FACULTATEA DE DREPT
CRIMINALISTICĂ
Cluj-Napoca 2017
2
CUPRINS
3
Secțiunea 6. Urmele de forțare a sigiliilor ............................................................. 55
Secțiunea 7. Urmele create de mijloacele de transport .......................................... 56
Secțiunea 8. Urmele de picioare ............................................................................ 59
Secțiunea 9. Urmele de dinți .................................................................................. 60
Secțiunea 10. Urme sub forma firelor de păr ......................................................... 61
Secțiunea 11. Urmele de sânge .............................................................................. 62
Secțiunea 12. Urmele fiziologice ........................................................................... 63
Secțiunea 13. Urmele create de îmbrăcăminte....................................................... 64
Secțiunea 14. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte........................ 64
Secțiunea 15. Urmele de praf și noroi.................................................................... 65
CAPITOLUL V URMELE RELIEFULUI PAPILAR .............................................. 66
Secțiunea 1. Aspecte generale ............................................................................... 66
Secțiunea 2. Proprietățile reliefului papilar ........................................................... 67
Secțiunea 3. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini ................................ 67
Secțiunea 4. Topografia și clasificarea reliefului papilar ...................................... 69
CAPITOLUL VI Metoda portretului vorbit. Identificarea persoanelor după
semnalmente............................................................................................................................. 73
Secțiunea 1. Metoda portretului vorbit. Noțiuni generale ..................................... 73
Secțiunea 2. Descrierea semnalmentelor anatomice .............................................. 77
Secțiunea 3. Domeniile de aplicare a portretului vorbit ........................................ 95
Secțiunea 4. Factori obiectivi și subiectivi care influențează calitatea realizării
portretului vorbit .................................................................................................................. 99
CAPITOLUL VII BALISTICA JUDICIARĂ ......................................................... 104
Secțiunea 1. Noțiuni introductive. ....................................................................... 104
Secțiunea 2. Clasificarea armelor de foc ............................................................. 108
Secțiunea 3. Principalele tipuri de arme de foc și muniții ................................... 112
Secțiunea 4. Urmele formate prin împușcare....................................................... 119
Secțiunea 5. Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc ........... 138
Secțiunea 6. Specificul cercetării locului faptei în cauze în care s-au utilizat arme de
foc....................................................................................................................................... 143
CAPITOLUL VIII EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI............... 146
Secțiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului scrierii ......... 146
4
Secțiunea 2. Bazele științifice ale identificării persoanei după scris .................... 155
Secțiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului .............................................. 158
Secțiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului ............................................... 161
Secțiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenționat ......................................... 163
Secțiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor. ................................. 165
Secțiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor ............................................. 170
CAPITOLUL IX CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE .................... 172
Secțiunea 1. Noțiunea de document. Documente suspecte .................................. 172
Secțiunea 2. Unele aspecte teoretice .................................................................... 173
Secțiunea 3. Examinarea documentelor ............................................................... 177
Secțiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare ..................................................... 178
Secțiunea 5. Falsul prin contrafacere ................................................................... 183
Secțiunea 6. Copiatoarele color. Posibilități de identificare. Termocopierea. Specific.
Identificare.......................................................................................................................... 187
Secțiunea 7. Imprimantele sistemelor informatice. Diferențierea criminalistică între
documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor și cu ajutorul imprimantelor ................... 195
Secțiunea 8. Falsuri sigilografice ......................................................................... 199
Secțiunea 9. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea materialelor
de comparație ..................................................................................................................... 201
CAPITOLUL X METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ ............ 204
Secțiunea 1. Noțiune ............................................................................................ 204
Secțiunea 2. Pregătirea, etapele și realizarea cercetării locului faptei ................. 205
Secțiunea 3. „Împrejurările controversate” .......................................................... 208
Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei ................................... 210
Secțiunea 5. Utilizarea imaginilor în Criminalistică ............................................ 211
Secțiunea 6. Planificarea urmăririi penale............................................................ 216
Secțiunea 7. Versiunile de urmărire penală .......................................................... 218
CAPITOLUL XI TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI ŞI
ALTOR SUBIECȚI PROCESUALI ...................................................................................... 220
Secțiunea 1. Ascultarea suspectului sau inculpatului ........................................... 221
Secțiunea 2. Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului ....... 226
Secțiunea 3. Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului .................. 227
5
Secțiunea 4. Ascultarea martorilor....................................................................... 228
Secțiunea 5. Tactica ascultării martorilor ............................................................ 230
Secțiunea 6. Ascultarea persoanei vătămate ........................................................ 232
Secțiunea 7. Ascultarea minorilor ........................................................................ 233
CAPITOLUL XII ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR TEHNICO-
ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT ........................... 235
Secțiunea 1. Stresul emoțional ............................................................................. 235
Secțiunea 2. Indicatori psihologici și fiziologici ai stresului emoțional .............. 236
Secțiunea 3. Metodologia testării la poligraf ....................................................... 236
CAPITOLUL XIII TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI ȘI ASPECTE
SPECIALE ALE ACESTEIA ................................................................................................ 240
Secțiunea 1. Noțiunea, importanța și cadrul legal privind percheziția ................ 240
Secțiunea 2. Tactica efectuării percheziției ......................................................... 244
Secțiunea 3. Percheziția informatică .................................................................... 248
Secțiunea 4. Tactica efectuării percheziției informatice ...................................... 251
Secțiunea 5. Ridicarea de obiecte, înscrisuri și date informatice......................... 256
CAPITOLUL XIV REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN
EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ................................................. 258
Secțiunea 1. Tactica efectuării confruntării ......................................................... 258
Secțiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere .......................... 262
Secțiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii........................................................ 266
CAPITOLUL XV Metodologia cercetării accidentelor de trafic auto .................... 274
Secțiunea 1. Activități specifice........................................................................... 274
Secțiunea 2. Efectuarea primelor investigații cu privire la accident.................... 277
Secțiunea 3. Interpretarea urmelor de la locul faptei ........................................... 278
Secțiunea 4. Fixarea activităților desfășurate la locul faptei ............................... 284
Secțiunea 5. Particularitățile cercetării la fața locului în cazul accidentelor de
circulație ai căror autori au părăsit locul faptei .................................................................. 287
Secțiunea 6. Situații în care apare necesară reconstituirea unor aspecte ale accidentelor
rutiere ................................................................................................................................. 288
Secțiunea 7. Expertiza criminalistica a accidentelor de trafic ............................. 289
CAPITOLUL XVI PARTICULARITĂŢI DE CERCETARE A LOCULUI FAPTEI ÎN
CAZUL INFRACŢIUNILOR COMISE CU ARME DE FOC ............................................. 302
6
REGULI GENERALE ......................................................................................... 302
Secțiunea 1. Activități la sediul organului judiciar, premergătoare cercetării locului
faptei ................................................................................................................................... 302
Secțiunea 2. Măsuri pregătitoare luate la locul săvârșirii faptei .......................... 303
Secțiunea 3. Reguli privind activitatea de cercetare la fața locului ..................... 304
Secțiunea 4. Fixarea rezultatelor .......................................................................... 305
Secțiunea 5. Reguli specifice de cercetare a locului faptei în cazurile în care s-au
folosit arme de foc .............................................................................................................. 306
Secțiunea 6. Fazele cercetării locului faptei în cauzele privind faptele comise cu arme
de foc .................................................................................................................................. 309
Secțiunea 7. Stabilirea distanței, unghiului, direcției din care s-a tras în cadrul
cercetării locului faptei ....................................................................................................... 311
Secțiunea 8. Determinarea locului unde s-a aflat trăgătorul ................................ 317
Secțiunea 9. Metode de descoperire, fixare și ridicare a armelor de foc și a cartușelor
............................................................................................................................................ 318
CAPITOLUL XVII ELEMENTE DE PSIHOCRIMINALISTICĂ ........................ 322
Secțiunea 1. Aspecte teoretice .............................................................................. 322
Secțiunea 2. Colectivele de cercetare a crimelor în serie – trecut și prezent ....... 325
Secțiunea 3. Fenomenul criminalității în serie în România ................................. 327
7
CAPITOLULI
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII
1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.);
2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta (timp, loc, stare psihică, ș.a.m.d.); 3.
identificarea infractorului (infractorilor) și / sau a altor persoane (coautor, complice,
tăinuitor, victima...);
Cum toate aceste activități înseamnă și probe, un ansamblu important dintre ele presupun
existența unor bogate cunoștințe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode și
mijloace apte de a se încadra în standarde științifice și a situa imaginea oferită asupra
împrejurărilor faptei celor chemați să înfăptuiască actul de justiție la nivelul corespunzător cu
adevărul în cauză. Ea este în același timp elaborată și desfășurată ca activitate concretă în
conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.
Iată ce spunea în 1928 George Maxim: ,,Ce va putea face un licențiat în drept pus să
ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoștințe decât cele câteva sute de
articole ale Codului Penal și de Procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile
facultății, cu toate mijloacele speciale ale criminaliștilor practicieni îi dau putința să se
folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare și nu sunt sute, ci mii”.1
1
George, Maxim, Revista poliției moderne, Iași, 1928.
8
Într-adevăr, metodele și mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de
criminalistică din alte domenii își găsesc aplicarea în munca de cercetare ca și în cea de
descoperire și chiar prevenire a infracțiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluție a
cunoașterii umane și atragerea (utilizarea) în comiterea infracțiunilor a tot mai multe tehnici și
mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze și să preia pentru scopuri cele mai diverse
cunoștințe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc.
Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din
interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în practică
lipsa unor cunoștințe cuprinzătoare de criminalistică a complicat și întârziat soluționarea unor
cauze.
Ca știință autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre
motivațiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea și lipsa de interes a juriștilor vremii
pentru potențialul ajutător al științei în materie de probațiune. Progresul științelor naturii și mai
ales, dezvoltarea cunoștințelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege
de locurile cu mare criminalitate - Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaște activitatea
de pionierat a statisticianului Quetelet (1796-1874) pentru măsurători cantitative asupra omului
și activităților sale – desprinderea primelor elemente de antropometrie și criminologie.2
În anul 1893, Hans Gross - judecător de instrucție și profesor de drept penal publică
,,Manualul Judecătorului de instrucție” și introduce termenul prin care ,,System der
Kriminalistik” apare ca ,,Știință a stărilor de fapt în procesul penal”. Apare astfel explicit
termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluția științelor aduce noi și noi valențe
Criminalisticii, care le preia rapid și se adaptează:
apare și se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea și identificare;
începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară - Daguerre, 1839;
se dezvoltă antropometria criminala - Bertillon, 1885;
2
Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note selective de curs pentru uzul studenților (Nepublicat).
Universitatea creștină ,,D. Cantemir”, București, 1997.
9
este creat și începe să fie folosit microscopul modern - 1873;
este dezvoltat studiul grupelor sanguine - 1895, prin reacții de precipitare este folosit
frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;
1865 - Mendel și alții, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;
1894 - Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică;
1909 - Jules Reiss creează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni
Institutul de politie științifică;
1913 - este fondată școala de la Graz (H. Gross), școala de la Munchen și școala de la
Lyon - creată de Edmond Locard;
în S. U. A. - începând cu 1945 Berkeley University și John Jay College din New York
sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy;
Germania - Bundes Kriminal Amt;
Franța - Identite Judiciare – Paris;
Anglia - Home Office Forensic Lab. - Londra - Metropolitan Forensic Science Lab.
Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.
În secolul trecut și pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de
frunte în promovarea, utilizarea și dezvoltarea criminalisticii.
În 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justiției,
1883 - Înființarea Institutului Medico-legal de către dr. Mina Minovici, unitatea fiind
considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.
1906 - Nicolae Minovici - cercetări în dactiloscopie.
Între anii 1892-1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării
dactiloscopice. D. Călinescu - ,,Dactiloscopia și portretul vorbit”.
S. Ionescu - chimist - conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-Legal
din București. În 1914 - Valentin Sava preia serviciul de identificare - devenit în 1925
Serviciul Central și publică în 1943 ,,Manual de dactiloscopie” - care în ciuda
dimensiunilor sale relativ reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.
1937 - C-tin. Ţurai creează prima cartotecă monodactilară.
1943 – este înființat serviciul tehnico-științific și Laboratorul de Criminalistică al
Poliției capitalei.
10
Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei
Deși Criminalistica a fost definită în mai multe modalități (convergente în cele din urmă)
fie ca ,,Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire,
cercetare și prevenire a infracțiunilor” fie ca ,,Știința judiciară cu caracter autonom și unitar, care
însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele și mijloacele tehnice și procedeele tactice
destinate descoperirii, cercetării informațiilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea
lor”, considerăm că formularea unei definiții a acestei științe contra crimei implică un demers
teoretic și științific pe măsura caracterului său complex. De aceea, am optat, asemeni lui L.
Ionescu pentru noțiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă
criminalistica... și care este obiectul ei de cercetare”.
Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizați pentru sfera criminalisticii. În țările
francofone s-a folosit mai ales termenul de ,,Poliție științifică”, generat de intenția de a departaja
probe științifice de alte tipuri de probe.
11
În țările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic
science”. Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate țările, lăsând la o parte elementele de joc
politic, influențe, etc.
Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (piață publică - ca loc de judecată),
loc în care purtătorii de păreri diferite pot să-și susțină liberi pledoaria, punctul de vedere. Această
dezbatere are loc în sala de ședințe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege procesuală
contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări și răspunsuri (cross-
examining)3.
Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin
valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversații, sunete, poziții de
obiecte persoane, a aspectului, a trăsăturilor, etc.4
Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părți de aeronave,
etc. De la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul produs
de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și
interpretării lor.
1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor
elemente cheie în soluționarea anchetei.
3
Apud L.Ionescu, op. cit.
4
A se vedea Alămoreanu, S.; Zamfirescu, N., Introducere în interpretarea fenomenologică a
urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj 2003.
5
Barry A.J. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel, Techniques of crime scene investigation, Ed.
ELESEVIER 1985, pag. 67.
12
De exemplu, urmele de forțare și lipsa unor bunuri la furt prin efracție, sau urmele de
violență și leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite
urme de substanțe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezența la locul faptei.
Într-un caz de viol suspectul reținut la scurt timp nu a putut explica prezența unor fire
de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.
3. Probele materiale (urmele) pot duce la identificarea certă autorului unei fapte.
ADN, urme papilare, probe biologice, etc.
O persoana acuzată de falsificarea unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i-ar
fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în
organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzațiile au fost inventate întrucât
îl urau pe bănuit.
6. Un suspect pus în fața probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar declarații
complete.
Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar factorul
subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt
exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost
receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.
Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din
punctul de vedere al relevanței lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:
1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili
autori (o urmă de mușcătură pe corpul victimei, amprente, striații pe cămașa de metal a unui glonț
produse de ghinturile țevii);
13
2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces)
fără a indica și autorul (ex. răzuirea unei mențiuni pe un act, explozia unei bombe);
3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la
stabilirea unei anumite situații (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezența ei într-
un anumit loc, dar nu și calitatea: autor, victimă, martor);
4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta și
autorul ei (exemplu la viol: urma de mușcătură pe corpul victimei; ADN).
Indiferent dacă veți accepta această din urmă subîmpărțire sau nu, esențial este a se reține
că prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudine (uneori și acestea pot
cunoaște o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările, timpul, locul, modul,
mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.
Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal și Dreptul procesual penal,
sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumției de
nevinovăție, aflării adevărului) cât și principii specifice Criminalisticii.
Aflarea adevărului este deci consecința unei activități complexe de investigare a faptelor
și împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul științific al
6
W. Rakes, A new concept on evidences - International Revue of Forensic Sciences vol V, nr.
1/1990.
14
criminalisticii se pun la dispoziția justiției date cu un conținut științific, cu grad înalt de precizie
în determinare.
De la prima clipă a sesizării despre săvârșirea unei fapte și până la definitiva soluție a
cauzei, activitatea celor chemați să o cerceteze și soluționeze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului.
7
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
8
Constantin, I. R., Unele metode și principii ale criminalisticii în ,,Școala românească de
criminalistică”, Editura M. I., 1973, p. 71.
15
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la fața locului, cu atât urmele sunt ,,mai
calde”, proaspete, clare, neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi
salvată, sau poate da unele relații clare, martorii își amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credință îngreunează cercetările din neștiință: fac curat
după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.
Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei și ridicarea obiectelor suspecte va
aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura
tălpii unor pantofi) ale imaginilor reținute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor
implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei mașini implicate anterior în accident).
Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsa legătură și intercondiționare
reciprocă. Necesitatea de a înțelege și recunoaște caracterul lor determinant pentru aflarea
adevărului este de domeniul evidenței. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă așa cum ne-
au obișnuit romanele și filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate, de
claritatea ideilor, de pregătirea profesională și nu în ultimă instanță de un spirit deschis noului,
reunite în persoana anchetatorului.
16
CAPITOLUL II
LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE. MIJLOACELE
TEHNICE ALE CRIMINALISTICII
17
6. Legătura cu psihologia și psihiatria: se realizează în aplicarea metodelor proiective,
caracterologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarea variantelor și
versiunilor; de exemplu ,,Profilului criminalului” și ,,Criminal behaviour sciences” la FBI în
SUA. Această legătură este evidențiată și în cazul audierii persoanelor, în stabilirea condițiilor
care influențează procesul memorării și al redării.
Au fost create și se utilizează truse criminalistice, care pot fi de utilitate generală pentru
cercetarea la locul faptei, dar și truse specializate: pentru investigarea unor accidente, pentru
examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru capcane chimice, ș.a.m.d.
Noțiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepțiune mai largă. Tendința actuală
este către crearea unor laboratoare mobile, care pot fi deplasate în cele mai diverse locuri, fiind
plasate pe autovehicule, pe elicoptere, pe ambarcațiuni, în funcție de locul și complexitatea, de
specificul și necesitățile cercetării propriu-zise.
18
- vase de amestec pentru mulaje;
2. Măsurători și marcaje - plăcuțe cu numere, bandă metrică (dm, cm), cretă specială.
3. Desene și schițe - busolă, hârtie milimetrică, calc, coli albe, șabloane pentru hartă,
ș.a.m.d.
B. Trusa foto-video-audio
După 1989 în special, s-a extins dotarea și utilizarea tehnicii video în realizarea
cercetărilor la fața locului. Avantajele sunt date de rapiditate, claritate și caracterul cuprinzător al
imaginii. Foarte utile se dovedesc a fi înregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor unor
fapte grave. Prin utilizarea tehnicii video se pot obține imagini prin care se fixează condițiile
locului faptei când acesta are o întindere mai mare (de ex., locul prăbușirii unei aeronave),
declarații ale unei victime care apoi decedează, declarații primare și reascultările unor inculpați
recalcitranți, martori, etc.
C. Trusele specializate
1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispoziția poliției și a organelor vamale) permit
identificare substanțelor opiacee, halucinogene etc.; se bazează pe reacții de tip colorimetric.
19
Trusă generală de cercetare a locului faptei
20
Trusă pentru prelevarea urmelor chimice ( Trusa de „capcanare”)
Laboratoarele complexe mobile cuprind mai multe mijloace auxiliare și principale utile
în cercetarea locului faptei.
Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare și examinărilor de un anumit
grad chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporții, omoruri
în serie cu îngroparea victimelor etc.
Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri
chiar izolate, dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare,
compresoare de aer, mijloace de excavație, sisteme de filtrare a noxelor. Unele din aceste laboratoare
dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidență și fișierele operative, constituind
adevărate centre de comandă în conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea examinărilor
criminalistice.
Așa cum arată cercetările științifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita
zecimilor de milimetru, sub această limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai
permite perceperea spațială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile
individuale aflate sub această limită dimensională.
21
Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util și de largă folosință. Poate fi în
varianta simplă cu mâner, sau lupă cu piedestal de laborator; poate fi o lupă dotată cu sistem de
iluminare și uneori cu surse de radiații UV sau IR - vezi trusa criminalistică universală. Mai poate
fi cu modele binoculare, fixate pe cap și permițând mobilitate și lucrul cu ambele mâini.
22
litigiu - provenit de la locul faptei (glonț, tub cartuș, obiect cu urme de spargere, forțare, fire de păr),
iar celălalt provine de la o sursă certă (armă suspectă, instrument suspect). Un sistem de prisme
permite unificarea imaginilor și suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea realizându-se
prin stabilirea continuității liniare.
Importantă este iluminarea egală, sub același unghi, a ambelor obiecte, care se află pe
mese distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată (așa cum
am arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere).
Microscoape electronice:
23
pe care o pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0,5 - 109 nm. și rezoluția de înaltă definiție.
Laboratoarele moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice,
balistice, examinarea actelor.
24
CAPITOLUL III
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ,
nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi ș.a.m.d., în funcție de
măsura în care mijloacele de examinare și metodologia de care se dispune la un moment dat
permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenței la o anumită grupă nu este suficientă,
procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect – cel care a creat
urma de la care se pleacă.
9
Ionescu, L., Sandu, D., Identificarea criminalistică, București, l991, p. 27.
10
Idem.
11
Stancu, Emilian, Criminalistica, vol 1, București, Ed. Ştiințifică, 1962.
12
Dan, N., Tratat Practic de criminalistică , vol. II, București, Ed. M. I., l979, p. 215.
25
Identificare se poate face, prin contact direct nemijlocit cu obiectul care trebuie
identificat.
Identificarea se poate face și fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul
care trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:
1. Obiectele supuse examinării apăr ca obiecte scop (de identificat) și obiecte mijloc
(care servesc la identificare).
13
Ionescu, L.; Sandu, D., op. cit.
26
va compara cu semnăturile executate la cererea instanței sau cu probele necontestate; urma de
pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului ș.a.m.d.).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă,
întrucât ,,a susține că urma lăsată de încălțămintea infractorului este identică cu încălțămintea
care a creat-o” este la fel de absurd ca și a susține că ,,fotografia unei peroane este identică cu
persoana însăși”, cum preciza Camil Suciu14.
Acesta este un principiu al stabilirii identității generat de către caracterul dinamic, unitar
dar și contradictoriu, al realității.
14
Suciu, Camil, Criminalistica, vol 1, București, Ed. Ştiințifică, 1962, p. 18.
27
4. Interdependența cauzală și dinamicitatea
Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se
constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică și
identificarea individuală.
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcția, forma, (tipul și marca
armei, tipul și marca autovehiculului), structura internă, însușirile anatomice, psihice etc. Atunci
când sunt reținute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care
sunt specifice pentru clasa respectivă, având și însușirea constanței. Deosebirile esențiale conduc
la stabilirea incompatibilității, deci la excluderea fenomenului, obiectului, ființei din genul
respectiv.
Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma
incriminată – înseamnă a determina și a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate
celelalte obiecte de același gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”16
15
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
16
Ionescu, L., Criminalistică – Note de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat), Univ. Creștină ,,D.
Cantemir”, București, 1995, p. 25.
28
anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenția unui fenomen va putea
genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce
la explozia lui în condiții de rulare cu viteză și sub sarcină mare.
29
Secțiunea 5. Formularea concluziilor de identificare
Modul în care criminalistul își formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în
succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe
(categorice) și probabile. Practica expertizei criminalistice și literatura de specialitate cunosc și
situația în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.
Concluziile certe pot fi: pozitive și negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii
de identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul ...), în timp ce
concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către
...).
Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanță pentru organul judiciar, ele
indicând atât autorul unei anumite acțiuni, cât și disculpând un anumit autor (obiect, fenomen),
excluzându-l din lista (cercul de suspecți) de cercetat.
17
Dan, N., op. cit., p. 220.
30
însă expresia unei imposibilități generale, nu numai față de obiectul prezentat, dar și față de orice
alt obiect, fenomen, ființă.
Deoarece practica impune examinarea unor situații tot mai complexe, de interpretare și
examinare multi-disciplinară, aderăm la opinia că expertizele pot fi și expertize complexe
medico-legale și criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susținută încă din anul 1978 de
către Lucian Ionescu19. Administrarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată
într-o cauză în care trebuie să se stabilească, față de aspectul împroșcărilor de sânge de pe pereți,
direcția loviturilor și poziția victimei într-un spațiu limitat, sau natura unor urme pe obiecte de
îmbrăcăminte și modul de creare.
18
Stancu, E., op. cit., p. 60.
19
Ionescu, Lucian, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, RRD, nr. 3/1978.
31
constatate, ci este indispensabilă evaluarea lor de către expert în lumina teoriei identificării
criminalistice”20. Așa cum arată autorii citați, nu există o rețetă universală, dar se pot desprinde
câteva caracteristici necesare ale formulării unei identificări în expertiză.:
1. Fiecare caracteristică evidențiată trebuie să aibă o valoare identificatoare
independentă, mai multe caracteristici putând exprima însușiri diferite ale aceluiași obiect, dar
aflându-se totuși în interdependența cu întregul pe care îl identifică (îl indică). Acest fapt face ca
existența unor aparente deosebiri să însemne, spre exemplu în cazul unei expertize grafice,
identitatea de autor.
2. Concluzia de identificare să fie fundamentată pe însușiri esențiale, constante,
reflectate repetat. Avem de a face aici cu ceea ce ser poate numi stabilitatea relativă a însușirilor.
3. Caracteristica decelată să fie specifică. Specificitatea poate fi consecința unor
cauze aleatorii, fiind cu atât mai mare cu cât apare mai puțin frecvent.
4. Deosebirile constatate să nu fie fundamentale, caz în care ar duce la aprecierea ne-
identității. Prezența deosebirilor, atunci când se datorează unor cauze explicabile este, așa cum
am precizat deja, un indiciu al identității.
Credem că o ilustrare particulară a acestei din urmă afirmații o pot oferi rezultatele
examinărilor cu aparatul poligraf. Potrivit opiniei noastre, testarea cu poligraful constituie o
formă distinctă și particulară de identificare criminalistică, ea permițând identificarea unor stări
distincte de stres datorat nesincerității, vinovăției, temerii de a nu fi descoperit. Înțelegerea
comportamentului uman presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care animă un individ
în diverse acțiuni și diverse împrejurări. Pe fondul stabilirii unor corelații și al cuantificării unor
limite de normalitate și al măsurării abaterilor de la acestea se pot identifica stările de anormalitate
a bănuiților, funcție de reacțiile lor la întrebările relevante asupra vinovăției lor în cursul testării
cu poligraful. Desigur că rezultatele testărilor cu ”detectorul de minciuni” nu sunt prin ele însele
probe, constituind doar un moment pe calea identificării autorilor unor fapte, ele însă permit
restrângerea cercului de bănuiți21. Asupra includerii sau nu a bio-detecției judiciare22 în categoria
activităților de identificare criminalistică credem că s-ar mai putea reflecta, dar ideea poate fi
pusă pe masa discuțiilor teoretice, ea oferind în opinia noastră un rodnic teren de gândire.
Mai arătăm în completarea susținerilor noastre că tehnica poligraf oferă date care permit:
- Eliminarea suspecților ce nu sunt în realitate implicați în comiterea faptei, permițând
reducerea timpului și a volumului de muncă, identificarea autorilor de infracțiuni,
indiferent de genul acestora;
20
Ionescu, Lucian, Sandu Dumitru – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București 1990, pag.
182.
21
I. Buș, Phihologie Judiciară, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1997, pag. 3-5
22
Termenul este promovat de T. Butoi.
32
- Stabilirea împrejurărilor ce clarifică sau agravează unele aspecte ale faptei, ori
întregul ansamblu.23
Pentru a susține cele arătate mai sus vom reda un citat pe care îl găsim edificator în acest
sens: „Practic, două probe nu vor fi niciodată absolut asemănătoare. Criminalistul știe care sunt
toleranțele în cadrul cărora există identitate, deduse din propria experiență și din sinteza practicii
criminalistice. Specialistul din alte domenii, nu numai că nu cunoaște teoria identificării
criminalistice dar, în lipsa experienței, obiectiv este incapabil să aprecieze gradul de
individualizare la care îi dau dreptul datele obținute, adică să le situeze într-un context
probator.”24
Constatarea
23
I. Buș, op. Cit., pag. 186 cu referire și la V. Zdrenghea, Butoi T. Biodetecția judiciară, Ed. Ministerului
de Interne, București 1992.
24
L. Ionescu, D. Sandu, op. Cit., pag. 41
33
Regula va fi efectuarea unei expertize, iar numai în situații excepționale se va putea dispune
efectuarea unei constatări. Observăm în practică că deseori organele de urmărire penală justifică
urgența în cazul efectuării unor constatări printr-o grabă de a soluționa o cauză în situații în care
nu se pune problema alterării unor probe materiale, precum și în situații în care deja s-a identificat
autorul. În aceste situații, opinăm că acest procedeu probator va fi lovit de nulitate relativă, în
măsura în care se va dovedi o vătămare procesuală.
Constatarea se va putea dispune numai în cursul urmăririi penale, nefiind posibilă utilizarea
acestui procedeu în cursul cercetării judecătorești. În același timp, organului de urmărire penală
îi va fi interzis să se folosească de acest procedeu în mod fraudulos, prin utilizarea acestui în
situații reglementate distinct de lege (de exemplu, folosirea unor constatări în locul efectuării
unor percheziții informatice, utilizarea constatărilor în domeniul financiar-contabil, etc.)
Constatarea se poate dispune din oficiu, sau la cererea subiecților procesuali, fiind efectuată
de specialiști criminaliști sau tehnicieni care funcționează în cadrul organelor judiciare ori care
funcționează în afara acestora. Având în vedere acest lucru, de multe ori se pot întâlni situații în
care specialiștii sunt subordonați organului de urmărire penală (precum specialiștii care
funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție), împrejurare care poate reprezenta o
cauză de îngrijorare cu privire la imparțialitatea specialistului, fără a exista vreun remediu
procesual în acest sens, precum recuzarea specialistului. Ordonanța prin care se dispune
efectuarea unei constatări trebuie să conțină obiectul constatării, întrebările la care trebuie să
răspundă specialistul și termenul în care trebuie efectuată lucrarea.
34
Expertiza criminalistică
Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunoștințele, opiniile unor experți.
Faptul că între constatare și expertiză există asemănări (situate însă numai în plan tehnic-
criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una ar putea
înlocui pe cealaltă. Așa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialiști de la serviciile
criminalistice ale poliției, constatările tehnico-științifice sunt denumite și expertize criminalistice,
iar specialistul semnează ca ,,Expert”. Așa cum aprecia și prof. Emilian Stancu ,,Dacă, pentru
sublinierea calității științifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în
vedere toate elementele care decurg din această modificare (subl. ns. S.A.) (deși legal este
imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenței unui expert solicitat de părți. De aceea,
constatările tehnico-științifice efectuate de către experți ai organelor de cercetare penală nu pot fi
incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepțiunea lor procesual penală.”25
25
Stancu, E., op. cit., p. 60.
35
Pregătirea și dispunerea expertizei criminalistice
Efectuarea unei expertize se poate dispune la cerere sau din oficiu de către organul de
urmărire penală sau de către instanță, prin ordonanță sau prin încheiere motivată, după caz. Actul
prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care
expertul trebuie să le constate, clarifice sau evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă,
termenul în care trebuie efectuată expertiza precum și instituția ori experții desemnați.
Atât dispunerea tardivă, cât și dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecințe
negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie
insuficiența materialului de examinare.
36
Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise și
răspunsuri ambigue ale specialiștilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă o
anumită armă este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării științifice-tehnice a
organului de poliție se preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităților
de tragere și preciziei deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor militare.”
Așa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în funcție de destinație, astfel că
această concluzie conținea cel puțin o eroare, dacă nu chiar o informație denaturată.
1. Studierea și însușirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele
trimise spre examinare, expertul își stabilește genul de expertiză ce urmează a fi realizată, apreciază
dacă sub aspect cantitativ și calitativ materialul primit este corespunzător și, eventual, cere
completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatică (xerox), dar practica
și teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului
original. Uneori, materialul trimis pentru comparație este insuficient sau nu prezintă suficiente
garanții de autenticitate. Pot fi cerute și lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau pot fi
obținute explicații suplimentare, efectuate deplasări la locul faptei.
Condițiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleași cu cele în
care s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.
26
Constatin, I.; Mocsy, L. ș.a., Tratat practic de criminalistică, vol. II, București, Editura M I., p.
20-21.
37
4. Demonstrația este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca argumente
din planul logicii, al criteriilor de demonstrație matematică și al ilustrării vizuale pentru susținerea
afirmațiilor sale. Demonstrația se va referi atât la elementele de identitate, cât și la cele de
neidentitate, iar în funcție de ponderea și natura acestora va fi formulată concluzia.
Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatărilor tehnico-
științifice pot fi formulate următoarele concluzii:
a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost executată de
către ...; glonțul extras din cadavrul ... a fost tras cu arma seria ...; tăieturile de pe trunchiul
copacului prezentate au fost executate cu toporul ridicat ...), de excludere (semnătura în litigiu nu a
fost executată de către titularul ...; impresiunile papilare ridicate de la fața locului furtului comis
din ... la data de ... nu au fost create de către inculpatul ... etc.).
La unitățile de poliție – orașe => există ofițeri criminaliști care realizează cercetarea
locului faptei și unele examinări și constatări tehnico-științifice.
38
La nivel național => Institutul de Criminalistică al I.G.P. => îndrituit să realizeze
expertize criminalistice => are încadrați experți criminaliști => lucrări din domeniul
dactiloscopiei, traseologiei (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot,
analizelor chimice (droguri ș.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.
I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj,
București, Iași, Timișoara, Brașov, Craiova. De asemenea, realizează expertize în explozii,
incendii, expertiza accidentelor auto, a înregistrărilor audio, video.
Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deși mai rar
uzitate – expertize complexe medico-legale și criminalistice (exemplu mecanism traumatic =>
heteropropulsie, accident auto).
27
Vezi Ionescu, L., op. cit.
28
Flonta, Mircea, Structura coordonării acțiunilor și geneza operațiilor logico-matematice, Teoria
acţiunii umane, Forum – Științe sociale, vol. I, 1969, p. 109-115.
39
constituie temeiul rațional și operațional pentru orice demers de identificare: examinarea
analitică, iar pe baza rezultatelor acesteia, sinteza datelor și formularea unor concluzii.
Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află și identificarea unui anumit
aparat: imprimantă, copiator, telefax care a produs un anumit document se vor realiza materiale
de comparație cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor
suspectate. Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a
proiectilelor sau tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este
specific, erori de imprimare, defecte de funcționare, aspectele macroscopice, ca și micro-urmele
și urmele latente produse de părțile componente ale mecanismelor de preluare și transport pentru
hârtie, tonerul; la arme de ghinturile țevii pe proiectil, iar la tubul cartuș de partea frontală a
închizătorului, de percutor, de opritor etc. În acest fel se obține o primă sistematizare și o imagine
generală a datelor deținute și cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.
29
Ladislau, Mocsy, Demonstrația - etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză
criminalistică, în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiției 1978, p. 68-71.
40
muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor și a elementelor ce sunt
supuse cercetării, să se folosească ,,cele mai adecvate procedee și mijloace tehnico-științifice de
comparare a însușirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidențelor sau a divergențelor”30.
Odată atins acest punct, plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul, prin intermediul
procesului de sinteză și evaluare globală, dar în același timp sintetică a informațiilor obținute pe
calea observației directe, ca și pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea și
ilustrarea constatărilor sale. Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede
formularea concluziilor și din conținutul căreia se alcătuiește acea parte a unei expertize
criminalistice privind constatările expertului.
30
Ciopraga, A., op. cit., p. 414.
31
Moensens, Andre A., How to prepare for a Daubert Hearing – A.A.F.S. 1997, International
Journal of Forensic Document Examiners, vol. 3, nr. 2/1997, p. 180.
41
Secțiunea 9. Concluziile expertului criminalist
Este necesar ca, din conținutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme,
document, sigiliu, mențiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul,
impresiunea, actul de identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea
de sigiliu bancar cu mențiunea XXXXXX cu nr. YYYY” sau ,,Pașaportul cu seria ZZZZ eliberat
la data de ... ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi celelalte
concluzii.
- concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-
negative (de excludere);
Concluziile certe sunt aserțiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul și pe
temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe contractul
de împrumut nr. ... nu a fost creată de sigiliul aparținând Băncii ... ”; ,,proiectilul cal. 7,62 mm
extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate (Viza
32
Ciopraga, A., op. cit., p. 428-436. Mihuleac, E., Expertiza judiciară, București, Editura Ştiinţifică,
1971, p. 230. Dumitru, Sandu, Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice românești și în
sistemele altor state. O privire comparativă. (Nepublicat), Comunicare prezentată la al II-lea simpozion Naţional al
Societăţii Române de Criminologie și Criminalistică, București, octombrie 1996. Ionescu, Lucian, Concluzia
raportului de expertiză criminalistică a scrisului și aprecierea valorii sale probante, Buletinul Intern al Procuraturii
R. S. R. în Probleme de criminalistică și criminologie, nr. 2-3/1983, p. 43-54.
42
turistică pentru Italia, perioada ..., de la fila nr. ..., din pașaportul nr. … nu a fost eliberată de
Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele
servind la stabilirea validității, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea
unui anumit autor, arme, instrument de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea de a înlătura
orice îndoială asupra aspectului examinat.
43
în mod absolut, atunci când există și unele dubii este periculos și chiar contrar rolului expertizei
în înfăptuirea actului de justiție. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea
concluziilor probabile considerându-le utile și pertinente.35 Expertul nu este infailibil, iar datele
ce i-au fost puse la dispoziție pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot
oferi organelor judiciare versiuni alternative spre care să-și îndrepte cercetările, deschizând
uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De
exemplu, în cazul unor vize false, existența unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de
probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluții și
nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluționării chestiunii supuse examinării.
35
Buus, Alexandru, Concluziile probabile în expertiza criminalistică – în 20 de ani de expertiză
criminalistică, p. 42-50. Locard, E., Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959, p. 29. Basarab, Matei
Criminalistica, Cluj-Napoca, Litografia UBB Cluj, 1969, p. 325. Ciopraga, A., op. cit., p. 432-433.
44
Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoțită întotdeauna de o analiză
temeinică și de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie
de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluția oferită
ca alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate
formula decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialul organului judiciar,
precizând motivul respectiv ca temei al restituirii.36 Credem că, odată terminată studierea
materialelor, expertul criminalist este în măsură să aprecieze direcția soluțiilor pe care le poate
formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică și instrumentală
acestea rămân doar ipoteze. Odată realizate toate examinările necesare și posibile, sub aspect
tehnic expertiza a fost deja realizată, rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului,
ceea ce nu se poate compensa prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conținutul
constatărilor din raportul de expertiză și expusă pe larg, fundamentarea și explicarea alegerii
acestei soluții are menirea de a convinge organul judiciar și părțile din cauză despre ,,justețea
concluziei de imposibilitate”37. Explicarea limitelor tehnice și metodice este de natură a informa
organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluționat pe calea
expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să caute
răspunsuri și pe calea reorientării anchetei, înțelegând limitele tehnicii pentru un moment dat,
limitele materiale ale unității și nu neapărat limitele absolute de cunoaștere.
