul după altul, Dana

Milea şi Titus Popescu.
Dana Milea era tulburată, agitată.
— Ţi s-a întâmplat ceva? întrebă Angela Orănescu. Eşti
neobişnuit de palidă.
— Nu mi s-a întâmplat nimic. Dar, închipuiţi-vă, mai
adineauri, la poartă, m-a oprit un tovarăş să mă întrebe de
bietul Anton. Spunea că anul trecut, când a mai vizitat
muzeul cu întreprinderea, l-au avut pe el ca îndrumător.
Voia să ştie dacă nu s-ar putea să-i îndrumeze şi de data
asta tot el.
— Şi tu ce i-ai spus? se interesă Ion Mocanu.
— Puteam să-i spun adevărul? L-am minţit că e în
concediu.
— Bine că nu m-a întrebat şi pe mine. Eu le-aş fi spus
adevărul, replică Angela Orănescu. Şi n-ar fi fost bine. Nu-
i aşa?
— Crezi? Mă rog, şi ce mare nenorocire ar fi fost?
întrebă Călin Stamate căscând.
— În interesul cercetărilor, nu cred că e bine să dăm
sfoară în ţară că aici, la noi, s-a întâmplat o crimă.
Apoi ţâşnind deodată în picioare:
— Închipuiţi-vă ce scenă!…
— Ce fel de scenă? se interesă Călin Stamate, zâmbind
ironic.
— Închipuiţi-vă că, în loc s-o întrebe pe Dana, tovarăşul
acela l-ar fi întrebat chiar pe acela dintre noi care l-a ucis
pe Anton. Închipuiţi-vă scena: Dimineaţa aceasta
splendidă… Soarele ăsta minunat… Aerul îmbălsămat de
ozon, care te face să respiri adânc… Şi asasinul care,
asemenea mie, asemenea ţie, Ana, asemenea nouă,
tuturora, se îndreaptă spre muzeu, mergând agale, cu paşi
de plimbare, ca să se bucure din plin de această
splendidă, inegalabilă dimineaţă. Când trece prin dreptul
mănăstirii, superstiţios, se închină… Poate se roagă în
gând să nu fie prins… Pare absorbit de gânduri… Dar oare
se gândeşte la ceva.. Pune poate la cale o nouă crimă?…
Sau, poate, e frământat de remuşcări Nu!… Remuşcări nu
are!… Dacă cineva dintre voi îşi închipuie că are
remuşcări, se înşală… Nemaipomenit de mult se înşală…
Extraordinar de mult se înşală… Au trecut doar cinci zile
de când a curmat o viaţă de om. Dacă monstrul ar avea
conştiinţă şi dacă ea nu i-ar da pace, până acum de mult
ar fi trebuit să se denunţe, singur… Sau, dacă este prea
laş, şi nu are curaj s-o facă, ar fi trebuit de mult să-şi fi
pus ştreangul de gât… Or, dacă n-a făcut niciuna nici alta,
înseamnă că mizerabilul nu are conştiinţă şi, în
consecinţă, nu are nici remuşcări.
Parcă îl văd… Vine spre muzeu cu mâinile la spate,
vesel, odihnit, bine dispus… încă de cum s-a sculat, şi-a
făcut programul pe ziua de azi… Dimineaţa, munca, în
orice caz plictisitoare pentru el, la muzeu… După aceea,
masa de prânz şi apoi siesta… Pe urmă, vizionarea unui
film, iar seara neapărat seară de dans la Casa de cultură.
Are o prietenă căreia îi va spune că o iubeşte şi, cu
aceleaşi mâini cu care a mânuit arcul ce l-a ucis pe Anton
o va mângâia.
— Taci, Angela! se răsti ia ea Dana Milea impresionată.
— De ce să tac?
— Într-adevăr, de ce să tacă? protestă ironic Călin
Stamate. Dă-i drumul, Angela
— O făceam şi fără îndemnul tău, ironicule. Parcă îl văd
pe ucigaş: Vine agale şi se gândeşte cât de plăcut îşi va
petrece după-amiaza şi seara… Şi deodată, se apropie de
el un tovarăş muncitor venit cu întreprinderea să viziteze
muzeul, şi-l întreabă: „Nu vă supăraţi, tovarăşe! Lucraţi la
muzeu?“ „Da!“ „Ştiţi, noi suntem de la fabrica X. Am venit
cu autobuzul întreprinderii să vizităm muzeul. L-am vrea
însă ca îndrumător pe tovarăşul Neguţă. Am mai vizitat
muzeul anul trecut, şi tare mult mi-a plăcut cum ne-a
explicat dumnealui”.
Şi ucigaşul ce credeţi că răspunde? „Tovarăşul Neguţă
nu mai lucrează la noi. A murit!“ „Vai de mine! Dar cum?
Din ce cauză?” „Cancer!” răspunde ucigaşul şi oftează.
„Cancer! Ce păcat!… Era atât de bine pregătit şi ştia atât
de bine să explice, pe înţelesul tuturora”. Ucigaşul ia o
mină de circumstanţă, oftează din nou şi răspunde cu
voce aparent îndurerată: „Un om excepţional. Suntem cu
toţii foarte îndureraţi că nu-l mai avem printre noi!”
Pe urmă pleacă, oftând din nou făţarnic. Dar cum se
depărtează puţin, începe să fredoneze şi să se bucure, cu
anticipaţie, gândindu-se cât de bine îşi va petrece după-
amiaza şi seara…
— Ai o imaginaţie, măi fată! afectă admiraţie Călin
Stamate.
Dar Angela Orănescu, fără să-l ia în seamă, continuă.
— Poate că vreunul dintre voi gândeşte că exagerez,
fiindcă nu-i posibil ca ucigaşului să-i mai ardă de
distracţii.
— Ba e foarte posibil! fu de acord Călin Stamate, de data
asta fără ironie.
— S-au mai văzut cazuri de-astea, o mulţime! întări şi
Titus Popescu.
Ana Lupea, fără să se uite la cineva, spuse cu un ton
plictisit:
— Cred că ar fi cazul să puneţi capăt acestei discuţii
oribile.
— Desigur, nu e o discuţie plăcută, dar e atâta adevăr în
tot ceea ce spune Angela! îi luă apărarea Dana Milea.
Angela Orănescu care, cât timp vorbise, privise un
tablou, începu să-şi plimbe privirea de la unul la altul.
— Ucigaşul – continuă ea – este un monstru. Gândiţi-vă!
Sunt şapte zile de când l-a ucis pe Anton. Şi în tot acest
timp se comportă normal, prin nimic nu se trădează. Cu
un cinism diabolic, mimează indignarea noastră sinceră şi
legitimă, iar falsa lui indignare prin nimic nu se
deosebeşte de a noastră. Dispreţul şi ura lui, false, prin
nimic nu se deosebesc de dispreţul şi ura noastră. Care
dintre noi ar putea spune: „Dacă judecăm după felul cum
se manifestă, avem motive să credem că X l-a ucis pe
bietul Anton?”. Nimeni. Ne comportăm cu toţii normal sau
aproape normal, în orice caz nu în aşa măsură de ciudat,
de straniu încât să trezim suspiciuni. Şi cu toate acestea,
ucigaşul e printre noi, aici, în camera aceasta sau, în cel
mai rău caz, în incinta muzeului.
Până acum niciodată discuţia nu se purtase atât de
direct.
— Ascultă, Angela! o întrerupse falsul Iancu Popescu.
Ce tot îi dai cu asasinul în sus, ucigaşul în jos. De ce,
adică, am avea de a face neapărat cu un ucigaş şi nu cu o
ucigaşă? De ce excluzi, cu desăvârşire, ipoteza că Anton a
putut fi ucis de careva dintre voi? Numai pentru că şi tu
eşti femeie? Crimele cele mai ale naibii au fost comise de
femei.
— Nu exclud o asemenea posibilitate. Dar chiar dacă
aşa s-a întâmplat, rămâne valabil tot ceea ce am spus
până acum.
— Ar fi îngrozitor! murmură Dana Milea înfiorându-se.
O femeie, totuşi…
Dar Călin Stamate o întrerupse brutal:
— Vrei să spui că femeia, mă rog, fire mai delicată, aşa
şi pe dincolo… Nu înghit chestii de-astea. Are dreptate
Iancu. Nu există niciun argument care să pledeze în
favoarea voastră, a femeilor. Aşa că, în ceea ce priveşte
vinovăţia probabilă, suntem pe picior de perfectă egalitate.
— Ce importanţă are?
Cel care pusese întrebarea era Dan Tomescu. Până în
clipa aceasta tăcuse, mulţumindu-se doar să asculte.
Toţi îl căutară cu privirea.
— Bravo, Grimaud! îl aplaudă Călin Stamate.
Dan Tomescu era poreclit Grimaud pentru că, asemenea
simpaticului şi tăcutului personaj al lui Dumas, nu vorbea
decât atunci când era obligat s-o facă, şi în cât mai puţine
cuvinte.
Dan Tomescu era un om ca la patruzeci de ani, foarte
slab şi foarte palid, extrem de tăcut şi de retras. Pe
deasupra, era şi tare timid. Îşi îndeplinea îndatoririle de
îndrumător cu o meticulozitate şi conştiinciozitate
cuminte, de funcţionar care se fereşte să atragă atenţia
asupra sa, şi care se simte mulţumit numai dacă nu este
băgat în seamă.
Tăcut şi modest, atunci când nu era ocupat cu munca
de îndrumare, îşi petrecea timpul citind, în original, pe
Lucreţiu. Cărţulia care conţinea poemul „Despre natură” o
păstra totdeauna în buzunarul stâng, din care cauză, în
partea aceea haina era ceva mai lungă şi mai boţită.
Despre Dan Tomescu tovarăşii săi de muncă ştiau foarte
puţine lucruri. Ştiau că locuieşte undeva, tocmai la
marginea oraşului, într-o căsuţă ridicată chiar la poalele
muntelui, că era stupar şi crescător de porumbei, că avea
un câine buldog, mare şi fioros, care se numea Plotin şi
despre care Dan Tomescu pretindea, cu toată seriozitatea,
că era reîncarnarea filosofului neoplatonician.
Consacrând fiecare moment liber lecturii sale preferate.
Dan Tomescu nu numai că nu participa, dar, efectiv, nu-l
interesau discuţiile purtate de colegii săi. Poemul lui
Lucreţiu îl pasiona atât de mult, încât, dacă cineva îi
adresa vreo întrebare trebuia s-o repete de mai multe ori
până să se facă înţeles. Atunci, punând deoparte cărţulia,
se uita la interlocutorul său cu nişte ochi halucinaţi, de
parcă abia în clipa aceea ar fi picat de pe altă planetă.
Dar când, sub o formă sau alta, se discuta despre
crimă, Dan Tomescu vâra cărţulia în buzunar şi devenea
atent. Asculta, clipind des şi mărunt din ochi, ca un miop
ce era, fără să intervină în discuţie, decât arareori, de
obicei punând cine ştie ce întrebare naivă, care îi făcea pe
toţi să zâmbească.
De data asta, în mod excepţional, întrebarea li se păru
tuturor interesantă:
— Ce importanţa are?
Reluând întrebarea, tot Angela Orănescu fu aceea care
continuă să vorbească.
— Într-adevăr, papa Grimaud are dreptate. Ce
importanţă are dacă Anton a fost ucis de un bărbat sau de
către o femeie? Bărbat sau femeie, important e că se află
printre noi, că-i vorbim, că dăm mâna cu el. Important,
dar în acelaşi timp revoltător. Când va fi demascat, nu ştiu
dacă există pedeapsă pe măsura ticăloşiei sale.
— Nu cred că-l doare capul de teamă că ar putea fi
prins, observă Ion Mocanu.
— Ba da!
Cel care vorbi fu Dan Tomescu. Cu toţii se uitară la el
întrebător.
— Ce-ai spus, Grimaud?
— Am spus că îl doare capul.
— Pe cine? Pe ucigaş?
— Da!
— Şi de ce crezi că l-ar durea?
— Miliţia! Îi e frică!
Luca Mântulescu clătină din cap sceptic:
— De cinci zile miliţia bâjbâie prin întuneric. Bate fierul
cât e cald, spune proverbul. Or, în aceste cinci zile, fierul a
avut destul timp să se răcească.
— Nu fi tu chiar atât de sigur! îl contrazise Titus
Popescu.
Şi dacă nu şi-ar fi adus aminte la timp ce rol joacă ar fi
adăugat: „Ascultaţi-mă pe mine, care am avut de-a face cu
miliţia. E dată naibii!”
— Scepticismul tău nu se justifică prin nimic, Luca, îi
atrase atenţia Sanda Vişoiu. E drept, au trecut cinci zile.
Dar eu aş zice: au trecut abia cinci zile. Miliţia nu e
Mafalda ca să descopere ucigaşul doar cât ai bate din
palme. Gândeşte-te că e o crimă neobişnuită. Şi apoi,
important nu e în cât timp va fi prins, ci că în niciun caz
nu va scăpa fără să-şi primească pedeapsa pe care o
merită.

Din curte, răzbea zumzetul mulţimii. Primele serii de

vizitatori aşteptau cu nerăbdare deschiderea muzeului.
Unii îşi ocupaseră cuminţi rândul în faţa uşii de la intrare,
alţii se plimbau de colo-colo, admirând numeroasele
statui, iar aceia care aveau aparate nu mai pridideau să
fotografieze exterioarele Castelului. Pe feţele tuturora se
citea voia bună, bucuria de a trăi.
Uşa de la sala îndrumătorilor se deschise şi în
deschizătura ei apăru capul lui Marin, omul de serviciu.
— Haideţi, tovarăşi! E ora de deschidere.
— Să mergem!… Ce să-i faci? Treaba e treabă.
Şi Titus Popescu, oftând, părăsi primul biroul.
— Nu vii Ana? întrebă din prag Angela Orănescu.
— Du-te că vin şi eu îndată!
Unul câte unul ieşiră cu toţii am birou. Mai întâi, Ion
Mocanu, apoi Sanda Vişoiu cu Dana Milea şi, ultimul,
Luca Mântulescu. Când se văzu singură, Ana Lupea se
repezi la fereastră şi, de dinapoia perdelelor, începu să
spioneze mulţimea. Câteva minute mai târziu, descoperind
pe cine căuta, tresări involuntar. Acela era un bărbat înalt,
trecut de patruzeci de ani, cu trăsături aspre de om rău.
Stătea pe o bancă şi îşi sprijinea palmele de mânerul unui
baston gros şi cu multe noduri. Piciorul stâng întins
lateral era încălţat cu o gheată ortopedică. Absent parcă la
tot ceea ce se întâmplă în jurul său, fuma, privind în
pământ îngândurat şi încruntat.
Ana Lupea îl privi câtva timp, pe urmă, întorcând
spatele ferestrei, involuntar îşi acoperi faţa cu palmele.
Când şi le luă, era palidă, iar privirile exprimau teamă şi
nelinişte. Acum, parcă nu mai era chiar atât de frumoasă
şi părea îmbătrânită. Dar aşa arătă numai puţin timp. Îşi
reveni repede şi, trecând o dată palma peste frunte, parcă
spre a alunga un gând neplăcut, porni hotărâtă spre uşă.
Între timp, ceilalţi îndrumători îşi luaseră în primire
grupele. De la garderobă, unde vizitatorii îşi puneau
cipicii, se auzea un murmur vag. Atât de veseli şi de
zgomotoşi afară, aici vorbeau în şoapte, fără vreun
consemn special. Pe aceştia trebuia să-i conducă Ana
Lupea. Printre ei se afla şi vizitatorul cu gheata ortopedică.
— Gata, tovarăşi? întrebă ea din prag.
— Gata!… Gata!…
Unul câte unul, oamenii părăseau garderoba şi se
înşirau pe sală, doi câte doi, aşteptându-i pe ceilalţi
Ultimul care părăsi garderoba şi ultimul care se aşeză în
rând fu tot vizitatorul cu gheata ortopedică.
După tipicul obişnuit, vizitarea muzeului începu cu
holul de onoare. Bărbaţii, mai ales cei tineri, se înghesuiau
în jurul Anei şi, fără voia lor, impresionaţi de frumuseţea
ei, erau mai puţin atenţi la explicaţii decât şi-ar fi dorit.
Unii se mirau de strălucirea ochilor ei albaştri, alţii de
perfecţiunea ovalului feţei, în fine alţii de blondul natural
al părului ei pieptănat cu cărare în creştetul capului, ca
zeiţele vechii Elade. Dar nimeni nu se mira – fiindcă o
vedeau acum pentru prima dată – că vocea ei suna puţin
cam răguşită. Numai vizitatorul cu gheată ortopedică
sesiză schimbarea. În spatele grupului, la un pas, nu
acorda nici un fel de atenţie explicaţiilor, deşi în mână
avea un carneţel, în care, din când în când se prefăcea că
însemnează ceva. În schimb, se încrunta destul de des, şi
Ana Lupea care nu-l slăbea din ochi înţelese că este
nemulţumit fiindcă ea nu izbuteşte să-şi stăpânească în
suficientă măsură emoţia.
Din holul de onoare trecură, rând pe rând, prin celelalte
săli. Cei din grup se ţineau scai de îndrumătoarea lor,
încântaţi şi uimiţi de tot ceea ce vedeau şi de tot ceea ce li
se spunea. Itinerarul era pe sfârşite. Mai rămâneau de
arătat doar câteva săli, la capătul celălalt al unui coridor.
Ana Lupea porni să-l străbată în fruntea grupului. Când
ajunse, se opri, în pagul uşii, lăsând grupul să treacă
înainte.
— Grăbiţi-vă, tovarăşi!
Vizitatorul cu gheată ortopedică, care rămăsese mult în
urma grupului, venea încet, tuşind în batistă, pradă unui
acces subit şi suspect de tuse.
Pe la jumătatea coridorului se afla o uşă înaltă în stil
florentin care ducea în „Salonul albastru”. Când vizitatorul
cu gheată ortopedică ajunse în dreptul acestei uşi, la un
semn abia perceptibil din partea Anei Lupea, cu o iuţeală
uluitoare şi absolut fără să facă zgomot, o deschise şi
dispăru înăuntru.
Abia când nu-l mai văzu, Ana Lupea răsuflă uşurată.
Cu toate acestea, ceva mai târziu, când începu explicaţiile,
vocea îi era la fel de răguşită, iar ochii îi străluceau la fel
de straniu.
În timpul acesta, vizitatorul cu gheata ortopedică
străbătea, fără să se grăbească, încăperile aproape goale
ale aripii nefolosite. În privirile sale întunecate nu mijea
niciun fel de curiozitate. În schimb, în colţul stâng al gurii,
flutura un zâmbet răutăcios.
În cele din urmă ajunse într-un fel de hol, de unde
începea scara care ducea la etaj. Ajuns acolo, începu să
urce treptele câte două, trei deodată, cu o grabă care trăda
nerăbdarea. Scara ducea la etajul al doilea, etaj care, în
întregime, nu se arăta vizitatorilor. Acolo, încăperile erau
dispuse jur împrejurul unei galerii circulare. Galeria era
întretăiată de nişte balcoane splendide, care aveau vederea
înspre holul de onoare. Balcoanele se legau între ele
printr-un fel de geamlâc, formând partea superioară a
acestei încăperi.
Vizitatorul cu gheata ortopedică se apropie de unul din
balcoane, şi, ferindu-se să nu fie văzut, privi în jos. De
acolo, de sus, se înfăţişă privirii sale întreaga perspectivă a
holului de onoare.
Oprită pe prima treaptă de la intrare, Angela Orănescu
dădea explicaţiile necesare celui de-al doilea grup de
vizitatori pe care îl preluase:
— Tovarăşi, ne aflăm, acum, în holul de onoare al
Castelului Caraiman.
Dacă vizitatorul cu gheata ortopedică ar fi avut la el un
arc, şi dacă ar fi intenţionat s-o omoare pe Angela
Orănescu, ar fi putut-o face cu multă uşurinţă şi fără
riscul de a fi văzut de careva dintre cei aflaţi în holul de
onoare.
Dar el venise cu alt scop. Întorcând spatele balconului
porni mai departe. Trecu prin faţa a o mulţime de uşi,
aproape fără să le bage în seamă, şi în cele din urmă
ajunse în dreptul a două oglinzi mari, dispuse faţă în faţă,
şi care aveau înălţimea unui om. Acum zâmbetul răutăcios
de pe buzele clandestinului vizitator se accentuă. Se
apropie de oglinda din stânga şi cu ambele mâini începu
să pipăie rama sculptată, apăsând pe fiecare floare. Tot
încercând aşa, la un moment dat o rozetă cedă sub
apăsarea degetelor sale, şi deodată oglinda, care, de fapt,
era o uşă, se deschise. Mormăind ceva de neînţeles,
vizitatorul cu gheata ortopedică se grăbi să-i treacă pragul.
Apartamentul era format din trei încăperi, dintre care
numai uneia, datorită patului cu baldachin, se putea
preciza destinaţia iniţială. Toate trei camere aveau pereţii
până aproape de înălţimea tavanului căptuşiţi cu
lambriuri din lemn de piper.
„În sfârşit, iată-mă şi în apartamentul bătrânei
zgripţuroaice!” îşi vorbi sieşi vizitatorul cu gheată
ortopedică. Dar după tonul cu care rosti cuvintele se
cunoştea că nu prea era încântat de ceea ce găsise.
Şi avea de ce să nu fie. Încăperile aproape nu mai aveau
mobilă. Chiar şi aceea puţină care mai rămăsese – cu
excepţia patului cu baldachin – nu era deloc sigur că
aparţinuse iniţial apartamentului.
Vizitatorul clandestin se aşeză pe o banchetă şi cu un
oftat de uşurare îşi scoase gheata ortopedică. Pe urmă, cu
mâinile la spate, începu să treacă în revistă odăile. Piciorul
presupus bolnav acum nu mai era îndoit de la genunchi,
şi nici mai scurt şi mai puţin sănătos decât celălalt.
De trei ori trecu dintr-o încăpere într-alta, încruntat,
îngândurat. Pe urmă, ca şi când plimbarea l-ar fi obosit, se
aşeză din nou pe banchetă.
 „Totuşi, pe aici pe undeva trebuie să fie! Nu cred ea
Beatrice Popeea să fi fost chiar atât de idioată, încât să le fi
ascuns în vreo mobilă, luată între timp de aici” îşi vorbi
sieşi.
Se ridică şi începu să pipăie căptuşeala de lemn a
peretelui, parcă ar fi mângâiat-o. Dar renunţă repede.
Şi din nou îşi vorbi aproape tare:
„Îmi trebuie timp. Aşa, pe apucate, nu dau eu de
ascunzătoare”.
Se uită la ceas şi se miră cât de repede trecuse timpul.
Ca să nu întârzie, în mare grabă începu să-şi încalţe
gheata ortopedică, transpirând şi înjurând cumplit. În
sfârşit, când izbuti, părăsi grăbit apartamentul.
Afară, apăsă din nou pe o rozetă şi oglinda reveni în
poziţia de mai înainte, mascând intrarea în apartament.
Ajunse în „Salonul albastru” cu două minute mai
devreme de ora pe care i-o indicase Ana Lupea. Când văzu
mişcându-se clanţa – acesta era semnalul – descuie uşa şi
ieşi repede pe coridor. Pe cealaltă uşă a coridorului – acum
în direcţia inversă – se scurgeau ultimii vizitatori din
grupul condus de complicea sa.
— Grăbeşte-te, tovarăşe! îl îndemnă ea.
Când ajunse lângă ea, îi şopti:
— Trebuie, neapărat, să-ţi vorbesc.
— Bine! Când?
— Deseară, la cinematograf. Sala II. Mare atenţie! S-ar
putea să fii urmărită.
— Bine!
Un sfert de oră mai târziu, omul cu gheata ortopedică
părăsea, împreună cu ceilalţi, muzeul. Dar, în loc să ia
drumul spre oraş, se pierdu în pădure, în direcţia
„Vulpăriei”.
Omul cu gheata ortopedică şi ochelari negri era Tiberiu
Fotiade, evadatul cu nr. 8 317 de la colonia de muncă
Bichineşti.

Seara, la cinematograf, deoarece filmul mediocru era pe

deasupra şi o reluare, în sală nu se aflau decât puţini
spectatori. Ana Lupea venită numai cu două minute
înainte de începerea spectacolului se aşeză în ultimul rând
de scaune din fundul sălii. Exact în clipa când lumina se
stinse Tiberiu Fotiade veni să se aşeze lângă ea.
— N-ai observat dacă te-a urmărit cineva?
— Nu cred! Dar de ce presupui că aş putea fi urmărită?
— Fiindcă pe una dintre fetele de la voi o urmăresc. Am
descoperit din întâmplare. N-ar fi exclus să vă agaţe la
fiecare câte o coadă.
— Şi de ce n-au făcut-o până acuma?
— Dacă n-au făcut-o până acuma nu înseamnă că n-o
pot face de acum încolo. Parcă poţi vreodată să prevezi ce
le trece prin minte ălora de la miliţie! Dar să nu pierdem
vremea!
— Să n-o pierdem! Ei, ce părere ai? Crezi că există
speranţe?
— Apartamentul e gol sau aproape gol.
— Ţi-am spus de la început.
— Într-adevăr mi-ai spus. Faptul că mobila a fost luată
nu diminuează cu mult şansele. Nu cred ca bătrâna să fi
fost chiar atât de idioată şi să fi ascuns pietrele în vreo
mobilă. Fiindcă atunci sigur ar fi fost descoperite cu
prilejul percheziţiei. De altfel, atâta vreme cât există măcar
o singură şansă nu trebuie să ne dăm bătuţi.
— Când mă gândesc, domnule, că dacă aş fi putut-o
convinge pe bătrână să-mi spună unde le-a ascuns am fi
acuma în posesia diamantelor, îmi vine pur şi simplu să
turbez de necaz.
— N-ai ştiut dumneata cum s-o iei. Ehei, dacă aş fi
putut ajunge în Bucureşti numai cu douăzeci şi patru de
ore mai devreme, te asigur că acum alta ar fi fost situaţia.
— Şi de ce n-ai putut?
— Eram prins cu nişte treburi din care abia, abia m-am
putut smulge.
În întunericul sălii, Ana Lupea nu putu observa
zâmbetul ironic al lui Tiberiu Fotiade.
 — Şi acum ce-i de făcut?
— Ţi-am mai spus. Partida nu trebuie
abandonată. Pietrele, după ştiinţa mea, şi după
informaţiile dumitale, până acum n-au fost găsite, deşi de
căutat au fost căutate.
— Într-adevăr, după toate probabilităţile ele se află încă
în Castel. Problema este cum dăm de ele?
— Tocmai despre ceea ce avem de făcut voiam să stau
de vorbă cu tine.
— Ţi-am mai spus că nu-mi place să mă tutuieşti. În
definitiv, nu suntem…
— Ştiu ce vrei să spui: Că nu suntem decât doi străini,
cointeresaţi în aceeaşi afacere. Aşa că asta ai vrut să spui?
— Să zicem!
— Bine, îţi făgăduiesc să nu te mai tutuiesc. Câteodată
însă mă mai ia gura pe dinainte. În ultimul timp am cam
uitat formulele de politeţe.
— De bună cuviinţă! ţinu ea să rectifice.
— Fie! De bună cuviinţă!.. Dar să nu ne pierdem vremea
cu fleacuri. După cum ştii, apartamentul e compus din trei
încăperi. Ei bine, trebuie cercetată cu mare grijă fiecare
încăpere. Parchetul, pereţii, lambriurile, într-un cuvânt,
fiecare colţişor. În definitiv, ca să ascunzi nişte pietre nu-ţi
trebuie cine ştie ce spaţiu. Şi tocmai în aceasta constă
dificultatea. Sunt sigur că zgripţuroaica le-a ascuns acolo
unde nici nu gândeşti. Ca să descopăr ascunzătoarea, îmi
trebuie câteva zile.
— Şi îţi închipui că am să te pot introduce în fiecare zi
în Castel? Ar însemna, pur şi simplu, să ne jucăm
prosteşte cu focul.
— Fără îndoială! De aceea, ai să mă mai introduci o
singură dată şi n-am să ies de acolo decât atunci când am
să descopăr pietrele sau când am să mă conving că orice
speranţă e pierdută.
— Să rămâi în Castel mai multe zile?
— Da! Să rămân atâtea zile cât va fi necesar. Cred că
am fost destul de clar.
 — Bine, dar nu te gândeşti că, procedând astfel, riscul e
şi mai mare? Dacă dă cineva, din întâmplare, peste
dumneata?
— Şi atunci ce facem? Renunţăm la pietre?
— N-am spus asta.
— Atunci, altă soluţie nu există. De altfel, mie nu mi se
pare riscul mai mare decât dacă m-ai introduce în fiecare
zi la Castel. Şi apoi, trebuie să ştii că în timpul zilei, când
muzeul este deschis, n-am să lucrez, voi lucra numai
noaptea. De fapt, mai există o soluţie: să cauţi dumneata.
Adică, dumneata, seara, în loc să pleci acasă, să te
aranjezi în aşa fel ca să rămâi în continuare, fără ca
ceilalţi să prindă de veste.
— E imposibil! Adică, poate că o dată aş izbuti. Dar,
dacă am înţeles bine, câteva ore nu sunt suficiente ca să
dăm de ascunzătoarea diamantelor. De altfel, nici nu m-aş
pricepe să caut ca lumea.
— Vezi! Trebuie musai să mă introduci în Castel. Altă
soluţie vezi bine că nu există.
— Şi ce vei mânca?
— Îmi vei aduce dumneata. Nu sunt deloc pretenţios.
Câteva sandvişuri îmi vor ajunge pe toată ziua.
— Totuşi e atât de primejdios!…
— Nici eu nu spun altfel. Dar, în definitiv, mai ales în
vremuri ca acestea pe care le trăim, nu poţi câştiga nişte
milioane absolut fără să rişti.
— Şi dacă pietrele au fost ascunse de către bătrână
altundeva decât în apartament?
— În cazul acesta situaţia se complică mult, foarte mult.
Ana Lupea oftă:
— Ar fi un adevărat ghinion!…
— Totuşi, eu cred că pietrele sunt ascunse în
apartament.
— Parcă merge pe ce crezi dumneata sau eu. În
definitiv, dacă te gândeşti bine, de vreme ce ele n-au putut
fi găsite atunci când au fost căutate – şi îţi închipui cum
au fost căutate de către cei din comisie – oare nu e mai
normal să presupunem că bătrâna le-a ascuns în altă
parte?
— Teoretic, poate că da! Dar eu ştiu, dintr-o sursă
absolut sigură, că Beatrice Popeea, a avut foarte puţin
timp la dispoziţie ca să le ascundă. De altfel informaţia
aceasta confirmă cele relatate în documentul dumitale.
— Asta-i drept!… Şi când ai de gând să începi?
— Mâine după-amiază. În prealabil trebuie să-mi procur
unele scule, pentru cazul când voi avea nevoie de ele. Ca
să mă introduci în Castel, vei folosi acelaşi procedeu, nu?
A mers destul de uşor.
— Da, dar cunoşti proverbul cu urciorul.
— Îl cunosc. Proverbul spune, că urciorul nu merge de
multe ori la apă. De două ori însă nu înseamnă mult. Aşa
că putem risca, fără să ne mai gândim la proverbe.
— Şi cu mâncarea cum voi proceda?
— Simplu. O vei pune într-un anumit loc – gândeşte-te
unde – care să-ţi fie dumitale mai la îndemână. În timpul
prânzului, când muzeul se închide, am să cobor s-o iau.
— Cel mai simplu şi în acelaşi timp cel mai sigur, ar fi
să las pachetul într-unul din sertarele biroului meu. Nu
crezi?
— La prânz, nu se face la voi curăţenie?
— Nu!
— Atunci e în regulă! Şi cum am să ştiu care-i biroul
tău?
— Sala îndrumătorilor o ştii. De altfel, scrie şi pe uşă.
Biroul meu este cel din fund, de lângă fereastră.
— Bine! Bagă de seamă, să nu mi te cari cu cine ştie ce
pacheţoaie, ca să atragi atenţia. Nu uita că cei de la miliţie
sunt cu ochii pe voi. Mai ales, când faci cumpărăturile să
fii cu ochii în patru. Cantităţile pe care le cumperi, pe cât
posibil, să nu fie mai mari decât cele de până acum.
— Bine că mi-ai spus. Ştii, mi-e cam frică!…
— Să nu-ţi fie! Dacă se întâmplă să am ghinion, iau
totul asupra mea. Nu te-am văzut, nu m-ai văzut!... Nu te
cunosc, nu mă cunoşti!…
 — Bine, dar cum ai să explici prezenţa dumitale în
Castel? Nimeni nu te va crede că ai putut pătrunde fără
complicitatea cuiva dintre noi.
— Nu-mi purta de grijă. Mă voi pricepe eu ce să le
îndrug, la o adică. Dar nădăjduiesc să nu am ghinion. În
orice caz, îţi repet, iau totul asupra mea.
Ana Lupea oftă şi se frământă pe scaun.
— Îţi mulţumesc că vrei să iei totul asupra dumitale,
dar, dacă am căzut de acord să împărţim beneficiul, e
normal să împărţim şi eventualele riscuri.
Tiberiu Fotiade chicoti încetişor:
— Înţeleg ce te doare! Spune drept, nu-i aşa că ţi-e
teamă să nu te trag pe sfoară?
— Sincer vorbind, am unele îndoieli…
— Să nu le ai! Ne-am înţeles într-un fel şi rămâne bun
înţeles. Am să împart cinstit, pe din două, cu tine. De
altfel, recunosc, fără ajutorul tău mi-ar fi mult mai greu să
izbândesc.
Ana Lupea oftă din nou:
— N-am încotro. Trebuie să te cred.
— Asta înseamnă că eşti o fată deşteaptă.
— Alte instrucţiuni ai să-mi dai?
— Deocamdată, nu! Dacă, eventual, îmi mai vine ceva în
minte, voi găsi eu o posibilitate să te anunţ. Şi acum,
fiindcă filmul e idiot, iar eu foarte, foarte obosit, te rog să
mă laşi să trag un pui de somn. Nu cred că e prudent să
pleci înainte de a se termina.
Se cuibări mai bine în scaunul care scârţâi şi gemu sub
greutatea trupului său. Apoi, ceva mai târziu, Ana Lupea
înţelese, după răsuflarea adâncă şi grea, că adormise. Era
un somn de om trudit, de parcă de nopţi întregi n-ar mai fi
pus capul pe o pernă.
„Cine o fi oare?” se întrebă.
În clipa următoare simţi cum se cutremură toată de
oroare, ca şi când somnul acela greu i-ar fi dezvăluit, în
mai mare măsură decât cuvintele, decât ciudatul său fel
de a se purta, adevărata identitate a misteriosului ei
complice..
„Curios! îşi spuse. Prima dată când l-am văzut mi-a fost
frică de el. Dar abia acum când doarme, am oroare”.
Şi fără să facă zgomot, se mută cu câteva scaune mai
încolo.

A doua zi, după-amiază, în grupul pe care îl conducea

Ana Lupea se afla din nou Tiberiu Fotiade.
Şi la fel ca de prima dată, atunci când ajunse în dreptul
uşii care ducea în „Salonul albastru”, fără ca cineva să
prindă de veste, se strecură înăuntru.
— Grăbiţi-vă, tovarăşi!
Din clipa aceea, Castelul adăpostea un locatar
clandestin.
 XI
Luca Mântulescu dădu buzna în sala îndrumătorilor
congestionat la fată, abia trăgându-şi răsuflarea, de parcă
ar fi străbătut în goană mare o distanţă de câteva sute de
metri.
— Ce s-a întâmplat, Luca? întrebă intrigată Sanda
Vişoiu.
Dar Luca Mântulescu în loc să-i răspundă, după ce îşi
plimbă privirea de la unul la altul, murmură parcă mai
mult pentru sine:
— Va să zică, sunteţi cu toţii aici!…
— Dar unde vei fi vrut să fim? întrebă Ion Mocanu.
— Păi, dacă sunteţi cu toţii aici, atunci cine umblă sus?
Şi, după ce îşi şterse cu mâneca hainei transpiraţia
abundentă de pe frunte, din nou se uită, pe rând, la
fiecare.
— Ce tot bâigui, măi băiete? îl mustră Ana Lupea.
— Ba nu bâigui deloc! Cineva umblă sus, la etajul doi,
tovarăşă Ana.
— Măi, Luca, măi! Mi se pare că ai început sa prinzi
muşte, îşi râse de el Călin Stamate.
Luca Mântulescu, administratorul muzeului, era
„copilul răsfăţat” al îndrumătorilor. De fapt, „copilul” avea
aproape treizeci de ani, şi mulţi dintre îndrumători erau
mai tineri decât el. Dar dacă totuşi îl considerau „copilul
lor răsfăţat”, aceasta se datora faptului că, aşa cum îi
plăcea Sandei Vişoiu să spună – şi puţin să se laude – el
crescuse sub ochii lor. Bineînţeles, nu era vorba de o
creştere fizică, fiindcă natura de mulţi ani încetase să mai
adauge înălţimii sale apreciabile măcar un milimetru.
Creşterea la care se referea Sanda Vişoiu era de natură
intelectuală. Din acest punct de vedere dacă erau privite
lucrurile, într-adevăr, Luca Mântulescu crescuse sub
ochii, dar şi cu sprijinul îndrumătorilor.
Cu numai câţiva ani în urmă, fusese caloriferistul
muzeului. Dar fiindcă treaba aceasta nu-i ocupa tot
timpul, ca să nu stea de pomană, la îndemnul Sandei
Vişoiu care, de altfel, îi şi furnizase primele cărţi, începuse
să citească. Citi mult, foarte mult, până când într-o zi
gustului de citit i se adăugă acela al învăţatului. Şi iată-l
ajuns elev sârguincios la cursul seral al şcolii medii.
Ca elev, unele materii le asimilă cu uşurinţă, altele,
mult mai greu. Matematicile, fizica, dar, mai ales chimia îi
dădură multă bătaie de cap. Ca s-o scoată la capăt şi cu
aceste materii, îl ajutară Dana Milea, Angela Orănescu,
Iancu Popescu, ba chiar şi Grimaud – Dan Tomescu – an
după an, până când ajunse în pragul examenului de
maturitate. Ca să poată trece şi acest hop, sprijinul cel
mai mare îl primi din partea Danei Milea care, săptămâni
întregi îl medită.
Acum era student în anul întâi la I.S.E., cursul fără
frecvenţă şi, de un an de zile, administrator al muzeului.

— După ce îţi voi povesti cum s-au întâmplat lucrurile,

n-ai să mai spui că am început să prind muşte, se supără
Luca Mântulescu străfulgerând cu o privire indignată pe
Călin Stamate.
— Atunci, dă-i drumul! Ce mai aştepţi?
Luca Mântulescu ştergându-şi pentru a doua oară
fruntea transpirată, de data asta cu batista, începu să
povestească:
— Azi dimineaţă, tovarăşul director mi-a cerut să fac o
verificare a inventarului. (Din cauza furtului, s-a anunţat
un control de la minister). Dimineaţa n-am putut să încep,
fiindcă tot tovarăşul director mi-a cerut un tabel cu
necesarul de materiale. Aşa că abia mai adineauri mi-am
făcut timp şi, ca de obicei, am vrut să încep de sus, adică
de la etajul doi. Ei, dar parcă dracul mă împinse, că-mi
veni chef să folosesc scara secretă! Am luat cheia, am
descuiat, şi am început să urc. Mai aveam doar câteva
trepte până sus, când deodată aud în încăperea de
deasupra mea paşi. La început am crezut că m-am înşelat.
M-am oprit să ascult şi din nou am auzit paşi. Acum n-am
mai avut nicio îndoială. Cineva se afla la etaj.
Nu sunt eu foarte, foarte curajos, mai ales după cele
întâmplate aici. La noi, dar nici nu fac de frică – pardon! –
în pantaloni. Am urcat tiptil şi celelalte câteva trepte, am
introdus cheia în broască, ferindu-mă să fac vreun
zgomot, am apăsat uşurel clanţa, şi am deschis brusc uşa.
Ei bine, nu era nimeni. Am apucat însă să văd cum cineva
închide după el cealaltă uşă. De fapt, n-am văzut
închizându-se uşa. Am văzut doar clanţa revenind în
poziţia normală.
— Eşti pur şi simplu caraghios, Luca! Asemenea
năzăreli, ziua, în amiaza mare! îşi râse de el Ana Lupea,
frământându-se neliniştită pe scaunul ei.
— Ascultă mai întâi până la capăt, şi pe urmă dă-ţi
părerea. Ştiţi că am fost campion raional de lupte clasice.
Şi un campion de lupte clasice nu-şi pierde firea cu una
cu două. M-am repezit la uşă, am deschis-o şi am ieşit pe
coridor. De când am văzut clanţa mişcându-se şi până am
deschis uşa nu cred să fi trecut niciun minut. Pe coridor
totuşi nu era nimeni, în schimb, am auzit zgomot de paşi
care alergau. Scurt timp după aceea s-a aşternut liniştea…
„Ei, care eşti acolo?” am întrebat. Nu mi-a răspuns nimeni.
Mi-a venit atunci în minte că s-ar putea să fie vreunul
dintre voi care vrea să-mi joace vreo farsă. Neavând chef
să mă las păcălit, am rupt-o la fugă înapoi pe scara
secretă, ca să mă conving cine lipseşte dintre voi. Or, dacă
sunteţi cu toţii aici, înseamnă că sus e altcineva, un hoţ
poate.
— Zău, Luca, ar trebui să-ţi fie ruşine! Om în toată firea
eşti tu? îl certă din nou Ana Lupea.
— Adică, vrei să spui că mi s-a năzărit?
— Te mai îndoieşti? Sigur că ţi s-a năzărit!
Apoi către ceilalţi, căutându-le sprijinul.
— Nu-i aşa că şi voi sunteţi de aceeaşi părere?
 Nimeni nu se grăbi s-o aprobe. Tăceau, neştiind ce să
creadă.
Numai Titus Popescu se pronunţă deschis de partea lui
Luca Mântulescu:
— Dar dacă totuşi nu i s-a năzărit?
— Cum, dacă nu i s-a năzărit?
— Simplu: dacă nu i s-a năzărit?
— Vrei să spui că cineva din afară se află acuma în
Castel?
Vocea Anei Lupea tremura uşor. Dacă ceilalţi nu ar fi
fost atât de impresionaţi de cele auzite, sigur că ar fi băgat
de seamă.
— De ce nu? se îndârji Titus Popescu.
— Imposibil!
— Dacă e sau nu imposibil, ne vom convinge imediat.
Luca, vii cu mine?
— Mai încape vorbă! Dar să mai luăm pe careva.
— Cine mai vine cu noi?
— Eu! se oferi Dan Tomescu.
— Bravo, Grimaud! îl lăudă Călin Stamate care, stând
răsturnat într-un fotoliu, picior peste picior, nici prin
minte nu-i trecea să dea curs invitaţiei.
— Merg şi eu! se oferi Ion Mocanu.
— Te rog, nu te du! căută să-l oprească Dana,
apucându-l de braţ.
— Nu fii copilă, Dana! E pur şi simplu absurd să
presupunem că cineva străin a putut să se introducă în
Castel, pe sub nasul nostru. Dar dacă totuşi a izbutit,
trebuie să-l prindem şi să-l dăm pe mâna miliţiei.
Şi îşi desprinse uşurel braţul din mâna ei.
— Atunci merg şi eu cu tine.
— Ţi-e frică să nu-l pierzi? chicoti Ana Lupea. Du-te! Nu
mai merge nimeni? Eu zic să anunţaţi şi miliţia. Deşi
sunteţi patru, trei bărbaţi şi o femeie… bărbată, cine ştie
ce vi se mai poate întâmplă.
Şi izbucni într-un râs care voia să fie ironic, dar care
suna fals şi nervos.
 Urcară scara unul după altul. Când ajunseră în
„Camera de studiu”, ca la un consemn se uitară cu toţii la
clanţa celeilalte uşi, aşteptându-se parcă s-o vadă
mişcându-se. Dar ea continuă să rămână în poziţia
normală.
— Până acuma, totul e în regulă! vorbi în şoaptă Ion
Mocanu, care o ţinea pe Dana Milea de braţ.
Nimeni nu-i răspunse.
— Dacă totuşi se află cineva străin pe aici, n-are cum să
ne scape, vorbi Titus Popescu tot în şoaptă.
Dintre toţi, el era cel mai zelos în a se convinge dacă
vreun hoţ izbutise sau nu să se strecoare în Castel.
Din „Camera de studiu” ieşiră cu toţii pe culoarul
Circular. Şi aici stăpânea aceeaşi linişte.
Titus Popescu, cu de la sine putere şef al expediţiei,
hotărî:
— În timp ce vom cerceta fiecare apartament, cineva va
trebui să rămână de pază pe culoar, ca nu cumva hoţul, în
cazul când el se ascunde pe undeva pe aici, să încerce să
fugă venind dinspre partea cealaltă a culoarului.
— Rămân eu! se oferi Luca Mântulescu.
— Şi eu! adăugă Dana Milea.
— Doi ajung. Ceilalţi, după mine.
Cu falsul Iancu Popescu în frunte începu cercetarea
apartamentelor. Dar în oricare intrau pretutindeni era
linişte, pustiu. Nimic nu te făcea să bănuieşti că ar fi
trecut pe acolo cineva.
— Cred că Ana a avut dreptate, Luca, îi spuse Dana
Milea după câtva timp. Nu vezi? Până acuma nimic!
— Îţi spun că nu mi s-a părut. Îmi pare rău că nici
dumneata nu mă crezi.
În fruntea grupului, Titus Popescu intra primul în
fiecare apartament.
— Nici aici nimic!
— Până la urmă, tot îl dibuim noi, răspunse înciudat
Titus Popescu.
— Dacă, bineînţeles, avem pe cine dibui, replica sceptic
Ion Mocanu.
— Vom vedea!
După vreo douăzeci de minute, ajunseră din nou acolo
de unde plecaseră, de data asta venind dinspre cealaltă
parte a culoarului circular.
— Ei? întrebă Luca Mântulescu.
— Nimic! răspunse Titus Popescu frecându-şi înciudat
bărbia.
— Ţi s-a cam năzărit, băiete! îl persiflă Ion Mocanu.
Luca Mântulescu se mulţumi să-l străfulgere cu o
privire de mânie.
— Turnul!
— Ce-i cu turnul, papa Grimaud? întrebă falsul Iancu
Popescu.
— Să căutăm!
— Are dreptate! Nu ne mai rămâne decât să căutăm şi
acolo!
Dar se obosiră zadarnic, urcând.
— Nimic? întrebă Dana Milea când se reîntoarseră.
— Precum vezi, nimic! îi răspunse în silă Titus Popescu,
ştergându-şi cu batista fruntea transpirată.
— Atunci, aveţi tot dreptul să mă socotiţi nebun, sau pe
punctul de a înnebuni, replică şi mai furios Luca
Mântulescu.
— N-ai teama! Nimeni nu te va considera nebun, pentru
că oricare dintre noi ar fi putut păţi la fel, căută să-l
consoleze Dana Milea.
— Dar dacă o fi coborât cu liftul? îşi dădu cu părerea
Titus Popescu.
— Imposibil! protestă Luca Mântulescu.
— De ce?
— Mă mir că mai întrebi. Parcă ai fi picat din lună şi n-
ai cunoaşte topografia Castelului. Pentru că la ieşirea din
lift, atât la etajul I cât şi la parter, l-ar fi văzut cineva. La
etajul I, tovarăşa Balotă, iar la parter, Marin. Fără
numai…
Se opri, ca şi când gândul ce-i trecuse prin minte nu
merita vreo atenţie.
— Ce? insistă Titus Popescu.
— Dar dacă, simţindu-ne, s-a ascuns în lift? Dacă se
află şi acum acolo, oprit între etaje?
— Uită-te, domnule! Ştii că-i o idee? Hai să verificăm.
Şi fiindcă tocmai se aflau în dreptul liftului, Titus
Popescu apăsă pe butonul de apel.
Cu o încetineală explicabilă dacă se avea în vedere
vechimea, liftul începu să urce. Şi când, în sfârşit, se opri,
de emoţie şi nerăbdare aveau cu toţii tâmplele umezite.
Dar liftul era gol.
— Nu-i nici aici!… Acum, nu ne mai rămâne altceva de
făcut decât să coborâm. Şi fiindcă tot am chemat liftul,
cine coboară cu el? întrebă Titus Popescu.
— Nu încăpem! observă laconic Dan Tomescu.
— Eu trebuie să cobor tot pe scara secretă, ca să încui
uşile, explică Luca Mântulescu.
Titus Popescu se gândi o clipă:
— Atunci – propuse el – tu, Ioane, Dana şi Grimaud veţi
coborî cu liftul, iar eu şi cu Luca pe scara secretă.
— În regulă!
Ion Mocanu deschide uşa liftului poftind-o mai întâi pe
Dana. După ea urcă Dan Tomescu, apoi el.
O clipa mai târziu, liftul începu să coboare încet,
bătrâneşte.
Titus Popescu şi Luca Mântulescu mai întârziară câteva
minute parcă furaţi de priveliştea deloc interesantă a
cablului care cobora. Pe urmă, rumegând fiecare gânduri
diferite, se îndreptară spre scara secretă. În drumul lor
trecură pe lângă cele două armuri medievale fără să le
acorde vreo atenţie. Dacă ar fi făcut-o, ar fi observat cum
prin viziera uneia dintre ele îi priveau doi ochi răi, în care
se putea citi cu uşurinţă că, la nevoie, omul ascuns
dedesubt era hotărât să se folosească de teribila spadă pe
care o ţinea în mână.
Câteva minute mai târziu, când liniştea se statornici pe
întreg etajul, de sub armură ieşi Tiberiu Fotiade.
 A doua zi, secretarul organizaţiei de bază o chemă la
telefon pe Dana Milea.
— Bună dimineaţa, tovarăşă Dana.
— Bună dimineaţa, tovarăşe Ghenea!
— Uite de ce te-am sunat. Când ai să fii puţin mai
liberă, te rog să treci pentru câteva minute pe la mine.
— Tovarăşe Ghenea, liberă sunt acum. Mai târziu ştiţi
că avem şedinţă cu tovarăşul director.
— Da, da, ai dreptate! Atunci poţi să vii acum?
— În cinci minute sunt la d-voastră.
— Te aştept.
Cinci minute mai târziu, Dana Milea trecea pragul
sediului organizaţiei de bază.
— Ia loc, tovarăşă Dana. Tocmai citeam procesul verbal
de la ultima voastră adunare generală de U.T.M. Din cele
ce am citit, se pare că a fost o şedinţă bună.
— A fost, tovarăşe Ghenea.
— Îmi pare rău că n-am putut să asist şi eu. A trebuit
să iau parte la o altă şedinţă. Să ştii, mi-a plăcut cum ai
vorbit. Cred că dintre toţi, dumneata l-ai ajutat cel mai
mult pe tovarăşul Călin.
— L-au ajutat şi ceilalţi, tovarăşe Ghenea. În fond, nu e
un băiat rău. Dar s-a urcat la cap că e mare vedetă. Dacă
e bun pe stadion, să nu se lase pe tânjeală în munca
profesională şi nici să se fofileze atunci când trebuie
îndeplinite angajamentele pe care şi le-a luat organizaţia
noastră.
— Să sperăm că s-a ales cu ceva de pe urma şedinţei şi
că ajutorul tovărăşesc pe care l-a primit, mai ales din
partea dumitale, îi va prinde bine. Dar nu ca să discutam
despre şedinţă te-am chemat. Ieri m-am văzut cu
tovarăşul căpitan Ovezea. Mi-a povestit că ai fost pe la
dânsul. Căpitanul, să ştii, te apreciază foarte mult. Cele ce
a aflat de la dumneata sunt de mare folos cercetărilor.
— Sunt bucuroasă aflând aceasta, tovarăşe Ghenea.
— Trebuie să ştii că şi eu m-am bucurat mult când am
auzit pe căpitan lăudându-te. Eşti o fată inimoasă,
tovarăşă Dana.
— Sunt utemistă, tovarăşe Ghenea.
— Da. Eşti o bună utemistă şi eu te felicit. În altă ordine
de idei – de fapt pentru asta te-am chemat – trebuie să-ţi
comunic unele lucruri pe care ţi le-ar fi comunicat
tovarăşul director, dacă n-ar fi trebuit să plece urgent la
Bucureşti. Ai aflat, desigur, că lipseşte de ieri de la prânz.
Se înapoiază probabil mâine. Ieri dumneata te-ai învoit,
nu-i aşa?
— Da, ultimele trei ore. Am fost la policlinică.
— În timp ce dumneata lipseai, a fost pe la tovarăşul
director căpitanul Ovezea. Voia, ca prin tovarăşul director,
să-ţi facă unele recomandări. (De ce prin dumnealui şi nu
direct îţi vei da seama când ai să afli despre ce fel de
recomandări este vorba). Întrucât dumneata te învoiseşi,
tovarăşul director m-a rugat să-ţi transmit ceea ce ai fi
aflat de la dânsul, dacă n-ar fi trebuit să plece urgent din
oraş. Iată despre ce-i vorba: În primul rând, căpitanul
Ovezea te anunţă că un lucrător al miliţiei a primit sarcina
să vegheze, permanent, asupra dumitale. Aşa că, dacă vei
simţi că eşti urmărită, să nu te nelinişteşti. În al doilea, pe
viitor nu e bine să-l cauţi în mod expres. Dacă se întâmplă
ceva, şi consideri că e necesar să afle şi dumnealui, fă-o
prin tovarăşul director. În al treilea, continuă să te
gândeşti la ceea ce ţi-a cerut. În sfârşit, în al patrulea
rând, fereşte-te pe viitor de iniţiative în genul scrisorilor.
Să nu pierzi din vedere o clipă că banditul e extrem de
perfid şi, în consecinţă, deosebit de periculos. Asta e tot,
tovarăşă Dana.
— Tovarăşe Ghenea, recomandările căpitanului Ovezea
mi-au parvenit cum nu se putea mai la timp.
— Da? Şi de ce?
— Fiindcă intenţionam ca după-amiază să stau de vorbă
cu dumnealui.
— S-a întâmplat ceva?
— Propriu-zis, nu ştiu dacă s-a întâmplat ceva nou. Pe
cât ştiu, aţi fost informat de către tovarăşul director de
păţania lui Luca. Nu?
— Fără îndoială. Şi dumneata, tovarăşă Dana, crezi că
cineva străin se ascunde în Castel?
— Vedeţi, nu ştiu dacă se mai află acum acolo, după
cum iarăşi nu ştiu dacă se afla ieri când l-am căutat
atâţia. Cu toate acestea, mi-e foarte greu să afirm că lui
Luca i s-a părut numai.
— Căpitanul Ovezea cunoaşte întâmplarea. A fost
informat telefonic de către tovarăşul director.
— Dar eu nu voiam să stau de vorbă cu el în legătură cu
năzăreala sau eventual cu pretinsa „năzăreală” – cum a
numit-o Ana – a lui Luca. În legătură cu această
întâmplare, mi s-a părut ciudată purtarea unora dintre
colegii noştri şi m-am gândit că poate aceasta ar putea
prezenta vreun oarecare interes pentru cercetări. Dar,
întrucât dumnealui consideră că nu este util să-l caut, va
trebui să afle prin dumneavoastră sau prin tovarăşul
director.
— Te ascult, tovarăşă Dana.
— În primul rând, în legătură cu Iancu. După cum ştiţi,
Iancu nu mai este cel dinainte.
— Ştiu! Memoria continuă să-l părăsească?.
— Într-un mod alarmant. Închipuiţi-vă, ieri nu mai ştia
unde se află scara secretă. Dacă nu-i atrăgea atenţia Luca,
trecea mai departe. Dar nu asta m-a şocat cel mai mult.
Cu hiatusurile memoriei sale aproape ne-am obişnuit.
Altceva m-a intrigat în purtarea lui. Când Luca a început
să ne spună că un străin se află ascuns la etajul doi,
dintr-o dată şi-a redobândit energia pe care i-o cunoşteam.
El a fost acela care a propus să facem investigaţii la etaj, el
ne-a condus, el a avut tot timpul iniţiativa, pe scurt, dintre
noi toţi el a fost cel mai zelos în a descoperi pe acela care
eventual se ascundea în Castel.
— Foarte interesant! Nu crezi că asta ar putea să
însemne începutul însănătoşirii sale?
— Ştiu eu? Vedeţi, ceea ce m-a intrigat a fost tocmai
importanţa pe care o acorda acestui fapt. Mai precis, felul
deosebit de a-i acorda importanţă. Şi Luca şi eu, în
general, cu toţii am fost şi suntem întrucâtva încă
îngrijoraţi în legătură cu aceasta. Dar îngrijorarea noastră
este parcă de altă natură decât a lui Iancu. Ea se referă la
datoria pe care o avem de a veghea ca lucrurile muzeului
să nu fie înstrăinate, indiferent sub ce formă. Îngrijorarea
lui mi s-a părut nefirească. Parcă prezenţa unui străin în
Castel ar primejdui nu ştiu ce interese ale lui personale.
— Ai avut dumneata impresia aceasta, tovarăşă Dana?
— Am avut-o, tovarăşe Ghenea.
— Am să-l informez pe căpitanul Ovezea.
— Nu mai puţin ciudată mi s-a părut purtarea Anei. În
primul rând, insistenţa cu care a căutat să-l convingă pe
Luca al nostru că este peste putinţă ca un străin să se
poată strecura neobservat în Castel. Pe urmă, când Iancu
a propus să cercetăm, de asemenea, persiflându-ne, a
căutat să ne determine să renunţăm. Merita s-o vedeţi
cum arăta când ne-am întors. Avea cearcăne, ochii îi
luceau straniu şi părea puţin mai îmbătrânită. Pe urmă,
când a aflat de la Ion că nimeni nu se află sus, dintr-o
dată n-a mai fost bătrână, dintr-o dată şi-a regăsit buna
dispoziţie. „Vedeţi – ne-a spus ea cu un aer triumfător – că
i s-a năzărit lui Luca? Şi voi, vigilenţii, v-aţi pierdut
vremea căutând cai verzi pe pereţi!” Şi a izbucnit într-un
râs atât de vesel, încât ne-a molipsit şi pe noi pe toţi. Cam
asta e tot ceea ce voiam să cunoască şi căpitanul Ovezea,
tovarăşe Ghenea.
— Crezi că Ana ar putea să aibă vreun amestec?
— Mi-e foarte greu să formulez o asemenea bănuială.
Totuşi, ciudăţenia purtării ei m-a şocat.
— Într-adevăr, atitudinea Anei mi se pare şi mie foarte,
foarte ciudată. Tovarăşul căpitan Ovezea este mai în
măsură decât noi să-şi dea seama de aceasta. În orice caz,
sunt convins că cele ce-i voi povesti în numele dumitale îl
vor interesa mult.
*
 **
În după-amiaza aceleiaşi zile, falsul Iancu Popescu,
acasă la el, cu capul sprijinit în palme, privea cele două
fotografii, format carte poştală, răsfirate pe masă în formă
de evantai.
Amândouă o reprezentau pe fosta doamnă de onoare
Beatrice Popeea, şi în amândouă ea era tânără, dar, mai
ales, frumoasă. În prima fotografie, Beatrice Popeea,
îmbrăcată într-un elegant costum de amazoană, călărea
un minunat cal arab. O însoţea un bărbat deşirat, cu o
faţă lungă, osoasă şi cu monoclu pe ochiul stâng, care
abia catadicsea să schiţeze un zâmbet plictisit. Cea de-a
doua fotografie o înfăţişa îmbrăcată într-o somptuoasă
rochie de seară din catifea neagră. Mai ales această
fotografie scotea cel mai mult în evidenţă uluitoarea şi
excepţionala ei frumuseţe.
Titus Popescu privea fotografiile cu un aer absent,
distrat, şi din când în când tot atât de absent şi de distrat,
ducea păhăruţul plin la gură. La îndemână, pe o tăviţă,
avea o sticlă cu coniac, plină numai pe jumătate. În
stânga, o scrumieră uriaşă deborda de mucuri de ţigări.
Deşi fereastra era deschisă, fumul era gros, să-l tai cu
cuţitul.
De aproape o oră, Titus Popescu stătea la masa aceea
cu fotografiile răsfirate în faţa sa şi mai bine de jumătate
din timpul acesta şi-l pierduse contemplând nu chipul
fostei doamne de onoare, ci ciudatele hieroglife desenate
pe spatele pozelor. Şi dacă sticla de coniac, plină la
început, ajunsese acum la jumătate, aceasta se datora
eforturilor pe care le făcuse ca să înţeleagă ascunsa lor
semnificaţie. Şi cum ele se dovediră zadarnice, furios în
cele din urmă, întoarse fotografiile ca să privească
imaginea aceleia care, cât timp fusese în viaţă, refuzase cu
încăpăţânare să-i dezvăluie taina ciudatelor desene.
„Ce facem, mătuşico?” întrebă, adresându-se celor două
imagini surâzătoare din faţa sa.
Mătuşică!…
 Cuvântul îl amuză teribil. Zâmbi mai întâi, apoi începu
să râdă de-a binelea.
De fapt, nu numai cuvântul îl amuza, îl amuzau toate
întâmplările legate de împrejurarea când Beatrice Popeea
devenise mătuşica lui.
Şi ele începură să se depene singure.