36
Mocsy, Ladislau, Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal roman, Teză de doctorat,
Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 1975, p. 143.
37
Ciopraga, A., op. cit., p. 436.
45
CAPITOLUL IV
ELEMENTE DE TRASEOLOGIE
,,Oriunde ar călca, (infractorul – n.n., S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod
inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de
picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe
care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate
acestea și multe altele vor fi mărturie tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu
se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune
mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea
factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea. ”
În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei și care este
utilă din punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).
URMA este modificarea creată la locul faptei și în procesul săvârșirii ei, prin mișcările
și acțiunea persoanei implicate, ori generate de alte ființe, de obiecte sau fenomene care prin
aspect, caracteristici, poziție, conținut, este utilă cercetării criminalistice (persoane implicate:
victime, infractori, martori, alții).
46
Prin urmă rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială
survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea
de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane
chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a.m.d.
Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se
poate face definirea urmei.
Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor
victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare,
de scăpare, etc., zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.
Nu numai ce face, ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare (Exemplu: modul
de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafaceri).
Prin intermediul interpretării urmelor se poate ajunge la obținerea unui tablou dinamic
al desfășurării anumitor fapte, a declanșării și evoluției diferitelor procese.
Urmele pot fi :
produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;
produse de animale – ex.: mușcături, urme de copite, etc.;
produse de oameni – ex.: miros (urme olfactive), urme de pași, etc.;
produse de fenomene – ex.: incendiu, trăsnet, apa;
urme biologice – ex.: sânge, salivă, etc.
CLASIFICAREA URMELOR
47
3. urme rezultate din explozii, incendii.
1. Urme de reproducere
- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe
suprafața celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).
- variate ca proveniență – ex.: accident auto: părți din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ș.a.;
obiecte abandonate de infractor (dălți, cuțit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de
substanțe (sânge, vopsea etc.);
3. Urmele de incendiu
Acestea se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preluând
din caracteristicile celuilalt pe suprafața sau în volumul său
b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil și să rețină în masa
sa urme (exemplu: parchetul lustruit reține urme de tălpi de noroi, praf ș.a. pe o durată
apreciabilă).
48
a) statice;
b) dinamice.
2) După gradul de plasticitate:
a) de adâncime;
b) de suprafață – de stratificare/de destratificare.
3) După locul de sedimentare:
a) locale;
b) periferice.
4) După natura obiectului creator:
a) de mâini;
b) de picioare;
c) create de alte obiecte.
5) După vizibilitate:
a) urme vizibile - pot fi imediat și ușor descoperite, fără intervenția unor aparate sau substanțe
speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;
b) urme latente - evidențierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat
(observare) și substanțe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri
lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecție la acte - fire, rețele, marcaj
electromagnetic).38
a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să se
producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui
autovehicul în mers constant).
Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme,
putând uneori duce la chiar la identificarea individuală.
b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafețe de contact – ex.,
urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.
Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea
celor două suprafețe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiții
38
în literatura de specialitate (J. Gayet) mai întâlnim noțiunea de ,,urme poziționale” - vizând schimbările
produse în poziția unor obiecte (scaun răsturnat, obiecte răvășite ş.a.m.d.)
49
detaliile specifice - de exemplu - ciobituri pe tăișul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor
putea permite identificarea obiectului creator.
a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puțin consistent decât cel creator
de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul
obiectului primitor.
b) urmele de suprafață. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul din
ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanță de pe obiectul creator pe obiectul
purtător (ex. - transpirația mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi și de pe obiectul purtător pe
obiectul creator.
a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeței sau volumului obiectului primitor
pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a
caracteristicilor obiectului creator.
- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după
viol s-a simulat o aruncare de la etaj.
50
ex. - sânge care împroașcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziția
agresorului
- nisip, praf ori alte substanțe care se depun în jurul unui obiect – ex – zăpada strânsă în
jurul unui ghiveci
Promotor și susținător al importanței acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu
Andrei, care le-a și utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluționării unor cauze complexe
în care a anchetat.
- vizibile;
- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanțe de
marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanță, de culoare sau
substanță depusă este transparentă).
Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracțiuni, cât și în cazul producerii
unor evenimente naturale, accidente, etc. În funcție de cauza, de locul și natura incendiului,
urmele produse de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de afumare,
carbonizare, diferite obiecte, materiale, ființe, distruse parțial sau integral de ardere. De cele mai
multe ori, intervenția pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor,
obiectele sunt mutate de la loc, încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor
incendii.
51
1. Incendiile naturale - sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de razele
solare, sau de autoaprinderi.
Trăsnetul lovește în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească
și persoane aflate în locuri deschise, pe înălțimi. Pe haine, urmele produse de trăsnet au forma
unor rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra persoanei
(ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor
urme de arsură. Pe piele, trăsnetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescențe, sau cu aspect
de frunze de ferigă.
b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ
condițiile de uscăciune a aerului și vegetației și concentrarea razelor solare în focar pe anumite
materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de inițiere
a incendiului, obiecte incomplet arse, cenușă, care permit stabilirea direcției de propagare a
arderii și uneori și a focarului incendiului.
2. Incendii accidentale - pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care: foc
nesupravegheat, țigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricității
statice produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor
incendii constau în funingine, cenușă, materiale arse parțial, zidărie distrusă, conductori electrici
și izolatori degradați, arși, etc.
52
3. Incendii intenționate
În mod evident sunt produse de infractor, în special ca să își acopere urmele, din
răzbunare, în scop criminal, etc.
După comiterea unor furturi pot fi incendiate locuințele sau magazinele pentru a șterge
urmele și a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de
moartea victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu declanșat
,,întâmplător” în preziua unui control de fond.
Aceste incendii pot fi declanșate atât instantaneu, cât și prin utilizarea unor dispozitive
de întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.
Din punct de vedere al dreptului penal, acțiunile prin care sunt create acest tip de urme
pot fi corelate termenului de efracție.
Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor
de formare în:
urme statice și urme dinamice;
urme de adâncime și urme de suprafață. Urmele de adâncime sunt mai frecvent
întâlnite în unele cazuri de forțare, accidente, etc.
Tot în funcție de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere și
în:
53
urme de tăiere;
urme de apăsare;
urme de frecare;
urme de lovire.39
Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este însoțită de
zgomot, iar infractorii preferă să evite acest fapt.
1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striații paralele,
produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul,
cuțitul, dalta, foarfecile, burghiul, ș.a. Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită
reproducerii în urmă a neregularităților caracteristice de pe tăișul instrumentului sub formă de
striații orientate în sensul mișcării”.40
Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator și cel
primitor de urmă să existe o diferență de rezistență, cel din urmă trebuind sa fie mai puțin rezistent
și să aibă, de preferință, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului creator.
Unghiul sub care este aplicat tăișul instrumentului creator de urmă va influența și înclinarea
urmelor, striațiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiș sau pe partea activă a
instrumentului de tăiere există știrbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat.
Tăișurile topoarelor sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcție de înclinarea
cărora se va putea stabili dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.
Cu ajutorul cleștilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea
vor fi întotdeauna în perechi, având în general lungimi mici și fiind, de aceea, mai greu de
identificat obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de
stabilire a continuității liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucșarea fotografiei
microreliefului striațiilor în litigiu și a celor create experimental.
La fața locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uși, ferestre, podele, mobilier, case de
bani, ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat
infractorul, deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiți.
39
Mircea, I., op. cit., p. 136.
40
Suciu, C., op. cit., p. 256.
54
creat, însă la începutul și la finalul locului de acțiune pot fi găsite urme cu potențial identificator.
Acestea sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului și a direcției din care s-a acționat.
Urme de frecare mai lasă și sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăișurilor putând
fi găsite în negativ pe șpanul desprins în procesul de perforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte
sisteme de închidere. De exemplu, pe rama unui fișet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru a
ajunge la mecanismul de închidere aflat sub această ramă.
3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte
găsite la întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, șurubelnița, etc.
Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile
exterioare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forțării unor sertare, safe-uri, etc.
4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor
de creare. Ele pot fi generate prin acțiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte
instrumente cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să
reproducă și unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui ciocan
pe calota craniană a victimei.
Forțarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe care
este aplicat, fiind lărgite în acest mod canalele și scos nodul, permițând dezlegarea firului
sigiliului, care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe sfoara
sau sârma sigiliului, canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.
O altă modalitate de forțare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forțare cu un
instrument ascuțit) și apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confecționate în prealabil. Aceasta operație
va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul
necorespunzător al plumbului, diferența seriei marcate, etc.
Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor,
după aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanțe chimice. Urmele de
acest gen sunt destul de ușor vizibile.
55
În general, operațiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme
vizibile, dinamice.
Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunțită în procesul
verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conținute în urme), se vor face fotografii
de detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură a permite
valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica și urme prin mulare-parafină sau ghips,
continuându-se apoi examinarea în condiții de laborator, unde pot fi create pentru comparație și
urme experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.
În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulație, dar pot fi găsite
și când sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport
(omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai
multe tipuri :
1) urme create de anvelope;
2) urme create de roțile metalice ale căruțelor sau de șinele metalice ale săniilor;
3) urmele de impact ale vehiculelor;
4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;
5) alte urme create de vehicule (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil,
etc.).
Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei și
ca urme de suprafață (de exemplu, urme de călcare cu roțile peste corpul și hainele victimei). Sunt
prezente atât ca urme statice, create de mișcarea uniformă a vehiculelor, cât și ca urme dinamice,
produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei
(demaraje bruște).
Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este
deci relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schița locului
faptei, cu măsurarea și menționarea dimensiunilor lor: lungime, lățime, aspect, efectuându-se și
fotografii judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă
și sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menționat în procesul verbal de cercetare tipul și
aspectul acestora.
Într-o cauză, în condiții de drum pe timp de noapte și ceață, victima a fost surprinsă și
accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susținerile șoferului, potrivit
cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat traversarea
56
fugind, au fost infirmate de mențiunile din procesul verbal de cercetare și de schița locului
accidentului, unde se menționa până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire
corespunzătoare urmelor create de anvelopele autovehiculului angrenat în accident în mers normal,
fără frânare.
Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehiculelor prin noroi, nisip,
zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiții de
laborator.
Urmele de anvelope ridică și, în același timp, soluționează probleme legate de tipul
autovehiculului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcția de deplasare, marca și tipul
anvelopelor cu care era echipat, etc.
Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize criminalistice),
cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.
- intervenția unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc
la depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea controlului direcției și ieșirea de pe carosabil,
impact cu arbori, sau alte vehicule.
Tipul și marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând fi
calculată lungimea urmei (deci circumferința roții) prin măsurarea distanței dintre două repere
similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu mai
poate fi identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situații el lipsește, este insuficient sau
parțial imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lățime egală cu
cea a anvelopei, iar pe o porțiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici depozite
de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.
O situație mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un sistem
ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehiculele moderne. La acestea frânarea, chiar
violentă, se face fără ca roțile să se blocheze și să patineze, ceea ce face ca urma să aibă aspect de
urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forța și distanța frânării.41
41
Boboș, I.; Bunea, Gh., Investigarea accidentelor de circulație în care au fost implicat autovehicule
dotate cu ABS - comunicare la Simpozionul de Criminalistică, Cluj, 1998.
57
Urmele statice, create în procesul rulării normale a roților, redau mai multe elemente
specifice ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul
roților. Pentru deplasările rectilinii, urmele create de roțile anterioare vor fi acoperite de cele create
de roțile posterioare.
Prin examinarea urmelor lăsate de roți, poate fi stabilită și direcția de deplasare, eventualele
manevre ale vehiculului (ocolire, depășire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească și
viteza de deplasare la momentul frânării (în funcție de lungimea urmei de frânare), datele privind
starea tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica
generic tipul de autovehicul: autoturism, mașină agricolă, camion, vehicul de teren, ș.a.
Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la direcția de mers (de mișcare,
de staționare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehiculele implicate. Aceste urme
sunt foarte adesea însoțite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz, vopsea,
lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehiculele de la locul
accidentului, cât și pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul
victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili înălțimea mașinii, direcția
de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe calea
comparației, se va putea stabili cu certitudine autovehiculul de la care provine vopseaua. De
asemenea, forma bării de protecție se imprimă uneori în tabla caroserie autovehiculului lovit.
Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica
uneori încărcătura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de construcții, alteori ele
provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulație, sigla mărcii, etc., permițând
limitarea, restrângerea căutărilor la anumite mărci sau tipuri.
Utilizarea unor autovehicule în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au
pierderi de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau
pete. După direcția sau extinderea acestora, se poate aprecia direcția de deplasare, timpul
aproximativ de staționare. În funcție de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu
benzină sau Diesel. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcției de deplasare,
picăturile au forma alungită, cu partea mai subțire orientată spre direcția de deplasare, datorită
curentului de aer care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al mașinii.
42
Mircea, I., Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație, Studia Universitatis, 1964.
58
Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor
particularități, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafață). Se vor măsura
lungimea, lățimea, distanțele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.
Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili dacă
nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au
fost consemnate și fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.
Aceste urme sunt inerente săvârșirii unei infracțiuni, deși nu sunt întotdeauna căutate și
nici puse în evidență. Rareori sunt generate de picioare desculțe. Se creează în general ca urme
de suprafață de stratificare. Pot fi găsite și ca urme de adâncime. Pot fi – statice, ale mersului
normal sau dinamice, create prin alunecare.
Sunt în general vizibile, dar pot fi și sub formă de urme latente, atunci când se calcă cu
pantof curat pe podele curate sau pe covoare. Acestea urme pot fi evidențiate prin intermediul
metodei ESDA (urma ridicată pe cale electrostatică cu toner). În Marea Britanie și SUA, conform
ultimelor cercetări, urmele create de picioare - încălțăminte - sunt foarte ușor relevabile prin
ridicarea electrostatică a prafului pe folii metalizate adezive. Apoi se procedează la identificarea
obiectului de încălțăminte care a creat urma. Realizatorii acestui procedeu au ajuns la concluzia
că urmele de picior sunt la fel de particulare ca și cele create de mâini. Aplicând studii de anatomie
și fizică, în urma unor numeroase teste de laborator a fost pusă la punct o nouă metodă de
identificare. Se cunoaște că piciorul cuprinde 26 de oase diferite. Presiunea aplicată și modul de
a călca variază de la o persoană la alta în mod foarte evident. Să ne amintim că un pantof nou
trebuie purtat ,,spre a se adapta” la picior. Cum fiecare persoană calcă particular, uzura tălpilor
se va produce în mod specific. Specialiștii britanici au creat un aparat numit ,,Pedobarograf”,
care măsoară presiunea specifică și modul de repartizare pentru fiecare persoană, permițând
crearea unor modele de uzură specifică a tălpilor de pantof. Astfel, chiar în lipsa pantofilor
propriu-ziși se poate reproduce modelul de uzură al încălțămintei unei persoane băunite. Urmele
de picior oferă informații despre modul de deplasare (fugă, lent), nr. Participanți, direcția (venirii,
plecării).
- dacă sunt de adâncime – mulare - se curăță de corpuri străine, se evacuează apa (pompă,
sugativă).
59
a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distanței pe care se întind, localizarea, se
va indica tipul (dinamic, static). Se măsoară de la nivelul tălpii.
Metoda Causse - prin caroiaj - oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.
Fixarea se face și prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăța urma de impurități,
apă, etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc siliconic,
în zăpadă se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion, ciment dentar.
Mersul invers – trebuie exercitată deosebită atenție la modul de formare a urmei. Acesta
va fi diferit de cel rezultat în urma unui mers normal.
Modul de a călca și urmele pot indica eventualele profesii. (ex., militar - pas egal, larg;
balerin - unghi mare; boli fizice, psihice).
Elemente:
linia mersului - formată din dreptele ce unesc centrul urmelor de călcâi drept și
cel stâng ==> o linie frântă. Lungimea pasului este dată de distanța dintre două
urme consecutive.
linia de direcție a mersului
lățimea pasului
unghiul pasului - deschiderea (în grade) între linia de direcție și axa tălpii.
Deși se găsesc mai rar la locul faptei, acestea pot fi prezente fie pe obiecte, fie pe corpul
victimei.
Caracteristici generale:
- obiecte
60
- corpul victimei
- pot fi - de adâncime
Fixarea – se face prin fotografiere și prin proces verbal (pentru suprafață), prin mulare.
Fotografierea se face perpendicular pe obiectul purtător (întâi ansamblul și apoi detalii).
Firul de păr este un element anexă al pielii, constituind sub aspect genetic o componentă
a epidermului, s stratului cornos. El este compus din două părți principale: radixul – adică
rădăcina (radix pilii) și partea liberă (scapus pilii). Exteriorul firelor de păr – numit cuticulă –
este acoperit cu solzi cornoși, orientați cu partea liberă spre vârful firului. Sub cuticulă se află
stratul cortical, alcătuit din celule alungite, nenucleate, plasate paralel sau ușor răsucite elicoidal.
Rădăcina părului este compusă dintr-o teacă epidermală și una conjunctivală.
Deși sunt considerate ușor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci când
sunt găsite la locul faptei. Este necesară o studiere atentă a lor pentru a decide din ce parte a
corpului uman provin, dacă nu sunt de origine animală sau umană, dacă provin de la persoane de
sex feminin sau masculin.
Găsirea la locul faptei a unor fire de păr, se poate produce în cele mai diverse locuri (ex.
pe corpul victimei, pe corpul altor persoane - agresat, complici - pe obiecte, sub corpul victimei,
în mâinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe iarbă, pe frunze). Pot apărea ca fire
izolate sau smocuri.
Firele de păr pot oferi o mulțime de elemente despre persoana de la care provin. Pot duce
chiar la identificare, chiar fără alte probe (ex., cazul Mihaela Nuța - inclusiv grupa sanguină).
61
Studiul firului de păr oferă date despre obiceiuri alimentare, igienă (tunsoare, spălat,
permanent, păduchi, etc.), fumat (toxice), vârsta (culoare), sex (lungime, vopsit).
Descoperire și fixare
- deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile, se va utiliza iluminat (inclusiv
UV). Se va descrie în procesul verbal locul și aspectul (fire, smocuri), realizându-se fotografii de
detaliu. Ridicarea acestora se va face cu penseta, în plicuri, în eprubete sau borcane.
Urmele de sânge sunt prezente întotdeauna la faptele de violență, când are loc vătămarea
corpului unei persoane. Ele indica poziții, mișcări, deplasare, direcția unor lovituri. Cantitatea și
culoarea ne indică gravitatea vătămării, organul ori vasul lezat.
Există cazuri ideale când urmele nu au fost îndepărtate prin spălarea hainelor, podelelor
etc. Aspectul picăturilor ne indică unghiul de incidență în cădere - rotundă pentru unghi drept, ori
alungită pentru unghi ascuțit.
Căutarea și fixarea urmelor de sânge este în unele cazuri un proces complex; adeseori
autorul a avut timp să spele petele de sânge, să spele hainele etc.
Se vor utiliza inclusiv UV care dă o luminiscență distinctă, chiar pentru locuri spălate.
La folosirea unui aparat tip Polilight se va utiliza lumină violetă cu lungimea de undă de 415nm.
- ex. - în cazul Anda - în chiuvetă; în cazul Zaher - pe pereții holului și ușa liftului
62
Prin expertizarea acestor urme se va stabili originea (om sau animal), eventuale boli,
regiunea corpului de proveniență. În prezent, testul ADN oferă o mai exactă identificare a
persoanei de la care provin urmele de sânge, cu condiția includerii sale în cercul de bănuiți.
Identificarea ADN certifică prezența la locul cauzei.
Ele se pot datora unui act sexual, perversiunilor, poluției nocturne sau altor motive (ex.
spânzurați, sufocare); sunt importante pentru că indică grupa sanguină.
Se pot găsi pe corp, obiecte, haine, inclusiv sol. Pe haine sau textile în general, lasă un
aspect gri-alb; fluorescență la UV.; crustă solzoasă.
Fixarea și ridicarea – proces verbal în care se face descrierea locului, starea (uscat,
proaspăt). Prin fotografiere - mai rar, deoarece culoarea e puțin vizibilă în fotografii. Ridicarea
se face în funcție de starea urmei. Prin umectare cu apă distilată sau glicerină și hârtie de filtru.
Nu se vor răzui, pentru că se distrug spermatozoizii și apăr urme false.
Examinarea - va indica grupa sanguină, boli, tipul (secretor, ne-secretor), nr. persoane
participante, etc.
Acestea sunt formate din secreții ale glandelor salivare: apa, celule descuamate.
Aspectul și dimensiunile sunt influențate și de suport, de timpul scurs până la descoperire, mediu
și temperatură. Pot apărea, practic, la orice infracțiune, însă sunt mai greu de descoperit întrucât
dispar prin uscare. Uneori au aspectul unor pete umede aproape incolore.
Pot fi găsite pe obiecte, corpul victimelor, alimente, pahare, țigări. Indică și grupa
sanguină, boli. La UV dau fluorescență albăstruie vie.
Fixarea se va face prin indicare în procesul verbal obiectele pe care se află petele
(eventual și urma de mușcătură), forma și dimensiunile..
63
Ridicarea se va face împreună cu obiectul suport sau cu hârtie de filtru. Se va observa
să nu vină în contact cu alte obiecte.
Deși sunt deseori ignorate ca importanță, ele pot apărea la locul faptei ca:
Descoperirea și fixarea:
Descoperirea și fixarea este relativ simplă, aceste urme fiind în general vizibile; în
procesul verbal se va menționa dimensiunea, aspectul. Pentru urmele de adâncime se vor face
mulaje.
În faza dinamică se vor face fotografii realizate la lumina naturală sau obișnuită; în
laborator se vor realiza fotografii detaliate pentru surprinderea și ilustrarea elementelor
caracteristice.
Acestea permit stabilirea sferei persoanelor care au fost prezente la locul faptei. Uneori
obiectele pot prezenta urme olfactive ce pot fi valorificate cu câinii dresați.
Descoperire și fixare - relativ simplă. Aceste urme sunt întotdeauna vizibile. Uneori apar
ca fire și fibre textile, petece, resturi materiale, ambalaje (ex. Muzeul Brukental - sticla whisky,
ambalaj celofan, țigări - Cazul Zaher).
64
Se notează în procesul verbal locul, descrierea, fixare cu foto și video. Iluminat
suplimentar: 2 surse de intensitate diferită pentru contururi și detalii.
65
CAPITOLUL V
URMELE RELIEFULUI PAPILAR
Sunt create ca urmare a activității umane. Se produc prin contactul mâinii cu diferitele
obiecte din mediu - sprijinire, apucare, împingere, ș.a.
Varietatea reliefului papilar este atât de mare încât practic nu există doi indivizi cu
același relief. Utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor este o chestiune destul de
veche:
Relief papilar - formațiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub formă de
creste despărțite de șanțuri. Corespunzător, pe dermă există creste papilare. Crestele papilare
sunt străbătute de pori. Tehnica modernă permite extinderea examinărilor la poroscopie.
66
Secțiunea 2. Proprietățile reliefului papilar
2. Fixitate - nu are loc nici o modificare naturală. Relieful persoanei crește doar odată
cu descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat din punctul de vedere al formelor și structurilor.
Urmele de mâini una din categoriile foarte importante de urme ce pot fi găsite la locul
faptei. Căutarea lor implică atenție, utilizarea de mijloace optice și de iluminat (UV, normal,
laser). Se va ține seama de posibilitatea de a se forma urmele (mai ales latente) și de natura
obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă, textile, hârtie, frunze).
67
Evidențierea - se face utilizând diferite substanțe chimice. Acestea se vor alege în funcție
de natura urmei (vizibilă, latentă) și în funcție de suprafața pe care se află - negru de fum,
argintorat, roșu sudan, pulbere magnetică, cărbune ș.a.
Ridicarea urmelor de mâini - în special prin utilizarea foliilor adezive - compoziția foliei
gelatină, suport, protecție).
Modul de aplicare: obiectele mici (sticle, pahare, cioburi de sticla,etc.) pot fi ridicate cu
urmele; se ambalează atent și se duc la laborator unde se poate realiza o examinare mai complexa.
68
Secțiunea 4. Topografia și clasificarea reliefului papilar
Relieful papilar este prezent atât pe palme cât și pe talpa piciorului (pe suprafața
plantară), dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă și cea mai
elocventă abordare criminalistică.
Palma umană este împărțită convențional în următoarele zone: zona digitală, digito-
palmară, tenară și hipotenară.
69
falangine;
falange.
- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu șanțul flexor - uneori au ușoare denivelări.
70
- piniforme - în partea centrală o creastă își schimbă direcția ascendent;
- cu confluență - dreapta sau stânga, ca și cele simple, dar crestele își schimbă direcția
spre stânga sau dreapta;
- cu lațuri opuse;
- cu început de spirală.
- sinistrodeltice.
71
a) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu lațuri simple;
1) cu spirală – dextrogire;
2) cu vârtej;
3) cu cercuri concentrice;
4) elipsoidale, ovoidale;
5) cu lațuri încârligate.
- prin - indicare
- îmbucșare
- geometrie
72
CAPITOLUL VI
METODA PORTRETULUI VORBIT. IDENTIFICAREA PERSOANELOR
DUPĂ SEMNALMENTE
Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic și funcțional, cât
și în ceea ce privește particularitățile morfologice ale acestora.
La baza identificării persoanelor după semnalmente stă, așa cum s-a afirmat în doctrină,
pe de o parte, marea variabilitate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoană de
cealaltă iar pe de o parte, caracterul relativ constant al acestor caracteristici, semnalmente44.
Teoria și practica criminalistică în domeniu au pus în evidență unele principii care stau
la baza metodei portretului vorbit și anume:
43
C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Serviciul Cultura, Presa si Editorial al Ministerului de
Interne, 1974, pg.3.
44
Camil Suciu, op. cit., pg. 423
73
1. Descrierea trăsăturilor exterioare este necesar să se facă începând cu
caracteristicile generale (anatomice) ale întregului corp, având în vedere capul, umerii, mâinile,
trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale figurii umane. Aspectul exterior al persoanei
se descrie pe baza semnalmentelor anatomice și a celor funcționale.
45
Camil Suciu, op. cit., pg. 423
74
logică de prezentare pentru a nu se ajunge în situația ca descrierea făcută să fie incompletă din
cauza omiterii unor detalii.
În practică însă se pot folosi atât termenii menționați mai sus cât și termenii: mare,
mijlociu sau mic cu referire la caracteristica ce se descrie, practic sa zicem așa vom avea o serie
de așa zis termeni generali care vor pute fi folosiți în descrierea oricăror semnalmente, sau termeni
“specializați” pe fiecare categorie din semnalmentele de mai sus.
Poziția unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază după planuri imaginare
În raport cu planul vertical sau orizontal sau după anumite zone învecinate, notarea reliefând daca
este vertical, oblic sau orizontal. De exemplu, bărbia poate fi verticală, proeminentă, retrasă având
în vedere un plan vertical imaginal ce pleacă de la baza inferioară, iar gura poate fi orizontală cu
comisuri ridicate sau coborâte, în funcție de un plan imaginal orizontal ce trece prin colturile sale.
Trebuie să mai facem o mențiune aici în ceea ce privește descrierea trăsăturilor feței,
anume că în cazul în care vorbim despre unul din aceste elemente (nas, gura, urechi etc.)
dimensiunea acestora nu va fi raportată la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte
elemente ale feței din care fac parte. Practic mărimea unui nas, unei guri, unei urechi de aceiași
dimensiune va fi apreciată diferit în funcție de conturul capului și al feței în care se încadrează46.
46
Camil Suciu, op. cit., pg. 424
75
Reușita identificării persoanelor după trăsăturile exterioare depinde în mare parte de
modul în care s-a făcut perceperea și memorarea semnalmentelor. La ascultarea persoanei care
urmează să facă recunoașterea trebuie să se țină seama de factorii obiectivi și subiectivi care pot
influența asupra plenitudinii și fidelității perceperii.
Din rândul factorilor obiectivi fac parte: natura locului în care s-a făcut percepția,
vizibilitatea la acel moment, condițiile atmosferice, durata percepției, depărtarea de locul
evenimentului și unghiul din care s-a perceput îmbrăcămintea acesteia.
Păstrarea în memorie a celor percepute și redarea lor fidelă sunt influențate de o serie de
factori printre care un loc important îl ocupa timpul. Daca ascultarea persoanei în vederea
recunoașterii este efectuată la scurt timp de la petrecerea infracţiunii și a perceperii imaginii
infractorului, redarea va fi mai fidelă iar în cazul în care ascultarea va avea loc la un moment mai
îndepărtat în timp de perceperea și fixarea imaginii în memorie, aceasta va fi mai puțin exactă,
uneori ajungandu-se chiar în situații în care rezultatele acestor ascultări vor fi chiar contradictorii.
Totuși trebuie de menționat că ar trebui de avut în vedere și factorul emoțional, atunci când
vorbim despre fixarea în timp a acestei ascultări. Asta, deoarece, ar putea exista și situații în care
fixarea acestei ascultări la un interval mult prea apropiat de petrecerea infracţiunii ar putea duce
din nou la fixarea unei imagini eronate asupra infractorului, deoarece acea stare de tulburare în
care se află persoana ascultată, poate sa își pună amprenta pe modul în care ea va reda ceea ce a
văzut.
Astfel putem concluziona că această ascultare nu trebuie sa aibă loc imediat după
comiterea infracţiunii și a localizării persoanelor care au fost martorii acesteia, dar nici nu poate
fi amânata pentru o dată ulterioară, care să fie situată la un moment mult prea îndepărtat în timp.
De aceea, sub raport tactic criminalistic, reușita unei identificări pe baza descrierii
semnalmentelor exterioare depinde în bună parte de momentul când se ascultă martorii, moment
ce trebuie să fie cât mai apropiat de cel când s-au petrecut faptele (dar nu așa apropiat încât să
pună în pericol succesul operațiunii) și de modul în care sunt ascultați martorii și felul în care
sunt interpretate declarațiile lor.
76
robot, pe baza descrierii făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și
respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate47.
47
Emilian Stancu, op.cit. 1994, pg.264
48
Acestea sunt statura, constituția fizica, capul (forma si caracteristicile acestuia), fața cu elementele sale
componente. In unele lucrări de specialitate se considera ca acesta descriere ar trebui sa conțină si referiri cu privire
la sex si vârsta. Nu negam utilitatea acestor doua elemente in momentul creării unui portret robot însă consideram
ca acestea nu pot fi încadrate in sintagma de caracteristici fizice generale ale unei persoane. Totuși vom face câteva
referiri si la aceste doua atribute ale persoanei.
Astfel in ceea ce privește sexul unei persoane ne vom limita doar la faptul ca diferențierea pe baza acestui
criteriu se face prin observare directa si in anumite cazuri speciale prin determinarea medico-legala a sexului.
În ceea ce privește vârsta aceasta este împărțita in 5 etape fiziologice, anume:
- viață intrauterina – pana la naștere;
- copilăria – de la naștere pana la 14 ani;
- tinerețea – de la 14 la 30 de ani;
- maturitatea – de la 30 la 60 de ani;
- bătrânețea – de la 60 de ani încolo.
Includerea in una din aceste perioade se face doar pe baza de probabilitate, admitandu-se in acest sens si
o marja de eroare de pana la 10 ani (asta deoarece, persoanele evoluează diferit din punct de vedere fiziologic). În
aprecierea vârstei se mai iau in calcul si alți factori, cum ar fi de exemplu mediul de dezvoltare, clima, condițiile
generale de munca si de viață etc.
77
Aici putem aminti și câteva particularități ale corpului sau semne distinctive: coloana
vertebrală strâmbă, piept proeminent, cocoașă etc. Acestea au și ele un rol însemnat în crearea
portretului vorbit, așa cum am afirmat și în cadrul unui capitul anterior, aceste, sa le zicem așa,
anomalii ale corpului uman sunt mai repede reținute de martori oculari, deoarece sunt elemente
care se întâlnesc mai rar, nu fac parte din cotidian.
Un alt reper este cel al staturii, acestea sunt împărțite de regula în patru categorii: scundă,
mijlocie, înaltă și foarte înaltă49. Trebuie de menționat aici că, la includerea unei persoane în
vreuna din categoriile de înălțime prezentate, se va avea în vedere și coafura, pălăriile, tocurile
încălțămintelor etc., elemente ce pot crea o imagine diferită față de cea reală.
49
Trebuie de menționat însă ca aceasta se face in funcție de sexul persoanei. Astfel la bărbați avem,
următoarele gradații:
- sub 160 cm. – scund;
- 160 -170 cm. – mijlociu;
- 170 - 185 cm. – înalt;
- peste 185 cm. – foarte înalt.
La femei pentru aceleași gradații avem însă valori diferite, si anume:
- pana la 155 cm. – scunda
- 155- 165 cm. – mijlocie
- 165 - 170 cm. – înaltă
- peste 170 cm. - foarte înaltă
50
Astfel ei pot fi lăți, potriviți sau înguști.
51
Drepți, coborați sau ridicați.
52
Anomalia sau malformație congenitala, constând in prezenta unor degete suplimentare.
53
Trebuie de avut in vedere ca unele persoane au picioarele in forma de X sau O.
78
2.2. Descrierea capului și al diverselor detalii ale figurii umane
Pentru început vom face doar o descriere generală a capului și a feței după care vom face
o analiză amănunțită și sistematică a diverselor elemente ale acestora, asta deoarece în realizarea
portretului vorbit va fi elementul cel mai important, elementele componente ale feței fiind cele
ce ne permit crearea unei astfel de imagini virtuale.
În ceea ce privește capul, din punctul de vedere al mărimii acesta poate fi mic, mijlociu
și mare, și aceasta trebuie raportat la mărimea corpului. Astfel, un cap care în cazul unei persoane
ar putea fi considerat mic, în cazul unei alte persoane va fi considerat mijlociu sau în unele cazuri
chiar și mare54. Liniile de contur ale capului sunt observate din mai multe direcții: din față și din
profil.
Din același plan se mai pot stabili și plasamentul simetric sau asimetric al unor organe
ca ochii, nasul, gura, pomeții, maxilarele.
Văzut din profil, capul poate fi: cap înalt rotund sau cap țuguiat. Spatele capului privit
din profil, mai ales în regiunea occipitală, poate fi: turtit total, turtit mijlociu, turtit parțial, bombat
jos, bombat sus.
- profilul fronto-nazal;
- profilul nazo-bucal.
Profilul fronto-nazal este alcătuit din linia frunții și a nasului, care încep de la inserția
părului și se termina la baza nasului. Profilul fronto-nazal poate fi:
54
Augustin Lazar, Criminalistica, Edit. Altip, Alba-Iulia 2004, pg. 69
55
Fata persoanei este limitata de linia de inserție a părului in partea superioara, de urechi in lateral si de
vârful sau linia bărbiei in partea inferioara.
56
Emilian Stancu, op. cit., pg. 259
79
- rectilin (când exista o continuitate intre profilul frunții și al nasului);
- paralel (când linia profilului frunții, prelungita în jos, formează o linie paralelă cu linia
nasului);
- frânt (când linia fronto-nazala este formată din mai multe porțiuni care se întâlnesc în
unghiuri care își schimba mereu direcția).
Profilul nazo-bucal este format din jumătatea de jos a profilului feței care este conturată
de structura maxilarului inferior și superior, care formează profilul nasului, al gurii și al bărbiei.
El poate fi:
- prognat (când profilul respectiv este dur, osos și gura este proeminentă);
- ortognat (când oasele acestui profil formează o linie retrasă, mai ales în zona bărbiei);
- retrognat (când oasele mandibulei sunt retrase și profilul gurii formează o linie
concavă).
Mai trebuie să facem aici anumite mențiuni. După câte se poate vedea din împărțirea
profilului în profil fronto-nazal și în profil nazo-bucal, că față cuprinde trei zone, anume cea
frontală (de la linia de inserție a părului până la rădăcina nasului), cea nazală (zona cuprinsă între
rădăcina nasului și baza acestuia) și cea bucală (de la baza nasului până la vârful bărbiei)57. Cele
trei regiuni se repartizează în mod egal, adică fiecare, în principiu ar trebui sa constea dintr-o
treime a feței. În cazul în care aceste “treimi” sunt inegale, nu vom mai avea de a face cu o față
construită proporționat ci cu una neregulată din acest punct de vedere58. Se poate menționa însă
că aceasta este regula, adică cea a fețelor neregulate (cu variații și modificări față de varianta
proporționată), și ca o față care sa aibă cele trei zone delimitate pe trei părți în mod egal este
excepția. Din aceasta cauza se consideră ca și fetele care beneficiază de o împărțire aproximativ
egală sunt construite proporționat.
Daca vrem să facem o analiză generală completă a feței mai trebuie să amintim două
caracteristici ale acesteia, anume, înălțimea și lățimea ei. Înălțimea feței este determinată de
distanța dintre partea inferioară a bărbiei și linia superioară a frunții. Lățimea feței poate fi
îngustă, mijlocie (normala) și îngustă și se apreciază în funcție de zona, segmentul feței la care
ne referim. Astfel zona avuta în vedere poate fi cea a oaselor parietale, cea a oaselor zigomatice
.
58
Lazar Carjan, Curs de Criminalistica, Edit. Curtea Veche, Bucuresti, 2003, pg. 186
80
și cea cuprinsă între extremitățile mandibulei. Dintr-o proporție a celor trei putem obține o lățime
generala a feței59.
În ceea ce privește particularitățile capului, feței și elementelor ei, acestea sunt: părul,
fruntea, ochii, sprâncenele, nasul, șanțul sub-nazal (în special mustățile), gura, buzele, dinții,
bărbia, barba, urechile. Vom trece acum la o analiza detaliată a acestora60.
2.3. Părul
Părului de pe cap i se redă forma, culoarea, desimea și linia de contur a inserției lui. În
plus i se mai specifică și felul frizurii sau coafurii și lungimea.
Părul după forma (natura) lui poate fi: drept, ondulat, buclat, țepos și creț.
După culoare părul poate fi: negru, castaniu (poate fi închis sau deschis), blond (cu
mențiunea că părul blond poate fi și el rândul lui de trei feluri: blond-roșcat, blond-castaniu și
blond-auriu), roșcat și alb. În cazul în care se constată prezența încărunțirii, se va menționa gradul
de răspândire (dacă este totala sau numai sub forma unor fire albe izolate ori a unor șuvițe cărunte)
și locurile unde se află (pe tâmple, în partea parietală sau în cea occipitală). Trebuie să se aibă în
vedere și faptul că exista posibilitatea modificării culorii părului cu ajutorul unor mijloace
cosmetice.
După desimea (grosimea) lui, părul poate fi: des, normal și rar.
Conturul părului la marginea frontala (după linia de inserție a părului61) poate fi: arcuit
în sus, arcuit în jos, dreptunghiular, cu inserție ascuțită, șerpuit.
59
Asta nu înseamnă însă ca, după o astfel de definire a lățimii feței, nu se mai pot face mențiuni
suplimentare privind una dintre zonele numite mai sus. Astfel vom putea avea o față a cărei lățime a fost catalogata
ca fiind mijlocie, la care se mai poate adăuga mențiunea ca in zona cuprinsa dintre extremitățile mandibulei aceasta
prezinta caracteristicile unei fețe late.
60
Chiar daca nu face parte din față vom face si unele referiri la gat, consideram ca si aici exista anumite
detalii care pot si ajuta la crearea unui portret robot eficient.
61
Aceasta este cea care marchează implantarea părului pe suprafața capului, mai precis pe partea
superioara a porțiunii verticale a osului frontal. Trebuie sa mai menționăm aici ca acesta este din nou un detaliu
foarte important. Asta deoarece datorita progreselor științifice făcute in acest domeniu este posibila operația de
transplant de par. Aceasta este una dintre masurile de deghizare, alături de alte operații de ordin estetic, ale celor ce
înfăptuiesc infracțiuni. Cei certați cu legea prin aceasta manevra încearcă sa îngreuneze identificarea, deoarece
rezultatul unei astfel de operații duce la o transformare majora in fizionomia umana.
81
La descrierea părului de pe cap trebuie să se mai redea lungimea acestuia și felul tunsorii
și al pieptănăturii62.
Chelia va fi descrisă după poziția ei pe cap. Din acest punct de vedere ea poate fi:
- frontală, când părul lipsește de pe linia din față a capului pana la creștetul capului;
- temporală, când părul lipsește deasupra ambelor tâmple sau a uneia din ele;
- totală.
Odată cu părul se examinează și favoriții care pot fi: lungi, potriviți, drepți și oblici. În
cazul în care persoana nu poartă favoriți se poate menționa acest lucru.
2.4 Fruntea
Acest element formează treimea superioară a feței63. Fruntea se observa din față și profil
și i se vor descrie: înălțimea, lățimea, inclinarea, conturul și particularitățile. Forma, conturul,
înălțimea frunții sunt determinate de aspectul osului frontal, elemente care prezintă interes aici
fiind arcadele, bosele frontale și glabela64.
Daca fața este proporțională (adică cele trei treimi sunt egale65), înălțimea frunții este
mijlocie. Dacă treimea frunții este mai mare, fruntea este înaltă, iar în caz contrar, este scundă.
Lățimea frunții se observa privind persoana din față și este redată de distanța dintre
marginile temporale ale inserției părului. Ea poate fi: lată, mijlocie și îngustă.
Inclinarea (profilul) frunții, se analizează din profil, raportându-se după un plan vertical
imaginar ce trece prin rădăcina și baza nasului, poate avea următoarele forme: verticală, bombată,
retrasă.
Conturul frunții se observa tot din profil, el poate fi concav sau convex.
62
In funcție de criteriile de mai sus părul poate fi: ras complet, tuns scurt, tuns normal sau tuns la diferite
nivele (practic existând posibilitatea de a combina părul purtat cu chelie pe părțile laterale ale capului), cu plete pe
spate, prins in coc, in coada de cal, pieptănat spre frunte, cu cărarea pe dreapta, mijloc sau spate etc.
63
Se situează pe porțiunea verticala a osului frontal
64
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 34
65
Așa cum am menționat intr-un capitol anterior o față proporțională este compusa din trei părți egale ca
înălțime si anume: treimea superioara (a frunții), treimea mijlocie (a nasului) si treimea inferioara sau bucala.
82
Particularități ale frunții pot fi: arcadele proeminente, ridurile, sinusul frontal, bosele
frontale, negii, alunițele.
2.5. Ochii
Aceștia atrag atenția examinatorului de la prima vedere. Sunt situați în cavitatea orbitală,
la nivelul bazei acestora. Asimetriile și defecțiunile, mai ales, sunt ușor observate și formează
trăsături speciale statice.
- irisul, care este o bandă colorata în jurul pupilei; el este cel care conține pigmenții ce
vor da culoarea ochiului.
Forma ochiului poate varia în funcție de poziția unghiurilor interne și externe. Avem
ochi cu: unghi extern ridicat (presupune ca unghiul intern este coborât), drepți, unghi extern
coborât.
Mărimea ochilor. Pentru stabilirea mărimii ochilor se are în vedere lungimea și lățimea
lor. Din acest punct de vedere ochii pot fi: mari, mijlocii și mici.
83
Culoarea ochilor este dată de pigmentația irisului. În funcție de acest lucru, ochii pot fi:
negri, căprui închis, căprui deschis, verzi, cenușii, albastru-deschis, albastru închis, etc.66
În privința culorii, putem întâlni și unele particularități, cum ar fi coloritul diferit al unui
ochi față de celălalt sau prezenta unor pete pe iris.
Ca anomalii ale ochilor putem întâlni: strabismul (orientarea globului ocular către
unghiul interior sau exterior al ochiului), prezenta albeței, lipsa globului ocular, proteza de ochi,
diferența dintre pupilele ochilor, injectarea (vase de sânge vizibile care străbat sclerotica), pupila
inflamată. În cea ce privește strabismul, poate fi prezent la un singur ochi (monostrabismul) sau
la ambii ochi (bistrabismul).
Tot cu ocazia descrierii ochilor se vor caracteriza și pleoapele, care pot fi groase, subțiri,
mai închise pe ochi sau mai deschise. Pleoapele superioare pot forma o pungă care să se lase pe
ochi în partea externă, la mijloc și în unghi intern. Pleoapele inferioare pot să formeze și ele pungi
și să prezinte cerc unic sau dublu, paralele cu marginea inferioară a ochiului.
Genele sunt alte componente pe care le putem analiza odată cu ochiul. Ele sunt fire de
păr implantate pe marginea pleoapelor, atât pe partea superioară cât și pe cea inferioară și pot fi
lungi sau scurte, rare, dese sau lipsă. În legătură cu acestea, în cazul în care se observă, se mai
poate menționa dacă sunt sau nu sunt prelungite cu gene artificiale.
Spațiul interocular este socotit ca distanța între cei doi ochi, și se apreciază ca fiind: mic,
mijlociu și mare. Dintre părțile auxiliare ale ochilor, trebuie remarcate și sprâncenele. Ele se
notează din punct de vedere al formei, densității și extinderii. Forma sprâncenelor poate fi:
dreaptă (rectilinie), arcuită, unghiulară, oblică, pensată și neregulată. După orientarea (direcția)
lor, sprâncenele pot fi: oblice interior, oblice exterior și orizontale. În funcție de poziția lor pot
fi: ridicate, intermediare și coborâte. Din punct de vedere al densității, sprâncenele pot fi: dese și
rare. După modul de amplasare putem întâlni sprâncene reunite, apropiate și depărtate. Se mai
poate menționa lipsa lor în cazul în care este cazul sau dacă acestea au fost depilate, rase parțial.
Un organ semnificativ din punct de vedere al portretului vorbit este nasul. Varietățile de
formă și mărime prezintă un număr mare de combinații, astfel reprezintă și acesta unul dintre
elementele de rezistență ale portretului robot.
S-a arătat că nasul diferă de la rasă la rasă și de la individ la individ. Astfel se consideră
că avem de a face cu un nas drept la nasul grecesc, cu unul concav sau rotunjit la nasul acvilin,
scobit adânc la nasul în șa, scobit ușor la nasul cu vârful în sus67.
66
Trebuie făcută o mențiune, culoarea ochilor poate fi modificata prin diverse metode. Printre cele mai
facile ar fi lentilele de contact iar dintre cele mai complicate ar fi diversele intervenții chirurgicale.
67
Lazar Carjan, op. cit., pg. 187
84
Nasul are forma unei piramide orientate cu baza în jos, situata intre linia imaginara dintre
cele doua sprâncene și șanțul sub nazal. Este alcătuit din oase și cartilaje acoperite cu piele68. Este
împărțit în doua cavități nazale terminate în nări.
Părțile componente ale nasului: rădăcina, conturul, vârful, baza, înălțimea, aripa, nara.
Examinarea nasului se face din față și din profil și la redarea caracteristicilor acestuia se
va face mențiune în ceea ce privește acest detaliu.
Rădăcina nasului este o concavitate mai mult sau mai puțin profundă și se afla între cei
doi ochi. Daca se observă persoana din profil, față de planul frontal, poate fi: adâncă, mijlocie și
în continuarea frunții. Față de unghiul interior al ochiului poate fi: joasă, mijlocie și înaltă.
Mărimea nasului privit din profil este apreciată ca: mare, mijlocie și mică. Aprecierea
mărimii nasului se face după înălțime, lărgime și proeminență. Înălțimea nasului se apreciază
privindu-i din profil și este dată de linia verticală care unește rădăcina nasului cu locul de întâlnire
a bazei nasului cu șanțul naso-labial. Lățimea bazei nasului privit din față poate fi: lată, mijlocie
și îngustă. Lățimea rădăcinii nasului privit din față poate fi: lată, mijlocie și îngustă.
- acvilin sau încovoiat, când linia este curbată și se întrerupe formând un unghi de diferite
grade; unghiul poate fi format în treimea superioară a conturului, la mijloc sau în treimea
inferioară;
Baza nasului, adică distanța de la vârful nasului pana la osul naso-labial, poate fi ca
orientare: orizontală, descendentă și ascendentă. În unele cazuri se mai poate menționa lățimea
68
Datorita elementelor componente este si el unul din elementele componente ale feței, care este modificat
prin intervenții chirurgicale de persoanele certate cu legea. Este cert ca prin modificarea nasului este cel mai facil sa
se modifice întreaga fizionomie, nasul situându-se oarecum in centrul feței, astfel orice modificare urmează sa se
răsfrângă asupra întregii fețe a unei persoane.
85
bazei nasului privit din profil. Cu cât este mai mare, cu atât nasul pare mai mare și invers. Poate
fi: lată, mijlocie și scurtă.
Aripile nasului sunt situate în partea inferioară cartilaginoasă a nasului și se compun din
aripa dreaptă și aripa stângă. Ele pot fi: aripi cărnoase, arcuite și orificii ascunse.
Deformațiile nasului pot fi: nas bilobat, nas strâmb stânga, strâmb dreapta, zdrobit.
Pe lângă cele de mai sus mai putem menționa o așa-zisă particularitate a nasului, anume
culoarea acestuia. Culoarea nasului este, în general, de aceiași nuanță cu a restului feței, dar nu
în toate cazurile. Uneori, culoarea nasului poate fi diferita, îndeosebi a vârfului, care poate
prezenta o nuanță roșie, roșie-maro, violeta etc., indicând ori unele boli de piele, ori o stare de
ebrietate, consum excesiv de alcool etc.69.
Gura și buzele
Gura se află în partea inferioara a feței și consta într-o cavitate care conține limba și
dinții unei persoane. Ea este limitata de buze, detaliu asupra căruia vom reveni mai târziu.
- dimensiunea ei, care este determinată de distanța de la un colt la altul și care poate fi:
mare, intermediară și mică;
- forma gurii, care este dată de colturile gurii70, poate fi : cu colțuri ridicate, coborâte,
liniară și în formă de inimă.
În examinarea gurii se pot observa și anumite particularități cum ar fi: buza superioară
scurtă dezvelind în poziție de repaus dinții, iar ca varietate a aceluiași tip, buza superioara scurta
combinată cu ieșirea dinților peste buza inferioară (“dinții de iepure”), gura strâmbă (când
comisurile sunt dispuse asimetric), gura în forma de inima (șanțul mediu al buzei superioare este
mai adânc), “buza de iepure”( șanțul median al buzei superioare unghiular).
69
Camil Suciu, op. cit., pg. 431
70
Aici se va tine seama doar de formele definitiv fixate nu si de cele ocazionale, cele provenite din jocul
mimicii.
86
Trecând la examinarea buzelor71 vor fi descrise după mărime, grosime și poziție și
diferite particularități. Astfel ca poziție buza superioară poate fi proeminentă, intermediară,
retrasă și buza de iepure. Buza inferioară, ca mărime, poate sa fie: mare, mijlocie și mică. Ca
grosime poate fi groasă, mijlocie și subțire, iar ca poziție, proeminentă și retrasă.
Tot în cadrul acestui subcapitol vom face câteva mențiuni și despre mustață. Aceasta
este situata pe șanțul sub-nazal72. Mustața se descrie din punct de vedere al formei, lungimii,
culorii și densității. Din punct de vedere al formei poate fi: stufoasa, arcuita în jos, arcuita în sus,
rândunică, musca etc. Din punct de vedere al mărimii, mustața poate fi: lunga, mijlocie și scurta.
Culoarea mustății este în general asemănătoare cu cea a părului de pe cap.
În ceea ce privește șanțul sub-nazal acesta va fi examinat din punctul de vedere al lățimii
și înălțimii sale, care în ambele cazuri va putea fi mică, mijlocie și mare.
Ca o curiozitate poate fi amintit faptul ca există peste 250 de modele de mustăți, cifră
care este în continua creștere.
2.7. Dantura
Identificarea după dinți se face în cazul cadavrelor necunoscute sau a cadavrelor intrate
în putrefacție avansată, când din cauza părților distruse nu se mai pot reconstitui liniile
caracteristice ale feței. Dantura se mai poate folosi și la stabilirea vârstei, mai ales la copii,
întrucât apariția dinților este legată de vârstă. În cazul unui om matur dantura numără 32 de dinți.
Dinții se descriu în funcție de mărime (foarte mici, mici, potriviți, mari și foarte mari; în
cazul în care și lățimea lor este una mai mare decât cea normală aceasta se va menționa74); culoare
71
Sunt formațiuni cărnoase care delimitează gura si acoperă dinții si reduc exact in regiunea bucala, forma
arcadelor alveolo-dentare.
72
Sanțul sub-nazal este cuprins intre baza nasului si marginea exterioara a buzei superioare.
73
Conform acestora sunt patru categorii de dinți: incisivii, caninii, premolarii si molarii.
74
Camil Suciu, op. cit., pg. 434
87
(albi, gălbui, gri sau negri); așezare (clasificarea se poate face atât după orientarea75 lor cât și
după gruparea lor76) și uzură77.
În cadrul trăsăturilor speciale statice se pot nota unele anomalii ale dinților în raport de:
- așezare: uneori incisivii sunt așezați pe planșeul gurii sau incisivii mediani depărtați,
așa zisa strungăreață;
- direcție: sunt frecvente proiectările în afară, dar nu sunt excluse după cum am văzut și
mai sus orientarea lor spre interior;
Diferitele boli pot să producă modificări ale danturii ca, de exemplu, colorarea dinților
în albastru, în cazul tuberculozei, eroziuni semilunare pe margine incisivilor centrali, în cazul
sifilisului, sau malformarea email-ului, în cazul rahitismului.
Dantura poate avea mușcătură normală, superior proeminentă, superior retrasă, inferior
proeminentă și inferior retrasă.
Mai putem face o mențiune referitoare la dantura persoanelor în vârstă. Astfel în cazul
acestora lipsa dinților provoacă modificări la nivelul profilului nazo-bucal, buzele se vor
restrânge spre interiorul gurii, defect ce poate fi corectat cu ajutorul protezelor dentare.
2.2.2.7. Bărbia
Ea este situată în porțiunea inferioară a feței, fiind “punctul extrem” inferior al acesteia.
Se examinează persoana din față și din profil, apreciindu-se bărbia după: inclinare,
înălțime, lățime, contur și particularități. Sub aspectul inclinației, bărbia poate fi: retrasă,
intermediară și proeminentă; ca înălțime, deosebim bărbie înaltă, mijlocie și mică; ca lățime,
bărbia poate fi: lată, mijlocie și îngustă; conturul bărbiei poate fi: șters, intermediar și conturat
(pronunțat).
75
Ei pot fi drepți, ieșiți in afara, orientați înspre interior.
76
Conform acestui criteriu pot fi fie regulați, fie rari, fi îngrămădiți.
77
Aici se fac referiri îndeosebi in ceea ce privește plombele, protezele, diferitele bijuterii incorporate sau
in situațiile in care aceștia sunt rupți sau tociți etc.
88
Particularități ale bărbiei pot fi: bărbie bilobată, cu gropiță și bărbie dublă. De asemenea,
pe bărbie se mai pot semnala pete din naștere, negi alunițe, cicatrice etc.
Tot aici vom face câteva mențiuni privind barba. Se descrie după formă, poziție și
culoare. După lungime, barba poate fi: mare, mijlocie și mică. După forma deosebim:
- barba marinărească care cuprinde toata fața, iar părul ei este lung;
- barba țap (cioc) care este un mănunchi de fire sub buza inferioară.
2.8. Urechea
Pavilionul urechii constituie unul din cele mai importante elemente ale portretului
vorbit, datorită formei individuale a acestuia și faptului că atât sub aspectul mărimii cât și sub
aspectul structurii cartilaginoase, el rămâne neschimbat toata viață.
Părțile principale ale urechii sunt: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul și
conca.
Helixul original începe din conca până la vârful de sus al urechii și sub aspectul lungimii
poate fi: mare, mijlociu, mic și nul. Sub aspectul lățimii, helixul original poate fi: lat, mijlociu și
îngust.
Helixul superior începe de la vârful urechii, tine pana la îndoitura dinapoi a urechii, și
poate fi: lung, mijlociu și scurt, iar luat din punctul de vedere al lărgimii cutei, poate fi: mare
(larg), mijlociu și mic (îngust).
78
De exemplu barba vopsita in alta culoare decât părul, fire cărunte prezente in barba etc.
89
Helixul posterior trece de la îndoitura dinapoi până la lob și, de asemenea, se apreciază
ca fiind: lung, mijlociu și scurt, iar sub aspectul cutei cărnoase poate fi: mic îngust, mijlociu și
mare (lat).
Tragusul este un cartilagiu mic, în general triunghiular, care formează peretele anterior
al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixata de față, iar vârful se afla înspre marginea
posterioara a urechii, adică spre helixul posterior. Particularitățile tragusului pot fi: forma
ascuțită, bifurcata sau tragus cu par.
Antetragusul este un element cu multe detalii. Este format dintr-un cartilagiu mai mult
sau mai puțin accentuat ce se găsește în partea inferioara a antehelixului, de parca ar fi o
continuare a acestuia. Antetragusul se examinează din punct de vedere al inclinației, profilului și
mărimii. Înclinația antetragusului poate fi fie orizontală fie oblică. Profilul antetragusului poate
fi drept, concav - scobit și ridicat - bombat. Din punct de vedere al mărimii, anteragusul poate fi:
mare, mijlociu și mic. Particularitățile antetragusului pot fi: antetragusul fuzionat cu helixul,
prezența abundentă a părului.
Lobul formează partea inferioară a urechii și este destul de caracteristic. Se observă mai
ales conturul lui, modul de fixare de față și mărimea. Sub aspectul conturului el poate fi ascuțit -
coborât, echer și golf - ascuțit. După mărime poate fi: mic - rotund, mijlociu - oval și mare. După
aderența lui, poate fi lipit, semi-lipit și liber.
Conca este orificiul urechii care permite sunetului să pătrundă spre urechea internă. La
concă se evidențiază următoarele: împinsă înapoi, îngustă, largă și foarte mică.
Gâtul
În ceea ce privește gâtul vom face doar câteva referiri. În descrierea lui se vor reda
următoarele caracteristici: înălțimea (înalt, mijlociu sau scund), grosimea (gros, mijlociu sau
90
subțire și eventualele particularități. Acestea pot fi cartilagiul faringelui (mărul lui Adam)
pronunțat, gușa, gâtul inclinat, pete, cicatrice, riduri etc.
Din aceasta a doua categorie fac parte acele semnalmente ale unei persoane care se
evidențiază în momentul în care se execută unele mișcări sau se adopta anumite poziții de către
aceasta. Prin adăugarea acestor semnalmente funcționale la cele statice descrise în subcapitolul
de mai sus vom avea o imagine completă a persoanei în discuție.
Poziția capului va fi reținută doar în situația în care aceasta este una definitorie, constantă
pentru o anumită persoană79. Capul poate fi ținut drept, aplecat în față sau chiar și în spate, la
dreapta sau la stânga.
Mâinile pot prezenta diferite caracteristici, mai ales în ceea ce privește poziția lor. Astfel
ele pot fi ținute lipite de corp, la spate, pe solduri, în buzunare, la reverul hainei etc. Tot aici o sa
menționăm și un alt element, gesticulația, aceasta fiind în strânsă legătură cu mișcatul mâinilor80.
Gesticulația poate fi înceată, rapidă, rară și frecventă. Ea este în general legată de vorbire sau de
gândire și este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare, cu funcții de expresie,
simbolizare, intervenții cu anumite semnificații din partea unei persoane.
79
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., pg. 30
80
Prin asta nu excludem însă varianta conform căreia gesticulația nu se circumscrie doar la mișcarea
mâinilor ci și a altor organe.
81
Camil Suciu, op. cit., pg. 441
82
După un timp mișcările făcute se fixează si devin automatisme
91
- lungimea pasului, care poate fi mare, mijlocie și mică;
Mersul poate fi încet, iute, ușor, greu, și va putea fi caracterizat ca: bărbătesc, feminin,
sportiv, legănat, rigid, anemic, defectuos etc.
Mimica sau expresia fizionomiei este un element relativ stabil în înfățișarea unei
persoane, fiind determinată de o serie de factori cum ar fi starea de contracție a mușchilor feței,
mișcarea buzelor83, expresia privirii etc.
În cadrul descrierii mimicii un rol major are privirea, ea antrenând atât mișcarea ochilor
cât și contracția unui număr însemnat de mușchi ai feței. Așa cum plastic a fost exprimat în
doctrină ea este apreciată ca o realitate imateriala, ca o serie de radiații ce pleacă din ochi84.
În cazul în care există, se vor menționa și diferitele defecte de vorbire. Unul din acestea
este bâlbâială86, care consta într-o tulburare a ritmului și fluenței vorbirii. Alte defecte ale vorbirii
sunt tabilalia (ritm accelerat de vorbire), bradilalia (ritm scăzut de vorbire), dislalia (pronunțarea
defectuoasa a diferitelor sunete87) și rinolalia (nazalizarea fie insuficientă fie să ii zicem așa
suplimentarea cuvintelor)88.
83
Trebuie de menționat aici ca este deosebit de important sa se retina anumite ticuri nervoase, in cazul in
care exista, legate de buze, anume muscatul lor, rictusul etc.
84
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 99
85
Ion Mircea, op. cit., pg. 281
86
Ea este de doua feluri cea clonica, exprimata in repetarea primei silabe si cea tonica, constând in
dificultatea de a pronunța prima silaba.
87
rotacismul, peltitia etc.
88
Augustin Lazar, op. cit., pg. 71
92
Printre alte particularități menționate de literatura de specialitate se poate avea în vedere
și rapiditatea vorbirii care poate fi obișnuită, rară, rapidă sau schimbătoare, precum și folosirea
accentului unei alte limbi, vorbirea unui dialect, ticuri verbale, tusea devenită tic sau prezența
vocii masculine la femei și invers.
Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg acele defecte anatomice89 care
ajută la identificarea unei persoane. Aceste trăsături speciale sunt deosebit de importante în
crearea unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile90, se memorează mai ușor, sunt redate
cu mai mare certitudine și precizie, câteva dintre ele ajungând pentru identificarea individului, pe
când caracteristicele generale sunt mai comune și deci mai puțin bătătoare la ochi, din care cauza
se rețin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare trebuie redate cât
mai multe elemente.
Pentru ca trăsăturile speciale sa aibă valoare certa, trebuie sa le notam denumirea, forma,
mărimea, culoarea și așezarea lor. Numai respectând aceste condiţii vor putea fi folosite la
identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul și ridurile, dar mai
putem include în această categorie și culoarea pielii, petele, negii, alunițele, efectul anumitor
boli91, piercingurile sau operațiile estetice.
Cicatricile pot fi de natură traumatică, datorita unor plăgi care afectează stratul dermic
al pielii, a unor accidente mecanice (secționare parțială), fizice (arsuri, degerături), chimice
(contact cu acizi, baze) sau pot apărea chiar ca rezultat al unor intervenții chirurgicale.
Acestea vor fi descrise ținând seama de culoare, forma, mărime, amplasare. După
mărime pot fi mici, mijlocii sau mari; după formă: ovale, semiovale, liniare și semicirculare; iar
după culoare92 pot fi fie roșii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.
Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind menționat de o serie de texte grecești și
latine. Tatuajul se împarte în: tatuaj involuntar și voluntar. Tatuajul involuntar poate fi accidental,
89
Termenul de defect anatomic trebuie interes aici ca o modificare ulterioara a corpului uman, fie ea
voluntara sau involuntara, care duce la o schimbare in aspectul exterior al persoanei.
90
Datorita sa zicem așa naturii lor neconvenționale, ieșite din comun.
91
In cazul in care acestea se vor manifeste pe suprafața corpului persoanei. Astfel de boli care lasa urme
pot fi paralizia faciala ce determina coborârea comisurilor gurii, dinții crenelați, datorita unui sifilis tertiar, platfusul
,strabismul etc.
92
Aceste culori pot indica si momentul aproximativ al apariției lor, astfel cicatricile albe sau albicioase
sunt cele definitive, cele roșii, roz, violete sunt in diferitele etape de formare ale acesteia.
93
reprezentat de incrustații de pulbere în epiderma (ca urmare a pătrunderii glonțului în corpul
omenesc) și medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimării pe anumite părți ale corpului93
prin introducerea sub piele a anumitor substanțe a unor imagini. Acesta poate fi mistic, patriotic,
afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.
Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a îndepărta aceste tatuaje, procedeu
care va lăsa în urma cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile.
Tot în această categorie am putea include și piercing-urile, care pot apărea și ele în
variate locuri pe corpul uman și cele vizibile pot fi și ele extrem de utile pentru crearea unui
portret robot.
Mărimea semnelor particulare de mai sus trebuie redată în centimetri. Poziția lor trebuie
de asemenea precizată. Pe lângă acestea se mai fac referiri la culoare și subiect94.
Ridurile feței sunt trăsături speciale statice care se descriu din punct de vedere al așezării,
numărului, formei și intensității lor. Ele sunt împărțite în mai multe grupe. Astfel avem:
- Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei în forma liniară sau verticală pe
față;
- Ridurile gurii pornesc din colțurile gurii, prelungindu-se în formă de arc până în zona
obrajilor;
- Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pomeți, ajungând până la limita maxilarului
inferior.
Tot la aceste trăsături menționăm și pilozitatea corporală și facială, care poate fi redusă
sau abundentă.
Culoarea pielii (tenul) prezinta diferențieri de la o rasă la altă, dar și în cadrul aceleiași
rase. Culori palide (galben, galben cenușiu) se întâlnesc la hepatici, colorația roșie a nasului sau
93
Părțile corpului care sunt cele mai des afectate de acest procedeu sunt brațele si pieptul, dar tatuajele
pot apărea si pe cap, gat, spate si pe glezne.
94
Acesta este amintit doar in cazul tatuajului voluntar si este extrem de util , deoarece ne poate da detalii
semnificative cu privire la persoana care le poarta. A se vedea în acest sens lucrarea lui Stefan Minovici “Tatuajele”.
94
a obrazului este specifica alcoolicilor. Colorații diferite de restul pielii pot fi urmarea acţiunii
unor agenți externi de natură chimică sau termică.
Petele, negii, alunițele sau alte semne din naștere sunt elemente valoroase pentru
identificarea persoanelor descriindu-se după poziție, mărime, culoare, formă.
Aceasta metoda își găsește aplicare în mai multe împrejurări, cum ar fi97:
95
Uneori ele sunt întreprinse chiar pentru a înlătura unul dintre celelalte semne particulare.
96
Întinderea pielii feței spre urechi si spre tâmple, cicatrice post operatorii in spatele urechii, cicatrici
liniare a căror mascare s-a încercat prin camuflarea lor cu un rid sau cuta naturala a pielii etc.
97
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 37
95
- identificarea infractorilor de către martorii oculari sau de către alte persoane;
Realizarea "portretului vorbit" la fața locului este rezultatul colaborării dintre martorii
oculari, victime, alte persoane și specialistul criminalist. Uneori, la aceasta activitate, îndeosebi
în cazul cadavrelor cu identitate necunoscută, participă și medicul legist. În această conlucrare
este necesar să se țină seama de factorii care influențează asupra exactității și a modului de
reținere a semnalmentelor.
Martorii oculari, victimele, cât și alte persoane care au luat contact cu tabloul
infracțional, pot oferi, în cadrul cercetării penale, date prețioase despre semnalmentele
96
făptuitorului. Recunoașterea acestuia pe baza trăsăturilor exterioare poate constitui un mijloc de
probare a activității infracționale.
Persoana care urmează a fi recunoscută este prezentată împreună cu alte persoane (cel
puțin trei), care nu au legătură cu cauza cercetată și care prezintă unele trăsături de ansamblu
comune cu persoana în cauză, ca sex, vârstă, înălțime, culoare părului etc.
Când recunoașterea cuprinde și elemente dinamice, persoanele din grup vor fi solicitate
să execute pe rând mișcările cerute (mers, vorbire etc.).
98
Trecerea in terminologia “portretului vorbit” se va face ulterior de către specialiști, ei putând pune
ulterior întrebări in legătură cu anumite detalii expuse pentru o cat mai corecta încadrare. Este necesar însă ca ei sa
pună aceste întrebări doar după relatarea libera făcută de către persoana in cauza, urmărind astfel fluiditatea expunerii
acesteia.
99
Rolul acestor instituții varia de la situație la situație, astfel in anumite cazuri ele aveau un rol major in
identificarea acestor infractori, însă uneori prin activitatea lor îngreunai aceasta activitate, persoanele in cauza
modificând anumite trăsături ale portretului lor apărut in aceste organe, astfel îngreunând activitatea organelor
judiciare.
97
3.5. Identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscuta și a
persoanelor dispărute
Toate aceste situații reclamă folosirea de metode specifice a căror elaborare este rodul
unei strânse cooperări dintre Criminalistică și Medicina legală.
- metoda supraproiectiei;
Metodele obișnuite de estimare a înfățișării unui individ pornind de la craniu sunt extrem
de laborioase. De cele mai multe ori se obține o singura varianta reconstruită. Datorita
imposibilității determinării procentului de grăsimi din țesuturile victimei, precum și a
imposibilității reconstruirii cu precizie a configurației nasului, buzelor și ochilor victimei, această
98
unică variantă nu este întotdeauna de folos în procesul de identificare. De fapt, procentul de
identificări certe care au la baza reconstrucția craniofaciala este de aproximativ 50%.
Reconstrucția facială dă însă mai multe rezultate în cazul în care aceasta este făcută cu
ajutorul programelor de calculator special create în acest scop. Un astfel de program care permite
reconstrucția craniofaciala tridimensionala pornind de la imaginea craniului este deosebit de util
în procesul de identificare. Un astfel de program permite o reconstrucție mult mai rapidă și mult
mai puțin laborioasă, fiind posibilă și obținerea mai multor variante de reconstrucție. Aceste
variante diferă, simulând țesuturi cu diferite procente de grăsimi și cu diverse variante de ochi,
nasuri sau buze, caracteristici care sunt dificil de reconstruit pornind doar de la aspectul craniului
victimei.
Dar, între cele două momente, inițial și final, calea este de cele mai multe ori anevoioasă,
între ele existând un raport fluctuant, pentru că aici se interpun o serie de condiţii și aspecte ce
filtrează și distorsionează informația de bază. Pentru realizarea scopului identificării
criminalistice, datele despre persoana căutată vor trebui, în final, să fie corect evocate, trecând
peste impedimentele ce se interpun.
99
4.2. Factorii obiectivi
- Natura locului în care s-a realizat percepția și vizibilitatea în acel moment. La lumina
diurnă se percep corect formele și nuanțele cromatice. La lumina artificială, percepția cromatică
este afectată, îndeosebi la cea de neon în condiţii de intensitate scăzută a luminii, în zori sau în
amurg, se perturba perceperea culorilor și, în plus, cea a spațiului și a mișcării;
- Depărtarea de locul evenimentului și unghiul sub care s-a perceput imaginea, la acestea
adaugandu-se fenomenul de iluzie101;
- Durata percepției;
Martor este socotită persoana care are cunoștință despre o faptă penală sau despre o
împrejurare de natura să servească la aflarea adevărului în procesul penal102. Martorul este o
persoană ce relatează despre faptele, împrejurările sau persoanele pe care le cunoaște în legătură
cu o anumită infracțiune.
100
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 30
101
Deformarea subiectiva a unui conținut perceput obiectiv.
102
art.78 C.pr.pen.
100
de exact, evenimentele la care a fost de față, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaștere,
unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenta parțial sau total103.
Recepția senzorială este cel mai frecvent utilizată în aspectele practice ale realizării
portretului vorbit este recepția vizuală. Aceasta este condiționată de parametrii psihofiziologici
ai organismului, pe de o parte, iar pe de alta parte de condițiile în care are loc percepția. De
asemenea, în urma unor studii așa-zise ale “mișcării ochiului” efectuate pe diferite eșantioane de
populație, H.D. Ellis (1981) a remarcat că nu tuturor zonelor faciale li se acorda aceeași atenție.
Astfel, trăsăturilor superioare ale feței (părul, fruntea, ochii) li se acorda mai multă atenție decât
celor inferioare. De aceea, un infractor care își modifica fizionomia la nivelul părului este mai
puțin probabil să fie recunoscut decât unul care face acest lucru la nivelul bărbiei.
Mult mai bine vor fi reținute chipurile văzute în realitate decât cele văzute în fotografii
sau pe înregistrări video. Astfel se explica de ce Carlos Șacalul (pe numele său adevărat, Ilich
Ramírez Sánchez), teroristul internațional cunoscut de polițiile statelor din întreaga lume prin
intermediul fotografiilor sale, a reușit atât de mult să se sustragă pedepsei binecuvenite. Baddeley
(1979) pune acest fapt atât pe dificultatea receptării trăsăturilor feței prin intermediul fotografiei,
cât și pe eficiența deghizării practicate de acesta.
De asemenea, mai bine reținute vor fi chipurile persoanelor aparținând aceleiași rase cu
persoana care receptează imaginea sau fețele cu trăsături deosebite fața de cele cu trăsături
comune.
În cazul unor stimuli mai puternici (evenimente traumatizante) are loc o reactivare mai
puternică a structurilor cognitive implicate în procesarea informației (recepție, prelucrare,
stocare), având ca rezultat o mai buna reținere.
Factorul timp afectează atât claritatea cât și exactitatea memorării. La început, se șterg
din memorie detaliile neesențiale, apoi tot mai mult sunt vizate aspectele esențiale, pentru ca în
103
Ioan Bus, Psihologie Judiciara, Edit. Presa Universitara Clujeana, 1977, pg. 112
104
Prelucrarea si stocarea informațiilor
105
Revocarea si recunoașterea
101
final să intervină procesul uitării, motiv pentru care factorul timp trebuie avut în vedere de
specialistul criminalist106.
Momentul final, și totodată cel mai important, în ce privește realizarea portretului vorbit
îl constituie evocarea semnalmentelor persoanei căutate.
Aceasta este un proces activ în care informațiile memorate sunt supuse unor modificări,
unor restructurări. Această particularitate a reproducerii, determinată de o serie de factori ce țin
de personalitate, interese, stare emoțională etc. poate influenta favorabil sau defavorabil relatarea
făcută de martori.
Recunoașterea este un proces mai ușor de realizat decât reproducerea, deoarece operația
de reactualizare este declanșată în prezența obiectului sau a elementelor a căror descriere trebuie
făcută.
În ceea ce privește evocarea unui chip memorat anterior, B. Karlin (1974) a observat că
dacă martorilor li se cere să facă referiri la onestitatea sau simpatia de care se bucura o anumita
persoană, rezultatele sunt mult mai bune decât dacă se cere descrierea atributelor fizice parte cu
parte.
106
Ioan Bus, op. cit., pg. 121
102
într-o sinteză echilibrată atât a calităților solicitate psihologului și anchetatorului penal, cât și unui
artist grafician sau pictor.
El trebuie să dea dovada unui ridicat nivel de pregătire. Pe lângă cunoștințele necesare
lucrului pe computere de ultima generație, acestuia ii sunt cerute serioase cunoștințe de artă
grafică și pictură. Numai datorită acestora pot fi surmontate dificultățile de exprimare și
exteriorizare de către martor a datelor memorate în legătură cu semnalmentele persoanei ce se
cere a fi identificată.
Astfel este important ca el să reușească, pe lângă a crea mediul propice martorului pentru
a reda ceea ce știe, să rețină acele elemente ce ii sunt necesare pentru crearea unui portret robot,
chiar daca martorul nu acordă atenție acestor elemente. În aceste momente el trebuie să fie cel
care va canaliza activitatea în acea direcție și acest lucru trebuie făcut în așa fel încât să nu îl
influențeze pe acesta din urmă.
103
CAPITOLUL VII
BALISTICA JUDICIARĂ
Necesitățile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate și arme de foc
- omoruri, sinucideri, tâlhării – au dus la apariția balisticii judiciare.
Existența unor grupări de tip mafiot, care își dispută supremația asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim ,,economie subterană” și internaționalizarea legăturilor acestor
grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării ,,concurenței”.
Activitățile predilecte ale rețelelor criminalității organizate constau în: traficul de arme;
muniții; substanțe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituție; reciclarea fondurilor
ilicite etc.
Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor și munițiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un număr
mare de arme de proveniență străină să fie introduse ilicit în țară. La acestea se adaugă sustragerile
de armament și muniții, comise pe teritoriul României.
104
împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări și
experimente, care să pună la dispoziția specialiștilor, un vast bagaj de cunoștințe, vizând
caracteristicile tehnice, urmele, metodele și mijloacele eficiente de identificare a armamentului
încadrat în această categorie.
În prezent balistica interioară și balistica exterioară sunt două științe tehnice de sine
stătătoare și bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite și dispun de legi și mijloace
proprii de investigare teoretică și experimentală. S-au realizat și studii de balistică a țintei, care
abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia
de către proiectil.
107
F. Moraru, Manual de balistică interioară, București, Editura Militară, 1976, p. 4. Pentru lămuriri
suplimentare V. Macelaru, Manual de balistică judiciară, București, 1972, pp. 7-8.
105
Apariția armamentului portativ și utilizarea acestuia în comiterea unor infracțiuni, a
impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a armelor
folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.108
În anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracțiuni de omor, comisă cu
armă de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma de pe glonț avea corespondență
în tiparul pentru gloanțe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry Goddard nu a
aprofundat cercetările și nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare științifică în acest
domeniu.109
În l905 Richard Kokel, șeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidențiat profilul
urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuțe de ceară și oxid de zinc, după care
a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu, cu negativul proiectilelor model de
comparație.
Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în l9l3
de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de foc,
după urmele lăsate pe tubul cartuș și pe capsa acestuia.
Un nume de referință în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american Charles
E. Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecție de armament conținând peste
l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.