După ce aflase de la Tiberiu Fotiade despre diamantele

furate de Beatrice Popeea, încă de pe când se afla în
închisoare plănuise cum şi ce va trebui să facă atunci
când va fi liber, ca s-o hotărască să-i dezvăluie, de bună
voie, ascunzătoarea lor.
În aşteptarea acelei zile, îl stoarse cât putu mai mult pe
Tiberiu Fotiade de toate informaţiile pe care acesta le
deţinea în legătură cu bătrâna. Pe urmă, când ziua mult
aşteptată sosi, nu se duse s-o caute decât după ce mai
culese o serie de alte informaţii suplimentare. Abia după
aceea, în posesia a o mulţime de date, scontând şi pe un
anumit farmec personal, cu care înşelase o mulţime de
oameni şi din pricina căruia ajunsese la închisoare, într-o
zi sună la uşa apartamentului de pe „Strada celor şapte
porţi“. Aducea cu el o cutie mare de bomboane de ciocolată
veritabilă, cumpărată de la Athénée Palate.
Îi deschise chiar bătrâna.
— Ce doreşti dumneata, domnule?
— Doamna de onoare Beatrice Popeea?
— Eu sunt!
— Sărut mâinile, doamnă. Mă numesc Barbu Vlădescu.
Îngăduiţi-mi, vă rog, să vă deranjez numai pentru câteva
minute.
Beatrice îl măsură din cap până în picioare. Zâmbetul
respectuos şi limbajul „manierat” îi plăcură.
— Poftim în casă, domnule!
Şi se dădu deoparte, ca să-i facă loc să treacă.
Aşa pătrunsese Titus Popescu în apartamentul cu care
cititorii au făcut cunoştinţă într-unul din primele capitole
ale cărţii.
 Bătrâna se instala în fotoliul înalt ca un tron şi, văzând
că musafirul ei rămâne, respectuos, în picioare, îl invită să
ia loc. Titus Popescu se aşeză pe taburetul care, de
asemenea, este cunoscut cititorilor.
Uitându-se la ea cu o prefăcută admiraţie exclamă:
— Va să zică, dumneavoastră sunteţi doamna de onoare
Beatrice Popeea!
Faptul că tânărul acela simpatic i se adresa folosind
titlul de „doamna de onoare” avu darul să-i câştige
bunăvoinţa.
— Da, domnule! Sunt doamna de onoare Beatrice
Popeea. Ce te aduce la mine?
— Stimată doamnă, nu e deloc simplu să răspund la
întrebarea dumneavoastră. V-aş putea spune: am venit să
vă previn că aveţi un duşman înverşunat. Dar prin asta nu
v-aş spune totul. M-aş minţi nici dacă v-aş da următorul
răspuns: stimată doamnă, mi s-a vorbit atâta despre
dumneavoastră, încât am ţinut neapărat să vă cunosc şi
să vă aduc la cunoştinţă că, împotriva duşmanului
dumneavoastră, mă puteţi considera aliat sincer. Iată,
stimată doamnă, poate în mai multe cuvinte decât ar fi
necesar scopul vizitei mele.
Folosise în mod deliberat un limbaj emfatic şi
bombastic, convins că astfel va putea mai uşor s-o
impresioneze.
„Pe mangositele de «foste», – îşi spusese – dacă le
vorbeşti «subţire» le dai gata!”.
— Domnule, te rog, fă-mă să înţeleg. Ai spus că am un
duşman înverşunat?
— Da, mult stimată doamnă. Un duşman înverşunat,
care vă urăşte cumplit.
Bătrâna surise cu amărăciune:
— Tinere, de ani de zile trăiesc singură. Prietenii şi
prietenele de altădată m-au uitat, cum, de altfel, i-am uitat
şi eu. Privesc în jurul meu şi mă întreb: În starea în care
mă aflu, cine ar mai putea să mă urască?
Cu mină ipocrită şi oftând ipocrit, Titus Popescu
răspunse:
— Vă rog să mă credeţi, sunt profund îndurerat văzând
în ce condiţii sunteţi obligată să trăiţi.
— Ce să fac? Asta mi-a fost soarta.
Apoi cu alt ton:
— Va să zică, deşi sunt atât de nenorocită, există totuşi
cineva care mă urăşte, care îmi vrea răul.
— Da, stimată doamnă.
— Şi zici că e un bărbat? Dacă mi-ai fi spus că e vorba
despre o femeie nu m-aş fi mirat. Pe vremuri, n-au fost
puţine acelea care m-au urât de moarte. Dar un bărbat…
Pe mine bărbaţii m-au iubit, domnule.
— Nu e de mirare stimată doamnă. Cred că şi aceia care
v-au urât – dacă au existat cumva şi dintre aceia – chiar
urându-vă, tot v-au iubit.
— E frumos din partea dumitale că încerci să fii drăguţ
cu o femeie bătrână ca mine. În vremurile astea
nenorocite, manierele alese, domnule, au dispărut cu
desăvârşire. Dar acum spune-mi cine este acela care, în
ciuda anilor şi a nenorocirilor care s-au abătut asupra
mea, încă îmi poartă o ură atât de înverşunată?
— Stimată doamnă, vă înşelaţi închipuindu-vă că este
vorba de cineva din generaţia dumneavoastră. Pe vremea
când eraţi tânără şi considerată ca cea mai frumoasă
femeie din ţară, duşmanul dumneavoastră era un copil.
— Asta le întrece pe toate. Dacă era un copil, atunci ce
motiv are să mă urască?
— Există, stimată doamnă, o ereditate şi în ură. Dacă
mama lui v-a urât – şi se pare că v-a urât cumplit – el, fiul,
nu vă urăşte mai puţin cumplit.
— Ah, acum înţeleg. Cumplit, cum spui dumneata, m-a
urât numai o singură femeie. Da… da… Şi ea are un băiat.
Spune-mi, nu-i aşa că e vorba de feciorul Fotiadei?
— Da, de el e vorba! Dar, stimată doamnă, dacă îmi
îngăduiţi, aş îndrăzni să vă întreb de ce vă ura cu atâta
înverşunare mama lui?
— De ce? Din invidie. Te rog să mă crezi, numai din
invidie. Am fost frumoasă, tinere.
— Frumoasă spuneţi? afectă indignare Titus Popescu.
Aţi fost, doamnă, cea mai frumoasă femeie din tară.
Frumoasă, ca o zeiţă!…
— Linguşitorule!… În orice caz, fără să mă laud, multe
nu-mi treceau pe dinainte. Totuşi, nu înţeleg. Mamă-sa
mă ura fiindcă eram mai frumoasă ca ea, fiindcă bărbaţii
pe care şi-i dorea ea se ţineau după mine ca nişte căţeluşi.
Dar fiu-su? Cu toate că, după dumneata, există o ereditate
şi în ură, nu-mi pot totuşi explica de ce mă urăşte.
Probabil, nici nu mă cunoaşte, fiindcă, dacă îmi amintesc
bine, de copil a trăit mai mult în străinătate. Pare-se în
Elveţia.
— Motivul e simplu, stimată doamnă. Şi el vă urăşte tot
din invidie. Vă urăşte fiindcă el este sărac, iar
dumneavoastră – aşa pretinde – în ciuda aparentelor,
sunteţi încă bogată.
— O asemenea prostie le întrece pe toate! protestă
bătrâna, amuzată şi deloc supărată. Va să zică, păcătosul
ăla mă crede un fel de harpagon, care, deşi stă pe o saltea
plină cu aur, preferă să moară de foame.
— Cam aşa ceva. Numai că, în loc de aur, el vorbea de
nişte pietre nestemate.
Bătrâna, pe care, până acum, toată povestea părea că o
amuză, deveni dintr-o dată serioasă, gravă aproape.
— Pretindea el, că eu…
— Da! Spunea că d-voastră şi astăzi aţi mai fi în posesia
unor pietre, care, chipurile, ar valora câteva milioane.
— Aşa!… Spunea el asta!…
— Da, stimată doamnă! Şi mai afirma că… Ei, dar ce
rost are să repet ceea ce, sunt convins, nu poate fi decât o
calomnie murdară.
— Poţi s-o faci, domnule! De la mizerabilul acela, sau de
la creatura de mamă-sa, la ce altceva mă pot aştepta decât
la calomnii murdare!…
Cuvintele fură rostite cu demnitate şi indignare.
Titus Popescu, entuziasmat de arta cu care bătrâna
izbutea să se prefacă, o lăudă în gând:
„Bravo, bătrânico! Joci al naibii de tare, dar pe mine n-
ai să mă duci tu. Ehei, eu sunt uns cu toate alifiile!…”
Apoi cu prefăcută compasiune:
— Vă înţeleg, stimată doamnă, indignarea şi, încă o dată
mai mult, mă conving că e un mizerabil. Fiindcă numai un
mizerabil ar putea să afirme că d-voastră, o persoană atât
de distinsă, şi cu o situaţie materială încă bună pe atunci,
aţi fi putut să vă coborâţi până acolo, încât să vă însuşiţi
nişte pietre care nu vă aparţineau.
Bătrâna bătu cu pumnul în masă:
— Va să zică, mizerabilul pretinde că am furat!
— Da, stimată doamnă! Asta pretinde mizerabilul. Şi ca
să se răzbune pe dumneavoastră vrea să vă silească să-i
cedaţi pietrele.
— Să vină! Aş vrea să văd dacă va avea curaj, ca şi faţă
de mine, să repete infamia pe care ţi-a debitat-o dumitale,
domnule.
— Stimată doamnă, întrucât îl cunosc foarte bine pot să
vă asigur că n-ar ezita s-o facă. Din fericire, deocamdată,
nu poate.
— Da?… Şi de ce?
— Pentru că, deocamdată, se află la închisoare.
— Dar ce-a făcut?
— A făcut el mai multe!
— Dar despre pramatia de mamă-sa ştii ceva?
— A murit, stimată doamnă. N-aţi aflat?
— Nu!
— A murit, după câte mi-a spus el, câteva zile după ce a
fost judecat şi condamnat.
— Nenorocita! O fi murit de inimă rea. Există, domnule,
o justiţie imanentă. Până la urmă, totul se plăteşte.
— Aveţi dreptate, stimată doamnă! Până la urmă, totul
se plăteşte.
Apoi, în gând:
„Ce poamă îmi eşti, hoaşcă bătrână! Nici moartă n-o
ierţi pe lepra ailaltă, probabil rivala ta întru curvăslâcuri.
Cu tine, teamă mi-e că are să meargă mult mai greu decât
mi-am închipuit”.
Apoi din nou, cu voce tare:
— A murit, se pare de mizerie.
— N-ar fi exclus. Probabil că podoaba de fiu-su i-o fi
păpat tot ceea ce îi mai rămăsese după naţionalizare. Şi,
după socotelile mele, îi rămăsese destul ca să poată trăi
omeneşte toată viaţa, fără să aibă nevoie de ajutor din
partea lui fiu-su.
— Poate n-aveţi să mă credeţi, dar pentru moartea
mamă-si tot pe d-voastră vă găsea vinovată.
— Asta chiar că le întrece pe toate!
— Vinovată, într-un anumit sens. În sensul că, în timp
ce d-voastră posedaţi o comoară de care refuzaţi să vă
atingeţi, mamă-sa se stingea de foame.
— Nebun! Pur şi simplu nebun!
— Probabil! Fiindcă, în acelaşi timp, o înjura în fel şi
chip că nu i-a destăinuit mai din timp…
— Ce să-i destăinuie?
— Că sunteţi în posesia diamantelor. Pretindea că, dacă
ar fi ştiut, v-ar fi determinat să i le cedaţi.
— Aşa spunea?
— Întocmai, stimată doamnă!
Apoi în gând:
„Să nu întind coarda prea mult. Pentru o primă
„şedinţă” ajunge. Sunt eu uns cu toate alifiile dar nici de
bătrâna asta nu mi-e ruşine”.
Şi parcă dinadins, spre a-i dovedi că prudenţa era
necesară, bătrâna întrebă, cu o umbră de bănuială parcă:
— Dar dumneata, domnule, în ce împrejurare l-ai
cunoscut?
Titus Popescu oftă prefăcut.
— Am lucrat împreună la aceeaşi întreprindere, în
provincie. La Bacău. Stimată doamnă, nici nu vă puteţi
închipui ce vulpe de om este!… După ce a fost angajat, la
numai o săptămână era cu toată lumea prieten, la numai o
săptămână izbutise să se vâre pe sub pielea tuturor
şefilor. Pe scurt, stimată doamnă, un escroc ordinar, care,
numai în câteva luni a izbutit să delapideze zeci de mii de
lei. Iată în ce împrejurare l-am cunoscut pe acest escroc
ordinar, din pricina căruia puţin a lipsit să ajung şi eu la
puşcărie. Mizerabilul, ca să-mi înşele buna credinţă, a
căutat să-mi câştige prietenia şi, spre ruşinea mea, trebuie
să recunosc, a izbutit. Vrând să-mi dovedească, secătura
că-mi este amic, îmi făcea confidenţe care, acum îmi dau
seama, erau toate minciuni. Numai în legătură cu
diamantele ce de-a poveşti mi-a debitat. Mulţumesc
domnului că am scăpat cu faţa curată şi că n-am ajuns şi
eu absolut nevinovat, împreună cu el, în puşcărie.
— Va să zică, acum e la puşcărie. Vezi, Dumnezeu
pluteşte fiecăruia după gândul şi inima sa.
— Deocamdată, doamnă, se află încă în puşcărie.
— Ce vrei să spui?
— Că mult nu mai are de stat acolo. Peste câteva luni va
fi liber. Poate n-am făcut bine că v-am spus. În orice caz,
vă rug să nu fiţi neliniştită, fiindcă nu veţi fi atunci
singură. Vă rog să aveţi încredere în mine. Mai ales acum,
după ce am avut onoarea să vă cunosc, îmi dau seama cât
e de murdară acuzaţia în legătură cu diamantele, şi în
niciun caz nu voi îngădui ticălosului să vă necăjească în
vreun fel. Puteţi conta pe mine, stimată doamnă. Ca să nu
credeţi că o spun numai ca să vă consolez, ţin să adaug că
n-o fac din altruism ci fiindcă am o poliţă să-i plătesc. Nu
uitaţi că din pricina lui, absolut nevinovat, numai puţin a
lipsit să înfund şi eu puşcăria. Şi acum, stimată doamnă,
permiteţi-mi să mă retrag Dacă în legătură cu ticălosul de
Tiberiu Fotiade am a vă mai comunica ceva, îmi îngăduiţi
să trec pe la dumneavoastră?
— Fără îndoială! Mai mult, dacă, domnule, conversaţia
cu o femeie bătrână nu te plictiseşte, atunci ori de câte ori
vei veni, vei fi binevenit.
— Stimată doamnă, vă mulţumesc mult şi vă asigur că
voi da cât mai curând urmare binevoitoarei d-voastre
invitaţii care mă onorează.
 Titus Popescu îşi umplu din nou păhăruţul cu coniac şi
după ce îl goli, râse ameninţând, în glumă, cu degetul,
chipul din fotografii
„N-ai putea spune, frumoaso, că nu te-am lucrai fin, nu”

Peste câteva zile, sunase din nou la uşa bătrânei.

Bătrâna trăia prea singură şi prea părăsiră de toată
lumea, ca să nu se bucure atunci când i se ivea prilejul să
stea de vorbă cu cineva.
— Ei, dumneata tinere!
— După cum vedeţi, stimată doamnă, aşa cum v-am
promis am căutat să profit cât mai curând de amabila
dumneavoastră invitaţie.
De data asta, vizita a fost mai puţin protocolară. A
vorbit mai tot timpul el, povestind o mie de nimicuri pe
care bătrâna le asculta cu multă plăcere, punând întrebări
şi cerând detalii. Şi fiindcă observă că e receptivă la cele
mai inofensive glume, făcu risipă cu ele, spre marele ei
haz.
Şi aşa, el sporovăind şi glumind, ea punând întrebări şi
râzând cu mare poftă, cea de-a doua vizită dură exact trei
ore.
La plecare, bătrâna îi spuse:
— Mi-a făcut mare plăcere vizita dumitale. Am râs astăzi
cât n-am râs în ultimii cincisprezece ani. Dacă timpul îţi
îngăduie, tinere, mai treci pe la bătrâna dumitale prietenă.
Bineînţeles, bucuros de invitaţie, câteva zile mai târziu
sună din nou la uşa apartamentului bătrânei.
Către sfârşitul celei de-a treia vizite se împrieteniseră
atât de bine, încât el îi spunea mătuşica, iar ea lui, Boby.
Iată cum ajunsese ea naşa lui:
— Barbu zici că te cheamă? Prea e românesc, nu-mi
place! Eu am să-ţi spun… am să-ţi spun Boby. Sună mai
frumos, e un nume mai distins. Ştii, pe vremuri, am
cunoscut pe cineva care se numea Boby. L-am iubit foarte
mult.
 — Mătuşică, dacă aşa stau lucrurile, atunci numele mă
onorează. Domnul al cărui nume voi avea cinstea să-l port
de azi înainte era englez?
— Da!
— Şi a fost un bărbat bine, vrednic de prea frumoasa
mea mătuşică?
— Stai să-ţi arăt fotografia.
Cu acest prilej a văzut pentru prima dată albumul.
— Ce superb album, mătuşică!
Bătrâna oftă şi privi undeva departe, cu ochii înceţoşaţi
de amintiri.
— Aici, între scoarţele acestea, se ascunde întreaga mea
viaţă, de când m-am născut şi până în ziua când mitocanii
au pus mâna pe putere. Ce mai roman s-ar putea scrie.
Căci eu am trăit, dragă Boby. Am trăit viaţa din plin.
— Păcat, mătuşică dragă, că n-am pic de talent. Mult
mi-ar fi plăcut să pot scrie romanul vieţii dumitale.
— Nu e nicio pagubă Boby. Asemenea romane tot nu
interesează astăzi.
Din ziua aceea, de multe ori s-a întâmplat ca, stând faţă
în faţă, cu albumul desfăcut între ei, pornind de la cine
ştie ce fotografie, bătrâna să-i depene istorii din propria ei
viaţă sau din „cronica” nescrisă, plină de orgii, scandaluri
şi mari pungăşii a fostei protipendade.
Dar niciodată, în niciuna din nenumăratele şi
interminabilele ei povestiri nu aducea vorba, măcar pe
departe, de diamante. Titus Popescu avea răbdare, convins
că, până la urmă, avea să afle în legătură cu pietrele tot
ceea ce îl interesa.
Deocamdată se străduia să se vâre sub pielea bătrânei,
să se facă necesar. Astfel, într-o zi, ea, care, în ultimii ani
nu ieşise din casă decât foarte rar, fu văzută plecând la
plimbare, la braţul presupusului ei nepot, îmbrăcată cu
singura ei rochie bună, pe care o păstrase dinadins, ca să
fie înmormântată cu ea.
S-au plimbat într-un parc din apropiere, au stat pe o
bancă, şi bătrâna a râs cu poftă de glumele şi anecdotele
cu care, ca de obicei, el făcu mare risipă. Altă dată o duse
la cinematograf, spre marea ei desfătare fiindcă de mai
mulţi ani nu mai văzuse un film.
Ca să nu-i trezească bănuielile că el, om tânăr, pierde
atâta timp în compania unei femei bătrâne şi bolnave, îi
explicase că e singur pe lume, fără niciun fel de rude, şi
fără măcar o „prietenă”, deoarece avusese de curând o
mare decepţie sentimentală.
— Dragă Boby, dacă ar fi timpurile de altădată, ţi-aş
găsi o nevastă vrednică de tine. Acuma, însă, numai
mitocancele au noroc.
Deloc încredinţat că lucrurile s-ar fi întâmplat aşa, îi
replică în gând:
„Dacă ar mai fi timpurile acelea, mătuşică, sigur că nici
n-ai catadicsi să stai de vorbă cu mine”.
Tare spuse însă altceva care ştia că are să-i facă plăcere.
— Sunt convins, mătuşică draga, că mi-ai găsi o nevastă
cum nici nu cutez să visez, nu ca o mătuşică scumpă, ci
ca o adevărată mamă.
— Linguşitorule!… Linguşitorule!…
Într-una din zile veni la bătrână încărcat cu pachete:
icre, sardele, şvaiţer, un fileu de porc, portocale, trufe,
cafea şi pe deasupra trei sticle de Murfatlar. Ştia că
bătrâna se dă în vânt după asemenea „delicatese” cum le
numea ea. Pretextul festinului aniversarea zilei sale de
naştere.
— Sărut mâna, mătuşico!… Astăzi, poţi să mă feliciţi şi
să-mi urezi ce vei crede dumneata de cuviinţă.
— De ce, Boby? După cât ştiu eu azi nu-i nicio
sărbătoare. E, cumva, ziua ta de naştere?
— Ai ghicit, mătuşică! Azi împlinesc treizeci de ani.
— Mulţi înainte băiatule! Îţi urez noroc în viaţă şi, mai
ales, în dragoste.
Şi îl sărută pe amândoi obrajii.
— Mulţumesc, mătuşico! Iată-mă la vârstă de treizeci de
ani! Nu-i puţin! Ce zici? Un prag! Un prag al vieţii care
trebuie, neapărat, sărbătorit. Dar cu cine l-aş fi sărbătorit
dacă nu cu scumpa mea mătuşică?
— Foarte frumos din partea ta, băiatule!
— Şi acum, mătuşică, ştiind despre ce-i vorba, să ne
punem pe treabă.
O jumătate de oră mai târziu se aşezau la masă. În
ciuda farfuriilor ciobite, a paharelor desperecheate şi a
tacâmurilor ordinare, bătrâna îmbrăcase rochia ei neagră,
rochia de înmormântare.
Ospăţul fu vesel, amândoi făcând dovada unei verve
deosebite. La aceasta contribuiră în mare măsură sticlele
de Murfatlar. La început, bătrâna, cardiacă docilă,
refuzase cu înverşunare să se atingă de vin. Mai apoi, la
insistenţele lui, acceptă să guste întâi o picătură, apoi încă
una. Până când i se deschise apetitul. Atunci, lăsând
deoparte prudenţa, goli trei pahare pline.
Vinul dădu bătrânei o stare de euforie, care se
manifestă în primul rând printr-o limbuţie care depăşea,
cu mult, pe cea obişnuită. Era, de fapt, ceea ce voia şi el.
Profitând de un moment prielnic, întrebă cu tonul cel
mai indiferent posibil, încât ai fi jurat că întrebarea îi
venise în minte cu totul şi cu totul întâmplător
— Apropo, mătuşico! Fiindcă veni vorba de Castel,
spune-mi, cum a fost cu diamantele: s-au furat sau nu s-
au furat?
— S-au furat, Boby!
— Va să zică, ceva adevăr este în povestea ticălosului de
Fotiade…
Bătrâna sorbi o înghiţitură din cel de-al patrulea pahar.
— Este, dragă Boby! Este… mult adevăr.
— Mult? Te pomeneşti, mătuşică dragă, că dumneata ai
fost aceea care…
Bătrâna chicoti amuzată:
— Eu, Boby! Dar să rămână între noi.
— Nicio grijă!… Va să zică, dumneata le-ai şterpelit!
— Bravo! Termenul îmi place. Le-am şterpelit, nu le-am
furat.
Deşi nu era prudent, totuşi Titus Popescu nu-şi putu
înfrâna curiozitatea şi întrebă:
— Nu te supăra, dar ce deosebire este între un cuvânt şi
celălalt? Nu sunt sinonime?
— Pentru mine, nu! După părerea mea, se poate spune
despre un om că e hoţ doar când fură ca să aibă din ce
trăi. Numai într-o asemenea situaţie el fură. Or eu, atunci
când am luat pietrele, nu mă găseam într-o astfel de
situaţie. E drept, moşia mi-o luaseră, din cauza stabilizării
pierdusem toţi banii lichizi, dar la pământ încă nu eram.
Deci, eu n-am furat, Boby, eu am şterpelit, şi asta e cu
totul altceva. Uite, chiar acum, când vezi ce prost o duc,
când astăzi nu ştiu ce voi mânca mâine, dacă mi s-ar ivi
prilejul să-mi însuşesc nişte diamante sau o mare sumă
de bani, tot n-ar însemna că am furat, ci că am şterpelit.
Ai să mă întrebi, poate, de ce? Foarte simplu, băiatule! Ţi-
am spus că numai săracii pot comite furturi. Dar eu, sunt
eu săracă, chiar dacă nu am după ce bea apă? Eu sunt
bogată, Boby! Teoretic, sunt bogată. Am o moşie de o mie
de ha, am şase apartamente superbe în inima Capitalei,
am milioane în bani vechi, am cocoşei de câteva sute de
mii de lei. E drept, nu dispun nici de moşie, nici de
apartamente, nici de milioane şi nici de cocoşei, fiindcă
mi-au luat totul comuniştii. Dar asta nu înseamnă că sunt
săracă. Asta nu înseamnă că fur, dacă mi se iveşte prilejul
să-mi însuşesc un obiect de valoare.
— Ci că şterpeleşti numai, nu-i aşa? întrebă Titus
Popescu, care, deşi avea păreri foarte liberaliste în ceea ce
priveşte noţiunea de furt – condamnarea la patru ani
puşcărie fusese tocmai consecinţa acestei concepţii –
totuşi era uimit de teoriile bătrânei.
— Exact!… Şi unui om bogat, Boby, să ştii de la mine, îi
este permis să şterpelească, dacă găseşte cu cale. Şi, apoi,
trebuie să ai în vedere scopul patriotic care m-a
determinat să şterpelesc pietrele
— A existat şi un scop patriotic, mătuşico? întrebă el
foarte serios.
— Desigur! Dacă nu le-aş fi şterpelit, intrau în mâna
statului, în mâna comuniştilor. Dacă regret ceva, regret că
n-am putut smulge din mâna lor ceva mai mult decât
nenorocitele acelea de diamante.
— De ce le spui nenorocite? Valorează pietrele acelea
chiar atât de puţin?
— Ele, în sine, valorează ceva. În banii de azi, un milion,
două, poate ceva mai mult. Dar ce reprezintă aceasta, în
raport cu celelalte bogăţii din Castel pe care a pus mâna
statul!…
— Va să zică, mătuşică, nu numai teoretic, aşa cum îmi
spuneai adineauri, eşti bogată, ci şi în realitate. Două
milioane sunt bani nu glumă! Te felicit, sincer!
— De unde ai mai scos-o şi pe asta? Doar pietrele nu le
mai am.
— Dar ce-ai făcut cu ele? Până la urmă, a trebuit să le
restitui?
— Să le restitui? Mă crezi chiar atât de proastă? Mai
curând m-aş fi lăsat omorâtă decât să le restitui ăstora de
m-au adus la sapă de lemn. Ehei, au încercat ei să afle ce
am făcut cu ele, dar cu mine nu le-a mers!…
— Dar cum de au aflat că le-ai şterpelit?
— M-a denunţat creatura aia infectă!
— Cine, mama lui Tiberiu Fotiade?
— Ea! Mizerabila!…
— Şi ea, de unde a ştiut că dumneata le-ai şterpelit?
— M-a văzut, mizerabila, când le-am luat. O întreagă
poveste, băiatule!
— Povesteşte-mi-o şi mie, mătuşico!
— Haide să-ţi povestesc. Eşti singurul om care află
adevărul.
Ea se afla acolo, când le-am luat, ascunsă. Am văzut-o,
dar m-am prefăcut că n-o observ. Ce căuta, nu ştiu precis.
Cred că venise şi ea cu acelaşi gând şi, cum s-ar spune, i-o
luasem înainte. Că probabil acesta a fost motivul, o
dovedeşte ceea ce a urmat după aceea. Nici n-am apucat
bine să intru la mine cu pietrele că se înfăţişează şi ea.
Trebuie să ştii că de mulţi ani nu ne mai vorbeam. Ei bine,
ce crezi că mi-a cerut mizerabila? Nici mai mult şi nici mai
puţin decât să le împărţim pe din două.
— Şi ai refuzat, mătuşică?
— Bineînţeles că am refuzat. „Dacă nu accepţi – m-a
ameninţat – mă duc să te denunţ comisiei”. (Tocmai
începuse să lucreze la Castel comisia de preluare şi
inventariere.) — „N-ai decât! Nimeni n-are să te creadă!” —
„Ba au să mă creadă şi tu ai să înfunzi puşcăria!” — „Mai
bine înfund puşcăria decât să împart cu tine”.
Dacă a văzut că nu mă las şantajată, mizerabila m-a
denunţat. Dar eu, convinsă că îşi va pune în aplicare
planul, am mai apucat să ascund diamantele…
— Unde? întrebă Titus Popescu, cu voce indiferentă.
Deşi golise pe jumătate şi cel de-al patrulea pahar,
bătrâna nu se lăsă prinsă.
Ca şi când n-ar fi auzit întrebarea, continuă:
— Nu peste mult timp mă trezesc la mine cu cei din
comisie, care îmi cer să le predau pietrele. Bineînţeles,
prefăcându-mă indignată, am protestat împotriva acuzaţiei
şi, ca să nu existe niciun fel de dubiu, i-am poftit să le
caute unde vor crede ei de cuviinţă. Comuniştii ăia nu s-
au lăsat de două ori rugaţi. S-au pus să cerceteze cu de-
amănuntul. E de prisos să-ţi mai spun că de găsit n-au
găsit nimic, fiindcă avusesem grijă să le ascund bine. Din
păcate, nu s-au convins. Aşa că, până la urmă, m-au şi
arestat.. Dar oricât au încercat ei, cu fel de fel de întrebări,
care mai de care mai perfide, să mă facă să vorbesc, n-au
izbutit. După câteva zile, n-au avut încotro şi au fost
nevoiţi să-mi dea drumul.
— Al naibii i-ai mai dus, mătuşica!
— Dar ce, eram eu proastă să le cedez pietrele? Să-i dau
ei satisfacţia asta şi să înfund, pe deasupra, pe nu ştiu
câţi ani, puşcăria? Pentru nimic în lume n-aş fi făcut aşa
ceva.
— Şi cu pietrele ce ai făcut, mătuşică?
— Pietrele au rămas acolo, în Castel.
— Zău, mătuşică?
 — Nu-ţi vine să crezi? Prostule! Dacă pietrele ar fi fost la
mine, aş duce eu o asemenea viaţă de câine?
— Ai dreptate! Ce păcat!… Probabil că, între timp, ele au
fost descoperite.
— Nu cred! Le-am găsit eu o ascunzătoare bună.
— Nu te supăra, mătuşică, dar e o naivitate să-ţi
închipui că, în decursul atâtor ani, oricât de bine le-ai
ascuns, n-au putut fi găsite. Gândeşte-te! Castelul a fost
transformat în muzeu. Nu ştiu, dar mai mult ca sigur că în
decursul anilor a suferit modificări, transformări.
Cu o siguranţă de neclintit, bătrâna replică:
— Oricâte modificări i s-or fi adus, sunt convinsă că
ascunzătoarea pietrelor nu a fost descoperită.
— Mătuşică, eşti adorabilă! Al naibii să fiu!
— De ce, băiatul meu?
— Fiindcă eşti atât de naivă.
— Te înşeli! Nu sunt deloc naivă. Îţi par numai, fiindcă
tu nu ştii ceea ce ştiu eu.
— Adică?
— Cât e de sigură ascunzătoarea.
— Spune-mi-o şi mie, ca să-mi dau seama dacă ai sau
nu dreptul să te legeni în iluzii.
— Nu ţi-o spun!
— De ce, mătuşică? Nu cumva ţi-e teamă că am să mă
duc să le spun ălora: Vă rog, lăsaţi-mă să caut în cutare
loc. Acolo se află ascunse de către mătuşica mea nişte
diamante, şi am venit să le iau?
— Boby dragă, nu insista. Nu-ţi spun! Şi nu-ţi spun din
două motive.
— Care sunt motivele acelea?
— Cred că are să vină o dată ziua să le afli!
— Bine, mătuşică! Nu insist. Te-am întrebat din pură
curiozitate. Trebuie să recunoşti şi dumneata că toată
povestea asta cu pietrele e palpitantă. Haide mai bine să
mai golim câte un păhăruţ. În sănătatea dumitale,
mătuşică.
Şi ciocni paharul său de cel al bătrânei.
 — Mie, dragă băiatule, îmi ajunge! Ştii doar cât de
bolnavă sunt. Am băut patru pahare. Vrei să mă ai pe
conştiinţă?
„În orice caz, nu înainte de a-mi destăinui unde ai
ascuns pietrele, bătrână afurisită!”
Răspunsul acesta i-l dădu în gând. Cel rostit tare sună
cu totul altfel:
— Cum poţi vorbi aşa, mătuşică dragă? Ştii doar cât de
mult te iubesc.
— Ştiu, băiatule, ştiu! Tocmai de aceea, ar trebui ca tu
să ai grijă şi să mă păzeşti de mine însumi. Căci am fost în
viaţa mea lacomă, Boby. Am fost lacomă la mâncare, la
băutură, dar, mai ales, am fost lacomă în dragoste. Acum,
la bătrâneţe, nu mi-a mai rămas decât lăcomia faţă de
mâncare şi băutură. Din păcate, îmi lipseşte şi una şi alta.
Dacă tu ai să continui să mă răsfeţi, cu toate
medicamentele pe care le iau, repede am să cobor în
mormânt.
— Sunt convins că mâncarea şi, din când în când,
câteva păhărele din Murfatlarul ăsta îţi ajută mai mult
decât toate medicamentele pe care le iei.
— Nu, Boby! Bine în niciun caz nu poate să-mi facă.
— Atunci, mătuşică, îţi promit ca, pe viitor, să te răsfăţ
mai puţin.
Şi în gând:
„Chiar că ar trebui să fiu ceva mai precaut, ca nu
cumva să dea ortul popii înainte de vreme”.
În zilele ce urmară, nu mai pomeni nimic nici de pietre
şi nici de ascunzătoare. Schimbă tactica. Acum căuta să-i
înfrângă rezistenţa, prezentându-i în imagini ispititoare cât
de altfel ar fi putut fi existenţa ei de fiecare zi, dacă n-ar fi
fost atât de săracă.
— Ce mai viaţă duci şi dumneata, mătuşică!… La vârstă
dumitale, şi bolnavă cum eşti, în primul rând ţi-ar trebui o
femeie de serviciu, care să târguiască, să facă ordine în
casă şi să-ţi gătească.
— Ce-am ajuns, eu care am avut atâtea slugi!
 — Pe urmă, ar trebui să ai şi dumneata o după amiază
când să-ţi primeşti prietenele. Îmi pot închipui cum ar
arăta camera asta, aşa micuţă cum e ea, dacă ar fi pe jos
un covor persan, dacă ar exista o faţă de masă ca lumea,
dacă tapiţeria patului ar fi schimbată, dacă în bufetul
acesta superb s-ar afla o veselă mai fină, dacă în colţul
acela, pe o măsuţă, s-ar afla un aparat de radio, iar colo
un televizor. Într-un astfel de interior, într-adevăr, ar fi o
adevărată plăcere să-ţi primeşti prietenele. Uite, eu îmi şi
închipui cum ar arăta ziua dumitale de primire. Joia ţi-ar
conveni?
— Parcă ce importanţă are ziua!
— Atunci, să zicem că joi ar fi ziua de primire.
Dumneata ai sta acolo, lângă fereastră, în fotoliul acesta
care, dacă ar fi lustruit, ar arăta straşnic, îmbrăcată într-o
rochie frumoasă – nu ştiu de ce, dar eu te văd neapărat
într-o rochie de catifea bleumarin închis – iar aici, acolo,
dincolo prietenele sau cunoştinţele dumitale. Ei bine,
mătuşică, ai cuvântul meu de onoare că mi-ar face mare
plăcere ca, în fiecare joi, să viu să beau, aici, un pahar de
ceai. Uite, aş sta pe taburetul acesta pe care stau acum şi
m-aş bucura nespus constatând că scumpa mea mătuşică
este cea mai frumoasă şi cea mai distinsă dintre toate
doamnele venite în vizită.
Sau, cu un alt prilej:
— Ce bine ţi-ar prii, mătuşică, dacă la vara viitoare ai
putea pleca din Bucureşti. Fără îndoială, canicula nu
poate decât să dăuneze inimii dumitale slăbite. La munte,
probabil că nu te-ar lăsa medicul. Dar într-o regiune de
dealuri, la o altitudine de patru până la şase sute de metri,
sunt sigur că nu ar avea ce să-ţi dăuneze. Nu crezi?
— Probabil că o altitudine de cinci sute de metri, nu mi-
ar dăuna.
— Şi sunt atâtea staţiuni faine la înălţimea aceasta!…
— Sunt!
— Orice s-ar spune, viaţa e frumoasă, chiar dacă nu
mai ai douăzeci de ani.
 — Pentru oricare alta în afară de mine.
Dar el continua insinuant:
— … Şi tocmai fiindcă viaţa este atât de frumoasă, unii
riscă mult, chiar foarte mult ca să şi-o înfrumuseţeze.
Sau, dacă ei nu au curajul, găsesc totdeauna pe cineva
dispus să rişte în locul lor.
Bătrâna se prefăcea că nu pricepe unde bate, dar el nu
dispera. Mereu se străduia şi izbutea să găsească noi şi
noi „metode de seducţie”. Într-o zi observă că bătrâna, în
ciuda vârstei, i-ar fi plăcut să se poată îmbrăca cât mai
elegant. Atunci începu să-şi procure jurnale de modă şi,
împreună cu ea, să le răsfoiască. De fiecare dată, cu o
competenţă pe care abia acum şi-o descoperea, se pricepea
să aleagă un model care, cu unele modificări adecvate
vârstei, i s-ar fi potrivit de minune.
— Boby, eşti un artist. Gustul tău valorează aur,
băiatule! Dacă ai fi apucat alte vremuri, şi dacă ţi-ai fi
deschis o casă de modă, toate cucoanele din lumea bună
la tine s-ar fi îmbrăcat. Dar cum de te pricepi aşa de bine?
— Nu ştiu cum, dar mă pricep!…
Şi în gând:
„Lua-te-ar naiba de zgripţuroaică! Ca să intru în posesia
pietrelor, aş fi în stare să înghit săbii, să merg pe jeratic
sau, la nevoie, chiar să te strâng pe tine de gât”.
Descoperind că bătrâna rămăsese, în ciuda anilor şi a
privaţiunilor – aşa cum, de altfel, singură se caracterizase
–, o mare lacomă, căuta să folosească, în realizarea
scopului său, şi acest defect. Îşi procura listele de bucate
ale marilor restaurante şi, cu aceeaşi competenţă, alcătuia
cele mai variate şi mai rafinate meniuri.
— Ia să vedem, mătuşică dragă, pe ziua de astăzi ce am
fi putut mânca, dacă nu ne-ar fi fluierat la amândoi,
vântul prin buzunare
— Boby draga, vrei să leşin de poftă?
— De ce să leşini, mătuşică? Dacă nu putem mânca, de-
adevăratelea, un meniu mai ales, atunci să-l savurăm
măcar cu închipuirea. Ia ascultă aici, mătuşică!
 Şi pe loc îi alcătuia un meniu format din felurite
mâncăruri cu denumiri franţuzeşti.
— Îmi lasă gura apă, Boby dragă!
— Gata, am tăcut!… Îmi pare nespus de rău, măturică
dragă, că mizerabilul meu salariu nu-mi permite să te invit
măcar din când în când la Athénée Palace, ca să ne
delectăm cu un adevărat prânz.
— Nu e nimic, băiatule, nu e nimic!… Cum nu mai am
mult de trăit, mă consolez spunându-mi că poate într-o
altă viaţă, în care nu vor mai exista comunişti, voi putea
avea din nou tot ceea ce aceştia mi-au răpit.
— Mătuşică, mătuşică dragă, dacă n-ai fi atât de naivă
şi absurd de romantică, n-ar trebui să aştepţi renaşterea
într-o altă viaţă, fără comunişti.
Un asemenea atac direct era pentru prima dată când îl
încerca.
— Nu înţeleg ce vrei să spui, băiete!…
— Am vrut să spun că e o prostie să ai milioane şi totuşi
să nu ai ce mânca.
— Iar te referi la diamante?
— Bineînţeles că la ele. Ai diamante care valorează
milioane şi trăieşti mai rău ca o cerşetoare.
— Vorbeşti, aşa, de parcă le-aş avea în buzunar.
— De vreme ce eşti sigură că pietrele se află la loc sigur,
este aproape ca şi când le ai avea în buzunar.
— Aha! Aproape!… Bine că faci cel puţin această
rezervă.
— Atâta vreme cât nu cunosc ascunzătoarea lor, dă-mi
voie să cred că, dacă ele nu sunt efectiv în buzunarul
matale, eşti singura vinovată.
— Şi cum crezi, măi băiete, că pietrele ar putea deveni
efectiv ale mele? Să mă duc şi să le cer ălora de la muzeu?
— Dar ce, parcă trebuie să le ceri voie? Dacă aş şti unde
le-ai ascuns, aş încerca eu să pun mâna pe ele, fără să le
mai cer voie. Deşi în viaţa mea nu m-am atins de un lucru
străin, pentru dumneata, mătuşică, aş „şterpeli”
diamantele, fiindcă n-aş avea sentimentul că fac o faptă
reprobabilă din punct de vedere moral. Îţi vorbesc foarte
sincer, te rog să mă crezi.
— Şi riscul? La asta te-ai gândit? Dacă te prinde?
— Să nu crezi, mătuşică dragă, că fac parte din
categoria acelor oameni care se aruncă în primejdie,
prosteşte, cu capul înainte. Dacă aş fi convins că riscul e
din cale-afară de mare, ţi-aş spune: mătuşică, nu mă bag!
Oricât de prost aş duce-o, tot e mai bună libertatea decât
puşcăria.
— Mi-e teamă pentru tine, băiatule! Acum, te iubesc tot
atât de mult cum te-aş fi iubit dacă ai fi fost copilul meu
adevărat.
— Mulţumesc, mătuşică, pentru sentimentele ce mi le
porţi, dar află că nici eu nu te iubesc mai puţin. Şi, pentru
mătuşica mea dragă vreau să risc puţintel.
— Lasă-mă, Boby, să mă mai gândesc. Înţelege,
băiatule, că mi-e teamă pentru tine.
— Bine, mătuşică!… Mai gândeşte-te! acceptă el,
mulţumit, deocamdată, de promisiunea bătrânei.
În ziua următoare, numai puţin a lipsit să-şi atingă
scopul.
Când se duse la bătrână o găsi culcată.
— Ce s-a întâmplat, mătuşică?
— Azi am crezut că mă voi sfârşi!
— Vrei să chem un medic?
— N-are rost. Mai mult decât medicamentele astea, pe
care tot ei mi le-au prescris, cu ce ar putea să mă ajute?
Adu-mi, te rog, albumul!
I-l aduse. Departe de a bănui ceea ce avea să urmeze,
speriat de starea în care o găsise, o apostrofă în gând:
„Hoaşcă încăpăţânată, să nu te pună dracu să mori
înainte de-mi destăinui unde ai ascuns diamantele!”
— Boby, simt că n-am s-o mai duc mult!…
— Nu te speria, mătuşică dragă, că n-ai nimic. Am să
chem un alt medic, mai bun decât deşteptul care ţi-a
prescris mormanul ăsta de medicamente, şi ai să te
convingi singură că nu-i decât o criză trecătoare.
 — Parcă eu nu-mi dau seama că încerci să mă
linişteşti? Eşti un băiat bun, Boby! Nu ştiu ce m-aş face
fără tine! În viaţa mea tristă, tu ai adus o rază de bucurie.
Pentru raza asta de bucurie îţi sunt foarte recunoscătoare.
— Dacă vorbeşti aşa, să ştii că mă superi, mătuşică. Hai
să schimbăm discuţia!…
— Imediat avem să vorbim şi despre altceva.
Deocamdată, ascultă! Vreau să-ţi dau o dovadă cât de
mult îmi eşti de drag şi, totodată, cât de recunoscătoare îţi
sunt. Uite, ia-o!
Şi îi întinse fotografia care o reprezenta îmbrăcată în
costum de amazoană.
— Mi-o dăruieşti? întrebă aproape ironic. Mulţumesc,
mătuşică dragă! Intenţionam, chiar, să-ţi cer una.
— Nu, nu-i vorba de aşa ceva. Ţine-o şi pe asta. Bun!…
Acum, întoarce-le pe verso. Pe fiecare se găseşte câte un
desen. Aşa-i?
— Da, mătuşică!
— Spune-mi. Ce crezi că reprezintă desenul de pe prima
fotografie?
— Păi cred că… o biserică.
— Nu eşti sigur? insistă bătrâna.
— Desenul e destul de rudimentar…
— Într-adevăr, trebuie să recunosc, Boby dragă, că
totdeauna am desenat oribil. Te întreb încă o dată: eşti
sigur că reprezintă o biserică?
— Ştiu eu ce să spun, mătuşică? Altceva decât un
amvon de biserică, nu ştiu ce ar putea reprezenta desenul
ăsta.
Bătrâna râse enigmatic.
— Şi desenul de pe a doua fotografie?
— Acesta e mult mai clar. O literă T, fără îndoială! Sau,
mai curând, o lespede de piatră în formă de T. Dar ce
naiba o fi asta, vârâtă sub lespede!… Poate o daltă?
— Poate!
— Are şi ea vreo semnificaţie?
— Are!… Şi încă mare!…
 — Mătuşică, zău că m-ai făcut curios! Ce rost au
desenele astea?
— Ţi-am spus mai adineauri că vreau să-ţi dau o
dovadă că-mi eşti drag şi că îţi sunt recunoscătoare fiindcă
în bezna existenţei mele, searbădă şi plină de privaţiuni,
tu ai adus, abstracţie făcând de scop, o rază pe bucurie.
— Ce vrei să înţelegi prin „abstracţie făcând de scop”?
— Am să-ţi spun ceva mai târziu. Deocamdată află că
desenele, dacă ştii să le citeşti, ştii, de fapt, locul unde am
ascuns diamantele.
— Glumeşti, mătuşică?
— Nu glumesc deloc, fiindcă nu de asta îmi arde mie
acum. Îţi repet, ele indică locul unde sunt ascunse
diamantele. Află, dragă Boby, că m-am hotărât să te fac
moştenitorul meu. Când îmi voi simţi sfârşitul aproape,
am să te învăţ să citeşti desenele. Acum, ele îţi spun ceva?
— Absolut nimic, mătuşică!…
— Mi-am închipuit. De altfel, aceasta mi-a şi fost
intenţia: ca, fără ajutorul meu, nimeni să nu le poată
descifra.
Apoi cu o mândrie naivă:
— Dar mai încearcă! Poate că totuşi ghiceşti.
— Nimic, mătuşică, nimic!… Numai cât mă uit la ele şi
începe să mă şi doară capul. Al naibii să fiu!
— Într-adevăr, nu are rost să-ţi spargi capul, că tot nu
ai să izbuteşti să dai de rostul desenelor. Atunci când va
veni momentul, aşa cum ţi-am mai spus, am să te învăţ eu
să le citeşti. Cum au mai trecut anii. Boby dragă! Încet,
îngrozitor de încet, dar totuşi au trecut cincisprezece ani.
An de an, am tot sperat ca lucrurile să se schimbe în bine
şi pentru mine. Dar acum nu mai am nicio speranţă.
Comuniştii sunt tot la putere, eu sunt bătrână, bolnavă,
simt că mult nu mai am de trăit. Or, dacă eu mor
înseamnă că pietrele rămân pierdute pentru totdeauna.
…Şi ar fi păcat! De aceea, m-am gândit că, decât să
rămână pierdute, acolo, în ascunzătoarea lor, mai bine să
fie ale tale dacă, bineînţeles, vei putea să le scoţi din
Castel. Desigur, nu-i deloc o treabă uşoară. Dar, dacă ai
să izbuteşti vei fi, cum se spune, un om făcut. Iată
moştenirea pe care ţi-o las şi care, dacă ţii seama de faptul
că inima mea e tare bolnavă, curând va fi a ta.
— Nu, mătuşică, inima dumitale nici pe departe nu e
atât de bolnavă pe cât crezi. E drept, e ea puţin cam
slăbită. Dar dacă ai putea duce o altfel de viaţă sunt
convins că te-ai vindeca şi ai putea trăi încă mulţi, foarte
mulţi ani. Pentru asta e însă nevoie de bani, lua-i-ar
naiba. De aceea, nu după ce mori, ci acum trebuie să
avem bani. Acum trebuie să ajung până la ascunzătoarea
diamantelor şi să ţi le aduc. Gândeşte-te, mătuşică! Dacă
izbutim să punem mâna pe ele, numai cu preţul a câtorva
pietre am scăpa de toate grijile. Am merge la cel mai mare
specialist şi ne-am procura cele mai bune medicamente.
Am angaja o femeie care să se ocupe de gospodărie, iar din
casa asta, atât de tristă, atât de dezolantă, am face un
interior de mai mare dragul. Am putea comanda la
Athénée Palace meniurile după care acum ne lasă gura
apă, ne-am putea duce des la spectacole, ai avea ziua
dumitale de primire şi vara am putea pleca pe o lună,
două într-o regiune deluroasă. Ei bine, mătuşică, ia să
avem noi toate acestea şi să vedem atunci dacă inima n-
are să ţi se înzdrăvenească. Haide, explică-mi mie ce naiba
înseamnă hieroglifele astea, şi restul lasă pe mine. Într-o
săptămână, cel mult, vei fi în posesia diamantelor.
Bătrâna se uită la el cu o sinceră admiraţie.
— Ce mai pramatie eşti şi tu, Boby!
— Vai, mătuşică dar cum poţi vorbi aşa? Sincer mă
mâhneşti!
— Nu te nelinişti, dragă Boby! Crezi că, dacă eşti o mare
pramatie, te iubesc mai puţin? Sau, că n-am să-ţi mai las
moştenire diamantele? Da de unde!… Ce, parcă eu sunt
mai brează? Nu, băiatule! A ta e moştenirea, fii fără grijă.
— Dar dă-o naibii de moştenire! Ţi-am spus că ceea ce
mă interesează, în primul rând, este ca dumneata să te
însănătoşeşti.
 — Boby!
— Da, mătuşică!
— Haide să dăm cărţile pe faţă!… Crezi tu, Boby, că eu
nu mi-am dat seama ce carte joci? Mi-am dat seama,
băiatule! E drept, nu chiar de la început. Şi a fost mai bine
că s-a întâmplat aşa. Fiindcă, altfel, chiar de prima dată
te-aş fi dat pe uşă afară. Mi-am dat seama ceva mai târziu,
când jocul tău începuse să-mi placă. Atunci am început să
joc şi eu pe al meu. Avantajul a fost tot timpul de partea
mea, băiete, fiindcă eu am ştiut că joci, pe când tu, nu.
Sper, dragă Boby, că n-ai să-mi porţi pică din cauza
aceasta.
— Zău, mătuşică, dacă înţeleg ceva!
Bătrâna râse cu îngăduinţă:
— Lasă că înţelegi tu ce vreau să spun. Boby, tu de la
început ai urmărit să pui mâna pe diamante. Acesta a fost
motivul care te-a adus la mine. Ca să-ţi atingi scopul m-ai
cultivat nu glumă. De trei săptămâni îţi pierzi o mulţime
de timp cu o bătrână ca mine, cheltuind, pe deasupra, şi
ceva bani. În tot acest timp, ce n-ai încercat, şi în câte
feluri – în orice caz foarte diplomatic sau foarte perfid – ca
să mă determini să-ţi spun unde am ascuns diamantele.
Trebuie să recunoşti că m-am ţinut tare. Dragul meu
nepot adoptiv, deşi o mare pramatie, totuşi n-a izbutit să
mă ducă de nas. Mai precis, n-a izbutit, ducându-mă de
nas, să-şi atingă scopul, fiindcă, de fapt, scopul şi l-a
atins, însă altfel. Înţelegi?
— Nu!
— Atunci, să-ţi explic. Ţi-am spus că jocul tău începuse
să-mi placă. Mai mult, începuse să-mi devină chiar
necesar. Ia gândeşte-te, ce fel de viaţă duceam înainte!
Treceau zile întregi fără ca cineva să-mi treacă pragul. Îţi
dai seama ce înseamnă să fii bătrână, bolnavă, singură,
atât de singură, încât să nu ai cu cine schimba o vorbă? Şi
într-o zi te arăţi tu. De unde ai aflat de povestea
diamantelor, nu ştiu. Poate că, într-adevăr, de la fiul
creaturii aceleia. Trebuie să ştii că de la început mi-ai
făcut o impresie bună. Mi-am zis: „Uite ce tânăr manierat
şi agreabil, de parcă ar face parte din lumea noastră”.
Fiindcă, trebuie să ştii, dragă Boby, ai un farmec personal
excepţional. Dacă aş fi fost tânără m-aş fi îndrăgostit de
tine. În mare parte datorită acestui farmec ai devenit,
numai după câteva vizite, dragul meu nepot adoptiv Boby.
Între timp, îţi ghicisem jocul. Dar nu l-am curmat, fiindcă,
aşa cum ţi-am spus, începuse să-mi placă. În compania ta
am petrecut ore plăcute, amuzându-mă copios de glumele
tale atât de hazlii. Datorită ţie, Boby, după mulţi ani am
păşit din nou pragul unei săli de spectacol, datorită ţie am
mai gustat plăcerea de a mă plimba seara, pe răcoare,
printr-un parc, dar, mai ales, şi acesta e lucrul cel mai
important, datorită ţie, Boby, astăzi nu mai mă simt atât
de singură, fiindcă ştiu că, după ce se va însera, uşa se va
deschide şi în pragul ei te vei arăta tu, totdeauna bine
dispus, totdeauna cu sacul plin de noutăţi şi de glume. În
asemenea condiţii, se putea să nu-mi placă jocul? Desigur
că nu!
Dar lăsându-te să-ţi joci rolul şi jucându-mi-l pe al meu,
pe nesimţite am început să te iubesc sincer, Boby dragă,
ca pe propriul meu copil. Mi-am zis! „Pentru tot ceea ce a
făcut şi face băiatul acesta – deşi nu în mod dezinteresat –
merită să-l recompensez, lăsându-i moştenire diamantele”.
Căci, Boby dragă, în lumea noastră serviciile se plăteau.
Bineînţeles, nu toate, ci numai anumite servicii.
Tot timpul cât bătrâna vorbise, Titus Popescu o privise
cu uimire şi admiraţie. Vag, parcă îi era şi putină ciudă pe
ea, dar sentimentul covârşitor era acela de admiraţie.
„A naibii cotoroanţă!… Tot timpul am fost convins că o
duc de nas, şi, când colo, eu eram cel păcălit!…”
În acelaşi timp însă avea sentimentul că scăpase de o
corvoadă. Acum, când ştia că poate să joace cu cărţile pe
faţă, se simţea în largul său, şi spera că va izbuti mai uşor
s-o convingă.
Luându-i mâinile şi sărutându-i-le, pe rând, îi spuse
râzând:
 — Mătuşică, mă dau bătut! M-ai ghicit şi nu mai are
rost să neg. Dar al naibii să fiu, dacă şi eu, jucând nu am
prins dragoste de dumneata, al naibii să fiu dacă nu mi-ar
fi greu să renunţ la scumpa mea mătuşică. De aceea,
acum când am dai cărţile pe faţă, haide să discutăm
serios. Ai spus că-mi laşi moştenire diamantele…
— Am spus! Şi îţi jur că aşa se va întâmpla.
— Bine, dar eu nu vreau să aştept până atunci. Nu
vreau, atât pentru mine, cât – mai ales pentru dumneata.
E stupid să poţi avea milioane şi totuşi să preferi sărăcia,
mizeria cea mai cruntă. Destăinuie-mi ascunzătoarea
diamantelor, şi ţi le aduc în maximum o săptămână.
— Nu!
— Bine, dar e stupid! De ce atâta încăpăţânare?
— Din două motive, aşa cum ţi-am spus odată. Primul:
mi-e teamă să rişti, mi-e teamă pentru tine.
— Şi al doilea?
— N-am nicio garanţie că, odată intrat în posesia
diamantelor, îţi vei mai aduce aminte de sărmana ta
mătuşică.
— Bine, dar cum poţi gândi atât de rău despre mine?
— Fiindcă nu pot crede că există oameni mai buni decât
mine. Eu, în locul tău, aşa aş proceda.
— Dacă îmi spui unde ai ascuns pietrele, şi dacă
izbutesc să pun mâna pe ele, al naibii să fiu dacă nu ţi le
aduc pe toate fără să-mi opresc o singură piatră. N-aş avea
nici măcar pretenţia să le împărţim pe din două.
— Nu, Boby! Mulţumeşte-te să te ştii moştenitorul meu.
Cel puţin deocamdată.
— Crezi că hotărârea asta e înţeleaptă, mătuşică?
— Da!
— În cazul acesta, înseamnă că nu joci cinstit.
— Nu joc cinstit? Ce tot bâigui, băiete?
Tare caraghioasă arăta bătrâna în uimirea ei.
— Nu joci cinstit. Ştii că, în legătură cu boala ta, am
convingerea că nici pe departe nu este chiar atât de gravă
pe cât îţi închipui. Însă eu nu sunt medic. Dacă totuşi mă
înşel? Dacă eşti, într-adevăr, bolnavă, mult mai bolnavă
decât cred eu? Se spune, că cei ce suferă de cord au
moartea cea mai uşoară: mor, în cele mai multe cazuri,
subit. Ei bine, dumneata care te crezi atât de bolnavă te-ai
gândit că s-ar putea să mori subit? Dacă, ferească
Dumnezeu, se întâmplă aşa, te-ai gândit la consecinţe?
— La care consecinţe?
— De pildă, la diamante. La moştenire…
— Moştenirea a ta va fi!
— Cum, dacă mori subit? Mi-ar rămâne doar aceste
fotografii, ale căror desene oricât mi-aş sparge capul nu aş
fi în stare să le descifrez! În cazul acesta, cum rămâne cu
moştenirea?
— Nu, Body, nu m-am gândit!… Adică, o singură dată,
da. Dar am căutat să alung repede gândul.
— Cum s-ar spune, ţi-ai vârât imediat capul în nisip, ca
struţul.
— Cam aşa ceva. Boby!
— Asta înseamnă că nu joci cinstit, mătuşică. Dacă ai
juca cinstit, dacă într-adevăr eşti hotărâtă să-mi laşi
moştenire diamantele, ştiindu-te bolnavă şi în primejdie de
a muri în orişice clipă, mi-ai destăinui imediat semnificaţia
afurisitelor astea de desene.
— Îţi jur, Boby, că sunt sinceră cu tine şi că vreau, într-
adevăr, ca diamantele să fie ale tale.
— Degeaba, nu te cred. Eşti rea şi egoistă. Şi mai ai
tupeul să afirmi că mă iubeşti şi că îmi porţi recunoştinţă
fiindcă nu mai eşti singură. În realitate, amăgindu-mă cu
făgăduiala problematică a moştenirii, urmăreşti, de fapt,
să mă ţii şi pe mai departe lângă tine.
— Nu-i adevărat, Boby! Nu-i adevărat.
— Ba da! Asta urmăreşti. În definitiv, să presupunem că
aşa s-ar întâmpla şi că destăinuindu-mi ascunzătoarea
diamantelor le-aş păstra pentru mine. Ai pierde ceva? Îţi
este mai de folos să le ştii în ascunzătoarea lor de la Castel
decât în buzunarul meu? Nu! Dimpotrivă, dacă nu sunt o
secătură, aşa cum mă crezi tu, şi îţi pun în mână
diamantele? De vreme ce nu ai nimic de pierdut ci numai
de câştigat de ce refuzi?
— Boby, tu ai dreptate, dar acum nu pot. Lasă-mă până
mâine. Mâine am să-ţi destăinuiesc secretul.
— În regulă! Mâine dimineaţă am să fiu aici. Să vedem
dacă ai să te ţii de cuvânt.
Noaptea visă urât şi dimineaţa, în zori, alergă la
bătrână. Când ajunse o găsi paralizată în fotoliu şi
apartamentul plin de curioşi.
Furios, în loc s-o compătimească o blestemă în gând:
„Încă în noaptea asta să mai fi rămas sănătoasă,
zgripţuroaico, şi aş fi fost un om făcut!“
Dar fiindcă altceva mai bun nu avea de făcut, profitând
de un moment general de neatenţie, fură albumul.
*
**
Titus Popescu strivi ţigara în scrumieră, fără a-şi lua
ochii de pe fotografii. Din nebăgare de seamă se fripse la
un deget şi, furios, înjură cumplit.
După aceea, vorbi din nou, aproape cu blândeţe,
imaginilor din fotografii.
„Mi-o făcuşi, mătuşică, mi-o făcuşi! Naiba te puse să
mori?…”
Oftă şi se uită cu coada ochiului la sticlă. O golise pe
trei sferturi.
„Ei, acum parca încep să mă simt şi eu în apele mele“.
Şi începu să mângâie sticla. Pe urmă, pe rând, întoarse
pe verso fotografiile. Privi întunecat desenele. Şi acum, ca
şi în alte dăţi, ele nu-i spuneau nimic, nu-i sugerau nimic.
Îşi prinse fruntea în palmă, frecându-şi-o într-un gest de
ciudă. Ceva mai târziu, se ridică de la masă şi începu să
privească afară, pe fereastră, cu fruntea boţită, cu ochii
încruntaţi, muşcându-şi tot timpul buza inferioară.
„Dacă Iancu ar fi om de înţeles – îşi vorbi sieşi –
împreună am putea descifra afurisitele acestea de
hieroglife”.
Era în a patra zi de când se substituise fratelui său, şi
în tot acest timp nu avansase măcar cu un singur pas.
Desenele îşi păstrau taina şi, oricât căscase el ochii în
jurul său, nimic din ceea ce văzuse nu-i sugerase vreo
asemănare cu ele. Din acest motiv începuse să se întrebe
dacă nu cumva îşi păstrau taina numai fată de el, care
abia învăţase să nu se rătăcească prin nenumăratele
încăperi ale Castelului. Poate că ele ar părea mai puţin
enigmatice îndrumătorilor, mai ales celor mai vechi, care
cunosc muzeul mai bine decât propriul lor buzunar. „Ce-
ar fi dacă aş încerca să cointeresez pe careva dintre ei?” se
întrebase într-o zi. Dar tot el îşi răspunsese imediat: „Ca şi
Iancu, sunt cu toţii revoltător de cinstiţi”
Acum, când se uita pe fereastră, absent la tot ceea ce se
petrecea afară, din nou îşi pusese întrebarea; şi din nou
răspunsul fusese acelaşi.
„Ei, dacă aş şti cine l-a ucis pe Anton Neguţă! continuă
să-şi vorbească mai departe sieşi. Cu el aş merge la sigur,
nu aş avea teamă că m-ar putea denunţa. Dacă i-aş oferi,
să zicem, un procent de zece la sută, cred că s-ar mulţumi
cu atât…”
Deodată îl străfulgera gândul: Dar dacă şi asasinul
caută diamantele? Dacă exista o cauză directă între
diamante şi asasinarea lui Anton Neguţă? Dacă la ora
actuală pietrele se aflau în posesia asasinului?
„În cazul acesta, de pomană m-am vârât singur în gura
lupului!“
Se aşeză deprimat pe scaunul pe care mai stătuse şi cu
batista începu să-şi tamponeze fruntea brusc invadată de
transpiraţie.
„Naiba să mă ia! În seara asta prea văd lucrurile în
negru”.
Şi ca să le vadă mai puţin în negru, goli, unul după
altul, două păhăruţe de coniac.
Dar efectul fu contrar celui scontat. Fiindcă imediat îşi
aminti de vizitatorul clandestin pe care zadarnic îl
căutaseră până şi în turnul Castelului, şi se simţi şi mai
deprimat. Dar oare, într-adevăr, fusese careva? În acest
caz, cum de izbutise individul acela să se strecoare în
Castel, şi, mai ales, în ce scop? Fusese un hoţ oarecare
sau se strecurase dinadins ca să pună mâna pe diamante?
Dar atunci era de presupus că individul avea cunoştinţă
de existenţa diamantelor şi, mai ales, de ascunzătoarea
lor.
Bănuiala că altcineva, în afară de bătrână, ar putea
cunoaşte ascunzătoarea diamantelor i se păru de-a dreptul
absurdă. Fiindcă, dacă bătrâna ar fi destăinuit şi altcuiva
secretul, nu ar fi susţinut cu atâta siguranţă că ele
continuă să se afle – chiar după atâţia ani – tot acolo unde
ea le dosise. În schimb, nu era deloc exclus să mai fie şi
altcineva care, aflând, cine ştie pe ce cale, de existenţa lor
să vrea să pună mâna pe ele.
„În cazul acesta, dacă îl includ şi pe ucigaşul lui Neguţă,
suntem trei care urmărim acelaşi scop”.
Şi din nou în panică, murmură:
„Va trebui să mai stau o dată de vorbă cu Iancu. Poate
că totuşi se înduplecă să mă ajute, lua-l-ar naiba de catâr
încăpăţânat!”
 XII
Căpitanul Ovezea după ce citi raportul
sublocotenentului Pavelescu îl înapoie căpitanului Borcea.
— Ei, ce părere ai? întrebă acesta din urmă. Fotiade
ăsta e un bandit cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
— E şiret ca o vulpe şi din cale-afară de prudent. Ştie
că, dacă va fi prins, a doua oară nu va mai izbuti să
evadeze.
— Problema e cum aflăm cine îl adăposteşte în prezent.
Pe la Vulpărie n-a mai dat şi mă gândesc să ridic postul
fix.
— Poate că nu-l adăposteşte nimeni.
— Crezi că şi-a găsit o altă Vulpărie? După ştiinţa mea,
nu există ceva asemănător.
— Aici, în oraş, de acord că nu există. Dar în altă parte?
De aici şi până la Preduleşti sunt patru staţiuni de odihnă
unde îşi poate găsi un adăpost. Şi când spun aceasta, nu
mă gândesc neapărat la ceva în genul Vulpăriei, ci la o
gazdă în toată regula. În aceste staţiuni vin şi pleacă zilnic
zeci şi zeci de oameni ai muncii. Evidenţa acelor care vin
prin instituţii sau O.N.T. o avem. În orice caz, nu printre ei
trebuie să-l căutăm pe Tiberiu Fotiade. Dar, în afară de
aceştia, în fiecare zi vin zeci de alţi cetăţeni, pe cont
propriu. Desigur, cei care le închiriază camere sunt
obligaţi să-i anunţe imediat şi în marea majoritate a
cazurilor chiar aşa se întâmplă. Dar cu flotanţii pentru o
noapte, două, dispoziţia poate fi mai uşor călcată. Mă
gândesc, de pildă, la următorul caz: Unul dintre cetăţenii
care închiriază camere aude seara că-i bate cineva la uşă.
„Bună seara! Mi s-a spus că închiriaţi camere. Puteţi să-mi
daţi şi mie una pentru noaptea asta? Sunt din Bucureşti şi
n-am putut veni mai devreme cu un alt tren. Dimineaţa
am să urc la Cabană”. Bineînţeles, cetăţeanul acceptă.
Cum să refuzi pe un turist care, în drum spre Cabană, îţi
cere adăpost pentru o noapte?
Ei bine, la fel ar putea proceda şi în noaptea sau în
nopţile următoare, de data asta nu aici, la Caraiman, ci la
Poiana Caprei, la Broşteni sau la Preduleşti. Cu alte
cuvinte, în oricare din aceste staţiuni, dându-se drept
turist, poate să-şi găsească un adăpost de o noapte, fără
să aibă nevoie de o gazdă permanentă, mai precis de
complicitatea cuiva. Şi ca să poată circula dintr-un loc în
altul, are la îndemână autobuzele, trenul sau eventualele
„ocazii” – camioanele care trec permanent pe şosea.
— Da, e posibil! E posibil, deşi am luat unele măsuri.
Şoferii şi taxatorii autobuzelor au fost avertizaţi, gara e
supravegheată, la intrarea şi ieşirea din oraş au fost fixate
posturi permanente, cei care închiriază camere au fost
încunoştiinţaţi…
— Am luat aceste măsuri şi totuşi n-am izbutit încă să-l
capturam. Din ce cauză? Fie că a izbutit să-şi schimbe în
aşa fel înfăţişarea, încât nu mai e de recunoscut, fie că a
găsit alte mijloace de a ne ocoli. Mă gândesc, de pildă, la
maşina pe care o caută acum sublocotenentul Pavelescu.
Toată povestea mi se pare tare suspectă. Barem se ştie ce
marcă era, ce număr avea?
— Nu! Lucrătorul nostru de la postul fix tocmai de aceea
a încercat s-o oprească, fiindcă avea numărul în mod
suspect murdărit cu noroi, de nu se mai cunoştea decât
ultimul număr: 8. Marca, de asemenea, n-a recunoscut-o
După toate probabilităţile era un tip vechi. În orice caz, o
vom afla. Conducătorul ei a făcut imprudenta s-o ia pe
drumul nepietruit spre „Braserie” şi, întrucât ieri a plouat,
maşina şi-a lăsat amprentele pe drum. Dar de ce întârzie
Dâmbu? A avut destul timp până acuma să cerceteze.
Căpitanul Borcea sună şi ceru plantonului să-l cheme
pe plutonier.
Câteva minute mai târziu, acesta intră în biroul
căpitanului.
— Tovarăşe căpitan, m-am prezentat la ordinele d-
voastră.
— Tovarăşe Dâmbu, ai identificat marca maşinii?
— Da, tovarăşe căpitan. Am întâlnit plantonul, când
veneam către d-voastră. Tovarăşe căpitan, după
dimensiunea cauciucurilor, diametrul roţilor, desenul şi
modelul protectoarelor, maşina este o Skoda, model 1945.
— De unde ai ştiut modelul şi desenul protectoarelor?
— În apropiere de „Braserie”, vrând să schimbe ruta,
maşina a intrat cu spatele într-o movilă de lut.
— Înţeleg!
Telefonul sună lung şi insistent.
— Alo? întrebă căpitanul Borcea ridicând receptorul.
— Tovarăşul căpitan Borcea? Vă raportez că am găsit
maşina. Este o Skoda, tip 1945. Am găsit o tocmai sus, pe
„Albina”, în dreptul vilei „Brădetul“. Îngrijitoarea vilei, care
abia s-a întors acasă, n-a văzut nici când a oprit şi nici
cine a coborât. A presupus că cel care venise cu maşina a
urcat în pădure. Trebuie să ştiţi că există pe lângă vilă o
potecuţă care duce sus, în munte.
— Ai găsit artele maşinii?
— Da! Proprietarul maşinii este un oarecare Ionuţ
Costea din Broşteni, de profesiune inginer şi, dacă ţinem
seama de anul naşterii, după toate probabilităţile, în
prezent pensionar. Ce ordonaţi, tovarăşe căpitan?
— Poţi să aduci maşina la sediu?
— Pot! Cheia de contact a rămas la maşină.
— Uite ce faci, Pavelescule. Îţi trimit expertul şi călăuza
cu câinele de urmărire. Cercetaţi cu mare atenţie. Când
terminaţi, adu maşina la sediu.
Închise. Apoi imediat ceru să i se facă legătura cu şeful
secţiei de miliţie din staţiunea de odihnă Broşteni. În
aşteptare comunică şi căpitanului Ovezea ceea ce aflase de
la sublocotenentul Pavelescu.
Când obţinu legătura, între cei doi avu loc următoarea
convorbire:
— Tovarăşul locotenent major Panţâru? Căpitanul
Borcea la aparat. Noroc! Spune-mi, există la voi un inginer
Ionuţ Costea, proprietar al unei Skode model 1945?
— Da, tovarăşe căpitan! Cetăţeanul abia a plecat de la
mine. A venit să se plângă că i-a dispărut maşina din
garaj.
— Când i-a dispărut?
— Când, nu ştie. A constatat că-i lipseşte acum o
jumătate de oră. Garajul se află într-un loc mai izolat.
— Ce înseamnă într-un loc izolat? Doar nu se află în
câmp?
— Evident că nu. Cunoaşteţi strada Nicolae Filimon?
Fără îndoială că nu. Strada a fost tăiată în deal pe o mare
porţiune de-a dreapta şi de-a stânga, în loc de case, sunt
malurile zidite ale dealului. Casele sunt sus şi la ele ajungi
urcând pe trepte. Garajul a fost săpat în mal şi e izolat în
sensul că poţi să vii şi să pleci cu maşina fără ca vreunul
din locatarii caselor de pe deal să te vadă.
— Am înţeles! Spune-mi, ştii când s-a folosit ultima dată
de maşină?
— Acum patru zile.
— Tovarăşe locotenent major, acum cinci ore, maşina
inginerului, somată la postul de control de la barieră să
oprească, a refuzat şi, mărind viteza, a dispărut.
Sublocotenentul Pavelescu a regăsit-o acum câteva
minute, părăsită, undeva pe „Albina”. Se poate să fi fost
furată. Dar s-ar putea şi altceva. Până una alta, verifică
dacă, într-adevăr, ultima dată când a folosit inginerul
maşina a fost acum pat-u zile. Ne vom telefona reciproc.
Noroc!
Abia apucă să aşeze receptorul în furcă şi telefonul sună
din nou. Convorbirea fu destul de scurtă.
— Era nevastă-mea, Elvira, îl informă după aceea. A
vrut să ştie dacă nu cumva am uitat să te invit la masă şi
dacă vom veni la timp. I-am promis că da, deşi cred că, din
cauza maşinii descoperite de Pavelescu, tot va trebui niţel
să ne aştepte cu masa.
Mai discutară puţin despre familiile lor, pe urmă, fiecare
îşi văzu de lucrul său. O jumătate de oră mai târziu se
reîntoarse sublocotenentul Pavelescu. Urmărirea cu
câinele nu reuşise. Mustafa nu izbutise să-i găsească
urma. În schimb, expertul, plutonierul Dâmbu, izbutise să
ia mai multe mulaje în ghips ale urmelor de paşi de lângă
maşină. Confruntându-le, ulterior, cu cele luate cu prilejul
descinderii neizbutite de la „Vulpărie”, constatase o
identitate perfectă. De asemenea, amprentele de pe
mânerul portierei maşinii corespundeau întru totul cu ale
fostului deţinut cu nr. 8 317. Nu mai încăpea, deci, nicio
îndoială: maşina fusese furată de către Tiberiu Fotiade.
— Trebuie de verificat – vorbi sublocotenentul Pavelescu
– dacă Fotiade s-a folosit de maşină cu, sau fără ştirea
proprietarului.
— Cred că bătrânul nu are niciun amestec, presupuse
căpitanul Borcea.
— De aceeaşi părere sunt şi eu, adăugă căpitanul
Ovezea.
— Oare, în ce scop o fi furat-o? întrebă sublocotenentul.
— Dar e foarte clar. Fără doar şi poate că banditul a
prins de veste că-l urmărim. Fără doar şi poate că şi-a dat
seama ce rost au posturile fixe de la bariere. Fără doar şi
poate s-a gândit că, dacă punem posturi fixe, nu vom lăsa
nesupravegheate autobuzele care asigură legătura dintre
staţiuni şi nici gările. Şi atunci, fiindcă are nevoie să
circule de colo colo, dacă nu pentru altceva atunci numai
ca să-şi asigure un adăpost pentru noapte – aşa cum ai
presupus dumneata, tovarăşe căpitan Ovezea – i-a venit
ideea cu maşina. Nu crezi?
— Probabil! Cine ştie pe ce cale a aflat de vechitura
inginerului şi atunci s-a gândit că nu e rău să aibă un
mijloc de locomoţie propriu. Banditul şi-a făcut bine
socoteala. În definitiv, ce controlează posturile noastre
fixe? Camioanele sau, altfel spus, inepuizabila sursă a
„ocaziilor”. Camioanele nu şi limuzinele. Ce, parcă
lucrătorul nostru ar fi oprit păcătoasa de Skodiţă, dacă
Tiberiu Fotiade nu ar fi făcut o greşeală?
— Ce greşeală? întrebă aproape fără voie
sublocotenentul.
— Greşeala de a unge cu noroi exagerat de mult
numărul maşinii. Că doar pentru asta a încercat să-l
oprească lucrătorul nostru. Ca să-i atragă atenţia să-l
şteargă. A doua greşeală a făcut-o refuzând să oprească.
Crezând că a fost recunoscut, a pornit cu maximum de
viteză. Cât de speriat a fost se poate deduce şi din faptul
că a abandonat maşina. Acuma cine ştie pe unde se
ascunde. Faptul că Mustafa nu i-a putut descoperi urma
înseamnă că banditul şi-a procurat o soluţie care face
imposibilă urmărirea cu câinele. Şi mai este o parte
proastă. Ştiind acum că nu-l slăbim deloc, se va feri să ne
iasă în cale.
— Credeţi că, luând măsurile pe care le-am luat, am
greşit? continuă să întrebe sublocotenentul Pavelescu.
— Nu! Dimpotrivă, am făcut bine, continuă căpitanul
Ovezea. Şi dacă le-am luat, în nici un caz nu le vom
abandona. Dar dacă nu cumva spală putina – personal mă
îndoiesc – atunci cred că mai mulţi sorţi de izbândă vom
avea dacă îl vom aştepta la Castel, acolo unde se împletesc
toate firele.
*
**
A doua zi era duminică. Pe drumul care duce la Cotă,
excursioniştii urcau în grupuri compacte.
— Ce de-a lume! Parcă am fi pe bulevard! remarcă un
tânăr înalt, care, pe lângă rucsac, ducea în spate şi o
chitară, privind cu coada ochiului la Ana Lupea
Ana Lupea urca şi ea, cu rucsacul în spate, singură,
distantă şi absentă. Aerul ei de regină ofensată inhibă
pornirea tânărului cu chitară, care tare mult ar fi vrut să
intre în vorbă cu ea. Dar ea, neliniştită şi frământată de
gânduri, nici nu-l băgă în seamă.
Scăpase dintr-o mare primejdie. Ce s-ar fi întâmplat
dacă tovarăşii săi de muncă ar fi descoperit pe complicele
ei? Cât timp îl căutaseră, înnebunită de frică, numai puţin
a lipsit să nu leşine. S-a liniştit numai atunci când i-a
văzut revenind, cu excepţia intendentului, convinşi cu toţii
că nu se ascundea nimeni în Castel.
Bucuria ei fusese însă de scurtă durată. Câteva minute
mai târziu, ducându-se la garderobă, îl văzuse pe Luca
Mântulescu ieşind din cabinetul directorului.
— Ce ai căutat la director? L-ai informat şi pe el?
— Desigur!
— Şi? A râs de tine, nu-i aşa?
— Ba n-a râs deloc! Dimpotrivă a anunţat miliţia.
— Atunci, pesemne, au să vină să facă o percheziţie aici.
— N-ar fi exclus. În orice caz, miliţia se va pricepe mai
bine decât noi să caute. Nu crezi?
— Desigur! Numai că eu nu văd cum au să găsească
ceea ce, de fapt, nu există, îl ironizase, ca să nu se trădeze
cât de mult o speriase vestea.
Luca Mântulescu, supărat că ea continuă ia peste
picior, îi întoarse spatele bombănind.
Atunci, îngrozită de perspectiva că miliţia i-ar putea
descoperi complicele, se furişase sus. Când ajunsese, o
pornise într-o goană spre apartamentul cu lambriuri din
lemn de piper, unde spera să-i dea de urmă. Pe la
jumătatea drumului se auzise însă strigată:
— Unde alergi aşa? o strigase Tiberiu Fotiade
— Te căutam. Trebuie să părăseşti imediat Castelul.
Directorul a anunţat miliţia care, dintr-un moment într-
altul, ar putea să pice aici. Nu avem o clipă de pierdut.
Coboară în „Salonul albastru”. Şi aşteaptă acolo. Eu mă
duc să iau în primire un grup de vizitatori, şi când am să
trec prin dreptul uşii am să vorbesc tare. Tu să ieşi şi să te
ataşezi grupului.
Şi fără să mai întârzie o clipă pornise în goană spre lift.
Zece minute mai târziu, Tiberiu Fotiade ascultă cu
prefăcut interes explicaţiile pe care le dădea
îndrumătoarea grupului lor, Ana Lupea.
Aceasta, acum, când îl avea din nou sub ochi,
considerându-se în mare măsură scăpată de primejdie, îşi
regăsise calmul şi explicaţiile fură date cu vocea ei
obişnuită. Totuşi, dorind să-şi ştie complicele cât mai
repede şi cât mai departe plecat, vorbise telegrafic, spre
marea nemulţumire a celor din grup. Dar ei puţin îi
păsase. Dând astfel de explicaţii şi zorindu-i tot timpul să
se grăbească, izbutise să scurteze la jumătate timpul
necesar de vizitare normală a tuturor sălilor muzeului.
„În sfârşit, acuma poate să vină şi miliţia!“ îşi spusese
răsuflând uşurată atunci când, de la fereastră, văzuse
grupul ei răsfirat pe aleea care ducea spre ieşirea din
incinta Castelului.
Dar în restul timpului nu se arătă nimeni de la miliţie.
Abia după ce toţi salariaţii părăsii a muzeul, directorul
Cociuban primi vizita sublocotenentului Pavelescu.
Ofiţerul era însoţit de un lucrător al miliţiei care ducea de
lesă un minunat câine-lup alsacian. Câinele, care nu era
altul decât Mustafa, era de o inteligenţă uimitoare şi
serviciile pe care le adusese miliţiei oraşului reşedinţă de
raion fuseseră nenumărate.
— Vă salut, tovarăşe director! Venim trimişi de
tovarăşul căpitan Borcea să cercetăm dacă se află cineva
străin ascuns în muzeu. Vă rog să ne însoţiţi.
— Bineînţeles!
Pe coridor, însoţitorul şopti animalului:
— Caută, Mustafa!
Şi dându-i lesă, porni după câine, care, imediat, începu
să miroase şi să caute în toate părţile. Dar, aşa cum era de
aşteptat, străbătură, fără niciun rezultat, nenumărate
încăperi ale Castelului.
— Tovarăşe director, puteţi fi sigur că în Castel nu se
află ascuns niciun infractor, îi spuse sublocotenentul
Pavelescu atunci când reveniră acolo de unde plecaseră.
De această cercetare întreprinsă de miliţie niciunul din
salariaţii muzeului nu avea să afle.
*
**
Ana Lupea urcă singură, până ajunse la încrucişarea de
unde pornea drumul spre „Cabana Ciobanului”. Acolo,
părăsind poteca, o porni grăbită prin iarbă până ajunse în
dreptul unui tufiş. Îşi scoase rucsacul şi se aşeză pe jos în
spatele acestuia. Dacă ar fi văzut-o cineva, şi-ar fi spus: o
fată neobişnuită cu urcuşul, care a obosit prea curând.
De fapt, cauza era cu totul alta: plecase prea devreme de
acasă. Conform înţelegerii, abia peste o oră urma să se
întâlnească, la „Cabana Ciobanului”, cu Fotiade. Dar,
neliniştită şi nervoasă, mai întâi plecase prea devreme, iar
apoi, fără să-şi dea seama, mersese mult mai repede decât
ar fi fost necesar ca să ajungă la timp.
Locul pe care şi-l alesese era în acelaşi timp şi un foarte
bun post de observaţie. Ascunsă în iarba înaltă, protejată,
pe deasupra, şi de tufiş, Ana Lupea putea să observe tot
ceea ce se petrece pe potecuţa care ducea la Cabană, fără
ca, la rândul ei, să fie văzută.
Fotiade, care îi fixase întâlnirea printr-un bileţel
strecurat în palmă atunci când părăsise Castelul, îi
făcuse, printre altele, şi următoarea recomandare: „Fii cu
ochii în patru. Dacă simţi că eşti urmărită, nu mai veni.
Continuă-ţi drumul până la Cotă”.
Pe drum, în mai multe rânduri, încercase să verifice
dacă este sau nu urmărită, dar îi fusese imposibil. O dată
cu ea urcau, în grupuri compacte sau răzleţi, zeci şi zeci
de oameni. De aceea fusese tot drumul neliniştită, şi nu
izbutea să se liniştească nici acum.
Ana Lupea rămase la postul ei de observaţie o jumătate
de oră, după care o porni, agale, spre Cabana. Ajunse cu o
întârziere de numai cinci minute.
În Cabană, singur la o masă, Tiberiu Fotiade privea
absent paharul cu coniac din faţa sa, numai pe jumătate
golit. Pe Ana Lupea o observă de cum intră pe uşă, dar nu-
i acordă niciun fel de atenţie. Goli paharul pe îndelete, şi
tot pe îndelete îşi aprinse o ţigară. După vreo zece minute,
când Ana părăsea cabana cu pachetul de ţigări pe care şi-l
cumpărase, se luă şi el după ea. Ca din întâmplare ieşiră
unul după altul.
Afară, în jurul cabanei, la umbră sau în plin soare,
stăteau pe iarbă câteva perechi de oameni mai în vârstă.
Veniţi la odihnă jos, la Caraiman, urcaseră, iavaş-iavaş,
până acolo, ca să-şi omoare timpul.
Se aşezară şi ei pe iarbă dar mult mai departe, şi nu
unul lângă altul, ci la atâta depărtare cât era necesar ca să
se poată auzi unul pe altul, vorbind ceva mai puţin tare
decât în mod obişnuit. Tiberiu Fotiade îşi scoase cămaşa,
şi, după aparenţe, s-ar fi putut crede că singura lui
preocupare era să se prăjească la soare. Cât priveşte pe
Ana Lupea, aceasta părea cu totul absorbită de lectura
unei cărţi cu scoarţe tari.
Stând cu spatele la pădure, şi având în faţă drumul spre
cabană, pe de o parte erau feriţi de eventuale priviri
indiscrete, iar pe de alta, ţinând sub observaţie poteca,
vedeau pe toţi aceia care se perindau pe acolo.
Ana Lupea fu aceea care începu să vorbească:
— De ce m-ai chemat?…
— În primul rând, ca să aflu ce s-a mai întâmplat. Au
venit ăi de la miliţie să facă percheziţie?
— Nu!
— Foarte curios! Eşti sigură că directorul i-a anunţat?
— Absolut sigură. Ştiu de la Luca Mântulescu. Ţi-am
mai spus.
— Şi totuşi, n-au întreprins niciun fel de cercetare! De
ce? Oare n-au dat importanţă comunicării directorului?
Nu prea îmi vine să cred! Îi cunosc eu!… Hm!… Nu-mi
place deloc! Ce-or mai fi punând, oare, la cale?
— Asta înseamnă că, deocamdată, n-ai să mai poţi
continua cercetările.
Fotiade se gândi o clipă.
— Deocamdată, desigur că nu! Mi-e teamă de vreo cursă
a miliţiei. Ar putea să mă ia ca din oală. De aceea, câteva
zile măcar, va trebui să stăm în expectativă. Tu, între
timp, iscodeşte, poate afli ceva.
— Spune-mi, din cele ce ai putut constata până acum,
mai există vreo speranţă să dăm de pietre?
— În apartamentul bătrânei nu cred să găsesc ceva.
Spun nu cred, deoarece încă n-am terminat de căutat.
— Atunci slabă speranţă să mai dăm de ele! Unde să le
cauţi? Ştii câte camere are Castelul?
— Uite, eu sunt mai puţin sceptic decât înainte.
— Da? Şi cum de ai devenit, dintr-o dată, optimist?
— Ascultă, ai imaginaţie?
— Ştiu eu? Cred că puţină tot am.
— Imaginaţie, nu fantezie.
— Da, imaginaţie. Poţi să fii liniştit că nu confund una
cu alta. Atâta lucru am învăţat la şcoală.
— Atunci încearcă de te transpune în situaţia bătrânei!
— Să încerc!…
— Eşti, va să zică, Beatrice Popeea. Ai o rivală pe care o
urăşti de moarte.
— Ştiu!… Ştiu!…
— O rivală care, la rândul ei, nu te duşmăneşte mai
puţin. Spre neşansa dumitale, rivala aceasta te surprinde
tocmai în momentul când ai izbutit să şterpeleşti
diamantele. Atunci ea, furioasă că i-ai luat-o înainte, ca să
nu piardă totul, îţi propune să împărţiţi pietrele pe din
două. Bineînţeles că refuzi. Atunci ea, ca să se răzbune, te
denunţă. Ei bine, dumneata, bănuind că aceasta va fi
urmarea refuzului, ce măsuri ai lua?
— Aş căuta să mă scap de pietre, ca să nu fie găsite la
mine.
— Cum, adică, să te scapi de ele? Să le arunci, pur şi
simplu?
— Dacă aş fi foarte fricoasă şi dacă n-aş urî-o, poate că
şi aşa aş proceda.
— Şi ce dacă o urăşti? Să fii sănătoasă!…
— Dacă aş arunca pietrele, s-ar putea să fie găsite.
— Înţeleg! Dacă ele sunt găsite, înseamnă să-i dai ei
satisfacţia de a şti că nu le mai ai. Aşa-i?
— Exact! Tocmai fiindcă o urăsc nu vreau să-i dau
această satisfacţie. Dimpotrivă, vreau ca pietrele să nu
poată fi găsite. Vreau ca ea să moară de necaz ştiind că, în
ciuda eforturilor sale, pietrele îmi rămân numai mie.
 — Va să zică, nu arunci pietrele, ci le ascunzi. Dar tu nu
ştii cât timp ai la dispoziţie pentru treaba asta. Dintr-o
clipă într-alta te poţi trezi cu cei din comisie. Ei bine, ce
faci în cazul acesta? Unde le ascunzi repede şi totuşi într-
un loc sigur?
— În aici un caz, la mine în apartament, dar în orice caz
undeva pe aproape, tocmai pentru că nu ştiu cât timp am
la dispoziţie ca să le ascund.
— Foarte bine. Atunci, unde le-ai ascunde?
— Ştiu eu! Probabil, aş găsi nu una, ci mai multe
ascunzători sigure.
— De acord! Mai multe. Dar gândeşte-te bine care ar
putea fi cea mai sigură ascunzătoare?
Ana Lupea ridică din umeri:
— Nu ştiu!…
— Te rog, mai gândeşte-te! Un loc sigur, un loc unde
nimănui nu i-ar trece prin gând să le caute. Nici măcar
rivalei mele.
Ana se lovi cu palma peste frunte?
— Cred că ştiu!
— Ei?
— Chiar în apartamentul ei. Cui i-ar trece prin minte să
le caute tocmai acolo?
— Te felicit. Ai imaginaţie şi ştii să tragi concluzii logice.
— Să joc mai departe rolul?
— Mai poţi scoate ceva?
— Să încerc: Aşa cum ţi-am spus, ca să scap de
primejdia iminentă, le-am ascuns în apartamentul rivalei
mele. Ulterior, când primejdia a trecut, mă furişez din nou
acolo, le iau şi le ascund în altă parte.
— Unde?
— În orice caz, nici de data asta în propriul meu
apartament.
— Va să zică, a căuta diamantele în apartamentul
Beatricei Popeea înseamnă pierdere de vreme.
— Cam aşa ceva.
— Ei bine, eu cred că aici raţionamentul dumitale
şchioapătă. Şi ştii de ce? Fiindcă uiţi un fapt esenţial. Uiţi
că bătrâna a fost reţinută pentru cercetări şi că deci,
practic, n-a mai avut timp să schimbe ascunzătoarea
pietrelor.
— Dacă lucrurile s-au întâmplat aşa, atunci mai mult
ca sigur că ele au fost găsite, ulterior de Ana Maria
Fotiade.
— A, nu! Din sursă foarte sigură ştiu că pietrele n-au
fost găsite de ea.
— În cazul acesta…
— În cazul acesta – râse el satisfăcut— recunoaşte că
optimismul meu e cât de cât justificat.
— Recunosc!
— Din păcate, nu ştim în care dintre apartamentele
etajului a locuit Ana-Maria Fotiade. Voi, la muzeu, n-aveţi
ceva date în legătură cu vechea destinaţie a încăperilor?
— Nu!
— Printre cei care lucrează astăzi la Complex nu mai
sunt dintre aceia care au fost şi în trecut?
— Ba da! Dar de la ei în niciun caz nu putem afla ceea
ce ne interesează. E vorba de câţiva grădinari.
— În cazul acesta…
Şi câteva momente păru că gândeşte.
— În cazul acesta – continuă ceva mai târziu – va trebui
să faci o vizită cuiva care probabil ne va putea furniza o
asemenea informaţie.
— Eu? se sperie Ana Lupea Nu crezi că e prea riscant?
— Nu te alarma, fiindcă treaba aceasta, după părerea
mea, nu comportă riscuri pentru dumneata. Şi ca să nu
crezi că fac o asemenea afirmaţie numai ca să te liniştesc,
te rog să mă asculţi şi să mă urmăreşti cu atenţie: Eşti
funcţionară la muzeu, da?
— Îndrumătoare!
— Mă rog, îndrumătoare! Pentru mine e acelaşi lucru.
Ca funcţionară sau ca îndrumătoare, cum spui, cui i-ar
părea suspect dacă, vrând să scrii o lucrare despre Castel,
te duci să ceri unele informaţii cuiva care este în măsură
să ţi le dea? În prealabil, dacă socoteşti că e necesar, n-ai
decât să baţi tam-tam-ul faţa de colegii dumitale că
intenţionezi să scrii o asemenea carte. Şi atunci cui are să-
i pară suspect dacă ai să te duci să stai de vorbă cu cineva
care, ştia tot Caraimanul – poate şi dumneata – că a fost –
după cum se laudă el – un fel de şambelan la Castel.
— Păsărarului!
— Ei, vezi că-l cunoşti?
— Păi cine nu-l cunoaşte!
— Te duci la el – bătrânul e cam senil – şi dacă ai să te
pricepi cum să-l iei, sunt convins că vom afla ceea ce ne
interesează. În prealabil, va trebui să dai o raită pe sus ca
să-ţi reaminteşti cum arată fiecare apartament.
— Aproximativ, ştiu.
— Nici nu cred că e nevoie de mai mult.
— Şi când trebuie să mă duc la păsărar?
— Dacă socoti că e nevoie, în prealabil, de puţin tam-
tam, mai amână o zi, două. Dacă nu, atunci du-te chiar
astăzi.
— Am să mă mai gândesc şi eu.
— Bine, gândeşte-te. În orice caz, deşi bătrânul pare
cam sonat, fii prudentă.
Câteva minute trecură în tăcere. Fotiade se ridică în
capul oaselor să-şi aprindă o ţigară. De fapt era un pretext
ca să vadă ce se mai întâmplă pe tăpşanul din jurul
cabanei. Nu mai rămăseseră decât puţini excursionişti. Cei
mai mulţi plecaseră ca să nu-i apuce căldura amiezii pe
drum. O linişte calmă, reconfortantă stăpânea
pretutindeni.
Ana Lupea rezemată în coate, cu obrajii scufundaţi în
palme, ai fi putut jura că e absorbită de lectura cărţii.
— Ascultă – reluă el conversaţia după ce îşi aprinse
ţigara – toţi aceia care, ieri, au urcat să mă caute, sunt
funcţionari la voi?
— Desigur!
— Şi ăla înalt şi negricios?
— Şi el!… E, ca şi mine, îndrumător.
 — Lucrează de mult la muzeu?
— De câţiva ani. Când am venit, l-am găsit aici.
— Adică, de cât timp?
— Cred că lucrează aici de mai bine de doi ani.
— Extraordinar!
— Ce găseşti extraordinar? Îl cunoşti cumva pe Iancu?
Ca şi când, n-ar fi auzit întrebarea, continuă s-o
chestioneze:
— Zici că îl cheamă Iancu? Şi mai cum?
— Iancu Popescu.
— Popescu!
Şi începu să râdă încetişor, dar cu mare poftă.
— De ce râzi?
— Va să zică Popescu îl cheamă!
Şi iarăşi râse înveselit.
Pe urmă, dintr-o dată, grav:
— Am cunoscut pe cineva care îi seamănă.
— Da? Se întâmplă adesea.
— Ţi-a spus vreodată că are fraţi, surori?
— Nu! Şi nici nu cred să aibă.
— Află de la mine că are un frate, şi că…
Prudent, nu mai continuă.
— Şi, ce?
— Nimic! Deocamdată, nimic!
Apoi, după o clipă, cu ton indiferent:
— Ce se mai aude în legătură cu crima? Miliţia n-a
arestat încă pe nimeni?
— Deocamdată, nu! Probabil că nu au dovezi suficiente.
Nu se arestează cineva numai pe bază de supoziţii.
— Într-adevăr!… Şi ce fel de om e Popescu ăsta al
vostru?
— Ca om, foarte simpatic, iar ca pregătire profesională,
foarte bun. Altceva, ce mai vrei să ştii despre el?
— Dar cu arcul ştie să tragă?
— Ce să facă? întrebă Ana Lupan uluită.
— Am întrebat, dacă Popescu ăsta al vostru ştie să tragă
cu arcul. Acum ţi-e clară întrebarea?
 — Vrei să spui că el…
— Ascultă-mă! De pus mâna în foc nu pun. Dar nu m-
aş mira deloc dacă Iancu Popescu ăsta, pe care mi l-ai
lăudat atât, mâine, poimâine, va fi arestat ca ucigaş al lui
Anton Neguţă.
— Bine, dar cum poţi aduce o asemenea acuzaţie gravă
cuiva pe care, singur ai afirmat-o, nu-l cunoşti?
— Nu-l cunosc şi nu l-am văzut decât ieri, pentru prima
dată în viaţa mea. În schimb, cunosc pe frate-su. Or, dacă
frate-su e aşa cum e, de ce Iancu al vostru ar fi uşă de
biserică?
— Mi-e imposibil să cred. Iancu asasinul lui Anton!…
— În definitiv, cineva dintre voi l-a ucis, nu? Atunci, de
ce să crezi că altcineva l-a putut omorî, şi nu Iancu?
— Pentru că îl cunosc…
— Îl cunoşti!… Ce prostie!… Dacă l-ai cunoaşte pe frate-
su, sunt sigur că tot aşa ai spune: e imposibil ca tânărul
acesta simpatic, amabil, manierat să fie un pic escroc şi
un pic delapidator.
— Are Iancu un asemenea frate? Să ştii că am să-l
întreb.
— Să nu care cumva să faci prostia asta.
— De ce crezi că e prostie?
— Pentru că nu-i va face plăcere. Dacă îl vei întreba, el
îşi va închipui că ştii şi unde se găseşte frate-su în
momentul de faţă.
— Unde?
— La închisoare. Înţelegi acum, cred, cât de primejdios
este pentru tine să-i pui o asemenea întrebare. Dacă el l-a
omorât pe Anton Neguţă şi dacă îl întrebi despre frate-su,
nu-ţi garantez că vei mai avea când să te bucuri de partea
ce ţi se cuvine din diamante.
— Vrei să spui că ar fi în stare..
— Da, vreau să spun că-l cred capabil, ca din prudenţă
să te cureţe şi pe dumneata.
*
**
 Imediat în dreapta era uşa de sticlă prin care ieşeai pe
un mic balconaş acoperit, unde puteai să rămâi şi pe timp
de ploaie. Acolo se afla un şezlong şi, alături, o măsuţă cu
picioarele înalte, pe care se odihnea o carte.
De acolo, de pe balconaş, perspectiva era minunată.
Drept în faţă, departe, „Piscul Ciobanului”, cu alba şi
minuscula sa cabană strălucind în soare. În prim plan, la
numai o azvârlitură de băţ, bulevardul Republicii. Ca o
panglică foarte întinsă, iar un pic mai departe, linia ferată.
La vila „Bucegi”, un difuzor împrăştia zgomotos o melodie
de dans.
„Frumoasă privelişte!“ murmură Tiberiu Fotiade.
Cuvintele fură însoţite de un fel de rânjet, din care cauză
nimeni nu ar fi fost în stare să spună dacă, într-adevăr,
găsea priveliştea frumoasă sau rostise cuvintele doar în
ironie.
Înapoindu-se în dormitor, se opri în mijlocul camerei, cu
picioarele răşchirate şi cu mâinile vârâte adânc în
buzunarele pantalonilor, nehotărât parcă. De fapt, numai
în aparenţă Tiberiu Fotiade era nehotărât. Fiindcă, dacă se
găsea în micul apartament al lui Iancu Popescu, aceasta
se datora tocmai faptului că era foarte hotărât să aibă o
mică explicaţie cu Titus Popescu, fostul lui coleg de
puşcărie.
Atunci când, ascuns sub armură îl văzuse conducând
grupul pornit să-l descopere, nu-i bănuise adevărata
identitate. Fusese numai uluit de marea asemănare dintre
energicul îndrumător şi acela cu care legase prietenie în
închisoare. Fusese uluit şi bănuise că cei doi nu puteau fi
decât fraţi. Pe urmă, descoperirea întâmplătoare continuă
să-l preocupe, fără să-i fie clar de ce. Se dumiri abia
atunci când începuse să se întrebe dacă nu cumva o
eventuală asociere cu fratele fostului său prieten de
puşcărie nu i-ar putea fi mult mai utilă decât aceea cu
Ana Lupea. Aceasta din urmă, în afară de dorinţa de a
pune mâna pe diamante nu avea niciuna din aptitudinile
necesare în asemenea acţiuni, deloc lipsite de riscuri. Pe
când fratele lui Titus fără îndoială că le avea. Şi nu se
putea sa nu le aibă, fiindcă era imposibil ca uluitoarei
asemănări fizice să nu-i corespundă, măcar cât de cât, şi
una de structură sufletească. Or, dacă unul din fraţi
ajunsese în puşcărie pentru diverse escrocherii – şi el,
Tiberiu Fotiade, era mai în măsură decât judecătorii să
ştie ce mai pramatie era Titus Popescu – nici celălalt nu
putea să fie uşă de biserică. Faptul că încă nu călcase
alăturea cu drumul – în cazul când, într-adevăr, încă nu
călcase – asta putea să fie şi o simplă întâmplare. Aflând
de valoarea diamantelor, sigur că va accepta să conlucreze.
Şi în acest caz, el era, fără îndoială, de preferat Anei
Lupea.
Tocmai se hotărâse să treacă la acţiune, adică să aibă o
întrevedere cu acela pe care îl considera fratele lui Titus,
când îl întâlni pe neaşteptate pentru a doua oară. Îl văzu
prin vitrină singur în toată cofetăria înfulecând de zor
dintr-o farfurie plină cu prăjituri. Se opri instinctiv să-l
observe. Dar atunci când descoperi farfuria stivuită cu
prăjituri, brusc îl străfulgera bănuiala. Îşi aminti că la
puşcărie Titus, spunându-i că îi plac mult dulciurile, se
lăudase că era în stare să mănânce pe puţin zece prăjituri
dintr-o singură dată. Oare apetitul acesta să-l fi moştenit
şi fratele său? Hămeseala cu care devora prăjiturile îi
amintea de hămeseala lui Titus, din pricina căreia hoţii îl
porecliseră „Tilică gămanul”. Dacă nu era Iancu ci Titus?
Nu, era imposibil, fiindcă Ana Lupea îi spusese ca Iancu
Popescu lucra la muzeu de mai bine de doi ani.
„Dar dacă totuşi…”
Şi fiindcă simţi nevoia să reflecteze asupra acestei
probleme, trecu strada, intră în parc şi se aşeză pe o
bancă. De acolo, de pe bancă, era uşor să ţină sub
observaţie cofetăria. Nimeni nu putea să intre sau să iasă
fără să-l vadă. La ora aceea, ora prânzului, parcul era
pustiu. Numai în faţa Casei de cultură câteva tinere pozau
unui fotograf amator.
„Dar dacă totuşi e Titus?” se întrebă din nou, fără a
slăbi din ochi uşa cofetăriei. Dacă era Titus atunci ce se
întâmplase cu Iancu, fratele său? Să-i fi făcut Titus de
petrecanie? Nu! Titus era un escroc abil, în niciun caz un
criminal. Dar atunci ce căuta în locul fratelui său? Şi abia
acum începu să bănuiască adevărul. Dacă Iancu nu era
Iancu ci Titus, explicaţia substituirii trebuia căutată tot în
legătură cu diamantele. Pontul – prost ce fusese! – i-l
vânduse chiar el, fără să ştie că Titus avea un frate la
muzeu. În schimb, acesta îl storsese de toate informaţiile
în legătură cu diamantele şi cu zgripţuroaica de Beatrice
Popeea. Pesemne că încă de pe atunci îşi făcuse planul să
pună mâna pe pietre.
„Uite, mă, secătura de Tilică a fost mai deştept decât
mine!” – îşi vorbi sieşi, pe jumătate cu ciudă, pe jumătate
cu admiraţie.
În clipa aceea, cineva veni să se aşeze în capătul celălalt
al băncii. Dintr-o singură privire, Tiberiu Fotiade se
convinse că nu are motiv să se neliniştească. Era, fără
îndoială, unul din sutele de salariaţi veniţi la odihnă. Un
tânăr de cel mult douăzeci de ani, înalt, slab, cu părul
blond şi cu nişte ochi verzi şi candizi de adolescent.
După câteva minute, zâmbindu-i amabil, tânărul îl
întrebă:
— Sunteţi venit la odihnă?
Întrebarea fu ca un fel de străfulgerare. Într-o clipă îşi
făcu planul.
„Am să ştiu prin prostul ăsta dacă este sau nu Titus”.
Pe urmă, cu voce tare:
— Dar dumneata eşti venit la odihnă?
— La odihnă!
— De unde eşti?
— Din raionul Brăila, comuna Surdila.
— Unde munceşti?
— La G.A.S
— Şi cum ai spus că te cheamă?
— Păi nu v-am spus până acuma. Mă cheamă Bucur
Hulea. Dar dumneavoastră de unde sunteţi?
 — Eu? Eu sunt de aici. Eşti utemist, poate?
— Sunt!
— Atunci se poate avea încredere în dumneata, tovarăşe
Bucur. Eu sunt de la Miliţie. Sunt căpitan de miliţie şi
urmăresc un escroc, Vrei să-mi dai o mână de ajutor?
— Vreau, tovarăşe căpitan.
— Foarte bine! Vezi cofetăria de acolo?
— O văd.
— Înăuntru se află individul pe care îl urmăresc. Când
are să iasă, am să ţi-l arăt. Uite ce trebuie să faci
dumneata: Să te iei după el când o ieşi, să te apropii şi să-
l întrebi: „Ce faci, Tilică?” Dacă se întoarce, îi spui că l-ai
confundat cu cineva şi îţi vezi de drum. Să fii atent ce
mutră va face când ai să-l strigi. Pe urmă, dai ocol
parcului şi vii tot aici. Ei, eşti de acord?
— Mai e vorbă, tovarăşe căpitan!
— Atunci e în regulă. Mult nu cred să mai întârzie.
În clipa următoare, Titus Popescu ieşi din cofetărie.
— Asta-i! Du-te, şi să te văd de ce eşti în stare.
— Lăsaţi pe mine, tovarăşe căpitan.
Şi se luă după Titus Popescu. Acesta o pornise în susul
străzii. Tăind drumul de-a dreptul peste peluzele cu iarbă,
tânărul ajunse repede în stradă şi după câteva minute se
afla la numai doi, trei paşi în urma acestuia.
— Ce faci, Tilică?
Titus Popescu se întoarse de parcă ar fi primit o
împunsătură de ac în spate. Era palid la faţă, în panică.
Aşa îl strigaseră la puşcărie hoţii şi borfaşii. Iată că cineva
îl recunoscuse. Dar când dădu cu ochii de tânărul înalt
cât o prăjină se linişti.
— Vă rog să mă iertaţi! se scuză tânărul. V-am
confundat cu un văr de-al meu, inginer. Chiar mă miram
ce să caute aici la Caraiman, căci ştiam că şi-a luat
concediu încă în primăvară
— De bună seamă că te-ai înşelat, tinere!
— Încă o dată, vă rog să mă iertaţi.
Şi trecând strada, tânărul se depărta în grabă.
 Titus Popescu privi lung după el, pe urmă, ridicând din
umeri, îşi văzu de drum.
Ocolind Casa de cultură, tânărul reveni în parc.
— Ei, cum a mers? îl întrebă Tiberiu Fotiade care îi
ieşise în întâmpinare chiar la intrare.
— Tovarăşe căpitan, când l-am strigat, parcă ar fi călcat
pe jeratic, aşa a sărit.
— A spus ceva?
— Mi-a spus că m-am înşelat. Atâta.
— Îţi mulţumesc, tinere! Ne-ai făcut un mare serviciu,
nouă miliţiei. Mulţumită dumitale, vom putea aresta un
escroc pe care îl căutam de mai multă vreme.
Şi îi strânse mâna. Tânărul se roşi de bucurie şi
satisfacţie.
— Bineînţeles, tovarăşe Bucur, cât timp mai rămâi pe
aici, nu discuţi cu nimeni nimic. În regulă?
— În regulă, tovarăşe căpitan.

Ieşind din parc, Tiberiu Fotiade urcă panta şi se afundă

în pădure, pe una din potecile neumblate. Mirosea a
răşină. O veveriţă, drept în mijlocul potecii, stătea pe
lăbuţele de dindărăt şi se uita la el parcă mirată. Oricare
altul în locul lui ar fi izbucnit în râs. Dar el nici n-o văzu.
Se gândea la descoperirea făcută şi era puţin înciudat pe
sine însuşi. Acum nu mai exista niciun dubiu. Aşa-zisul
Iancu Popescu era în realitate Titus Popescu. Şi în acest
caz, de ce ar juca rolul fratelui său dacă nu ca să pună
mâna pe diamante?
„Cum am putut fi atât de idiot să-i vând pontul? se
mustră în gând. Trebuia să mă gândesc că nu mai avea
decât doi ani de puşcărie, pe când eu…”
Şi acum ce trebuia să facă? Să-l lase să i le sufle de sub
nas? Dar, în definitiv, de partea cui erau şansele? De
partea sa sau a lui Titus Popescu? De partea acestuia
numai în cazul când Beatrice Popeea îi destăinuise
ascunzătoarea diamantelor. Dar oare numai în acest caz?
Chiar dacă nu cunoştea ascunzătoarea şansele tot de
partea lui erau. Titus avea acces la muzeu, şi, în plus spre
deosebire de Ana Lupea, se pricepea să le şi caute. Hotărât
Titus avea mult mai multe şanse să le găsească. Dar în
cazul acesta, ceea ce voise să propună fratelui acestuia îi
putea propune lui, cu şanse mai mari de reuşită. Titus nu
va îndrăzni să-l refuze. Sau dacă va încerca s-o facă îl va
sili. De aceea, neapărat, şi de urgenţă, trebuia să aibă o
discuţie cu el. Şi, fără îndoială, era mai prudent să-l caute
acasă. Era mai prudent şi pentru cazul când Titus
Popescu ar încerca să refuze.
În prealabil, se mai întâlni o dată cu Ana Lupea şi o
descusu punându-i zeci de întrebări în legătură cu
presupusul Iancu Popescu. Îngrijorarea ei – comună şi
celorlalţi îndrumători – cu privire la starea precară a
sănătăţii acestuia îl convinse definitiv că Titus juca rolul
fratelui său, şi că îl juca bine.
— Spune-mi – o întrebase el între altele – sunt multe zile
de când aţi observat că pe Iancu al vostru a început să-l
părăsească memoria?
Ana se gândi câteva minute.
— Cred că la vreo câteva zile de la moartea lui Anton.
Poate la două, cel mult trei zile.
— Va să zică, sunt cinci zile de când l-a pălit
ramolismentul.
— Da, cinci zile. Dar fără îndoială că boala abia atunci a
devenit evidentă. Sigur că ea lucrează mai demult.
— În niciun caz! Îţi spun eu. Boala l-a pălit ca
damblaua, dintr-o dată.