108
Primele mențiuni despre utilizarea unor arme ce foloseau praful de pușcă datează din 1247 când
conform notelor lui Albertus Magnus au fost folosite în atacul cetății Sevilla. In 1267 „tunul de mână” este menționat
a fi folosit pe câmpul de luptă sub Henric III. Armele de foc sunt folosite în Italia din 1397, iar din 1424 se
menționează despre forăț armelor de foc de a „sparge armurile”. 1425 Henry VII organizează trupele „ Yeomen of
the Guard” din care jumătate erau dotați cu arcuri si săgeți, iar restul cu archebuse. Apar primele țevi prelucrate
mecanic. 1807 Alexander Forsyth patentează principiul detonării care va conduce la introducerea munițiilor cu capse
explozive. 1831 Sistemul cu muniției cu capse era în folosința generală, iar apoi se extinde începând cu 1843 la
întreg armamentul militar. 1853 Războiul Crimeei este ultimul în care se mai folosesc arme cu încărcare pe la gura
țevii.
109
Măcelaru, V., op. cit., p. 19.
106
Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher și de chimistul Phillipp O.
Gravelle specialist în microscopie și fotografie. În urma demersurilor științifice desfășurate de
cei trei, în l925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a
permis examinarea comparativă simultană a două proiectile (litigiu și model de comparație).
Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955) care
în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a științei
criminalisticii.
În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulți alții,
Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a orașului Stuttgart. Acesta împreună cu
Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai
bune metode de recuperare a gloanțelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de esență
moale, tuburi cu apă, cărți groase etc. De asemenea, au dezvoltat sistemul de ilustrare fotografică
a urmelor comparate.
În Luxemburg Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 urmele lăsate pe tubul cartuș și pe
capsă de către mecanismul de percuție și cel de extracție.
107
Coroborate cu experiența acumulată de specialiști, precum și utilizarea principiilor și a legităților
puse la dispoziție de științele exacte aceste evoluții au făcut posibil ca balistica judiciară să devină
o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.
Regimul armelor de foc și al munițiilor este reglementat în România prin Legea nr.
295/2004.
Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înțeleg acele arme a căror
funcționare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanțe aprinse sau
luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
1. arme și muniții interzise – arme și muniții a căror procurare, deținere, port și folosire
sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care au competențe în
domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și care sunt prevăzute în categoria A din
anexă;
2. arme și muniții letale – arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea
ori rănirea gravă a persoanelor și care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;
3. arme și muniții neletale – arme și muniții destinate pentru un scop utilitar sau pentru
agrement, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor;
sunt asimilate acestei categorii și armele vechi.
110
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor articolul 3 alineatul 1.
108
2.2. Clasificări ale armelor de foc
2. arme de apărare și pază - arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condițiile
prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice,
precum și bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice;
4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în
condițiile prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi,
care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute
de lege;
10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării lor
de către un armurier autorizat;
11. arme de colecție - armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele aflate sau
nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică, științifică,
documentară sau sentimentală deosebită;
12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora,
destinate să fie păstrate în colecții;
109
13. arme de recuzită - arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca
urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor specializate
în domeniul artistic.
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea
proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate
într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime
totală nu depășește 60 cm;
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc
dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat
și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă
automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiție - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual,
prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată
după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un
lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă.
La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanță este relevată în
procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracțiunii. Astfel, după construcția
canalului țevii, armele sunt:
- arme cu țeavă lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare
cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu țeavă lisă;
- arme cu țeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au țeavă ghintuită, dar
în special arme militare: puștile, puștile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele
etc.;
- arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită; de exemplu,
arma drilling.
110
Relieful interior al țevii armelor de foc
Astfel după energia cinetică dezvoltată cartușele (si implicit armele de foc) pot fi de:
- Mică putere: ce dezvoltă o energie de sub 450 de Jouli (ex: .22LR, .38 Special, .380)
- Medie putere: ce dezvoltă o energie între 450 – 750 de Jouli (ex: .40 SW, .45 ACP,
9mm)
- Mare putere: ce dezvoltă o energie de peste 750 de Jouli (ex: .357 Magnum, .44
Magnum, .50 Magnum, 5,56x45mm NATO, 7,62x39mm)
111
Considerăm că nu se poate face o clasificare precisă pe baza calibrului și credem că
energia cinetică este o trăsătură extrem de importantă.
Calibrul ne ajută să identificăm arma cu care s-a tras însă nu prezintă precizia necesară
spre a clasifica armele după puterea care o dezvoltă pentru că, de multe, ori un glonț de calibru
mai mare poate să aibă mai puțină energie decât unul mai mic. Calibrul, calculându-se în funcție
de diametrul proiectilului, nu și a lungimii întregului cartuș nu acoperă toate trăsăturile esențiale
ale acestuia.
Deoarece energia cinetică este influențată mai mult de viteza pe care o poate imprima
explozia proiectilului și mai puțin masa acestuia, sunt numeroase situațiile când un cartuș de
calibru mai mic va produce urme specifice unui proiectil de calibru mai mare datorită energiei
sale sporite.
În schimb, energia cinetică are un impact direct asupra urmelor lăsate de către proiectil,
în special în corpul uman.
112
3.1. Armele de mână
Armele de mână111 sunt arme de foc portabile destinate a fi utilizate de către un trăgător
folosindu-se doar de mâna cu care ține arma. Sunt armele cele mai des întâlnite și principalul lor
avantaj rezidă în faptul că se pot ascunde cu ușurință și purta de către o persoană asupra sa. Sunt
utilizate în special pentru autoapărare. Fiind eficiente la distanță scurtă sunt arme ideale pentru
spații restrânse. Din punct de vedere al prețului, sunt armele cele mai ieftine și accesibile. Aceste
arme pot folosi muniție letală sau neletală (gloanțe de cauciuc, gaze paralizante), însă perspectiva
care ne interesează este cea a armelor letale.
Acest tip de pistol are camera de explozie integrată în țeava armei și astfel arma trebuie
reîncărcată după fiecare tragere. De obicei aceste arme sunt pistoalele destinate tirului sportiv113,
dar multe arme vechi folosesc acest sistem. În cazul celor noi, însă, cel mai des întâlnit calibru
este cel de .22, un cartuș cu energie cinetică mică.
Derringerul este un pistol de dimensiuni reduse, cu un cartuș de putere medie (.41 sau
.45) având, de obicei, două sau patru țevi ghintuite. Ele nu sunt pistoale cu repetiție și nici
semiautomate deoarece un astfel de mecanism ar duce la creșterea în dimensiuni a armei. Mai
mult, primele tipuri de derringer erau simple și se încărcau pe gura țevii, până la inventarea
cartușului. Scopul acestei arme este ca ea să fie ascunsă cu mare ușurință, a fi scoasă în caz de
nevoie și să aibă suficient de multă putere pentru a ucide.
3.1.3. Revolvere
Revolverul este cea mai des întâlnită armă deținută în S.U.A.114 țara care a inventat acest
tip de armă. Inventatorul revolverului este Samuel Colt. Un adagiu în onoarea importanței
111
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pagina 345
112
Vincent J.M. di Maio, Gunshot Wounds - Practical Aspects of Firearms Ballistics and Forensic
Techniques, Second Edition, CRC Press, Boca Raton, Florida, 1999, pag. 21
113
W.F. Rowe, Weapons, Ammunitions and Penetration în Encyclopedia of Forensic Sciences, editura
Academic Press, Burlington, Massachusetts, S.U.A. 2000, pag 962
114
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 22
113
invenției sale este următorul: „Dumnezeu a creat oamenii, însă Samuel Colt i-a făcut egali”115.
Acest tip de armă are ca specific magazia sa în formă de butoiaș. La fiecare apăsare a trăgaciului
butoiașul este rotit cu câteva grade și un cartuș nou este adus în fața cuiului percutor de la capătul
ciocanului, care execută o mișcare de lovire de sus în jos116.
În funcție de construcția cadrului armei, revolverele pot fi de trei feluri: swing-out, break
top sau cu cadru solid. Cel mai des întâlnit tip de revolver este cel swing out (Colt, Smith &
Wesson), în care butoiașul se deschide de o parte a armei de foc. Pentru a scoate afară cartușele
arse se folosește o tijă ejectoare de formă stelată.
Revolverul break top este format din doua piese principale: țeava alături de butoiaș și
patul armei alături de mecanismul de dare a focului. Cele două sunt unite printr-o balama, în
partea din față deasupra apărătoarei trăgaciului, acest ultim tip de revolver fiind cel mai des
întâlnit la modele englezești118 (Webley).
Ultimul tip de cadru este cel solid, astfel, butoiașul rămâne fixat de restul armei,
încărcarea făcându-se cartuș cu cartuș printr-o gaură de alimentare din cadrul revolverului. Acest
tip de cadru este rar întâlnit, fiind specific armelor vechi tip Colt sau Nagant, fiind ineficient.
Un revolver modern poate înmagazina în butoiașul său un număr cuprins între cinci si
opt cartușe119, în funcție de mărimea armei și cea a cartușului. Astfel un S&W 386XL Hunter
(.357 Magnum) are un butoiaș de 7 cartușe, un S&W 500 (.50) are 5 cartușe, însă un revolver de
tir sportiv (S&W 617) poate să aibă și 10 cartușe (.22LR).
Calibrele folosite în cazul revolverelor sunt între .22 și .455 în majoritatea cazurilor120,
însă în mod excepțional un model recent de Smith & Wesson folosește calibrul .50. Datorită
construcției lor, a inexistenței unui închizător și a robusteții lor, aceste arme pot utiliza și cele mai
puternice calibre posibile. După cum am amintit, acesta este calibrul .50, echivalent cu 12,7 mm,
115
„God created men equal. Sam Colt made ‘em equal”
116
C. Suciu, op. cit., pag. 345
117
Brian J. Heard, J., Handbook of firearms and ballistics, editia a doua, editura Wiley-Blackwell,
Chichester, Marea Britanie, 2008, pag. 20
118
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 23
119
W.F. Rowe, op. cit., pag. 962
120
Gerald Burrard, The Identification of firearms and forensic ballistics, editura Herbert Jenkins Ltd.,
Londra 1934, pag. 21
114
având o energie cinetică dezvoltată de 4100 de Jouli. În comparație cartușul de 7,62x39mm folosit
de AK-47 dezvoltă 2073 de Jouli.
Pistolul, pistoletul sau pistolul semi-automat este cea mai recentă categorie de armă de
mână. Ea se caracterizează prin faptul că prezintă un încărcător aflat în patul armei (cu puține
excepții precum TEC-9 și Mauser C96) și un sistem de încărcare și reîncărcare semiautomat.
Ceea ce face posibilă reîncărcarea armei în mod automat este forța gazelor care împinge
închizătorul în spate. Principalele sisteme folosite sunt blowback, pentru majoritatea cartușelor,
și delayed blowback pentru cartușe de mai mare putere.
Deoarece multe modele prezintă un percutor intern și nu un ciocan care să iasă în exterior
ele sunt mai ușor de ascuns în siguranță în haine, posibilitatea unei declanșări accidentale fiind
mică.
În ceea ce privește calibrul folosit, pistoalele variază foarte mult, între calibre precum
cel de .167 pana la cel de .455121. Excepție fac pistoale de calibru .50AE precum Desert Eagle.
Totuși, energia cinetică maximă în cazul ultimului pistol este de 2200 de Jouli (maxim
înregistrat), însă tot se află cam la jumătate din potențialul unui glonț de calibru similar tras dintr-
un revolver. Datorită mecanismului de reîncărcare închizătorul nu poate fi supus unor presiuni
similare celor exercitate în revolvere pe motiv că acesta ar fi proiectat prin partea din spate a
armei si ar lovi trăgătorul.
Pușca ghintuită este o armă de foc cu țeavă lungă, ghintuită, destinată tragerilor de la
nivelul umărului. Doctrina americană face o diferență între puști ghintuite și puștile cu țeavă lisă.
Considerăm că deși armele se aseamănă mult la exterior, elementul constructiv care le
diferențiază: muniția folosită și țeava adaptată acestei muniții fac ca ele să fie în două categorii
distincte.
121
Gerald Burrard, op. cit., pag. 22
115
Pușca ghintuită este o armă de bătaie lungă, putând fi precisă, în funcție de model, între
300m122 și 2,1km (CheyTac Intervention, .408 CheyTac). Această caracteristică este dată de
specificul existenței ghinturilor și este influențată de energia cinetică a cartușului.
Puștile cu țeavă lisă sunt arme de foc cu țeavă lungă, destinate tragerilor de la nivelul
umărului ce folosesc țevi lisă. Proiectilele folosite de aceste arme sunt alicele, mitraliile și
gloanțele. Mitraliile sunt alice mai mari de 5,5mm123.
Aceste arme sunt precise până la o distanță de 50 de metri în cazul alicelor și mitraliilor
și până la cel mult 90 de metri în cazul gloanțelor124 sau proiectilelor Brenneke. Motivul pentru
această precizie redusă este tocmai țeava lisă care nu poate stabiliza proiectilul după ce iese din
țeavă.
Puștile cu țevi multiple pot avea ciocanul expus la exterior sau ascuns, cele din urmă
având un preț mai mare125. Pentru a descărca o astfel de armă, unele sunt dotate cu ejectoare,
astfel cartușul ars este aruncat automat afară din armă după tragere, altele însă trebuind să fie
descărcate manual, acestea având de obicei o articulație prin care se desface țeava de închizător.
Conform legii române, acestea din urmă trebuie purtate frânte tot timpul.
Puștile cu alice semiautomate sunt mai rar întâlnite deoarece costul lor de producție este
mai ridicat și nu au fiabilitatea puștilor cu un singur foc sau celor cu repetiție.
Puștile cu alice automate sunt arme specializate, folosite de trupe speciale și sunt foarte
rar întâlnite, multe din ele rămânând la stadiu experimental (Pancor Jackhammer) dar unele
ajungând să fie fabricate precum Daewoo USAS 12 și Atchisson Assault Shotgun (AA-12).
122
Ronald B. Brown, Homemade Guns and Homemade Ammo, editura Loompanics Unlimited, Port
Townsend, Washigton, S.U.A. 1986, pag. 9
123
Mircea Ion, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti 1978, pag. 107
124
Ronald B. Brown, op. cit., pag. 9
125
Gerald Burrard, op. cit., pag. 17
116
3.3. Arme automate
Pușca de asalt este definită în doctrină ca o pușcă ghintuită care: (1) se reîncarcă automat,
(2) are un încărcător de mare capacitate (20 de cartușe sau mai mult) (3) poate executa foc automat
și (4) folosește un cartuș de pușcă de dimensiune medie126.
Această categorie de arme este interzisă spre a fi comercializată de obicei în toate statele
lumii, ele fiind folosite de forțele armate. Diferența între o pușcă de asalt și un pistol mitralieră
stă în faptul că prima folosește un glonț de dimensiuni și putere mai mare, având o energie cinetică
mai mare127.
Prima armă de acest tip inventată a fost pușca Sturmgewehr („pușcă de asalt”) model
1944, dezvoltată în Germania nazistă. O parte din mecanismul ei a fost preluat mai târziu de cea
mai de succes pușcă de asalt: Avtomat Kalashnikova 47. Această armă a fost produsă în 75 de
milioane de exemplare la nivel mondial și este renumită pentru faptul că este simplu de utilizat,
simplu de întreținut și este și adecvat de puternică (cu 25% mai puternică decât M16, din
perspectiva energiei cinetice dezvoltate).
Pistolul mitralieră este o armă de foc automată care poate fi operată atât de la nivelul
umărului cât și de la nivelul șoldului128. Sunt considerate arme automate „ușoare” deoarece
folosesc muniție de pistol și nu de pușcă. De obicei ele sunt dotate cu un pat rabatabil (MP 40,
PM md. 90, PA md. 86, UMP, MP5 – telescopic)
Pușca mitralieră este o armă de foc cu țeavă lungă aptă a executa foc automat, folosește
muniție intermediară de pușcă, are un încărcător de capacitate mai mare decât pușca de asalt, sau
este alimentată cu lanț de muniție.
Diferența principală între o pușcă mitralieră și o mitralieră este de greutate. Astfel aceste
arme sunt destinate spre a putea fi operate de către un singur soldat și sunt menite pentru a susține
cu foc automat restul plutonului de soldați. Ele sunt o soluție ofensivă, deosebit de mobilă spre
deosebire de mitraliera grea care este aproape statică în comparație cu pușca mitralieră.
126
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 33
127
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963
128
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 35
117
Terminologic ele sunt denumite și mitraliere ușoare129, un criteriu vizual de diferențiere
este faptul că acestea sunt de regulă dotate doar cu un suport cu două picioare nu cu un trepied.
Aceste arme pot fi operate de la nivelul șoldului, dar acest lucru este greoi și duce la o
precizie scăzută. Poziția de tragere optimă este cea în care arma este sprijinită pe suportul ei.
Exemple de astfel de arme sunt: BAR 1918, H&K MG4 (5,56mm), FN Minimi/M249
SAW (5,56mm), L6 LSW (5,56mm) și RPK (7,62mm), Pușcă Mitralieră md. 1964.
3.3.4. Mitraliere
Mitraliera este o armă care prezintă foarte puțină relevanță pentru balistica judiciară
deoarece este o armă ce se găsește cu precădere în dotarea armatelor și este cu desăvârșire
inaccesibilă civililor130. Însă, deoarece au existat cazuri în care astfel de arme au fost sustrase, ele
pot apărea în cazuistică.
Mitraliera este o armă cu țeavă lungă, aptă să tragă foc automat, montată pe un suport,
alimentată de obicei cu o bandă de muniție, folosind muniție de pușcă de putere și mărime mare
și operată de cel puțin doi soldați.
Acest tip de armă a revoluționat conflictele în secolul XIX și este în dotarea tuturor
armatelor. Ele pot fi folosite la sol de către soldați, se pot monta pe toate tipurile de vehicule și
pot fi controlate și de la distanță sau pot trage automat, independent de voința umană.
Ele sunt proiectate cu posibilitatea de a le fi înlocuite țevile în timpul focului spre a evita
supraîncălzirea și uzarea lor excesivă131, echipajele de mitraliori având de obicei mai multe țevi
pe care le schimbă între ele.
Cel mai cunoscut model de mitralieră este MG42-ul german, folosit în cel de-al doilea
război mondial. Această armă este încă folosită de către unele armate și pe baza acesteia au fost
construite alte mitraliere precum M60-ul american.
Esențial pentru o mitralieră este cadența sa, adică numărul de gloanțe pe care le poate
trage pe minut ce poate varia între 850 (M2 Browning) la 1200 (MG42) până la așa numitele
Minigun (M61 Vulcan) care au o rată de foc de 6000 de gloanțe pe minut.
129
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963
130
Cu toate acestea, reamintim cazul furtului de armament din U.M. 01916 Ciorogârla unde la data de 28
ianuarie 2009 au fost sustrase mai multe arme militare, inclusiv o mitralieră cu afet PKS
131
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963
118
Secțiunea 4. Urmele formate prin împușcare
A.URMELE PRINCIPALE
La trecerea glonțului prin canalul țevii, suprafața acestuia va întâlni opoziția reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul țevii armei, însă, cămașa
proiectilelor fiind confecționată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul
canalului țevii.
În primul rând pe glonț se vor imprima ghinturile, sub forma unor striații vizibile cu
ochiul liber. Apoi, suprafața glonțului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori
vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.
Urma creată de ghinturi pe glonț, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonțului, ci
întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al ghinturilor.
Lățimea ghintului poate apărea pe glonț așa cum este ea în realitate, dar numai în
situațiile în care cu arma în cauză s-au tras puține focuri. Prin trageri repetate spațiul dintre
ghinturi se mărește datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanțe și canalul
țevii.
Proasta întreținere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spațiu inexistent până acum și care este urmare a
acțiunii corozive a ruginii.
Asperitățile canalului țevii sub forma unor zgârieturi pe suprafața glonțului, pot fi șterse
prin însăși acțiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.
Zgârieturile de pe glonț pot avea poziții foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonțului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonțului, spre dreapta ori paralele
cu urmele create de ghinturi pe gloanțe.
Un glonț cu diametrul mai mic decât diametrul canalului țevii va avea mai puține
zgârieturi pe suprafața sa, iar sensul și unghiul de rotație precum și lățimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea
de lovire și depunere, datorită jocului și impactului pe țeavă.
- urma cuiului percutor pe suprafața capsei, care se formează în momentul în care acesta
lovește capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;
- urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei și îl trage
înapoi;
- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului, dându-
i poziția de evacuare din armă;
120
- urmele lăsate de pereții camerei de explozie pe corpul tubului cartuș, având forma unei
nervuri longitudinale.
A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartușului din încărcător în
camera de explozie).
C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuș tras (urmele extractorului, ale
ejectorului și ale ferestrei de evacuare).
Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de
armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un disc. La
revolverele Hagan tubul este susținut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele revolvere
americane vechi nu au cui percutor, cocoșul lovind direct capsa.
Zborul glontelui pe traiectorie, după ieșirea din țeavă se poate solda cu: pătrundere,
străpungere sau ricoșare, datorită densității obiectului și unghiului mic de incidență.
În orice obiect pe care-l traversează, implicit și în corpul omului, glonțul creează trei
feluri de urme:
121
-orificiul de intrare;
- orificiul de ieșire;
Orificiul de intrare
Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din țesuturi de
consistență și duritate diferită.
În cazul țesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare
sau în situația în care țesutul se contractă diametrul orificiului va fi mai mic decât cel al
proiectilelor.
În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de
factori: unghiul de lovire; viteza glonțului; felul țesutului lovit; distanța de la care s-a tras.
În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei
perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situația tragerilor efectuate de la distanțe
mici ori cu țeava lipită de țesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată și datorită acțiunii
gazelor (fontă, stelat).
În general orificiul de intrare are o formă mai regulată și este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau țesutul muscular întinse de glonț în momentul
impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonțului.
Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur de 5-6
mm.
Orificiile create de glonț în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor
se vor mări.
122
În cazul tragerilor de la mică distanță (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât
diametrul glonțului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea gazelor, viteză
mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonțului va fi și orificiul de intrare format în cazul
unui unghi de incidență foarte mic (sub 10°).
Când vârful proiectilului este rotunjit sau teșit, marginile orificiului de intrare vor fi
neregulate din cauza contuziei și ruperii țesutului.
Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom întâlni fisuri radiale și o serie de alte urme,
datorate factorilor suplimentari ai împușcăturii.
Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom
deosebi după cum s-a tras de la distanță mică sau de la distanță mare. O tragere sub 50 cm va
produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de
substanță. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de orificii
de intrare: între 0,50 și 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate
de grupuri de alice și mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste limite
fiecare alică va crea un orificiu de intrare.
Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme variate,
în funcție de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat și de rezistența materialului.
În sticlă orificiul de intrare a glonțului are forma unui con, cu baza în direcția tragerii,
deoarece proiectilul împinge înainte părți din materialul prin care trece.
Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă
rotundă, iar fisurile concentrice și radiale se vor întinde uniform în toate direcțiile.
Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă
ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcției glonțului.
123
Orificiul de intrare în sticlă diferă și în funcție de forma vârfului glonțului. Astfel, un
glonț cu vârful ascuțit (în condițiile în care unghiul de incidență este de 90°), energia cinetică și
viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat va
fi rotund și foarte apropiat de diametrul glonțului. Acest fenomen se explică prin aceea că glonțul,
în acest caz, va acționa asemeni unui burghiu.
Proiectilele cu vârful teșit (în aceleași condiții de tragere), vor crea orificii rotunde și
apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuțite la vârf vor crea întotdeauna
fisuri radiale.
În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului,
deoarece acesta va antrena în mișcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul
verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonțului, datorită
elasticității fibrelor. Această caracteristică o întâlnim și la materialele elastice de genul pielii
neprelucrate și cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.
Pielea tăbăcită și țesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca diametru
de mărimea glonțului.
Orificiul de ieșire
Orificiul de ieșire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu și-a pierdut energia
cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.
Când tragerea este efectuată de la mare distanță sau când proiectilul a străpuns mai multe
obiecte pe traiectorie își pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu de intrare
și un canal la capătul căreia se va opri.
În marea majoritate a cazurilor și mai ales când este vorba de arme cu țeavă scurtă,
gloanțele trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieșind corp
acționează asupra pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieșire prezintă forme
neregulate: fantă, conic, stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanță,
punând în evidență forma orificiului.
Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau fragmentări. În
aceste cazuri, țesuturile și pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De pildă,
un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieșire rupt, neregulat, cu marginile răsfrânte.
124
În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare și
mai multe orificii de ieșire; pot să apară și în situația în care proiectilul desprinde și antrenează
pe traiectul său fragmente osoase.
Când proiectilul și-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a
pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin
deshidratare au forma și aspectul unor zgârieturi.
Dacă forța vie a glonțului este mare (distanța de tragere fiind relativ mică), la trecerea
prin organele cavitare pline cu substanțe lichide sau vâscoase datorită acțiunii hidrodinamice a
proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.
Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum și în alte
organe consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acțiunea hidrodinamică
a proiectilului se manifestă și la trecerea prin substanța cerebrală.
În toate aceste cazuri orificiul de ieșire va fi foarte mare, uneori poate să lipsească
datorită exploziei organului.
La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieșire mai mare decât
cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte așchii din material sticlos. Baza conului rezultat
prin perforarea sticlei este orificiul de ieșire. Aceste caracteristici le va avea și orificiul de ieșire
într-un os cranian.
În scândură subțire și placă, orificiul de ieșire prezintă așchieri, iar în tabla de metal,
marginile orificiului de ieșire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.
Urmele de ricoșeu
O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele de ricoșeu.
125
Ricoșeul este o respingere a proiectilului de suprafața unui obiect, datorită unghiului mic
de incidență.
Urma de ricoșeu are forma unui șănțuleț care prezintă o întorsătură finală spre dreapta
sau stânga, în funcție de mișcarea giroscopică a glonțului. Uneori, întorsătura finală este foarte
pronunțată și diferită de sensul de rotație al glonțului, datorită unui contact al acestuia cu un
material mai dens, la ieșirea decât la intrarea în ricoșeu (de exemplu, un nit).
De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare
adâncime, ca apoi să revină la suprafață și să capete o traiectorie – din punct de vedere al
unghiului – identică cu aceea de intrare în ricoșeu.
Canalul
Între orificiul de intrare și cel de ieșire sau între orificiul de intrare și punctul de
înfundare, glontele creează un canal a cărui formă și caracteristici variază de la material la
material.
În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct când el
este prelungirea directă a traiectoriei glonțului imprimată de armă, iar deviat când din diferite
motive (proiectilul lovește ușor) traiectul se modifică și implicit și sensul canalului se va
modifica.
132
French, R. W. and Callendar, G. R. Ballistic characteristics of wounding agentsU.S. Government
Printing Office, 1962
133
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 72
126
În cazul folosirii cartușelor de mică putere, de obicei a celor pentru pistol, proiectilul
produce o cavitate temporară mică și pentru a provoca răni semnificative trebuie să lovească un
centru vital. Pe de altă parte, în cazul gloanțelor de pușcă, de viteză și implicit energie mai mare,
glonțul aruncă înapoi tot țesutul prin care acesta trece creând o cavitate temporară de 11 până la
de 12,5 ori diametrul său134.
În țesutul osos, forma canalului diferă în funcție de distanța de tragere, structura osului
și energia cinetică a proiectilului.
134
Fackler, M. L Wound Ballistics: A Review of Common Misconceptions. JAMA 259(18): 2730–2736,
1988, apud Vincent J.M. di Maio
127
Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.
În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un canal
în formă de triunghi de con cu baza mare în direcția de tragere. Când pătrunde sub un unghi
ascuțit va forma un canal neregulat, îndreptat inițial pe traiectoria proiectilului, apoi în trunchi de
con, cu baza spre orificiul de ieșire.
În final, importanța cavității temporare este dată de faptul că nu toate tipurile de țesut au
aceeași rezistență și elasticitate. Astfel, atât dimensiunea acesteia cât și a canalului vor fi
determinate de tipul de țesut prin care trece proiectilul. Luăm spre comparație țesutul muscular
și cel hepatic. Ambele au densitatea similară și vor absorbi aceeași cantitate de energie cinetică,
însă structura lor este diferită, mușchii sunt mai elastic și celulele lor au o coeziune mai mare însă
țesutul hepatic are o coeziune mai mică și este plastic. În cazul țesutului muscular acesta își reia
forma inițială după trecerea proiectilului, rămânând un canal de diametrul proiectilului, însă
țesutul hepatic va prezenta un canal de dimensiunea cavității temporare. În situația în care un
proiectil cu energie cinetică mare trece prin țesut hepatic este probabilă explozia organului.
O formă specială de canal este ,,canalul tangențial” creat de proiectil atunci când
pătrunde într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un unghi
ascuțit și iese aproape de locul de intrare.
Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating mușchii și organele
interne situate aproape de suprafață.
Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.
Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană și realizând forța necesară
străpungerii osului, își modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când datorită
formei calotei craniene și a inerției va ieși afară.
Asemenea canale se pot forma și atunci când glontele întâlnește un mușchi care
contractându-se îi modifică traiectoria inițială sau îl expulzează afară.
În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare în
direcția tragerii, ca de altfel și canalul din oasele plate.
Lemnul (atât umed cât și uscat) precum și tabla metalică, vor prezenta canale cu lățimi
aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului lemnos,
datorate nervurilor).
128
În consecință evidențiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele formate de
arma de foc pe elementele cartușului și pe proiectil; urmele create de proiectil în zborul său pe
traiectorie (orificiul de intrare, orificiul de ieșire, canalul, urmele de ricoșeu).
Inelul de abraziune
Inelul de abraziune este o zonă de culoare brună-roșietică (inițial roșu deschis, înaintea
coagulării sângelui) de piele jupuită, o adevărată escoriație produsă în momentul frecării
proiectilului de marginile orificiului de intrare atunci când perforează pielea. Urma este creată în
felul următor: datorită elasticității pielii aceasta este întâi împinsă înapoi de către proiectil si
părțile sale laterale intră în contact cu partea de piele ce va deveni inelul de abraziune (Foto 23).
Inelul acesta nu este însă produs nici de rotația proiectilul și nici nu este o arsură produsă
de către temperatura glonțului. Cum este demonstrat în literatura de specialitate135 un cartuș de
5,56x45mm tras dintr-o armă M-16A2 face o rotație completă în 178 de milimetri, astfel girația
este insuficientă pentru a produce escoriații.
Urma nu este produsă nici de temperaturile ridicate pe care le are proiectilul când iese
de pe țeavă. Într-un experiment136 s-a măsurat cu o cameră termografică temperatura unui glonț
de 9mm, cămășuit în cupru, în zbor, ca fiind de 152 de grade Celsius, întrând în contact cu pielea
la o viteză de 350m/s timp de aproximativ 0,1 milisecunde, astfel timpul pentru care pielea este
expusă la temperaturi ridicate este extrem de scăzut și nu poate provoca arsuri.
135
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 102
136
Marty, W., Sigrist, T., and Wyler, D. Measurements of the skin temperature at the entry wound by
means of infrared thermography. Amer. J. Forensic Med. Path. 15(1): 1994, pag. 1–4
129
Inelul de abraziune este format de frecarea glonțului de suprafața pielii, dimensiunea
acestuia variind din cauza calibrului armei, pe când forma variază datorită unghiului de intrare și
a particularităților anatomice ale locului de intrare137.
Uneori acest inel poate lipsi cu desăvârșire datorită construcției glonțului și a puterii
acestuia. Astfel în cazul puștilor cu percuție centrală și a gloanțelor de pistol de viteză mare (.357
Magnum) și semi sau complet cămășuite această urmă poate lipsi. De asemenea în zone precum
palmele, planetele și cotul aceste urme nu se întâlnesc de regulă138 datorită grosimii crescute a
pielii în aceste zone.
Foto 24: Orificiu de intrare în palmă fără inel de Foto 25: Orificiu de intrare plantar
abraziune fără inel de abraziune
Importanța acestui inel de abraziune este dată de faptul că el sugerează care orificiu este
cel de intrare.
Inelul de metalizare.
Considerat de doctrina română139 ca urmă secundară a tragerii, credem că locul său este
între urmele principale. În realitate, inelul de metalizare nu este produs de către factori
suplimentari ci de către însuși proiectilul care lasă particule metalice la gura orificiului de intrare,
acestea făcând corp comun cu inelul de abraziune și de cel de ștergere (unde e cazul). La
pătrunderea în corpul uman, inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului
în oase. Considerăm ca este o urmă principală de importanță secundară față de cele prezentate
anterior.
137
W S Smock, op. cit., pag. 379
138
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 104
139
Autorii Camil Suciu şi Vasile Măcelaru definesc urmele secundare ca fiind create de către fenomene
termice şi chimice nu de dinamica proiectilului, însă le definea ca „resturi metalice” desprinse de pe proiectil.
130
Poate fi întâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare,
cât și independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai spre
interior sau când glonțul a străbătut succesiv mai multe obiecte.
Deosebirea dintre inelul de metalizare și inelul de frecare (de ștergere) constă în faptul
că, în timp ce inelul de metalizare conține numai particule din corpul proiectilului, în inelul de
frecare sunt depuse substanțe aderente la suprafața proiectilului provenind din canalul țevii și din
diferitele corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoșat (tablă metalică, sticlă, lemn,
îmbrăcăminte etc.).
Relevarea acestei urme se poate face prin activare cu neutroni, roentgenografie (raze X)
și analiză spectrală140.
B. UMELE SECUNDARE
În momentul producerii împușcăturii, pe lângă proiectil, pe țeavă mai ies și alte produse
din încărcătura cartușului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet și pulbere nearsă.
Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor crea o serie de
urme caracteristice și anume:
- inelul de imprimare relevă gura țevii și îl întâlnim la tragerile cu țeava lipită, datorită
acțiunii reculului.
140
C. Suciu, op. cit., pag. 358
131
1. RUPTURILE
Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcție
de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10 cm), iar mărimea acestora este
în funcție de armamentul și muniția folosită.
Acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la mică distanță sau cu gura țevii lipită de corp
produc sfârtecarea marginilor orificiului de intrare141. Acestea se numesc rupturi și sunt provocate
de gazele care intrând subcutanat produc o răsfrângere dinspre interior spre exterior a țesutului.
Ele apar atunci când stratul de țesut este subțire, gazele pătrunzând până la os, jupuind țesutul de
pe acesta și creând un balon de țesut. Odată ce țesutul își depășește limita elasticității sale se va
rupe, în forme specifice.
Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea gazelor
este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanță – în principiu
– de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund ușor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului penetrării
proiectilului.
Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund
sub piele însă la contactul cu țesutul osos revin și produc ruptura țesutului cutanat și răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare
cu acela de ieșire. Prezența urmelor de funingine și a arsurilor create de flacără indică însă cu
certitudine că este vorba de un orificiu de intrare și nu de ieșire.
141
I. Mircea, op. cit., pag. 109
132
2. ARSURILE
Sunt urme secundare care sunt create de acțiunea flăcării și se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Factorii care contribuie la formarea arsurile sunt: distanța de la care se trage,
felul pulberii folosite, vechimea acesteia și felul țevii armei142.
Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul țevii așa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.
În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă
va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea
țevii.
Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din țeavă
ele se răcesc, ca la o distanță de 10-20 cm flacăra să dispară.
Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că
împușcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.
3. AFUMĂRILE
Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii.
142
C. Suciu, op. cit., pag. 353
133
Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum.
Nitroglicerina și piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea fără
fum conține totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivați ai ureei, săruri de bariu
etc.). Aceste substanțe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de intrare,
formând un cerc a cărui consistență depinde de distanța de la care s-a tras.
Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai
mică decât a celei cu fum și de o colorație mai deschisă (cenușiu și foarte rar verde).
Distanța de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm. Distanța variază în funcție
de mai mulți factori însă unul important este lungimea țevii armei. Astfel, într-un experiment cu
pistoale de calibru .38 Special cu țevi de lungimi diferite s-a demonstrat că distanța maximă de
afumare se poate obține atunci când se folosește o țeavă cât mai lungă.
Funinginea nu poate produce în mod obișnuit leziuni mecanice datorită greutății foarte
reduse a particulelor sale.
Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și
unul extern mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se pot
deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porțiune liberă, neaferentă de
funingine.
La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică
sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereții săi interiori.
Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcția din care s-a tras formează cu suprafața pielii un unghi ascuțit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.
În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-
un cerc închis, ci sub formă de raze.
Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoșează; în acest caz ea se depune
pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ține arma). Această urmă se relevă cu ajutorul
lupei cu lampă U.V. și este importantă pentru stabilirea distanței de la care s-a tras, pe de-o parte,
iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.
Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci și prin acțiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafața sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.
134
Uneori, afumarea nu apare la suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafața
unui al doilea strat care urmează.
Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza inițială a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafețe
suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) și numai pe al doilea strat,
aflat la o distanță între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.
4. TATUAJUL
Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de
intrare, având dimensiuni și densități variabile, în funcție de felul încărcăturii, lungimea țevii,
distanța de la care s-a tras, mărimea și forma particulelor de pulbere.
Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale
granulelor și caracteristicilor armelor de vânătoare.
Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe decât cele
lamelare sau în formă de bandă.
143
C. Suciu, Criminalistică, pag. 356
144
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 91
135
În cazul în care tragerea s-a făcut la un unghi față de corpul victimei se poate releva
direcția tragerii în funcție de densitatea tatuajului. Astfel pulberea arsă va fi distribuită neuniform,
existând o concentrație mai mare pe pielea care s-a aflat de aceeași parte cu țeava
5. INELUL DE FRECARE
Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această
urmă secundară se formează prin depunerea de substanțe aderente la suprafața proiectilului, fie
din canalul țevii, fie pe traiectul exterior (ricoșeu), pe marginile orificiului de intrare.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine,
reziduuri de pulbere arsă, reziduuri metalice și substanțe aderente la glonț.
Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu țeava
lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii țevii
sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate și unele piese din apropierea
gurii țevii sau montate în față (vârful superior al vergelei, a doua țeavă la armele de vânătoare,
amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).
Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura țevii lipită de obiect, este mai mare decât
cel de ieșire. Marginile orificiului vor fi zdrențuite, cu rupturi orientate spre direcția de tragere,
contrar regulii – adică în direcția de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari și faptului că
gazele nu au altă ieșire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale țesutului cutanat sau
franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers raportat la direcția de mișcare a proiectilului.
145
C. Suciu, op. cit., pag. 357
136
Gura țevii va crea așa numitul ,,inel de contuzie”. Datorită reculului, gura țevii se retrage;
revenind, lovește țesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeței lovite, datorită temperaturii
ridicate.
Imprimarea gurii țevii va fi totală sau parțială în funcție de unghiul sub care a fost
sprijinită țeava de obiect:
- imprimarea totală este aceea în care toate părțile proeminente ale țevii sunt atât de bine
imprimate pe piele, încât permit recunoașterea conturului acesteia;
- imprimarea poate avea aspect de ,,semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit țeava
a fost mai mic de 90°.
137
Secțiunea 5.
Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc
Ghinturile, sunt canale realizate în interiorului țevii, prelucrate în așa fel încât să
imprime glonțului o mișcare helicoidală și variază în funcție de mai multe criterii. Părțile de
material al interiorului țevii dintre ghinturi se numesc “plinuri”, iar pereții laterali ai acestora se
numesc “flancuri”. Partea laterală a plinului ce imprimă mișcarea de rotație a glonțului pe sensul
dorit, se numește “flanc de atac” 146.