Tiberiu Fotiade, cu mâinile înfundate în buzunarele

pantalonilor, se învârtea prin cameră, neştiind ce să facă.
Hotărât, venise prea devreme. Până când urma să se
reîntoarcă Titus Popescu avea cel puţin două ore de
aşteptare. De fapt, venise dinadins mai devreme, fiindcă îşi
făcuse planul să cotrobăiască puţin prin lucrurile gazdei.
Dar acum, privind în jurul său, şi dându-şi seama cât de
multe erau posibilele ascunzători, hotărârea îl părăsi.
Fiind în general un om leneş, eforturile, chiar cele mai
neînsemnate, nu-i făceau, niciun fel de plăcere. Hotărârea
îl părăsi şi din alt motiv… tot privind în jurul său,
descoperi o sticlă de coniac, până pe trei sferturi, jos, pe
parchet, lângă etajera cu cărţi. Pe gura sticlei, cu fundul în
sus, se odihnea un păhăruţ.
Descoperirea îl învioră dintr-o dată. Luă sticla şi se duse
să stea la aceeaşi masă la care obişnuia să se aşeze Titus
Popescu atunci când stimulat de nenumăratele păhăruţe
de coniac, încerca să descifreze tâlcul desenelor de pe cele
două fotografii. Turnându-şi un păhărel, Tiberiu Fotiade
începu să-l soarbă tacticos, plescăind din limbă. După al
cincilea păhăruţ, alcoolul începu să-l învioreze. Trăsăturile
i se descinseră, iar rigiditatea şi asprimea întrucâtva se
estompară. Se instală mai bine în scaunul cu spetează
rotundă, îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze dând
drumul fumului pe nas în rotocoale perfecte, cu o tehnică
desăvârşită pe care o învăţase în puşcărie. Acum, cu sticla
de coniac în faţă putea să-l aştepte pe Titus Popescu o zi
întreagă. De altfel, păhăruţele golite mai avură şi o altă
consecinţă pozitivă pentru el. Deveni cu desăvârşire
optimist cu privire la rezultatul întrevederii pe care urma
s-o aibă cu Titus Popescu.
„Să îndrăznească numai s-o facă pe nebunul eu ar de
cojocul lui”.
Stând picior peste picior, încerca să menţină scaunul în
echilibru, sprijinindu-l numai pe picioarele din spate.
Nefiind o treabă uşoară, nu izbutea deloc, mai ales că
păhăruţele golite nu-l ajutau să dobândească măiestria
necesară. Dar tot căznindu-se, la un moment dat trase
puţin cu genunchiul sertarul mesei de a cărei existenţă
abia acum luă cunoştinţă. Şi atunci, amintindu-şi cu ce
intenţie călcase mai devreme casa lui Titus Popescu, îl
deschise atât cât era necesar ca să vadă ce se află în el.
Sertarul conţinea o mulţime de lucruri care, în mod
normal, ar fi trebuit să-i suscite curiozitatea: un teanc
întreg de scrisori, legat cu o sforicică, o mapă burduşită cu
fel şi fel de hârtii, câteva cutii de diferite mărimi, un
portofel de piele, vechi, scorojit şi multe altele. Dar Tiberiu
Fotiade nici nu le băgă în seamă, deoarece chiar, din clipa
când deschise sertarul Beatrice Popeea, în costum de
amazoană, îi surise din fotografiile cunoscute mai de mult
de cititori
Descoperirea risipi pe dată relativa lui bună dispoziţie.
Ce căutau cele două fotografii la Titus Popescu? Mai
precis, cum de ajunseseră ele în posesia acestuia?
Desigur, i le dăruise bătrâna. Dar dacă i le dăruise,
însemna că izbutise să-i câştige bunăvoinţa. Probabil, ca
s-o linguşească, îi ceruse să-i şi scrie vreo dedicaţie. Le
întoarse pe verso şi abia acum descoperi desenele. Bănui
imediat că ele aveau o legătură cu diamantele.
„Dacă desenele acestea indică locul unde sunt ascunse
diamantele, înseamnă că, la ora actuală, ele se şi află în
mâinile lui Titus!”
Furios, duse de data asta sticla la gură şi bău câteva
înghiţituri zdravene. Dar, după aceea, nu mai fu chiar atât
de sigur că lucrurile se întâmplaseră aşa. Dacă, într-
adevăr, Titus Popescu deţinea desenele de la bătrână şi
dacă ele, într-adevăr, indicau ascunzătoarea diamantelor,
atunci fără îndoială că, o dată cu fotografiile, bătrâna îi
dăduse toate explicaţiile necesare ca să poată ajunge mai
uşor în posesia pietrelor. În acest caz însă, de ce Titus se
substituise fratelui său? De ce acest risc, când putea
acţiona prin Iancu? Oare s-or fi găsind diamantele într-un
loc la care, ca să poată ajunge, era absolută nevoie de o
anumită „experienţă”, care lipsea fratelui său? Dar, chiar
şi în acest caz, de vreme ce cunoştea locul exact unde sunt
ele ascunse, substituirea nu trebuia să dureze decât cel
mult patruzeci şi opt de ore. Iată însă că trecuseră pe
puţin cinci zile de când Titus juca rolul fratelui său. De
ce? Care putea fi explicaţia că nici după atâtea zile încă nu
izbutise să intre în posesia pietrelor? O explicaţie era greu
de găsit. Mult mai uşor era de a presupune că Titus,
aflând de la bătrână că desenele indicau ascunzătoarea
diamantelor, furase fotografiile. Le furase şi acum, pornind
de la ele, încerca să descopere ascunzătoarea din Castel.
Da, o asemenea presupunere părea mult mai probabilă. O
asemenea presupunere justifica cel mai bine de ce fusese
nevoie ca Titus să se substituie fratelui său.
Dar dacă aşa stăteau lucrurile, atunci conlucrarea cu
Titus nu mai constituia soluţia cea mai bună. Chiar dacă
acesta s-ar fi învoit, de nevoie, partea care ar fi revenit
fiecăruia din cantitatea totală a diamantelor se micşora,
fiindcă la împărţeală nu putea fi trecut cu vederea fratele
lui Titus, care se învoise să-i cedeze locul şi care acum
stătea ascuns pe undeva şi aştepta ca fratele său mai
experimentat să izbândească acolo unde el probabil
încercase, dar dăduse greş. Or, dacă şansa îl favorizase să
dea peste desenele şterpelite de Titus, de ce n-ar încerca
să pună mâna pe diamante lucrând, ca şi până acum, pe
cont propriu? Dacă izbutea – şi acum avea aceiaşi sorţi de
izbândă ca şi Titus – însemna că absolut toate pietrele
aveau să-i aparţină, fiindcă o clipă nu-i trecuse prin minte
să le împartă cu gâsca de Ana Lupea.
De altfel, chiar în cazul când şansa, favorizându-l, Titus
găsea înaintea lui pietrele, nici atunci nu ar fi totul
pierdut. Fiindcă atunci, prin şantaj, îi va sili pe cei doi fraţi
să împartă cu el. Griji nu-şi făcea că nu va prinde de veste
în cazul când aşa s-ar întâmplă: Retragerea de pe scenă a
lui Titus şi reapariţia fratelui său avea să constituie
dovada că pietrele au fost descoperite.
„În ziua când Iancu îşi va regăsi memoria, va însemna
că pungaşii şi-au atins ţelul. Atunci voi apărea şi eu şi îmi
voi formula pretenţiile. Dar până una alta, având desenele,
să vedem dacă nu voi fi mai norocos decât Titus”.
Ajungând la această concluzie, începu să răscolească
prin mape în căutarea unei foi de hârtie. După ce o găsi,
cu migală şi cu multă pricepere, se puse să copieze cele
două desene. După ce termină, puse totul la loc în sertar,
de asemenea sticla şi paharul acolo de unde le luase. Plecă
apoi. Când ajunse în stradă, se uită la ceas. Până la
reîntoarcerea lui Titus Popescu mai era o jumătate de oră.
Mulţumit de treaba pe care-o făcuse, Tiberiu Fotiade îşi
văzu de drum.
*
**
Două zile mai târziu, aproape de ora prânzului, ofiţerul
de serviciu îl anunţă pe căpitanul Borcea că un cetăţean
vrea să-i vorbească.
— Cum îl cheamă?
— Radu Vâlsan.
— Radu Vâlsan!… Radu Vâlsan!… Nu cumva e
Păsărarul?
— El, tovarăşe căpitan.
— Pofteşte-l aici!
Un minut mai târziu, Radu Vâlsan intra în biroul
căpitanului Borcea.
— Vă salut cu respect, tovarăşe ofiţer. Vă rog să mă
iertaţi, dar nu cunosc gradele. Dumneavoastră ce grad
aveţi?
— Sunt căpitan!
— Şi sunteţi şeful miliţiei noastre de aici, din oraş?
— Mă numesc Borcea şi sunt, într-adevăr, şeful miliţiei.
Luaţi loc, şi spuneţi-mi ce vă aduce la mine.
— Atunci am nimerit bine, că eu cu d-voastră am
treabă.
— Vă ascult.
— Tovarăşe căpitan, nu ştiu dacă sunteţi informat, eu
n-am fost toată viaţa păsărar. Înainte am servit la Castel.
— Ştiu!… Ştiu!… Nu-mi mai amintesc însă ce fel de
slujbă aţi avut.
— Lacheu, tovarăşe căpitan. Slugă, cum s-ar zice.
Apoi, clipind din ochi cu şiretenie, dar şi cu stânjeneală:
— Faţă de alţii mă mai laud eu puţin, şi le spun că am
avut un grad mai mare… un grad mare de tot… Le spun
că am fost şambelan. Dar la miliţie trebuie să spui
adevărul.
În timp ce îl asculta cu răbdare, căpitanul Borcea se
întreba în ce scop venise.
— Ştiţi – continuă bătrânul – clienţii mei obişnuiţi sunt
copiii. Câteodată se mai rătăcesc şi oameni în toată firea,
îndeosebi dintre cei veniţi la odihnă. Eu sunt bucuros de
asemenea clienţi chiar dacă nu cumpără nimic, fiindcă
mai am şi eu cu cine schimba o vorbă, două.
— Familie n-aveţi?
— Soţia mi-a murit acum zece ani. Copil n-am avut. Ei,
dar m-am luat cu vorba şi încă nu v-am spus ce mă aduce
la d-voastră. Am venit în legătură cu doi clienţi… Adică un
client şi o clientă, care nu mi-au plăcut, tovarăşe căpitan
— Cum, adică, nu v-au plăcut?
— Mi s-au părut cam suspecţi, tovarăşe căpitan. Au
venit, chipurile, să cumpere păsărele, dar le era de
păsărelele mele cum îmi este mie acum de parastas şi
colivă. Pe cât mi-am putut da seama, au venit să mă tragă
de limbă. Amândoi erau curioşi să afle unele lucruri de pe
vremea când slujeam la Castel.
— Vă întrerup puţin!
Căpitanul Borcea chemă ofiţerul de serviciu şi îi dădu
ordin să-l anunţe pe căpitanul Ovezea.
Câteva minute mai târziu, când acesta intră în birou,
căpitanul Borcea îi şopti la ureche:
— Te-am chemat, fiindcă mi se pare că ceea ce vrea să
ne spună acest cetăţean te va interesa şi pe dumneata. Pe
vremuri a fost lacheu la Castel.
— Mulţumesc! Sunt numai ochi şi urechi.
— Vă rog să continuaţi! îl invită pe bătrân căpitanul
Borcea. Fumaţi?
— Numai câteodată. Dacă îmi faceţi cinstea să mă
serviţi cu o ţigară, nu se cade să vă refuz.
Bătrânul aprinse ţigara la flacăra brichetei căpitanului,
trase câteva fumuri cu vădită satisfacţie, apoi continuă:
— Să vedeţi cum am ajuns la bănuială: Să fie vreo şase
zile de atunci. Ba nu, cinci. Precis, cinci zile. Într-o seară,
mai aveam puţin până să închid cotiguţa – aşa îi zic eu
atelierului meu – când numai ce se deschide uşa şi intră
un domn bine, dar infirm. Avea un picior mai scurt decât
celălalt şi de aceea purta o gheată cu talpa groasă cât un
lat de mână. O gheată specială.
— Gheată ortopedică?
— Exact! Gheată ortopedică. Avea nu numai un picior
mai scurt, dar şi un umăr mai înalt decât celălalt. Pe
urmă, nici cu ochii nu cred că stătea prea bine, fiindcă
purta ochelari negri. Zicea că-l cheamă… îl cheamă… da,
Măgdălinoiu, şi că e profesor la Bucureşti. Venise, spunea
el, să cumpere o păsărică oarecare, ca s-o ducă fiului său.
A stat o mulţime la mine, mi-a tot pus el întrebări, şi eu,
bucuros că cineva mă ascultă, i-am satisfăcut curiozitatea.
— Şi ce anume era curios să afle?
— Staţi că ajung şi acolo. Mai întâi să vă explic,
tovarăşe căpitan, cum am ajuns să intru la bănuială. Şi
cum vă spuneam, a stat la mine vreo oră, poate chiar şi
mai mult. La plecare a vrut să cumpere un biet scatiu, pe
care eu, încântat că un domn profesor a pierdut atâta timp
cu mâne, aproape i l-am dăruit. Am fost un mare prost, şi
aveţi să aflaţi îndată de ce. A doua zi, vine la mine un
băieţaş cu o colivie, ca să i-o repar. Mă uit eu bine la ea şi
recunosc, tovarăşe căpitan, colivia în care pusesem scatiul
profesorului. — „De unde ai colivia asta, măi băiete” l-am
întrebat eu. – „Am găsit-o, moş Radu”. – „Măi, ai găsit-o
sau ai furgăsit-o?” m-am supărat eu. „Colivia asta am
dăruit-o eu aseară, cu un scatiu, unui domn profesor de la
Bucureşti”. – „Zău, moş Radu că am găsit-o”.
Atunci m-a străfulgerat bănuiala. Mi-am zis:
Profesorului i-a trebuit scatiu, cum îmi trebuie mie
cosciug. A venit numai ca să mă tragă de limbă, lua-l-ar
dracu de profesor! Mi-a fost puţin ciudă, dar să vin la d-
voastră nu mi-a trecut prin minte. Şi n-aş fi venit nici
acum dacă ieri, tot cam pe seară, nu mi-ar fi trecut pragul
o domnişoară tare frumoasă. Domnişoara m-a luat şi ea
mai întâi pe departe, pentru ca, până la urmă, să mă
întrebe cam aceleaşi lucruri ca şi profesorul.
— Venise şi ea să cumpere un scatiu? glumi căpitanul
Borcea.
— Nu! Zicea că scrie o carte despre Caraiman şi că,
aflând de la alţii ce funcţie importantă îndeplinisem pe
vremuri la Castel – adică de şambelan –, venea la mine în
speranţa că-i voi povesti câte ceva care ar putea-o
interesa. De ce să ascund? Am fost măgulit că o
domnişoară, care scrie o carte, vine la mine s-o ajut. Ca
să-mi dau un pic de importanţă, am minţit-o şi pe ea că
am fost şambelan. Întâi m-a luat pe departe, putându-mi
întrebări cam din vârful buzelor.
— Ce înţelegeţi prin întrebări „din vârful buzelor”?
— Adică, întrebări care, de fapt, n-o interesau, tovarăşe
căpitan. Abia când a început să mă întrebe în legătură cu
doamna Beatrice Popeea am intrat la bănuieli. Mi-am zis:
Uite că şi pe fata asta o interesează cam ceea ce l-a
interesat şi pe profesor.
Când păsărarul pronunţă numele bătrânei, cei doi
căpitani schimbară o privire de înţeles.
Căpitanul Ovezea îl întrerupse:
— Mă scuzaţi că vă întrerup. V-am ruga să ne povestiţi
cât mai în amănunt ce anume a vrut să afle profesorul de
la dumneavoastră. Cu alte cuvinte, ce întrebări v-a pus şi
ce i-aţi răspuns la fiecare întrebare.
— Mă voi strădui, tovarăşe ofiţer.
Şi bătrânul reproduse foarte fidel conversaţia pe care o
avusese cu Tiberiu Fotiade, falsul profesor,
— Cam aşa a decurs conversaţia cu profesorul, tovarăşe
căpitan.
— Altceva nu v-a mai întrebat?
— Nimic, tovarăşe căpitan.
— Gândiţi-vă bine! Cele ce ne-aţi povestit până acum ne
interesează foarte mult.
— Dacă vă spun!
— Şi cu ziarista cum a fost?
— V-am spus. Zicea că, auzind de mine, venise în mod
special tocmai de la Bucureşti ca să stăm de vorbă.
— Puteţi să ne-o descrieţi?
 — În primul rând, purta ochelari fumurii.
— Şi ea!
— Şi ea, tovarăşe căpitan. Asta nu prea mi-a plăcut. Pe
urmă, era înaltă, frumoasă. Avea părul… Iaca nu pot să vă
spun ce culoare avea părul, fiindcă era legată la cap cu o
basma în aşa fel, încât nu i se vedea măcar un fir de păr.
Era îmbrăcată cu o rochiţă de vară, care avea nişte desene
albastre. Mi-a spus şi cum o cheamă…
— Asta nu are importanţă. Dacă nu a venit la d-voastră
cu gânduri curate, probabil că nu şi-a dat numele
adevărat.
— Dar chiar dacă v-ar interesa, tot nu vi l-aş putea
spune, fiindcă l-am uitat.
— Va să zică era înaltă şi purta ochelari fumurii. Alte
semnalmente?
— În afară de faptul că era foarte frumoasă, altceva
nimic.
— Dacă aţi vedea-o aţi recunoaşte-o?
— Cu basma şi cu ochelari, desigur. Dar fără, nu mai
sunt chiar atât de sigur. Poate după voce.
— Da!… Bine!… Să mergem mai departe. În afară de
unele date în legătură cu Beatrice Popeea, ce anume
altceva a vrut să afle de la d-voastră?
— Voia să ştie în care apartament a locuit doamna Ana-
Maria Fotiade.
Ofiţerii din nou schimbară priviri de înţeles.
— Dar credeţi că mi-a pus întrebarea aşa, direct?,
continuă bătrânul. Da de unde!… M-a luat întâi pe
departe. Parcă o aud: „Tovarăşii de la muzeu – zicea ea –
mi-au arătat o scrisoare de dragoste adresată de un
locotenent unei doamne de onoare, pare-se pe nume Ana-
Maria. Întâmplări de acest gen m-ar interesa. Ştiţi, o carte
trebuie să aibă puţină sare şi puţin, piper, altfel e
plicticoasă”, „Ehei, dacă aş sta să-ţi povestesc, domnişoară
– i-am răspuns – câte chestii de-astea s-au întâmplat pe
vremuri la Castel, n-aş mai termina o săptămână, şi mi-ar
fi şi ruşine, că eşti tare tânără”. Vă gândiţi poate că s-a
lăsat? Dar de unde! Zicea că nu-mi cere să-i povestesc
întâmplări din cele mai deocheate. Ba, ea s-ar mulţumi
dacă i-aş istorisi cum a fost cu romanul de dragoste dintre
locotenent şi doamna Ana-Maria. Fiindcă ea vrea musai să
scrie o carte despre aceasta, ca să ia cunoştinţă tineretul
de astăzi ce viaţă depravată ducea protipendada din
trecut. Trebuie să ştiţi că povestea cu scrisoarea de la
început mi-a mirosit a minciună. Vă spun dumneavoastră.
Doamna Ana-Maria nu era din acelea care să se uite la un
fârţingău de locotenent. Ea ţintea undeva sus de tot şi,
până la urmă, şi-a atins ţinta, înţelegeţi?
— Mda! Continuaţi, vă rog!
— Dacă am văzut că nu mă slăbeşte defel, i-am tăiat-o:
„Dragă domnişoară, îmi pare rău, dar despre ce a fost –
dacă a fost – între locotenent şi doamna Ana-Maria nu ştiu
nimic”. „Atunci, spuneţi-mi ce ştiţi despre doamna aceea”.
„Păi, eu ştiu ce vă interesează pe dumneavoastră? Mai
bine, întrebaţi-mă”. Şi a început să mă întrebe: dacă
fusese frumoasă şi bogată, dacă avusese mulţi amanţi,
dacă mai trăia, dacă locuise la Castel şi anume în care
apartament, şi multe altele. La început nu mi-am dat
seama că din toate întrebările pe care mi le pusese era
interesată să afle răspuns numai la una. Anume, voia să
ştie neapărat în care apartament a locuit.
— Şi cum aţi ajuns la convingerea că, de fapt, numai
aceasta o interesa?
— Păi să vedeţi. Când i-am spus că a locuit într-unul
din apartamentele etajului doi, m-a întrebat dacă nu
cumva în acela cu lambriuri din lemn de palisandru. I-am
spus că acela era rezervat patriarhului. Atunci a vrut să
ştie dacă nu cumva în acela cu lambriuri din acaju. Aflând
că nici în acela, s-a aşezat lângă mine şi, pe o foaie de
hârtie, a început să deseneze etajul, apartament cu
apartament, începând cu cel de lângă lift. Îl cunoştea,
tovarăşe căpitan, de parcă ar fi trăit în Castel ani de zile.
Cum desena un apartament, mă întreba dacă nu cumva
acela este. Dacă am văzut că insistă atâta, mi-am dat
seama că la mijloc nu poate să fie lucru curat şi i-am
indicat apartamentul din dreapta aceluia în care a locuit
cu adevărat doamna Ana-Maria.
— Foarte bine aţi procedat. Şi pe urmă?
— Pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic interesant. A
mai stat puţin, de formă mi-a mai pus câteva întrebări,
apoi s-a dus. La plecare mi-a făgăduit că, atunci când are
să-i apară cartea, îmi va trimite şi mie un exemplar cu
dedicaţie. Cine s-o creadă! Am să fiu cu oale şi ulcele şi
cartea ei tot n-are să apară. După ce a plecat, m-am tot
gândit şi până la urmă iată ce mi-am zis: Au trecut
paisprezece ani de când nu mai slujesc la Castel şi în tot
acest timp nimeni n-a venit să mă tragă de limbă în
legătură cu ce şi cum a fost pe atunci. Şi iată că numai în
ultimele câteva zile, mai întâi un profesor, apoi o ziaristă
vin şi-mi pun întrebări care, de fapt, nu au de ce să-i
intereseze. Asta nu poate să fie lucru curat. La Castel, nu
de mult, a fost omorât un funcţionar. Haide şi spune la
miliţie cele ce ştii. Cei de acolo vor judeca, mai bine decât
tine, dacă ceea ce ţi se pare ţie lucru necurat este într-
adevăr aşa. Pe urmă m-am grăbit să vin aici la d-voastră.
— Noi vă mulţumim.
— Acum, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, pot să plec?
— Aş vrea să vă pun şi eu o întrebare! i se adresă
căpitanul Ovezea, care mai tot timpul tăcuse.
— Bucuros să vă răspund, tovarăşe căpitan.
— Dumneavoastră ce credeţi? De ce profesorul şi
ziarista au vrut să afle în ce apartamente au locuit cele
două doamne de care ne-aţi vorbit?
— Nu ştiu, tovarăşe căpitan. M-am întrebat şi eu, dar
fără să găsesc răspuns.
— Câţi ani spuneţi că aţi slujit la Castel?
— Douăzeci şi cinci de ani!
— Încercaţi să vă amintiţi dacă nu cumva în legătură cu
vreo întâmplare petrecută în anii aceia voiau ei să afle
unde au locuit acele doamne.
Bătrânul se gândi câtva timp.
 — Îmi pare rău, tovarăşe căpitan, dar nu-mi dă prin
minte despre ce întâmplare ar putea fi vorba.
— Atunci, încă o dată, mulţumirile noastre, domnule
Vâlsan.
— Totuşi am să mă mai gândesc, tovarăşe căpitan, şi
poate că am să-mi amintesc. Unui om singur, ca mine, ce-i
rămâne altceva de făcut decât să se gândească ba la una,
ba la alta, măcar aşa, ca să-şi treacă timpul.

— Ei, ce părere ai? întrebă căpitanul Borcea, după

plecarea bătrânului.
— Informaţiile păsărarului sunt deosebit de importante.
Iată alte două personaje care au intrat în scenă. Asta
înseamnă că evenimentele se precipită.
— Nu încape îndoială. Începând de astăzi va trebui să
stăm sub stare de alarmă.
— Pe mine, tovarăşe căpitan, vă rog să mă scuzaţi. Mă
duc să raportez tovarăşului maior.
 Câteva minute mai târziu, primele cuvinte ale
căpitanului Ovezea, după ce îl salută pe maiorul
Mărăcineanu, fură următoarele:
— Tovarăşe maior, vă raportez că, în sfârşit, avem în
mână două din cele trei fire.
*
**
Directorul Cociuban era supărat. De două zile trebuia
să fie terminată reinventarierea întregului muzeu şi Luca
Mântulescu încă nu-i prezentase procesul verbal.
Sună, şi Marin, omul de serviciu, vârî numai capul pe
uşă.
— Să vină, de urgenţă, la mine, tovarăşul Luca.
— Vi-l aduc imediat, tovarăşe director.
Plecă să-l caute în sala de arme convins că îl va găsi
acolo.
Cu vreo jumătate de oră mai înainte, Luca Mântulescu îi
atrăsese atenţia:
— Nene Marine, dacă întreabă tovarăşul director de
mine, să ştii că sunt în sala de arme. Mal am de verificat
doar inventarul de acolo şi am terminat. De mâine, n-are
decât să vină comisia de la Bucureşti.
În sala de arme nu-l găsi însă. Începu să-l caute prin
celelalte săli ale muzeului, întrebând supraveghetoarele.
— Nu l-aţi văzut pe tovarăşul Luca?
— Caută-l în sala de arme.
— Nu-i!
— Acum o jumătate de oră acolo era.
— O fi fost atunci, dar acum nu-i.
— Trebuie să fie pe undeva. Mai caută-l.
Dar oricât îl căută, nu izbuti să-i dea de urmă.
Până la urmă, fu nevoit să raporteze directorului că
Luca Mântulescu nu era de găsit.
— Tovarăşe Marin, am nevoie de tovarăşul Luca, şi încă
imediat.
— Tovarăşe director, l-am căutat peste tot, nu-i, şi pace!
— O fi plecat în oraş?
 — Dacă pleca, nu se putea să nu-l văd, tovarăşe
director.
— Totuşi, dacă nu-i în muzeu, înseamnă că a plecat. O
fi poate pe undeva prin „Complex”. Caută-l cu telefonul şi
spune-i să se prezinte imediat la mine.
Zece minute mai târziu Marin reveni în biroul
directorului.
— Tovarăşe director, l-am căutat la administraţie, la
magazie, la cabinetul medical, la cantină, pretutindeni.
Nimeni nu l-a văzut.
Directorul Cociuban ridică telefonul.
— Tovarăşă Mariana, dă-mi, te rog, pe rând, poarta nr.
1 şi nr. 2.
— Alo! Aici Cociuban. Tovarăşe portar, l-ai văzut cumva
pe tovarăşul Mântulescu plecând în oraş?
— Nu, tovarăşe director, n-a plecat, fiindcă, dacă pleca,
l-aş fi văzut.
Un răspuns similar primi şi de la poarta nr. 2.
— Unde credeţi că aş putea să-l mai caut?
— Du-te şi vezi-ţi de treabă, tovarăşe Marin. Până la
urmă, apare el.
Cum ieşi Marin din birou, directorul Cociuban formă
numărul căpitanului Borcea.
— Alo, Radule, tu eşti? Poţi să te deplasezi până aicea?
— S-a întâmplat ceva?
— Mi-e teamă că da. Despre ce-i vorba, nu-ţi pot spune
la telefon.
— Vin imediat!
Un sfert de oră mai târziu intrau în biroul directorului
Cociuban căpitanul Borcea şi căpitanul Ovezea.
— Ce s-a mai întâmplat?
— A dispărut intendentul Luca Mântulescu. Mi-e teamă
că s-a întâmplat o nenorocire.
— Nu te alarma şi povesteşte-ne tot ceea ce ştii.
Directorul Cociuban povesti totul, în amănunt, din clipa
când constatase dispariţia lui Luca şi până la venirea
ofiţerilor de miliţie.
 În timp ce în cabinetul directorului Cociuban avea loc
discuţia de mai sus, îndrumătorii împrăştiaţi prin sălile
muzeului dădeau vizitatorilor explicaţiile necesare.
Dana Milea conducea un grup numeros format din elevi
şi eleve din clasele a X-a şi a XI-a ale unei şcoli medii din
Capitală. Cu toţii, dornici să se instruiască, urmăreau
foarte atenţi explicaţiile, mulţi dintre ei luând notiţe în
caiete sau carneţele.
Dana Milea care, dacă n-ar fi fost îndrumătoare, i-ar fi
plăcut să fie profesoară, se simţea bine în mijlocul elevilor
şi se străduia, vorbind cu căldură, ca explicaţiile să fie cât
mai ample şi cât mai mobilizatoare.
— Ne aflăm în camera de lucru a fostului rege Carol I,
acela care, în 1907, la acest birou, a semnat ordinul
criminal de masacrare a ţăranilor.
Privirile tuturora fură atrase de biroul monumental, una
din piesele de valoare ale muzeului.
— Stând la acest birou – continuă ea – Carol I îşi punea
semnătura pe toate hârtiile pe care i le prezentau miniştrii
săi şi care au însemnat tot atâtea acte de trădare a
intereselor poporului român.
Pe urmă, după ce dădu toate explicaţiile, adăugă
zâmbind:
— Fiindcă sunteţi cu toţii tineri, şi fiindcă văd la câţiva
dintre dumneavoastră volume din colecţia „Cutezătorii”,
trebuie să ştiţi că acest birou are unele particularităţi…
„senzaţionale”. Priviţi! Bănuieşte cineva dintre voi că aici şi
aici se află două sertare secrete?
— Sunt, într-adevăr? întrebă cu îndoială o fată
mărunţică, săltându-se pe vârfuri ca să privească peste
umerii băieţilor care atunci când auziseră de sertare
secrete se îmbulziseră în faţă.
— Desigur! Priviţi aici!
Dana Milea apăsă pe nişte rozete şi, spre mirarea şi
încântarea mai ales a băieţilor, două sertăraşe zvâcniră
afară.
 Urmară exclamaţii de uimire şi încântare.
— Ei, dar încă n-am terminat cu surprizele. Acum priviţi
aici! Vedeţi sertarul acesta? E un sertar obişnuit. Un
sertar, ca toate sertarele.
Cu toţii erau numai ochi şi urechi.
— Ei bine, sertarul acesta are fundul dublu. Daţi-mi
careva dintre voi un creion.
Câteva zeci de creioane se întinseră spre ea. Dana Milea
luă unul, la întâmplare, îl vârî în sertar, pe care apoi îl
închise. Când îl deschise, creionul dispăruse.
— Creionul dumitale a alunecat în despărţitura dintre
cele două funduri. Şi acuma, să-ţi restituim creionul.
Îl închise şi pe urmă, când îl redeschise, apăsând pe un
resort secret, pe fundul sertarului, alături de creion se afla
un pumnal, pe a cărui lamă sângele se închegase.
Prezenţa de spirit de care Dana Milea dădu dovadă în
clipa aceea fu uimitoare. Scoţând cu repeziciune creionul
închise atât de rapid sertarul, încât niciunul din elevi nu
avu timp să observe pumnalul însângerat.
— Al cui e creionul?
Foarte puţin numai vocea îi tremura.
— Al meu!
— Poftim!… Şi acum, să mergem mai departe!
Doar puţini dintre copii observară schimbarea care se
petrecu în dispoziţia îndrumătoarei lor. De unde până
atunci explicaţiile fuseseră ample, dintr-o dată deveniră
aproape telegrafice. Şi de unde mai înainte nu trecuseră
dintr-o sală într-alta decât după ce se săturaseră de privit,
acum mereu îi zorea:
— Mai repede, copii!… Sunt şi alţi colegi de-ai voştri
care aşteaptă afară.
Abia după ce termină cu ei, emoţia o covârşi.
Cumpănindu-se ca un om beat, şi uitând să mai bată la
uşă dădu buzna în cabinetul directorului, unde căpitanul
Borcea şi căpitanul Ovezea interogau pe Marin.
— Ce s-a întâmplat, tovarăşă Dana? întrebă căpitanul
Ovezea când observă halul în care se găsea.
 — Nu ştiu dacă pot să vorbesc!..
Şi arătă cu capul spre Marin.
Căpitanul Borcea îl concedie:
— Vă puteţi duce deocamdată. Vă vom chema mai
târziu.
Dana Milea aproape se târî până la scaunul pe care
stătuse până atunci Marin.
— Ce s-a întâmplat? repetă întrebarea căpitanul Ovezea.
Dana povesti, pe scurt, în ce împrejurare descoperise
pumnalul însângerat în sertarul cu fundul dublu.
— Demonstraţia cu sertăraşele şi sertarul cu fundul
dublu face parte din „programul obligatoriu”? întrebă
căpitanul Ovezea.
— Nu! Depinde de timpul şi buna dispoziţie a
îndrumătorilor.
În timp ce căpitanul Ovezea punea întrebări Danei
Milea, căpitanul Borcea ceru la telefon să i se trimită de
urgenţă un expert de la secţia tehnico-ştiinţifică şi un
fotograf.
Sub un pretext oarecare, vizitarea muzeului fu
suspendată pentru tot restul zilei. Imediat ce sosiră
expertul şi fotograful, cei doi ofiţeri de miliţie, însoţiţi de
directorul Cociuban, se deplasară în fosta sală de lucru a
lui Carol I. Acolo, în sertarul cu fundul dublu al biroului
găsiră arma însângerată.
— Pumnalul face parte din colecţia muzeului? întrebă
căpitanul Borcea.
Directorul Cociuban clătină din cap afirmativ.
Căpitanul Ovezea examină câteva clipe cu lupa mânerul
pumnalului spre a vedea dacă asasinul a lăsat sau nu
amprente.
— Mi se pare că se vede ceva! se adresă el expertului, de
la care împrumutase pentru o clipă lupa.
Apoi către ceilalţi:
— Cred că ar trebui să începem cu sala de arme.
Şi ca unul care învăţase bina topografia muzeului, o
porni într-acolo. Ceilalţi îl urmară în tăcere.
 Sala de arme, deoarece se afla în partea de clădire unde
– datorită unei curţi interioare – soarele niciodată nu
izbutea să pătrundă, era puţin luminată.
— Vă rog să faceţi lumină, tovarăşe director! îi ceru
căpitanul Ovezea.
Directorul Cociuban răsuci comutatorul, dar lumina nu
se aprinse.
— Ce Dumnezeu să fie vreun defect de la uzină! se miră
acesta.
— Vă rog să verificaţi dacă în încăperea de alături arde
lumina, îi ceru căpitanul Ovezea.
O clipă mai târziu se auzi în sala de alături ţăcănitul
comutatorului, apoi vocea directorului:
— Arde!
— Mă aşteptam.
— Cum e posibil să se fi ars toate becurile dintr-o
odată? întrebă directorul revenind în sala de arme?
— Nu sunt arse. Sunt numai slăbite, îl lămuri căpitanul
Ovezea.
— În cazul acesta să înşurubăm măcar câteva.
Şi fiindcă era cel mai înalt dintre toţi se săltă pe vârfuri
gata să se pună pe treabă.
Dar căpitanul Ovezea îl opri:
— Nu vă atingeţi de becuri!…
— De ce?
— Fiindcă s-ar putea ca pe ele să existe amprentele
aceluia care le-a deşurubat.
— Adică ale aceluia care l-a asasinat pe Luca
Mântulescu, completă căpitanul Borcea, care
îngenunchease între timp să privească mai îndeaproape o
pată abia vizibilă de pe covor. Poftim şi dovada!… Este aici
o pată de sânge. Probabil or mai fi şi altele, dar în
semiobscuritatea de aici nu se observă. Iată de ce au fost
slăbite becurile.
Dar în afară de încă o pată, aproape de aceeaşi mărime,
altele nu mai găsiră.
— E totuşi curios, continuă ceva mai târziu căpitanul
Borcea. Pumnalul este mânjit de sânge până la plăsele. În
mod normal, ar fi trebuit să găsim o adevărată baltă. Oare
nu aici să fi fost omorât Luca Mântulescu?
— Atunci ce caută petele astea de sânge? întrebă
directorul Cociuban.
Căpitanul Ovezea nu participa la discuţie. Umbla de
colo-colo prin sala de arme, luminând cu lanterna
împrumutată de la unul dintre experţi vitrinele sau
aplecându-se să examineze cu lupa covorul şi parchetul.
— Nicio urmă de luptă! conchise într-un târziu. Sau,
mai precis, nicio urmă vizibilă de luptă, cel puţin la o
cercetare superficială. Şi totuşi, aici a fost atacat Luca
Mântulescu. Tovarăşe director, în afară de aceste două uşi
mai există vreuna? Pare-mi-se că aceea care duce la scara
secretă. Nu?
— Exact, tovarăşe căpitan.
— Vă rog s-o deschideţi!
Directorul Cociuban nu se putu stăpâni să nu întrebe:
— Doar nu vă gândiţi, cred, că după ce l-a omorât aici,
asasinul i-a târât cadavrul în altă parte?
— Asta vom vedea noi mai târziu. Deocamdată trebuie
să lămurim nu unde a fost ucis, ci cum se face că,
înjunghiat fiind, aici există totuşi atât de puţine urme de
sânge. Asta, în primul rând. În al doilea rând, trebuie să
aflăm ce s-a întâmplat cu Luca Mântulescu. De aceea, vă
rog să ne deschideţi uşa.
— Dar nu am cheia la mine.
— Atunci, vă rugăm s-o aduceţi!
Directorul Cociuban plecă după chei şi cei doi ofiţeri
rămaseră singuri.
Aşteptându-l continuară să cerceteze cu atenţie sala de
arme. Mai înspre fundul sălii, şi cumva mascat de un
manechin îmbrăcat în armură medievală care călărea un
cal în mărime naturală, de asemenea în armură, se afla un
dulap-vitrină, plin cu uniforme militare. Luminând cu
lanterna abia acum observă căpitanul Ovezea că uşa
dulapului era întredeschisă. Deschizând-o larg, lumină
interiorul de la un capăt la altul.
„Curios! îşi vorbi sieşi. Parcă lipseşte ceva de aici. Dacă
o asemenea ipoteză nu ar fi atât de absurdă, aş înclina să
cred că mobilul crimei a fost furtul vreunei vechi uniforme
care doar, pentru un muzeu ar mai putea să aibă vreo
valoare”.
Şi totuşi fără doar şi poate o uniformă lipsea din vitrină.
Spaţiul dintre haine fusese rărit în mod egal, ca să nu se
observe. Dar ochii căpitanului Ovezea nu puteau fi înşelaţi
cu una, cu două.
— Tovarăşe căpitan Borcea vreţi să veniţi până aici?
Căpitanul Borcea, care dădea unele indicaţii expertului,
se apropie.
— Ai găsit ceva?
— Vă rog să priviţi acest dulap-vitrină, şi să-mi spuneţi
dacă vi se pare ceva care nu-i în regulă.
Nici după o clipă, căpitanul Borcea răspunse:
— Lipseşte o uniformă. Da, da, sigur că lipseşte. Uită-te!
Fiecare uniformă e prinsă de un inel. În fund însă ultimul
e liber. Dinadins a fost împins acolo, ca să nu se observe.
Tocmai atunci directorul Cociuban reveni cu o legătură
de chei.
— Le-am luat pe toate, anunţă el. Poate vom avea nevoie
de ele.
— Sunt absolut toate? întrebă cu îndoială căpitanul
Borcea.
— Aşa cred! Dar cum de aţi deschis dulapul? Nu era
încuiat?
— Veniţi până aici! îl invită căpitanul Ovezea,
Directorul Cociuban se apropie.
— L-aţi găsit cumva descuiat? întrebă din nou.
— Era întredeschis. Spuneţi-mi, vă rog! Lipseşte cumva
de aici vreo uniformă?
— Desigur! Lipseşte pelerina fostului ordin „Mihai
Viteazu”.
— Ciudat! Doar nu se ucide un om numai ca să
şterpeleşti o mantie, care nici ca piesă de muzeu nu cred
că reprezintă o valoare prea mare, îşi exprimă nedumerirea
căpitanul Borcea.
— În timpul războiului dus alături de Germania
hitleristă, Antonescu a făcut să plouă cu ordinul acesta.
Dacă ar exista, cât de cât, cumpărători cred că s-ar putea
achiziţiona la talcioc o asemenea pelerină pe un preţ de
nimic, explică directorul Cociuban. Credeţi că există vreo
legătură între dispariţia mantiei şi asasinarea lui Luca?
— Dacă n-a fost cumva furată de vreun maniac,
probabil că da. Şi acum, vă rog să deschideţi uşa care
duce spre scara secretă tovarăşe director.
Începură să urce treptele cu multă precauţie, luminând
cu lanterna şi, din când în când, folosind lupa. Dar nu
găsiră nici urme de sânge şi nici altceva care să constituie
un indiciu că pe acolo fusese transportat Luca
Mântulescu.
— Uşa asta unde duce? întrebă căpitanul Ovezea
— În „apartamentul intim”.
— Se arată vizitatorilor?
— Nu!
— Atunci, arătaţi-ni-l!
Directorul Cociuban descuie uşa, apăsă apoi pe un
buton, ascuns într-o mică firidă camuflată de o plăcuţă de
lemn din aceeaşi esenţă şi culoare ca şi restul peretelui, şi
uşa se deschise fără zgomot. Dinspre „apartamentul
intim”, camuflajul era desăvârşit. Nimeni n-ar fi putut
bănui că acolo se afla o uşă.
Dar nici aici investigaţiile, la fel de minuţioase, nu
duseră la vreun rezultat,
— Urcăm mai departe! hotărî căpitanul Borcea.
— Tot pe scara secretă? întrebă directorul Cociuban.
— Tot!
Ajunseră la etajul doi.
— Dacă am ajuns până aici nu ne rămâne decât să
cercetăm fiecare apartament. Sunt multe?
— Sunt destule!
— Atunci, tovarăşe Ovezea, ca să câştigăm timp, propun
să procedăm astfel: Dumneata şi tovarăşul director
cercetaţi apartamentele din stânga palierului, iar eu,
împreună cu oamenii mei, pe cele din dreapta. De acord?
— De acord. Haidem, tovarăşe director!
Şi deschise uşa primului apartament, format din două
încăperi care dădeau una în alta.
— Se ştie cine a locuit în fiecare din aceste
apartamente? întrebă căpitanul Ovezea.
— Nu! Doar în câteva. Cunoaştem numai pe acelea
rezervate, pe vremuri, unor oaspeţi mai „simandicoşi”.
— Mi se pare că în lotul nostru intră apartamentul cu
lambriuri din lemn de piper. Nu?
— Într-al nostru.
— M-da!… Bine.
După ce inspectară câteva apartamente, directorul
Cociuban întrebă, cu o vagă nădejde în ton:
— Dacă nu-i găsim cadavrul, nu credeţi că s-ar putea ca
Luca să nu fie mort?
Ca şi când n-ar-fi auzit întrebarea, căpitanul Ovezea nu-
i răspunse. Abia mai târziu întrebă la rândul său:
— În afară de etajul acesta ne mai rămâne de cercetat
doar turnul, nu-i aşa?
— Doar turnul!
— Dacă va fi nevoie vom căuta şi acolo.
Când ajunseră în apropierea apartamentului cu
lambriuri din lemn de piper, directorul Cociuban atrase
atenţia căpitanului
— Următorul apartament e acela care vă interesează,
tovarăşe căpitan.
— Ştiu!… Ştiu!…
Şi luând-o înaintea directorului Cociuban, apăsă pe
rozeta care punea în mişcare mecanismul oglinzii. Oglinda
începu să se mişte înspre înăuntru scârţâind uşor şi ei
putură trece dincolo.
Încă din prag, îi întâmpină mirosul de sânge.
— În sfârşit!... Mi se pare că aici vom găsi ceea ce
căutăm, tovarăşe director.
 Şi, într-adevăr, în cea de-a doua încăpere a
apartamentului, înfăşurat în mantia Ordinului Mihai
Viteazul, zăcea, pe jos, Luca Mântulescu.
Chipul de culoarea cerii, dar mai ales trăsăturile imobile
şi crispate nu-ţi lăsau nicio speranţă că n-ar fi mort.
Şi, cu toate acestea, încă trăia. Când îşi lipi urechea de
pieptul lui, căpitanul Ovezea auzi inima, care, încet,
sincopat, încă mai bătea.
— Tovarăşe director, telefonaţi urgent la spital să trimită
o ambulanţă cu un medic. În drum, anunţaţi-l şi pe
tovarăşul căpitan Borcea. Dar repede, cât puteţi de repede.
— Trăieşte?
— Trăieşte, şi poate îl putem salva.
— Dar vă rog, nu mai pierdeţi o clipă.
Directorul Cociuban părăsi apartamentul în goană.
Căpitanul Ovezea rămase singur. Examină rana. Asasinul
lovise pe la spate.
„Bietul om! se revoltă căpitanul. Un lucrător cinstit şi
modest, la fel ca milioane şi milioane de oameni ai muncii,
care şi-a îndeplinit conştiincios îndatoririle de cetăţean
liber. Şi iată că mâna unui asasin odios a încercat să-i
curme viaţa. Şi dacă ar fi izbutit, câte vise nu ar fi fost
curmate, câte speranţe!…”
Căpitanul Ovezea strânse pumnii. Milioane de oameni
munceau entuziaşti spre a clădi din temelii o ţară nouă, şi
iată mai existau şi asemenea indivizi odioşi, care se
puneau de-a curmezişul vieţii, care nu se dădeau înapoi să
suprime vieţi omeneşti. Cum îi mai ura!… Ura lui era
înverşunată şi necruţătoare. Nu, criminalul nu va rămâne
nedescoperit!… Îi va descoperi şi îşi va primi pedeapsa pe
care o merită.
Şi ca în multe alte împrejurări similare, căpitanul
Ovezea se simţi mândru că partidul îl găsise vrednic,
trimiţându-l să lupte împotriva bandiţilor, împotriva
hoţilor şi delapidatorilor, pentru triumful moralei
comuniste.
După câteva minute, apăru şi căpitanul Borcea însoţit
de echipa operativă.
În timp ce lucrătorii din echipa operativă se puneau pe
lucru, căpitanul Borcea se aplecă, la rândul său, asupra
rănitului.
— Trăieşte!…
— Deocamdată, da! Numai de-ar veni mai repede
ambulanţa.
— Mă ocup eu de asta. Dar unde naiba o fi liftul? Mai ţii
minte?
— De partea cealaltă a palierului.
— Bine. Am plecat!
Curând după plecarea căpitanului Borcea, plutonierul
care conducea echipa nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de
satisfacţie.
— Ai găsit ceva? întrebă căpitanul Ovezea.
— Am găsit piatra asta, tovarăşe căpitan.
În palma plutonierului un matostat, de formă
dreptunghiulară, strălucea ca o picătură proaspătă de
sânge.
— Pe cât se pare, piatra a împodobit un inel, adăugă
plutonierul. Întrucât victima nu poartă inel, e de presupus
că a pierdut-o criminalul. Ce credeţi, tovarăşe căpitan?
— Nu este exclus, tovarăşe plutonier.
Directorul Cociuban reveni.
— Ambulanţa trebuie să sosească dintr-un moment
într-altul. Căpitanul Corcea vă pofteşte jos dacă nu mai
aveţi treaba aici.
— Cobor îndată!… Spuneţi-mi! Nu ştiţi dacă vreunul
dintre salariaţii sau salariatele d-voastră are un inel a
cărui piatră este un matostat?
— Nu-mi amintesc să-l fi văzut la careva. Dar de ce vă
interesează?
Căpitanul Ovezea îi arătă piatra.
— A fost găsită aici.
— Vă repet, nu-mi amintesc să fi văzut un astfel de inel.
Pot însă să verific imediat.
— Lăsaţi! Nu e cazul. Apoi către plutonier: tovarăşe
plutonier, veţi rămâne aici până mă reîntorc.
Plecă însoţit de director.
— Cum am uitat!… Căpitanul Borcea mi-a spus să vă
aduc la cunoştinţă că pe Luca asasinul l-a transportat cu
liftul, îl informă direct oral Cociuban.
Căpitanul Ovezea nu răspunse. Grăbi numai pasul.
Chemă liftul care începu să suie cu o încetineală
exasperantă. Când, în sfârşit, se opri, căpitanul deschise
uşa. Pe jos era o baltă mare de sânge.
— Bestia! murmură căpitanul Ovezea.
Apoi către directorul Cociuban:
— Haidem tot pe scară, tovarăşe director!
În cabinetul directorului, căpitanul Borcea dădea
ultimele dispoziţii la telefon. Ambulanţa însoţită de medic
tocmai sosise; de asemenea, procurorul de serviciu.
Urcară din nou cu toţii. După ce medicul îi dădu
primele îngrijiri, Luca Mântulescu fu transportat cu targa
până la ambulanţă.
— Ce părere aveţi, tovarăşe doctor? se interesă
căpitanul Borcea înainte ca Luca Mântulescu să fie
transportat. Credeţi că va scăpa?
Medicul ridică din umeri.
— Mi-e foarte greu să mă pronunţ. Cred că mai există
totuşi speranţe.
Jos, în sala de la parter, aşteptau salariaţii muzeului.
Cu toţii păreau emoţionaţi, mişcaţi. Angela Orănescu avea
lacrimi în ochi. Căpitanul Ovezea se uită cercetător la
fiecare. În ochii unora citi revoltă, în ai altora, nădejdea că
ei, oamenii miliţiei, vor descoperi pe vinovat. Dar ochii nici
unuia nu trădau pe culpabil.
„Şi totuşi unul dintre ei l-a înjunghiat”.
Câteva minute mai târziu ambulanţa plecă. Ascultară
nemişcaţi zgomotul motorului până când nu-l mai auziră.
Abia atunci Angela Orănescu întrebă:
— Tovarăşe căpitan, credeţi că va scăpa cu viaţă?
Căpitanul Ovezea nu-i răspunse. Veni până în mijlocul
lor, întinse braţul şi, deschizând pumnul în care ţinuse
strâns matostatul, întrebă:
— Cine dintre d-voastră a pierdut de pe inel acest
matostat?
După câteva clipe de linişte, se auzi vocea calmă şi
sigură a Danei Milea.
— Nimeni dintre noi, tovarăşe căpitan, nu are un inel cu
o astfel de piatră.
— Atunci, probabil că a pierdut-o vreuna dintre
vizitatoare.

Un sfert de oră mai târziu, căpitanul Borcea, asistat de

căpitanul Ovezea, începu ancheta. Ca şi în cazul, lui
Anton Neguţă, tentativa de asasinat împotriva lui Luca
Mântulescu avusese loc în împrejurări cu totul şi cu totul
misterioase. Spre pildă, îndrumătorii nici măcar nu-l
văzuseră în tot cursul dimineţii şi, în consecinţă, aportul
lor la elucidarea cazului fu cu desăvârşire nul. În schimb,
fiecare justifică foarte exact ce făcuse între orele 9 şi 11,
adică perioada de timp în care avusese loc tentativa de
crimă.
Cât priveşte supraveghetoarele, cu toate îl văzuseră
trecând grăbit cu o mapă sub braţ. Dar atât. Doar una
dintre ele, aceea de la parter, declară că îl văzuse intrând
în sala de arme, dar nu şi ieşind de acolo; în fine, Marin
repetă ceea ce mai declarase ofiţerilor în cabinetul
directorului Cociuban
La capătul anchetei, căpitanul Borcea nu era deloc
mulţumit:
— După atâtea ore de muncă, n-am putea să ne lăudăm
că am realizat ceva, nu-i aşa?
— E drept, încă nu ştim cine a încercat să-l omoare şi
pentru ce, răspunse căpitanul Ovezea. În schimb, am
stabilit împrejurările. Ştim că a fost înjunghiat în „sala de
arme”, că a fost apoi înfăşurat în pelerina furată, din care
cauză n-am găsit decât doar câteva pete de sânge pe covor,
ştim apoi că l-a cărat în spate pe scara secretă până la
primul etaj, respectiv până în „apartamentul intim”, ştim
că de acolo a luat liftul, cu care a urcat la al doilea etaj.
— Ceea ce mă intrigă este următorul fapt: de ce
criminalul nu l-a lăsat în „apartamentul intim”, şi de ce l-a
cărat la etajul doi? Sau dacă l-a cărat acolo, de ce nu l-a
lăsat într-unul din apartamentele de lângă lift, ci l-a
ascuns tocmai în acela cu lambriuri din lemn de piper? De
la lift şi până acolo avea în drum şase apartamente. De ce
l-a ales tocmai pe acela? Să aibă oare aceasta vreo
semnificaţie deosebită sau e, pur şi simplu, o întâmplare?
— Poate l-a ales tocmai fiindcă, datorită intrării secrete,
e cu desăvârşire izolat. Probabil, din anumite motive,
asasinul a avut interesul ca Luca Mântulescu să fie
descoperit cât mai târziu. Spre pildă, ca să aibă timp să
şteargă orice urmă. Sau poate a procedat aşa ca să se
pună el însuşi la adăpost (Cuvântul „adăpost” trebuie
înţeles sub toate aspectele.)
— În acest caz, n-ar fi exclus ca Dana Milea,
descoperind pumnalul mai devreme decât sperase
asasinul, să-i fi încurcat socotelile.
— N-ar fi exclus! Mie un lucru nu mi-e deloc limpede,
tovarăşe căpitan. A fost oare intenţia asasinului să-l
omoare pe Luca Mântulescu? În cazul când aceasta a
urmărit, de ce n-a verificat dacă lovitura de pumnal i-a
fost fatală? Sau poate a urmărit să-l rănească numai?
— Ultima alternativă mi se pare absurdă, replică prompt
căpitanul Borcea.
— Fără îndoială. Hai să presupunem că nu a intenţionat
să-l omoare. Atunci de ce l-a cărat în spate tocmai în
apartamentul cu lambriuri din lemn de piper? Fiindcă,
neîngrijit şi izolat, acolo, în apartamentul secret, până la
urmă, tot ar fi murit din cauza sângelui pierdut. Rămâne
deci ca mai probabilă prima ipoteză. Dar dacă acceptăm
această ipoteză, iarăşi întrebarea: de ce n-a căutat să se
convingă dacă Luca Mântulescu murise? Cum să ne
explicăm această uşurătate din partea unui criminal, care
până acuma ne-a dovedit că la el ferocitatea se îmbină cu
prudenţa? Dacă nu l-ar fi cărat în altă parte, am fi putut
presupune că nu a mai avut timp şi pentru treaba asta.
Or, dacă a avut timp să-l ascundă tocmai în apartamentul
secret, este exclus să-i fi lipsit cele câteva minute câte îi
erau necesare ca să se convingă dacă mai trăieşte sau nu.
— Într-adevăr, purtarea asasinului pare cu totul de
neînţeles.
— Deocamdată! Deocamdată, absurdă pare şi tentativa
de crimă. În privinţa criminalului, evident, nu încape nicio
îndoială. Acela care l-a ucis pe Anton Neguţă a încercat să-
l omoare şi pe Luca Mântulescu. „Stilul” e acelaşi. Dar în
ce scop? Ce anume l-a determinat pe criminal să mai
comită o nouă crimă când noi facem totul ca să-l
depistăm? Vedeţi, tocmai în aceasta constă absurditatea
crimei.
Se auzi un ciocănit în uşă, şi în clipa următoare intra
plutonierul Dâmbu.
— Ce-i, Dâmbu?
— Tovarăşe căpitan, am venit să vă raportez că
laboratorul a descoperit pe mânerul pumnalului amprente.
Vă rog să le examinaţi şi dumneavoastră.
Şi puse pe biroul căpitanului Borcea fotografia
amprentelor.
— În sfârşit! răsuflă uşurat căpitanul Borcea.
— … Şi ne trebuie amprentele tuturor salariaţilor
muzeului. Să-i chem la secţie…
— Asta-i bună! În niciun caz ei nu trebuie să afle că ne
interesează amprentele lor. Poţi să fii liniştit. Până la
prânz le vei avea pe toate.
*
**
În biroul căpitanului Borcea intră Călin Stamate.
Deşi încerca să pară calm, totuşi se cunoştea că nu se
simţea în largul său.
— Bună ziua!
Şi se opri în faţa căpitanului, cu mâna stângă în
buzunarul pantalonului, cu sprâncenele ridicate şi boţite a
întrebare.
 — Bună ziua, tovarăşe Stamate. Vă rog să luaţi loc.
— Mulţumesc! Sunt la dispoziţia d-voastră. De ce m-aţi
chemat?
— Motivul pentru care v-am rugat să vă deplasaţi până
aici la noi este următorul! În faţa d-voastră, pe birou, se
află un coup-papier. Vă rog să vă uitaţi la el şi să-mi
spuneţi dacă îl recunoaşteţi.
Călin Stamate aruncă o singură privire şi răspunse cu o
siguranţă deplină:
— Cuţitul acesta nu-mi aparţine, tovarăşe căpitan.
— Întrebându-vă dacă îl recunoaşteţi, nu v-am cerut să-
mi spuneţi dacă vă aparţine sau nu. Vă rog să-l luaţi în
mână, să-l examinaţi cu atenţie şi să-mi spuneţi dacă l-aţi
mai văzut la cineva.
Călin Stamate făcu aşa cum i se ceruse. După ce îl suci
şi-l învârti pe ambele părţi răspunse cu aceeaşi siguranţă:
— Tovarăşe căpitan, în viaţa mea n-am mai văzui acest
cuţit. De altfel, îmi permit să vă atrag atenţia că e un cuţit
de serie şi că exemplare asemenea acestuia trebuie că
există în oraşul nostru nr zeci, ci sute.
— Ştim aceasta, tovarăşe Stamate. Credeam că poate l-
aţi văzut la cineva din cunoştinţele sau colegii d-voastră.
Apoi, după o pauză: Va să zică, sigur nu l-aţi mai văzut?
— Categoric, nu!
— Vă mulţumesc!
— Altceva?
— Nimic!
— Atunci, vă salut, tovarăşe căpitan.
După plecarea lui Călin Stamate, căpitanul Borcea luă
cuţitul apucându-l de ambele capete cu cele două degete
arătătoare şi îl depuse pe un alt birou din încăperea
alăturată. Acolo se mai aflau câteva identice. Fiecare se
odihnea pe câte un pătrăţel de hârtie pe care era scris
numele unuia dintre salariaţii muzeului. După aceea
reveni în cabinetul său şi, scoţând dintr-un sertar un alt
cuţit, întru totul asemănător aceluia cercetat de Călin
Stamate, îl depuse pe birou în acelaşi loc. Sună şi ceru
plantonului s-o introducă pe Ana Lupea.
Când şi ultimul salariat plecă, câtva timp căpitanul
Borcea contemplă cu un aer satisfăcut coup-papieurile
etichetate. Pe urmă sună pe plutonierul Dâmbu, expertul
secţiei tehnico-ştiinţifice.
— Tovarăşe plutonier Dâmbu, vezi care din amprentele
de pe aceste cuţite corespund cu acelea găsite pe
pumnalul cu care banditul a încercat să-l omoare pe Luca
Mântulescu.
— Am înţeles, tovarăşe căpitan!
 XIII
Marin, vârând capul pe uşă anunţă:
— Tovarăşe Iancu, la telefon!
— Cine mă caută?
Răspunsul nu-l mai primi, pentru că între timp Marin şi
plecase.
— Cine mă cheamă? repetă întrebarea, ieşind pe
coridor.
— O voce blondă. Ştiţi d-voastră.
Şi îi făcu cu ochiul.
„Cine o fi? se întrebă în gând. Probabil, vreo prietenă a
lui Iancu. Ce naiba mă fac eu acum?“
Apoi tare către Marin:
— Spune-i că nu sunt aici, spune-i că am plecat la
Bucureşti, în interes de serviciu.
Marin se uită la el lung şi mustrător:
— Cum să-i spun aşa ceva, tovarăşe Iancu. La telefon e
doar tovarăşa Irina. I-am recunoscut vocea.
— Fă ce ţi-am spus. Sunt plecat la Bucureşti, în interes
de serviciu, şi mă întorc abia peste cinci zile.
Marin ridică din umeri şi consimţi resemnat.
— Bine, tovarăşe Iancu. Dacă vă certarăţi…
„Irina! Va să zică aşa o cheamă!… Măi să fie a naibii!
Aşa ceva n-am prevăzut. Barem dacă m-ar mai fi lăsat în
pace câteva zile“.
Se înapoie în birou, foarte îngrijorat.
— Cine te-a căutat? întrebă Angela Orănescu fără vreun
interes deosebit, mai mult din nevoia de a vorbi.
— Irina!
Dădu răspunsul degajat, fără niciun fel de calcul, pur şi
simplu dintr-o pornire instinctivă.
Imediat după aceea se convinse că fusese bine inspirat.
— A venit să te vadă? se interesă ea mai departe. Te
bucuri, desigur!
„A venit să mă vadă!… Asta înseamnă că nu e din
Caraiman. Foarte bine! Iată încă un punct câştigat”.
— N-aş putea spune că nu, riscă el răspunsul.
— Ia n-o mai face tu pe grozavul. Parcă noi nu ştim că
eşti îndrăgostit de ea până peste urechi!
Ion Mocanu, care până acum răsfoise ultimul număr al
revistei „Orizonturi”, întrebă:
— A obţinut transferul?
— N-am întrebat-o.
Şi în gând:
„Uită-te, domnule! Întreg colectivul este la curent cu
afacerile sentimentale ale tâmpit de virtuosului meu frate”.
— Poftim! se revoltă Sanda Vişoiu. Până mai ieri abia
aşteptai să capete transferul ca să vă puteţi căsători şi
acum nici măcar n-ai avut curiozitatea s-o întrebi dacă l-a
obţinut. V-aţi certat cumva?
— Da’ de unde!… Dar nu mi-a venit în minte s-o întreb
la telefon.
— Vine să te ia la prânz? continuă să se intereseze
Angela Orănescu.
— Nu! Ne vedem în oraş.
Şi în gând:
„Atâta mai lipsea!…”
Cu aceasta, discuţia sucombă.
Cele ce aflase între timp avură darul să-l liniştească
întrucâtva. În primul rând aflase că pe logodnica fratelui
său o cheamă Irina şi că nu locuia în oraş. Mai aflase că
umbla să se transfere şi, în fine, că, odată transferul
obţinut, urmau să se căsătorească.
Din nou se nelinişti:
„Dacă a obţinut transferul, e de rău, fir-ar al naibii! În
orice caz, deocamdată am un respiro de cinci zile. Sper că
Marin care pare a fi foarte la curent cu aventurile
sentimentale ale procopsitului meu de frate, nu m-o fi dat
de gol. Şi în cinci zile, cu puţin noroc, poate că izbândesc.
La nevoie, am să joc şi fată de ea rolul lui Iancu. Ce naiba,
n-am să renunţ la pietre din cauza tâmpitei ăsteia de
logodnice.”
Dar nu izbuti să se liniştească.
„Pe o femeie care iubeşte, nu e uşor s-o păcăleşti în
chestii de astea!“ îşi spuse.
Şi fiindcă nu mai avu răbdare să stea cu ceilalţi, ieşi din
birou şi se duse să fumeze în singura încăpere unde lucrul
acesta era permis.