De remarcat, este că de-a lungul timpului, producătorii de armament au dezvoltat tot mai
multe modele și tehnici de realizare a ghinturilor, în funcție de soluțiile tehnice pe care aceștia le-
au adoptat. Amintim astfel cea mai veche și uzitată tehnică de fabricare a țevilor ghintuite ca fiind
cea de prelucrare prin așchiere, iar cea mai nouă - forjarea la rece. In funcție de destinația armelor
și performanțele balistice urmărite, producătorii au modificat de asemenea și parametri
ghinturilor din interiorul țevii.
Cele mai des întâlnite numere de ghinturi sunt patru (ex: AK 47, Winchester, Ceska,etc.)
și șase (ex: Colt, Browning, Beretta, Remington, Carpati).
146
Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS București, 1972 – pag. 19.
138
- unghiul ghinturilor (unghiul dintre axul țevii și axul ghinturilor) “6”.
Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care
au fost realizate. Aceste urme apar sub formă de striații pe toată lungimea țevii și au dimensiuni
microscopice, cu un desen unic pentru fiecare țeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate
consecutiv cu aceeași sculă de prelucrare. Aceste striații sunt asemănătoare la același tip, lot și
fabricant de țevi, dar cu cât armele sunt folosite mai mult și funcție de locul de depozitare, mediul
în care se execută tragerile și muniția folosită, cu atât aceste striații se individualizează și capătă
un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striații
caracteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.
Identificarea armei după glonț, se face pe baza acestor striații ce-si reproduc desenul
unic pe cămașa glonțului care trece prin acea țeavă.
La momentul exploziei pulberii din tubul cartuș, glonțul este împins spre înainte de
presiunea creată și se angajează între ghinturile țevii. Întru-cât diametrul glonțului este puțin mai
mare decât calibrul țevii și datorită faptului că materialul acestuia este mult mai moale decât al
țevii, glonțul se va deforma și comprima și se va mula pe plinurile și ghinturile din canalul țevii
prin care trece. Suprafața exterioară a glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri, va fi zgâriată
de acestea în punctele de contact. Striațiile ce se creează sunt dinamice, de natură mecanică și vor
reproduce forma striațiilor de pe plinuri și de pe ghinturi. Urmele ghinturilor se imprimă pe glonț
de regulă atunci când țeava armei este nouă. Dacă țeava este uzată, pe glonț se vor imprima în
139
general numai urmele striațiilor plinurilor8. Practic, striațiile de pe glonț vor reproduce imaginea
negativată a striațiilor de pe plinurile țevii, fiecare urmă de pe glonț fiind de fapt o urmă dinamică
creată de un plin prin frecarea glonțului cu plinul pe toată lungimea acestuia.
Unicitatea desenului pe care îl creează ghinturile țevii pe cămașa glonțului este dată de
două elemente: relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei și materialele și
toleranțele de fabricație ale gloanțelor;
În ceea ce privește aspectul ,modelul și relieful striațiilor plinurilor și golurilor din țeavă
la nivel microscopic, putem spune că sunt stabile, având în vedere densitatea foarte mare și
rezistența materialului țevii unei arme – prin ghinturi si plinuri înțelegând obiectul creator de
urmă. Cu toate acestea, pentru acuratețea identificării, trebuie avut în vedere întregul regim de
“funcționare” al țevii unei arme.
La rece ( prima tragere), materialul țevii este comprimat și mai rigid față de
“funcționarea” acestuia la cald după efectuarea câtorva trageri succesive. Prin încălzire,
materialul țevii se dilată și el, ori la nivelul microscopic al striațiunilor de pe ghinturi și plinuri,
această dilatare influențează direct procesul de identificare prin dispariția unor striații mai fine de
adâncime redusă, ce nu mai apar pe suprafața glonțului, țeava distanțându-se practic puțin câte
puțin de fiecare proiectil tras succesiv. Având în vedere densitatea și duritatea mare a materialului
țevii unei arme, nu se produc modificări ale gradului de elasticitate al acestuia pentru o folosire
normală.
140
4.3. Particularități constructive ale gloanțelor:
Luând în considerare faptul că striațiile țevii armei creează urme longitudinale pe corpul
glonțului, un element ce poate influența procesul de identificare, este modul de sertizare al
acestuia în tubul cartuș.
Având în vedere că inelele de sertizare sunt practic șanțuri realizate împrejurul suprafeței
glonțului ca niște gulere, lățimea acestora reduce lungimea striațiilor create. Acest aspect conduce
la mărirea gradului de dificultate în procesul identificării.
Toleranțele de fabricație, dar și distanța dintre glonț și țeavă, fac ca acesta să nu aibă o
mișcare perfect axială în interiorul țevii. Deplasarea glonțului prin țeava armei este ușor dezaxată,
generând unicitatea striațiunilor ce se creează pe suprafața sa. Desenul creat de plinuri sau
ghinturi, este de fapt rezultatul frecării exteriorului glonțului pe toată lungimea plinului sau
golului din interiorul țevii.
141
Din punct de vedere termic, glonțul suportă acțiunea unor surse de căldură: pe de o parte
căldura degajată de arderea pulberii cartușului care acționează asupra peretelui anterior al
proiectilului, iar de cealaltă parte căldura generată de frecarea cu profilul interior al țevii armei.
De aceea, proprietățile materialului din care sunt fabricate gloanțele, au un rol definitoriu
în crearea striațiunilor, având în vedere că fiecare material dezvoltă o dilatație diferită în aceleași
condiții de presiune și temperatură.
Trebuie amintit că la o primă analiză, două proiectile trase cu arme diferite dar de același
calibru, prezintă urme ce seamănă foarte mult între ele. Unicitatea desenului ce stă la baza
identificării sunt tocmai acele urme ce formează un ansamblu reproductibil constant și care are o
formă unică.
142
In scopul realizării unui examen balistic comparativ concludent, este a necesar ca
gloanțele folosite ca material de comparație să fie fabricate de același producător și să fie din
același tip și lot cu proiectilul în litigiu. Se elimină astfel eroarea prin care în cazul comparației
dintre două gloanțe trase cu aceeași armă, rezultatul obținut să fie unul cert negativ, tocmai
datorită faptului că proiectilul de comparație folosit, nu provine de la același producător, tip și lot
de fabricație cu glonțul în litigiu, acesta din urmă ne-având toate striațiile ce se regăsesc pe glonțul
de comparație.
Prin respectarea acestor două cerințe, ca gloanțele de comparație să parvină din aceeași
sursă cu cele în litigiu și să fie trase în așa fel încât țeava să fie folosită pe întreg regimul ei de
funcționare (de la rece la cald), practic se elimină orice dubiu asupra concluziei expertizei, care
altfel ar putea să fie una susceptibilă de erori.
Ridicarea urmelor
Fiecare obiect de îmbrăcăminte al victimei (purtătoare ale urmelor împușcăturii) se
ridică și se ambalează individual în ambalaje hârtie. Obiectele de îmbrăcăminte
ude/umede pot fi ambalate numai temporar în saci din material plastic, însă doar pe
durata transportului de la fața locului până la sediul echipei de cercetare, unde se
vor usca imediat și ambala definitiv în ambalaje din hârtie.
Pentru a preveni intercontaminarea se vor intercala file de hârtie între suprafețele
obiectelor de îmbrăcăminte (în cazul când se impune plierea pentru ambalare).
Pentru situațiile în care se găsesc obiecte penetrate de gloanțe, deformarea obiectului
atins și aspectul orificiului pot furniza indicii despre direcția din care s-a executat
tragerea. Urma se va fixa prin fotografia metrică și, dacă este posibil, va fi ridicată și
143
conservată în forma inițială( eventual cu întregul obiect ). Înainte de ridicarea urmelor,
acestea se marchează și se descriu în detaliu (fotografii, proces-verbal, schițe la scară)
menționând amănunțit poziția în care au fost descoperite.
Muniția model de comparație se ridică pe cât posibil în cutiile originale ale acesteia
(dacă sunt disonibile).
Proiectilele pot furniza și alte probe suplimentare (fibre textile, material biologic,
particule din obiectele ce au fost lovite/zgâriate).Proiectilele care au penetrat sau au atins ținta
generând ricoșeuri, produc la rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături,
așchii etc. și pot transfera pe obiectele cu care au venit în contact urme materie, de exemplu
particule de plumb, alamă, cupru. Orice urmă materie depusă pe glonț (ipsos, sticlă, lemn, sânge)
poate fi utilizată ulterior în vederea stabilirii unor legături între glonț și victimă sau obiectul prin
care s-a tras.
Lipsa tuburilor nu trebuie interpretată în sensul utilizării unui revolver (tuburile au fost
ridicate, puse într-un alt loc sau au rămas blocate în armă). Se va observa în raport cu tipul armei
și localizarea tuburilor direcția în care au fost aruncate (ejectate) tuburile (stânga, dreapta, în sus/
în față, înapoi).
144
În inelul de ștergere al orificiului de intrare din victimă/obiecte.
Pe obiecte aflate în apropierea zonei de unde se apreciază că s-a tras;
Pe alte materiale sau obiecte, ca urmare a unei posibile contaminări indirecte (ex.
transferul particulelor de pe hainele victimei împușcate pe tapițeria autovehiculului);
Armele găsite la locul faptei vor fi examinate înainte de ridicare sub aspectul găsirii lor
încărcate/ descărcate, asigurate/dezasigurate, prezentând sau nu urme de folosire recentă, cu
muniție blocată în camera de explozie, etc. Ridicarea lor se va face doar cu mâna înmănușată,
pentru a proteja eventualele urme (ADN, papilare) de pe mâner, muniții etc.
145
CAPITOLUL VIII
EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI
Într-o formulare sintetică putem concluziona că dacă Grafologia ne spune cum este
autorul scrierii sub aspectele personalității, temperamentului, abilităților, Grafoscopia răspunde
întrebării „cine este executantul scrierii?”.
Literatura română de specialitate definește Grafologia ca fiind știința care are ca obiect
studiul scrisului unei persoane pentru a determina caracterul, temperamentul, în general
personalitatea, cu calitățile și defectele acelei persoane.149
147
N. Dan. I. Anghelescu ș.a., Dicționar de Criminalistică, Ed. Ştiințifică și Enciclopedică București,
1986, p. 96.
148
M.R. Hecker, Traktat über den Wissenschaftlichkeitsanspruch der Forensichen Schriftvergleichung,
Ed. Kolonia Ltd.Wroclaw, 2000, p. 45.
149
A. Athanasiu, Tratat de grafologie.Cunoașterea personalității prin scris,Ed. Humanitas, București,
1996, p. 5.
150
G.M. Moretti,Trattato di Grafologia.Intelligenza-Sentimento, Ed. Messagero, Padova, 13-ima
Edizione 1985, p. 3.
151
L. Torbidoni, L Zanin ,Graphologie, Ed. Frison-Roche Paris, 1993, p. 13.
146
Etimologic, termenul își are originea în cuvintele grecești grafein-scriere și logos-
studiu, fiind utilizat pentru prima dată de abatele Jean Hippolyte Michon în lucrarea sa „Systeme
de la graphologie, l’art de connaitre les hommes d’apres leur ecriture”.
Chiar dacă cercetarea scrisului are rădăcini în perioada antică, prima operă propriu-zisă
dedicată examinării scrisului poate fi considerată lucrarea medicului și profesorului universitar
Camillo Baldi intitulată „O metodă de recunoaștere a naturii și calității unui scriptor prin
scrierea sa”, publicată în 1622.
Este de remarcat contribuția lui Francis Galton care, încă în 1883, pe baza studiilor sale
asupra gemenilor monozigotici, a concluzionat că în scris - mai mult decât în orice alt domeniu -
aceștia apar cu trăsături de personalitate diferite.
În 1830 s-a înființat Societatea Grafologică constituită mai ales din membri ai clerului:
abatele Michon (1806-1881), Baudinet episcop de Amines, abatele Flandrin și alții. Așa cum
însuși Michon remarca,153 meritul operei sale este acela de a fi dat Grafologiei un caracter
rațional, științific, stabilind principiile și legile acestui domeniu științific. Discipol al lui Michon,
J. Crepieux-Jamin a efectuat o valorificare sistematică a realizărilor intuitive ale maestrului,
atribuind calități psihice nu doar semnelor izolate, dar și ansamblului de gesturi grafice care
alcătuiesc scrisul unei persoane.
152
E. Crotti, A. Magni, Grafologia Ed.Red Como, 1994, p. 9.
153
Apud L. Torbidoni L Zanin, op.cit, p. 22.
147
servește la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea autorului unei
manifestări grafice: scriere, semne de punctuație, cifre, semnături, alte elemente de aceeași
natură.
- identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură(n.n.) despre care s-a
probat cu certitudine ca nu au fost executate de titularul prezumat;
Delimitarea netă între cele două domenii are mai degrabă un caracter scolastic,
cunoștințele despre mecanismele intime ale scrisului dezvoltându-se concomitent în cele două
domenii ale examinării scrisului. Ambele discipline se ocupă cu studierea scrisului, prin
modalități conexe, dar și distincte, având nu numai finalități diferite dar și criterii de investigare
diferite. Concluzionând, putem aprecia ca între Grafologie și Grafoscopie există următoarele
deosebiri:
154
L. Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed. Dacia 1972. , p. 17-18
155
M.R.Hecker,op.cit. , p. 8.
148
- Grafologia este o știință care urmărește surprinderea caracterului unei persoane prin
examinarea scrisului acesteia, în timp ce Grafoscopia studiază scrisul din perspectiva identificării
și/sau diferențierii autorilor scrisului după elemente dominate grafic –dimensiune, direcție,
presiune, continuitate etc.;
- Grafologia ia în considerare legile fizice ale scrierii, aplicând însă cu scop interpretativ
în evaluarea răspunsului final legile psihologiei scrisului. Grafoscopia apelează la legile fizice
ale scrierii, aplică în raționamente uneori conceptele psihologice asupra unor mecanisme
particulare ale scrierii, dar nu face și interpretări ale acestora;156
- grafologul poate respinge un scris neadecvat, expertul grafic este adesea forțat să
realizeze comparații pe baza unui singur act cu scris sau a unei semnături necontestate;
156
A.Frățilă, R. Constantin, Expertiza grafică și raționamentul prin analogie, Ed. Tehnică, București
2000, p. 11.
149
- Grafoscopia cercetează în semnele grafice particularitățile scrisului (contestat) unei
persoane (scriptorul prezumat) și le compară cu materialele de referință (probe) pentru
evidențierea individualității grafice și stabilirea autenticității unui produs grafic.
Între cele două ramuri, diferite ca finalitate și metode, dar operând cu principii comune,
există alături de deosebiri și numeroase asemănări. Ele își au sorgintea în utilizarea cunoștințelor
despre mecanismele scrierii, ale mișcării grafice în totalitatea sa, precum și în metodele
particulare utilizate de fiecare ramură. De altfel, jurisprudența italiană a remarcat că „expertiza
grafică bazată doar pe interpretarea caligrafică este în general insuficientă fără contribuția
grafologiei care poate să înlăture pericolul unei erori.”157, În esența lor, atât Grafologia cât și
Grafoscopia au ca scop imediat și mediat identificarea scrisului și atribuirea sa, în final, unui
autor. Ca elemente de pregătire tehnică și capacitate diagnostică aceste două domenii trebuie în
mod necesar să colaboreze și să se coordoneze.158
Răspunsul la această întrebare poate părea la prima vedere unul facil. Enciclopedia
Criminalistică ne spune că scrisul este o formațiune de caractere, litere sau simboluri realizate
prin utilizarea unui model ce poate fi recunoscut și care este constituit pentru a putea comunica
cu alte persoane. 159 însă o definiție a scrisului nu este ușor de formulat într-o frază.
Prin rolul complex și marea sa semnificație socio-umană scrisul este mai mult decât o
simplă așternere pe suport material a unor semne care însumate să alcătuiască cuvinte ori fraze,
ori să reprezinte „marca grafică” a unui autor. Scrisul a constituit mijlocul suprem de comunicare
157
Rev. Magistratura 29 Dicembre 1959, Seconda Sezzione della Corte di Cassazione, Giustizia penale,
volume. III, p. 358.
158
B.Vetorazzo, Grafologia giudiziaria e perizia grafica, Giuffre Editore Milano, 2004, p. 73.
159
The Encyclopedia of Forensic Sciences, Academic Press 2000, pag. 584
150
inter-umană, o culme și un vehicul a progresului intelectual pentru multe secole, rămânând și azi
un produs al educației și semn al culturii. Pe de altă parte pe lângă valențele sale culturale,
emoționale, personale, scrisul este și un important mijloc de identificare a persoanei. În literatura
recentă s-a spus că „Scrierea, ca mijloc de fixare și comunicare a ideilor constituie o deprindere,
și anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate varii acte motrice.”160 Prin scris, ideile
sunt fixate pe o suprafață cu ajutorul unor semne convenționale care redau sunetele ce alcătuiesc
cuvintele. Se înțelege, deja, că între scris, gândire și limbaj este o legătură organică. Se mai poate
deduce încă un fapt important și anume că actul scrierii se află sub imediatul control al creierului.
Dintr-o perspectivă sintetică (deși oarecum reducționistă n.n.) scrisul poate fi privit ca
produsul deprinderilor grafice ale persoanei constând din elemente de text, componente cifrice și
semnături. El este urma materializată a ideilor, dar una de un gen cu totul aparte164. Ca și ființa
160
R: Constantin-Grafologie,Ed. SAAB, București 2006 pag. 76.
161
L. Ionescu, D. Sandu-Identificarea criminalistică- ed, Ştiințifică, București 1990. pag. 99 cu referire
la .
162
Scrisul materializat în formele grafice ale unui manuscris, este urmarea activității nervoase și musculare
a omului, tradusă printr-un complex de mișcări sau de deprinderi tehnice “ L.Ionescu Expertiza criminalistică a
scrisului Ed. Junimea Iași 1973, pag. 17.
163
Gh Pășescu,Particularitățile expertizei semnelor auxiliare ale scrisului în Colectiv -Metode și tehnici
de identificare criminalistică ,Asociația Criminaliștilor din România București 2006 pag. 128
164
L. Ionescu op.cit. pag. 16.
151
umană care îl produce, scrisul este o realitate dinamică, chiar dacă la prima vedere el pare un
ansamblu de structuri standardizate (modelele caligrafice învățate în școala primară). Am dori să
reamintim susținerea, la care achiesăm ,conform căreia: „Scrisul ca mijloc de identificare nu se
limitează însă doar la grafismul propriu - zis, el cuprinzând și alte forme de exprimare grafică a
persoanei, inclusiv desenele, ideogramele ori semnăturile neliterale (subl.ns.), accentele și
punctuația"165.
Scrisul se însușește ca orice deprindere prin exerciții repetate timp îndelungat. La fel ca
orice deprindere scrisul poate stagna imediat după ce atinge un nivel minim de automatizare sau
se poate perfecționa, printr-un proces evolutiv care poate fi considerat ca încheiat când scrisul
atinge așa-numitul nivel general superior. Acesta s-ar caracteriza printr-o dexteritate deosebită și
prin simplificarea sau stilizarea semnelor grafice. Coordonarea este, de asemenea, la parametrii
maximi.
165
L. Torbidoni ,L Zanin-Grafologia Test teoretico pratico Brescia 1998 pag. 33
166
Ludwig Klages îl numea « dansul stiloului pe hârtie », în care mâna care scrie este corpul balerinei,al
dansatorului, iar marele regizor al acestui dans e creierul nostru (Apud.Domenico Franco-« La perizia grafica a
base grafologica » Ed. Instituto di indagini psichologiche Milano 1978 pag. 78).
152
Rezultanta acestor factori este o pletora de gesturi care nu sunt totdeauna identice cu ele
însele, dar îndestulător de asemănătoare, ca identitatea autorului lor să rămână constant
perceptibilă”.
Această enumerare a elementelor constante și variabile care stau la baza scrierii poate fi
completată cu foarte mulți factori de acest fel dar o astfel de operație ar depăși intențiile noastre.
Ne mulțumim să repetăm că mecanismul scrierii este extrem de complex, practic, la orice act
scriptural participând într-un fel sau altul întregul ansamblu psiho-fizic în care rezidă o persoană.
„Scrisul - preciza C.I.Parhon – este într-adevăr graficul unei persoane....”. Este vorba de un grafic
mai complicat care prezintă raporturi atât de strânse cu personalitatea autorului încât se poate
recunoaște o persoană după scrisul său așa cum se recunoaște după figură sau după fotografia
sa”.
167
E.Solange-Pellat – Les lois de l'écriture, Paris, VUIBERT 1927, pag. 14.
153
un indiciu de fals. Stabilirea gradului de variabilitate pe care îl prezintă un scris sau o semnătură
este important în expertiză deoarece ne oferă o imagine credibilă a posibilităților scripturale ale
unei persoane și permite o evaluare a deosebirilor ce sunt raportate la limitele și direcțiile
fenomenului.
Uneori apare chiar și tendința negativă de explicare forțată a unor deosebiri ce sunt
interpretate ca efecte ale unei mari variabilități. Referitor la variabilitatea naturală a scrisului ar
mai fi necesare câteva precizări care vor fi de folos pentru evitarea unor posibile confuzii. Astfel,
variabilitatea scrierii nu trebuie confundată cu folosirea de către un scriptor a două sau mai multe
tipuri de scriere prin tipul de scriere aceasta înțelegându-se un scris compus în exclusivitate sau
în mare măsură din litere de același fel.
Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-au fost încă reunite și prezentate
sistematic, se poate spune că experții cu experiență cunosc principalii agenți care pot interveni în
desfășurarea unui act scriptural și efectele pe care le provoacă în plan grafic.
154
Secțiunea 2. Bazele științifice ale identificării persoanei după scris
În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând controlului realizat de
sistemul nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învățarea scrierii,
realizează acțiunea propriu-zisă de scriere.
,,Plecat pentru toată lumea de la același punct - modelul caligrafic - scrisul ia, încă de la
primele mâzgălituri ale copilului caractere distincte, personale.”168
- imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul semnăturilor parentale) sau a
unor modele curente (de exemplu, ornamente ale unor majuscule);
- caractere grafice naționale - scrierea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.
168
Boia, Aurel, Introducere în grafologie și expertiza grafică, București 1944, p. 6.
155
(2). Stabilitatea scrisului
Într-o enumerare, fără pretenții de exhaustivitate, am include printre elementele care pot
interveni:
Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mișcărilor - lipsa de coordonare,
plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al
conținutului, repetiții de fraze complete, incoerente de text.
Bătrânețea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staționare sau progresie,
se manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea
(poligonarea) traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl reprezintă așa numitele
<<fire de păianjen>>, constând în întârzierea vârfului peniței pe foaia de hârtie, ceea ce dă naștere
unor trăsături foarte fine și încâlcite.”169
c) Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii de către o altă persoană (mână
condusă); asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acționează prin ,,ajutarea mâinii”
pentru executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente, contracte).
169
Ionescu, L., op. cit.
156
- în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicații cu ciuperci, auto-otrăviri
suicidiare, ș.a.
- sunt rezultatele unor influențe de moment și afectează numai câte un specimen de scris
sau semnătură, care sunt date în acele condiții speciale: suportul actului, suprafețe neregulate (ex.,
lemn cu noduri, suprafețe foarte alunecoase, poziții instabile); poziții de scriere incomode (ex.,
rezemat pe spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau defectuos (ex., pix cu pastă
de scris la temperaturi foarte scăzute).
157
Secțiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului
Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate și diversitate face ca,
în baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind autorul
unui anumit scris.
1. Dimensiunea scrisului
Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică generală.
Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălțime. Peste
4-5mm înălțime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.
2. Proporționalitatea scrisului
158
3. Nivelul de evoluție a scrierii
Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru finețea gradelor. Evoluția
scrisului exprimă gradul în care o persoană și-a însușit deprinderea de a scrie, gradul de
coordonare a mișcării.
4. Forma scrisului
a) după configurație:
scris cursiv;
scris cu caractere ce imită pe cel tipografic.
b) după mișcare:
arcadat;
ghirlandat;
unghiular;
rotunjit;
pot rezulta și forme mixte – arc - ghirlandat.
159
5. Înclinarea scrisului
Aprecierea acestei caracteristici generale se va face trasând axe imaginare ale literelor
și observând dominanta. Aceasta poate fi verticală, spre dreapta, spre stânga. De asemenea,
scrisul poate avea și o înclinare inconstantă, sau nedefinită
poate fi verticală;
spre dreapta (dextroclin);
spre stânga (sinistroclin).
Nedefinită
- aprecierea acestor elemente se va face într-un context mai complex. Este evident că un
scris evoluat va avea o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitațiilor
servile sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai
redusă.
- spațierea este normală, înghesuită, scris risipit (spațiere mare). Ea mai poate fi și
inconstantă.
- legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3 litere),
tocată (de la italianul ,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).
- forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de scris -
traseele putând fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite.
- privește plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura, adresa,
etc.
- plasarea textului în pagină - la stânga, spre dreapta etc., dar se poate aprecia și forma
și dimensiunea aliniatelor.
160
10. Direcția și forma rândurilor
Ele reprezintă de fapt modul particular, personal, în care un anumit autor execută
construcția semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea și atacul
execuției, finalizarea, monogramarea, etc.
sinistrogire;
161
de flexie (de sus în jos);
f) Modul de finalizare
- bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i (poate fi în croșet, liniar,
oval, spiralat etc.)
162
Secțiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenționat
1. Deghizarea scrisului
De aceea este necesar să se acorde o atenție specială modului în care se iau probe de
scris. Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Oboseala
generată de autocontrol face ca, pe măsura creșterii cantității de probe de scris, să apară ,,scăpate”
unele elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.
Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuția altor
modele literale, etc.
b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar
În general se folosesc majuscule. În acest caz autorul va executa modele personale ale
literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris se vor lua și cu acest gen
de caractere.
c) Scrierea cu mâna stângă (sinistrografia)
În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre stânga.
Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar cu
mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”
170
Ionescu, Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, ED. Junimea, 1974.
163
Scrisul deghizat
În cazul în care expertul va avea convingerea că scrisul în litigiu este deghizat acesta va
încerca să descopere în ansamblul scriptic acele semne grafice care au aspect obișnuit și a căror
persistență în text s-ar explica prin neatenția scriptorului. Decelarea unui grup de semne grafice
neafectate de autofalsificarea scrisului este o treabă extrem de grea și de nesigură. Dacă, însă,
expertul reușește să „culeagă” un grup (rezonabil ca număr) de astfel de grafisme „sincere” el va
proceda la compararea lor cu literele și cifrele corespondente selectate din scrisul de comparație.
Comparația se va face punctual, în maniera prezentată mai sus. Rezultatele examinării vor fi
„prelucrate” după aceleași reguli simple expuse mai sus. Această modalitate de lucru ni se pare
că suferă de unele neajunsuri. Astfel, faptul că scrisul este deghizat împiedică expertul să facă o
examinare a caracterelor generale ale scrisului, în lipsa cărora orice examinare comparativă este
incompletă și discutabilă.
De cele mai multe ori, un astfel de semn grafic este legat cel puțin de un semn grafic
deghizat iar legătura dintre ele, dacă există, nu poate fi considerată ca specifică scrisului sincer al
autorului. Pe lângă acest lucru, care împiedică expertul să facă o analiză științifică a scrisului în
litigiu, se mai poate întâmpla ca acesta să confunde un element deghizat cu unul sincer, sau
dimpotrivă, să aprecieze ca fiind natural un semn deghizat. Față de modul în care este obținut
materialul grafic operant în litigiu și având în vedere imposibilitatea efectuării unor comparații
în privința caracterelor generale, se înțelege că examinarea comparativă va fi inadmisibil de
limitată, iar rezultatele ei discutabile. Cu toate acestea, statisticile activității de expertiză
criminalistică a scrisului confirmă existența unui procent destul de mare de concluzii certe
pozitive în spețele privind scrisuri deghizate.
Această situație ar trebui să dea mult de gândit, deoarece formularea unor concluzii de
identificare în condițiile în care materialul în litigiu este în mod constant incomplet și extrem de
precar nu pare a fi posibilă. Cel puțin, după logica noastră. Desigur că pot exista opinii care ar
combate acest punct de vedere, ele însă nu au în opinia noastră o fundamentare logică.
2. Contrafacerea scrisului
Scrisurile contrafăcute pot fi produse prin copiere și prin imitare, modalități specifice
falsificării semnăturilor. Ele apăr rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forțat,
artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii inițiale a unor
trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.
În urma unei astfel de analize se va putea conchide dacă asemănările existente sunt
artificiale și se datorează unui procedeu imitativ sau dimpotrivă sunt reale, situație care răstoarnă
ipoteza de lucru și conduce investigația în direcția identificării autorului.
Semnificativă în toate acestea situații este contribuția organului judiciar care poate ridica
și oferi spre examinare o paletă cât mai largă de material provenind indubitabil de la titulari.
Putem spune, cu titlu argumentativ, că semnătura constituie produsul unui act conștient
manifestat ca expresie grafică în scopul de a aproba, accepta, exterioriza o voință individuală,
165
de maniera în care aceasta va putea fi observată, recunoscută și unanim acceptată ca o
„amprentă grafică” personală, opozabilă ( până la proba contrară) erga omnes.
Astfel, fără să spună explicit ce este semnătura, textul legal lasă conținutul conceptului
extrem de lax. Pe firul analizei, vom încerca să desprindem din chiar textul de lege liniile
directoare sub care trebuie să se situeze semnătura pentru a fi recunoscută ca atare. Acestea sunt
în opinia noastră conținute în termenii” face deplină credință, până la proba contrară, despre
existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.” Pentru a
realiza concordanță cu cerințele acestei prevederi legale, semnătura trebuie deci să fie de natura
a conduce în mod indubitabil la executantul (“care l-a semnat”) său prezumat (“până la proba
contrară”) pentru a purta mărturie “despre existența consimțământului”.
In afara acestei sublinieri, nu sunt cuprinse indicii importante despre modul în care
trebuie să se constituie/să arate o grupare grafică171 pentru a fi recunoscută și acceptată ca
semnătura propriu-zisă. Pe de altă parte, legiuitorul nu uită să amintească de semnătura valabilă
a anumitor acte, realizată prin punerea degetului. Ea ne duce cu examinarea în cu totul alt câmp
171
. Scrisul conceput drept “caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea unui model ce poate fi
recunoscut” L Ionescu op.cit. pag.584.
166
al criminalisticii, fără ca recunoașterea legală și socială să fie diferită de cea a semnăturilor
obținute prin gesturi grafice.
Orice demers cu conținut științific, fie acesta cât de sumar, nu poate eluda meandrele
necesare ale clasificărilor. Marea diversitate a criteriilor acceptate pentru fundamentarea
clasificărilor, se reduc în ultima instanță la:
-forma semnăturilor
-dimensiunile lor
-tipul semnăturii
Atât semnătura, cât și scrisul, se deprind în timp de masa manifestărilor grafice aleatorii,
dobândind personalitate și identificabilitate. Există și cazuri când persoane care nu știu să scrie au
învățat să execute o anumită semnătură. Expertiza grafică a semnăturilor are menirea de a stabili
autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost executate de titular sau de o altă
persoană, ca și dacă cineva a contrafăcut o semnătură sau a executat un model fictiv. Rolul expertului
este acela de a întreprinde un demers profesional bazat pe rigoare și obiectivitate172. Deosebit de
importantă pentru succesul expertizei este alegerea materialului de comparație.
Se vor alege materiale cu garanții de autenticitate (state de plată, contracte de muncă, cărți
de muncă, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.), ca și alte acte de comparație de
natură să asigure acuratețe concluziei.
Este importantă și data de la care provin materialele de comparație. Acestea trebuie căutate
în perioadele apropiate și anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când organele
judiciare acceptă ca materiale de comparație acte datate ulterior datei actului contestat, existând
posibilitatea ca autorul semnăturii să își fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnătură.
Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiți prin indicarea
acestora de a imita semnătura suspectă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se apropie
de model în mod absolut accidental.
172
Bruno Vettorazzo, Metodologia della preizia grafica su base grafologica, Giufre Editore, Milano,
1998, p. 2.
167
Expertiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experiență organizată,
adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în
corelații și verificări173.
După dimensiunile lor semnăturile pot fi mari, medii, mici, așa cum apare evident, în
raport cu dimensiunile grafismelor care le compun.
Ar mai fi de aminti că în raport cu tipul lor ar trebui să facem deosebire, cel puțin din
punct de vedere al necesității teoretice, între semnături realizate în forma grafică prin scriere,
cele depuse prin pictare ori cioplire pe operele de artă, semnăturile rezultate prin aplicarea
degetului ( specifice neștiutorilor de carte) și mai recenta semnătură electronică.
173
Bruno Vettorazzo, op. cit., p. 3.
174
Domeniile de aplicabilitate a semnării electronice sunt: Depunerea declaratiilor on-line la ANAF;
Semnarea facturilor (Conform Cod Fiscal); Semnarea documentelor trimise catre O.N.R.C. pentru infiintari de
societati comerciale Raportarile catre CNVM - obligatoriu pentru toate entitatile reglementate si supravegheate de
CNVM;Raportarile catre Casele de Sanatate (CNAS, CASMB, OPSNAJ, CASMT);Semnarea mesajelor catre alte
institutii ale statului (SEAP, CSA-CEDAM, BVB);- Semnarea si/sau criptarea mesajelor trimise prin e-mail catre
parteneri; Autentificarea in sisteme informatice private sau pe domeniul societatii etc.
168
Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în principal:
1. Metoda caligrafică
Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice este
cel al procesului Dreyfus unde însuși Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzația de spionaj
a fost susținută pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele examinate s-ar fi datorat chiar
autodeghizărilor la care ar fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că scrisul său a fost
imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparținea baronului Esterhazi.
2. Metoda grafometrică
Această metodă de examinare grafică nu privește forma grafică în sine, ci are în vedere
raporturile dimensionale care se stabilesc între forme și mișcare, considerate constante în baza
experienței empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi
interliterale, plasărilor spațiale, traseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea
sunt apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii și comparării.
Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea
cvasi-infinită a caracteristicilor grafice la o cotație arbitrară, la elemente rigide, ce eludează
tocmai aspectul atât de complex și important al variabilității grafice177.
3. Metoda grafonomică
175
Ionescu, L., op. cit., p. 155.
176
Idem, p. 7.
177
Ionescu, L., op,cit., p. 158.
178
B.Vettorazzo, op.cit., p. 14 și urm.
169
particular, ca și cele patologice- disgrafii, tremur patologic, mișcări spastice, alternanțe, idiotisme
grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin compararea cu materialul
necontestat la stabilirea corelațiilor complexe și la identificarea autorului. Un factor important
aplicat acestei metode este luarea în considerare a tuturor elementelor individuale în
antecedentele autorului în măsura în care au influențat grafismele – vârsta la momentul scrierii,
accidente, boli, infirmități, etc.
1. Copierea
Copierea directă - prin executare pe actul în litigiu semnăturii model prin transparență
sau utilizând metoda proiecției.
Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau plombagină) prin care se
transmit traseele originale, apoi se repasează.
2. Imitația servilă
Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model pe care îl
observă, o semnătură autentică.
170
falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată (de exemplu, un final eterat
urmat de un punct ca și în semnătura proprie).
3. Imitația liberă
Deși în aceste situații identificarea autorului poate fi mai dificilă, există totuși suficiente
posibilități de identificare. Un studiu atent al semnăturii contestate va permite desprinderea
dominantelor și evidențierea unor posibile similitudini cu semnătura ori scrisul autorului bănuit.
Acestea apar cel mai frecvent când, în încercarea de a conferi mai multă credibilitate semnăturii
fanteziste, executantul îi conferă viteză, iar prin execuția spontană „se scapă” unele elemente
individuale ale propriului său scris sau semnătură. De exemplu: mod de atac, structură
proporțională, finalul, aplicarea unui punct consecutiv, etc. Acestea apar ca expresie a
caracterului cvasi-automat al scrierii situate la un anumit nivel de evoluție.
171
CAPITOLUL IX
CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE
Deși, în general noțiunea folosită este cea de act179 sau înscris, considerăm mai adecvată
în terminologia examinării criminalistice utilizarea noțiunii de document. Pe de o parte, această
noțiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai complexă decât cea
de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl servește, acela de a fi
,,expresia grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a unei atestări a unui fapt”,
redând prin conținut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă
anumite consecințe juridice.180
Considerăm util să amintim aici faptul că, în practică, în multe din ordonanțele sau
încheierile prin care se cere efectuarea unei expertize criminalistice asupra unor documente
contestate se folosește expresia ,, ... să se examineze actul fals...”. Apreciem această formulare ca
179
Dicționarul enciclopedic român, București, Editura științifică, 1975, p. 8, 272, 278, 468.
180
Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9.
181
Mircea, I., Criminalistica, Iași, Editura Fundației ,,Chemarea”, 1992, p. 232.
172
fiind incorectă având un conținut de pronunțare prematur, întrucât un act suspectat de a fi fals
poate fi autentic, necontrafăcut, nemodificat, poate să fie doar parțial modificat etc.
Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a
produce consecințe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă și
posibilitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul, persoana
îndrituită a face uz de document ș.a.m.d. În asemenea situații documentele devin probe materiale,
păstrând acest regim și în cadrul expertizei criminalistice. Odată cu contestarea veridicității sale
documentul suspect devine – din mijloc de probă – o probă materială, putând servi la dovedirea
falsului, la identificarea autorului sau autorilor, ca și la elucidarea celorlalte împrejurări sub
aspect judiciar și criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.
Codul penal face însă distincție între înscrisurile sub semnătură privată și cele oficiale.
În acest sens, potrivit art. 178 alin 2 C.pen. definește drept înscris oficial: ,,este orice înscris care
emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la o persoană
prevăzută în art. 175 alin. 2 sau care aparține unor asemenea persoane.” Spre deosebire de
Codul penal din 1968, înscrisul oficial nu trebuie să derive de la o unitate publică ci poate proveni
și de la o persoană considerată drept funcționar public în sensul legii penale, potrivit art. 175 alin.
2 C.pen.
Articolul 176 Cod penal definește termenul de ,,public” prin tot ce privește autoritățile
publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează
182
Clement J. L.; Rissi B., L’expertise scientifique des documents falsifies ou contrefaits, Part I, Revue
Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983, p. 66.
173
bunurile proprietate publică. Totodată, în cuprinsul art. 175 alin. 2 Cod penal este definită o
categorie specială de persoane care sunt considerate funcționari publici conform legii penale: este
considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de
interes public pentru care a fost investită de autoritățile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În cadrul
acestei categorii de funcționari public sunt incluși notarii publici, executorii judecătorești,
interpreții și traducătorii autorizați și experții judiciari183.
Dispozițiile Codului penal privitoare la înscrisurile oficiale sunt completate prin art. 320
alin. 3 Cod Penal completează conținutul noțiunii de înscris oficial asimilând acestora ,,biletele,
tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.” Intră în această categorie,
de exemplu: bilete sau tichete pentru spectacole, bilete de loterie, tichete de masă la cantine, bilete
de călătorie sau foi de drum (de tren, autobuz, troleibuz, etc.) dar numai în măsura în care fapta
de falsificare a acestora nu constituie infracțiunea prevăzută în art. 312 C.pen.184
O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de expediție etc.
emise de către unitățile bancare, societățile comerciale cu capital privat. Interpretarea textelor
legii penale actuale și a practicii ne conduce la concluzia că acestea ar avea poziția unor acte sub
semnătură privată. Opinăm însă că, ele au totuși un caracter și un conținut ce excede unui simplu
act sub semnătură privată, fiind purtătoare ale unor ștampile, avize etc. ceea ce le conferă de
principiu (și până la proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul încadrării
faptelor de fals legate de documentele amintite fapta rămâne în domeniul art. 322 Cod Penal, din
punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată, și nici neconformă
cu conținutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a termenului de documente cu
sorginte de oficialitate.
Noțiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiție à la lettre, dar
art. 320, 321, 322 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a falsului
în acte:
- fals material în înscrisuri oficiale,
- fals intelectual,
183
Decizia nr. 20/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală.
184
O. A. Stoica, Drept penal Partea specială, Editura Didactică și Științifică, București 1976 , pag. 337;
S. Lungu, Cu privire la încadrarea juridică a faptei de a falsifica bilete de călătorie, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 101-
103
174
- fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal ,,in faciendo”186
putându-se produce însă, așa cum precizează în mod expres art. 321 Cod Penal ,,prin omisiunea
cu știință de a insera unele date sau împrejurări.”
Fără o hotărâre și fără exteriorizarea ei prin acțiune nu poate exista infracțiune, deoarece
numai o acțiune (inacțiune) poate aduce atingere valorii sociale și deci să producă urmări sociale
periculoase187. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă că îl exprimă
documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material și falsul intelectual.
Prin contrafacerea scrierii adică prin alcătuirea, plăsmuirea unui înscris care imită,
prezintă aparența unui înscris oficial autentic189. Contrafacerea scrierii se poate realiza sub formă
manuscrisă (prin imitarea sau nu a scrisului de pe un înscris autentic), ori de regulă printr-un
mijloc de reproducere mecanică (tipărire, dactilografiere, copiere Xerox, etc.) în așa fel încât
înscrisul rezultat să imite (sub aspectul conținutului și formei) unul autentic190. Contrafacerea
scrierii poate fi integrală (când se plăsmuiește în întregime înscrisul) sau parțială.
185
Sandu, D. - op. cit., p. 13.
186
Sandu, D., op. cit., p. 12.
187
Basarab, M, Drept penal. Partea generală, București, Editura didactică și pedagogică, 1983, p. 43.
188
Vasiliu, T.; Antoniu, G. ș.a., Codul Penal comentat și adnotat. Partea generală, București, Editura
Ştiințifică, 1972, p. 251-252.
189
O.A. Stoica, op. cit. pag. 338; T. Vasiliu. D Pavel, op. cit. pag. 251; Plenul Tribunalului Suprem,
Decizia de îndrumare nr. 1/1970, C.D. 1970, pag. 42-44
190
T. Vasiliu. D. Pavel, op. cit. pag. 251; O.Loghin, A. Filipaș, op cit. pag. 294; Trib Suprem, secția
penală, decizia nr. 133/1970, C.D. 1970, pag. 420, decizia nr. 411/1971, în R.R.D. nr. 8/1971, pag. 162
175
Prin contrafacerea subscrierii înțelegem reproducerea unei semnături care o imită pe
cea originală de pe un înscris autentic (prin copierea sau imitarea servilă a semnăturii originale )
ori executarea fără imitare a unei semnături care să creeze aparența că înscrisul a fost semnat de
persoana abilitată în acest sens .
Prin alterare se înțelege modificarea materială a conținutului unui înscris prin diverse
procedee: înlăturare de text (prin răzuire, radiere, corodare chimică), acoperire de text (prin
hașurare, pete de cerneală, etc.) sau adăugare de text (litere, cifre, cuvinte, propoziții, semnături,
etc.). Ceea ce este specific acestei modalități de falsificare este modificarea aspectului înscrisului
și a conținutului de idei al acestuia în raport cu starea sa inițială. Din punct de vedere al dreptului
penal, în cazul în care modificările făcute asupra unui înscris oficial nu alterează adevărul atestat
de acesta nu se realizează conținutul infracțiunii.
Deși legea penală nu face deosebire între diferitele modalități de realizare ale falsurilor,
referindu-se doar la efectele acestora – falsificarea – în practică s-a apreciat că un document poate
fi :
1. falsificat – prin modificări parțiale aduse unui act autentic,
În materie de documente, autorul falsului face apel, pentru a-și atinge scopul, la
materiale de înlocuire (hârtie, cerneală etc.) a căror calități sunt suficient de apropiate de cele ale
materialelor autentice pentru a nu fi distinse la un simplu examen vizual.191
Distincția dintre contrafacere și falsificare este mult mai clară dacă vom face în acest
sens o referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate – prin transformarea unei bancnote de 5
dolari (USD) într-una de 50, adăugând cifra 0 sau pot fi contrafăcute prin tipărire, copierea cu un
copiator color ș.a.m.d.
Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus unor
modificări parțiale (în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calități, valori, drepturi
neadevărate) sau poate fi produs în afara condițiilor legale, de către o persoană neautorizată, de
191
Clement J. L., Rissi B., op. cit., p. 151.
176
către o sursă neoficială, în scopul de a înșela vigilența organelor abilitate să controleze
documentele respective (organe vamale, poliție etc.).
Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul rând
în vedere aspectul lor general.
a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale.
Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc rețete diferite de producere. În SUA,
în cadrul serviciilor de investigații exista o ,,bibliotecă de rețete” cuprinzând mostre și rețete ale
diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hârtie, cu indicarea anului și firmei de fabricație, data
comercializării în diferite țări ș.a.
177
unor fibre textile de 1-2 mm care reacționează la razele ultraviolete cu o luminescență specifică sau
crearea unor rețele speciale (caroiaje, sinuozități) a căror alterare prin radiere, răzuire, tratare
chimică, duc la extinderea pe suprafața actului în zona afectată a unor pete de culoare (de exemplu
cecuri FujiBank).
Într-o lucrare de referință pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din România,
republicată recent, se arată că ,,Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sunt ștersăturile
și adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni separat sau împreună,
pe același act și chiar la același cuvânt sau semn grafic; de asemenea ele pot însoți și alte forme
de modificare ale actului”192. Sigur că metodele de falsificare, alterare a conținutului unui
document nu se opresc aici. La cele pe care autorul – mai sus citat – le amintește ca fiind mai
frecvente, se adaugă și falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din părți disparate a
unui act nou, precum și falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei
adăugirile sau rescrierea integrală a unui act 193.
192
Sandu, D., Falsul în acte - Descoperirea și combaterea prin mijloace criminalistice, București, Editura
LUMINA LEX, 1994, p. 11.
193
Mircea, I., Criminalistica, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 121-123.
178
examinări se vor putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul autor și metodele folosite
de acesta. ,,Actele falsificate în întregime de aceeași persoană au unitate de structură, atât logică
cât și grafică, ceea ce lipsește în majoritatea cazurilor de falsuri parțiale.”
Falsul prin înlăture de text are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare
fizică: răzuirea și radierea. Gradul în care acestea sunt vizibile este determinat de substanțele
folosite la scrierea, imprimarea textului, mențiunilor ori semnelor ce se doresc a se înlătura, de
intensitatea imprimării și de tipul de suport material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are
importanță și priceperea celui care a înlăturat inscripțiile anterioare, precum și finețea
instrumentelor folosite – corpuri ascuțite, lame metalice, sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive. Cu
acestea sunt înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiuni de ștampilă etc.
Când răzuirea ori radierea a fost realizată neglijent, rămân vizibile porțiuni din traseele
scrise sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte și deteriorate în acel loc. Examinând suportul
actului prin transparență se observă în locurile unde au fost îndepărtate unele inscripții, o mai
mare transparență a hârtiei. Alături de aceste aspecte, intervențiile de natură mecanică asupra
hârtiei se manifestă și prin: estomparea luciului hârtiei, deteriorarea fondurilor de protecție, a
liniaturii, întinderea cernelii, pătarea și mătuirea hârtiei, modificarea gradului de presiune al
imprimării scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului. ,,Scrierea cu
cerneală în zona alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate și, în consecință,
o întindere a colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor și în conturul lor
neuniform.”195
Atunci când au fost îndepărtate porțiuni de ale unor texte manuscrise, asupra locurilor
răzuite sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică și fotografii de umbre cu scopul
de a demonstra eventuale diferențe de presiune ale scrisului. ,,Observația microscopică,
combinată cu dirijarea luminii, permite localizarea ștersăturii prin evidențierea umbrelor pe care
le formează fibrele de hârtie descleiate și scămoșate.”196
194
Idem.
195
Sandu, D., op. cit., p. 67.
196
Sandu, D., op. cit., p. 69.
197
Bălteanu, C., Examinarea actelor alterate prin ștersături, în Tratat Practic de Criminalistică, vol. III.
179
O modalitate foarte precisă, dar mai puțin accesibilă este cea holografică. Utilizând două
fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va obține pe o placă
fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluție deosebită, iar pe cale de consecință să se
discearnă dacă elementele de modificare ,,aparțin hârtiei ca atare sau au fost create ca urmare a
procesului de falsificare”198
Actele pot fi alterate și prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de
evidențiere sunt în general cele ce permit și depistarea ștergerii mecanice. La acestea se mai poate
adăuga și examinarea în radiație ultravioletă. Zonele atacate chimic vor avea o fluorescență
diferită de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că această metodă nu dă rezultate atunci când
substanța folosită la spălare chimică nu produce reacția de fluorescență.
Înlăturarea textului scris are însă ca variante și cele în care textul este acoperit cu diferite
substanțe (cerneală, vopsea etc), fie prin hașurare, fie prin repasare (rescrierea) unor caractere,
litere, cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate. Pentru aceste situații metodele de
abordare pot fi diverse. Ele vor fi alese atât în funcție de modul de înlăturare al textului, cât și de
substanța de acoperire. Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre conținutul textului ce a
fost alterat. Se vor avea în vedere atât întreruperile nefirești ale unor fraze, cuvinte, simboluri
grafice, cât și prezența unor ,,corecturi” nejustificate de conținutul și aspectul general al textului.
De asemenea, prezența unor mențiuni făcute cu alte instrumente ori materiale de scris decât cele
inițiale, trebuie să fie examinată cu cea mai mare atenție. Într-un act de înmatriculare auto au fost
realizate modificări ale tipului, capacității cilindrice și anului de fabricație al autovehiculului199.
198
Radu, A., Examinarea holografică, Tratat de criminalistică, vol. III, p. 284.
199
Raport de expertiză criminalistică nr. 87/1998 realizat în dosarul nr. 85/P/1998 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Toplița.
180
Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să fie
abordată cu atenție procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei în locurile
unde s-au efectuat răzuiri, radieri, spălări etc. În special la pașapoarte, datorită hârtiei speciale
folosite la confecționare falsul poate fi relativ repede observat. Având în masa sa substanță de
încleiere din abundență, suprafața este lucioasă. Mențiunile inițiale, indiferent dacă sunt
imprimate prin dactilografiere sau prin scriere nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului
superficial de încleiere. În schimb, după atacarea fizică, suprafața lucioasă este lezată, având loc
o rupere a legăturii fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre și cerneală inițiale sunt
înlăturate. Acum însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianți
devenind descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare polarizată cu
unghi mic de incidență, iar scrisul devine difuz, lățit în masa hârtiei.
În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanțe solubile în apă (cerneală)
se poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a hârtiei fotografice a
cărei gelatină a fost umezită. Acestea se așază peste textul acoperit și se lasă câteva minute. Prin
înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripția inițială va apărea inversată pe hârtia
fotografică. Această operație trebuie realizată în condiții de întuneric, sub un filtru de lumină
roșie sau verde, pentru a preveni înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.
În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte, cifre sau
litere are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru adăugire se folosesc
instrumente, substanțe, mașini de scris diferite scrisul adăugat va apărea diferit prin nuanțe,
culoare, aspect, caractere grafie. În cazul textelor scrise de mână se va putea apela la analiza
grafoscopică pentru identificarea autorului inițial și al adăugirii. Aceste situații pun în evidență
prescurtări nefirești, desfășurări nefiresc de largi – având ca scop să acopere unele spații goale –
ori îngrămădiri de litere sau cifre, îngroșarea unor trasee în mod nefiresc, diferențe de oxidare ale
trăsăturilor de cerneală.
181
subțierea hârtiei cu glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porțiunile
detașate de pe alt act sunt și ele subțiate prin abraziune pe verso, apoi umezite și uscate prin
presare peste actul modificat, adăugând uneori și adeziv. Aceste manopere sunt relativ ușor
vizibile cu ochiul liber, grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul
zonelor respective este de uzură mai pronunțată, uneori doar pagina afectată fiind mai uzată. Este
utilă și observarea atentă a verso-ului paginii recompuse, putându-se vedea unele denivelări
nejustificate ale hârtiei, boțiri datorate uscării inegale a adezivului, chiar scurgeri ale surplusului
de adeziv pe la marginile porțiunii adăugate.
O altă variantă de compunere a unor documente din porțiuni provenite din alte
documente este cea în care se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de
identitate. Pentru a preveni aceste falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate (mai
ales pașapoarte) au fie fotografia acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată și incorporată
actului care apoi este laminat în plastic. În acest fel s-a putut renunța la folosirea sigiliului sec pe
fotografie. În România, sistemul este folosit la permisele moderne de conducere, la cărțile de
identitate. În toate aceste cazuri, dacă actele nu au fotografia scanată, atenția va trebui mai întâi
îndreptată spre integritatea timbrului sec ce însoțește fixarea fotografiei pe document sau a liniei
de termosudare a foliei protective.
Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere și o lipesc peste actul
falsificat. Apăr atunci vizibile scurgeri ale substanței adezive sau pătări ale fotografiei.
Aceste manopere sunt frecvent însoțite de prezența unor urme de capsare dublă pe
pagina următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înțepături lăsate pe hârtie de
instrumentele folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoșată, fonta de
siguranță este deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite de pe alte
182
documente semnăturile, ștampilele, mențiunile sunt întrerupte sau incomplete. Când noua
fotografie este mai mare, ea poate acoperi unele porțiuni sau mențiuni în mod anormal,
nejustificat.
Așa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare și realizare
a documentelor să-și fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de realizare a unor
elemente grafice, imagini etc. și de transpunere a acestora pe suporturi din cele mai diferite. Odată
cu ele s-a manifestat și folosirea lor frauduloasă. Metodele descrise mai sus, sunt în zilele noastre
folosite alături de tehnici noi, uneori chiar în combinație cu acestea.
Contrafacerile sunt forme ale falsului documentelor prin care un anumit document este
realizat în totalitate prin ”plăsmuirea sa” în afara condițiilor legale sau reale. De exemplu, un
contract autentificat la notar în care atât actul în sine cât și mențiuni de înregistrare, căci sigiliul
și uneori chiar sediul și numele notarului sunt nereale.
Contratiparul
Metoda constă în tipărirea unor acte false cu o matriță realizată după cea originală.
Acest procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate,
documente bancare.
În ultimii ani, în țara noastră au apărut în special bancnote false de dolari SUA, realizate
prin tipărire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care încep cu tăierea bancnotei, continuă
cu lipsa de finețe a matriței și erori de desen, precum și cu lipsa calităților materialului original
pe care este imprimată bancnota autentică, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate etc.
Decuparea
183
Este o modalitate de fals prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind din
diferite cărți, ziare etc. Metoda este specifică scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este
relativ greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar soluționat
în 1970 de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj. Falsificarea s-a bazat pe următorul procedeu: de pe
lozuri necâștigătoare din aceeași serie se freca cu degetul umezit, îndepărtându-se un strat de
hârtie de pe două lozuri, rămânând în transparență cuvântul ,,necâștigător”. Cu o lamă se răzuiau
literele de pe al treilea loz, cu excepția literelor ,,S” și bara verticală a lui ,,T” care devenea astfel
,,L”.
Din primele două lozuri subțiate se decupau literele care, umezite cu salivă, erau
transferate pe cel de-al treilea cu ajutorul unui băț de chibrit, realizându-se cuvântul ,,una sută
lei”. În acest mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969 – aprilie 1970.
Metoda este tot mai răspândită atât datorită accesibilității tot mai mari cât și ușurinței
aparente a realizării falsurilor ori contrafacerilor.
Formulată în urmă cu aproape două decenii, în pofida timpului scurs, afirmația nu și-a
pierdut actualitatea. Evoluția mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare ori transmitere a
documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluție graduală,
având în același timp o componentă stimulativă – competiția economică și evoluția tehnico-
științifică.
200
Hilton O. – op. cit., p. 310.
184
la realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de
preluare, stocare, prelucrare și reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor grafice.
Aceste deficiențe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate
pe reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia
fotosensibilă. Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată și introdusă
pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea unei
copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul propriu-
zis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.
În anul 1950, firma ,,3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv.
Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată
pe utilizarea radiațiilor infraroșii sau a radiației termice pentru developarea imaginii copie.
Deficiențele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenți metalici (fără ftalo-
cianine) respectiv textele, schițele sau desenele realizate cu acestea – de exemplu schițe sau
desene tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele sau cifre scrise prin
intermediul mașinilor de scris cu bandă pe bază de carbon ori cu imprimante matriciale cu ace pe
bandă carbon – nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă și faptul că aceste copii nu pot fi păstrate
201
Hilton O., op. cit., p. 313.
202
Hilton O., op. cit., p. 313.
185
un timp prea îndelungat în condițiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din
arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda termografică.
Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termo-
sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează
metoda creată de firma XEROX și care necesită hârtie normală.
La sfârșitul anilor ‘50 firma XEROX a realizat primele aparate copiator care utilizau un
procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obișnuită, copiile alb-
negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma Xerox este
de fapt un mecanism mai complex, asemănător unui aparat fotografic având un sistem de lentile
care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest cilindru, în
funcție de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner. Cilindrul este
apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii și fixat astfel pe
document.
Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calități plastice, având fie culoarea neagră sau
pentru copiatoarele moderne color, culorile sunt cele complementare: roșu, galben, albastru. Prin
topirea sa în procesul de transfer se obțin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât și
cenușa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate și colectate într-un recipient special.
Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase,
costisitoare și relativ lente.
Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare, având un volum mai redus
și cu posibilități noi de colaționare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau
copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin același transfer electrostatic al imaginii.
După ce metoda Xerox a devenit accesibilă și altor producători, au fost create modele
mai rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan
mondial pentru multiplicarea actelor.
203
Idem.
186
Accesul și utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creșterea numărului de
falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească
în ce constau acestea – adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre etc., și să determine diferitele defecte
caracteristice ce apăr în cursul funcționării aparatului204, reflectându-se în aspectul copiei
rezultate, ori prin analiza conținutul cenușei de toner rezultate să ajungă la individualizarea
copiatorului sau la stabilirea generică a tipului și mărcii sale205. De fapt, încă de la modelul de
copiator Photostat, apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utilizării
frauduloase a copiatoarelor, și paradoxal, evoluția modelelor și obținerea unor copii de bună
calitate a simplificat munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja ,,push
buton forgery” – ,,falsul printr-o simplă apăsare de buton”.
Devenite adevărate ,,tipografii color de buzunar”, noile tipuri de copiatoare color pot
produce copii color de înaltă fidelitate și claritate, pe cele mai diferite substraturi materiale, de la
hârtie normală, la folii transparente și folii plastice opace adezive. Unul dintre ultimele modele
produse de firma XEROX – modelul Xerox 5775 – este dotat cu un sistem computerizat de
prelucrare digitală a imaginilor, putând reproduce pe hârtie sau pe alte substraturi imagini de pe
diapozitive, memora și transpune imagini, simboluri sau texte de pe diferite documente pe unul
204
Totty R. N., Baxendale, Defect marks and the identification of photocopying machines, The forensic
Scientists Society Journal, vol. 21, nr. 1/ 1981, pp. 23-30. Hilton O., Detecting fraudulent phtocopies, Forensic
Science Journal, vol. 13, 1979, p. 117-123.
205
Kelly J. H., Classification and identification of modern office copiers – abstract – The American Board
of Forensic Document Examiners., Colorado Springs, 1983, p. 5.
206
Hilton O., 0p. cit., p. 118.
207
Cantu A. A., A sketch of analitycal methods for document dating, International Journal of Forensic
Document Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , p. 44-45.
187
final, recompus sau creat ca un act nou. Aparatul mai permite și reproducerea color, prin
prelucrarea unor documente sau imagini prezentate inițial în alb/negru.
Rezumând metodele de copiere oferite pe piața europeană la acest moment, putem arăta
că principalele procedee comerciale de copiere și reproducere sunt următoarele, exemplificăm și
cu unele modele și producători 208:
Copiere fotografică (Ciba Copy CC 1217, Konica U-Bix color)
Copiere electrostatică-analogică (Colorocs, Ricoh NC 305)
copiere electrostatică digitală (Canon CLC 500, Kodak ColorEdge 1550)
Copiere digitală cu jet de cerneală – ink jet – (Canon BubbleJet)
Copiere analogică silicografică (Sharp CX 4500)
Copiere digitală prin transfer termic ( Toshiba PC 50 S, Sharp CX 5000).
În funcție de sistemul de copiere diferă și hârtia folosită: fotosensibilă, termosensibilă,
normală. Modul de transmitere a semnalului – analogic sau digital –influențează claritatea
copiilor, cel digital209 asigurând o mai mare putere de rezoluție. Devenite tot mai complexe,
copiatoarele color au atras atenția falsificatorilor, fiind folosite în special la contrafacerea
bancnotelor, dar și a unor cecuri de călătorie, vize etc.
În cele ce urmează vom descrie succint modul de funcționare al unui copiator color,
cunoștințe pe care le considerăm un minim necesar pentru a putea înțelege modul în care se poate
face identificarea unui copiator color.
Semnalul rezultat prin scanarea imaginii este convertit în semnal digital. Acesta este
apoi procesat și introdus în sistemul de prelucrare a imaginii din copiatorul propriu-zis. Pe un
cilindru electrostatic cu rol colector este realizată în sarcini electrostatice imaginea latentă. Un
laser cu neon și helium, de mică putere, (clasa I de precizie), generează prin intermediul unui
raster (grilă liniară de mare finețe) imaginea pe care va fi colectat tonerul. Acesta este preluat
208
În acest sens, Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J. în The computer assisted identification of colour
photocopiers, Science & Justice No. 35/1995, p. 119, reproduc o lungă listă de mărci și modele de copiatoare
disponibile pe piață, la momentul realizării studiului.
209
DIGITIZARE = Transformarea unei reprezentări continue (analogice) într-o formă discretă (numerică).
Dicționarul de informatică – sub redacția Tiberiu Popescu, Editura Stiințifică și Enciclopedică București, 1981, p.
123.
210
The XEROX STUDENT GUIDE, p. 35-39.
188
prin intermediul unor pensule electromagnetice și distribuit pe cilindru. Imaginea latentă este
compusă din trei sau patru straturi de toner color (în funcție de modelul aparatului) repartizate pe
culorile fundamentale: roș magenta, galben, albastru cyan, iar la copiatoarele cu patru culori și
negru. În cadrul unui proces numit ,,developare” are loc combinarea culorilor de bază rezultând
imaginea color finală. Senzori optici și repartitori din fiecare compartiment ce conține toner color
asigură monitorizarea nivelelor de toner preluat, rezultând prin complementaritatea culorilor de
bază celelalte culori necesare imaginii. Nivelele de amestec pot fi atât preselectate, cât și standard
(auto reglabile). Tonerul este transferat de pe cilindrul colector pe hârtie, în cadrul unor treceri
multiple, rezultând copia finală. Topirea tonerului în cadrul imprimării propriu-zise este urmată
de descărcarea cilindrului receptor. În final, un modul de curățire asigură îndepărtarea resturilor
de toner uzat.
Pentru identificarea numărului de culori de bază – trei sau patru – se poate folosi
examinarea microscopică a copiei full-color, urmărind să se distingă în straturile de toner topit
numărul de culori amestecate. Se mai poate folosi metoda fotografiei de descompunere de culoare
sau se poate realiza mai rapid descompunerea culorilor de bază, când se dispune de un analizor
video-comparator spectral tip DOCUBOX Full color, asistat de computer. Mai există și alte tipuri
– VSC1, VSC 4I, VSC 2000, Forrest & Freeman, CES- AG, Projectina etc.
Această identificare este necesară atunci când nu se cunoaște tipul de copiator utilizat și
se urmărește stabilirea acestuia. Metoda examinării microscopice este rapidă, iar în funcție de
experiența celui ce examinează, ea poate oferi soluția imediat. Aplicând o iluminare în lumină
polarizată și o rezoluție mare pot fi observate depunerile succesive de toner în culorile de bază.
Acestea au aspectul unor stropi multicolori suprapuși, iar în locurile unde depunerile sunt mai
consistente, stratul de toner fiind aproape compact, aspectul este unul specific de ,,fâșii de smoală
topită”.
Structura sticlei ecranului, cât și rasterul pot avea o compunere din linii paralele, caroiaje
sau pot fi compuse din puncte. Rasterul din puncte poate avea o dispunere aleatorie sau o structură
de rețea.
211
Kuei LI, Lang LI-SU, Cheng K., Determination of color printing forgery by comparing the differences
between the crystal and the traditional screen dot. International Journal of Forensic Document Examiners, vol. 1,
No. 2 April/June 1995, pp. 136-137. Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J., op. cit., p. 120.
189
constatat că acesta este aspectul specific tuturor modelelor firmei. Ca urmare a utilizării frecvente
a copiatoarelor color în contrafacerea de bancnote, firmele producătoare au introdus în partea de
programare instrucțiuni care împiedică copierea bancnotelor. Prin scanare sistemul recunoaște
combinația de culori ale anumitor bancnote și nu execută copierea. Pentru că această instrucțiune
din program poate fi depășită, s-a luat măsura suplimentară de a introduce un cod de marcare a
fiecărui copiator, existent în mod latent în orice copie realizată de un anumit aparat. De această
protecție suplimentară beneficiază de exemplu copiatoarele Rank Xerox din seria MajestiKolor.
Există uneori moduri extrem de simple de ,,a păcăli” copiatorul să copieze bancnote. El
este aplicabil tipurilor cu patru culori, adăugând în același timp ,,o capcană” pentru criminalistul
chemat mai târziu să identifice aparatul utilizat la contrafacere. Astfel, una din culori (negrul)
poate fi suprimată, ea fiind realizabilă și prin compunerea celorlalte. La această manevră se
adaugă și posibilitatea de intervenție asupra memoriei electronice a copiatorului.
212
Cantu, A. A., op. cit., p. 44.
190
4. Fluorescența sub raze X – permite identificarea coloranților anorganici prezenți în
diferite rețete de toner color.
Așa cum rezultă din metodele de examinare expuse mai sus, tehnicizarea și evoluția
mijloacelor de copiere impun și o dezvoltare a cunoștințelor interdisciplinare și a aparaturii
folosite în criminalistică.
Revenind la termocopiere, facem precizarea că, prin construcție aparatele tip telefax sunt
prevăzute să realizeze și funcția de copiator. Copiile realizate au în general o calitate scăzută față
de cele tip Xerox, majoritatea modelelor necesită hârtie specială tip termofax și rezultatul nu se
păstrează un timp mai îndelungat, estompându-se cu timpul. Pe de altă parte, textele scrise cu
banda carbonică, desenele reproduse cu hârtie copiativă carbon (plombagină), semnăturile ori
mențiunile executate cu creionul cu grafit nu sunt reproduse, ori apar insuficient de clar prin
termocopiere. Termo-imprimarea se realizează cu ajutorul unei linii de lamele sau ace care se
află în contact cu hârtia termo-sensibilă. Acestea se încălzesc sau nu, în funcție de mesajul
(semnalul) electronic.
Examinarea microscopică a actelor transmise sau copiate cu ajutorul unui aparat telefax
termic permite observarea fibrelor de hârtie superficiale, carbonizate prin descărcări punctiforme
de energie termică. Hârtia este de dimensiuni variabile, cu o grosime redusă, fiind prezentată în
role de anumite lungimi, pentru aparat. Calitatea imprimărilor este diferită în funcție de calitatea
și performanțele aparatului.213 Majoritatea modelelor actuale de aparate tefax utilizează la
imprimarea imaginii pulbere toner. La aparatele telefax care utilizează toner, acesta este depus
într-un strat mai subțire decât la copiatoarele obișnuite, dar diferențele sunt date doar de grosimea
corpului caracterelor. ,,Citirea” documentului ce urmează a fi copiat termic sau transmis, se face
cu ajutorul unui cap termic pe bază de radiații infraroșii. Răspândite pe o lățime corespunzătoare
lățimii actului de transmis sau termocopiat, celulele foto-termo-sensibile observă și reproduc
variațiile alb/negru (hărtie/traseu scris), acestea reflectându-se în microdescărcări de arc pe hârtia
rolei de hârtie termosensibilă, sau în încărcări electrostatice cu toner care apoi este depus pe
hârtie, sau cu ajutorul unui sistem ink-jet, cu jet de cerneală. Modelele tip laser sau ink-jet
folosesc hârtie normală sau sub formă de rolă, pot produce și copii color, iar puterea lor de
rezoluție este mai mare.
213
Casey-Owens Maureen, A look into facsimile transmission, Journal of Forensic Sciences, Vol. 35, No.
1/Jan. 1990, p. 112-117.
191
Xerox alb/negru, cerându-se să se stabilească modul de realizare al acestuia.214 În cadrul
examinării generale am stabilit că actul era o copie tip xerox a unui act realizat prin mai multe
activități compuse, plecând de la copierea pe un copiator tip telefax a unei semnături ce imita o
semnătură autentică, peste care fusese desenată o ștampilă, iar deasupra acestora fusese
dactilografiat un text ce confirma achitarea unui debit de mai multe milioane lei. Actul compus,
astfel rezultat, a fost recopiat cu un copiator termic, fiind vizibile pe marginile copiei tip Xerox
realizate în final, urmele lăsate pe rola de hârtie termică de către mecanismul de transport al
telefaxului. Multitudinea de copieri și recopieri era orientată spre a face să se estompeze detaliile
și să acopere contrafacerea semnăturii .
Un amănunt de interes tehnic este cel că unele aparate telefax sunt prevăzute cu un
dispozitiv care aplică un semn distinctiv, o ,,ștampilă“ pe documentele care au fost transmise ori
copiate cu ajutorul lor. Acest fapt permite în cazul în care este pus la dispoziție și actul original
să se constate dacă s-a efectuat vre-o transmitere sau copiere a acestuia cu aparatul telefax.
Examinarea unui document suspect realizat, copiat ori transmis cu ajutorul unui aparat
telefax presupune ca (în mod ideal) la dispoziția expertului să se afle :
documentul original la care se referă documentul fax;
copia fax (act în litigiu);
aparatul telefax pe care se cunoaște sau se bănuiește că s-a făcut transmiterea ori copierea;
materiale de probă copiate, transmise și recepționate cu aparatul emitent, cât și cu cel
recepționant.
În cursul examinării se vor avea în vedere pentru identificare următoarele elemente:
imprimările ce indică numărul de apel, indicativul și ora transmiterii/recepției (aceste
elemente pot fi suprimate fie din aparat, fie prin tăierea hârtiei);
aspectul general al imprimării care poate fi clar, estompat, imprimat inegal;
tipul de imprimare – termică, cu toner, cu jet de cerneală;
în cazul în care aparatul este prevăzut cu ștampila de confirmare – aspectul acesteia –
culoarea, forma, plasarea ei (și aceasta funcție poate fi înlăturată);
defectele specifice de scanare ori de redare;
unele caracteristici specifice aparatului.
Defectele specifice de scanare pot fi generate de prezența prafului ori acumularea de
murdărie între mecanism și hârtie, ori pe oglinda unității optice. Acestea se vor manifesta fie prin
imagini îmbâcsite, iar în cazul firelor de praf pot apărea ca linii verticale pe document215. Forma
lor punctiformă apare prin reluare continuă ca o linie pe verticală situată într-un anumit punct al
214
Raport de expertiză criminalistică nr. 30/ 1996 realizat în Dos. nr. 6605/1995 al Poliției Municipiului
Mediaș, județul Sibiu.
215
Hill J. Heather, Facsimile transmision and the Questioned Document Examiner, The Metropolitan
London Laboratory, 1996, p.11.
192
paginii. De asemenea, defectele unității de imprimare pot apărea sub forma unor linii verticale pe
toată lungimea actului. Astfel, încălzirea continuă a unui ac produce o linie verticală neagră, iar
neîncălzirea unui ac generează o linie albă. Ele pot fi deosebite de defectele de scanare care dispar
prin curățirea unității de imagine. Defectele unității de imprimare apăr în cazul documentelor
transmise prin fax numai pe exemplarul recepționat, respectiv în cazul folosirii acestuia drept
copiator.
Defectele specifice mecanismului pot consta în urme ale rolei presoare care asigură
mișcarea hârtiei. Funcționarea imperfectă a rolei se poate manifesta prin alungirea ori scurtarea
pe alocuri a semnelor ori literelor. Acest defect poate fi însă generat în cazul actelor recepționate
prin telefax și de defecțiuni ale liniei telefonice cu transmisie analogică.
Aparatele de tip telefax pot fi utilizate uneori la falsificarea unor acte, în combinație cu
metode obișnuite de falsificare. Ele pot fi folosite mai ales atunci când este vorba de transmiterea
la distanță a unor contracte, chitanțe, cecuri etc. Prin combinarea tehnicilor inițiale de ștergere,
radiere, adăugire cu retransmiterea prin telefax a actelor falsificate se încearcă uneori obținerea
unor plăți în bănci, ori dovedirea unor alte prevederi contractuale decât cele convenite.216
Într-un dosar au fost prezentate spre achitare prin bancă unele dispoziții de plată pe care
fuseseră modificate prin adăugare sumele confirmate. Din ,,cinci sute mii“ s-a făcut ,,cinci
milioane cinci sute de mii”, iar actul falsificat a fost transmis pentru plată băncii clientului, prin
telefax. Confruntarea exemplarelor fax și originale a permis ușor stabilirea modului de falsificare,
deși, datorită condițiilor de păstrare, copiile fax începuseră să-și piardă lizibilitatea.217
Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate218 multe din falsurile realizate cu
ajutorul copiatoarelor alb/negru sunt orientate spre realizarea unor acte compuse. Prin această
noțiune înțelegem un act nou, prezentat în copie electrostatică alb/negru care, de obicei conform
afirmațiilor părții ce încearcă să se preleve de conținutul său, ar reprezenta copia unui act contestat
,,al cărui original s-a pierdut. ”
Metoda de lucru este relativ simplă: se folosește o parte dintr-un alt act ce conține o
semnătură autentică a unui anumit titular, la care se adaugă un alt text realizându-se falsul prin
trucare și reproducerea cu copiatorul.219
216
Raport de expertiză criminalistică nr. 193/1996 din Dos. nr. 503301/1996 al Poliției Municipiului Cluj-
Napoca și Raportul de expertiză criminalistică nr. 151/1997 din Dos. Nr. 88475/1997 al Inspectoratului de Poliție al
Județului Hunedoara.
217
Raport de expertiză criminalistică nr. 245 din 11 noiembrie 1996 realizat în Dos. Nr. 503301/1996 al
Poliției Municipului Cluj-Napoca, la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj.
218
Hilton O., op. cit., Forensic Science International No. 13/1974, p. 117.
219
Boboș L., Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu ajutorul copiatoarelor
electrostatice, Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică și Criminologie. Procuratura Generală a R.S.R. No. 1-
2/1987, p. 152-156.
193
O variantă de fals comis cu ajutorul copiatoarelor este cel prin procedeul denumit
,,mască“, utilizând o coală de hârtie pentru a ecrana o parte a actului ce se truchează – de exemplu
se copiază antetul și finalul unui act adeverință oficială ,,mascând” textul original, introducându-
se apoi pe copie textul dorit și recopiind actul astfel plăsmuit.
Din experimentele făcute cu ocazia acestei expertize am putut constata că aceste tipuri
de urme-umbră apar pe copiile electrostatice alb/negru atunci când copiatorul nu este întreținut
corespunzător. Ele mai apar când actul de reprodus are unele deformări: cute, plieri rectangulare,
când se copiază acte din mai multe pagini, la limita dintre marginile paginilor, când sunt mai
multe coli suprapuse. Calitatea copiilor mai poate fi influențată și de alți factori:
2. Starea aparatului. Aici are importanță și timpul scurs de la ultima utilizare, gradul de
încărcare pentru ziua respectivă. Pe măsura creșterii numărului de copii realizate cu un copiator
se produc uzuri ale cilindrului.
4. Gradul de contrast al expunerii. Actele au contraste diferite între fond și text, iar unele
acte realizate cu imprimante matriciale sau mașini de scris cu bandă carbonică necesită un
contrast mai redus, dată fiind tenta de gri a imprimării și raportul redus de contrast cu albul
suportului material.
220
Dosar nr. 47/VIII/1/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și Raport de expertiză
criminalistică nr. 54/1995 al Laboratorului de expertize criminalistice Cluj.
194
Alteori, copiile alb-negru ale unor acte sunt falsificate prin alterarea conținutului unui
text. Îndepărtând de pe copie unele mențiuni (cifre, cuvinte, fraze), se pot introduce altele în locul
lor. În acest sens amintim o expertiză realizată la Laboratorul interjudețean de expertize
criminalistice Cluj în care, pe lângă identificarea autorului unei semnături, s-a stabilit și modul
în care a fost falsificat unul din exemplarele actului, exemplar prezentat în copie electrostatică și
care prezenta diferențe de conținut față de exemplarul din arhiva notarială.221 S-a realizat o copie
electrostatică a celor două pagini ale actului din arhiva notarială. De pe copie, din mențiunea “cu
excepția garajului“ au fost radiate litere, rămânând doar mențiunea ,,... garajul ...”, apoi s-a
completat prin adăugare, mențiunea devenind ,,și garajul”, ulterior copia modificată a fost
recopiată, fiind utilizată pentru susținerea unor pretenții în fața instanței de judecată. Examinarea
microscopică a imaginii și compararea actului inițial și a copiei falsificate prezentate în instanță
au permis prin identificarea coincidenței parțiale și a diferențelor stabilirea falsului.
Acest aspect nu trebuie însă supraapreciat. Credem că, deși documentele realizate cu
ajutorul sistemelor computerizate tind să devină tot mai prezente în viața de fiecare zi, iar
computerul însuși să preia o mare multitudine dintre sarcinile și eforturile umane, rolul său este
221
Raport de expertiză criminalistică nr. 223/ 1997 efectuat în Dos. nr. 2273 / P / 1996 al Parchetului de
pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș.