Titus Popescu ajunse acasă cu o oră mai devreme.

În fiecare zi, plecând, lăsa cheia pe verandă, sub un
ghiveci de flori, ca să poată deschide o vecină care îi
deretica prin casă.
Acum, căutând cheia, n-o mai găsi la locul ei.
Închipuindu-şi că femeia încă nu terminase curăţenia,
urcă treptele supărat, înjurând-o în gând. Din hol, trecu
direct în dormitor.
Încremeni însă în prag. O fată, care până atunci citise
culcată în pat, sări să-l îmbrăţişeze.
— Ce bine îmi pare că te-ai reîntors!… Eram tare
necăjită că va trebui să te aştept cinci zile. Atâta mi-a spus
nea Marin că vei lipsi. Şi, fiindcă el, neizbutind să se
dezmeticească, aproape încremenise adăugă: Dar ce ţi s-a
întâmplat? De ce eşti aşa de… nici eu nu ştiu cum?
— Mie, nimic. S-a întâmplat ceva la muzeu şi încă nu
mi-am revenit. Am să-ţi povestesc mai târziu. Acum, te rog
să mă ierţi, o clipă, până fac un duş. Am venit repede şi
sunt numai o apă.
Se duse în baie, încuie uşa şi, după ce dădu drumul la
apă, se aşeză pe marginea căzii, istovit, deprimat, furios.
De naiba să facă? Cum s-o expedieze, înainte ca ea să-şi
dea seama de mistificare? Ghinion, afurisit ghinion!
„Dar oare, n-o voi putea prosti şi pe ea? Vad că,
deocamdată s-a prins”, îşi făcu singur curaj. „Dar dacă îşi
va da seama de adevăr”?
O auzi vorbind de partea cealaltă a uşii.
— Ştii, Iancule, am obţinut transferul. Îl am în poşetă.
 — Serios? Ce mult mă bucur!
— Te bucură într-adevăr?
— Cum poţi întreba aşa ceva? o mustră el din vârful
buzelor.
— Te întreb, fiindcă am avut impresia că o spui numai
aşa, fără ca să te bucuri într-adevăr.
— Irina dragă, dar ţi-am spus că sunt încă tulburat.
Dacă ai şti ce s-a întâmplat la muzeu…
— Şi ai tu ceva neplăceri în legătură cu ceea ce spui că
s-a întâmplat?
— Eu, nu!
— Slavă domnului! Te rog să te grăbeşti.
— Îndată, Irina!
Se dezbrăcă şi se vârî pentru câteva minute sub duşul
căruia avusese grijă să-l dea drumul mai dinainte.
„Apa rece limpezeşte gândurile!“ îşi spuse. „Poate că-mi
vine vreo idee”.
Îşi făcu doar iluzii. Fiindcă atunci când ieşi de sub duş
era tot atât de nehotărât şi de neliniştit ca şi la început.
Neavând încotro, reveni în dormitor. Irina stătea la
fereastră şi privea jos, în stradă.
— Gata! Straşnic a fost duşul!
Fără să se uite la el, întrebă:
— Deşi am avea altceva să ne spunem, începe te rog,
prin a-mi povesti ce s-a întâmplat la muzeu aşa de
extraordinar, încât…
Şi se opri nehotărâtă
— Încât ce, Irina?
— Încât, pentru a treia oară îmi spui Irina.
„Dar cum naiba te-o fi alintând Iancu” o apostrofă în
gând.
Apoi tare:
— Ţi-am spus că sunt încă foarte, foarte tulburat.
— Tocmai de aceea, povesteşte! Te ascult.
Părăsind fereastra se duse să stea din nou pe pat, cu
picioarele adunate sub ea.
„Cred că ea ştie de pe acuma. Atunci, de ce naiba m-o fi
lăsând să fierb în zeama mea? În asemenea împrejurări
trebuie acţionat prompt. Deşi nu-mi vine în minte cum, în
orice caz nu voi accepta ca fâţa asta să-mi încurce
socotelile”.
— Ştii – se trezi vorbind tare – la noi la muzeu s-a
întâmplat o crimă. A fost înjunghiat administratorul
muzeului.
— Încă o crimă? Şi cine l-a ucis? Te pomeneşti că tot
unul dintre voi.
— În privinţa asta, aproape că nu există dubiu. Ştii ce
înseamnă asta!… înseamnă că bănuiala apasă asupra
fiecăruia dintre noi. Şi în cazul acesta, cum să nu fiu atât
de tulburat!
— Da, eşti tulburat!… Eşti straniu!… Dar şi ce se
întâmplă cu mine nu e mai puţin straniu, Iancule!
— Ce se întâmplă?
— Se întâmplă că mi-e frică de tine. Cum e posibil să-mi
fie frică de tine? De tine, Iancule?
Şi se uită la el cu o privire care, într-adevăr, oglindea
teamă şi neîncredere.
El, neputându-i suporta privirea, se ridică, şi acum el se
duse să se uite afară, pe fereastră.
Îi vorbi de acolo:
— Tu totdeauna ai fost o fire emotivă. Probabil te-a
impresionat ceea ce ţi-am povestit.
— Cum, Iancule! Tu spui că sunt o fire emotivă?
— Da, eu! Ce găseşti de mirare în asta? Nu ţi-am spus-o
până acum niciodată?
— Nu, nu mi-ai spus-o!…
— Probabil că nu s-o fi ivit ocazia.
— Ba, da! Ocazii au fost mai multe. Şi de fiecare dată, ai
spus că am o fire… Îţi mai aduci aminte ce fel de fire
spuneai că am?
— Ce rost are să pierdem acuma vremea cu o asemenea
discuţie caraghioasă?
— Poate că e caraghioasă. Dar, te rog, să repeţi, acum,
ce fel de fire spuneai că am.
 — Te rog, Irina, să înţelegi, că nu mi-e deloc gândul la
asemenea copilării.
Şi în sinea sa:
„Iarăşi m-am scăpat şi i-am zis Irina. Dacă, cel puţin aş
şti cum naiba o alintă Iancu“.
— Va să zică, nu vrei?
— Te rog să fii înţelegătoare.
— Atunci nu-mi mai spune Irina. Strigă-mă cu numele
pe care mi l-ai dat tu. Vreau să-l aud măcar o dată.
„Ea a simţit… Ea ştie!… Al naibii ghinion!…”
— Vreau să-l aud. Poate că, dacă ai să mă strigi cu
numele pe care mi l-ai dat tu, şi cu care numai tu mă
strigi, n-are să-mi mai fie frică de tine. Poate n-are să mai
mi se pară… că tu nu eşti Iancu.
— Irina, ce se întâmplă cu tine? Cum poţi spune că nu
sunt Iancu? Doamne, ce de-a prostii spui pe ziua de
astăzi!…
— Tocmai în aceasta constă nefirescul, straniul. E
absurd să-mi închipui că nu eşti Iancu, şi cu toate acestea
te simt ca pe un străin, nu mă bucur că sunt aici, ci,
dimpotrivă, mi-e frică de tine, cu fiecare clipă care trece
mi-e mai tare frică.
Întors cu spatele n-o vedea. Privea posomorât jos, în
stradă. I se făcuse dintr-o dată sete, atâta sete, încât ar fi
dat peste cap cel puţin o jumătate de sticlă cu coniac.
— Iancule, nu poate să fie o vrajă, fiindcă nu există nici
vrăjitoare şi nici duhuri, dar simt aşa, de parcă aş fi pradă
unei vrăji rele sau a unui coşmar îngrozitor. Te rog,
Iancule, risipeşte vraja asta rea!…
— Dar cum naiba?
— Strigă-mă cu numele pe care mi l-ai dat tu.
„Dar nu înţelegi, tâmpito, că te-aş striga, dacă aş şti
numele acela?” o apostrofă în gând.
Şi furios, începu să caute în buzunare pachetul de
ţigări, pe care însă nu-l găsi.
— Nici nu te uiţi la mine!… De ce nu te uiţi la mine?
Vreau să-ţi văd ochii. Poate că ei îmi vor spune cine eşti
tu, Iancule!…
Se întoarse brusc cu faţa spre ea.
— Poftim!
Ea, instinctiv, se trase în fundul patului. Cu spatele la
perete, cu picioarele adunate sub ea, cu palmele
acoperindu-şi obrajii se uita la el cu ochii holbaţi, ochi
care parcă oglindeau spaima tuturor făpturilor de pe
pământ lipsire de apărare.
Dându-şi seama câtă frică avea de el, din nou o
apostrofă în gând:
„Proasto! Ţi-e frică să nu te ucid? N-avea teamă! Eu
lucrez curat. Nu-mi place sângele…”
Apoi cu voce răspicată:
— Ai dreptate!… Eu nu sunt Iancu.
Fata se ghemui şi mai mult la perete, iar ochii ei, care
erau foarte frumoşi, exprimară acum în şi mai mare
măsură frica.
— Am ştiut!… Am simţit!… Dar nu pricep nimic!…
— Deşi nu sunt Iancu, nu ai motiv să-ţi fie frică de
mine. Linişteşte-te!
— Cine eşti? întrebă atât de încet şi cu o voce atât de
tremurândă, încât abia o auzi.
— Sunt fratele lui geamăn.
— N-am ştiut că Iancu are un frate. Niciodată nu mi-a
vorbit despre dumneata. Totuşi, cred că de data asta nu
mă minţi. O asemănare atât de uluitoare…
Apoi, dintr-o dată neliniştită:
— Unde este Iancu?
— Ai să afli îndată.
Şi străfulgerat de un gând salvator întrebă cu prefăcută
naivitate:
— Dumneata cine eşti? Ce raporturi – nu întreb din
curiozitate – există între dumneata şi fratele meu?
Şi în gând, mulţumit de sine:
„Să vedem dacă se prinde. Cum naiba nu mi-a venit în
minte ideea asta de la început?”
— Sunt logodnica lui Iancu. Urmează să ne căsătorim
foarte curând. Am amânat, aşteptând transferul meu. L-
am obţinut şi, cum ţi-am mai spus, îl am în poşetă.
— Şi îl iubeşti mult pe Iancu?
— Fireşte că-l iubesc. Dar despre sentimentele mele nu-
mi place să vorbesc.
— Va să zică, pot să am încredere în dumneata. Vreau
să spun, pot să-ţi încredinţez un secret?
Şi luă o mină gravă şi misterioasă.
— Bineînţeles, dacă secretul priveşte pe Iancu.
— Atunci ascultă. De la o vreme încoace, la muzeu se
petrec lucruri care ies cu totul din comun. Acum zece zile
a fost omorât un îndrumător…
— Ştiu! Anton Neguţă. Mi-a scris Iancu. L-am cunoscut.
— Mai târziu, peste câteva zile, au fost furate nişte
obiecte de artă. Ieri, o nouă crimă. Intendentul nostru,
unul Luca Mântulescu, a fost înjunghiat.
— Şi miliţia?
— Miliţia, deocamdată, nu a descoperit pe vinovaţi. Dar,
până la urmă, are să pună mâna pe ei. În privinţa asta…
Se opri la timp, prudent, fraza începută terminând-o
doar în gând: „… poţi să mă crezi, fiindcă m-am convins pe
propria mea piele”.
— Bine, şi ce legătură au toate acestea cu Iancu? Unde-i
Iancu?
— Ai să afli îndată. Dar ce voiam să spun? Da!… Că noi,
adică Iancu şi cu mine, suntem convinşi că toate aceste
fărădelegi sunt opera aceluiaşi mizerabil.
— Pentru numele lui Dumnezeu, unde este Iancu?
— Iancu se ascunde.
— Se ascunde, dar de ce se ascunde? Este şi viaţa lui în
primejdie? Te conjur, spune-mi, lămureşte-mă!... Nu mă
chinui atâta!…
— Asta şi intenţionez. Dar dacă ai să mă întrerupi
mereu…
— N-am să te mai întrerup.
— Ţi-am spus că toate fărădelegile întâmplate la noi la
muzeu sunt opera aceluiaşi criminal. Mare lucru dacă n-o
fi un maniac, un nebun. Ei bine, din cauza acestui
criminal periculos, din cauza acestui nebun, la un
moment dat viaţa lui Iancu era în mare primejdie. Mai
direct spus, îl aştepta şi pe Iancu soarta lui Anton Neguţă.
— Dumnezeule!
Şi biata fată, îngrozită, începu să-şi frângă mâinile de
disperare.
— Da! Aşa stăteau lucrurile la un moment dat. Desigur,
ai să mă întrebi: Cum de a putut afla Iancu că viaţa sa se
află în mare primejdie? Simplu: a fost avertizat, chiar de
către criminal, printr-un bileţel pe care scria: „Data
viitoare tu vii la rând”.
— Şi nu s-a putut descoperi, după scris, autorul
biletului?
— Ce naivă eşti!… Dar ce-ţi închipui că individul l-a
scris cu mâna lui? În cazul acesta putea să-l şi semneze.
S-a folosit de litere decupate dintr-un ziar. Nu ştiu însă
din ce motiv, în ultimul moment criminalul şi-a schimbat
planul. În locul lui Iancu, respectiv al meu, l-a preferat pe
Luca. Cum s-ar spune, s-a milostivit de mine şi mai m-a
lăsat să trăiesc.
— Mă mir că mai şi poţi glumi…
— Ce vrei, aşa sunt eu! se grozăvi, schiţând un zâmbet
de îngăduinţă. Nu mă simt în elementul meu decât acolo
unde primejdia e mai mare
Mimând pe omul obişnuit cu primejdia, îşi aprinse o
ţigară.
— Fumezi? o întrebă oferindu-i pachetul de ţigări.
— Mulţumesc! Acum nu.
— Va să zică, Iancu nu ţi-a spus că are un frate?
— Absolut niciodată!
— Bravo lui! Înseamnă că ştie să păstreze un secret. În
ceea ce te priveşte – şi cred că mă pricep la oameni – sper
că şi dumneata, dacă trebuie, ştii să-ţi ţii gura. Nu mă
înşel oare?
— Nu-mi place în general să pălăvrăgesc, şi cu atât mai
puţin atunci când mi se atrage atenţia.
 — Foarte bine, fiindcă cele ce vei afla constituie un
secret, un mare secret. Dar să revenim la Iancu. Atunci
când a primit scrisoarea de ameninţare, s-a speriat foarte
tare şi mi-a telefonat să viu neapărat. E de prisos să-ţi mai
spun că, fără să mai zăbovesc o clipă, m-am urcat în
primul tren. Aflând despre ce este vorba, îţi mărturisesc, la
început teama lui mi s-a părut exagerată. După două zile
însă, timp în care am făcut unele cercetări personale, mi-
am schimbat părerea. M-am putut convinge că din păcate,
într-adevăr, viaţa lui se afla în mare primejdie.
— Bine, dar ce are criminalul de împărţit cu Iancu?
— Cu el, ca persoană, cred că nimic. Dar Iancu îl
deranjează din alt motiv, despre care însă nu-mi este
îngăduit să vorbesc. E secret… Un mare secret… Secret de
stat. Te rog să înţelegi, fără să mai pui întrebări.
— Înţeleg!… Înţeleg, şi mă cutremur gândindu-mă prin
ce mare primejdie a trecut Iancu.
— Deci, dându-mi seama de primejdia reală care îl
paşte, m-am hotărât să-l salvez. L-am trimis să se
odihnească undeva, cu un geamantan plin cu cărţi, iar eu
i-am luat locul.
Şi se uită la ea înveselit, de parcă toată treaba aceasta
numai l-ar fi amuzat.
— Bine, dar Iancu a acceptat?
— De ce să nu accepte?
— Totuşi primejdia în care te vârai dumneata în locul
lui…
— Te rog, să nu care cumva să gândeşti rău despre el.
Fiindcă ar însemna să comiţi o nedreptate. Dacă Iancu ar
fi ştiut că, acceptând, îmi primejduiesc, efectiv, viaţa, poţi
fi sigură că n-ar fi acceptat nici în ruptul capului.
— Nu înţeleg! De vreme ce primejdia exista, de ce ea era
reală numai pentru Iancu nu şi pentru dumneata care
urma să intri… în pielea lui?
— Fiindcă în meseria mea primejdia constituie
elementul natural. Mărturisindu-ţi aceasta, să ştii că ţi-am
descoperit un mare secret.
 — Şi? Asta poate să însemne că dumneata, mai mult
decât Iancu, eşti apt să te aperi de primejdie, dar nu
înseamnă că substituindu-te lui, primejdia a încetat să
existe.
— Tare mai eşti scrupuloasă!… Şi fiindcă mi-e teamă că
ai putea să gândeşti până la urmă rău despre el, n-am
încotro şi va trebui să-ţi dezvălui un alt secret. Ei bine,
află că Iancu n-a avut încotro şi a trebuit să accepte,
fiindcă sunt în locul lui în… misiune oficială. Pricepi?
— Cred că da! În orice caz, în mine poţi să ai încredere.
Îţi repet, nu sunt obişnuită să pălăvrăgesc.
— Dacă aş fi fost convins de contrariu, nu ţi-aş fi spus.
— Şi cei de la muzeu n-au observat că nu eşti Iancu?
— Nu! Cel puţin până acuma. De altfel, nu cred că va
trebui să joc mult timp rolul acesta.
— Vrei să spui că nu va trece mult timp până să dai de
urma asasinului?
— Da!…
— Şi cât crezi că va mai dura?
— Poate încă o săptămână.
— Şi până atunci nu-l voi putea vedea pe Iancu?
— Nu! Te rog să înţelegi că lucrul acesta nu este posibil.
— Spune-mi cel puţin unde a plecat.
— Se află undeva, aici, în oraş.
— Aici, în oraş şi să nu-l pot vedea!
— E în interesul vostru.
— Cel puţin o scrisoare pot să-i trimit prin dumneata?
— Nu e recomandabil.
— De ce?
— Din motive obiective şi subiective. Mai întâi, cele
obiective: dacă îmi dai o scrisoare, va trebui să i-o duc. Or,
eu mă feresc să trec pe la el. Proverbul spune, şi pe bună
dreptate, că prudenţa e mama înţelepciunii.
— Prevederea! îl corectă Irina.
— Concluzia e valabilă şi în ceea ce priveşte prudenţa.
Şi apoi mai există un motiv, unul subiectiv. E bine oare ca
Iancu să afle că eşti aici şi totuşi să nu aibă voie să te
vadă? Dumneata ai ce să faci în acest răstimp. Munca de
fiecare zi acolo unde lucrezi, iar după program te poţi
plimba sau te poţi duce la un spectacol. Pe când el e
oblicat să stea tot timpul în casă şi să citească.
— Bietul băiat! îl compătimi Irina şi în ochii ei frumoşi
apărură lacrimile.
— Trebuie să fii cu mine de acord că singurătatea i-ar
deveni mult mai greu de suportat dacă ar şti că te afli în
oraş.
— Ai dreptate! De aceea neavând încotro va trebui să
mă resemnez şi să mă obişnuiesc cu gândul că nu-l voi
putea vedea decât peste zece zile.
— Exact!… Peste zece zile! ţinu s-o asigure, el însuşi
convins că în răstimpul acesta va izbuti să intre în posesia
diamantelor.
— Şi dacă în zece zile nu reuşeşti să-ţi îndeplineşti
misiunea?
— Imposibil!
— Dacă, prin absurd, nu vei izbuti?
— Atunci, peste zece zile te voi duce la Iancu. Bine?
— Foarte bine!
Şi pentru prima dată zâmbi.
Zâmbetul prilejui lui Titus Popescu următoarea reflecţie:
„Eşti tu tâmpit de cinstit, măi frate, dar trebuie să
recunosc, măi, că în materie de femei n-ai gusturi
proaste”.
Un sfert de oră mai târziu, Irina pleca, condusă până în
stradă de Titus Popescu. Pe urmă, după ce n-o mai văzu,
se întoarse în casă fluierând.
De sus, de la fereastră, mai privi o dată după ea
vorbindu-şi sieşi:
„Uită-te, domnule, ce uşor a mers!… Bine că, la început,
când îmi pierdusem capul nu am făcut vreo prostie pe care
s-o regret apoi toată viaţa”.
Îşi făcu trei cruci, după care plecă de la fereastră. Bine
dispus, se aşeză într-un fotoliu şi, întorcând din nou pe
dos fotografiile, începu să cerceteze cu mare atenţie
desenele.

Căpitanul Ovezea se plimba de la un capăt la altul al

camerei cu mâinile la spate, cu ţigara stinsă în gură,
aproape întreagă. Din când în când, atunci când ajungea
în dreptul biroului se oprea ca să citească următoarele
cuvinte scrise cu majuscule, pe o coală de hârtie:

APARTAMENTUL CU LAMBRIURI
DIN LEMN DE PIPER

Oricărui om din afară, faptul că el se oprea atât de des

să citească ceea ce era scris pe hârtia aceea i s-ar fi părut
un lucru de mirare, pentru că, la drept vorbind, cele
câteva cuvinte puteau fi uşor memorate. Dar, cel mai mult
s-ar fi mirat el însuşi dacă, dedublându-se, ar fi putut
vedea ce face. Pentru că, de fapt, gândurile care îl
frământau nu aveau nicio legătură cu acel apartament.
Căpitanul Ovezea se gândea, de fapt, la Dana Milea.
Toate evenimentele tragice sau numai neobişnuite,
întâmplate la Castel în ultimele zece zile, erau legate, într-
un fel sau altul, de numele ei. Cu prilejul morţii lui Anton
Neguţă, ea fusese aceea care văzuse umbra asasinului.
Mai pe urmă, când acesta montase pseudofurtul, tocmai
broşa ei se găsise în Rotondă. În fine, acum când acelaşi
criminal încercase să-l omoare pe Luca Mântulescu, tot
Dana Milea era aceea care descoperise, în sertarul cu
fundul dublu, pumnalul cu care fusese înjunghiat
intendentul.
În tot ceea ce întreprinsese asasinul, sub o formă sau
alta, şi fără voia ei, Dana Milea constituise o piedică sau îi
dejucase intenţiile. De aceea, chiar de la început, viaţa ei
fusese în primejdie. Dar mai ales după ce, citindu-i
scrisoarea, aflase că planul de a o compromite dăduse
greş, primejdia devenise pentru ea cu adevărat reală.
Tocmai de aceea fusese atunci însărcinat un lucrător al
miliţiei să vegheze asupra ei şi, la nevoie, s-o apere. Cu
toate acestea, abia acum, după tentativa de crimă
împotriva lui Luca Mântulescu, viaţa ei se găsea mai în
primejdie decât oricând. Faptul că cineva veghea asupra ei
nu-l liniştea. Fiindcă această veghe înceta în orele când ea
se afla la muzeu, adică tocmai în locul unde asasinul se
simţea mai în largul său, şi unde până acum doi oameni
căzuseră victime ferocităţii sale. Parcă monstrul, ca să
poată ucide, avea neapărat nevoie de decorul şi ambianţa
vechiului Castel, unde, cu ani în urmă, huzurise un rege
zgârcit şi hapsân, care avusese pe conştiinţă printre altele
multe ticăloşii şi asasinarea a unsprezece mii de ţărani
români.
„Neapărat, în aceste câteva zile câte mai avem nevoie ca
să dăm de firul întregii afaceri, Dana Milea nu va mai
trebui să lucreze la muzeu!”
Pe urmă, imediat, ca o continuare firească a gândului de
mai înainte:
„Dar pe Luca Mântulescu de ce a încercat să-l omoare?
Ce motive au existat, atât de puternice, ca să se scape de
el înaintea Danei, de care, ştim precis, are de ce să se
teamă?”
Şi deodată, străfulgerat de un gând, se repezi la telefon
şi formă numărul directorului Cociuban.
Între director şi căpitan avu loc următoarea convorbire:
— Alo, tovarăşul director?
— Eu sunt! Cine-i la telefon?
— Vă salută căpitanul Ovezea. Sunteţi singur în birou?
— Singur.
— Până la ce oră rămâneţi la muzeu?
— Până la terminarea programului. De ce mă întrebaţi?
— Fiindcă aş vrea să trec pe la dumneavoastră. Dar nu
acum, ci mai înspre prânz. Se poate?
— Vă aştept, tovarăşe căpitan.
Cu un sfert de oră înainte de închidere, căpitanul
Ovezea intra în cabinetul directorului Cociuban.
— Cu ce vă pot fi de folos, tovarăşe căpitan?
— Tovarăşe director, nu ştiţi dacă lipseşte ceva din
inventarul sălii de arme?
— Nu ştiu! Aşa, la o primă vedere, cu excepţia mantiei
de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, nu pare să
lipsească nimic.
— Aveţi la d-voastră inventarul?
— Desigur! Originalul. Îl păstrez aici, la mine, în seif.
— Atunci e perfect.
— Credeţi că iarăşi s-a furat ceva, de data asta din sala
de arme? întrebă directorul îngrijorat.
— Nu ştiu încă nimic precis, tovarăşe director. Mă
întreb dacă Luca Mântulescu ar mai fi fost înjunghiat, în
cazul când nu ar fi trebuit să verifice inventarul sălii de
arme
— Credeţi?
— Deocamdată e o ipoteză. Îmi trebuie dovada materială
şi tocmai aceasta m-a adus la dumneavoastră. E necesar
s-o luăm de la capăt şi să ducem la bun sfârşit ceea ce n-a
putut termina Luca Mântulescu. Adică să verificăm
inventarul sălii de arme. Îmi pare rău că veţi întârzia de la
masă, dar e absolut necesar să facem împreună treaba
asta. Propun să începem imediat ce pleacă oamenii.
— Să opresc pe careva să ne ajute?
— Nu! Verificarea o vom face numai noi doi. Şi,
indiferent de rezultat, nimeni nu va trebui să afle.
— Bineînţeles! Să dau numai un telefon acasă, ca să nu
mă mai aştepte cu masa.
În timp ce directorul Cociuban telefona acasă, căpitanul
Ovezea îşi trăsese un scaun lângă fereastră. Voia ca de
acolo să asiste la plecarea salariaţilor muzeului.
Cele dintâi plecară supraveghetoarele, grăbite, vesele. Pe
urmă, Ana Lupea împreună cu Angela Orănescu, ultima
vorbind şi gesticulând, Ana ascultând-o cu un aer absent
şi plictisit. Falsul Iancu Popescu şi Călin Stamate ieşiră
deodată. Popescu povestea pesemne ceva hazliu, fiindcă
celălalt râdea cu poftă. La scurt interval părăsiră muzeul
Dana Milea şi Ion Mocanu. Plecară ţinându-se de mână, ca
doi liceeni. La urmă de tot – şi singur – Dan Tomescu.
Când se văzu afară, scoase din buzunar micul său
Lucreţiu şi, tacticos, de parcă s-ar fi plimbat, se cufundă
în lectura foarte pământescului poet latin.
Căpitanul Ovezea privi câtva timp în urma lor, gânditor.
Asistase, nevăzut, la plecarea tuturor. Unul dintre ei, sigur
era asasinul. Şi, cu toate acestea, se comportase calm,
normal, fără să trezească bănuieli.
Ridică din umeri şi părăsi fereastra.
— Au plecat toţi, în afară de Marin, îl anunţă pe
director.
— De obicei nu pleacă înaintea mea.
— Expediaţi-l şi pe el, ca să putem începe.
Zece minute mai târziu, când rămaseră singuri,
începură verificarea. Căpitanul citea denumirea obiectului
după inventar iar directorul verifica dacă se afla la locul
său. Operaţia dură patru ore. Rezultatul acestei munci
destul de plictisitoare fu altul decât acela la care se
aşteptase căpitanul Ovezea. Cu excepţia pelerinei, nici un
alt obiect nu lipsea din inventar.
Directorul Cociuban răsuflă uşurat:
— Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă!
— Acesta e inventarul complet? Nu mai există cumva
vreo anexă? insistă căpitanul.
— Nu, tovarăşe căpitan! E ultimul, şi cel mai complet.
— Foarte curios!… Nu lipseşte nimic!… Atunci de ce a
fost înjunghiat Luca Mântulescu tocmai în timp ce verifica
obiectele din inventar?
Directorul Cociuban ridică din umeri.
De fapt, întrebarea nu lui îi fusese adresată. Căpitanul
Ovezea îşi vorbise sieşi, tare.
Observând însă că directorul ridică din umeri îi spuse,
apăsând pe fiecare cuvânt:
— Şi totuşi, tovarăşe director, Luca Mântulescu a fost
ucis din cauza inventarului.
— Bine, dar aţi văzut că nu lipseşte nimic
— Da, nu lipseşte.
— Atunci?
 — Poate că lipsea atunci când Luca Mântulescu a
început verificarea.
— Da! Aceasta ar fi o explicaţie. Dar spuneţi-mi, vă rog!
Cum îi mai este lui Luca? Există şanse săi scape?
— Medicul şef m-a asigurat că va scăpa cu viaţa. Din
păcate încă nu poate vorbi.
— Ei, dacă ar putea vorbi!…
— Când spuneaţi că trebuie să vină comisia de la
Bucureşti?
— Azi, mâine neapărat pică.
— Când va veni, vă rog să mă anunţaţi şi pe mine.
— Bineînţeles!
— Şi acum să mergem! Deşi rezultatul nu a fost cel
scontat de mine, în ceea ce vă priveşte, acum puteţi fi
sigur că verificarea făcută de către comisie nu se va solda
cu vreo surpriză neplăcută pentru dumneavoastră.

Căpitanul Ovezea mâncă ceva în pripă la un bufet, şi

când ajunse la miliţie, ofiţerul de serviciu îl anunţă că este
aşteptat de către maiorul Mărăcineanu.
— Ai fost la Castel? Te-am căutat!
— Da, tovarăşe maior! Am fost la Castel. Aţi avut nevoie
de mine?
— Nu în mod special. Raportează-mi ce ai făcut acolo,
Căpitanul Ovezea îi povesti pe larg de ce se dusese la
Castel şi ce anume făcuse.
Maiorul îl ascultă atent, fără să-l întrerupă.
— Cred că raţionamentul dumitale e just, îi spuse
maiorul după ce acesta termină de raportat. Nici eu nu
văd din ce alt motiv l-ar fi înjunghiat pe Luca Mântulescu.
— Am lăsat vorbă directorului ca atunci când vine
Comisia să mă anunţe şi pe mine.
— E o comisie de experţi?
— Aşa mi-a spus Cociuban.
— În ce direcţie crezi că ar putea să te ajute?
— Încă nu ştiu, tovarăşe maior. M-am gândit numai că
experţii ne-ar putea da o mână de ajutor. În ce fel însă,
repet, încă nu ştiu.
— Şi totuşi, nu e chiar atât de greu. Ia gândeşte-te
puţin! Dacă acceptăm că asasinul a încercat să-l ucidă pe
Luca Mântulescu numai din cauza inventarului, şi dacă la
verificarea făcută de dumneata împreună cu directorul nu
s-a găsit nicio lipsă, atunci nu pot exista decât două
explicaţii. Prima: inventarul a fost reîntregit după tentativa
de asasinat a intendentului, deci a fost dictată tocmai de
necesitatea de a se completa inventarul. A doua: numai
aparent inventarul este complet. În legătură cu această a
doua ipoteză socot că va trebui să stai de vorbă cu experţii
din comisie.
— Dacă înţeleg bine, tovarăşe maior, dumneavoastră
presupuneţi că Luca Mântulescu a fost înjunghiat ca să
nu descopere, verificând inventarul, că un anumit obiect
de valoare a fost înlocuit cu un altul, fără sau cu valoare
mai mică
— Exact, tovarăşe Ovezea!
— Tovarăşe maior, aceasta trebuie că este explicaţia. Vă
mulţumesc.
— În altă ordine de idei, să ştii că am ascultat la
magnetofon declaraţia păsărarului. Ai avut dreptate.
Foarte interesantă şi preţioasă pentru noi. Dar, ia spune-
mi! Crezi că acum toţi protagoniştii au intrat în scenă?
— Cu excepţia unuia, tovarăşe maior.
— A căruia?
— Asta n-aş putea preciza, fiindcă, deocamdată, nu ştiu
cine sunt cei care acţionează. Numericeşte însă, se pare că
unul e încă lipsă la apel. Să mă explic: Profesorul, care,
bineînţeles, nu e profesor, s-ar puteai să fie deţinutul cu
nr. 8 317, respectiv Tiberiu Fotiade. Ziarista cu ochelari
fumurii, probabil, femeia care a vizitat-o pe bătrână.
Lipseşte la apel cel de-al treilea personaj, respectiv
nepotul. Sau invers: dacă profesorul este nepotul, atunci
Tiberiu Fotiade este acela care încă n-a intrat în scenă.
— Nu-i deloc sigur că n-au intrat în scenă toate
personajele. Oare este exclus ca cel de-al treilea personaj –
fie nepotul, fie Tiberiu Fotiade – să acţioneze din umbră,
fără ca noi să prindem, deocamdată, de veste?
— Aveţi dreptate, nu este deloc exclus!…
— Dar în legătură cu declaraţia păsărarului, altceva
vreau să aflu de la dumneata. Anume, de ce o găseşti atât
de interesantă?
— În primul rând pentru că acum – acceptând ca
adevărată ipoteza d-voastră – ştim că toţi protagoniştii se
află în scenă. În al doilea, ştim, de data asta precis, că
toate cele trei fire se împletesc la Castel, şi că, deci, nu am
greşit mutându-ne „cartierul general” aici, la Caraiman. În
al treilea, ştim că interesul bandiţilor este circumscris
numai la două apartamente din Castel: unul,
apartamentul secret în care a locuit, pe vremuri, Beatrice
Popeea, celălalt, acela în care a locuit rivala sa, Ana-Maria
Fotiade. În al patrulea, putem emite ipoteza că toţi cei trei
bandiţi urmăresc aceeaşi ţintă. În al cincilea, de vreme ce
atât profesorul, cât şi ziarista l-au descusut pe bătrân în
legătură cu Castelul, înseamnă că, pe o cale sau alta
amândoi au acces acolo. În al şaselea rând, putem
presupune că amândoi urmăresc aceeaşi ţinte, eventual
fără să ştie unul de celălalt. Deocamdată cred că în
acestea constă importanţa depoziţiei „şambelanului”.
— Mda! Şi altceva?
— Tovarăşe maior, declaraţia păsărarului naşte multe
întrebări.
— De exemplu!
— De ce profesorul s-a interesat de apartamentul
Beatricei Popeea, iar „ziarista”, de al Anei-Maria Fotiade?
Trebuie să tragem concluzia că se află în joc două „mize”?
— Pentru prima dată te aud pronunţând termenul
acesta.
— Şi cel puţin nu ştiu dacă e cel mai potrivit.
— La ce te referi?
— La ceea ce există în cele două apartamente – sau
numai într-unul – şi care interesează în mod deosebit atât
pe „profesor” cât şi pe „ziaristă”. Căci nu putem accepta că
au încercat amândoi să-l tragă de limbă pe păsărar în
legătură cu apartamentele numai din simplă curiozitate.
— Va să zică, ceea ce eventual există ascuns într-unul
sau în amândouă apartamentele numeşti dumneata miză.
— Exact, tovarăşe maior.
— Bine, de acord să consideram cuvântul miză ca un
termen convenţional. Mi se pare însă profund greşit să
presupui că ar putea exista în fiecare apartament câte o
miză. Faptul că profesorul s-a interesat de apartamentul
bătrânei Popeea, iar ziarista de al Anei-Maria Fotiade ar
putea să însemne, mai curând că informaţiile pe care le
deţin în legătură cu miza sunt contradictorii. Nu crezi că
ipoteza aceasta pare mult mai probabilă?
— Ba da, tovarăşe maior! Am spus două, numai pentru
a nu exclude şi această ipoteză, oricât de puţin probabilă
pare. Indiferent însă de numărul mizelor, şi altceva ar fi
extrem de important să cunoaştem: câţi dintre cei care au
interesul să ajungă la miză au doar acces în Castel şi câţi
fac parte din personalul muzeului?
— Şi de ce crezi că aceasta e atât de important?
— Fiindcă măsurile de pază pe care trebuie să le luăm
depind în mare măsură de răspunsul la această întrebare.
— Explică-te, te rog!…
— În primul rând, în legătură cu miza. Ştim că trei
indivizi – toţi trei sau, poate, unii numai, cu cazier
– urmăresc să pună mâna pe miza ascunsă într-unul din
cele două apartamente. Poate mă veţi întreba, de ce nu şi
al patrulea, respectiv asasinul? Pentru că, în cazul când şi
acesta din urmă urmăreşte să pună mâna pe aceeaşi
miză, nu ar fi transportat presupusul cadavru al lui Luca
Mântulescu tocmai în apartamentul cu lambriuri din lemn
de piper. Faptul că l-a ascuns tocmai acolo înseamnă că
nu-şi dă seama de importanţa apartamentului aceluia în
raport cu miza.
— Dar dacă totuşi a făcut-o, deşi cunoaşte ce
importantă are apartamentul?
— Imposibil!
 — De ce?
— Fiindcă nu avem dreptul, dacă ţinem seama de felul
cum a lucrat până acuma asasinul, să presupunem că şi-a
interzis, cu bună ştiinţă, accesul la apartament.
— Vrei să spui că ar fi trebuit să-i vină în minte că noi,
descoperind pe intendent acolo, vom lua măsuri de pază a
apartamentului?
— Exact, tovarăşe maior.
— Dar dacă el deţine informaţia că miza se află în
celălalt apartament? În acest caz, mai consideri că şi-a
interzis, cu bună ştiinţă, accesul la miză?
— În acest caz, desigur că nu. Deci, tovarăşe maior,
dumneavoastră sunteţi de părere că şi asasinul urmăreşte
aceeaşi miză?
— Nu! Nu sunt deloc de această părere. Ţi-am pus însă
întrebarea, fiindcă am vrut să constat dacă, pornind de la
un raţionament just, ai tras toate concluziile posibile.
— Şi ce aţi constatat, tovarăşe maior, dacă îmi este
îngăduit să întreb?
— Că nu, tovarăşe căpitan. Să rezumăm. Dumneata ai
spus: Dacă asasinul ar urmări aceeaşi miză nu şi-ar fi
închis singur accesul la ea, ascunzând presupusul
cadavru tocmai în apartamentul unde ştie că ea se
găseşte. Raţionamentul e just, şi sunt cu totul de acord cu
el. Dar eu te-am întrebat: dar dacă el deţine informaţia că
miza se află ascunsă în celălalt apartament? A fost
justificată întrebarea mea? Da, fiindcă din cele relatate de
păsărar reiese că în ceea ce priveşte locul unde se află
ascunsă miza nu există un consens de păreri. Punându-ţi
această întrebare, dumneata ai început să te clatini, să te
îndoieşti că raţionamentul de la care ai pornit mai stă în
picioare. Tocmai fiindcă nu ai gândit toate concluziile
posibile. Dacă aşa s-ar fi întâmplat, atunci când mi-ai
răspuns că asasinul nu şi-ar fi interzis, cu bună ştiinţă,
accesul la miză nu te-ai fi referit la apartament ci la întreg
etajul. Şi atunci nu ţi-aş mai fi pus cea de-a doua
întrebare – care te-a derutat – fiindcă răspunsul dumitale
mi-ar fi dovedit că nu te-ai oprit la jumătatea drumului.
Deci, în ciuda faptului că nu ai gândit până la capăt,
raţionamentul de la care ai pornit e just. Nu este posibil ca
asasinul să urmărească aceeaşi miză fiindcă nu l-ar fi
transportat pe intendent la etajul doi, tocmai fiindcă ar fi
trebuit să-şi dea seama că noi vom lua măsuri nu numai
în legătură cu apartamentele, ci cu întreg etajul – fapt care
se va întâmplă. Chiar dumneata spuneai mai adineaori că
e necesar să luăm unele măsuri. Concret, la cel fel de
măsuri te refereai?
— Tovarăşe maior, va trebui să luăm atare măsuri încât
să putem aresta pe oricine ar încerca, urcând la etajul doi,
să pună mâna pe miză. Şi când spun „oricine” mă gândesc
la profesor, la ziaristă, la nepot. O asemenea măsură se
impune mai ales dacă în ciuda rezultatului negativ al
cercetării, nu respingem de plano posibilitatea că totuşi
cineva, cu sau fără ajutorul vreunuia dintre salariaţi, a
putut pătrunde în muzeu.
— Concret, cum vrei să procedezi?
— Tovarăşe maior, aş avea nevoie de doi oameni care să
asigure paza etajului
— Unul nu ajunge?
— Tovarăşe maior, ştiţi că etajul doi e dispus în jurul
holului de onoare. Apartamentul bătrânei Popeea se află la
nord, cel al Anei-Maria Fotiade, la sud. Între ele, culoarul
circular. Din cauza aceasta, acela care ar supraveghea
apartamentul cu lambriuri din lemn de piper nu ar putea
şti ce se întâmplă în celălalt apartament, şi invers.
Desigur, dacă ar exista numai o singură cale de acces la
etaj, treaba s-ar simplifica. Am fixa postul de observaţie,
să zicem, în imediata apropiere a scărilor. La etaj însă se
poate ajunge pe trei căi diferite: pe scara obişnuită, pe
scara secretă şi, în fine, cu liftul. După cum vedeţi, din
cauza condiţiilor speciale, este imposibil ca un singur om
să poată ţine sub observaţie ambele apartamente decât
dacă ar circula tot timpul de la un apartament la altul. Or,
aceasta în general nu poate constitui o soluţie, cu atât mai
puţin în cazul nostru special.
— Ca supravegherea etajului să dea rezultate este
necesar ca măsurile ce le vom lua să rămână conspirative
Amintind de aşa zisa năzăreală a intendentului, relevai pe
bună dreptate că e posibil ca cel care s-a strecurat în
Castel să fi fost ajutat din interior. Asta înseamnă că
absolut tot ceea ce vom întreprinde trebuie să rămână
secret şi pentru cei dinăuntru, şi pentru cei din afară. Dar
ia gândeşte-te! Cei doi oameni de care ai nevoie vor trebui
schimbaţi, că doar nu le vom duce mâncare cu sufertaşul.
Vezi dumneata posibilitatea ca oamenii noştri să vină şi să
plece, fără ca niciunul, dar absolut niciunul din salariaţii
muzeului să prindă de veste? Teamă mi-e că, până la
urmă, secretul nostru ar ajunge ca acela al lui Polichinelle.
— Asta-i cam aşa, tovarăşe maior.
— De aceea, eu cred că cea mai bună soluţie ar fi dacă
am instala în ambele apartamente aparate speciale, cu
declanşare automată, care să înregistreze pe peliculă pe
toţi aceia care ar intra acolo. Procedând astfel, asigurăm o
conspirativitate perfectă.
— În schimb, tovarăşe maior, nu putem înlătura unele
inconveniente.
— De pildă!
— Dacă aparatul înregistrează imaginea cuiva cunoscut,
spre pildă a lui Fotiade, sau, eventual, a vreunuia dintre
salariaţi, atunci totul e în perfectă ordine. Vom şti pe cine
trebuie să arestăm. Dar dacă pătrunde în apartament să
zicem nepotul sau altcineva tot atât de necunoscut nouă,
ce facem în acest caz? Unde îl vom găsi după aceea?
— Să zicem că se întâmplă aşa. Dar, tovarăşe căpitan,
esenţialul e să nu-i speriem tocmai acum. Fiindcă a sosit
timpul să terminăm cu bandiţii ăştia. Mai devreme m-a
chemat la telefon tovarăşul colonel şi m-a întrebat când ne
întoarcem. I-am spus că în cel mult cinci zile vom fi înapoi
la Bucureşti. Mi se pare că suntem aici de şapte zile, nu?
— Exact, tovarăşe maior.
— Va să zică ne-am înţeles. Repezim un om de-al lui
Borcea la Bucureşti, după aparate. Are timp să se întoarcă
chiar în noaptea aceasta, iar mâine dimineaţă le instalăm.
Instalarea ridică vreo problemă?
— Nici una, tovarăşe maior. Voi instala personal
aparatele. Cu acest prilej, voi continua investigaţiile în
legătură cu miza. E o treabă extrem de dificilă să cauţi
ceva care sigur există, dar fără să ştii ce anume trebuie să
găseşti.
— Atunci du-te la Borcea, pune-l la curent cu cele ce am
discutat şi cere-i să trimită un om la Bucureşti. Şi dă-i
dumneata toate indicaţiile unde şi cui trebuie să se
adreseze pentru aparate.
— După aceea îmi voi permite să revin, tovarăşe maior.
Aş vrea să vă cer părerea într-o problemă care o priveşte
pe Dana Milea.
— Bineînţeles!… După ce vorbeşti cu Borcea, vino.
Căpitanul Ovezea tocmai se pregătea să plece când intră
pe uşă şeful miliţiei.
— Să trăiţi, tovarăşe maior.
— A, dumneata erai! Noroc! Stai jos. Tocmai despre
dumneata era vorba. Va trebui să ne dai un om care să ne
aducă de la Bucureşti nişte aparate. Ovezea are să te pună
în curent.
Şi deoarece căpitanul Borcea se tot uita pe o foaie de
hârtie, adăugă:
— Dar ce-i cu hârtia aceea?
— Tovarăşe maior, ştim cui aparţin amprentele de pe
pumnal.
— Cui?
— Lui Marin, omul de serviciu de la muzeu.
— Imposibil! exclamă căpitanul Ovezea.
— Poftim, aici, dovada.
Maiorul şi căpitanul Ovezea confruntară amprentele
găsite pe pumnal cu cele ale lui Marin. Identitatea era
perfectă.
— Mda! Nu mai încape nicio îndoială, murmură
căpitanul Ovezea.
 — Pe lista dumitale, Ovezea, Marin unde figurează?
— Tovarăşe maior, la început era trecut pe lista celor
bănuiţi. În ultimul timp, revizuind lista, l-am şters.
— Şi l-ai trecut pe lista „probabililor”.
— Nu, tovarăşe maior! L-am şters definitiv de pe toate
listele.
— Ca să fiu sincer, tovarăşe maior, şi pentru mine
Marin a fost ultimul pe care l-aş fi putut bănui, spuse
căpitanul Borcea.
Căpitanul Ovezea, privind cu lupa amprentele
murmură:
— Marin, omul acesta cu privirea blajină şi deschisă şi
care atunci când a văzut trupul scăldat în sânge al lui
Luca a izbucnit în hohote de plâns, ca un copil… Marin
ucigaşul lui Anton Neguţă şi doar din întâmplare nu şi al
lui Luca Mântulescu… Este oare posibil ca individul acesta
să fie în realitate o fiară setoasă de sânge?
— Pare, într-adevăr, de necrezut, dar s-au mai văzut
astfel de cazuri, vorbi căpitanul Borcea. Asemenea indivizi
sunt cu atât mai primejdioşi, cu cât se pricep în aşa
măsură să câştige bunăvoinţa şi simpatia oamenilor, încât
reuşesc să rămână mult timp în afara oricăror bănuieli.
*
**
Sublocotenentul Pavelescu imediat ce sosi se prezentă
căpitanului Borcea.
— Să trăiţi tovarăşe căpitan!
— Te-ai şi întors, Pavelescule?
— Chiar acum am picat, tovarăşe căpitan.
— Şi ai adus aparatele?
— Le-am adus.
— Ia imediat legătura cu tovarăşul căpitan Ovezea. Mi
se pare că va avea nevoie de dumneata ca să le instaleze.
— Am înţeles!
— Altceva?
— Altceva nimic, tovarăşe căpitan. Adică ar mai fi ceva.
Pe urmă pocnind călcâiele şi luând poziţia de drepţi:
Tovarăşe căpitan, vă rog să-mi permiteţi să vă raportez că
noi am luat examenul de literatură română cu nota zece.
— Bravo! Felicitările mele. Mai aveţi vreun examen?
— Mai avem unul singur: socialismul ştiinţific. Dar la
materia asta suntem doctori. Aşa că, joia viitoare vom fi cu
examenul de stat luat.
— Încă o dată felicitările mele!
— Vă mulţumim!
Un minut mai târziu sublocotenentul Pavelescu părăsea
biroul căpitanului Borcea şi se ducea să-l caute pe
căpitanul Ovezea.
Sublocotenentul Pavelescu terminase Facultatea
juridică în urmă cu un an, şi tot atunci îşi dăduse şi
examenul de stat. Vestea comunicată căpitanului Borcea
privea pe logodnica sa, care dădea examenul de stat la
Facultatea de filologie. Pentru ambii logodnici el constituia
un eveniment de deosebită importanţă, fiindcă imediat
după aceea urmau să se căsătorească. Din acest motiv, ori
de câte ori logodnica sa avea de susţinut un examen,
emoţiile prin care trecea sublocotenentul depăşeau cu
mult pe ale candidatei. Nu se liniştea decât atunci când,
prin telefon, afla rezultatul.
— Măi tovarăşi, la Istoria R.P.R. luarăm nota nouă! îşi
vestea el tovarăşii care, după ce împărtăşiseră emoţiile
tovarăşului lor, împărtăşeau acum şi bucuria lui.
Până şi căpitanul Borcea, la curent cu marele
eveniment, ceruse să i se comunice de fiecare dată
rezultatul. Aşa se explică de ce, abia întors din misiune,
sublocotenentul ţinuse să-l informeze în legătură cu
penultimul examen, cu care prilej logodnica sa obţinuse
nota maximă.
 XIV
Căpitanul Ovezea ştia că Dana Milea vine din urmă şi,
dinadins, ca să-l poată ajunge, se opri să-şi aprindă o
ţigară. Dar, oricât de mult prelungi căutatul chibriturilor
prin buzunare, şi pe urmă operaţia scăpăratului, ea tot
nu-l ajunse. Până în cele din urmă, fu nevoit să-şi
continue drumul, mergând însă foarte încet. Dar nici
această manevră nu izbuti. În oglinda unei vitrine observă
că distanta dintre ei rămăsese aceeaşi.
„Deşi nu sunt în uniformă, este imposibil să nu mă fi
recunoscut!” îşi spuse căpitanul Ovezea oarecum intrigat.
Desigur, ar fi putut să se oprească şi s-o aştepte. Dar el
voia ca întâlnirea să pară cu totul întâmplătoare. De altfel,
chiar era, fiind una din putinele ocazii când Dana Milea nu
era însoţită de Ion Mocanu, voia să profite de această
împrejurare ca să-i aducă la cunoştinţă, direct, hotărârea
pe care o luase şi pe care tocmai spre a i-o comunica prin
directorul Cociuban se îndrepta acum spre Castel.
Bănuind că ea rămâne intenţionat în urma, şi punând
aceasta pe seama unei excesive prudenţe – ca urmare a
recomandării pe care i-o făcuse – se opri, ca din
întâmplare, în fata unei vitrine, prefăcându-se că îl
interesează în mod deosebit articolele de sport expuse.
Câteva minute mai târziu, întâlnirea, inevitabilă, păru
cu totul întâmplătoare.
— Bună ziua, tovarăşă Dana!
— D-voastră eraţi, tovarăşe căpitan! Nu v-am
recunoscut. În haine civile arătaţi altfel.
Deşi se străduia ca tonul să pară cât mai natural, se
cunoştea cât de colo că nu spune adevărul
— Arăt altfel? Se poate. N-am ştiut aceasta. Ei, dar îmi
pare bine că v-am întâlnit. Tocmai mă duceam la tovarăşul
director.
 — Voiaţi să-mi transmiteţi ceva prin tovarăşul director?
Foarte bine, fiindcă eu sunt tare, tare grăbită. Bună ziua
tovarăşe căpitan.
— Numai câteva clipe, tovarăşă Milea! o reţinu, intrigat
de purtarea ei. Îşi dădea seama că ea căuta să se scape de
el.
— V-am spus că sunt foarte grăbită.
— Da, mi-aţi spus. Dar şi eu am să vă aduc la
cunoştinţă ceva care nu suferă amânare.
— Tovarăşul director…
— Dacă tot v-am întâlnit, mai bine să aflaţi direct
despre ce e vorba.
— Vă rog să fiţi cât mai scurt.
Şi oftă resemnată.
— De fapt, tovarăşă Milea, este vorba de o propunere.
— Aştept s-o aud, tovarăşe căpitan.
— Aţi avea ceva împotrivă să vă luaţi un mic concediu,
să zicem de maximum o săptămână?
— În primul rând, concediul pe anul acesta mi l-am
luat, iar în al doilea rând, nu simt nevoia să mă odihnesc.
Nu înţeleg ce rost are propunerea d-voastră
— Tovarăşă Milea, în interesul d-voastră consider că
este absolut necesar să vă luaţi un concediu o săptămână.
— Tovarăşe căpitan, zău că nu pricep. După câte ştiu, l-
aţi arestat pe Marin fiindcă aţi descoperit că amprentele de
pe pumnal sunt ale lui. Dacă nu aţi fi făcut această
descoperire aş fi putut crede că recomandarea pe care mi-
o faceţi este în legătură cu cele întâmplate la Castel. Aşa
însă…
— Poate n-aţi reţinut tovarăşă Milea că este absolut
numai în interesul d-voastră să vă luaţi concediul…
— Ba da, am reţinut foarte bine, şi sunt mâhnită că
trebuie să vă refuz. Îmi dau seama că nu fac bine, dar nu
pot altfel. Vedeţi, eu sunt convinsă de contrariu: anume că
este în interesul meu, în interesul fericirii mele, ca în
această perioadă de timp să nu absentez de la muncă.
Bună ziua!
 Şi izbucnind aproape în plâns, îi întoarse spatele.
Căpitanul Ovezea, privind în urma ei murmură:
„De neînţeles această bruscă schimbare! Măi fată
încăpăţânată, ca să-ţi scap viaţa, la nevoie te voi sili. Dar
nu cred că va trebui să recurgem la astfel de măsuri,
fiindcă sunt sigur că directorul va izbuti să te convingă”.
Şi luând această hotărâre, porni grăbit spre Castel.
În biroul directorului Cociuban se afla şi Ghenea.
— Vă salut, tovarăşi!
— Noroc, tovarăşe căpitan! Ce vă aduce la noi?
— Tovarăşe director, am venit să vă cer sprijinul într-o
problemă mai delicată convins fiind că d-voastră veţi izbuti
acolo unde eu am dat greş. Este vorba de tovarăşa Dana
Milea. Noi socotim că, în interesul ei, este necesar să-şi ia
neîntârziat un concediu de maximum o săptămână. Acum
o jumătate de oră întâlnind-o, întâmplător, pe stradă, i-am
făcut această propunere, dar m-a refuzat categoric. Totuşi
este absolut necesar ca în următoarele şase, şapte zile să
nu mai vină pe la muzeu.
— Dacă înţeleg bine, tovarăşe căpitan, înseamnă că vreţi
s-o feriţi de mâna asasinului.
— Da, tovarăşe director!…
— Şi spuneţi că v-a refuzat? Mă surprinde tocmai din
partea ei o asemenea purtare.
— Cred că ceva se întâmplă cu ea. Mi-a părut
schimbată, neliniştită, aş zice speriată chiar. Ştiţi cum şi-a
motivat refuzul? Că este în interesul ei, ca în această
perioadă de timp să nu absenteze de la muzeu. La plecare
a izbucnit în plâns. Probabil că faţă de d-voastră îşi va
deschide sufletul.
— Voi încerca, tovarăşe căpitan.
— Vă mulţumesc!
— Altceva?
— Nimic!
— Atunci, dacă aţi terminat – interveni Ghenea – vreau
eu să discut cu d-voastră o problemă.
— Vă ascult, tovarăşe Ghenea.
 — Există dovezi neîndoielnice că Marin Şindrilaru este
vinovat, tovarăşe căpitan?
— Aţi fost, desigur, informat că amprentele de pe
mânerul pumnalului cu care a încercat să-l ucidă pe Luca
Mântulescu îi aparţin.
Secretarul organizaţiei de bază replică:
— Tovarăşe căpitan, dovada cu amprentele e un fapt
peste care, desigur, nu se poate trece. Totuşi, mi-e atât de
greu să cred că Marin a putut face moarte de om. Îl
cunosc de când a venit aici, la noi, şi ştiu cum a muncit şi
cum s-a purtat în toţi aceşti ani. De aceea, chiar dacă s-au
găsit nenorocitele acelea de amprente, trebuie să mai
cercetaţi.
— Puteţi fi liniştit, tovarăşe Ghenea, fiindcă aşa vom
face.
— Ştiu!… Ştiu!… Am ţinut totuşi să cunoaşteţi şi
părerea mea personală în legătură cu acest caz.
— Aţi făcut foarte bine. Noi punem mult temei pe
părerile d-voastră, tovarăşe secretar.

Interogatoriu îl conducea căpitanul Borcea. Căpitanul

Ovezea şi sublocotenentul Pavelescu asistau.
— Ia spuneţi, ştiţi de ce aţi fost reţinut? întrebă
căpitanul Borcea.
— Nu ştiu, tovarăşe căpitan.
— Nu vă simţiţi cu nimic vinovat?
— Cu nimic, tovarăşe căpitan. N-am furat, n-am omorât
pe nimeni… Ce vină îmi găsiţi, nu ştiu!
— Dar despre Luca Mântulescu ce părere aveţi?
— Ce părere să am? Bună. Eram noi şi oleacă prieteni.
— Eraţi prieteni? Cum, adică „oleacă” prieteni?
— De multe ori se întâmpla să plecăm de la muzeu
împreună. În drum, ne opream la restaurantul „Parc” să
bem câte o ţuică. Dumnealui făcea totdeauna cinste.
Niciodată nu mă lăsa să plătesc şi eu. Zicea că nu se face
fiindcă el are salariu mai mare.
— Şi ce discutaţi când vă opreaţi la o ţuică?
 — Cine mai ţine minte? De una, de alta…
— De exemplu!
— Păi despre munca noastră, despre ce mai vedeam în
timpul zilei. Că la noi vine atâta lume, şi multe ţi-s date să
vezi şi să auzi în timpul unei singure zile. Pe urmă, mai
vorbeam despre ce se mai întâmplă în lume, la O.N.U.,
despre zborul în Cosmos, mă rog, parcă mai ţin eu minte
despre câte am vorbit noi!
— Şi n-a existat între d-voastră vreun motiv de
neînţelegere?
— Ferit-a sfântul!…
— Va să zică nu-i purtaţi sâmbetele?
— Dar de ce să-i fi purtat sâmbetele, tovarăşe căpitan?
Doar nu veţi fi crezând că eu…
— Dar pumnalul ăsta îl cunoaşteţi? Înainte de a
răspunde, gândiţi-vă bine.
La vederea pumnalului Marin se îngălbeni şi începu să
tremure.
— Tovarăşe căpitan, vă jur că nu l-am omorât eu. Vă jur
pe ce am mai sfânt.
— V-am spus să vă gândiţi bine înainte de a răspunde.
— Tovarăşe căpitan, eu în viaţa mea n-am tăiat gâtul la
o găină, şi d-voastră mă bănuiţi că l-am înjunghiat pe
tovarăşul Luca.
— Ştiţi ce sunt acelea amprente, nu-i aşa?
— Desigur că ştiu, spuse Marin, dar atât de încet, încât
abia se auzi. Era cu desăvârşire pierdut.
— Dacă ştiţi, atunci aflaţi că aici, pe mânerul
pumnalului, criminalul a lăsat amprente. Şi mai aflaţi că
amprentele sunt identice cu ale d-voastră. Şi acum, după
ce aţi aflat aceasta tot nu aveţi de gând sa mărturisiţi?
Marin se făcu şi mai mic în fotoliu. Se uita cu ochi
deznădăjduiţi la cei trei ofiţeri, la rolele magnetofonului
care se învârteau încet, uniform, şi clătina tot timpul din
cap, la dreapta şi la stânga
— Nu l-am omorât eu!… Nu l-am omorât eu!..
— Va să zică nu vreţi să recunoaşteţi.
 Replică aproape zbierând:
— Cum, Dumnezeule, să recunosc dacă nu l-am
omorât?
Pe urmă, cuprins din nou de deznădejde:
— Ei, dar şi dumneavoastră cum să mă credeţi, dacă
aveţi dovadă împotriva mea!…
— Afirmaţi că nu l-aţi omorât. Bine! Să zicem că nu l-aţi
omorât. Dar atunci, cum au ajuns amprentele d-voastră
pe mânerul pumnalului?
— Păi tocmai asta e nenorocirea, tovarăşe căpitan
Amprentele sunt ale mele, dar nu eu l-am omorât.
— Dacă nu aveţi niciun amestec, atunci cum s-a
întâmplat minunea asta?
Marin se frământă pe scaun, îşi şterse sudoarea de pe
faţă cu o batistă mare cât o basma, pe urmă, din nou, ca
un laitmotiv:
— Parcă aveţi să mă credeţi!… Dacă nu pot dovedi, n-
aveţi să mă credeţi!…
— Aşteptăm să ne explicaţi cum au ajuns amprentele pe
mânerul pumnalului.
— Păi asta-i! Au ajuns, fiindcă… fiindcă am ţinut în
mână pumnalul.
— Va să zică, recunoaşteţi că aţi ţinut în mână
pumnalul.
— Când l-am găsit, tovarăşe căpitan. Când l-am găsit în
servietă. Dar parcă aveţi să mă credeţi, dacă n-am cum să
dovedesc!.
— Ca să vă putem crede, trebuie să cunoaştem adevărul
şi numai adevărul.
În ochii lui Marin Şindrilaru licări o rază de nădejde.
— Adevărul, de bună seamă că adevărul, tovarăşe
căpitan! Să vedeţi cum s-a întâmplat:
În fiecare zi vin la slujbă cu o servietă. O servietă veche
şi scorojită, că o am de mai bine de treizeci de ani. Pun în
ea câte ceva de-ale mâncării, că până la prânz ţi se face
foame. Toţi tovarăşii îşi aduc de acasă de mâncare. Până şi
tovarăşul director. Ieri, să fi fost pe la orele zece? Da, cred
că atâta era când mi s-a făcut foame. De obicei gustarea o
iau mai târziu. Dar ieri, tot umblând încolo şi încoace ca
să dau de tovarăşul Luca, am flămânzit mai devreme.
Deschid servieta să scot pacheţelul, când colo, ce văd?
Pumnalul, tovarăşe căpitan. Nu mi-am dat seama, de la
început, că e plin de sânge. Mi-am zis: cine şi-o fi bătut joc
de mine de mi-a pus în servietă cuţitoiul ăsta? Abia când
l-am scos din servietă am observat că e plin de sânge.
Când am văzut sângele am îngheţat, tovarăşe căpitan.
Imediat m-am gândit la tovarăşul Luca, care dispăruse, de
parcă l-ar fi înghiţit pământul. Mi-am zis: să ştii Marine,
că ăl de l-a ucis pe tovarăşul Anton l-o fi omorât şi pe
tovarăşul Luca, şi ţi-a pus ţie în servietă cuţitul, ca să
cadă bănuiala pe tine… Da, tovarăşe căpitan, aşa m-am
gândit. Şi dacă m-am gândit aşa, m-a cuprins frica. Îmi
era atâta frică să nu se găsească la mine pumnalul şi să
fiu învinuit de omor, încât am început să tremur de parcă
m-ar fi scuturat frigurile. Şi atunci mi-am zis că trebuie
musai să mă scap de pumnal.
Acum, îmi dau seama că ar fi fost mai bine dacă mă
duceam la tovarăşul director şi-i spuneam dumnealui
unde am găsit blestematul ăla de pumnal. Dar de frică,
parcă îmi luase dracu’ minţile. Dar ce să mai lungesc
vorba, tovarăşe căpitan. Mi-am adus deodată aminte de
sertarul cu fundul dublu şi, fără să mai stau mult pe
gânduri, l-am ascuns acolo. Asta e tot tovarăşe căpitan. Vă
jur, pe ce am mai sfânt, că nu vă mint!
Omul părea sincer. Ofiţerii schimbară o privire de
înţeles între ei, mai ales că de la început avuseseră unele
dubii în legătură cu vinovăţia lui.
— Şi când aţi ascuns în sertar cuţitul, nu v-a fost teamă
că s-ar putea să vă surprindă careva?
— Cum să nu, tovarăşe căpitan. Dar mai frică mi-era să
stau cu cuţitul la mine, în servietă. M-am gândit să-l iau
de acolo, mai târziu, şi să-l arunc sau să-l îngrop. N-am
mai avut însă când, fiindcă între timp a dat peste el
tovarăşa Dana.
 — Şi cu servieta ce aţi făcut? La percheziţie nu s-a găsit
nicio servietă.
— Am îngropat-o, tovarăşe căpitan!
— De ce?
— Fiindcă se pătase în vreo două locuri cu sânge. Şi
dacă era pătată cu sângele tovarăşului Luca, mai puteam
pune mâncare în ea? Nu puteam! Am îngropat şi cămaşa
pe care o purtam în ziua aceea.
— Pe ea de ce ai îngropat-o?
— Se pătase şi ea de sânge. Când m-am dus să lepăd
cuţitul în sertar l-am ascuns sub cămaşă, că doar nu era
să mă car prin muzeu cu servieta, să mă vadă cineva şi să
creadă că umblu să fur ceva. Şi dacă l-am ţinut sub haină,
s-a murdărit cămaşa cu sânge.
— Haina nu s-a murdărit?
— Ba şi ea! Dar cum era să îngrop haina, care costă o
mulţime de bani? Am tăiat doar partea din căptuşeală care
se pătase înlocuind-o cu o bucată luată de la o haină
trenţuită, pe care de mult n-o mai port.
— Şi unde ai îngropat servieta şi cămaşa?
— În grădină, acasă. Vă arăt, tovarăşe căpitan.
Apoi citind, parcă uşurat, şi din nou cu o rază de
nădejde în ochi:
— Acum ştiţi tot! M-aţi crede fără dovezi, tovarăşe
căpitan?
— Vom vedea. Avem noi cum să ne convingem dacă ne-
ai spus sau nu adevărul. Pentru astăzi, deocamdată,
ajunge.
Şi făcu semn miliţianului să-l scoată din birou.
— Ei, ce spuneţi de surpriza pe care ne-a rezervat-o
Marin? întrebă căpitanul Borcea adresându-se, în special,
căpitanului Ovezea.
— Surpriză în ceea ce priveşte detaliile, fiindcă în ceea
ce priveşte faptul în sine…
— Am avut cu toţii îndoieli. Asta e drept.
— Îmi permiteţi, tovarăşe căpitan – vorbi
sublocotenentul Pavelescu – să pun o întrebare?
 — Te ascult, Pavelescule!
— Mie nu mi-e clar ce a urmărit asasinul lui Luca
Mântulescu, atunci când a ascuns pumnalul în servieta
lui Marin.
— Cum, ce a urmărit! se miră căpitanul Borcea. Să ne
fără să credem că Marin este autorul crimelor comise de
el. E clar.
— Dar cum de a ştiut ce va face Marin cu pumnalul? A
fost doar o întâmplare că a procedat aşa cum a procedat.
Putea, spre pildă, să îngroape pumnalul împreună cu
cămaşa şi servieta. Sau putea să-l ascundă într-un alt loc,
tot în Castel – şi îmi închipui că există destule locuri –
unde să nu poată fi găsit niciodată. Şi dacă aşa s-ar fi
întâmplat, cui i-ar fi trecut prin minte să-l bănuiască?
Presupunând că Marin ne-a spus adevărul, asasinul,
dacă, într-adevăr, a urmărit să-l bage la apă a fost foarte
puţin inspirat ascunzând pumnalul în servietă.
— Mai întâi o întrebare: Ai spus aşa: presupunând că
Marin ne-a spus adevărul… înseamnă aceasta că nu eşti
convins de nevinovăţia lui?
— În orice caz, eu încă nu i-aş acorda credit deplin,
tovarăşe căpitan.
— Şi ai face bine. Nici eu nu i-l acord încă deşi sunt
aproape convins că Marin n-are niciun amestec în crimă.
Şi acum în legătură cu nedumerirea dumitale, Pavelescule.
Remarca dumitale, în sine, e judicioasă, Dar ea nu ţine
seama de împrejurarea concretă. Acela care a încercat să-l
ucidă pe Luca Mântulescu l-a ucis şi pe Anton Neguţă. Ce
înseamnă aceasta? Înseamnă că ne găsim în faţa unui
criminal extrem de periculos, care acţionează cu rapiditate
şi cu o îndrăzneală pe care, aş zice, numai disperarea i-o
poate da, un ucigaş care – şi aceasta e foarte important –
nu lasă urme. Ei bine, crezi că banditul, înainte de a
proceda aşa cum a procedat, nu şi-a pus întrebarea pe
care ţi-ai pus-o şi dumneata? Fără îndoială că da. Or, dacă
totuşi, a ascuns pumnalul în servietă, înseamnă că şi-a
cunoscut bine omul, mai precis a presupus că va
reacţiona numai în felul care îi convenea lui. Şi iată
dovada: Din toate posibilităţile care îi stăteau la îndemână,
Marin a ales tocmai pe aceea care convenea cel mai bine
asasinului.
— Da! Într-adevăr, aceasta ar fi o explicaţie. Înseamnă
deci că în câteva zile va trebui să-i dăm drumul lui Marin.
— Dacă ne vom convinge că nu ne ascunde nimic, sigur
că va trebui să-i dăm drumul, preciza căpitanul Borcea.
Căpitanul Ovezea, observând că sublocotenentul nu
prea pare mulţumit de soluţia preconizată de şeful său,
adăugă:
— Nu te mira. Spuneai adineauri că asasinul n-a fost
prea inspirat atunci când s-a decis să ascundă pumnalul
în servieta lui Marin. Tovarăşul căpitan Borcea ţi-a
explicat – şi sper că te-a convins – că n-a fost chiar atât de
prost inspirat cum îţi închipui. Dimpotrivă, aş zice eu. Poţi
să fii sigur că, dacă Marin ar fi găsit o altă ascunzătoare
pumnalului, asasinul s-ar fi îngrijit, într-un fel sau altul,
ca noi s-o aflăm, tocmai ca să „descoperim” cui aparţin
amprentele de pe mâner. Dar, întrucât Marin şi-a pierdut
capul iar Dana Milea a găsit pumnalul mai curând decât
se aştepta, n-a mai fost nevoie să ne „informeze” să zicem
pe calea unei scrisori anonime. Datorită acestor
împrejurări asasinul şi-a realizat scopul, mai bine-zis şi l-a
realizat parţial. Anume, ca noi, Miliţia, să intrăm în
posesia unei dovezi certe de vinovăţie a lui Marin.
— Vă rog să mă iertaţi că vă întrerup, tovarăşe căpitan
dar când ar putea considera asasinul că şi-a realizat
scopul? întrebă sublocotenentul Pavelescu.
— Numai în cazul când Marin ar fi arestat şi
condamnat. Abia atunci s-ar simţi liniştit, abia atunci s-ar
simţi în afara oricărui pericol de a fi arestat. Deocamdată
nu a realizat decât un respiro.
— Va să zică, dumneavoastră, tovarăşe căpitan,
susţineţi că ambele crime au fost comise de un singur
individ? întrebă sublocotenentul Pavelescu.
— Ar fi o greşeală dacă am crede altfel. Acela care a
căutat să-l omoare pe Luca Mântulescu este şi ucigaşul lui
Anton Neguţă. Criminalul acesta odios se teme să nu fie
descoperit. Ca să se pună la adăpost a încercat s-o
compromită pe Dana Milea. Văzând că ticăloşia asta nu i-a
reuşit, şi-a căutat altă victimă, respectiv pe Marin. Fără
îndoială că el se felicită pentru ideea pe care a avut-o în
legătură cu pumnalul. Pe baza dovezii peremptorii –
amprentele – noi l-am arestat pe Marin. Dar asasinul nu
se simte încă în deplină siguranţă. El se teme că Marin se
va lupta să-şi apere nevinovăţia. Totuşi, speră că pentru
noi argumentul hotărâtor îl vor constitui amprentele şi nu
explicaţiile lui. Ei bine, de ce să-i spulberăm iluziile? Ce-ar
fi dacă mâine chiar asasinul va afla că am încheiat dosarul
lui Marin, care urmează a fi judecat pentru vina de a-l fi
ucis pe Anton Neguţă şi de a fi atentat la viaţa lui Luca
Mântulescu? Ce părere aveţi tovarăşe căpitan Borcea?
— Ideea nu e deloc rea.
— În cazul acesta, rămâne s-o supunem aprobării
tovarăşului maior.
— Şi cu Marin ce facem? întrebă sublocotenentul
Pavelescu. Dacă îi dăm drumul, cum rămâne cu planul d-
voastră?
— De vreme ce ne-am convins că e nevinovat, desigur că
nu-l vom mai reţine, îi răspunse căpitanul Borcea.
Cociuban îi va face rost de un bilet de odihnă la băile
Victoria şi-l vom expedia pentru două săptămâni.
— Spre deosebire de Dana Milea, Marin va fi bucuros
să-şi trateze reumatismele, mai ales că anul acesta, după
câte ştiu, încă nu şi-a luat concediu de odihnă, adăugă
căpitanul Ovezea.

Abia întors de la spital, căpitanul Ovezea se prezentă

maiorului Mărăcineanu.
— Să trăiţi, tovarăşe maior! Am fost la spital şi am venit
să vă raportez.
— Ţi-au dat voie să vorbeşti cu Luca Mântulescu?
— Mi-au dat, tovarăşe maior. Starea lui s-a ameliorat
simţitor.
— Ei, şi ce spune Luca Mântulescu?
— Tovarăşe maior, aşa cum, de altfel, ne-am aşteptat,
nu l-a văzut pe asasin. Atacat pe la spate, s-a prăbuşit
fără suflare. Totuşi, am putut afla unele amănunte
deosebit de importante.
— Raportează!
— Iată cum s-au petrecut faptele: Inventarierea a
început-o cu dulapul-vitrină în care sunt păstrate
uniformele. Spre surprinderea sa, a găsit dulapul descuiat.
Aceasta l-a făcut să devină foarte atent, deşi i se părea
aproape de necrezut că tocmai vechiturile acelea ar fi
putut ispiti un hoţ. Începând să le numere, a observat
tocmai în fundul dulapului un pachet care în niciun caz,
nu avea ce căuta acolo. Intrigat l-a ridicat şi tocmai când
se pregătea să-l desfacă a fost atacat de asasin.
— Va să zică, n-a mai apucat să vadă ce conţinutul.
— Nu!
— După formă, după greutate, nu şi-a putut da seama
ce era înăuntru?
— Nu, tovarăşe maior. Ceea ce îşi aminteşte este că era
destul de greu. Presupune că înăuntru se afla ceva de
metal.
— Interesant! Înseamnă deci că Luca Mântulescu a fost
ucis doar ca să nu ia cunoştinţă de conţinutul pachetului.
— Se pare că acesta a fost mobilul crimei.
— Mda!… Mda!… Nu e greu să ne închipuim cum s-au
petrecut lucrurile. Criminalul se afla în sala de arme când
a auzit paşii lui Luca Mântulescu. Ce căuta acolo, nu ştim,
în orice caz venise cu un anumit scop. Şi iată că Luca se
găseşte să-l deranjeze când el încă nu terminase treaba
pentru care venise. Dovada? Dulapul pe care n-a mai avut
timp să-l încuie la loc. A mai apucat doar să se ascundă pe
undeva pe aproape, tot în sala de arme. Luca Mântulescu
începe verificarea inventarului, spre ghinionul său, tocmai
cu dulapul-vitrină. Descoperă pachetul şi atunci asasinul,
ca să-l împiedice să ia cunoştinţă de conţinutul lui, îl
înjunghie cu pumnalul.
— Spune-mi, nu l-ai întrebat de ce a început verificarea
tocmai cu dulapul-vitrină?
— Ba da! Explicaţia pe care mi-a dat-o e simplă.
Verificase în ajun cea mai mare parte a inventarului.
— Ai vreo părere? Ce crezi că se găsea în pachet?
— Nu, tovarăşe maior! Presupuneri se pot face multe,
dar niciuna nu mi se pare vrednică de luat în seamă. Dar,
tovarăşe maior, încă nu v-am spus un lucru deosebit de
important.
— Anume?
— Luca Mântulescu pretinde că, deşi nu l-a văzut la faţă
pe asasin, înainte de a-şi pierde cunoştinţa a ştiut cine l-a
lovit. A ştiut datorită unui amănunt pe care acum nu şi-l
mai aminteşte.
— Ce păcat! Totuşi, n-ar fi exclus ca mai târziu, când
starea lui se va ameliora, să-şi aducă aminte.
— Şi eu nădăjduiesc acelaşi lucru, tovarăşe maior.
— În orice caz şi această tentativă de asasinat nu pare
mai puţin absurdă decât cealaltă crimă. În schimb,
recunoaştem aceeaşi mână criminală, acelaşi diabolic
sânge rece.
— Într-adevăr, tovarăşe maior, numai un asemenea
monstru a putut risca să care „cadavrul” lui Luca
Mântulescu tocmai în apartamentul secret, iar apoi să
pună la cale, cu atâta perfidă minuţiozitate,
compromiterea bietului Marin, urmărind prin aceasta
inducerea noastră în eroare.
— Dar, contrar aşteptărilor sale, planul nu i-a reuşit.
*
**
Căpitanul Ovezea răsfoia rapoartele miliţianului
însărcinat cu supravegherea Danei Milea. Rapoartele erau
scrise cu creionul sau cu cerneală, pe foi de caiet sau pe
hârtie obişnuită de scris, ceea ce dovedea că fuseseră
întocmite în grabă şi în împrejurări diferite.
Una din însărcinările acestui lucrător de miliţie fusese şi
aceea de a depista pe acela care eventual ar urmări-o. Dar
absolut în toate rapoartele se preciza că Dana nu este
urmărită. Probabil asasinul, prinzând de veste la timp că
este păzită, prudent, renunţase la urmărire.
Dar nu ca să afle aceasta căpitanul Ovezea pierduse
timpul citind rapoartele – lucrătorul de miliţie îl informase
şi verbal – ci în speranţa că, citindu-le, ar putea găsi ceva
în ele care să justifice ciudata ei purtare din ultimul timp.
În definitiv, de ce refuzase să plece în concediu, şi la ce
anume se referise atunci când afirmase că tocmai în
interesul propriei sale fericiri nu consideră necesar să
absenteze de la muzeu? Oare în raporturile dintre ea şi Ion
Mocanu să fi survenit vreo schimbare? Nu cumva pe
fluşturaticul Ion Mocanu, fidelitatea de câteva zile
începuse să-l plictisească?
Punându-şi această întrebare, simţi că-i este ciudă pe
Dana Milea. Ciuda aceasta se concretiză în următoarea
reflecţie:
„Cine o puse să se îndrăgostească de filfizonul ăsta
găunos!”
În clipa aceea se auzi o bătaie în uşă şi în prag apăru
plutonierul Dâmbu.
— Tovarăşe căpitan, vă cheamă tovarăşul maior.
— Bine, vin îndată!
Oftând, vârî rapoartele într-un dosar, pe care îl încuie
într-un sertar.
În birou la maior se mai afla căpitanul Borcea.
— Ordonaţi, tovarăşe maior!
Maiorul îi făcu semn să ia loc pe scaunul din faţa sa,
după care îi întinse, fără niciun cuvânt, trei fotografii.
Toate trei fotografiile o reprezentau pe Dana Milea.
— Ce fotografii sunt astea?
Răspunsul i-l dădu căpitanul Borcea:
— Iată pe cine a înregistrat unul din aparatele instalate
la Castel.
— Pe Dana Milea! se miră căpitanul Ovezea.
— Da, pe Dana Milea!
 — Şi care din aparate?
— Acela instalat în apartamentul cu lambriuri din lemn
de piper!…
— Ei, ce spui de surpriza asta, Ovezea? întreabă
maiorul.
— Tovarăşe maior, sunt de-a dreptul uluit. Să ne fi
înşelat asupra Danei Milea?
— Asta nu cred. Deocamdată însă fata asta continuă să
ne dea mare bătaie de cap!
Şi maiorul strivi în scrumieră ţigara pe care abia o
aprinsese.
— Încerc să-mi închipui ce a căutat ea acolo, spuse
căpitanul Ovezea, care nu-şi putea lua ochii de pe
fotografia Danei Milea.
Căpitanul Borcea ridică din umeri:
— Nu ştiu de ce trebuie să căutăm neapărat o altă
explicaţie decât aceea care se impune de la sine.
— Care? întrebă maiorul.
— Tovarăşe maior, am fost cu toţii de acord că în cele
două apartamente nu au, de fapt, interesul să intre decât
aceia care speră să găsească ceea ce am numit noi miză.
Adică: profesorul, ziarista şi nepotul. De ce am instalat
aparatele? Ca să-i putem identifica. Iată că avem aici
fotografia primei vizitatoare. În acest caz, nu este normal
să presupunem că Dana Milea este una şi aceeaşi
persoană cu ziarista?
— Bine, dar ziarista s-a informat la păsărar nu de
apartamentul bătrânei Popeea, ci de celălalt, al Anei-Maria
Fotiade, obiectă căpitanul Ovezea.
— De acord! Dar asta încă nu spune nimic. Putem găsi
nu una ci mai multe explicaţii. Şi apoi, de unde ştim că
mâine, spre pildă, aparatul din celălalt apartament nu ne
va înregistra şi el imaginea Danei Milea? În mod normal,
întrucât nu putem face abstracţie de fotografie, ar trebui
să acceptăm, cel puţin ca posibilă, ideea că prezenţa Danei
Milea în apartamentul cu lambriuri din lemn de piper are,
neapărat, o legătură cu miza.
 — Cu alte cuvinte, să identificăm pe ziaristă în persoana
Danei Milea? reluă întrebarea căpitanul Ovezea.
— S-o identificăm sau să acceptăm ca posibilă o
asemenea identificare.
— Atunci, de vreme ce faceţi totuşi această rezervă, de
ce oare să acceptaţi că s-ar putea să existe şi altă
explicaţie? După părerea mea, avem chiar obligaţia să
căutăm adevărata explicaţie, alta în orice caz decât aceea
emisă de d-voastră. De ce? În primul rând, pentru că
suntem trei oameni care, pe baza unei analize foarte
atente şi minuţioase, am ajuns la concluzia că Dana Milea
este o fată cinstită, în care putem avea toată încrederea.
Cu alte cuvinte, nu ne este îngăduit să ne schimbăm peste
noapte părerea, decât pe baza unor noi şi de necontestat
dovezi. În al doilea rând chiar fotografiile mă îndeamnă să
caut o altă explicaţie. Vă rog să le examinaţi cu atenţie!
Şi căpitanul Ovezea răsfiră pe birou toate cele trei
fotografii.
— Ţi-a reţinut atenţia expresia de frică de pe chipul ei,
nu-i aşa? îl întrebă maiorul.
— Da, tovarăşe maior.
— Şi de ce crezi că-i este atâta frică?
— Tovarăşe maior, nu ţin să-i iau, cu orice preţ,
apărarea, preciza căpitanul Ovezea. Dar nu pot să nu fac o
apropiere între expresia de frică, atât de evidentă în toate
cele trei fotografii, şi purtarea ei ciudată din ultimele
patruzeci şi opt de ore.
— Borcea, dumneata ce părere ai?
— Poate că ar fi mai bine ca, în loc să facem diverse
presupuneri, s-o chemăm aici pe Dana Milea şi să-i cerem
ei să ne spună ce a căutat acolo.
— De acord Ovezea? Sau ai vreo altă propunere?
— Am o altă propunere, tovarăşe maior.
— S-o auzim.
— Tovarăşul căpitan Borcea crede că Dana Milea ar
putea fi ziarista. ieri, după vizita păsărarului, am hotărât
ca să arătăm acestuia fotografiile salariaţilor muzeului ca
să ne convingem dacă nu se ascunde printre ei profesorul
sau ziarista. Dacă Dana Milea este una şi aceeaşi
persoană cu ziarista bătrânul o va identifica, şi în cazul
acesta nu mai este nevoie să mai stăm de vorbă cu ea.
Sau, mai precis, atunci vom sta altfel de vorbă
— Nu e rea propunerea! Borcea, când vom putea avea şi
ultimele fotografii?
— Tovarăşe maior, într-o oră le voi avea pe toate.
— Foarte bine. Când le vei primi, vino cu ele la mine. În
altă ordine de idei, aţi găsit servieta îngropată de Marin?
— Tovarăşe maior, oamenii mei asta fac acum. L-au luat
şi pe Marin ca să le arate exact locul. Vă voi raporta
imediat ce se întoarce Pavelescu.

O jumătate de oră mai târziu, sublocotenentul Pavelescu

intra radios în biroul căpitanului Borcea.
— Să trăiţi, tovarăşe căpitan.
— Te-ai întors, Pavelescule?
— M-am întors, tovarăşe căpitan!
— Ei, şi cum a mers? Aţi găsit servieta şi cămaşa?
— Vedeţi, tovarăşe căpitan, că am avut dreptate atunci
când am spus că eu nu m-aş grăbi să-l absolv de orice
vină pe Marin?
— Da? Şi de ce crezi că ai avut dreptate?
— Uitaţi ce am găsit în groapă, în afară de obiectele
căutate.
Şi deschizând servieta, depuse pe biroul căpitanului un
ceas de mână, un stilou şi, într-un plic, suma de cinci sute
de lei.
— Toate acestea se aflau în servietă, înfăşurate în
cămaşă, adăugă sublocotenentul Pavelescu.
Căpitanul Borcea privi parcă absent obiectele de pe
birou, pe urmă, mult mai târziu, întrebă:
— Şi Marin ce spune?
— Ce să spună, tovarăşe căpitan? Neagă!
— Ce, anume, neagă?
— Spune că el n-a îngropat decât servieta şi cămaşa.
 — Aşa!… Adu-l aici, la mine!…
Câteva minute mai târziu, Marin trecea pragul biroului.
Ca un automat, se lăsă să cadă în scaunul pe care i-l
indicase sublocotenentul Pavelescu. Părea un om cu
desăvârşire sfârşit. Cu bărbia în piept, privea tot timpul în
pământ şi, numai din când în când, umerii se cutremurau
străbătuţi de un fior.
Căpitanul Borcea se uită la el cu milă. Totuşi, vocea
sună aspră atunci când îi vorbi:
 — Va să zică, ne-aţi minţit!…
— Nu v-am minţit, tovarăşe căpitan… Vă jur că nu v-am
minţit.
— Atunci cum au ajuns în groapă stiloul, ceasul şi
banii?
— Nu ştiu!…
— Mai bine aţi mărturisi adevărul! se răsti la el
sublocotenentul Pavelescu. Mai avem şi alte treburi.
— Sublocotenent Pavelescu, păstrează-ţi, te rog, calmul!
Sublocotenentul îşi plecă privirea ruşinat.
— Ştiţi al cui este ceasul acesta? îl întrebă căpitanul pe
Marin.
— Ştiu!
— Al cui?
— Al tovarăşului Luca.
— Şi stiloul?
— Tot al lui.
— Va să zică recunoaşteţi că obiectele acestea au
aparţinut lui Luca Mântulescu.
— Recunosc, tovarăşe căpitan! Dacă e adevărat, cum să
nu recunosc?
Apoi, aproape izbucnind în plâns, cu voce
deznădăjduită:
— Cine mă năpăstuieşte, tovarăşe căpitan? Ce i-am
făcut de vrea să înfund puşcăria nevinovat
— Liniştiţi-vă şi răspundeţi la întrebări!
Marin îşi şterse lacrimile.
— Când aţi îngropat servieta?
— Azi noapte, tovarăşe căpitan.
— La ce oră?
— Era, mi se pare, ora unsprezece. Ba nu, cred că era
chiar mai târziu de unsprezece şi jumătate. Am aşteptat
mai întâi să se culce vecinii, fiindu-mi teamă să nu mă
vadă cineva. Am săpat groapa şi am ascuns servieta şi
cămaşa. Vă jur, tovarăşe căpitan, nimic altceva decât
aceste două obiecte. Nu sunt ucigaş, şi nici hoţ, asta să
ştiţi!
 — Bine, dar ce facem cu dovezile? Mai întâi amprentele
dumneavoastră care s-au găsit pe mânerul pumnalului. V-
am întrebat cum de au ajuns ele acolo dacă sunteţi
nevinovat şi ne-aţi spus că cineva, ca să vă facă rău, l-a
ascuns în servietă. Pe urmă, v-am întrebat ce aţi făcut cu
servieta şi ne-aţi răspuns că aţi îngropat-o, împreună cu
cămaşa, la d-voastră în grădină. Şi iată că atunci când
dezgropăm servieta pe lângă cămaşă mai găsim ceasul,
stiloul şi o sumă de bani, toate aparţinând lui Luca
Mântulescu. V-am întrebat cum au ajuns acolo şi mi-aţi
răspuns că nu ştiţi. Ei bine, putem noi să vă credem pe
cuvânt, când faptele vă învinovăţesc?
— Să mă credeţi, tovarăşe căpitan, să mă credeţi!
Fiindcă există cineva, un duşman care mă năpăstuieşte.
De ce mă năpăstuieşte, de ce vrea să înfund puşcăria, nu
ştiu! Cum să dovedesc, Dumnezeule, că nu sunt vinovat?
Şi începu să-şi tragi pumni în piept.
— Duceţi-l acum!
După ce Marin fu scos de acolo, sublocotenentul
Pavelescu se uită întrebător la căpitanul Borcea. Acesta
stătea pe un colţ al biroului şi, cu mâinile în buzunare,
privea, încruntat, strada.
— Ce părere aveţi, tovarăşe căpitan? întrebă într-un
târziu.
— Deşi toate dovezile sunt împotriva lui, cu toate
acestea Marin nu este vinovat.
— Tovarăşe căpitan, totuşi…
— Nu te pripi, fiindcă pripeala te împinge să judeci
superficial. Nu-ţi dai seama că adevăratul asasin, ca să fie
sigur că Marin va fi condamnat, ne-a mai furnizat şi alte
„dovezi” de vinovăţie a acestuia?
— Dar de unde a ştiut asasinul unde a ascuns Marin
servieta? întrebă, încă sceptic, sublocotenentul Pavelescu.
— Simplu: l-a urmărit şi a văzut ce a făcut cu servieta.
Pe urmă, în aceeaşi noapte, a dezgropat-o, a adăugat
stiloul şi banii şi a îngropat-o din nou. Probabil că aşa s-
au petrecut lucrurile. Dacă Marin ar fi acela care l-a jefuit
pe Luca Mântulescu, crezi că singur ne-ar fi furnizat o
nouă dovadă certă a vinovăţiei sale? Categoric! Pentru
Marin obiectele găsite în servietă au constituit o surpriză
tot atât de mare cât şi pentru dumneata.
— Tovarăşe căpitan, totuşi mai am o nedumerire.
Asasinul nu s-a gândit că, introducând, ulterior, lucrurile
în servietă, noi, în loc să ne lăsăm păcăliţi, dimpotrivă,
vom ajunge la concluzia nu a vinovăţiei ci a nevinovăţiei
lui Marin, aşa cum, de altfel, am şi ajuns?
— Întrebarea e logică. Numai că noi nu ştim exact ce
anume a urmărit introducând în servietă celelalte obiecte
care aparţin lui Luca Mântulescu. Şi, mai ales, nu ştim
când s-a întâmplat aceasta. Dezgropând-o, poate a sperat
că Marin, ca să nu-şi complice şi mai mult situaţia, nu va
sufla o vorbă despre ea. Ia închipuieşte-ţi în ce situaţie s-
ar fi găsit el dacă, din teamă, nu ne-ar fi spus nimic de
servietă şi ulterior, datorită, să zicem, contribuţiei unei
scrisori anonime, descoperindu-i ascunzătoarea, am fi
găsit în ea nu numai cămaşa însângerată, ci şi obiectele
care au aparţinut lui Luca Mântulescu.
— Da!… Da!… Aşa trebuie că s-au întâmplat lucrurile.
Fără îndoială că asasinul a introdus obiectele în servietă
scontând pe faptul că Marin, de teamă să nu-şi complice şi
mai mult situaţia, nu va pomeni defel de ea…
— Siguri, absolut siguri nu putem fi că a scontat,
neapărat, pe aceasta. Poate că a urmărit altceva. Sau
poate, pur şi simplu, procedând cum a procedat, nu şi-a
dat seama că, în loc să-i agraveze situaţia lui Marin
dimpotrivă, i-o uşurează. Gândeşte-te că, dacă toţi
criminalii, toţi hoţii şi delapidatorii nu ar comite şi greşeli,
atunci foarte greu ar putea fi descoperiţi şi pedepsiţi. În
orice caz, un lucru e clar: asasinul a făcut tot ce i-a stat în
putinţă ca să ne convingă că bietul Marin este adevăratul
vinovat. Şi tocmai de aceea căpitanul Ovezea a avut
dreptate propunându-ne ca, deocamdată, să nu-i
spulberăm această iluzie.
 Când căpitanul Ovezea intră în atelierul păsărarului,
acesta stătea de vorbă cu o pereche de canari cărora
tocmai le dădea de mâncare.
— Dacă eşti atât de răzgâiată şi nu vrei să mănânci –
mustra el canariţa – te iau de lângă bărbatu-tu şi în două
zile ai să te cureţi de dorul lui.
Apoi, dându-şi seama că nu mai e singur, fără să se
întoarcă, întrebă:
— E cineva?
— Eu sunt, domnule Vâlsan. Bună ziua!…
— A, tovarăşul căpitan! Poftim, luaţi loc! Nu pe scaunul
acela că e cam şubred şi d-voastră sunteţi tare voinic. Pe
acesta vă puteţi aşeza fără frică. E zdravăn!
— Mulţumesc. Ce mai faceţi?
— Ce-aş putea să fac? Îmi trec şi eu timpul cu creşa
asta a mea de păsărele. Încolo… Dar ce va aduce la mine?
— Domnule Vâlsan, aş vrea să vă arăt nişte fotografii.
Şi îi puse dinainte numai fotografiile salariaţilor
muzeului.
Bătrânul luă pozele una câte una şi se uită la fie care cu
mare atenţie. După ce le examină pe toate le restitui fără
un cuvânt.
— Profesorul nu e printre ei? întrebă căpitanul.
— Nu!
— Atunci, fiţi amabil şi uitaţi-vă şi la fotografiile acestea.
Poate că veţi recunoaşte în vreuna pe ziaristă.
Acum îi puse dinainte fotografiile salariatelor muzeului.
— Să încercăm, tovarăşe căpitan.
Păsărarul înşiră fotografiile pe măsuţa lui de lucru, care
era cu puţin mai mare şi mai înaltă decât una de cizmar,
şi începu să le examineze cu şi mai mare atenţie.
Câteva minute mai târziu ridică de pe măsuţă fotografia
Anei Lupea şi, dându-i-o, spuse:
— Tovarăşe căpitan, nu cred că mă înşel: este ziarista.
— Sigur?
— Sigur!
— Acum vă rog să vă uitaţi şi la aceasta.
 Şi îi întinse fotografia lui Tiberiu Fotiade.
Bătrânului îi fu suficientă o singură şi fugară privire ca
să exclame:
— Asta-i profesorul, tovarăşe căpitan!
— Sunteţi sigur că nu vă înşelaţi?
— Absolut sigur, tovarăşe căpitan!
— În cazul acesta, domnule Vâlsan, nu-mi rămâne
decât să vă mulţumesc. Dar uitam să vă întreb: v-aţi mai
gândit, între timp, la ceea ce v-am rugat?
— Cum să nu! M-am gândit şi mi se pare că ceea ce mi-
am amintit ar putea să vă intereseze, tovarăşe căpitan.
— Vă ascult!
Şi nară căpitanului întâmplarea cu diamantele.
— Şi cu pietrele acelea ce s-a întâmplat? Au fost găsite?
întrebă la urmă căpitanul.
— Cât timp am mai rămas la Castel, nu. S-ar putea să
se fi găsit după aceea. Sigur nu sunt deoarece, câteva zile
mai târziu am fost concediat.
— Altceva?
— Asta e tot, tovarăşe căpitan.
— Atunci, încă o dată mulţumirile noastre. Vă urez
multă sănătate. Într-o zi, când timpul îmi va permite, am
să trec pe la dumneavoastră să-mi vorbiţi despre păsărele.
— Să poftiţi!I… Să poftiţi! Îmi va face plăcere şi mă veţi
onora.
*
**
Căpitanul Ovezea avea de ce să fie mulţumit de
rezultatele întrevederii cu păsărarul. Obţinuse trei
informaţii deosebit de importante. Aflase că ziarista era
Ana Lupea, că profesorul era una şi aceeaşi persoană cu
Tiberiu Fotiade şi, în fine, – aceasta era cel mai important
– ştia acum în ce constă miza: diamantele furate şi
ascunse undeva în Castel, poate într-unul din cele două
apartamente.
În aceeaşi zi – a zecea de când maiorul Mărăcineanu şi
căpitanul Ovezea se aflau în oraş – la sediul miliţiei
oraşului Caraiman avu loc o şedinţă de lucru. Cu acest
prilej, căpitanul Ovezea prezentă un raport în care analiză
rezultatele obţinute până acuma propunând în încheiere
unele măsuri dictate de informaţiile obţinute. Suscitară
interesul celor prezenţi la şedinţă îndeosebi argumentele
pe baza cărora ajunsese la concluzia că Ana Lupea are un
complice.
— În legătură cu indivizii care urmăresc să pună mâna
pe diamante – spuse căpitanul – în lumina celor aflate de
la păsărar, lucrurile ne apar acum mult mai clare, şi se
impune să ne revizuim, parţial, punctul de vedere. În ce
sens să-l revizuim? În sensul că trebuie să acceptăm
ipoteza că Ana are un complice. Să mă explic: Ştim că
sunt trei care vor diamantele: Ana Lupea, Tiberiu Fotiade
şi, al treilea, nepotul. De unde ştie Fotiade de existenta
diamantelor? Evident, de la mama sa, care, sub o formă
sau alta, a jucat un rol cu prilejul furtului. Dar nepotul?
Tot ceea ce am putut afla, până acuma, în legătură cu
acest individ – dar, mai ales, dispariţia celor două
fotografii din album – ne îndrituieşte să credem că a
izbutit s-o tragă de limbă pe bătrâna Beatrice Popeea.
Dar Ana Lupea cum de a aflat de existenta diamantelor?
De la Tiberiu Fotiade? Iniţial, în niciun caz. De la nepot?
Cu atât mai puţin. Atunci? Atunci trebuie să admitem că
ea a avut o sursă proprie de informaţie. În acest caz, e
posibil ca lucrurile să se fi petrecut astfel:
Din surse diferite, toţi trei află de existenţa unor
diamante ascunse undeva în Castel. Dar niciuna din ele
nu este completă. Şi iată-i pe toţi trei îndreptându-se spre
unica şi singura sursă de informaţie: Beatrice Popeea.
Primul soseşte pe cât se pare, nepotul, după aceea, Ana
Lupea şi, în fine, Fotiade.
— Ultimii doi, cam în acelaşi timp! preciză căpitanul
Borcea.
— Da, ultimii doi cam în acelaşi timp. Se pune
întrebarea: a furnizat bătrâna cuiva surplusul de
informaţie, absolut necesar fiecăruia dintre ei ca să poată
pune mâna pe diamante? Lui Tiberiu Fotiade în niciun
caz. De ce? Fiindcă e aproape sigur că Tiberiu Fotiade a
ajuns după ce bătrâna paralizase.
Mergând mai departe, ne putem întreba dacă, nu cumva
faţă de Ana Lupea bătrâna a fost mai darnică. Categoric,
nu! De ce? Pentru simplul motiv că, dacă bătrâna i-ar fi
destăinuit unde a ascuns diamantele i-ar fi dat absolut
toate informaţiile necesare ca să poată ajunge la ele, şi n-
ar fi fost nevoie să-l tragă de limbă pe păsărar ca să afle în
care apartament a locuit pe vremuri Ana-Maria Fotiade.
Singurul care e posibil să fi fost mai norocos este
nepotul.
Rezumând, situaţia se prezintă astfel: Fotiade şi cu Ana
Lupea ştiu despre diamante, amândoi cam acelaşi lucru.
Nepotul ştie, eventual, ceva mai mult. Nici nepotul însă şi
nici Fotiade nu pot pătrunde în Castel. Ana, în schimb,
este, ca să spun aşa, de-a casei. Dar singură nici ea nu
poate ajunge la diamante fiindcă nu cunoaşte
ascunzătoarea lor.
Astfel prezentându-se situaţia, iată cum văd ca s-au
întâmplat lucrurile: unul dintre ei a căutat să ia legătura
cu Ana Lupea, singura care putea să-i faciliteze
pătrunderea în Castel sau cel puţin posibilitatea de a
acţiona prin intermediul ei.
— De ce singura? obiectă căpitanul Borcea.
— Observaţia e foarte justă. Într-adevăr, cum se explică
faptul că dintre toţi salariaţii muzeului tocmai pe ea şi-a
făcut-o complice? Să fie oare o întâmplare? În niciun caz!
Răspunsul devine simplu dacă, în prealabil, găsim
răspuns la o altă întrebare: a cui complice este Ana
Lupea? A lui Tiberiu Fotiade sau a nepotului? După
părerea mea, Ana Lupea este complicea lui Tiberiu
Fotiade. Amintiţi-vă ce a declarat profesoara în legătură cu
cele întâmplate în noaptea când a survenit paralizia
bătrânei Popeea. Că mai întâi a urcat femeia cu ochelari
fumurii. Pe urmă, individul cu ochelari negri pe care l-am
identificat în persoana lui Tiberiu Fotiade. Acesta, la
numai câteva minute după plecarea femeii cu ochelari
fumurii, a coborât şi, în goană aproape, a pornit-o în
direcţia în care ea dispăruse. Ei bine, de ce Tiberiu Fotiade
n-a zăbovit deloc în apartamentul bătrânei şi de ce era
atât de grăbit atunci când a părăsit casa? Nu cumva
dinadins ca s-o ajungă din urmă pe aceea care plecase,
poate fiindcă odată ajuns în apartamentul bătrânei – nu
ştim pe ce cale – şi-a putut da seama că, înaintea lui,
cealaltă trecuse pe acolo? Dacă a izbutit s-o ajungă şi, mai
ales, dacă s-au înţeles să acţioneze împreună? După
părerea mea, dacă Ana Lupea este una şi aceeaşi persoană
cu femeia cu ochelari fumurii, atunci o asemenea ipoteză
pare foarte probabilă. De altfel, în favoarea ei pledează şi
faptul că atât Ana Lupea cât şi Tiberiu Fotiade au căutat
să folosească aceeaşi sursa de informaţie – pe păsărar. În
ceea ce priveşte pe nepot…
— În legătură cu nepotul, cred că noi săvârşim o eroare,
îl întrerupse căpitanul Borcea.
— Adică, ce fel de eroare? întrebă căpitanul Ovezea
— Vorbim mereu de nepot. Dar cine este acest nepot?
Cum, tocmai el, care, presupunem noi, deţine cea mai
exactă sau aproape exactă informaţie în legătură cu locul
unde se află ascunse diamantele nu acţionează în niciun
fel? A renunţat la ele? Nu e posibil!… Atunci de ce nu
acţionează? Mai precis: e posibil să nu acţioneze? După
părerea mea, nu! Dar noi nu-l vedem, nu-i bănuim
prezenţa, tocmai fiindcă nu ne vine să credem că nepotul
ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu asasinul. Dacă însă
l-am identifica în persoana acestuia am constata mai întâi
că poate acţiona pe cont propriu, iar în al doilea rând, că,
de fapt, acţionează.
— Dar noi am căzut o dată de acord, din motivele pe
care le-am mai discutat, că ipoteza aceasta nu stă în
picioare. N-o putem accepta şi pentru următorul motiv: am
stabilit – şi în privinţa aceasta există un consens de păreri
– că asasinul este salariat al muzeului. Pe de altă parte,
ştim din declaraţiile portăresei şi ale locatarilor că, în cele
două săptămâni premergătoare îmbolnăvirii bătrânei
Popeea, nepotul a vizitat-o aproape în fiecare zi. Or, în
perioada respectivă, niciunul din lucrătorii muzeului nu s-
a aflat în concediu. Şi întrucât până în prezent niciun om
n-a izbutit să fie prezent, în acelaşi timp, în două locuri
diferite, e clar că nu este posibil ca asasinul şi nepotul să
fie una şi aceeaşi persoană.
— Dacă aşa stau lucrurile, desigur, nu este posibil. Dar
eu n-am cunoscut amănuntul acesta în legătură cu
nepotul.
— Şi apoi, nu-l văd pe Fotiade riscând să se strecoare în
Castel în timpul nopţii, sub ochii paznicilor. El ştie că dacă
va fi prins, nu va mai izbuti să evadeze.
— Tovarăşe maior, vă rog să-mi permiteţi să pun şi eu o
întrebare tovarăşului căpitan, vorbi sublocotenentul
Pavelescu.
— Poftim! Întreabă!
— Cum se face că Tiberiu Fotiade a trebuit să apeleze la
păsărar ca să capete unele informaţii pe care, după
părerea mea, ar fi trebuit să le cunoască de la mamă-sa?
Mamă-sa a locuit doar şi ea la Castel.
— Nu ţi se pare normal, fiindcă nu cunoşti biografia
acestui nemernic. Când Tiberiu avea cinci ani, taică-su, pe
nume Barbu Fotiade, s-a despărţit de nevastă-sa,
obţinând prin hotărâre judecătorească ca băiatul să-i
rămână lui.
Dispreţuind, ca şi atâţia alţii din clasa sa, tot ceea ce nu
purta marca occidentului, Barbu Fotiade şi-a internat
odrasla la un colegiu din Elveţia. Tiberiu şi-a petrecut
vacanţele fie la colegiu – în primii ani de şcoală – fie
călătorind cu tată-su prin diferite staţiuni din Europa, fie –
aceasta mai rar – în tară, la vreuna din cele trei moşii ale
părintelui său. Ura şi înverşunarea lui Barbu Fotiade
împotriva fostei sale soţii au fost atât de mari, încât
niciodată nu a permis mamei să-şi vadă fiul, şi nici
acestuia, mama. De altfel se pare că nici ea nu s-a
prăpădit cu firea de dorul copilului său. Împăcarea între
cei doi părinţi a survenit abia în 1948 când şi-au unit
resturile averii ce le mai rămăsese după reforma agrară şi
după naţionalizare, ca să asigure odraslei lor o viaţă cât
mai lipsită de griji. Barbu Fotiade a murit la începutul
anului 1949 mai înainte ca nemernicul său fiu să fie
judecat şi condamnat pentru escrocherii şi furturi.
Acum ţi-e limpede, tovarăşe sublocotenent, de ce Tiberiu
Fotiade ca să afle în care apartament a locuit Beatrice
Popeea a trebuit să-l tragă de limbă pe păsărar?
— Limpede, tovarăşe căpitan.
— În concluzie, după toate probabilităţile, Ana Lupea
este complicea lui Tiberiu Fotiade. Ea l-a introdus în
Castel atunci când Luca Mântulescu numai puţin a lipsit
să dea peste el, ea este aceea care îl va mai introduce,
dacă banditul va considera că, spre a-şi atinge scopul, este
nevoie de prezenţa lui acolo. De aceea consider că
supravegherea permanentă şi severă a Anei Lupea în
prezent constituie cea mai eficace măsură. Prin Ana Lupea
vom ajunge la Tiberiu Fotiade.
Maiorul Mărăcineanu care ascultase tot timpul, trăgând
arareori din ţigară, întrebă pe căpitanul Borcea:
— Lucrătorii dumitale însărcinaţi cu depistarea lui
Tiberiu Fotiade nu au realizat încă nimic, nu-i aşa?
— Nu, tovarăşe maior. Nu ştim cine îl ascunde pe
bandit.
— Tocmai de aceea, foarte mare grijă ca nu cumva Ana
Lupea să prindă de veste că e urmărită.
Apoi adresându-se căpitanului Ovezea:
— Ai cercetat cele două apartamente?
— Da, tovarăşe maior. Cu foarte, foarte multă
minuţiozitate.
— Şi rezultatul?
— Tovarăşe maior, afirm cu toată răspunderea că
diamantele nu se găsesc în niciuna din ele.
 XV
Locotenentul major Galaşanu Tache răsfoia colecţia
ziarului „Sportul popular”. În dreapta sa, pe biroul larg, se
aflau, la îndemână, două pachete de ţigări, amândouă
începute, iar puţin mai încolo, o scrumieră uriaşă plină pe
jumătate cu mucuri de ţigări.
Locotenentul major Galaşanu era un pasionat al
fotbalului, nelipsit de la toate meciurile, mai ales atunci
când juca „Dinamo”. Suporter pasionat al acestei echipe,
nutrea o adevărată slăbiciune şi pentru echipa „Rapid”. Şi
pe întreg stadionul nu exista un suporter mai nefericit
decât el atunci când „Rapid” pierdea un meci pe care ar fi
putut uşor să-l câştige, dacă „băieţii”, capricioşi şi
inconstanţi, ar fi insistat până la ultimele minute de joc.
Acei care ştiau cât de mult îl pasiona fotbalul nu s-ar fi
mirat văzându-l cu câtă răbdare şi atenţie răsfoia colecţia
ziarului. În schimb, s-ar fi mirat că îşi pierde astfel timpul
aceia care ştiau cât este de ocupat.
Totuşi, în ciuda faptului că era în general foarte ocupat,
locotenentul major răsfoia colecţia cu o răbdare de-a
dreptul de invidiat. Şi se îndeletnicea cu o asemenea
treabă nu fiindcă intenţiona să participe la un concurs
„Cine ştie câştigă” pe vreo temă sportivă.
Şi nici ca să-şi satisfacă cine ştie ce curiozitate din
domeniul sportului, ci ca să execute un ordin transmis
telefonic de către căpitanul Ovezea.
Răsfoind colecţia cu multă atenţie, ofta tot timpul,
deoarece sarcina primită îi cauza chinuri teribile. Fiindcă,
în definitiv, ce putea fi mai chinuitor pentru un pasionat
suporter al echipelor „Dinamo” şi „Rapid” decât să
răsfoiască ziarul în care fuseseră consemnate, negru pe
alb, filmele atâtor şi atâtor partide pasionante – la care el
participase gustând din plin bucuriile succesului sau
amărăciunile înfrângerilor – fără ca totuşi să-şi poată
îngădui plăcerea de a reciti măcar câteva din
nenumăratele şi detaliatele cronici sportive?
Nimic, absolut nimic mai neplăcut şi mai chinuitor! De
aceea, oftând, locotenentul maior Galaşanu întorcea foile
fără niciun chef, neîncetând să se mire că în era maşinilor
electronice şi a zborurilor interplanetare existau oameni
care îşi pierdeau timpul practicând anacronicul sport de a
trage la ţintă cu arcul. Dar mai mult decât atât, se mira că
o asemenea îndeletnicire era socotită sport. Antipatia lui
împotriva acestei discipline sportive era cauzată exclusiv
de faptul că trebuia să-şi piardă timpul căutând în colecţia
ziarului un reportaj despre un concurs al tuturor arcaşilor
din ţară, care avusese loc în urmă cu câţiva ani într-un
oraş din nordul Moldovei, în loc să citească ceea ce
realmente l-ar fi interesat.
În sfârşit, după multe căutări, descoperi ceea ce căuta.
În pagina a doua a ziarului o corespondenţa modestă,
semnalând evenimentul, anunţa numele primilor trei
clasaţi.
După ce le transcrise în carnetul său, locotenentul
major Galaşanu închise colecţia cu un oftat de uşurare.
Totuşi nu se simţea pe deplin mulţumit. În definitiv, ce
aflase? Numele câştigătorilor. Dar în afară de aceştia trei,
la competiţie participaseră mult mai mulţi concurenţi. De
aceea, ca informaţia să poată fi completă şi, în consecinţă,
utilă căpitanului Ovezea era necesar să intre în posesia
numelor tuturor concurenţilor.
„Mi se pare că are să trebuiască să mă deplasez până
acolo!” îşi spuse frecându-şi vârful nasului cu degetul
arătător, nu fiindcă l-ar fi mâncat ci din obişnuinţă.
Înainte de a pleca de la ziar, deşi sceptic, trecu totuşi pe
la fototecă să se intereseze dacă nu existau în arhivă
niscai fotografii de la concursul arcaşilor. Şi, aşa cum de
altfel se aşteptase, nu găsi. Cu un câştig însă tot se alese.
Şeful secţiei foto îi sugeră să se intereseze la studioul „Al.
Sahia” dacă nu cumva concursul acela de arcaşi fusese
prezentat în vreunul din jurnalele sonore.
Sugestia se dovedi inspirată. Fiindcă, deplasându-se
acolo, găsi exact ceea ce căuta: câteva imagini de la acel
original concurs. La cerere, studioul îi puse prompt la
dispoziţie o copie de pe materialul care îl interesa.
Afară, în stradă, scărpinându-şi din nou vârful nasului,
locotenentul major Galaşanu îşi spuse:
„Deşi ceva treabă am făcut, până la Suceava tot va
trebui să mă deplasez”.
În mai puţin timp decât se aşteptase, căpitanul Ovezea
intră în posesia atât a filmului, cât şi a listei tuturor
participanţilor la concurs.
Mulţumit de felul cum lucrase colaboratorul său imediat
îl chemă la telefon ca să-l felicite.
Convorbirea fu scurtă:
— Tovarăşe locotenent major, te-am sunat să-ţi spun că
am primit materialul pe care mi l-ai trimis.
— Vă foloseşte, tovarăşe căpitan?
— Foarte mult!… Te felicit!
— Tovarăşe căpitan, televizor găsiţi acolo, nu-i aşa?
— Desigur! Dar de ce întrebi?
— Duminică meci tare. Jucăm cu Progresul. Batem
sigur!
— Bine, băiatule, n-am să uit. Noroc!
De data asta se întâmplă invers. Dana Milea,
observându-l pe celalalt trotuar, trecu strada şi ca din
întâmplare se treziră faţă în faţă.
— Bună ziua, tovarăşe căpitan!
— A, dumneavoastră eraţi, tovarăşă Milea! Bună ziua!
Ce mai faceţi?
— Mulţumesc, bine. Mă bucur că v-am întâlnit. Dacă nu
mi-aţi fi recomandat să evit legătura directă cu d-voastră
aş fi venit să vă caut.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu! Dar am vrut să vă văd ca să vă spun că – în cazul
când mai este nevoie – sunt gata să plec în concediu.
— V-aţi hotărât?
 — Mulţumită tovarăşului Ghenea.
Câteva minute tăcură amândoi. Dana Milea îi zâmbea
parcă puţin stânjenită.
„A mai slăbit puţin, e palidă, dar acum e, într-adevăr,
frumoasă”, îşi spuse căpitanul.
Apoi tare, parcă mai mult în glumă:
— Aţi spus că aţi dorit să mă vedeţi, în primul rând,
fiindcă sunteţi acum de acord să plecaţi în concediu.
Există şi un… „în al doilea rând”?
— Da!… Ultima dată când ne-am văzut, m-am purtat
îngrozitor, tovarăşe căpitan.
— Aţi fost atunci, într-adevăr, ciudat de nervoasă.
— De fapt, tovarăşe căpitan, am ţinut să vă văd ca să vă
explic purtarea mea de atunci. Aveţi puţin timp?
— Sunt la dispoziţia d-voastră.
— Cred că acum nu e un lucru prea grav dacă suntem
văzuţi împreună
— De ce consideraţi că acum nu este un lucru prea
grav? Ce aţi vrut să înţelegeţi prin acest acum?
— M-am gândit că acum, când asasinul se află în
mâinile miliţiei, nu mai are nicio importanţă dacă suntem
văzuţi împreună.
— Aveţi dreptate!… Nu are nicio importanţă. Nu are
nicio importanţă chiar dacă vom fi văzuţi intrând amândoi
în sediul miliţiei. Şi fiindcă suntem la numai câţiva paşi,
vă invit până acolo. Vom putea sta de vorbă mai pe
îndelete decât pe stradă. De acord?
— Dacă spuneţi că n-are nicio importanţă…
— Absolut nicio importanţă, tovarăşă Milea.
Şi în gând:
„N-are nicio importanţă numai dacă asasinul este
convins că de data asta a izbutit să ne păcălească”.
Câteva minute mai târziu, se aflau amândoi în biroul
căpitanului. Acesta îşi aprinsese o ţigară şi aştepta ca ea
să înceapă vorba.
După câteva minute, ea întrebă:
— De ce tăceţi? De ce nu mă întrebaţi?
 — Am răbdare să aştept până când vă veţi putea hotărî
să începeţi.
Deşi cuvintele, luate în sine, păreau reci, protocolare,
Dana înţelese adevăratul lor sens.
— Totuşi, ar fi mai bine dacă m-aţi întreba.
— Ce anume, tovarăşă Dana?
— De pildă, de ce nu v-am ascultat, de ce am refuzat să
iau concediu.
— Eraţi agitată, nervoasă, neliniştită…
— Dar de ce eram aşa?
— Asta aştept s-o aflu de la d-voastră.
— Cumva, atunci v-am dat o explicaţie, dar nu ştiu dacă
vă mai aduceţi aminte.
— Aţi spus că nu vreţi să plecaţi în concediu deoarece
numai rămânând vă puteaţi apăra fericirea.
— Va să zică vă reamintiţi!…
— În general, am o memorie bună.
— Da, aşa am spus. Nu cred însă că aţi înţeles la ce
anume m-am referit.
— Într-adevăr, nu cred că am înţeles.
— Când spuneaţi că e în interesul meu să-mi iau un
concediu, vă refereaţi la faptul că, rămânând, îmi puneam
viaţa în pericol?
— Da!
— Aşa am înţeles şi eu.
— Şi, totuşi, aţi refuzat.
— Am refuzat, fiindcă atunci nu viaţa mea era în pericol
ci a altcuiva, care mi-e mai drag decât propria mea viaţă.
— Nu credeţi că e puţină contradicţie în ceea ce
spuneţi?
— Nu mi se pare deloc.
— Oare nu ar fi fost mai normal să ne cereţi ajutorul ca
să putem apăra pe acela pe care îl iubiţi atât de mult?
— Nici nu vă puteţi închipui în ce stare sufletească mă
găseam atunci. Nu mai eram capabilă să judec lucid. Îmi
pierdusem pur şi simplu capul.
— Şi, într-adevăr, era în pericol viaţa tovarăşului Ion
Mocanu?
— Da!…
— Mi-aş îngădui să vă întreb cum de aţi putut afla?
— Am fost avertizată.
— Iarăşi un avertisment!… Şi aţi crezut că d-voastră îl
puteţi apăra mai bine decât noi?
— Asta în niciun caz!…
— Atunci?
— V-am spus că îmi pierdusem capul… Ei, dar ce rost
are să discutăm aşa. Trebuie să vă povestesc totul, de la
început…
— E mult mai bine, desigur.
— Când s-a întâmplat? În ziua când ne-am întâlnit.
Eram acasă. Mi se pare, conspectam ceva, fiindcă a doua
zi aveam învăţământ politic. Eu n-am telefon. În cazuri
foarte rare, sunt chemată la telefonul unei vecine. Pe la
ora şase – nu cred să fi fost mai mult – vecina vine să mă
anunţe că sunt căutată.
La telefon, o voce necunoscută de bărbat…
— Vă rog să reproduceţi cât mai exact convorbirea!…
— A fost foarte scurtă, tovarăşe căpitan. — „Tovarăşa
Dana?“ a întrebat vocea necunoscută. — „Da!” am
răspuns eu. — „Dacă ai să mai continui să scrii, sau să-l
mai vezi pe căpitanul care a venit de la Bucureşti, după
Luca Mântulescu va veni rândul lui Ion Mocanu“. Şi a
închis telefonul.
Asta a fost toată convorbirea. M-am gândit imediat la
dumneavoastră. Hotărâtă să vă văd neapărat, începusem
să mă îmbrac, când iarăşi a venit vecina să mă cheme la
telefon. Era aceeaşi voce. — „Ascultă ce vreau să-ţi mai
spun! Dacă sufli ălora de la miliţie un singur cuvânt în
legătură cu ceea ce ţi-am apus, atunci să ştii, sigur îi va
veni rândul lui Ion Mocanu. Căpitanul tău în niciun caz n-
are să mă poată împiedica să-l curăţ“.
Şi din nou a închis telefonul.
Ameninţarea şi-a făcut efectul. Mi-a fost frică, să mai
vin la d-voastră. Dar nici acasă n-am mai putut rămâne.
M-am îmbrăcat şi am pornit-o pe stradă ca o năucă. Şi
iată că tocmai atunci s-a întâmplat să mă întâlniţi. Când
m-aţi oprit şi aţi început să-mi vorbiţi am fost pur şi
simplu îngrozită. Mă gândeam: dacă mă urmăreşte şi vede
că stăm de vorbă, n-are să creadă că întâlnirea e
întâmplătoare şi, atunci, furios pe mine, are să-şi pună în
aplicare ameninţarea. Îngrozită, nici n-am ştiut cum să
scap mai repede de d-voastră.
— Va să zică, noi ne-am întâlnit acum trei zile. Deci
înainte de arestarea lui Marin Şindrilaru.
— Înainte, sigur că înainte.
— Mda! Şi astăzi nu v-a mai fost frică să mă opriţi pe
stradă fiindcă l-am arestat pe Marin, aşa-i?
— Da!.. Doar el este asasinul, nu-i aşa? apoi imediat cu
spaimă în priviri, dar, mai ales, în voce: Sau poate că nu?
Căpitanul Ovezea zâmbi:
— N-aveţi nicio grijă. El e asasinul. Probele sunt
zdrobitoare. Deocamdată, neagă. Dar până la urmă, va
trebui să recunoască.
— Cine s-ar fi aşteptat! E aproape uluitor!
— Pentru d-voastră, ca să spun aşa, profanii. Dar,
spuneţi-mi, cunoaşte multă lume telefonul la care puteţi fi
găsită?
— În afară de colegii de la Muzeu, numai vreo trei, patru
persoane.
— Absolut toţi colegii cunosc numărul d-voastră de
telefon?
— Toţi! Cred că e şi normal.
— Fără îndoială!… Şi n-aţi recunoscut vocea individului
care v-a chemat la telefon?
— O voce absolut necunoscută!
— Dacă aţi mai auzi-o, aţi recunoaşte-o?
— Sunt aproape sigură!
— Ce fel era? Cumva voalată? N-aţi avut impresia că vi
se vorbeşte de foarte de departe? Sau, mai curând, n-aţi
avut impresia, că interlocutorul se află în casă, iar d-
voastră afară?
 — Da!… Da!… De unde ştiţi?
— Nu ştiu, numai mi-am închipuit. Dar eu v-am tot
întrerupt şi nu v-am lăsat să continuaţi.
— Nu! Cred că v-am spus tot ceea ce era necesar să
cunoaşteţi.
— Ceea ce era necesar!… Dar altceva, chiar dacă nu vi
se pare foarte important, nu aveţi să-mi povestiţi?
— Nu!… Sau, poate, nu-mi dau eu seama. Vă referiţi în
mod special la ceva?
Şi se uita la el cu un aer de nedumerire, dar care
exprima în acelaşi timp şi multă candoare
— În legătură cu ameninţarea, aţi discutat cu cineva?
— Nu!
— Nici măcar cu Ion Mocanu?
— Mai ales cu el nu puteam discuta. De ce să-l fi speriat
şi pe el?
— Dar în acelaşi timp îl puneaţi în gardă, ca să se poată
apăra.
— Bine, dar vegheam eu asupra lui. Îl apăram eu!
— În ce fel?
— Făcând ceea ce mi s-a cerut la telefon. Îmi dau seama
că m-am comportat prosteşte, ca o mic-burgheză. Avea
dreptate tovarăşul Ghenea când spunea că merit să fiu
scuturată într-o şedinţă de U.T.M.
— Îmi închipui că după aceea, respectiv după arestarea
lui Marin, i-aţi povestit lui Ion Mocanu ce vi s-a întâmplat,
— Nu!… Şi ştiţi de ce? Fiindcă Ion s-ar supăra că nu i-
am spus de la început.
— Acum, de vreme ce îl avem pe asasin în mână, toate
recomandările speciale pe care vi le-am făcut… îşi pierd
valabilitatea.
— În cazul acesta nu mai este nevoie să plec în
concediu?
— Nu!…
— Ce bine îmi pare, tovarăşe căpitan!
— Va să zică, asta a fost tot, tovarăşă Milea!
— Tot, tovarăşe căpitan! Noi, cei de la muzeu, suntem
fericiţi că s-a terminat povestea asta urâtă. Vreau să vă
dezvălui un secret, dar să nu spuneţi nimănui că-l ştiţi de
la mine. Ne-am vorbit să trimitem, din partea întregului
colectiv, o scrisoare de mulţumire miliţiei.
— Foarte măgulitor pentru noi. Şi a cui a fost ideea?
— N-aş putea spune de la cine a pornit. Poate de la
Angela, poate de la Ion, nu ştiu precis. Noi însă ne-am
însuşit-o cu mult entuziasm.
— Mda!
Câteva minute tăcură amândoi. Se uitau unul la altul.
Dana Milea zâmbea. Privirile căpitanului Ovezea erau
severe, dar, pe cât se părea, Dana Milea mi sesiză tâlcul
lor.
În cele din urmă, tot el fu acela care vorbi:
— … Şi cu toate acestea, tovarăşă Milea, nu mi-aţi spus
chiar totul.
— Ce nu v-am spus? întrebă mirată.
— Nu mi-aţi spus, de pildă, ce aţi căutat în
apartamentul cu lambriuri din lemn de piper.
Dana Milea râse, brusc înveselită.
— A fost o prostie!
— Ce fel de prostie?
— Zău că mi-e şi ruşine să mai vorbesc despre asta,
tovarăşe căpitan.
— Eu, totuşi, insist să-mi spuneţi ce aţi căutat acolo!
— Dacă insistaţi… Atunci aflaţi că am urcat să-mi
dovedesc mie însămi că am curajul s-o fac. Asta s-a
întâmplat după ameninţarea telefonică. Înţelegeţi acum?
Am vrut să mă conving că nu sunt laşă, să-mi fac singură
curaj. Dar a fost o prostie. Asta e tot, tovarăşe căpitan. Dar
cum de aţi aflat?
— Mi s-a spus!
— Vi s-a spus!
Voi să mai adauge ceva, dar se răzgândi.
Pe urmă, câteva minute mai târziu, pregătindu-se de
plecare:
— Mai sunteţi supărat pe mine? întrebă zâmbind
stânjenită.
— Tovarăşă Milea, în meseria mea nu-mi este permis să
mă conduc după asemenea criterii.
— Acum când aţi terminat treaba aici, probabil că vă
veţi înapoia la Bucureşti.
— Fiecare trebuie să ne facem datoria în profesiunea pe
care ne-am ales-o. Din păcate, deşi mult mai redusă,
starea infracţională încă n-a dispărut şi noi în numele
poporului, trebuie să fim necruţători cu toţi bandiţii, cu
toţi hoţii şi defraudatorii.
— Întrucât nu cred că vom mai avea prilejul să ne
vedem, vă urez, tovarăşe căpitan, numai succese în munca
d-voastră viitoare.
— Vă mulţumesc şi, la rândul meu, vă urez acelaşi
lucru.
Când Dana Milea ajunse în prag, căpitanul adăugă
— Totuşi, poate că ne vom mai vedea, tovarăşă Milea.
Şi în gând:
„Chiar foarte curând!”