222
RAMSEY L. SANDRA -The Effect of Computers on Forensic Document Examiners, International
Journal of Forensic Document Examiners, Vol. 2, No. 3 July / Sept. 1996 p. 187.
223
Idem.
195
încă limitat, determinant rămânând factorul uman. Este larg susținută de literatura de specialitate
opinia 224 că, în viitor experții vor întâlni tot mai des documente realizate cu ajutorul computerului
cărora vor trebui se identifice sursa. ,,Cei care ignoră ultimele evoluții în tehnologia computerelor
riscă să-și limiteze capacitățile și să-și limiteze dezvoltarea.” 225 Aceasta presupune deci a
cunoaște și înțelege modul de funcționare și posibilitățile aparatelor respective, ca o expresie a
caracterului deschis la cunoștințe din cele mai diverse domenii pe care le presupune activitatea
de criminalist.
224
LESLIE A. G.; STIMSON T. A., Identification of Print Out Devices - Forensic Sciences Journal Vol.
19, 1982 p. 11.
ALLEN M. J., Dot-Matrix printers, Forensic Science International Vol. 35, No. 4/ 1987 p. 283-
295.
WINCHESTER M. J., Examining a Computer Printed Document - Presented at the the 43-rd Annual
Meeting of the American Society of Questioned Documents Examiners 1985 , p. 2. ș.a.
225
RAMSEY L. S., op. cit., p. 190.
196
imagine preluată din memoria computerului, care comandă și combinațiile de culori, numărul de
copii etc., prin programul de editare. Examinate la microscop imprimările realizate prin
imprimantele cu laser nu se deosebesc, la prima vedere, de cele realizate cu un copiator, ambele
utilizând la reproducerea imaginii pe hârtie pulberea-toner.
De cele mai multe ori, în practică, este descoperit numai documentul suspect, urmând
ca ancheta să conducă la stabilirea autorilor contrafacerii ori falsului. Problema care se pune în
această situație, este aceea de a stabili în primul rând care este sursa directă a unui document
suspect: un copiator laser sau o imprimantă laser, iar după rezolvarea acestui aspect se poate
forma cercul de aparate bănuite și se trece la identificări de aparate, materiale, hârtie, toner etc.
Conform unui studiu efectuat de către un colectiv de specialiști din Marea Britanie
pentru un lot de zece modele de copiator de la firmele Canon, Toshiba, Rank Xerox și pe un lot
de trei modele de imprimante Brother și Hewlett Packard LaserJet III și IV, deși latente, urmele
lăsate de mecanismele de alimentare cu hârtie pe colile respective sunt la baza acestor posibilități
de identificare. Examinarea presupune dotare tehnică - un aparat de detecție electrostatic tip
ESDA, la care se poate adăuga și un comparator video-spectral. Urmele produse de ghiarele
mecanismului de alimentare cu hârtie sunt în general diferite de la o marcă la alta, deși studiul
amintit indică faptul că modelele de imprimante Brother și H. P. LaserJet III lasă urme relativ
asemănătoare, având același număr de ghiare de preluare a hârtiei din tavă. Urmele sunt în general
mai vizibile la partea cu care documentul, coala de hârtie, pătrund în aparat și se păstrează un
anumit timp, fiind detectabile chiar și după circa două luni. 227
Pentru copiatoare ele diferă uneori, chiar la același fabricant, de la un model la altul, în
funcție de numărul și poziționarea ghiarelor de prindere a hârtiei, de tipul, dimensiunile și forma
rolelor de transport.
Pentru imprimante cu laser transportul hârtiei este realizat cu ajutorul unei benzi din
pânză cauciucată, sau la unele modele cu role; și acestea lasă urme latente specifice, care pot fi
puse în evidență cu ajutorul aparatului ESDA. Vom prezenta pe scurt metoda de examinare cu
ajutorul aparatului ESDA. Documentul de examinat este acoperit prin vacuumare cu o folie de
plastic foarte subțire. Vacuumarea produce aderarea foliei la fibrele hârtiei. Peste folie se presară
pulbere tip toner, iar documentul este introdus între două plăci de metal încărcate electrostatic.
Astfel, pulberea toner aderă la folia de plastic, aglomerându-se mai pronunțat acolo unde fibrele
hârtiei au fost deformate de mecanismul de prindere și transport. Devin în acest mod vizibile pe
226
ARBOUINE M. W., The use of drum defects to link laser printed documents to individual laser
printers, Journal of Forensic Identification, Vol. 34, No. 2, 1994, p. 165-170.
BOYD P. F. J., Laser technology - A new concept to chalenge the forensic document examiner,
Canadian Society of Forensic Sciences Journal, Vol. 16. No. 1/ 1983 , pag. 7-17.
227
STOCKTON A., GILLIES E. A., Identification of modern office machinery by paper handling marks
- A method of distinguishing between photocopied and laser printed documents - London 1996, abstract p. 1-5.
197
folia de plastic urmele latente. Ele pot fi apoi fotografiate ori scanate, introduse în memoria video
a unui computer și examinate apoi comparativ, pentru identificare.
O chestiune, lăsată neinvestigată de către autorii studiului amintit, este cea a efectelor
pe care condițiile de păstrare ale documentelor - căldură, uzură, umiditate - precum și calitatea
hârtiei pe care sunt imprimate le au asupra urmelor specifice mecanismului. Credem că, în mod
firesc, ele vor influența păstrarea în timp, durata posibilității de identificare a urmelor
mecanismului și de diferențiere a sursei, depinzând de gradul uzurii și de agresivitatea condițiilor
păstrării.
Deși pentru o perspectivă mai îndepărtată, considerăm că ar fi utilă formarea pentru uzul
specialiștilor a unui repertoar de mărci și modele care să conțină caracteristicile specifice
diferitelor modele de imprimante, clasa de precizie ( rezoluția în dpi), aspectul urmelor latente
ale mecanismului, clasificate pe număr de elemente, producători, ani de fabricație. Aceasta va
oferi, printre altele informații și pe cele privind concordanța dintre data afirmată a emiterii unui
act și data existenței modelului de imprimantă pe piață sau în dotarea emitentului (organe de stat,
diferite bănci și firme economice, ș.a.m.d.). Imprimantele cu jet de cerneală realizează
imprimarea, așa cum le arată și numele, prin intermediul proiectării unui jet fin de cerneală, ai
cărui stropi sunt vizibili sub microscop. Modelele sunt disponibile atât în variantă alb/negru cât
și color.
Imprimantele color realizează culorile prin combinarea a patru culori - roșu magenta,
galben, albastru cyan și negru. Prin examinare microscopică pot fi distinse depunerile succesive
de stropi de cerneală, observându-se și difuzia cernelii în fibrele hârtiei.
Așa cum am putut constata și din practica personală, în ultimii ani a crescut tendința de
utilizare a imprimantelor cu jet de cerneală la comiterea diferitelor falsuri ori contrafaceri
229
În unul din cazuri, am întâlnit bancnote de 10.000 lei realizate cu ajutorul unei
imprimante cu jet de cerneală, autorii contrafacerii declarând în cursul anchetei că au cumpărat
228
AGINSKI N. V., Dating and characterising writing, stamp pad and Jet printer inks by gas
Chromatography / Mass spectrometry, International Journal of Forensic Documents Examiners, Vol. 2, No. 2,
April/June 1996 p. 103-106.
229
Raport de expertiză criminalistică nr 188 din 16 august 1996 în Dos. nr. 207/P/1996 al Parchetului de
pe lângă Tribunalul Cluj.
198
mai multe bancnote contrafăcute în acest mod de la un necunoscut din o altă localitate, ocazie cu
care le-a venit ideea de a încerca să facă același lucru cu computerul propriu, cu care ar fi realizat
,,numai de încercare” câteva, fără să le pună în circulație. Date fiind elementele declarate, s-a
cerut să se stabilească printr-o expertiză criminalistică dacă bancnotele proveneau din loturi
realizate cu imprimante diferite sau au fost realizate cu aceeași imprimantă. Examinarea
comparativă macroscopică a celor două loturi de bancnote contrafăcute a pus în evidență diferențe
de nuanță ale culorilor și de finețe a imprimării, iar la examinarea microscopică a devenit clar că
există diferențe și la nivelul clasei de rezoluție. S-a confirmat astfel că sunt două loturi de
bancnote, provenind de la o imprimantă de 300 dpi - cea cu care lucraseră inculpații și respectiv,
un lot de la o imprimantă de 800 dpi - bancnote despre care inculpații declaraseră că le-au
cumpărat de la alte persoane.
Sigiliile pot fi realizate atât din cauciuc cât și din metal. În general ele produc urme de
stratificare cu tuș, dar pot fi și sigilii seci (,,timbre seci”) de genul celor aplicate pe diplomele de
studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate etc., în general pe acte care
dovedesc o anumita calitate, stare.
Confecționarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma (de exemplu sigilii
rotunde cu stemă, pătrate cu inscripții, triunghiulare de viză, ș.a.). Unele elemente sunt generale
- forma, dimensiunile, lungimea și caracterele literale.
199
Alte caracteristici identificatoare se datorează uzurii, deformării conturului, știrbiri ale
muchiilor, îmbâcsirea cu tuș sau fibre microscopice de hârtie a caracterelor etc. Elementele de
uzură sunt adesea interpretate greșit de către falsificatori și sunt omise de pe copia (falsul) pe care
o confecționează.
(1) Desenarea - se copiază prin transparență sau prin diaproiecție o impresiune originală.
În acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor și foarte des pot apărea diferențe de
proporții.
Se poate realiza utilizând albuș de ou fiert, sau hârtia ori pelicula fotografică umezită.
Imprimarea care rezultă este neclară, confuză, datorită difuziei tușului prin umectare.
O metodă mai rar folosită, însă existentă, este realizarea unei ștampile prin îmbucșarea
mai multor bucăți provenind din mai multe ștampile vechi. Rezultă o ștampilă cu asimetrii și
diferențe de uzură a unor porțiuni.
Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte ștampile care sunt rotite pentru a face
imprimarea ilizibilă.
Cea mai eficientă, însă dificil de realizat sub aspectul procurării sigiliului original, este
,,furtul impresiunii” cu cauciuc siliconic. Acesta preia cele mai mici detalii și permite realizarea
unui negativ după care se va putea turna apoi un sigiliu aproape identic cu modelul original, de
mare precizie. Dificultatea rămâne în procurarea sigiliului original pentru luarea mulajului.
O metodă de dată recentă este realizarea de forme de ștampilă cu ajutorul unui sistem
computerizat. 230 Metoda se folosește la origine în activitatea de producere a ștampilelor de
cauciuc în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizează scanarea unei impresiuni
autentice de ștampilă, care este stocata în memoria unui computer (un model 386 sau mai
performant).
230
Alamoreanu, S., Falsuri în acte. Metode clasice și moderne - Teza de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai
1998.
200
Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta
este prelucrată în stația grafică, putând fi rearanjată imaginea, literele, pot fi introduse sau
înlăturate unele simboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obținută este redată cu o imprimantă cu
jet de cerneală, realizându-se apoi un negativ pe un planfilm negativ.
Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiație ultraviolet (UV) se obține în urma unui
proces de developare și polimerizare un sigiliu corespunzător modelului creat cu ajutorul
computerului. Erorile acestei metode pot apărea în special în faza de prelucrare a imaginii grafice,
când anumite elemente sunt înțelese eronat sau sunt apreciate ca neesențiale (uzuri particulare,
plasări specifice ale unor semne) pe care din ,,dorința de perfecțiune” falsificatorul le corectează,
sau intervin chiar corecții prin programul computerelor, îndepărtându-se astfel de impresiunea
autentică.
În toate cazurile când se pune problema unui fals sigilografic, este necesar să se procure
impresiuni ale sigiliului în litigiu din perioada din care se susține că provine actul ce conține
impresiunea contestată / perioade apropiate, aceeași lună, an, chiar zi. Chiar și în cazul unor
falsuri grosolane se va putea ilustra pentru comparație cu impresiuni cu garanții de autenticitate.
Există reguli procedurale clare cu privire la aceste activități, dar nu la acestea ne vom
referi, ci la unele greșeli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate,
cât și în colectarea materialelor de comparație.
În același sens, este total greșită practica de a prinde actele în litigiu prin coasere la dosar
sau prin găurire cu ace de gămălie ori prin capsare alături de probe. Toate aceste manevre produc
urme noi, ducând în general la ceea ce specialiștii numesc ,,contaminarea urmelor”. Astfel, o
coasere la dosar sau o prindere cu ac de gămălie poate să distrugă sau să acopere o urmă de
prindere anterioară cu ac de gămălie, realizată cu ocazia fixării unui act sub cel fals în scopul
copierii prin transparența a unei semnături.
Nu se vor face mențiuni scrise pe actul suspect, fiind total greșită practica instanțelor de
a menționa pe actele în litigiu: ,,Vizat spre neschimbare”. Actele în litigiu trebuie împachetate în
201
plicuri, evitând plierea și sigilându-se plicul. Pe plic se va menționa conținutul. Plicul poate fi
ulterior cusut la dosar fără a se găuri actul contestat.
Ridicarea și conservarea acestora se face prin diverse metode în funcție de gradul lor de
distrugere. În primul rând, nu se vor stropi cu apă actele care încă ard sau care încă fumegă.
Aceasta acțiune ar duce la distrugerea cenușei care poate fi exploatată la identificarea unor resturi
de text.
Atunci când materialul nu este ars în întregime se poate proceda la evidențierea scrisului
de pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu mașina de scris sau prin
tipărire, deoarece, aceste substanțe sunt rezistente la temperaturi înalte. Actul va fi în prealabil
tratat în mediu umed (aburi) sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece la examinarea
în radiație UV sau IR, exploatându-se capacitatea de reflexie a substanțelor folosite la scriere.231
Materialul de comparație este foarte important pentru calitatea concluziei asupra unui
act suspect. De calitatea și veridicitatea materialului de comparație depinde în mare măsură
precizia și profunzimea constatărilor expertului.
231
Sandu, Dumitru, op. cit.
202
Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze materiale
pentru comparație conținând scris și semnături cu garanții de autenticitate (de exemplu contracte
autentice de cumpărare a locuinței, cărți de muncă etc.).
Deși se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie arătat că precizia cu
care poate fi stabilită această vechime este relativă, ea variind de la aprecieri probabile la
concluzii cu marjă de eroare de 15-20 de ani în funcție de timpul scurs de la data afirmativă a
întocmirii actului contestat.
203
CAPITOLUL X
METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ
Secțiunea 1. Noțiune
Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei,
ceea ce presupune profesionalism, atenție și grijă în efectuarea acestei activități. De cele mai
multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă și medici legiști, experți criminaliști, specialiști
din alte domenii.
Prin conținutul său multivalent cercetarea locului faptei presupune adesea și realizarea
unor activități aparent diferite cum sunt percheziția și reconstituirea, chiar unele experimente
judiciare.
Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea
întinderii prejudiciului, identificarea victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru depistarea și
ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.
Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru și până la clădirea
abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei
204
clădiri sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu și
până la clădirea abandonată.
Ex. 2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde încep
urmele de frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum și
zonele în care se descoperă resturi ale caroseriei.
Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar
distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenției pompierilor pentru a
stinge un incendiu.
205
specialiștilor în funcție de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se
organizează apoi deplasarea rapidă la locul faptei.
Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza
locului, salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum și măsurile de identificare și prindere
a făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp prețios, de probe determinante
în stabilirea adevărului precum și chiar la apariția unor posibile erori judiciare.
Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt ușor rănite, dar încă în viață,
este o activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenție pentru a produce
cât mai puține modificări în câmpul infracțional.
Configurația locului faptei poate suferi modificări sub acțiunea a două categorii de
factori: obiectivi (fenomenele naturale) și subiectivi (prin pătrunderea și acțiunea în locul faptei
a unor persoane neavizate). Acțiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni
și modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul și
pe timpul realizării activității de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea temporară
a zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii și schiță.
Pătrunderea unui „val de curioși” la locul faptei poate duce și ea la distrugerea urmelor.
Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda și la ridicarea de impresiuni de la
aceștia, pentru a-i putea elimina din cercul de suspecți.
Între primele activități se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere și fixare
a tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură și care
nu pot fi reținute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate și consemnate în
procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de pușcă, de alcool, de animal.
Vor fi aleși cel puțin doi martori asistenți care, în calitate de observatori imparțiali, atestă
prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în
realitatea sa. Martorii asistenți sunt aleși dintre persoanele care nu au legături de rudenie cu partea
vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De asemenea, martorii
asistenți nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părțile enumerate mai sus.
Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât și
a zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În această etapă, echipa de cercetare
se va concentra pe următoarele activități:
orientarea de ansamblu și delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia
întinderile spațiale în care se va lucra;
alegerea punctului de debut și a modului în care se va face cercetarea => modalități:
din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare). În
mod concret, punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află
cadavrul, mașina accidentată, seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o
încăpere se vor examina ferestrele, mobilierul, alte obiecte din încăpere pentru
descoperirea de urme latente. Când întinderea este mai mare, parcurgând spre exemplu
mai multe încăperi, spații deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc central, fiind
preferabilă alegerea și marcarea căii de acces și cercetarea pe sectoare.
stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracțional și limitarea accesului;
descoperirea și fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor judiciare, a
înregistrărilor video și a schiței locului faptei. Se măsoară și se consemnează pozițiile,
tipul și distanțele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puțin 2 puncte fixe.
Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice:
examinarea amănunțită a corpului victimelor,
executarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu,
luarea primelor declarații ale martorilor, victimelor,
clarificarea „împrejurărilor controversate.
207
Secțiunea 3. „Împrejurările controversate”
Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situații care au
schimbat conformația câmpului infracțional, dar nu ca o consecință obiectivă a comiterii
infracțiunii, ci rezultând din acțiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în
eroare a organelor judiciare.
De asemenea, absența urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanță care
exclude posibilitatea autoîmpușcării. Lipsa de la locul faptei sau prezența dar în cantități foarte
mici a urmelor de sânge în cazul reacțiilor violente rezultat al acțiunii armelor de foc,
208
demonstrează că decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în
locul în care a fost descoperit.
Direcția de tragere nefirească, indicând poziții ale armei care de obicei nu sunt abordate
de către sinucigași, evidențiază de asemenea, situații controversate care trebuie lămurite cu ocazia
unor experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor anatomice ale victimei și
verificarea dacă acesta putea să se autoîmpuște din poziția respectivă. Mai putem aminti aici de
găsirea unor note cu conținut de „bilet de adio” cu un scris foarte ordonat, cu un scris diferit de
cel al victimei, simularea unei efracții cu acțiunea de forțare din interiorul încăperii etc.
Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea infracțiunii
de călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între acțiunile lui și
decesul celuilalt militar.
209
Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei
Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerințelor statuate
în articolele 195 și 198 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei părți
preambul, partea descriptivă și partea finală.
În preambul se consemnează, conform art. 198 C.pr.pen.:
- numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T. de
la Parchetul Tribunalului Cluj, comisar B.G. de la IPJ Cluj);
- locul unde s-a încheiat procesul verbal;
- data la care s-a încheiat procesul verbal;
- data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul verbal
- numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la
întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;
- temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 192 C.p.p.);
- condițiile meteo și de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer acoperit/ceață, soare, ploaie, vânt,
ninsoare).
Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 195 C.p.p.,
descrierea amănunțită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea și descrierea
tuturor activităților întreprinse, descrierea urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite
și examinate, descrierea poziției mijloacelor materiale de probă, descrierea „împrejurărilor
controversate”.
Întregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină și la final de către persoanele care
au participat: organul judiciar, martori asistenți, medic legist, specialiști/experți, persoana
suspectată de comiterea faptei, apărătorul acestuia.
210
Secțiunea 5. Utilizarea imaginilor în Criminalistică
Începând cu anul 1893 criminaliștii vor folosi tot mai des tehnica fotografică. Încă din
anul 1840 Poliția belgiană folosea în închisori tehnicile fotografiei pentru reținerea
semnalmentelor infractorilor. Cu timpul, a apărut foarte clar cât de utilă este fixarea prin
intermediul fotografiei a locului faptei, a urmelor găsite, a obiectelor de la locul faptei, a
aspectului victimelor, ca și a portretelor infractorilor. Elementele amintite au devenit astfel, în
mod repetat accesibile anchetatorilor, judecătorilor, apărătorilor părților, cât și juraților. Pentru
aproape un secol, fotografia a rămas un sprijin neprecupețit în întreaga activitate de descoperire,
cercetare, probare, judecare și condamnare a infracțiunilor.
România s-a situat printre pionierii fotografiei judiciare, în 1879 fiind creat un serviciu
de fotografie judiciară la Poliția capitalei232.
232
N. Ionescu 1Fotografia de semnalmente în România” în lucrarea Școala românească de criminalistică
Ed. MI București 1975, pag. 60-63
233
C. Suciu – op. cit. pag. 23
234
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, Ed. Actami 1995, pag. 102
211
reconstituire, de percheziție, destinate reținerii și fixării rezultatelor activității de
urmărire penală.
Fotografia judiciară de examinare care se execută în condiții speciale, de
laborator (fotografii de examinare, de ilustrare, fotografia microscopică,
fotografia în radiații invizibile – X, beta, gamma).
235
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, 1981, pag. 109
236
I Mircea, op. cit., pag. 30-31; E. Stancu op. cit. pag. 109; P.F. Ceccaldi La criminalistique Paris 1962,
pag. 18.
237
I. Mircea, op. cit., vezi și Camil Suciu, op. cit., pag. 55 și urm.
238
E. Stancu op. cit. pag. 110
212
c) Fotografia obiectelor principale servește redării modului în care s-au găsit obiectele,
ființele, cadavrele, implicate în eveniment (faptă) precum și consecințele produse.
De exemplu: vehicule ciocnite, cadavrele victimelor, clădire incendiată, rezervor
explodat, etc. Obiectele, urmele, etc. vor fi marcate cu aplicarea unor numere
urmărind o iluminare cât mai bună, care să permită surprinderea unor aspecte
particulare – urme de frânare, stropi de sânge, cioburi de geam, pereți crăpați,
ș.a.m.d.
Fotografiile din această categorie vor trebui să fie realizate cu respectarea unor reguli
de poziționare a executantului astfel:
- cadavrele vor fi fotografiate de sus, aparatul fiind plasat pe verticala cadavrului,
pentru a obține o imagine plan, ce cuprinde în întregime lungimea corpului,
poziția membrelor, a capului, etc; această imagine va fi completată de fotografii
din lateral.
- Cadavrele înecaților vor fi fotografiate mai întâi în apă, apoi după scoaterea la
mal;
- Obiectele găsite peste, sub sau lângă cadavru vor fi fotografiate așa cum au fost
găsite înainte de mutarea cadavrului;
- Fotografiile de ansamblu ale cadavrelor vor cuprinde doar pe 1/3 din suprafața
lor cadavrul propriu-zis pentru a surprinde în imagine și ambianța239 locului în
care a fost descoperit.
239
C. Suciu, op. cit., pag. 64
240
E. Stancu, op. cit., pag. 111
213
2. Fotografia semnalmentelor servește la înregistrarea fotografică a imaginii persoanelor
căutate, identificate, reținute, precum și a cadavrelor neidentificate. Ea apare deci ca fotografie
de identificare a persoanelor și fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.
a) Fotografia de identificare a persoanelor se realizează de către serviciile
specializate ale poliției241 cuprinzând două imagini bust, una din față și una din
lateral. Poziționarea subiectului se face cu privirea orientată înainte, cu capul
descoperit, pieptănat, urmărindu-se surprinderea unor detalii specifice: cicatrici,
defecte anatomice, etc. se recomandă fotografii color.
b) Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute se realizează[ la fel, cu
mențiunea că fotografierea va fi precedată de ”toaleta cadavrului” ce se practică
în cazul unor cadavre rezultate din accidente, catastrofe, etc. care au fost
deformate, cu leziuni ale feței, etc. Această pregătire constă în spălarea feței și a
părului de sânge, murdărie, etc., coaserea plăgilor, aranjarea părului. Se va
încerca deci obținerea unui aspect cât mai apropiat de cel din timpul vieții pentru
a ușura recunoașterea.
Posibilitățile actuale de fixare prin imagini video a reconstituirilor fac mult mai
complexă și utilă fixarea prin imagini a reconstituirilor, permițând în același timp reținerea
eventualelor comentarii ale participanților asupra unui moment sau altul al desfășurării
evenimentelor ce se reconstituie.
241
Idem pag. 118
242
E. Stancu op. cit. pag. 122 și I. Mircea op. cit. pag. 40
214
Fotografia judiciară de examinare
Poate fi realizată în spectrul vizibil de radiații, precum și sub radiații invizibile și are ca
scop fixarea imaginilor cu aspectul inițial al unor obiecte, urme, probe, reproducerea comparativă
a caracteristicilor de identificare, scoaterea în evidență a detaliilor urmelor, evidențierea
rezultatelor procedurilor de examinare, fixarea prin imagini a elementelor microscopice, etc. În
funcție de procedeele folosite la realizare, fotografia de examinare poate fi clasificată în:
fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, microfotografie,
fotografie obținută cu radiații speciale X, gamma, beta, IR, UV243. În general aceste tipuri de
fotografiere sunt realizate în condiții de laborator, presupunând surse speciale de iluminat,
mijloace tehnice adecvate.
a) Fotografia de ilustrare servește la fixarea aspectului inițial al unor obiecte
examinate, ale căror caracteristici, dimensiuni, aspect pot suferi unele modificări
în procesul investigărilor de laborator: acte, corpuri delicte, obiecte, sigilii, arme,
etc.
b) Fotografia de comparare vine să completeze în mod firesc pe cea de examinare,
servind la confruntarea imaginii obiectelor, urmelor în litigiu (scris, semnături,
striații pe cămașa unui proiectil, tăieturi) cu cele a căror proveniență este certă
(semnături sau scris ale titularilor, bănuiților, urme produse experimental,
proiectile trase cu arma examinată, etc.). Imaginile vor fi folosite la stabilirea
continuității liniare a micro-striațiilor prin juxtapunere, îmbucșare, suprapunere
de clișee.
c) Fotografia de umbre permite punerea în evidență a detaliilor aflate în relief. Ea
mai poate servi și la evidențierea unor trasee de adâncime. De exemplu, scrisul
realizat cu presiune mai mare prin copiere. Diferența de presiune va fi făcută
vizibilă prin fotografia de umbre a suprafeței de pe verso colii de hârtie. Sursele
de lumină se plasează sub un unghi ascuțit pentru a permite relevarea prin umbre
a detaliilor.
d) Fotografia de reflexe este utilizată pentru evidențierea urmelor greu de văzut,
urme latente, de suprafață, situate pe suprafețe lucioase, netede, strălucitoare
(urme papilare pe un geam, pe luciul mobilei, etc.) Se va utiliza realizarea
imaginilor cu camera fotografică plasată sub un unghi ascuțit, fasciculul de
lumină reflectându-se diferit de pe urmă, respectiv de pe suprafața lucioasă.
243
E. Stancu, op. cit., pag. 125 și urm.
215
e) Fotografia în radiații invizibile este tot o varietate a fotografiei de laborator la
realizarea examinărilor complexe. Sunt evidențiate prin tehnicile speciale
obiecte ascunse în alte obiecte (de exemplu, arme ascunse). De asemenea, prin
utilizarea radiațiilor ultraviolete se evidențiază locurile în care s-au făcut operații
de falsificare asupra unor acte, ștergerea unui text, spălarea unor mențiuni
anterioare, etc. Aceste radiații sunt mult utilizate și în traseologie, balistica
judiciară, pentru evidențierea marcărilor criminalistice (”capcane chimice”), la
evidențierea elementelor de siguranță ale unor documente, la evidențierea
urmelor biologice, etc.
f) Microfotografia servește la fixarea fotografică a examinărilor microscopice. Are
o aplicare extrem de largă, de la examinarea și demonstrarea identității
microurmelor, la examinarea traseelor scrise, a manevrelor dolosive pe acte
(radiere, răzuire), până la examinarea firelor de păr și fibrelor textile.
Desigur că tehnicile actuale au progresat mult, imaginile fiind preluate digital și putând
fi supuse unor noi modalități de analiză, amplificare, descompunere de culoare, comparare prin
suprapunere, utilizarea programelor de computer de analiză și prelucrarea mergând în prezent
până la demonstrarea falsificării (trucării) imaginilor.
Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de
complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obișnuit, în
cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient și
organizat, metodic.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:
Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru
orientarea corectă a activităților, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în
scris. Deși pot exista și activități mai simple care nu necesită un plan de urmărire, este indicat să
se precizeze în scris toate activitățile ce urmează a fi desfășurate.
217
Secțiunea 7. Versiunile de urmărire penală
Apar ca supoziții logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de
stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.
versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură
penală.
versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe
plan secund, cum ar fi anumite acțiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot
servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.
În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune
secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informații
exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducții ale
anchetatorului. În cazul datelor rezultate din declarațiile martorilor se va proceda cu
circumspecția necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la informația respectivă
(cunoștințe, mediu social, cultura, stare a sănătății, poziție, prezența în locul respectiv etc.).
Elaborarea și verificarea versiunilor
Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au
obținut date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este
guvernată de trei condiții esențiale:
1. deținerea de date și informații corespunzătoare cantitativ și calitativ. Acestea sunt
condiționate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.
218
Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:
1. Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicații.
2. Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură procesuală și
completate cu date de natură extrajudiciară).
3. Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile.
4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentări
logice.
Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeași faptă se vor
verifica în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a
probatoriului, cu continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate
duce la dispariția/alterarea probelor, deformarea percepțiilor martorilor etc.
În caz excepțional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcție de
ordinea evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate și
versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se confirme
integral sau parțial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parțial.
Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare și efracție, a fost sustrasă o cantitate mare
de bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu
haine) care au fost transportate la distanță într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare
și prindere, a declarat în mod constant că a acționat singur, transportând bunurile cu un rucsac
și o roabă și că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au
dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluționată, nu au mai
fost elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistați ceilalți doi participanți la furt, care
încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a fost
comisă de cei trei împreună și că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei prezență în
zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă inițial acest amănunt nu a
fost considerat important.
După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă,
conforme probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziții, rămase fără
interes pentru soluționarea cauzei.
219
CAPITOLUL XI
TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI
ŞI ALTOR SUBIECȚI PROCESUALI
Probele obținute într-o anumită cauză vor putea fi verificate prin intermediul ascultării
parților: suspect, persoanei vătămate, martori. Tot cu această ocazie și pe această cale vor putea
fi completate elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor se realizează
principiul aflării adevărului în cauză.244
244
Mateuț, Gh., Procedură penală, vol. III, pg. 14
220
criminalistică și de psihologie judiciară, deoarece latura procedurală asigură prin reglementare cele
mai bune practici criminalistice pentru aflarea adevărului și care au rolul de ghida organul judiciar
și subiecții procesuali în aplicarea acestor practici245.
În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării,
tactica de ascultare, precum și materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării,
ținând cont de particularitățile fiecărei infracțiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de
personalitatea și psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceștia:
antecedente penale, mediul socio-familial de proveniență, pregătirea școlară, comportamentul
anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire și realizarea cu succes a ascultării.
Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate
de suspecți sau inculpați, faptele care au fost reținute în sarcina acestora, participanții, calitatea
și contribuția lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermediul
audierii.
245
N. Volonciu, ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, 2014, p. 247
221
(3) Cunoașterea suspectului sau inculpatului
Date de acest gen se pot obține pe mai multe căi, atât directe, cât și indirecte. În cadrul
activităților de informare indirectă se înscriu: investigații cu privire la persoana sa, date rezultate
din cercetarea la fața locului, verificări la cazierul judiciar și în evidențele operative, audieri ale
altor martori sau suspecți, studierea unor înscrisuri care emană de la suspect sau inculpat. Pe cale
directă, se pot obține date prin intermediul unor percheziții, aplicare de sechestru, reținere sau
arestare, precum și prin audiere.
222
Un element de noutate prevăzut de art. 109 alin. 2 C.pr.pen. constă în aceea că suspectul
sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte cât și în timpul audierii. În
vechea reglementarea avocatul nu avea posibilitatea să intervină în timpul declarației pentru a-și
consilia clientul, ci acesta avea dreptul de a adresa întrebări suspectului sau inculpatului numai
în faza ascultării dirijate, după epuizarea întrebărilor adresate de organul judiciar.
În această etapă vor putea avea loc anumite discuții prealabile (în cazul unei ascultări
primare), care să permită o primă ,,tatonare” a suspectului ca persoană, preocupări, mentalități,
pregătire profesională, etc. Pe această cale, se poate realiza o apropiere psihică, de natură să
conducă adeseori la o atitudine sinceră.
b) Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări, sau prin darea unor
replici, și chiar atunci când se observă nesinceritate, suspectul sau inculpatul trebuie lăsat să
223
termine relatarea. Atunci când se observă că relatarea se îndepărtează de subiect și include aspecte
care nu au legătură cu cauza, discuția va fi reorientată spre aceasta, cerându-se declarații asupra
fondului cauzei.
În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări diferite sau
dacă este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte.
La terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită
faptă ce este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legătură cu acele episoade. Numai după
lămurirea completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor
libere cu privire la alte fapte.
Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută și analizată poziția făptuitorului prin
compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observațiile rezultate în
această fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în
continuare. Chiar atunci când ne aflăm în fața unui suspect / inculpat care neagă în totalitate fapta,
denaturând adevărul, nu se va adopta o poziție ostilă, nici reacții rigide, deoarece printr-o bună
adaptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziția recalcitrantă, obstrucționistă, a celui
ascultat.
Întrebările ce vor fi adresate vor viza obținerea unor explicații complete asupra tuturor
faptelor ce au fost reținute, verificarea și cunoașterea tuturor argumentelor invocate în apărare.
Pentru obținerea unor date noi, necunoscute anterior, în legătură cu faptele de importanță,
esențiale pentru cauză, a lămuririi complete a explicațiilor suspectului sau inculpatului, se vor
adresa întrebări astfel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în declarație.
224
să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în
declararea adevărului.
În procesul ascultării pot fi folosite mai multe categorii de întrebări, în raport cu scopul
urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.
Aceste procedee tactice sunt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovăția în
vederea obținerii unei declarații complete din partea suspectului sau inculpatului, prin utilizarea
celorlalte probe administrate în cauză.
Audierea progresivă
Așa cum o arată și denumirea, această modalitate se bazează pe prezentarea gradată a
probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puțină importanță (cele care privesc
amănunte secundare ale infracțiunii), apoi cele mai importante, cele care privesc faptul principal.
Această gradare poate să determine pe cel ascultat să renunțe la eventualele declarații mincinoase
făcute anterior.
Audierea frontală
Se realizează prin prezentarea neașteptată a celor mai puternice probe. Această abordare
directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării suspectului, urmărind
determinarea acestuia la declarații sincere.
225
Acesta va solicita lămuriri, va pune întrebări, creând un climat de natură a atrage
încrederea și respectul celui ascultat.
Când suspectul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri cu privire
la unele amănunte din cursul relatărilor libere. Dacă apar unele inadvertențe, neconcordanțe, se
vor cere suplimentar explicații, se vor solicita, de exemplu, prezentarea biletelor de călătorie
atunci când se susține lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare
ale acestui fapt - bilete de cazare la hotel, bilete de ieșire din spital, delegații, etc.
Cu toate acestea, chiar și în absența unei prevederi legale exprese, valoarea condiționată
a declarațiilor suspectului sau ale inculpatului făcute în timpul procesului penal este o certitudine
deoarece acesta va avea întotdeauna o poziție subiectivă de asemenea natură în care va urmări să
își satisfacă propriile interese246. Astfel, considerăm că declarațiile acestea pot servi la aflarea
adevărului, numai în măsura în care acestea se coroborează cu celelalte mijloace de probă
existente la dosarul cauzei247.
Această abordare este firească, deoarece prevederea legiuitorului român din cuprinsul
art. 69 C.pr.pen. 1968 nu a rezultat din voința discreționară a legiuitorului ci din observarea
permanentă a comportamentului omului vinovat, din cele mai vechi timpuri până în prezent248,
246
În acest sens a se vedea N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Art. 62-135.
Probele și mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 31
247
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale codului de procedură penală român. Partea generală. Vol.
I, Ed. Academiei, București, 1979, p. 187); În jurisprudență s-a argumentat că dacă probele unei cauze se limitează
doar la cele rezultate din declarațiile date de inculpați, susținerile acestora nefiind confirmate de alte probe,
decurgând din alte mijloace de probă, se impune o soluție de achitare (ICCJ, secția penală, decizia nr. 1888 din 23
martie 2006, www.scj.ro).
248
N. Volonciu, A. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigeci, C. Voicu, G. Tudor, T.
Gheorghe, C. Chiriță, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București 2014, pag. 252
226
fiind doar o modalitate de a transpune o regulă generală privind atitudinea pe care trebuie să o
abordeze organul judiciar față de suspect sau inculpat.
Declarația suspectului sau inculpatului are o valoare condiționată, deoarece nu are forță
probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau suspectul pot
oricând să revină asupra declarației date în cursul procesului penal, declarația fiind retractabilă.
În măsura în care numai anumite părți ale declarației se coroborează cu alte probe,
organul de cercetare penală sau instanța de judecată poate reține numai ceea ce se confirmă și
prin alte probe. Astfel declarația suspectului sau inculpatului are un caracter divizibil.
Declarația mai este semnată și de către organul de urmărire penală care a procedat la
audiere ori de către președintele completului de judecată și de către grefier, iar în cazul în care
declarația a fost luată prin intermediul unui interpret, declarația va fi semnată și de către acesta
din urmă.
În cazul în care suspectul sau inculpatul revine asupra declarației sau are de făcut
completări, atunci și acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.
În cazurile mai complexe, precum și în cazul în care suspectul sau inculpatul este o
persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.
227
Fonograma și videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declarațiilor, mijloace la care
practica judiciară recurge de fiecare dată când se dorește reținerea întregului răspuns dat de
persoana care face relatarea.
Dacă se recurge la această metodă de fixare a declarațiilor, acest aspect trebuie să fie
adus la cunoștința persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul
și locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele și prenumele reprezentanților
organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate și numărul turațiilor pe
secundă. Acestor date urmează întreg procesul ascultării. La sfârșit se ascultă întreaga bandă,
după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu cele
declarate.
Despre înregistrări se fac mențiuni în declarația scrisă care rămâne totuși cel mai important
mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii. În mod obligatoriu se va preciza în cuprinsul
declarației dacă s-au folosit sau nu mijloace tehnice de înregistrare audio sau audiovideo, iar în cazul
în care nu s-au folosit asemenea mijloace trebuie indicat motivul concret pentru care nu s-a făcut
acest lucru. Observăm că Noul Cod de procedură penală a introdus ca regulă înregistrarea audio sau
audiovideo a declarațiilor, însă remarcăm că în timpul urmăririi penale înregistrările au loc rareori,
motivul consemnat de către autorității fiind lipsa echipamentelor tehnice necesare. Cu toate acestea,
unitățile de parchet specializate (DNA, DIICOT) au început să doteze în ritm mai alert procurorii cu
astfel de mijloace tehnice. În ceea ce privește dotarea instanțelor de judecată cu astfel de sisteme,
acestea sunt în întregimea lor dotate cu sisteme de înregistrare audio.