Abia ieşise pe uşă Dana Milea când telefonul sună.

— Cociuban! auzi în receptor.
— Vă salut, tovarăşe director!
— Tovarăşe căpitan, a sosit comisia. Mi-aţi cerut să vă
anunţ. Vă mai interesează?
— Şi de ce nu ne-ar mai interesa?
— Mă gândeam că acum, dacă l-aţi arestat pe asasin…
— Ne mai interesează fiindcă banditul e tare
încăpăţânat. Spuneţi-mi, comisia este, aşa cum speraţi,
formată din experţi?
— Numai din experţi, tovarăşe căpitan.
— Tovarăşe director, am o mulţime de treburi şi mi-e
peste putinţă să mă deplasez acum la Castel. De aceea, vă
rog să comunicaţi d-voastră comisiei ceea ce ne-ar interesa
şi care probabil constituie şi obiectul controlului pe care îl
vor efectua: Vrem să ştim dacă unele piese din sala de
arme reprezentând o valoare mare nu au fost cumva
înlocuite cu altele contrafăcute şi lipsite deci de orice
valoare. Asta e tot, tovarăşe director. Când veţi avea un
rezultat, vă rog să mă anunţaţi şi pe mine.
*
**
Noaptea coborâse pe nesimţite. Era o noapte
întunecoasă, cu cerul jos, din cauza norilor grei. Ploaia sta
gata să se dezlănţuie şi brazii înalţi din parcul Castelului,
presimţind-o, foşneau de neastâmpăr. Doar neliniştea
copacilor şi susurul sprinten şi neobosit al Caraimanului
tulburau tăcerea nopţii. Paznicii îşi luaseră numai de
puţin timp în primire posturile şi, ca de obicei reflectorul
lumina silueta suplă şi graţioasă a Castelului
Totul se petrecea ca de obicei, ca în atâtea şi în atâtea
nopţi. Timpul trecea încet. Orologiul din turn anunţase
abia orele nouă. Când şi ultima lovitură se stinse, începu
şi ploaia. Ploua cu picături mici şi dese, semn că nu avea
să înceteze curând.
Dinăuntru, din Castel, căpitanul Ovezea asculta ploaia
şi căsca. Nu-i era somn, dar timpul trecea încet şi el se
plictisea de moarte. Şi avea de ce, fiindcă trecuseră treizeci
şi şase de ore de când se afla ascuns în Castel. Acum era a
doua noapte. Mai precis, începea a doua noapte.
Măsura aceasta fusese rezultatul practic al unei şedinţe
de lucru, şi fusese ordonată de către maiorul
Mărăcineanu.
— Nu ştim – spusese atunci maiorul – dacă vreunul
dintre cei interesaţi să pună mâna pe diamante au prins
de veste că am instalat aparatele. Cert este că de când le-
am instalat – cu excepţia Danei Milea – nimeni nu a
încercat să intre în vreunul din apartamente. Cred însă că
pentru noi, la ora actuală, nu mai prezintă interes dacă au
prins sau nu de veste. Mai mult, cred că nici aparatele nu
ne mai interesează. Astăzi, noi ne găsim în cu totul altă
situaţie. Am fost de acord cu toţii să-l lăsăm pe asasin să
creadă că a izbutit să ne inducă în eroare şi avem toate
motivele să sperăm că aşa se va întâmplă. Toată lumea de
la muzeu e convinsă că l-am identificat în persoana lui
Marin Şindrilaru şi că într-o zi, două îl vom înainta
procuraturii. Deci, dacă vinovatul a fost descoperit,
înseamnă că ne-am terminat treaba şi că noi, eu şi
căpitanul Ovezea, trebuie să ne facem bagajele. Ca să
risipim asasinului orice urmă de îndoială, e bine să-l
facem să creadă că aşa se va întâmpla. Dumneata, Ovezea,
te vei duce la muzeu – caută un pretext plauzibil – şi la
plecare i-aţi rămas bun de la salariaţii cu care te vei
întâlni. Spune-le că, întrucât ne-am îndeplinit, misiunea,
deseară plecăm la Bucureşti. Fără doar şi poate că cei cu
care vei vorbi vor avea grijă să comunice vestea şi
celorlalţi.
— Tovarăşe maior, dacă am şansa să-mi iasă în cale
Angela Orănescu, sunt sigur că în mai puţin de zece
minute vor afla noutatea nu numai cei de la muzeu ci
întreg Complexul Caraiman.
— Cu atât mai bine dacă se întâmplă aşa. Vă daţi seama
că, procedând astfel, oferim asasinului un argument în
plus ca să se simtă în siguranţă. Dar nu numai lui, ci şi
Anei Lupea, lui Fotiade şi nepotului, adică tuturor acelora
care urmăresc să pună mâna pe diamante. Simţindu-se
acum şi ei în siguranţă, sigur vor începe să acţioneze. Şi
fiindcă noi nu ştim dacă au aflat de existenţa aparatelor
din cele două apartamente, ca să le risipim orice urmă de
îndoială, va trebui să le luăm de acolo, de data asta cu
mult mai puţină discreţie.
— În cazul acesta, cum vom şti dacă ei au început să
acţioneze, şi cu ce rezultat? întrebase căpitanul Borcea.
— Vom introduce un lucrător de-al dumitale în Castel,
care să-i aştepte şi eventual să-i aresteze pe loc.
— Un singur om? întrebase din nou căpitanul Borcea.
Ştiţi că e greu ca un singur om să asigure supravegherea
celor două apartamente.
— Dar nu imposibil. Spre pildă, cred că tovarăşul
căpitan Ovezea va izbuti să aducă la îndeplinire sarcina
aceasta destul de dificilă.
 — Vă mulţumesc, tovarăşe maior!
— Astăzi e luni, nu-i aşa? continuase maiorul
Mărăcineanu. Ei bine, aş vrea, ca cel mai târziu până la
sfârşitul săptămânii, să putem pleca acasă. Sper că va fi
posibil. Şi acum încă ceva, de mai mica importanţă. Nu
ştim cât timp va trebui să rămâi în Castel. Poate o zi,
două, dar s-ar putea chiar şi mai mult. Depinde cât de
departe vor merge ei cu prudenţa. De aceea, discuta cu
tovarăşul director Cociuban modalitatea cea mai „discretă”
de a te alimenta.

Ziua care trecuse fusese o zi plină, vizitatorii „curgând“

literalmente, atât în cursul dimineţii cât şi al după-amiezii.
De la una din ferestrele Castelului, privise mulţimea,
venind şi plecând. Pe urmă, pe măsură ce se lăsase
înserarea, grupurile se răriseră şi, aproape pe nesimţite,
întunericul biruise. Scurt timp după aceea, plecaseră şi
salariaţii muzeului, grăbindu-se ca să nu-i apuce ploaia pe
drum.
Acum, ploaia se înteţea. De departe, poate din oraş, se
auzea un câine lătrând furios, şi căpitanul Ovezea şi-l
închipui smucindu-se în lanţ, cu părul de pe ceafă zbârlit,
cu ochii înroşiţi. Pe urmă, lătratul conteni brusc, şi
liniştea nu mai fu tulburată decât de zgomotul pe care îl
făcea curgerea monotonă a ploii.
„Oare va veni careva sau şi aceasta va fi o noapte
pierdută?“ se întrebă, uitându-se la ceas.
Ce îngrozitor de încet trecea timpul. Se scursese abia o
oră de când se închisese muzeul.
Dacă în noaptea aceasta nu se va lăsa aşteptat, oare
cine avea să vină? Ana Lupea? Poate Tiberiu Fotiade. Dar
dacă în locul Anei Lupea sau al lui Tiberiu Fotiade s-ar
trezi cu celălalt, cu nepotul? Nepotul!…
Deodată încremeni cu toate simţurile încordate. Se
auzise un zgomot sau numai i se păruse? Ascultă un
minut, două, trei… Dar zgomotul nu se mai repetă. Se afla
într-unul din apartamentele etajului doi, situat cam la
jumătatea drumului dintre fostul apartament al Beatricei
Popeea şi acela indicat în mod eronat de către păsărar ca
fiind ocupat pe vremuri de mama lui Tiberiu Fotiade.
Căpitanul Ovezea mai ascultă câtva timp, apoi, întrucât
liniştea fu din nou atotbiruitoare, înnodă firul gândurilor.
Nepotul? De ce tăcea? Cum de era posibil, în cazul când
acţiona şi el, să nu i se simtă în niciun fel prezenţa? Iată,
stătea acum şi aştepta. Dar pec ine aştepte? Pe Ana
Lupea, pe Tiberiu Fotiade. Pe nepot mai puţin. De ce, nu
era în stare să-şi explice. Poate datorită faptului că,
neştiind nimic altceva despre el decât că există, nu izbutea
să şi-l reprezinte fizic. Se întrebă din nou, ca în atâtea
rânduri, dacă faptul că nu-şi trăda prezenţa, nu însemna
că nepotul, cunoscând ascunzătoarea diamantelor, de mult
pusese mâna pe ele. E drept, măsurile care se impuneau
în cazul că aşa se întâmplase fuseseră luate. Adică,
fuseseră avertizate consignaţiile şi erau supravegheaţi
îndeaproape toţi aceia în al căror cazier figura, printre
altele, şi asemenea mai vechi îndeletniciri: furturi şi
vânzări de pietre preţioase, escrocherii cu false nestemate
etc.
„Îmi fac griji de pomană! Diamantele sunt încă în
ascunzătoarea lor”, îşi spuse.
Dar chiar dacă se mai aflau în Castel, oare unde
anume? În niciun caz într-unul din cele două
apartamente. Le căutase acolo şi mai înainte, dar, mai
ales, în ultimele treizeci şi şase de ore de când stătea
ascuns. Ceea ce mai înainte fusese aproape o convingere,
acum, după ultimele şi minuţioasele cercetări efectuate,
devenise o certitudine.
Orologiul din turn vesti că mai trecuse o oră.
„Ei, cine ştie – îşi spusese – poate că îşi va face apariţia
mai târziu, pe la miezul nopţii, ca fantomele”.
Trecu şi miezul nopţii, începură, să mijească zorile, dar
de arătat nu se arătă nimeni,
„Încă o noapte pierdută!” îşi spuse şi, furios, se duse să
fure câteva ore de somn, întins pe o canapea.
 Dimineaţa fu nesfârşit de lungă În prima zi, timpul
trecuse mult mai repede, fiindcă se amuzase să privească,
fără să fie văzut, jos, în holul de onoare, şi să asculte
explicaţiile pe care le dădeau îndrumătorii, cu mal multă
seu mai puţină tragere de inimă cu mai multă sau mai
puţină competenţă. Dar abstracţie făcând de aceasta, ceea
ce îl impresionase în mod deosebit fusese atenţia cu care
vizitatorii ascultau explicaţiile. Atenţia aceasta concentrată
vădea foamea lor de a se instrui, de a cunoaşte şi de a
înţelege totul cu sufletul şi cu mintea.
„Iată de ce – îşi spuse căpitanul Ovezea – revoluţia
noastră culturală înregistrează atât de multe şi de
minunate succese”.
Interesul căpitanului Ovezea faţă de cele ce se petreceau
în holul de onoare sucombă în cea de-a treia zi, şi
plictiseala începu să-şi arate colţii.
O oarecare destindere îi ofereau cele câteva ore de
dimineaţă, înainte de deschiderea muzeului, când putea
să coboare până în biroul directorului Cociuban, ca să ia
pachetul cu „hrană rece”, care îl aştepta din ajun sau să
se plimbe, în voie, prin întreg Castelul. Pe urmă, când se
apropia ora de deschidere, suia din nou la etajul doi, de
unde nu mai cobora până a doua zi. Luase această
măsură de precauţie fiindcă, neştiind când şi pe cine
anume aştepta, îi era teamă că, dacă va circula prin
muzeu în timpul zilei, s-ar putea să se întâlnească, nas în
nas, tocmai cu acela pe care îl aştepta.
Dimineaţa, o dată cu pachetul de mâncare, căpitanul
găsea şi câte o scrisorică de la căpitanul Borcea. În felul
acesta era tot timpul la curent cu cele ce se întâmplau
afară, în lipsa sa. La rândul său, dacă avea ceva de
comunicat, folosea acelaşi procedeu.
În dimineaţa celei de-a treia zi, coborând să-şi ia „raţia”
pe ziua respectivă, găsi în pachet un plic care purta
menţiunea strict confidenţial. Scrisoarea era de la maiorul
Mărăcineanu care, în puţine cuvinte, îl vestea că experţii
din cadrul comisiei de verificare şi reevaluare a
inventarului muzeului descoperiseră că de pe mânerul de
aur al unei spade de onoare – a cărei lamă era de argint –
un rubin de o mărime neobişnuită fusese înlocuit cu altul
fals. De asemenea fuseseră înlocuite cu pietre false
nestematele de pe o coroană. Valoarea pietrelor furate se
cifra la suma de aproape un milion de lei.
Aflând acestea, timp de o oră căpitanul Ovezea rămase
nemişcat într-un fotoliu, de parcă viaţa ar fi fugit din
trupul său. Abia după aceea păru că se reanimă. Mai întâi,
privirile începură să-i strălucească foarte tare. Pe urmă, în
timp ce trăsăturile încremenite într-un fel de împietrire
severă se destinseră, un zâmbet de satisfacţie îi înflori în
coltul gurii.
Şi tot acum îşi aminti că îi este tare foame. Desfăcu
pachetul şi începu să mănânce.
Pe un medic igienist, maniera de „a lua masa“ a
căpitanului Ovezea l-ar fi scandalizat. Străbătea încăperea
de la un capăt la altul, mergând când repede, să crezi că e
gata s-o rupă la fugă, când încet, ezitând, de parcă înainte
de a face un pas trebuia să-şi smulgă piciorul dintr-un fel
de mâzga. Mai mult, exista chiar o corespondentă directă
între ritmul paşilor şi acela ai maxilarelor. Dacă paşii se
grăbeau, se grăbeau şi maxilarele, dacă nu, atunci şi ele
abia îşi mai aminteau să mestece.
În sfârşit, după ce se satură, ascunse pachetul cu ceea
ce îi mai rămăsese pentru cină într-un dulap. După aceea
continuă plimbarea în jurul celor patru pereţi, fluierând în
surdină un marş.

În cel mult o jumătate de oră avea să se lase cea de-a

treia noapte de când se afla în Castel. De la o fereastră
văzuse plecând mai întâi ultimii vizitatori, pe urmă, unul
câte unul sau în grupuri, salariaţii muzeului.
Ultimul care plecase fusese Dan Tomescu. Acesta, după
ce se îndepărtase binişor pe aleea care ducea spre poartă,
se întorsese, şi câteva clipe privise Castelul, parcă spre a
şi-l întipări bine în memorie.
 Acum, căpitanul se afla tot la fereastră, privind bezna de
afară şi ascultând paşii cadenţaţi ai paznicului.
„Va să zică, încă o noapte pierdută zadarnic!” îşi
spusese cu amărăciune, îndreptându-se spre canapeaua
pe care se odihnea în fiecare noapte.
Dar nu apucă să ajungă acolo, fiindcă auzi mai întâi
deschizându-se şi închizându-se uşa de la lift, iar apoi
zgomotul unor paşi care veneau pe culoar în direcţia
apartamentului în care se ascundea.
„În sfârşit!“ îşi spuse, bucurându-se.
Calm, stăpân pe sine, cu mâna dreaptă în buzunarul în
care ţinea revolverul – pentru orice eventualitate – ascultă
atent la paşii care se apropiau. Erau, fără îndoială, ai unui
bărbat. Cel care venea, socotindu-se singur în tot Castelul,
nu se ferea să facă zgomot în liniştea atotcuprinzătoare,
mersul i se auzea straniu de zgomotos. De altfel, individul
crezându-se în deplină siguranţă fluiera o melodie de
dans, veche de aproape douăzeci de ani.
„Oricine vei fi fiind tu, are să-ţi treacă pofta de fluierat!”
îl apostrofă în gând căpitanul Ovezea, privind prin gaura
cheii.
Infractorul care folosea o lanternă, a cărei lumină
aluneca pe parchet ca o reptilă, se opri brusc în apropierea
uşii dinapoia căreia se afla căpitanul Ovezea. Acesta,
convins că în clipa următoare se va găsi faţă în faţă cu
banditul, scoase revolverul.
Dar, contrar aşteptării, uşa nu se deschise. În schimb,
auzi un comutator răsucindu-se afară, pe palier, după
care paşii se îndepărtară.
„Dacă el ştie că acolo se află comutatorul, – îşi spuse
căpitanul – înseamnă că face parte dintre salariaţi”.
Dar îşi aminti că, de la fereastră, îi urmărise şi îi văzuse
plecând pe toţi.
Deodată îl străfulgeră bănuiala:
„Nu cumva e nepotul?”
Dar, indiferent cine anume era, faptul că se comporta ca
la el acasă însemna, pe de o parte, că nu se găsea aici
pentru prima dată, iar pe de alta, că putuse pătrunde în
Castel numai datorită complicităţii unuia dintre salariaţii
muzeului.
Din păcate, nu izbutise să-l vadă la fată. Îşi putuse da
seama doar că individul era înalt şi foarte lat în spate.
Acum, cu urechea încordată, asculta, străduindu-se să
înţeleagă numai după zgomot în care apartament va intra.
În drumul său, mai apropiat era cel cu lambriuri din lemn
de piper. Dar paşii răsunară dincolo de el. Căpitanul
Ovezea deschise uşurel uşa, ca să audă mai bine. Paşii se
îndepărtară din ce în ce mai mult şi în cele din urmă
conteniră. În schimb, auzi deschizându-se o uşă, de
cealaltă parte a palierului.
Pe partea aceea a palierului se afla atât adevăratul
apartament locuit pe vremuri de Ana-Maria Fotiade, cât şi
acela dinadins indicat în mod eronat Anei Lupea de către
bătrânul Vâlsan. Pentru căpitanul Ovezea era foarte
important să afle în care dintre cele două apartamente
intrase individul, fiindcă numai ştiind aceasta putea să-şi
dea seama cu cine avea de-a face. Dacă intrase în
apartamentul indicat de bătrânul Vâlsan, atunci sigur că
era Tiberiu Fotiade, care izbutise să ajungă în Castel cu
ajutorul Anei Lupea. Dacă, dimpotrivă, intrase în
adevăratul apartament al Anei-Maria Fotiade, atunci nu
putea fi altcineva decât nepotul.
Deschise uşa şi ieşi pe coridor. Căpitanul Ovezea putea
să ajungă de cealaltă parte a palierului, fie pe acolo pe
unde o pornise individul, fie mergând în sens invers, adică
dând ocol coridorului pe la sud. Optă pentru această a
doua rută care, de altfel, era şi cea mai scurtă. Tenişii cu
care era încălţat înăbuşeau zgomotul paşilor. După câteva
minute ajunse, fără niciun fel de incident, pe partea aceea
a palierului. Acolo, infractorul nu mai făcuse lumină fie că
nu ştiuse unde se află comutatorul, fie că nu găsise că e
necesar. Fără a fi necesar să se apropie prea mult,
căpitanul Ovezea îşi putu da seama în care din
apartamente se afla acum banditul, fiindcă lăsase uşa
întredeschisă şi dâra de lumină se lungea pe parchet, dea
latul palierului. Aşa cum se aşteptase, lumina răzbea din
apartamentul pe care bătrânul Vâlsan îl indicase în mod
eronat ca fiind al Anei-Maria Fotiade.
Acum nu mai exista mei un dubiu. În Castel se afla
complicele Anei, respectiv Tiberiu Fotiade. Ştiind că unde
căuta Tiberiu Fotiade căuta zadarnic, căpitanul Ovezea
făcu calea întoarsă, stabilindu-şi postul de observaţie în
apartamentul alăturat aceluia cu lambriuri din lemn de
piper. După ce avea să se convingă că acolo nu existau
diamantele, era imposibil ca banditul să nu investigheze şi
în fostul apartament al Beatricei Popeea.
Şi într-adevăr, nu se înşela. Mai curând decât se
aşteptase îl auzi şi, prin gaura cheii, îl putu vedea la faţă.
Venea bocănind şi fumând nepăsător dintr-o ţigară
groasă.
„Ticălosul fumează atât de neglijent, încât ar putea să
dea foc Castelului!“ se revoltă căpitanul.
Era, într-adevăr, Tiberiu Fotiade.
„Va să zică, nu m-am înşelat!… Tu îmi erai, banditule,
complicele Anei Lupea!…”
Tiberiu Fotiade dispăru în apartamentul secret şi pentru
căpitanul Ovezea începu o nouă aşteptare.
Câtva timp, dincolo domni liniştea. Pe urmă începură să
se audă în perete ciocănituri ritmice.
„Încearcă – îşi spuse – să vadă dacă nu există sub
lambriuri vreo ascunzătoare”.
Aproximativ timp de o oră auzi la intervale aproape
regulate zgomotul. Tiberiu Fotiade făcea treaba temeinic,
decis să nu lase un centimetru pătrat necontrolat. Când
ajunse cu cercetarea la peretele care despărţea cele două
apartamente, ciocăniturile se auziră atât de bine, încât
numai după zgomot căpitanul îşi putu da seama până şi
de „sistemul” de lucru ai banditului. Tiberiu Fotiade
efectua cercetarea începând de sus, şi de la stânga la
dreapta, iar dacă într-un loc i se părea ceva suspect,
revenea şi ciocănea mergând şi în spirală.
 Căpitanul Ovezea asculta oarecum dezamăgit. Ceea ce
făcea acum Tiberiu Fotiade făcuse el mai înainte – în două
rânduri – şi se convinsese că sub lambriuri nu exista
niciun fel de ascunzătoare. Atunci, ce putea să însemne
încăpăţinarea cu care Tiberiu Fotiade ciocănea fiecare
centimetru de lemn? Oare deţinea informaţia precisă că
totuşi o ascunzătoare se afla sub lambriuri sau, tocmai
fiindcă îi lipsea o asemenea informaţie, se încăpăţâna s-o
caute până la proba contrarie?
Tiberiu Fotiade termină de ciocănit toţi pereţii tocmai
când căpitanul Ovezea începuse să-şi piardă răbdarea.
Curând după aceea, prin gaura chei, îl văzu ieşind din
apartament. Îşi aprinse o ţigară şi, cu mâinile la spate,
începu să se plimbe gânditor pe palier şi să zvârle pe nas
rotocoale groase de fum. La un moment dat scoase din
buzunar o bucată de hârtie şi, oprindu-se sub lumina
candelabrului, începu s-o examineze cu mare atenţie. Era
hârtia pe care copiase cele două desene de pe fotografiile
găsite la falsul Iancu Popescu.
Căpitanul Ovezea, care nu ştia ce conţine, ar fi dat orice
să poată şi el arunca măcar o singură privire pe ea. Dar
fiindcă n-o putea face fără să-şi trădeze prezenţa, se
mulţumi să aştepte, curios să vadă ce se va întâmpla după
aceea. Curiozitatea îi fu destul de repede satisfăcută.
Tiberiu Fotiade împături hârtia, o vârî neglijent în
buzunarul drept al hainei, pe urmă, tot gânditor, o porni
agale spre lift, cu care, de altfel, coborî.
Primul gând al căpitanului Ovezea fu să-l urmărească.
Se răzgândi spunându-şi că, oricum, Fotiade trebuia să
revină. Altfel, n-ar fi lăsat lumina aprinsă în apartament şi
pe palier.
„S-a dus să le caute”, îşi vorbi sieşi. Apoi apostrofându-l
în gând pe Fotiade: „Caută, caută, banditule! Nu-mi pare
rău să le găseşti, fiindcă m-ai scuti să le mai caut eu”.
Tiberiu Fotiade întârzia. Trecu o oră, apoi încă una.
O clipă, se nelinişti:
„Nu cumva le-a găsit şi a părăsit Castelul?”
 Absurditatea temerii sale îl făcu să zâmbească. Ce rost
avea să rişte când, a doua zi, Ana Lupea îl putea scoate
din Castel fără niciun pericol? Nu, Tiberiu Fotiade se afla
încă acolo, poate, la etajul întâi sau poate altundeva,
căutând diamantele. Nu reveni decât după patru ore,
obosit, întunecat, încruntat. Hotărât, chipul lui nu
exprima satisfacţia pe care ar fi trebuit s-o exprime dacă
ar fi izbutit.
„N-a găsit nimic!” îşi vorbi căpitanul Ovezea. Apoi,
imediat întrebarea pe care şi-o mai pusese: „Dar de ce? Nu
cumva habar nu are unde sunt ascunse?” Amintindu-şi
însă de hârtia pe care Tiberiu Fotiade o consultase înainte
de a coborî cu liftul, adăugă: „Sau poate, între timp,
altcineva a izbutit să pună mâna pe ele?”
Tiberiu Fotiade stinse lumina de pe palier, apoi intră
într-unul din apartamente. Ştiind că şi acolo se afla o
canapea, căpitanul Ovezea presupuse că acesta renunţase
să mai caute şi acum intenţiona să se culce. Mai aşteptă o
jumătate de oră, pe urmă, folosind scara secretă, coborî
până la biroul directorului Cociuban.
Acolo, sculă din somn cu telefonul pe căpitanul Borcea,
şi, după ce îl puse în curent cu cele întâmplate, căzură de
acord asupra măsurilor ce trebuiau luate dimineaţa, când
Tiberiu Fotiade, ajutat de Ana Lupea avea să părăsească
muzeul, ca să fie neapărat arestat.

Căpitanul Ovezea se înşelă închipuindu-şi că Tiberiu

Fotiade va părăsi dimineaţa Castelul. Mai rămase încă
patruzeci şi opt de ore. În tot acest timp, ziua stătea
ascuns în turn, iar noaptea cerceta şi căuta încăpăţânat şi
neobosit ascunzătoarea diamantelor.
La rândul său căpitanul Ovezea, văzând ce Fotiade nu
are de gând să plece, mai rămase şi el încă douăzeci şi
patru de ere. În ultima noapte pe care o mai petrecu la
Castel se convinse că, în ciuda hârtiei pe care mereu o
consulta, Tiberiu Fotiade nu avea idee unde sunt ascunse
diamantele. Altfel, nu se explica de ce ba urca la etajul doi,
ba cobora la parter, ba se repezea pe scări ca un nebun
până la etajul întâi, pentru ca după aceea să coboare val-
vârtej, la parter. Convingându-se de acest lucru, a mai
rămâne în Castel i se păru căpitanului inutil.
Dimineaţa când directorul Cociuban conform înţelegerii
telefonice din timpul nopţii sosi la muzeu mult mai
devreme decât ora de deschidere, îl găsi pe căpitan în
cabinetul său absorbit de lectura unui roman fantastico-
ştiinţific.
— Bună dimineaţa, tovarăşe director! îi ură căpitanul
Ovezea cum îl văzu intrând pe uşă. Azi noapte v-am stricat
somnul, dar n-am avut încotro. Vă rog să mă iertaţi.
— Dacă aţi fost nevoit să staţi atâtea zile ascuns în
Castel barem a fost cu vreun folos, tovarăşe căpitan?
— Nu în măsura în care mă aşteptam. Totuşi, n-aş
putea spune că am motive să fiu nemulţumit.
Câteva minute mai târziu luându-şi rămas bun de la
director, căpitanul Ovezea părăsi muzeul.
În incinta parcului îi ieşi în întâmpinare
sublocotenentul Pavelescu.
— Să trăiţi, tovarăşe căpitan!
— Totul e în ordine, Pavelescule?
— Totul, tovarăşe căpitan.

În dimineaţa celei de-a patra zile de când Tiberiu se afla

în Castel, căpitanul Ovezea privea pe fereastra de la etaj a
unei vilişoare care se afla în apropierea porţii principale a
Castelului. De acolo putea supraveghea aleea care ducea
de la poartă până la muzeu.
Curând, începură să sosească grăbiţi şi salariaţii. Cu
excepţia Danei Milea şi a lui Ion Mocanu, ca de obicei
nedespărţiţi, ceilalţi veniră pe rând. Printre primii, fu şi
Ana Lupea. Părea calmă şi la fel de frumoasă ca de obicei,
deşi avea motive să nu fie chiar atât de liniştită. Trecuseră
doar trei nopţi de când complicele ei căuta zadarnic
diamantele.
Căpitanul o urmări cu privirea până când o văzu
intrând în muzeu. Apoi se uită la cei doi lucrători ai
miliţiei care – vizitatori matinali – contemplau visători
havuzul. Un altul, chipurile pasionat fotograf amator,
imortaliza pe peliculă, din diverse poziţii, faţada
Castelului. De asemenea, de câteva minute, pe drumul
care ducea la Castel, aştepta şi o „Pobeda” de culoare bej.
Dar cine s-o bage în seamă, când în mod obişnuit se
înşirau pe alee nu una, ci zeci de turisme şi autobuze?
După mai bine de o oră începură să iasă primele grupe
care terminaseră de vizitat muzeul.
Căpitanul Ovezea, la postul său de observaţie, era atent
să vadă dacă printre ei nu se afla şi Tiberiu Fotiade. Dar
abia pe la prânz apăru şi el amestecat într-un grup
numeros de vizitatori. Imediat pseudo-turiştii şi pseudo-
fotograful se luară după el. Tiberiu Fotiade fără să
bănuiască ceva, pe măsură ce se apropia de ieşire, căuta
să se răzleţească de grup, uşurând, fără să-şi dea seama
sarcina urmăritorilor săi.
Cum ajunse dincolo de poarta Castelului, doi dintre
lucrătorii miliţiei îl încadrară apucându-l de câte un braţ
şi declinându-şi totodată calitatea. Tiberiu Fotiade auzind
că şi cineva din spate îl îndeamnă să nu facă vreo prostie
înţelese că totul este pierdut. Scrâşnind din dinţi, se lăsă
dus şi urcat în „Pobeda” de culoare bej.
Când văzu maşina pornind, căpitanul Ovezea răsuflă
uşurat.
„În sfârşit!“
Formă apoi numărul maiorului Mărăcineanu:
— Căpitanul Ovezea la telefon. Să trăiţi, tovarăşe maior!
Vă raportez că deţinutul cu nr. 8 317 a fost arestat.
— Bine! Vii încoace?
— Imediat, tovarăşe maior! Să trăiţi!
Căpitanul Ovezea puse receptorul în furcă, apoi, privind
întunecat spre Castel, murmură:
„Şi acum ultima repriză”.
 XVI
Ana Lupea se îndrepta agale spre cinematograful
„Progresul”. În ciuda aparenţelor, Ana Lupea ardea de
nerăbdare să se vadă cu Tiberiu Fotiade. Nerăbdarea de a-
l întâlni era justificată, deoarece acesta, înainte de a părăsi
Castelul îi strecurase un bileţel, de al cărui conţinut luând
cunoştinţă inima îi tresăltase de bucurie:
„Suntem pe drumul cel bun – scria Fotiade în bileţel.
Trebuie, în prealabil să dezlegăm o şaradă. Am să-ţi explic.
Tocmai de aceea, e absolut necesar să ne vedem şi să ne
sfătuim. Vino după-amiază la cinematograf, la spectacolul
de la orele 15,30”
De obicei la spectacolul de la orele 15,30 venea puţină
lume. Nici de data asta nu se întâmplă altfel. Ca de obicei,
Ana Lupea se aşeză în ultimul rând. În toată sala, dacă
erau treizeci de persoane. Ca să-şi treacă timpul începu să
răsfoiască, plictisită, o revistă ilustrată. De fiecare dată
când mai intra cineva în sală, se uita pe furiş. Dar până se
stinse lumina, Tiberiu Fotiade nu se arătă. Nu se arătă
nici după aceea. Pe la jumătatea jurnalului cineva care
stătuse până atunci cu două rânduri mai în fată veni să se
aşeze lângă ea.
Ana Lupea, furioasă, tocmai se pregătea să se mute în
altă parte când acesta îi şopti:
— M-a trimis Focşăneanu. (Focşăneanu era numele de
împrumut, utilizat de Tiberiu Fotiade în relaţiile sale cu
Ana Lupea). El n-a putut să vină, fiindcă a trebuit să plece
până la Braşov, tot în problema care o ştiţi. Mi-a spus că
nu trebuie să aveţi niciun fel de grijă, fiindcă totul merge
bine, mai bine chiar decât se aştepta.
— Dar dumneata cine eşti? întrebă ea cu o umbră de
îndoială.
— Un vechi prieten al lui. Stă la mine în gazdă.
 — Şi când am să-l văd?
— Poimâine, la aceeaşi oră, tot aici. Dacă nu puteţi
poimâine, atunci vineri. Când preferaţi?
— Poimâine, bineînţeles!
— Bine. Am să-i comunic.
Pe urmă, salutând-o ceremonios, cu un „sărut mâna,
domnişoară”, părăsi sala.
Afară, în stradă, sublocotenentul de miliţie, care jucase
rolul complicelui lui Tiberiu Fotiade, murmură:
„Ce păcat! O fată atât de tânără, atât de frumoasă şi,
totuşi, un element descompus!”

În timp ce Ana Lupea viziona un film care n-o interesa,

căpitanul Ovezea se afla din nou, singur, în tot Castelul.
Numai că de data asta nu mai aştepta vizita nimănui.
Revenise ca să dezlege şarada pe care nu izbutise s-o
descifreze Tiberiu Fotiade.
Percheziţionat la secţia de miliţie, într-o despărţitură a
portofelului fusese găsită hârtia pe care copiase desenele.
La început, Tiberiu Fotiade refuzase să spună ce
reprezintă ele şi cum de ajunsese în posesia lor, dar până
la urmă, dându-şi seama că încăpăţânare nu-i foloseşte la
nimic, făcuse mărturisiri complete.
În aceeaşi zi, seara, după închiderea muzeului, cu un
maldăr de chei în mână, căpitanul Ovezea vizita de unul
singur Castelul Când intra într-o încăpere.
Căuta de obicei ungherul cel mai întunecos, şi de acolo
începea să treacă în revistă tot ceea ce se oferea privirilor
sale. Erau încăperi unde întârzia timp îndelung, după cum
erau altele în care nu rămânea decât câteva minute.
Adesea se întâmplă să revină pentru scurt timp în câte o
cameră, – de obicei în acelea în care întârziase mult timp –
ca şi când, fără această ultimă şi fugară privire de
ansamblu, nu şi-ar fi putut forma o părere definitivă
Proceda astfel şi având permanent dinaintea ochilor
imaginea vie a celor două desene, cercetase etajul doi şi o
parte din încăperile primului etaj, fără ca ceva din ceea ce
vedea în jurul său să aibă o cât de mică asemănare cu
vreunul din desene.
În Castel existau două capele: capela propriu-zisă şi un
mic paraclis la etajul întâi. Tot la etajul întâi mai exista o
încăpere care semăna cu o bisericuţă şi care, iniţial, până
la amenajarea capelei propriu-zise, servise ca atare. Dar
căpitanul Ovezea nu căzu în greşeala în care căzuse
complicele Anei Lupea, de a crede că primul desen se
referea la vreun obiect aflat într-una din aceste încăperi.
Contrar lui Tiberiu Fotiade, care, în nopţile petrecute în
Castel, majoritatea timpului şi-l pierduse cotrobăind mai
ales în fostele bisericuţe, el nici măcar nu avu curiozitatea
să vadă cum arătau.
Cercetarea o începu cu etajul doi, o continuă la primul
etaj şi după ce investigă şi ultimele încăperi ale acestui
cat, coborî la parter, fără niciun fel de speranţă că aici va
găsi ceea ce nu izbutise să descopere mai sus. Şi era atât
de sceptic fiindcă nu-i venea să creadă că Beatrice Popeea,
care locuise la etajul doi, avusese atunci timpul necesar să
găsească o ascunzătoare sigură pentru diamantele furate
tocmai la parter. Dar, hotărât să caute cu aceeaşi
conştiinciozitate şi aici, se puse pe treabă.
După aceeaşi metodă, una după alta, fură cercetate
toate încăperile parterului. Nu-i mai rămânea de cercetat
decât una singură – holul de onoare. Oftând la gândul că
după aceea va trebui să ia totul de la capăt, păşi pragul şi
acestei încăperi. Se opri la intrare. De pe treptele pe care
stătea el acum, îndrumătorii dădeau explicaţiile de rigoare.
Pe aceste, trepte, cu paisprezece zile în urmă, fusese
omorât Anton Neguţă.
„Ticălosul nici că putea găsi un loc mai nimerit ca să-l
ucidă!” murmură căpitanul.
Dar curând, furat de frumuseţea acelui interior, cu
balcoanele dispuse circular, cu statuetele din lemn de nuc,
cu acoperişul de sticlă de culoarea azurului prin care
lumina se filtra cuminte şi calmă, gândurile sumbre i se
risipiră pe nesimţite.
 Într-adevăr, holul de onoare era minunat de frumos,
neîntrecut de nicio altă încăpere a Castelului. Şi în timp ce
contempla interiorul de la parter şi până la cupolă,
deodată avu intuiţia că, în sfârşit, găsise ceea ce căuta.
Oare, privită de jos, loja oratoriului, în care se putea intra
numai pe la etajul doi, nu semăna cu un amvon de
biserică? Şi oare, în desenul găsit la Tiberiu Fotiade, care
reprezenta o biserică nu exista şi ceva care aducea vag a
amvon? Scoase hârtia din buzunar şi se uită încă o dată la
desen. Privindu-l pentru a nu ştiu câta oară, abia acum
înţelese că esenţialul în desen îl constituia amvonul, restul
neavând alt scop decât tocmai de a-l camufla.
În sfârşit, găsise, sigur că găsise.
Fu atât de convins că nu greşeşte, încât, ca să ajungă,
din nou, la etajul doi, în loc să ia liftul, care l-ar fi dus mai
repede, urcă pe scară, fără ca măcar să se grăbească. Doar
ultimele patru trepte le sări dintr-o dată.
„În câteva minute am să ştiu sigur!” îşi spuse.
Deschise uşiţa lojei. Pe dinăuntru, oratoriul nu era atât
de frumos. De altfel, explicabil, pentru că nu avea decât
un rol decorativ. Încă de la început atenţia îi fu atrasă de
pupitrul, care se întindea pe toată lăţimea amvonului,
format dintr-o blană groasă de lemn de nuc. Întreaga
suprafaţă a pupitrului era machetată cu nenumărate T-uri
de diferite mărimi, şi dintr-o esenţă de lemn de culoare
mai închisă. Drept în mijloc se impunea atenţiei un T mult
mai mare decât toate celelalte, în jurul căruia erau grupate
nenumărate alte T-uri mai mici, şi dispuse în diferite
poziţii, ceea ce îl făcea să semene cu un mozaic sui
generis.
Totul devenea acum simplu. Fără îndoială, diamantele
se găseau sub machetajul T-ului mare, într-o scobitură
săpată în blana de nuc a pupitrului. Uşa oratoriului se
afla faţă în faţă, şi la numai câţiva paşi de cele două oglinzi
care camuflau intrarea în apartamentul cu lambriuri din
lemn de piper. Cu ani în urmă, atunci când rivala ei, Ana-
Maria Fotiade, dăduse fuga s-o denunţe comisiei, Beatrice
Popeea avusese nevoie numai de atâta timp cât era
necesar să iasă din apartament, să străbată de-a latul
palierul, să intre în oratoriu şi să dosească diamantele sub
machetaj, în ascunzătoarea cunoscută de ea mai dinainte.
Căpitanul Ovezea începu să ciocănească uşor, cu o
cheie, blana pupitrului, dinspre extremităţi. Dar abia când
ciocăni T-ul cel mare se auzi sunând a gol.
Da, sigur, acolo, dedesubt, se aflau diamantele. Dar, ca
să ajungă la ele, trebuia desprins machetajul T-ului mare,
şi aceasta se putea face uşor cu lama unui cuţit. Dar
fiindcă nu avea la el măcar un briceag, coborî în birou şi îl
sună acasă pe directorul Cociuban.
— Ce făceaţi acum, tovarăşe director? îl întreba după
obişnuitele bineţe.
— Citeam. Dar de ce mă întrebaţi?
— Fiindcă am neapărată nevoie de d-voastră, tovarăşe
director.
— Mă îmbrac şi vin imediat.
— Aduceţi şi un cuţit cu o lamă mai rezistentă. Luaţi un
taxi.
Zece minute mai târziu, directorul Cociuban ajungea la
muzeu.
— Iată-mă-s, şi poftim cuţitul. Cu ăsta operează
nevastă-mea verzele, toamna, când le pune la murat. Dar
ce nevoie aveţi de el, tovarăşe căpitan?
— Veţi vedea îndată. Deocamdată vă pot spune că am
pentru d-voastră o surpriză plăcută.
— În sfârşit, era şi timpul, după atâtea necazuri…
— Vreau să vă predau nişte obiecte care, deşi aparţin
statului, din anumite motive nu figurează în inventarul
muzeului.
— Ce fel de obiecte?
— Tocmai în aceasta constă surpriza. Haideţi să urcăm
până la etajul doi.
— Acolo e… surpriza?
— Acolo!
Urcară cu liftul.
 Când directorul Cociuban îl văzu pe căpitan deschizând
uşa lojei oratoriului, nu se putu stăpâni să nu întrebe:
— Ce naiba căutaţi acolo, tovarăşe căpitan?
— Veţi vedea îndată. Vă rog să vă apropiaţi! Aşa!… Daţi-
mi acum cuţitul. Vedeţi machetajul acesta mare, în formă
de T?
— Îl văd!
— Ei bine, aflaţi că dedesubt există o cavitate suficient
de mare ca să servească drept ascunzătoare unor obiecte
de preţ, să zicem a unor diamante.
— Tovarăşe căpitan, vreţi să glumiţi?
— Vă veţi convinge îndată că nu glumesc deloc.
Vârî Iama cuţitului sub machetaj şi, după ce o plimbă,
de câteva ori de la un capăt la celălalt, pe toată lăţimea
săltă numai puţin vârful şi bucata de lemn în formă de T
sări afară. Dedesubt, aşa cum prevăzuse căpitanul,
scânteiară diamantele.
— Priviţi, tovarăşe director! Aşa-i că pietrele acestea nu
figurează în inventarul muzeului?
— Extraordinar!…
— Tovarăşe director, v-am promis o surpriză plăcută şi
mi-am ţinut făgăduiala. Ei bine, aflaţi că ar mai fi şi alte
surprize.
— Şi acelea vor fi tot atât de plăcute?
— Nu!… Ele se referă la unii dintre salariaţii muzeului
şi, din păcate, nu sunt deloc plăcute. Dar acum, haidem
să consemnăm într-un proces-verbal ceea ce am
descoperit.

Plecând de la Castel, înainte de a se duce la sediul

miliţiei, unde maiorul Mărăcineanu îl aştepta pentru
raport, căpitanul Ovezea se abătu pe la vila unde era
cantonat. Grăbit cum era, nu dădu nicio atenţie insului
care, oprit sub felinarul din dreptul vilei, şi întors cu
spatele, citea dintr-o cărţulie mică. Trecu pe lângă el, şi
tocmai era pe punctul să intre în curte când se auzi
strigat:
 — Bună seara tovarăşe căpitan Ovezea!
Căpitanul Ovezea întoarse capul şi, la lumina
felinarului, îl recunoscu pe Dan Tomescu.
— Bună seara! A, d-voastră eraţi?
— Eu! N-aţi plecat, tovarăşe căpitan? Şi noi, care vă
credeam la Bucureşti de câteva zile…
Rareori i se întâmplase lui Dan Tomescu să pronunţe
atâtea cuvinte dintr-o dată.
— Am fost plecat, dar am revenit mai adineauri.
— Aţi revenit?!
Rosti cuvintele cu un asemenea ton, încât căpitanul
Ovezea nu putu să-şi dea seama dacă ele voiau să
însemne neîncredere sau ironie.
„Lasă că ai să afli tu mâine de ce mai sunt eu aici!” îl
lămuri în gând.
Apoi cu voce tare:
— Dar d-voastră, ce căutaţi pe aici? Locuiţi cumva prin
apropiere?
— Nu! V-am aşteptat!
— M-aţi aşteptat! se miră căpitanul. Şi cum de aţi
ştiut… că am să mă reîntorc?
Dan Tomescu schiţă un zâmbet timid:
— Am ştiut că n-aţi plecat!
Căpitanul Ovezea se uită lung la interlocutorul său, de
parcă acum îl vedea pentru prima dată.
— Vreţi să-mi vorbiţi?
— Evident!… Dacă v-am aşteptat.
— Vă ascult!…
— Aici, în stradă?
— Atunci, poftiţi până la mine!…
Şi o porni înainte ca să-i arate drumul.
În casă, Dan Tomescu se aşeză timid pe marginea unui
scaun. Înalt, slab, îmbrăcat în negru şi cu volumaşul lui
Lucreţiu în mână, Dan Tomescu semăna mult cu un
pastor.
— Fumaţi? îl întrebă căpitanul Ovezea îmbiindu-l cu
pachetul de ţigări.
 — Nu! Ştiţi? Sunt apicultor. Apicultor amator.
— Şi?
— Albinelor nu le place fumul.
— Păi, eu ştiam că atunci când stuparul vrea să umble
la faguri, afumă albinele.
— Voiam să spun că albinelor mele nu le place fumul de
tutun. Şi apoi, tutunul dăunează sănătăţii.
— Dar spuneaţi că vreţi să-mi vorbiţi. Despre ce este
vorba?
— Tovarăşe căpitan, despre un escroc!
Căpitanul Ovezea îşi aprinse mai întâi ţigara, trase
câteva fumuri din ea, apoi, cu voce aproape indiferentă, ca
şi când nu l-ar fi interesat defel cele ce trebuia să asculte,
răspunse:
— Tovarăşe Tomescu, la dispoziţia d-voastră.
Dan Tomescu începu să vorbească şi timp de trei
sferturi de oră nu se opri deloc. Dacă tovarăşii săi de
muncă ar fi fost de faţă ar fi fost foarte surprinşi, fiindcă
nu-l credeau capabil de o asemenea performanţă oratorică.
Dar ar fi fost şi mai uimiţi, dacă ar fi putut lua cunoştinţă
de conţinutul lungii sale expuneri. Nu mai puţin uimit fu
şi căpitanul Ovezea. De aceea, atunci când Dan Tomescu
se pregăti de plecare, strângându-i mâna, îi spuse:
— Tovarăşe Tomescu, multe din cele ce mi-aţi povestit le
cunoşteam mai dinainte, dar, din păcate, abia de câteva
ore. Cel mai important lucru pe care i-am aflat de la
dumneavoastră este locul unde se găseşte acum Iancu
Popescu. Locul acesta nu-l cunoşteam şi în special pentru
această informaţie vă mulţumesc.
Despărţindu-se de Dan Tomescu, căpitanul Ovezea
porni grăbit spre secţia de miliţie. Acolo îl aşteptau
maiorul Mărăcineanu şi căpitanul Borcea.
*
**
Ziua continua să fie frumoasă, deşi la un moment dat se
părea că va ploua. Fuseseră doar nişte nori trecători, care
alunecaseră leneşi şi mohorâţi numai pe deasupra
culmilor.
Prin cele trei ferestre uriaşe, de data asta neacoperite de
draperiile impunătoare din pluş, soarele îşi trimitea razele
pe peretele imaculat ca pe un ecran neobişnuit de mare.
Pe acest ecran se proiectau mărite şi uneori grotesc
schimonosite umbrele celor care intrau în sală. Mai
rămăseseră doar câteva minute până la deschiderea
şedinţei la care urma să se dezbată planul de muncă pe
trimestrul patru.
Secretarul organizaţiei de bază stătea de vorbă cu
preşedintele comitetului sindical, lângă masa prezidiului.
Ca să înceapă, mai aşteptau pe directorul Cociuban, care
trebuia să sosească dintr-un moment într-altul de la raion.
Călin Stamate se apropie de ei şi întrebă:
— Tovarăşe Ghenea, are să dureze mult şedinţa?
— N-aş putea să-ţi spun exact cât va dura. Depinde şi
de voi. Dacă veţi vorbi concis şi nu veţi repeta ce vor spune
cei dinainte, şedinţa nu va ţine mai mult de o oră şi
jumătate, maximum două. Noi ne vom strădui să nu se
lungească. Dar de ce te interesezi? Ai vreo treabă
deosebită?
— Am bilete la teatru.
— În orice caz, nu va dura atât de mult, ca să pierzi
biletele.
— Să sperăm!
Şi Călin Stamate, căscând plictisit, se duse să-şi ocupe
un loc în primul rând de scaune.
În sală erau toţi prezenţi, cu excepţia lui Ion Mocanu şi
a Danei Milea. Dar tocmai când directorul Cociuban intră
pe uşa dinspre scenă, pe cealaltă, din fundul sălii, îşi
făcură apariţia şi cei doi întârziaţi. Grăbiţi, se îndreptară
spre rândurile libere din faţă. Când ajunseră însă cam pe
la jumătatea sălii, Dana Milea, scoţând un ţipăt parcă de
groază, se prăbuşi leşinată la pământ.
Cei care se aflau cu scaunele mai aproape se repeziră
să-i dea ajutor.
Făcându-şi loc printre cei care se înghesuiau în jurul ei,
Sanda Vişoiu izbuti să îngenunche lângă Dana Milea.
— Tovarăşi, ocupaţi-vă locurile. Este un simplu leşin,
din care îşi va reveni repede. Are însă nevoie de aer… Şi
voi, dacă vă înghesuiţi, o sufocaţi pur şi simplu.
Cineva, din proprie iniţiativă, aduse carafa de la masa
prezidiului, şi Sanda Vişoiu o udă pe faţă şi pe gât cu apă.
De partea cealaltă, Ion Mocanu, şi el în genunchi, îşi
frângea mâinile pradă unei disperări mute.
Sanda Vişoiu îl mustră
— Ce te pierzi cu firea, omule? Nu vezi, începe să-şi
revină.
Şi într-adevăr, chiar aşa se întâmplă. Câteva clipe mai
târziu, deschise ochii. Ochii priveau straniu parcă de pe
altă lume. Ai fi zis că nu-şi aminteşte ce se întâmplase cu
ea. Pe urmă, când îşi reveni complet, privind în jurul ei, se
cutremură. Ochii exprimară acum oroare, frică, silă,
disperare. Toate pe rând, dar parcă şi toate deodată.
— Tovarăşă Vişoiu, acuma, dacă şi-a revenit, ar fi bine
s-o scoţi puţin afară, la aer curat. Ceilalţi, ocupaţi-vă
locurile, fiindcă e timpul să începem şedinţa. De acord?
propuse Ghenea.
— De acord!.. De acord!…
Sanda Vişoiu şi Dana Milea porniră spre ieşire. Ion
Mocanu vru să le urmeze, dar Ghenea nu-l lăsă.
— Nu-i nevoie, tovarăşe Mocanu. În treburi de-astea
Sanda se pricepe mai bine decât oricare dintre noi,
bărbaţii. Pentru atâta lucru, nu trebuie să le pierzi cu
firea. Aşa sunt femeile: sensibile.
După ce îl văzu instalat într-un fotoliu din primul rând,
se duse să-şi ocupe locul la masa prezidiului.
Sanda Vişoiu o conduse pe Dana Milea până la cea mai
apropiată bancă din parc. Avea trăsăturile crispate şi era
palidă ca un cadavru.
Se aşezară amândouă.
— Cum te simţi, draga mea? Ţi-e încă rău? întrebă
Sanda Vişoiu.
— Nu!… Mi-e mai bine. Mi-e mult mai bine. Pe urmă,
imediat, ridicându-se: Totuşi, nu cred că am să pot
rămâne la şedinţă. Mă simt… mă simt cam obosită. Mă
duc acasă. Te rog, Sanda, să mă motivezi.
— Te conduc!
— Nu e nevoie.
— Totuşi, arăţi atât de rău! Nu-mi vine să te las singură.
— Să n-ai nicio grijă.
— Bine, dar ce s-a întâmplat? De ce ai ţipat, de ce ai
leşinat?
— Am ţipat? Nu ştiam. Şi de ce am leşinat de asemenea
nu ştiu. Sau, chiar dacă ştiu, nu-ţi pot spune acum nimic.
Ceea ce pot acum, este să te rog să mă laşi să plec.
Singură!
— Bine… Du-te!
Şi plecă, urmărită de privirile nedumerite ale Sandei
Vişoiu.
Când nu mai simţi privirile Sandei Vişoiu pironind-o în
spate, Dana Milea izbucni în plâns. Mergea şi plângea. Un
plâns mut, fără suspine, fără hohote. Dacă nu i-ar fi şiroit
lacrimile pe obraz, nici nu-ţi puteai da seama că plânge.
De altfel, pe aleile pustii ale parcului nici nu era cine s-o
vadă La ieşirea din incinta Castelului, portarul o salută, ca
de obicei, încă de departe, fără să observe că plânge.
Observă abia atunci când văzu că nu-i răspunde la salut.
— Ce vi s-a întâmplat, tovarăşă Dana?
Dar ea nu-i răspunse. Nu-i răspunse fiindcă, de fapt,
nici nu auzi întrebarea. Mergea ca o lunatică, fără să vadă,
fără să audă, şi plângea plânsul acela mut, tragic. Mergea
abia târându-şi paşii, mici şi nesiguri. Trecu de mănăstire
şi porni să coboare spre oraş pe strada cea mai lină, dar în
acelaşi timp cea mai lungă. Dar pe măsură ce se apropia
de bulevard plânsul se domolea, aşa că, atunci când
ajunse în apropierea Casei de cultură lacrimile secaseră
complet. Totuşi, trăsăturile împietrite exprimau aceeaşi
suferinţă. În schimb, ochii oglindeau mai pregnant decât
deznădejdea hotărâre, dârzenie. Parcă nici paşii nu mai
păreau atât de istoviţi.
 Pe bulevard era o oarecare animaţie. Tocmai se
terminase spectacolul la cinematograf şi lumea se
împrăştia în toate părţile. Cei care o cunoşteau se uitau la
ea intrigaţi şi întrebându-se ce i s-o fi întâmplat atât de
rău de arăta aşa cum arăta. Ceilalţi, acei veniţi la odihnă,
crezând-o tare bolnavă, o compătimeau. Dar ea continua
să nu vadă pe nimeni. Numai când ajunse în dreptul
secţiei de miliţie tresări, ca şi când acuma s-ar fi trezit
dintr-un vis urât. Şi intră hotărâtă pe poartă.
— Vreau să vorbesc cu tovarăşul căpitan Ovezea. Este
aici? întrebă pe sublocotenentul Pavelescu, din întâmplare
pe sală.
— Poftiţi! Vă conduc la dumnealui, se oferi acesta,
recunoscând-o.
După ce o anunţă, îi deschise uşa poftind-o înăuntru.
— Ce s-a întâmplat, tovarăşă Milea? întrebă căpitanul
Ovezea îngrijorat de suferinţa care i se citea pe figură.
— Tovarăşe căpitan, am venit să vă anunţ că ştiu cine l-
a ucis pe Anton Neguţă. I-am recunoscut umbra.
Dana Milea se aşeză maşinal în fotoliul pe care i-l
indicase căpitanul şi începu să povestească, vorbind
sacadat, în fraze scurte.
— Asta este tot, tovarăşe căpitan! încheie ea,
îndreptându-se de spate, fiindcă tot timpul avusese
impresia că se gârbovise.
— Sunteţi absolut sigură, tovarăşă Milea?
— Da, tovarăşe căpitan.
— Vă cred. Ne trebuie însă dovada. Dovada materială!

În timp ce căpitanul Ovezea o primea pe Dana Milea,

într-un birou alăturat maiorul Mărăcineanu era absorbit
de lectura ultimei file din dosarul – încă neîncheiat –
privind asasinarea lui Anton Neguţă. În cele douăsprezece
zile câte se scurseseră de când preluase conducerea
cercetărilor, era pentru a doua oară când studia dosarul
de la un capăt la altul deşi fiecare filă o citise şi o
analizase încă înainte de a fi ataşată acolo. Simţise însă
nevoia să recitească totul, fiindcă de fapt simţise nevoia să
aibă o privire de ansamblu asupra felului cum fuseseră
conduse cercetările.
„Crime perfecte nu există!” îşi spusese. „Or, dacă
asasinarea lui Anton Neguţă apare ca o crimă perfectă, nu
cumva există o lacună în felul cum au fost purtate
cercetările?”
De aceea începuse să citească dosarul: ca să descopere
această eventuală eroare. Dar iată că ajunsese la ultima
filă şi eventuala eroare n-o descoperise. Oftând, închise
dosarul, şi începu să se plimbe gânditor prin birou.
„Şi cu toate acestea, crime perfecte nu există. Nu se
poate ca asasinul să fi lucrat fără greşeală atunci când l-a
ucis pe Anton Neguţă”.
Continuând să se plimbe, în gând recapitulă piesele
principale. Şi deodată avu intuiţia că, în sfârşit, găsise
ceea ce căuta. Se repezi la dosar, găsi raportul echipei
tehnico-ştiinţifice şi începu să-l recitească.
Când sfârşit, trosnindu-şi degetele, murmură:
„Trebuie de verificat. S-ar putea ca tocmai aceasta să fie
eroarea noastră, din care cauză crima ne apare perfectă”.
Sună prelung, nerăbdător.
— Să vină la mine plutonierul Dâmbu! ordonă ofiţerului
de serviciu.
Câteva minute mai târziu, plutonierul Dâmbu intră în
birou:
— Tovarăşe maior, m-am prezentat la ordinele d-
voastră.
— Tovarăşe plutonier am recitit raportul întocmit de
dumneata cu prilejul asasinării lui Anton Neguţă. Afirmi în
raport că nici pe săgeata cu care l-a omorât şi nici pe arcul
cu care a tras au s-au găsit amprente.
— Este exact, tovărăşie maior.
— Săgeata de care s-a servit, asasinul a luat-o dintr-o
vitrină în care se mai aflau câteva, de diferite mărimi. Aţi
verificat dacă pe săgeţile rămase nu există cumva
amprente?
 — Pe săgeţile rămase în vitrină, tovarăşe maior? întrebă
plutonierul nedumerit şi sceptic.
— Da, pe ele, tovarăşe plutonier
— Nu, tovarăşe maior! Nu mi-a dat prin minte. Dar,
dacă îmi permiteţi, nu cred că…
— Tovarăşe plutonier ştiu ce vrei să spui. Dar vezi, în
viaţă lucrurile se întâmplă şi altfel decât credem noi. De
aceea uite ce trebuie să faci. Iei pe cine mai trebuie cu
dumneata, urcaţi-vă într-o maşină, duceţi-vă la Castel şi
verificaţi. Când ai rezultatul, vino şi raportează-mi.
— Am înţeles, tovarăşe maior.
— Atunci execută ordinul fără să mai pierzi o clipă.
O oră mai târziu când maiorul Mărăcineanu primi
raportul plutonierului Dâmbu, convocă într-o scurtă
şedinţă colectivul de bază al secţiei. După un scurt raport
prezentat de căpitanul Ovezea, maiorul dădu dispoziţiile
necesare în legătură cu măsurile operative care trebuiau
luate chiar în cursul nopţii.
Şedinţa dură exact douăzeci şi şapte de minute. Cu o
oră înainte de miezul nopţii, căpitanul Ovezea se găsea
singur în birou. Deschise fereastra. Noaptea era plăcut
răcoroasă şi pe cerul înalt clipeau puzderie de stele.
În timp ce privea stelele, câteva autoturisme în care se
aflau lucrători ai miliţiei porniră în două direcţii diferite. O
maşină trebuia să ridice pe Ana Lupea şi Titus Popescu pe
baza mandatelor de arestare emise, iar celelalte două
porniră să urce spre acea parte a oraşului numită
„Greierele”. Obiectivul călătoriei lor era o vilă situată
tocmai sus, pe ultima terasă de pe „Greierele”, care, pe
vremuri, se numise „Vila Validea”, iar acum: „Vila nr. 170
– Piscul”. Cea de-a patra maşină porni într-o altă direcţie.
Ca mai toate de pe strada aceea – strada Principatele
Unite – vila era mare, spaţioasă şi deosebit de frumoasă.
Cu un an în urmă, un incendiu mistuise întreg acoperişul.
Lucrările de reparaţie începuseră în primăvară, dar, din
cauza unor încurcături birocratice, lucrările fuseseră
sistate la jumătate.
 La ora aceea, pe strada Principalele Unite doar în puţine
case mai ardea lumina. (De altfel, sezonul fiind pe sfârşite,
cele mai multe dintre ele erau nelocuite). Maşinile miliţiei
se opriră ceva mai departe. Primul coborî sublocotenentul
Pavelescu. Urmat de cei doi miliţieni, porni spre vila nr.
170. Când ajunseră, se împrăştiară. Un miliţian se postă
la uşa din faţă, un altul la aceea din spate, iar
sublocotenentul, însoţit de un al treilea, se duse să bată la
uşa căsuţei din fundul curţii, unde locuia îngrijitoarea.
După câteva minute, de aşteptare, uşa se crăpă puţin,
şi o voce întrebă răstit:
— Cine-i?
— Miliţia!
Şi sublocotenentul îi vârî sub nas celui care îi
deschisese autorizaţia de percheziţie.
În pat, ridicată în capul oaselor, îngrijitoarea se uită
speriată la cei doi lucrători ai miliţiei.
— Şi ce are miliţia cu noi? întrebă cu voce tremurând?
— Aţi anunţat la secţie pe aceia pe care îi găzduiţi în
vilă?
— Nu găzduim pe nimeni! negă cu îndrăzneală omul,
care avea un ochi mai mic decât celalalt şi vorbea gâjâit.
— Ce rost are să mai minţi acum, omule! se răsti la el
îngrijitoarea. Vezi, ţi-am spus eu că dacă se află, dăm de
dracu!… Fiindcă tu te-ai lăcomit la câteva sute de lei, cine
ştie ce ticăloşi am găzduit.
Apoi către ofiţer:
— Asta-i, tovarăşe! Omul ăsta al meu m-a îndemnat să-i
primesc, şi eu, proasta de mine l-am ascultat. Şi apoi, mi-
a fost şi milă, că unul e cam aşa!
Şi îngrijitoarea făcu gestul care voia să însemne că unul
dintre ei este nebun.
— Asta aveţi să explicaţi mai târziu la miliţie. Acum să-
mi spuneţi dacă sunt în casă.
— Sunt, şi dorm. Adică presupun că dorm. Când aţi
venit aţi văzut lumină în faţă?
— Nu!
 — Atunci, sigur că s-au culcat!
— Du-ne la ei, dar fără să faci zgomot!
Bărbatul îngrijitoarei o porni înainte, ca să le arate
drumul, urmat îndeaproape de sublocotenent.
Un sfert de oră mai târziu, lucrătorii miliţiei părăseau
vila. Un individ înalt îmbrăcat într-o canadiană verde,
având mâinile prinse în cătuşe, fu urcat în prima maşină,
care porni imediat cu toată viteza. În, cealaltă, Iancu
Popescu însoţit de sublocotenentul Pavelescu.
Maşina porni. Câteva minute mai târziu, liniştea se
aşternu din nou pe strada Principatele Unite.
 Miezul nopţii trecuse de mult, şi somnul biruise în toate
casele.
Dar lucrătorii miliţiei nu dormeau Ei vegheau ca somnul
oamenilor muncii, care, peste câteva ore, trebuiau să
înceapă o nouă zi de muncă paşnică şi constructivă să nu
fie tulburat de răufăcători.
A doua zi, dimineaţa locotenentul major Galaşanu se
îndrepta grăbit spre strada „Celor şapte porţi”. Când
ajunse la blocul cu nr. 5. începu prin a-i face o vizită
portăresei.
— Bine ai mai venit pe la noi, tovarăşe locotenent major!
îl luă în primire portăreasa, care tocmai mătura holul.
— Bună ziua, tovarăşă! Pe aici cum mai merg treburile?
— Cum să meargă, bine!… Linişte!… Dar d-voastră? Cu
ce treburi aţi mai venit pe la noi?
— Păi tot în legătură cu bătrâna Popeea.
— Tot în legătură cu ea se miră portăreasa. Încă nu s-a
terminat povestea asta?
— Parcă avea un nepot, nu-i aşa?
— Avea!
— Între timp, n-a mai dat pe aici?
— Nu!… Ce să mai caute?
— Îţi aminteşti cum arăta?
— Cum să nu! Era un tânăr frumuşel.
Locotenentul major Galaşanu scoase din buzunar
fotografia rostului deţinut de drept comun Titus Popescu
şi i-o arătă.
— Te rog să te uiţi la fotografia asta. Îl cunoşti cumva?
— Ăsta e, tovarăşe locotenent maior î
— Cine?
— Nepotul răposatei doamne Beatrice.
— Eşti sigură?
— Cum să nu fiu!… Eu o dată să văd un om, şi apoi nu-
l uit toată viaţa. Dar dacă vreţi să vă convingeţi, urcaţi
până la patru şi întrebaţi-o şi pe tovarăşa Arnăutu.
— Bine, am să urc până la tovarăşa Arnăutu.
Tovarăşa Arnăutu era colocatara care afirmase că
printre cei care se găsiseră în apartament în dimineaţa
când se descoperise că bătrâna Beatrice Popeea paralizase
fusese şi nepotul. Ca şi portăreasa, recunoscu în fotografie
pe nepot:
— Asta e, tovarăşe locotenent major. L-aş recunoaşte
dintr-o mie.
Un sfert de oră mai târziu, locotenentul major Galaşanu
comunică, telefonic, căpitanului Ovezea rezultatul.
*
**
Noaptea era umedă, mohorâtă, întunecoasă. Cerul,
drapat de nori grei, prevestea ploaia. Şi într-adevăr, nu se
lăsă mult timp aşteptată. Două ore plouă cu găleata, o
ploaie ca pe Bărăgan. Pe urmă, cerul se limpezi brusc şi
luna străluci curată şi întinerită. Acum, noaptea era
minunată, aşa cum sunt majoritatea nopţilor în luna
septembrie la munte.
Când ploaia conteni şi luna spălată de nori prinse să
alunece pe şleaul ei de totdeauna, căpitanul Ovezea, care
conducea ancheta, îngăduindu-şi o scurtă pauză, se duse
să deschidă fereastra. Aerul rece şi ozonat îl învioră,
alungind oboseala orelor de muncă încordată.
Ancheta o începuse câteva minute după ce maşinile se
înapoiaseră aducând pe toţi aceia împotrivă cărora, încă
din timpul zilei, fuseseră emise mandate de arestare.
O anchetată mai întâi Ana Lupea. Calmă, stăpână pe
sine, dar luându-şi aere de regină ofensată, se uită la
căpitan întrebător şi în acelaşi timp dispreţuitor.
— Ştiţi de ce aţi fost arestată? o întrebase.
— Aştept să mi-o spuneţi. Îmi place să cred că din
eroare.
— Ştiţi ceva în legătură cu nişte diamante furate cu ani
în urmă de către o oarecare doamnă de onoare Beatrice
Popeea şi ascunse undeva în Castel?
— Aud acum pentru prima dată.
— Dar pe individul acesta îl cunoaşteţi?
Şi îi puse dinainte fotografia lui Tiberiu Fotiade
 — Nu!
— V-am pus două întrebări şi la ambele mi-aţi răspuns
prin câte o minciună. Vă voi dovedi. Să începem cu prima
minciună. Această foaie a fost găsită cu prilejul
percheziţiei domiciliare efectuate de către lucrătorii noştri
în prezenţa d-voastră.
Şi îi arătă o foaie de hârtie îngălbenită de vreme.
— Sustrasă dintr-un dosar din arhivă – scrisă pe ambele
părţi cu creionul, care fusese găsită în căptuşeala unei
poşete vechi. Hârtia care, de fapt, era o scrisoare, relata –
nu se putea şti nici de cine şi nici către cine fiindcă lipsea
începutul şi sfârşitul – întâmplarea, care dusese cu ani în
urmă, la arestarea provizorie a Beatricei Popeea.
— Acum, iată şi dovada în legătură cu cea de-a doua
minciună.
Şi o obligase să asculte până la capăt declaraţia lui
Tiberiu Fotiade înregistrată pe bandă de magnetofon în
care acesta relata pe larg cârdăşia dintre ei.
Dându-şi seama că este demascată şi că a continua să
nege nu-i mai ajuta la nimic, izbucnind în plâns. Sfârşi
prin a-şi recunoaşte vinovăţia.
— Ce v-a determinat să acceptaţi „colaborarea” cu
Tiberiu Fotiade fiindcă, spre deosebire de el, nu aveaţi
nimic de câştigat? întrebă căpitanul.
— Am fost nevoită să accept.
— De ce?
— Fiindcă m-a şantajat. Când am părăsit apartamentul
furioasă şi disperată că bătrâna nu-mi mai putea fi de
vreun folos, încă înainte de a ajunge la colţul străzii m-am
trezit cu el păşind alături de mine. Mi-am dat imediat
seama că este omul cu care mă întâlnisem pe scări. Şi nu
ştiu poate de frică, poate de zăpăceală, dar atunci când m-
a întrebat dacă am fost la bătrână am recunoscut ca o
proastă. Pe urmă, m-a întrebat unde lucrez şi iarăşi am
făcut prostia să-i spun adevărul. Abia apoi mi-a făcut
propunerea să lucrăm împreună, fiindcă – zicea el –
amândoi avem mai multe şanse să le găsim. L-am refuzat.
Atunci m-a ameninţat. Mi-a spus că bătrâna murise între
timp de frică din cauza mea, şi că eu, imprudentă,
cotrobăindu-i prin lucruri, îmi lăsasem pretutindeni cartea
de vizită, adică amprentele. Dacă nu acceptam avea să
povestească totul miliţiei care sigur avea să-l creadă,
deoarece amprentele constituiau cea mai sigură dovadă a
vinovăţiei mele.
În faţa ameninţării n-am avut încotro şi a trebuit să
accept, deşi cu mare părere de rău, fiindcă în felul acesta
trebuia să mă mulţumesc numai cu jumătate din valoarea
diamantelor.
— Beatrice Popeea a murit totuşi de moarte naturală.
Ştiaţi?
— Am aflat, dar atunci era prea târziu, fiindcă, între
timp, începusem să mă conving că… îmi este util.
— Dacă izbuteaţi să găsiţi diamantele ce aveaţi de gând
să faceţi cu ele?
— Diamantele ar fi însemnat bani. Şi cu bani, mai ales o
femeie îşi poate procura o mulţime de lucruri frumoase şi
plăcute.
— În ciuda tinereţii dumneavoastră, aparţineţi
trecutului care vă domină mentalitatea, v-o stăpâneşte.
Deşi astăzi munca cinstită constituie cel mai mare titlu de
nobleţe, ea vă repugnă, o dispreţuiţi. Sunteţi ahtiată după
lux, după petreceri, în general după o viaţă uşoară. Când
aţi aflat de existenţa diamantelor, în loc să aduceţi acest
fapt la cunoştinţa celor în drept, ca ele să poată fi găsite şi
restituite statului, v-aţi bucurat că, în sfârşit, vi s-a ivit
prilejul să transformaţi în realitate lamentabilul d-voastră
ideal despre viaţă. V-aţi înhăitat cu un înrăit escroc şi
delapidator, gata să acceptaţi orice ticăloşie numai să
ajungeţi în posesia diamantelor. Prin fapta aceasta,
cetăţeană Ana Lupea, v-aţi exclus singură din societatea
noastră. V-a rămas totuşi o şansă în cazul când mai există
– şi eu cred că da – ceva bun în d-voastră. Astăzi aţi
pierdut stima şi preţuirea tovarăşilor de muncă, stima şi
preţuirea tuturor oamenilor cinstiţi. Dar o veţi putea
recâştiga mâine, prin muncă cinstită, după ce veţi ispăşi
pedeapsa pe care cei care vă vor judeca vor considera că o
meritaţi. Este şansa care vă mai rămâne, şi o asemenea
şansă nu există pentru toţi aceia care greşesc decât într-o
societate ca a noastră.
Pe măsură ce el vorbise, Ana Lupea îşi plecase mereu
mai mult capul, şi plânsul mut devenise mai abundent.
După Ana Lupea fu introdus Titus Popescu. Acesta era
pierdut cu desăvârşire. Laş, tremura ca un bolnav, de
malarie. Fruntea, mai palidă decât restul feţei, transpira
abundent.
— Stai jos, Titus Popescu! îi ceruse arătându-i fotoliul
pe care abia îl părăsise Ana Lupea.
Titus Popescu se ghemuise în el, cu capul între umeri şi,
imediat, fără să aştepte să i se pună întrebări, începuse să
se căineze:
— Tovarăşe căpitan, acum nu mai are rost s-o fac pe
nebunul. M-am ars. Am jucat o carte mare şi am pierdut,
naiba să mă ia! Ei, dacă l-aş fi ascultat pe Iancu, nu mi se
întâmpla necazul ăsta. Dar blestematele alea de diamante,
naiba să le ia, îmi luaseră parcă minţile.
După ce îi răspunse la toate întrebările pe care i le
pusese, la sfârşit îi spusese:
— Titus Popescu, pedeapsa pe care ai primit-o prima
dată nu ţi-a folosit. La mai puţin de două luni de la
punerea ta în libertate, iată-te recidivist. Din nou vei fi
deferit justiţiei, şi de data asta va trebui să dai socoteală
pentru următoarele fapte: sechestrarea şi privarea de
libertate a fratelui tău Iancu şi tentativă de furt din avutul
obştesc. De data aceasta, în închisoare vei avea şi mai
mult timp să reflectezi asupra celor întâmplate şi eventual
să te hotărăşti pentru o altfel de viaţă în ziua când vei fi
din nou liber.

Pe nesimţite, norii din nou se adunară, ascunzând

soarele. Ploaia reîncepu măruntă, persistentă şi monotonă.
Căpitanul Ovezea se uită la ceas. Pauza pe care şi-o luase
dura de un sfert de oră. Era timpul să reînceapă. Şi fiindcă
ploua pieziş din cauza vântului care se stârnise dintr-o
dată, închise fereastra. Pe urma mai înainte de a-i întoarce
spatele, ordonă cu voce aspră aproape mânioasă:
— Aduceţi-l pe Ion Mocanu!
Câteva minute mai târziu Ion Mocanu apăru în cadrul
uşii, calm şi surâzător. Neinvitat, se aşeză în fotoliu picior
peste picior, pe urmă cu vocea cea mai naturală posibilă
se adresă căpitanului Ovezea:
— În sfârşit, sper că acum veţi fi atât de amabil să-mi
explicaţi de ce am fost ridicat de acasă, în puterea nopţii,
de către oamenii d-voastră?
Căpitanul Ovezea trebui să facă un efort ca vocea să nu
trădeze mânia şi dezgustul pe care i le produceau individul
odios din faţa sa.
— Vă învinuiesc, cetăţene Ion Mocanu, că l-aţi ucis pe
Anton Neguţă şi că aţi încercat să-l ucideţi pe Luca
Mântulescu. De asemenea, vă învinuiesc…
— Mă iertaţi că vă întrerup, dar ţin să vă atrag atenţia
că vă puneţi într-o postură ridicolă, hazardându-vă în
asemenea acuzaţii absurde. De asemenea, vă rog să luaţi
notă, unu: că, aducându-mi asemenea grave acuzaţii mă
calomniaţi, şi doi: că protestez cu toată indignarea
împotriva unei asemenea odioase calomnii.
— Bine, am luat notă. Acum, vă cer să-mi răspundeţi la
următoarea întrebare. Desigur, vă amintiţi în ce
împrejurare a fost ucis Anton Neguţă. Ei bine, ce părere
aveţi? Putea cineva, care n-a ţinut în mână în viaţa sa un
arc să fi nimerit drept în inimă, de la o asemenea distanţă
şi dintr-un unghi atât de dificil?
— Adresaţi-vă unui specialist.
— Păi sunteţi… specialist.
— Eu?
— Desigur! Sau poate pretindeţi că n-aţi mânuit
niciodată un arc?
— Într-o altă viaţă, posibil. Bunăoară, dacă oi fi trăit pe
vremea lui Ştefan cel Mare.
 — Serios? Dar nu cumva d-voastră sunteţi în fotografiile
acestea, care în niciun caz nu au fost făcute pe vremea lui
Ştefan cel Mare, ci cu prilejul primului concurs pe ţară al
arcaşilor? Încă de pe atunci v-aţi dovedit un iscusit arcaş,
situându-vă pe locul întâi. E drept, câştigătorul
concursului se numea Ion Corbeanu şi nu Ion Mocanu.
Dar noi am aflat că până în 1957, vă numeaţi Corbeanu.
În 1956 tatăl d-voastră, farmacistul Toma Corbeanu, a
murit, iar în anul următor un unchi, Coriolan Mocanu v-a
adoptat, la sugestia şi insistenţele d-voastră. Şi aţi ţinut să
vă schimbaţi numele deoarece, pe vremea când îl purtaţi
pe cel vechi, aţi fost implicat într-un proces de trafic cu
medicamente din care aţi scăpat necondamnat numai
datorită perfidiei şi şireteniei care vă caracterizează.
O clipă, numai o clipă, pe figura lui Ion Mocanu trecu o
umbră de nelinişte. Replică imediat cu cinism:
— Asta nu dovedeşte nimic! Nu aveţi nicio dovadă
concretă că l-am ucis pe Anton Neguţă. Şi nu aveţi fiindcă
vă afirm pentru a doua oară, nu am omorât pe nimeni.
— Există un martor…
— Un martor? Asta e bună! Pot să-l văd şi eu cum arată
la faţă?
— De fapt o martoră.
— Atunci pe martora aceea pot s-o văd la faţă?
— Nu, n-o puteţi vedea, fiindcă este bolnavă. În schimb
puteţi auzi declaraţia pe care a făcut-o în faţa noastră şi
prin care vă acuză că l-aţi ucis pe Anton Neguţă.
Porni magnetofonul şi Ion Mocanu auzi vocea Danei
Milea care relata că în ajun, în sala de şedinţe,
recunoscuse pe peretele luminat de razele soarelui, în
umbra lui Ion Mocanu, umbra asasinului lui Anton
Neguţă.
— Ce aveţi de spus? întrebă căpitanul Ovezea după ce
opri magnetofonul.
— Consideraţi că aceasta poate constitui o dovadă
împotriva mea? De când halucinaţiile au devenit probe în
justiţie?
 — Numiţi declaraţia halucinaţie? Dar atunci de ce tot
timpul v-a fost teamă ca nu cumva tovarăşa Milea să-şi
reamintească această „halucinaţie”?
— Faceţi nişte afirmaţii..
— Tot timpul v-a fost frică să nu-şi reamintească într-o
zi cui aparţinuse umbra pe care o văzuse pe perete. Tot
timpul v-a fost frică, teribil de frică. De aceea aţi căutat s-o
compromiteţi, furându-i broşa şi punând la cale „furtul”
din Rotondă. V-aţi făcut socoteala greşită că, dacă izbutiţi
să ne convingeţi că este o hoaţă, n-o vom crede în cazul
când avea să-şi amintească a cui fusese umbra. De aceea
aţi vrut în două rânduri s-o omorâţi. Fiindcă vă temeaţi de
ceea ce numiţi acum „halucinaţie”. De frica acestei posibile
„halucinaţii” aţi făcut altceva mult mai odios, mai mârşav.
V-aţi prefăcut că o iubiţi. V-aţi prefăcut atât de bine, încât
ea a sfârşit prin a vă crede. V-aţi prefăcut atât de bine,
încât aţi izbutit să păcăliţi pe toată lumea. Mai ales
colegele ei au fost încântate că v-aţi putut transforma
radical. Iată – şi-au spus – că Ion Mocanu, afemeiatul,
donjuanul consacrat al acestui orăşel, a devenit dintr-o
dată de nerecunoscut. Acum pentru el, în afară de Dana,
toate celelalte femei au încetat să existe. Şi aveau de ce să
creadă asta, fiindcă vă juraţi bine rolul. Tot timpul liber i-l
dăruiaţi, mereu eraţi plin de atenţii fată de ea. V-aţi jucat
atât de bine rolul, încât, sărmana, a sfârşit prin a vă crede,
a sfârşit prin a vă iubi. Prin înşelăciune, prefăcătorie şi
minciună un om descompus – fiindcă nu sunteţi altceva –
aţi izbutit să câştigaţi dragostea deplină a unei fete
apreciată şi iubită de întregul colectiv. Şi de ce aţi tăcut
aceasta? De ce v-aţi bătut joc de sentimentele cele mai
curate ale tovarăşei Milea? Tocmai fiindcă v-a fost frică de
ceea ce aţi numit „halucinaţie”. V-aţi făcut socoteala că,
dacă vă va iubi, umbra n-o va mai preocupa şi nu-şi va
mai reaminti cui aparţine. Ba aţi sperat chiar ceva mai
mult. Aţi sperat că ea, chiar dacă, la un moment dat, v-ar
identifica în umbra de pe perete, în umbra ucigaşului,
iubindu-vă, nu va fi în stare să vă denunţe.
 Da, aceasta aţi sperat!… Şi dacă n-aţi ucis-o prompt şi
cu sânge rece, aşa cum aţi procedat cu Anton Neguţă,
aceasta se datoreşte nu faptului că aţi nutrit oarecare
sentimente faţă de ea, ci pentru că, prudent, aţi scontat că
dragostea va înăbuşi sentimentul datoriei. Dar în privinţa
aceasta v-aţi înşelat. Şi v-aţi înşelat fiindcă nici nu v-aţi
ostenit s-o cunoaşteţi măcar cât de cât. Dacă v-aţi fi
ostenit, cât de cât, v-aţi fi dat seama că aţi izbutit să-i
câştigaţi dragostea numai fiindcă, lup fiind, aţi îmbrăcat
blană de oaie. Nu v-aţi dat seama că ea nu s-a îndrăgostit
de fluşturaticul, afemeiatul şi superficialul Ion Mocanu, ci
de un alt Ion Mocanu, metamorfozat de o dragoste
adevărată. Fiindcă nu v-aţi obosit s-o cunoaşteţi nu v-aţi
dat seama că ea nu poate iubi un ticălos. Aţi ascultat
adineauri declaraţia ei. Când, recunoscându-vă umbra, şi-
a dat seama că sunteţi ucigaşul lui Anton Neguţă, nu a
ezitat o clipă să vă denunţe. Cu fiecare cuvânt pe care l-a
rostit şi-a rupt o bucată din suflet. Dar a făcut-o fiindcă
Dana Milea nu poate iubi, aşa cum v-am mai spus, un
ticălos, fiindcă nu e o mic-burgheză sentimentală şi
egoistă, ci o fată a vremurilor noastre…
— Nu vă supăraţi, spiciul d-voastră e interesant, denotă
şi multă imaginaţie, dar nu mă priveşte pe mine. Pe baza
unor simple prezumţii, pot şi eu să vă acuz că aţi ucis nu
ştiu pe cine. Atâta vreme cât nu aveţi dovezi – şi nu le
aveţi, repet, fiindcă nu sunt vinovat – vă rog respectuos să
puneţi capăt calomniilor.
— Cetăţene Ion Mocanu! Crime perfecte nu există. Şi pot
să vă asigur că nici cele pe care le-aţi făptuit nu fac
excepţie. În amândouă cazurile aţi comis greşeli, deşi v-aţi
străduit să lucraţi, „curat”. Văd că a început să vă cam
părăsească siguranţa insolentă. Da, da, aţi lăsat urme,
Avem dovada concretă că l-aţi ucis pe Anton Neguţă.
Ucigaşul şi-a lăsat amprentele pe arma cu care a ucis.
— Minţiţi!… Nu-i adevărat.
— Rectific! Nu chiar pe arma cu care a ucis. Respectiv
nu pe arcul cu care aţi tras şi nici pe săgeata care l-a
străpuns pe Anton Neguţă. Pe acestea aţi avut grija să nu
lăsaţi niciun fel de amprente. Dar o greşeală tot aţi făcut.
Anume, atunci când aţi luat săgeata din vitrină. La
început aţi vrut să folosiţi una mai mică. V-aţi răzgândit
însă şi aţi ales-o pe cea mai mare. Dar preferând-o pe
aceasta, în graba cu care aţi lucrat ca să nu fiţi surprins,
aţi uitat că mai înainte puseserăţi mâna pe cealaltă
săgeată. Ei bine, tocmai în aceasta a constat greşeala: v-aţi
lăsat amprentele pe prima săgeată. Vedeţi? V-am spus că
nu există crimă perfectă. Mai vreţi şi alte dovezi?
Adineauri, în ironie, mi-aţi spus că am imaginaţie. Ei bine,
eu nu pot spune acelaşi lucru în ceea ce vă priveşte.
Dimpotrivă se pare că sunteţi lipsit cu desăvârşire de
imaginaţie. Dacă aţi fi avut cât de cât, nu aţi fi ascuns
rubinul de pe spadă şi pietrele de pe coroană în piciorul
mesei, de acasă, aşa cum aţi procedat.
— Bine!… Recunosc, am furat. Dar de ucis, n-am ucis…
— Aşa? Va să zică, nu l-aţi ucis pe Anton Neguţă, iar
amprentele găsite pe săgeată sunt o simplă coincidenţă.
Dar pe Luca Mântulescu de ce aţi încercat să-l omorâţi?
— N-am omorât pe nimeni! urlă privind în toate părţile,
ca o fiară încolţită
— Sunteţi stângaci, nu-i aşa? Sunteţi! O ştie toată
lumea.
— Şi ce dacă sunt? Sunt!
— Aflaţi că Luca Mântulescu nu a murit. El v-a
recunoscut!
— Nu-i adevărat! Nu putea să mă recunoască. Pe urmă,
imediat, dându-şi seama că s-a demascat: Fiindcă nu eu l-
am lovit.
— Faceţi această afirmaţie fiindcă l-aţi atacat şi lovit pe
la spate. Ei bine, aflaţi că totuşi, Luca Mântulescu v-a
recunoscut. Apoi către unul din lucrătorii miliţiei: Să intre
Luca Mântulescu.
Câteva clipe mai târziu, acesta, susţinut de o soră de
spital, intră pe uşă.
— Ticălosule!… Asasinule!… Tu ai încercat să mă omori.
Mai întâi ţi-ai înfipt mâna dreaptă în umărul meu şi apoi
cu stânga m-ai lovit cu pumnalul. Îndrăzneşti să mai negi?
În clipa aceea, Ion Mocanu sări în picioare, repezindu-se
spre fereastra pe care unul din miliţieni, fiindcă ploaia din
nou stătuse, o deschisese între timp. Dar nu apucă să facă
mai mult de un pas, şi fu imobilizat de doi lucrători ai
miliţiei.
— Pe tine ar fi trebuit să te ucid! urlă către căpitanul
Ovezea, spumegând de furie.
— Nu cred că aţi fi izbutit, fiindcă eu ştiu să mă apăr, îi
replică acesta calm. Şi acum, când v-aţi convins că nu are
nici un rost să jucaţi faţă de noi teatru răspundeţi-mi la
câteva întrebări pe care am a vi le pune.
— Bine, fie!
— Deci, de ce l-aţi ucis pe Anton Neguţă?
— Dacă nu l-aş fi ucis, m-ar fi denunţat. Ştiţi că la
subsol există o cameră blindată, „camera de tezaur”. Acolo
se păstrează obiecte de mare valoare lucrate în aur masiv
şi platină precum şi câteva pietre preţioase excepţionale.
Cheile de la camera de tezaur sunt păstrate într-un plic
sigilat, de către director, iar uşa de trecere de la culoarul
ce duce spre „camera de tezaur” este sigilată.
Încă de când am aflat de existenţa ei, vreau să spun de
când am fost repartizat la muzeu, „camera de tezaur” a
început să mă obsedeze. La început am rezistat tentaţiei.
Până la urmă n-am mai putut şi m-am decis cu orice risc
să pătrund acolo. Treaba nu era deloc uşoară. În prealabil,
trebuia să studiez încuietorile, să confecţionez dubluri de
chei speciale sau, dacă acest lucru nu ar fi fost posibil, să
fur originalele care se aflau nu ştiu unde la director. Pe
scurt, indiferent de soluţia pe care aş fi ales-o, se impunea
o recunoaştere prealabilă a terenului. Şi într-o zi, după ce
mi-am procurat cu mare greutate un sigiliu fals, am
coborât la subsol. Dar abia apucasem să rup sigiliile de pe
uşa culoarului de trecere când m-a surprins Anton
Neguţă.
În prima clipă, m-am gândit să-l omor. Mi-am dat însă
seama că nu e deloc o treabă uşoară. Nu aveam nicio armă
la mine şi apoi nu era o stârpitură de om pe care să-l
dobori dintr-un pumn. Mi-a venit atunci în minte să
recurg la o stratagemă ca să câştig timp. I-am căzut în
genunchi, şi, cu lacrimi în ochi, l-am implorat să nu mă
denunţe. „Îţi jur – i-am spun – că în viaţa mea nu m-am
atins măcar de un capăt de aţă străin. Acum nu ştiu ce s-
a întâmplat cu mine. Parcă un duh rău mi-a luat minţile.
Te rog nu mă denunţa. Îmi dau seama că acum nu mai pot
rămâne între voi. Dă-mi răgaz douăzeci şi patru de ore, şi
voi pleca singur. Îmi voi da demisia”.
I-am mai spus eu şi altele, dar nu mai ţin minte. Până la
urmă, am crezut că l-am înduplecat. Mi-a făgăduit că nu
va spune nimănui nimic, dacă voi pleca.
Aşa m-am despărţit de el. L-aş fi ucis chiar dacă şi-ar fi
ţinut făgăduiala. Dar nu şi-a ţinut-o. Norocul meu a fost
că am avut prevederea să-l urmăresc. L-am văzut că intră
la director şi am bănuit imediat că s-a dus să mă denunţe.
În prima clipă m-am gândit să fug, să dispar, pur şi
simplu. Pe urmă mi-am făcut curaj. Mi-am zis că poate s-o
fi dus la el pentru altceva. În orice caz trebuia să mă
conving. Ştiam că ferestrele de la cabinetul directorului
erau deschise şi că puteam, ascunzându-mă în iederă, să
mă strecor până acolo, ca să ascult fără niciun risc tot
ceea ce se vorbeşte în birou. N-am mai stat o clipă pe
gânduri şi am alergat spre ieşire. Trecând însă pe lângă
telefon, deodată mi-a venit în minte ideea salvatoare. Am
ridicat receptorul şi subţiindu-mi vocea – o pot face cu
uşurinţă – i-am cerut telefonistei să-l trimită de urgenţă pe
director la tovarăşul Găzdaru. Am ieşit apoi afară – şansa
m-a favorizat fiindcă Marin lipsea nu ştiu pe unde –, m-am
ascuns în iederă şi, din ceea ce am auzit, mi-am dat
seama cât de oportună fusese ideea cu telefonul. Dar
înlăturasem, numai provizoriu, primejdia. Vă daţi seama
că nu mai aveam încotro, că trebuia să acţionez prompt.
Trebuia să-l împiedic pe Anton Neguţă să vorbească,
trebuia să mă scap de el. Dar cam? Mi-am adus aminte că
sunt un bun arcaş. Restul cunoaşteţi…
— Da, cunoaştem, aţi luat arcul şi săgeata din sala de
arme, aţi urcat la etajul doi şi acolo, de la unul din
balcoane, aţi tras. După aceea, aţi plecat să duceţi arcul
înapoi în sala de arme. Când aţi urcat, la etajul doi ca să-l
ucideţi pe Anton Neguţă, aţi utilizat liftul, nu?
— Da!
— Şi de ce n-aţi mai coborât cu el?
— Fiindcă nu mai funcţiona probabil datorită unei
scurte întreruperi de curent.
— Şi aţi coborât, cum?
— Pe scara de serviciu.
— Ce v-a determinat să treceţi prin „sala otomană”? Nu
ştiaţi că acolo se afla tovarăşa Milea?
— Pur şi simplu uitasem. Ştiind-o pe Varvara Hâncu în
concediu, în mod deliberat am ales ruta aceea, părându-
mi-se cea mai sigură. Nici azi nu-mi explic defel cum de
am putut uita că Dana îi ţinea locul.
— Norocul tovarăşei Milea a fost că în clipa când aţi
apărut în pragul uşii era întoarsă cu spatele şi nu a
apucat să vă vadă decât umbra. Asta în primul rând. În al
doilea, că de frică a leşinat. Altfel aţi fi ucis-o şi pe ea.
— Aş fi fost nevoit s-o ucid.
— Pe urmă aţi regretat că aţi cruţat-o. A început să vă
fie teamă ca nu cumva să-şi amintească a cui fusese
umbra. Aţi regretat şi mai mult atunci când aţi aflat, citind
scrisoarea care îmi era adresată, că nu aţi izbutit s-o
compromiteţi. Este adevărat?
— Da! Puţin a lipsit s-o ucid atunci.
— Când? Când aţi ademenit-o în aripa nelocuită?
— Atunci.
— Şi de ce până la urmă aţi renunţai?
— Din prudenţă. Nu ştiu cum, dar m-am trădat. Ea şi-a
dat seama că nu e singură, că o pândeşte o primejdie
iminentă. Fiind cumva avizată, îmi era teamă că dacă o voi
ataca se va apăra, va face gălăgie, înţelegeţi? Una este să
lichidezi pe cineva fără ca acela să aibă habar ce îl
aşteaptă, şi altceva atunci când îşi dă seama de primejdie,
chit că e vorba de o femeie. Se poate apăra.
Auzind aceasta, căpitanul Ovezea care şi aşa era scârbit
şi revoltat, cu greu izbuti să-ţi păstreze calmul
— Dar pe Luca Mântulescu de ce aţi încercat să-l
ucideţi?
— Din cauza coroanei. Dar asta-i o poveste ceva mai
lungă. Trebuie să ştiţi că nici după cele întâmplate cu
Anton Neguţă n-am renunţat să pătrund în camera de
tezaur. Într-o zi am izbutit să mă strecor neobservat la
subsol. Voiam să-mi dau seama ce fel de sistem de
închidere avea. Spre marea mea surprindere, sistemul era
mult mai complicat decât mi-l închipuisem. Avea trei
broaşte cu dublă fază şi o a patra care funcţiona numai pe
baza de cifru. Când am văzut cum stau lucrurile, speranţa
mi s-a spulberat. Era peste puterile mele să pătrund în
camera de tezaur. Convingându-mă de aceasta, a început
să mă preocupe din nou o idee mai veche de a mea.
Anume, să înlocuiesc rubinul de pe spada de onoare şi
pietrele de pe coroană cu altele identice, dar fără valoare.
Bineînţeles, aceasta nu era o treabă care se putea face cât
ai bate din palme. Şi când spun aceasta nu mă gândesc la
rubinul de pe sabia de onoare, ci la nenumăratele pietre de
pe coroană. Ca să izbutesc, era necesar să-mi procur o
altă coroană identică, dar fără valoare, care să ţină locul
celei adevărate atâta vreme cât era nevoit ca să pot înlocui
pietrele veritabile cu altele false.
V-am spus că aceasta a fost o idee mai veche şi
abandonată, fiindcă mă ispitise mai mult conţinutul
camerei de tezaur. Dar înainte de a o abandona,
izbutisem, să găsesc un fost tehnician bijutier care se
pricepu să-mi confecţioneze o coroană asemănătoare. Nu
era ea, întru totul identică, dar scontam pe factorul
psihologic. Căci oare cine dintre colegii mei ar fi fost în
stare să sesizeze substituirea atâta vreme cât explicaţiile
care se dau în sala de arme sunt globale? Evident, nimeni.
Asta, fără a mai pune la socoteala că falsa coroană trebuia
s-o înlocuiască pe cea veritabilă nu mai mult de douăzeci
şi patra de ore. Deci, având-o gata confecţionată, punerea
în aplicare a planului nu mai prezenta o greutate
deosebită.
— Numele şi adresa tehnicianului care v-a confecţionat
coroana.
— Omul nu are nicio vină. M-am prezentat la el cu
adresă în regulă, ca din partea muzeului. Mi-a lucrat-o
convins că reproduce o coroană de pe vremea lui
Brâncoveanu, pentru necesităţile muzeului.
— Asta vom vedea noi. Daţi-ne numele şi adresa.
— E vorba de un bătrân pe nume Agopian, care
locuieşte în Bucureşti, Fundătura Târnavei nr. 16.
Căpitanul Ovezea îşi însemnă adresa pe o foaie de
hârtie, pe care o întinse apoi sublocotenentului. Acesta o
luă şi pentru câteva minute lipsi din birou.
— Continuaţi!
— Am izbutit să schimb coroana – aşa cum, de altfel,
mă aşteptasem – fără nicio dificultate. Dar tocmai când mă
pregăteam să plec am auzit paşi apropiindu-se. Dintr-o
clipă în alta puteam fi surprins cu coroana în mână, pe
care abia apucasem s-o învelesc într-un ziar. Fără să mai
stau o clipă pe gânduri, am ascuns-o în dulapul-vitrină pe
care îl descuiasem mai înainte. (Trebuie să ştiţi că în
buzunarele uneia dintre uniforme păstram cheile şi
şperaclele cu care pot să deschid oricare din vitrinele şi
dulapurile din sala de arme).
Am apucat să ascund acolo coroana, dar n-am mai avut
timp să părăsesc sala de arme. Am izbutit doar să mă
ascund într-un ungher întunecos, la adăpostul calului şi
cavalerului medieval în armură. Atunci a intrat Luca
Mântulescu. Avea sub braţ o mapă. M-am mirat ce caută
acolo, fiindcă atunci nu ştiam că primise sarcina să facă o
verificare a inventarului. Dacă aş fi ştiut nu m-aş fi grăbit
să schimb coroana. Dar n-am ştiut şi pace! Şi atunci,
ghinionul lui? Ghinionul meu? Poate al amândurora!…
Închipuiţi-vă, cum a intrat s-a dus întins la dulapul cu
uniforme, l-a deschis şi a început să le numere. La început
am sperat că nu va observa pachetul. M-am înşelat. L-a
văzut, s-a aplecat, l-a ridicat şi a dat să-l desfacă. Atunci,
n-am mai stat o clipă pe gânduri. Am întins doar mâna şi
am luat din panoplia aflată în spatele meu pumnalul. Am
făcut un salt şi l-am lovit în spate fără să mai aibă timp să
se întoarcă.
— Şi de ce l-aţi cărat în apartamentul secret?
— Din două motive: întâi, ca să pot scoate coroana din
Castel înainte de a fi descoperit cadavrul lui Luca
Mântulescu, al doilea, ca să am timp să-l… lucrez pe
Marin.
— Adică să aruncaţi vina asupra unui nevinovat.
— Trebuie să recunoaşteţi că ideea n-a fost rea. Nu
înţeleg cum de nu s-a prins. Amprentele, stiloul, banii…
Doar nu sunteţi ghicitori.
— Nu, nu suntem ghicitori. Poate că odată veţi înţelege
de ce infractorii nu pot rămâne nedescoperiţi în regimul
nostru democrat-popular. Dar atunci, bineînţeles, va fi
prea târziu. Dar încă o întrebare: După ce l-aţi atacat de
ce nu aţi verificat dacă Luca Mântulescu murise sau nu.
— În primul rând, am fost convins că-l omorâsem. În al
doilea: îmi era indiferent dacă mai trăieşte sau nu, fiindcă
atacându-l pe la spate, nu a avut cum să-şi dea seama
cine l-a lovit. Mai mult, nu-mi era teamă nici că ar putea
să vă informeze ce conţinea pachetul, fiindcă nu apucase
să-l desfacă.
Căpitanul Ovezea scoase din sertar matostatul şi-l puse
pe birou dinaintea lui Ion Mocanu.
— Piatra asta am găsit-o în apartamentul secret atunci
când a fost descoperit Luca Mântulescu. Presupun că ştiţi
cum a ajuns acolo. Nu-i aşa?
— Da! Eu am pierdut-o. A căzut de pe coroana veritabilă
când o împachetam Atunci am băgat-o în buzunarul mic
de la haină. Probabil mi-a picat atunci când m-am aplecat
să-l depun pe parchet pe Luca Mântulescu.
Căpitanul Ovezea întrebă din ochi pe căpitanul Borcea
dacă are de pus vreo întrebare. Acesta îi făcu semn că nu.
— În cazul acesta, pentru astăzi ajunge. Duceţi-l.
Cei doi lucrători ai miliţiei care îl păzeau îl scoaseră din
birou.
— Deschideţi fereastra! ordonă căpitanul Ovezea. După
care, adăugă imediat: Deschideţi toate ferestrele!
*
**
Câteva minute mai târziu, căpitanul Ovezea părăsi
sediul secţiei de miliţie îndreptându-se agale spre casă.
Mergea încet, nu atât din cauza oboselii, ci fiindcă simţea
nevoia să se destindă din încordarea nervoasă care
continua să-l stăpânească şi acum când ancheta luase
sfârşit. Şi pentru aceasta nimic nu-i putea ajuta mai mult
decât aerul tare al dimineţii care mirosea atât de plăcut a
răşină de brad.
Spre a evita bulevardul, o porni pe un drumeag care
şerpuia, urcând de la o terasă la alta până sus pe
„Greierele”, unde se terminau ultimele vile ale oraşului. În
drum, căpitanul Ovezea se opri să rupă o floare de munte,
roşit ca sângele, care de pe lujerul ei înalt parcă – dinadins
înalt – privea cerul, căutând soarele.
— Mai repede, nene miliţianule, că întârzii la serviciu!
Privind într-acolo de unde se auzi vocea, văzu în pragul
unei ferestre un bondoc de băiat cu părul numai inele care
necăjea un mâţ de culoarea antracitului.
Din mers, căpitanul Ovezea turti cu arătătorul năsucul
puştiului, clipind ştrengăreşte din ochi.
În părul încârlionţat al copilului juca soarele
Se anunţa o zi frumoasă.