Conform prevederilor art. 114 din C.pr.pen., martor este persoana care are cunoștință
despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal.
Deși legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, conform art. 114 și
115 din C.pr.pen., există unele excepții: persoana obligată la secret profesional, soțul și rudele
apropiate ale suspectului, (nu sunt obligate să depună ca martori, persoanele cu defecte
psihofiziologice...). În ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot
influența atât obiectivitatea relatărilor, cât și acuratețea lor.
228
PERCEPŢIA
Poate fi definită ca fiind complexul senzațiilor ce sunt primite de la diferitele calități ale
obiectelor, proceselor și fenomenelor lumii exterioare și care sunt reflectate sub forma unor
imagini concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepțiilor îl au reprezentările, bazate
pe experiența acumulată în cursul existenței anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile, fenomenele
cunoscute anterior, vor fi percepute mai ușor, mai exact. De aceea, într-o cauză cu mai mulți
martori ai unui anumit eveniment, este mai util din punct de vedere tactic, dar în același timp este
necesar și obligatoriu a fi audiați în primul rând martorii care, datorită experienței personale (de
viață sau profesională) cunosc bine domeniul în care se includ împrejurările care sunt vizate de
anchetator prin ascultarea lor cu prioritate. Procesul percepției poate fi influențat de factori de
natură obiectivă, dar și de factori de natură subiectivă.
a) factori obiectivi
MEMORIZAREA
Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitație sau inhibiție a unor părți
ale scoarței cerebrale. Aceste procese formează conexiuni corticale temporare care produc în
229
țesuturile nervoase schimbări funcționale. Aceste ,,urme nervoase” permit reproducerea
factorului generator de excitație/inhibiție (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi.
Uitarea este un fenomen firesc și necesar, producându-se prin degradarea unor legături
temporare dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariția
lor în totalitate. Trebuie avut în vedere și faptul că intervenția unor stări afective prea îndelungate
(orgoliu, temere, umilință, etc.) poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de
memorare. În aceste condiții, pe fondul unor permanente stimulări de natură negativă, pot apărea
memorări și interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în această formă distorsionată în
mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odată cu trecerea timpului, alți factori de
origine exterioară (zvonuri, denaturări), care deformează imaginea memorată, prin transmitere și
interpretare provenind de la diverse alte persoane care ,,fabulează” în necunoștință de cauză,
ș.a.m.d.
În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoașterea relațiilor dintre
martor și suspect și înțelegerea în general a poziției acestuia în cauza respectivă, desprinderea
caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.
230
Pentru cauzele complexe, mai ales pentru anchetatorii aflați la începutul activității, se
recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lămurite.
(1) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna
dintre părți și în ce relații se află cu acestea. Se va clarifica și dacă a suferit vreo pagubă în urma
infracțiunii. Pot fi purtate unele discuții prealabile, apte a aduce încrederea martorului. Tot în
această primă etapă se va cere martorului să depună jurământul. Acesta poate fi sub forma
jurământului religios sau a jurământului laic.
(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi clare
și precise, desfășurându-se într-o succesiune graduală.
Întrebările nu vor fi puse cu intenția de a intimida martorul, dar nici nu vor fi întrebări
sugestive, de natură a sugera anumite răspunsuri. Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta
martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corectă rememorare sau care permit
demascarea unor declarații nesincere, denaturate.
231
Secțiunea 6. Ascultarea persoanei vătămate
Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:
- momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele din
relatarea liberă privind locul, timpul și modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de
participanți, loviturile aplicate, eventual chiar și ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse, alte
elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de identificare
a bunurilor furate, etc.
232
etc.; după clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere persoanei vătămate să-si precizeze
eventualele pretenții și dacă mai are ceva de declarat.
Uneori, anchetatorul se poate afla în fața unor situații deosebite de realizare a audierii,
când victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care
poate aprecia luciditatea și rezistența fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă,
concisă, fiind obținute relatări generale, conform structurii elementelor anterioare comiterii
faptei, momentului faptei și eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.
Dată fiind situația deosebită sub aspectul dezvoltării psihice și fizice a persoanelor
minore, aflate în faza conturării personalității, a acumulării unor cunoștințe de viață și
profesionale, ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.
233
Se vor respecta aceleași reguli de sobrietate în ascultarea relatărilor libere, fără
intervenții inutile, sau mimici sugestive, care, mai ales în cazul minorilor, pot aduce la rezultate
nedorite: fabulație copilărească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism ș.a. Nu se vor face
amenințări sau promisiuni de creare a unei situații mai dificile sau mai ușoare în proces, deoarece
ele ar afecta în mod evident sinceritate declarațiilor minorului.
Se vor pune întrebări clare, fără tentă sugestivă, fără mai multe înțelesuri.
249
Mircea, I., Tactica audierii martorilor, Studia Universitatis, 1974
234
CAPITOLUL XII
ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA
COMPORTAMENTULUI SIMULAT
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realități pe fond psihosomatic.
Constatarea stresului emoțional se face cu ajutorul tehnicii poligraf. Această tehnică are
la bază principiul potrivit căruia, persoana scoate din memoria sa informația dorită așa cum a fost
percepută și memorată și o evocă, o exteriorizează și o reproduce întocmai. Atunci când persoana
este interesată în a ascunde realitatea, mecanismul va fi același pentru prima etapă, respectiv
scoaterea din memorie a informației stocate și prezentarea de fapte fictive contrare acesteia
potrivit scopului urmărit. În acest proces de convertire intenționată a informației de pe scoarța
cerebrală, se declanșează o serie de reacții determinate de contrarietatea procesului, reacții ale
căror efecte sunt captate de aparatura poligraf.
235
Secțiunea 2. Indicatori psihologici și fiziologici ai stresului emoțional
Este cunoscut faptul că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni,
acest fapt este însoțit de un set de trăiri lăuntrice și de sentimentul stânjenitor al vinovăției.
Aceste reacții pot fi identificate deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului
nervos al omului care are două componente: una somatică (responsabilă cu transmiterea
impulsurilor nervoase somatice musculare și de postura scheletului) și alta, relativ independentă
de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă care se ocupă cu activitatea vitală
subconștientă.
Printre indicatorii care pot fi puși în evidență cu ajutorul mijloacelor tehnice de depistare
a comportamentului simulat se numără:
- modificările activităților cardiovasculare, manifestate în creșterea ritmului
pulsului, precum și a presiunii arteriale;
- modificările ritmului respirației;
- tensiunea musculară (crisparea);
- activitatea electrică a scoarței cerebrale, pusă în evidență prin E.E.G.;
- modificarea caracteristicilor normale ale vocii și vorbirii;
- modificarea comportamentului ocular, inclusiv prin înregistrarea clipitului;
- temperatura corpului, a membrelor superioare și temperatura de la nivel facial.
236
Examinarea medicală a subiectului este o etapă obligatorie și are drept scop eliminarea
unor eventuale incompatibilități de examinare, precum și a erorilor de interpretare a diagramelor.
O condiție obligatorie pentru testarea cu aparatul poligraf este existența sanității psihice
și fiziologice a subiectului.
Persoana sau persoanele care urmează a fi testate trebuie informate într-un interval de
timp rezonabil înaintea testării despre faptul că vor fi examinate și despre maniera în care se va
desfășura testarea precum și despre scopul acesteia.
B. Dialogul pre-test al psihologului cu subiectul de testat și condițiile desfășurării
examinării
237
Examinatorul nu trebuie să tragă concluzii pripite bazate numai pe informațiile obținute
în etapa pre-test, ci vor fi luate în considerare la elaborarea deciziei finale asupra adevărului sau
minciunii.
Testarea propriu-zisă
Testarea poligraf este o metodă eficientă și nevătămătoare pentru subiectul testat.
După alcătuirea chestionarului, care cuprinde până la zece întrebări, acestea vor fi
intercalate și aduse la cunoștința subiectului după o anumită ordine: mai întâi întrebările
relevante, apoi cele de control și în cele din urmă întrebările irelevante.
Interpretarea rezultatelor din conținutul diagramei
Testarea la poligraf se materializează într-o diagramă, care mai este numită și
biodiagramă.
238
Aprecierea valorii probante a rezultatelor obținute în urma testării poligraf
Documentul ce materializează activitățile consacrate de depistările comportamentului
simulat și concluziile rezultate în urma analizei se numește ”Raport de investigare a
comportamentului simulat”.
239
CAPITOLUL XIII
TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI ȘI ASPECTE SPECIALE ALE
ACESTEIA
Prin percheziție se înțelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire
penală și tactică criminalistică, destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă
urme ale unor infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute
organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului.
Cadrul procesual privind percheziția este reglementat prin art. 157-168 C.pr.pen. Astfel,
potrivit Codului de procedură penală, percheziția poate fi domiciliară, corporală, a unui
autovehicul și informatică.
240
Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părților de
cadavre;
Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale:
arme, muniții, droguri, metale și pietre prețioase;
Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului
sau a părții responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în vederea
recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiune;
Descoperirea și ridicare de bunuri, înscrisuri și valori, provenite din infracțiuni
săvârșite anterior și ai cărei autori nu au fost descoperiți.
A. Percheziția domiciliară
Art. 27 din Constituția României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în același
timp prevede și excepțiile de la regula inviolabilității domiciliului:
Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești
Pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane
Pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice
Pentru prevenirea și răspândirea unei epidemii
În completarea excepțiilor enumerate mai sus, vin și prevederile art. 49 din Constituție,
care arată care sunt situațiile în care drepturile și libertățile cetățenești pot fi restrânse. Dar, tot
același articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie
proporțională cu situația care a determinat-o, fără să aducă atingere existenței dreptului sau
libertății.
Conform prevederilor art. 157 și art. 164 C.pr.pen. rezultă că percheziția poate fi dispusă
dacă actul procedural este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor. În raport de
241
calitatea persoanelor ce urmează a fi percheziționate, legislația noastră prevede și alte condiții cu
valoare de garanții suplimentare, instituite în scopul evitării unor acțiuni judiciare.
Pentru a se putea cere efectuarea unei percheziții domiciliare este necesară începerea
urmăririi penale in rem.
B. Percheziția corporală
La articolul 23 din Constituție, care reglementează libertatea individuală, în alineatul 2,
se precizează că percheziționarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura
prevăzută de lege.
Percheziția corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea
domiciliară.
Actul procedural al percheziției trebuie efectuat numai când există suficiente și serioase
indicii că pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea
adevărului și justa soluționare a cauzei.
Potrivit art. 165 al. 2 din C.pr.pen., percheziția corporală, poate fi dispusă de către orice
organ judiciar sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice, în cursul
urmăriri penale sau a judecății. Potrivit art. 166 al. 1 C.pr.pen. percheziția corporală se efectuează
de către organul care a dispus-o, cu respectarea dispozițiilor art. 166 al. 2-6 C.pr.pen. și a art. 162
C.pr.pen. sau de persoana desemnată de către acest organ.
Percheziția corporală se efectuează, conform prevederilor art. 166 al. 2 C.pr.pen, numai
de către o persoană de același sex cu persoana percheziționată. Această prevedere are caracter
absolut, având drept scop ca efectuarea percheziției să se facă în limitele decenței.
242
Art. 166 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziție și
remiterii unei copii persoanei percheziționate. Procesul verbal prezintă importanță deoarece
servește la verificarea legalității înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă posibilitatea
celui percheziționat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după caz instanței de
judecată.
Pregătire percheziției
Pregătirea în vederea efectuării percheziției, în special când privește domiciliul sau locul
de muncă, reprezintă un proces complex de studiu și organizare, dictat de necesitatea desfășurării
ei în bune condiții și de realizarea scopului propus.
Atunci când percheziția privește un loc închis, se urmărește obținerea datelor necesare
individualizării și caracterizării fidele a spațiului percheziției, ceea ce presupune, între altele:
cunoașterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziționat, modul de dispunere a
încăperilor și a dependințelor, numărul și destinația acestora, amplasamentul ușilor, ferestrelor,
posibilitățile de intrare sau de ieșire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii, posibilitățile
de comunicare cu exteriorul.
243
Cu aceeași necesitate se impune cunoașterea persoanelor cu care cel percheziționat
locuiește. Se impune cunoașterea anturajului, a prietenilor și a antecedentelor penale.
Alegerea momentului efectuării percheziției
În această etapă se urmărește identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea
percheziției, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile
finalitatea urmărită prin această activitate.
Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care își
găsesc utilizarea și cu ocazia cercetării locului faptei: sonda de mână, sonde metalice, sonde
electromagnetice pentru descoperirea și ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălți,
fântâni.
Stabilirea echipei
De regulă la percheziție participă: organele judiciare, martorii asistenți, persoana
percheziționată sau reprezentantul său, reprezentantul unității în cazul percheziției la locul de
muncă, specialiști din diferite domenii când prezența lor se impune și eventual apărătorul celui
percheziționat.
244
Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în
dreptul clădirii în care urmează a se face percheziția, ci la o distanță mai mare. În mediul rural
autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staționează autovehiculele în mod obișnuit, pentru
a nu atrage atenția, urmând ca de aici până la locul percheziției deplasarea să se facă pe jos, dar
nu în grupuri compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.
Odată sosiți la locul unde urmează a se efectua percheziția, mai înainte de a realiza
pătrunderea în interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a
căilor de acces, pentru a se evita posibilitatea dispariției persoanei implicate sau pentru înlăturarea
obiectelor compromițătoare.
B. Intrarea la locul percheziției
Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezența martorilor asistenți, însă dacă persoana
nu deschide, după trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la pătrunderea
forțată în locuință.
Persoanele prezente la locul percheziției vor fi adunate într-o singură încăpere sau după
caz într-un spațiu determinat al încăperii și invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze,
să nu facă nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziția.
Primele măsuri ce vor fi luate la fața locului vizează organizarea și stabilirea modului de
efectuare a percheziției. În raport de caracterul și întinderea terenului, se procedează la împărțirea
acestuia pe sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate și examinarea
minuțioasă a întregului spațiu. Dacă suprafața supusă percheziției este net determinată de anumite
repere, cum ar fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată a fiecărui sector.
245
Se vor examina atent obiectele existente la suprafața terenului, diferite lucrări sau
construcții care ar putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaștere a
locurilor în care au fost îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre.
Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci când
se caută obiecte ascunse, droguri, cadavre.
246
Verificarea privește fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria și
încălțămintea. La articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptușeala, gulere,
mânecile, cusăturile, buzunarele, peticele, nasturii, insigne, broșe, medalioane etc.
Principalul mijloc de fixare a acestei activități procedurale, conform art. 108 C.pr.pen,
este procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziției se mai folosesc
fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schițe și desene.
În partea finală se menționează obiectele ridicate, dar și cele care din diferite motive
(greutate, cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziționate sau a unui custode în
urma aplicării sechestrului. Tot aici se menționează eventualele obiecții sau explicații ale
persoanei percheziționate sau a martorilor asistenți cu privire la modul de efectuare a percheziției
sau a conținutului procesului-verbal.
247
Fotografia și filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea
descriptivă a procesului-verbal, de a întregi și ușura înțelegerea acestuia.
Probabil cea mai importantă invenție a secolului al XX-lea este computerul personal,
care a permis oamenilor obișnuiți să poată deține un sistem de calcul în propriile case și, în
consecință, să se poată familiariza cu noi mijloace de a-și ușura viața, începând cu
tehnoredactarea unor documente, la accesarea cunoașterii umanității și până la realizarea celor
mai importante tranzacții bancare.
248
intermediul site-urilor, blogurilor, forumurilor și altor asemenea sisteme; vânzarea și cumpărarea
ilegală de substanțe narcotice, explozibile, de arme, muniții și chiar de medicamente cu regim
special se va putea face mai lesne prin intermediul Internetului, în scopul eludării mijloacelor de
prevenție; prostituția, proxenetismul, pornografia, jocurile de noroc și alte asemenea forme de
devianță socială vor putea fi desfășurate cu ușurință cu ajutorul Internetului.
Chiar și în acest context istoric, rămâne la fel de valabilă afirmația că orice acțiune
infracțională va lăsa urme în mediul înconjurător, regula aplicabilă și în situația în care vorbim
de infracțiuni săvârșite prin mijlocirea unui sistem informatic.
Totuși, se pune problema dacă în domeniul sistemelor informatice vom putea vorbi
despre aplicarea principiilor și metodelor folosite în Criminalistică, ori dacă datele și informațiile
pot vreodată constitui o urmă relevantă din punct de vedere criminalistic? Răspunsul nu poate fi
decât afirmativ cu privire la ambele probleme.
Definiția pe care o propunem pentru urma digitală este: orice modificare adusă unor
date informatice aflate într-un sistem informatic sau într-un suport de stocare, ca urmare a acțiunii
omului și care este utilă din punct de vedere criminalistic. Prin modificare nu trebuie să înțelegem
o alterare a unor date ci inclusiv crearea unor noi date informatice.
250
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București
2010, pag. 773
251
Fișierul log este un fișier specific unor sisteme tip server și în care sunt incluse cererile efectuate de
anumite sisteme informatice către server. De pildă, un log poate avea forma generică: ora – adresă de IP a
solicitantului – informația solicitată.
252
MFT sau Master File Table este o bază de date specifică sistemului de fișiere NTFS (folosite de
sistemele de operare Windows) prin care se face legătura logică dintre informația stocată pe disc și numele fișierului
respectiv. În MFT sunt introduse toate locațiile logice ale fișierului (punctul fizic pe disc) și corelate cu locația
virtuală a fișierelor (partiția și folderul în care se află fișierul) precum și numele, mărimea, data creării, data
modificării și data ultimei accesări.
249
Pentru a înțelege mai bine noțiunea de urmă digitală se impune să determinăm
semnificația termenului de date informatice și cel de probe digitale.
Datele informatice, la rândul lor, se împart în date conținut și date privind traficul
informațional.
Datele conținut nu sunt altceva decât datele informatice în sens restrâns, ele fiind
informații sau concepte care sunt stocate într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare
a datelor și pot constitui probe în procesul penal prin însăși conținutul lor. În alte cuvinte, simpla
identificare a acestor date într-un sistem informatic poate constitui o probă privind îndeplinirea
laturii obiective a unor infracțiuni precum pornografia infantilă prevăzută de art. 374 C.pen. (în
modalitatea deținerii ori stocării) chiar și dacă agentul a stocat respectivele materiale strict pentru
uz personal255. În același timp, în cadrul datelor conținut putem înțelege și orice alte date relevante
din punct de vedere penal cu privire la săvârșirea unei infracțiuni: comunicațiile arhivate ale
făptuitorului cu alți participanți, site-urile de internet vizualizate recent, conturile folosite ori
orice alte date conservate în format electronic. Pentru accesarea datelor conținut este necesară
autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, având în vedere natura acestor date
și restrângerii grave a dreptului la viață privată a persoanei căruia îi aparțin aceste date
informatice.
Datele privind traficul informațional (sau datele trafic/traffic data) sunt date de altă
natură decât datele conținut, ele referindu-se nu la conținutul comunicării ori a datelor transferate
ci la modalitatea, ruta, destinația, data, locul, mărimea și alte astfel de atribute ale datelor
informatice trimise ori recepționate de către un sistem informatic256. Specificul acestor date
253
Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate
în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui
program informatic. De exemplu, un PC, un laptop, un telefon mobil, o tabletă electronică.
254
Un suport de stocare, spre deosebire de un sistem informatic, nu va putea fi folosit pentru prelucrarea
datelor. Cu toate acestea, reținem că sistemele informatice pot fi compuse și din suporți de stocare.
255
S. Bogdan, D. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială, Analize, Explicații, Comentarii:
Perspectiva Clujeană, ed. Universul Juridic, București 2014, pag. 731
256
Acest tip de date sunt definite de art. 35 alin. 1 pct. 1 lit. f) din Legea 161/2003 și prin art. 1 lit. d) din
Convenția de la Budapesta ca fiind orice date informatice referitoare la o comunicare realizată printr-un sistem
informatic, generate de un sistem informatic care a format o parte din lanțul de comunicare, indicând, originea
comunicării, destinația, ruta folosit, data comunicării, mărimea informațiilor comunicate, durata transmiterii
datelor și tipul de serviciului utilizat pentru comunicare.
250
privind traficul informațional este că ele nu presupun cunoașterea conținutului comunicării ci
numai a unor elemente accesorii acestuia, așa cum am arătat mai sus.
Prin percheziție informatică înțelegem acel procedeu probatoriu prin care se procedează
la descoperirea, fixarea și evidențierea unor date informatice aflate într-un sistem informatic sau
pe un suport de stocare prin folosirea de mijloace tehnice adecvate și proceduri adecvate de natură
să asigure integritatea datelor informatice.
Prima etapă în cazul oricărei percheziții informatice este obținerea obiectului care va fi
supus percheziției prin diverse mijloace procedurale. Nu este necesar ca acestea să fi fost obținute
la solicitarea sau acțiunea organelor de urmărire penală, ele putând fi furnizate de către alți
participanți la procesul penal în mod direct, în susținerea poziției lor procesuale.
Pot fi obținute sisteme informatice constând în computere (PC sau iMac), sisteme tip
server, telefoane mobile, tablete electronice, PDA-uri, etc. Totodată pot fi obținuți suporți de
stocare constând în DVD-uri, CD-uri, Blu-Ray-uri, Harddisk-uri, Solid State Drive-uri, Memorii
Flash și alți asemenea suporți257.
257
Există o mare varietate de suporți de stocare, incluzându-se și suporți exotici precum benzile de date
digitale, utilizate pentru stocarea a unor mari cantități de date informatice în instituții precum bibliotecile moderne,
ori suporți depășiți din punct de vedere tehnologic precum dischetele sau HDDVD-urile.
251
În obținerea unor sisteme informatice, organul de urmărire penală trebuie să pună în
balanță interesul public și interesul privat al persoanei care vas fi supusă unei percheziții
informatice. Nu este necesar de cele mai multe ori ca întreg sistemul informatic să fie ridicat și
să fie supus percheziției informatice deoarece datele informatice sunt conținute de către o
componentă a sistemului care reprezintă un suport de stocare. Cu toate acestea, unele sisteme
informatice nu permit detașarea fizică a suportului de stocare caz în care va trebui ridicat întregul
sistem. O chestiune mai delicată este în cazul sistemelor tip server care aparțin unor societăți
comerciale. Considerăm că organele de urmărire penală nu trebuie să procedeze la ridicarea
întregului sistem informatic deoarece ar putea implica costuri excesive și nejustificate pentru
persoana juridică în cauză. În acest sens, considerăm că se vor putea cere despăgubiri dacă nu se
justifica ridicarea întregului sistem informatic, deoarece procurorul are conform art. 168 alin. 10
C.pr.pen. obligația efectuării de copii dacă ridicarea obiectelor care conțin date informatice ar
afecta grav desfășurarea activității persoanelor care le dețin.
Necesitatea obținerii unei încuviințări din partea unui judecător este menită să respecte
a doua regulă esențială a oricărei percheziții informatice: respectarea dreptului la viață privată a
persoanei. Astfel, încuviințarea prealabilă este o garanție că organele de urmărire penală nu vor
putea în mod arbitrar proceda al efectuarea unei percheziții informatice. În realitate, rareori
judecătorilor li se prezintă în mod detaliat care sunt informațiile care ar putea fi conținute într-un
sistem informatic și care să justifice ingerințele aduse vieții private.
Așa cum am arătat la începutul acestei secțiuni, una din regulile de bază ale oricărei
percheziții informatice este păstrarea integrității datelor informatice de pe suportul original.
Pentru a se realiza acest deziderat ser impune efectuarea unor copii ale sistemului informatic ori
252
a unor suporți de stocare dacă aceștia pot fi supuși unei alterări ca urmare a efectuării percheziției
informatice propriu-zise. Întotdeauna, realizarea percheziției informatice propriu-zise se va
realiza pe copia sau clona sistemului informatic sau al suportului de stocare.
Trebuie menționat faptul că orice intervenție asupra unui sistem informatic lasă urme
digitale în sensul modificării datelor privitoare la ultima accesare a fișierului în cauză. Este
suficient ca sistemul informatic să fie pornit ori suportul de stocare să fie conectat pentru ca datele
informatice să fie modificate.
În cazul suporților optici, se va putea realiza o imagine a acestora, care să fie stocată pe
un harddisk și accesată în acest mod de specialiști, ori să se realizeze o copie fizică a suportului
optic.
253
În funcție de specificul infracțiunii care fac obiectul cauzei, se va proceda la descoperirea
fișierelor care, sub aspectul naturii, prezintă relevanță primordială. De pildă, în cazul unor
infracțiuni de pornografie infantilă se vor căuta imagini și înregistrări video prin căutarea
extensiei fișierelor sau folosirea unor algoritmi specifici. În cazul infracțiunilor economice se vor
căuta bazele de date ale programelor de contabilitate precum și fișiere tip Microsoft Excel.
În măsura în care sunt identificate date informatice cu relevanță pentru cauza penală se
va proceda la copierea acestora pe un alt suport de stocare, preferabil CD/DVD, alături de raportul
de investigație generat de programul EnCase.
258
Prin bitrate înțelegem cât spațiu de stocare ocupă o secundă dintr-un fișier audio sau video. Mărimea
totală a fișierului va fi determinată de lungimea sa și de bitrate.
254
Ulterior efectuării tuturor acestor operațiuni se va realiza sigilarea tuturor suporților de
stocare și a sistemelor informatice și restituirea acestora organelor de urmărire penală sau
instanței.
Acest context este defavorabil deoarece sistemul român pune accentul pe redactarea
unor procese-verbale din care să rezulte însăși datele informatice conținute de un sistem
informatic sau de un suport de stocare. Neajunsul acestei gândiri este că mijlocul de probă –
procesul-verbal- va confirma aspecte care uneori pot fi secundare precum numele fișierului, data
ultimei accesări, data creării, fără a putea releva conținutul acestor date informatice.
259
Eoghan Casey, Sigital Evidence and Computer crime, ed. a III-a, ed. Elsevier, Waltham, S.U.A. 2011,
pag. 7
255
O altă abordare a problemei poate fi propusă în raport de prevederile Codului de
procedură penală și ale criminalisticii: în loc să se pornească de la procesele verbale obținute în
urma unei percheziții informatice ori ale unui acces la un sistem informatic, considerăm că se
impune a se porni de la suportul de stocare sau sistemul informatic care conține urme digitale.
Considerăm că numai în acest mod putem privi în mod corecta proba digitală, deoarece,
în procesul de identificare, sistemul informatic sau suportul de stocare reprezintă obiectul purtător
de urmă, aceasta fiind o urmă digitală deci o modificare adusă unor date informatice conținute.
Recunoscând urmei digitale aceeași valoare ca o oricărei urme fizice, sistemul informatic ori
suportul de stocare al urmei digitale vor constitui mijloace materiale de probă în procesul penal260.
Există situații în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz
în care se procedează la ridicarea lor silită.
260
Potrivit art. 197 C.pr.pen. obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice
alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.
256
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor și înscrisurilor se găsesc și alte obiecte sau
înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menționate în ordonanța de ridicare,
se va face cât mai urgent completarea acesteia.
În cazul unor înscrisuri sau alte obiecte, procedeul probator nu ridică probleme deosebite
deoarece acestea pot fi studiate în mod liber de către organul de urmărire penală. În schimb, în
cazul datelor informatice, acestea nu au o formă fizică, ele prezentându-se sub aspectul unui
obiect care constituie un mijloc de stocare sau un sistem informatic. În consecință, considerăm
că organul de urmărire penală nu va fi îndreptățit să procedeze la accesarea datelor informatice
ridicate decât în măsura în care fie va obține consimțământul persoanei căruia îi aparțin datele
informatice, fie obține autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți de a efectua o percheziție
informatică asupra datelor obținute.
257
CAPITOLUL XIV
REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA UNOR
ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ
În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicțiile existente între
declarațiile a două persoane în aceeași cauză, obținerea de noi informații în acea cauză,
confirmarea unor fapte, situații, împrejurări deja cunoscute și, de asemenea, de verificare a
declarațiilor, fie a unor martori sau chiar a suspecților sau inculpaților față de faptele imputate.
Nu puține sunt cazurile în care confruntarea conduce la obținerea unor date noi cu privire
la faptele și împrejurările cauzei, menite să ajute la soluționarea acesteia.
În acest fel se evită discuțiile ce pot apărea între participanții la confruntare, între aceștia
și organul judiciar, în situația în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârșitul acestei
activități.
258
Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării
neconcordanțelor dintre declarații și ajută la soluționarea cauzei.
În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, suspecții sau inculpații pot
să-și mențină sau să revină asupra declarațiilor anterioare, speculând contradicțiile în interesul
lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului și insistă, ca urmare, în nerecunoașterea faptelor
de care sunt învinuiți. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele
confruntate reușesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.
Observăm că acest procedeu probator nu este des utilizat în cursul urmăririi penale,
procurorii preferând să procedeze numai la audierea persoanelor și să își bazeze soluțiile pe
adoptarea unei dintre păreri. Considerăm că se impune ca acest procedeu să fie mai des folosit.
În schimb, în cursul cercetării judecătorești acest procedeu probatoriu nu se întâlnește, fiind evitat
în mod constant de către instanțele penale, deși Codul de procedură penală nu interzice folosirea
acestuia și în această fază a procesului penal.
259
Spațiul se compune din trei camere multifuncționale, în suprafață totală de aproximativ
46 m.p., dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera
de confruntare propriu-zisă.
În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis,
microfoane pentru anchetator și persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru
recunoaștere, legate la stația de înregistrare din camera alăturată și la analizatorul stresului de
voce.
Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanți, cât
și unghiurile de înregistrare video.
După ce au fost ascultați în mod individual, de regulă, atât părțile, cât și martorii, fie ei
de bună sau rea credință nu exclud ivirea unor contradicții între declarațiile lor și, de aceea,
intuiesc posibilitatea de a fi confruntați. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită
depoziția inițială, eforturile dirijate spre memorarea declarațiilor făcute.
B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise
Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispozițiilor C.pr.pen. Așa fiind, odată
prezentate în fața organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se stabilește
identitatea, se precizează raporturile în care se află cu cauza și părțile, iar dacă una sau ambele
persoane au calitatea de martor, li se pun în vedere dispozițiile art. 85 alin. 2 C.pr.pen., cu privire
260
la obligația de a face declarații adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-zisă și mai apoi se
adresează întrebările cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început este introdusă persoana
considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare.
Persoanele confruntate vor sta cu fața către organul judiciar care conduce confruntarea
pentru a observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.
Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-și adreseze întrebări prin
intermediul său.
În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau dacă
mai au ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns și la
finele procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.
261
Secțiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere
Aspecte introductive
262
o persoană sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment, pentru a
recunoaște persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.
Stabilirea subiecților procesuali care vor fi chemați să facă recunoașterea trebuie făcută
în această etapă preliminară și sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul
prezentării pentru recunoaștere.
Ascultarea prealabilă
Anterior recunoașterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face
recunoașterea, în legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce
urmează a fi recunoscute și obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.
263
Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârșirii infracțiunii, vor fi folosite aceleași
elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăți, obiecte de îmbrăcăminte etc.)
Atunci când recunoașterea se face după mers sau după voce și vorbire, pentru alcătuirea
grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.
Prezentarea cadavrelor pentru recunoaștere este mai dificilă, datorită modificărilor post
mortem care apăr(rigiditate, lividitate, deshidratare).
Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morți violente, ca
și în urma proceselor de putrefacție, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.
Sunt însă și împrejurări deosebite, în care recunoașterea se poate face în locul în care
martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-
se anumite limite.
Condițiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să fie,
pe cât posibil, asemănătoare.
A. Recunoașterea persoanelor
265
Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere
Totodată sunt menționate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de
identificare și declarația acesteia în legătură cu recunoașterea. Cel identificat urmează să fie din
nou ascultat cu privire la rezultatul recunoașterii.
Fixarea prin fotografiere este o condiție sine qua non în cazul recunoașterii de persoane,
obiecte sau animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât și a persoanei,
obiectului recunoscut pe care martorul îl indică cu mâna.
Înregistrarea video reprezintă un mijloc util și modern de fixare, care își găsește aplicare
în practică tot mai des.
266
reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost
săvârșită fapta.
Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 193
C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declarațiilor mai multor
subiecți procesuali (martori, suspecți sau inculpați) ca și posibilitatea de efectuare a anumitor acte
ori de producerea unor rezultate.
267
Avansând această idee, este învederată funcția reconstituirii, și anume, de a servi la
verificarea, clarificarea și precizarea unor date privitoare la latura obiectivă și subiectivă a
infracțiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parțială a faptelor sau împrejurărilor cauzelor.
De asemenea, nu exclude posibilitatea obținerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază
anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.
Față de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, este
evidentă importanța reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea
adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie
reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.
Importanța reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în
conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că
elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase
sau lipsite de valoare.
268
Ca atare, experimentul este o metodă științifică de cercetare, specifică nu numai
reconstituirii, ci și altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.
270
3.3. Reguli tactice destinate desfășurării reconstituirii
Reconstituirea se poate repeta de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze
obiectivele stabilite și să se fixeze cu exactitate rezultatele.
Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări se
verifică, dacă schimbarea lui influențează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obținerii unui
rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare
cât mai apropiată de cea existentă în momentul săvârșirii faptei.
271
Condițiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc., trebuie să fie similare sau
cât mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale căror
împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condițiile de lumină ori anotimp nu pot fi
respectate, iar prin reconstituire se urmărește stabilirea posibilității de a vedea, se va ține seama
de răsăritul și apusul soarelui.
În cursul nopții se vor avea în vedere fazele lunii, prezența sau lipsa zăpezii care
influențează substanțial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmărește stabilirea
posibilităților inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această verificare
nu se va desfășura noaptea, pentru a respecta condițiile de timp care au existat la săvârșirea
furtului, din moment ce timpul nu poate influența rezultatul experimentelor ce se desfășoară.
Condițiile atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităților producerii faptelor și
fenomenelor.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșitul lui de către organul judiciar,
martori asistenți, martori oculari, precum și de suspect sau inculpat, persoana sau partea vătămată,
apărători, interpreți, specialiști.
272
3.5. Aprecierea și utilitatea rezultatelor reconstituirii
În urma efectuării reconstituirii, se pot obține rezultate certe sau probabile, în raport cu
o serie de factori: natura activităților efectuate, modul de desfășurare a acestora, apropierea
condițiilor în care au fost făcute reproducerile față de cele care au existat la momentul săvârșirii
faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiții de timp și loc
precizate de persoanele ce au cunoștință de existența lor.
Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acțiunile întreprinse,
toate încercările desfășurate au dus la unul și același rezultat, care în condițiile date, este necesar
și nu întâmplător.
Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoare fiecărei probe se determină, nu
în raport de felul ei, ci numai de veracitatea și conținutul acesteia.
Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor
concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor
activităților întreprinse și a altor acte de urmărire penală.
273
CAPITOLUL XV METODOLOGIA CERCETĂRII ACCIDENTELOR DE
TRAFIC AUTO
Pe de altă parte, trebuie arătat că în mod inevitabil, urmele de la locul faptei sunt frecvent
afectate, ori modificate de intervenția pentru salvarea victimelor, dar și de continuarea traficului
peste aceste urme până la sosirea organelor de cercetare (poliția).
Printre cele mai importante activități pe care le desfășoară poliția cu ocazia producerii
unor accidente rutiere, este cercetarea la fața locului (art. 192 C.pr.pen.) de natură a permite
descoperirea, fixarea și recoltarea principalelor urme, date sau împrejurări ale accidentului și
identifica persoanele implicate în producerea lor. În desfășurarea cercetărilor la fața locului se
respectă cele două faze:
A- Faza statică
B- Faza dinamică
Faza statică
Faza dinamică
În faza cercetării dinamice se descoperă, relevă, fixează și ridică urmele slab vizibile cu
ajutorul diverselor procedee sau mijloace tehnico-științifice din dotarea unității care efectuează
261
Coman L., Op. Cit., pag 329
274
cercetarea (poliție – procuratură), ori a specialistului, executându-se totodată și fotografii de
detaliu. Daca unele urme ar putea să dispară cu timpul, este indicat ca cercetarea să înceapă cu
acestea, indiferent dacă ele se găsesc la centru sau la periferie.
Sunt situații în care până la sosirea echipei de cercetare se produc modificări în câmpul
infracțiunii, în sensul că se deplasează mașinile din pozițiile inițiale, se înlătură obiecte distruse
în vederea degajării și restabilirii circulației, etc. În acest caz este greșită practica restabilirii
locului faptei și a unor obiecte după spusele martorilor oculari, în sensul că autovehiculul este
repus în poziție inițială, cadavrul este așezat în apropierea roții care l-a călcat, etc., deoarece în
felul acesta nu se asigură principiul obiectivități cercetării.
Eventualele schimbări, care poate avea loc, vor fi consemnate în procesul verbal ce se
va întocmi ulterior sau vor fi verificate în cadrul unei activități distincte, cum ar fi cea a
reconstituirii
Organul judiciar, care ajunge primul la fața locului, va acționa mai întâi spre a limita sau
stopa acele efecte ale accidentului ce ar putea constitui pericol pentru viața, integritatea corporală,
sănătatea altor persoane sau a avutului acestora; oprirea furnizării de gaze, combustibili lichizi,
energie electrică din rețelele afectate de accident. }n paralel se vor desfășura activități destinate
a păstra nealterat aspectul locului accidentului și a identifica toate sursele (martori, victime, etc.)
prin care s-ar putea obține informații cu privire la accidentului sau împrejurările acestuia
Identificarea victimelor, în funcție de starea de comă sau deces, se poate face prin
controlul buzunarelor hainelor si interiorului autovehiculelor pentru a găsi actele de identitate.
Daca asemenea acte sunt găsite, se vor descrie în actele procedurale după metoda portretului
vorbit262 trăsături, structura corporală, etc, și supus fotografierii după regulile fotografiei de
recunoaștere.
Organele de poliție, primele sosite la fața locului, vor lua măsuri de pază a locului
producerii accidentului și de conservare și protejare a urmelor și mijloacelor materiale de probă,
262
Mircea I. – Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Buc. 2001, pag. 213
275
chiar dacă lucrătorii de poliție sesizați nu au calitatea de organe de urmărire penală. Pe timp de
ploaie sau ninsoare, se va proceda la protejarea urmelor prin îngrădire sau acoperite (cu lăzi,
prelate, etc) și vor fi îndepărtați curioșii, limitând accesul oricărei alte persoane la locul
accidentului.
Pentru situații în care conducătorul auto angajat în accident părăsit locul faptei263, o
măsură, care trebuie luată urgent, este stabilirea direcției sau direcțiilor în care a circulat
autovehiculul și a semnalmentelor conducătorului auto, pe baza informațiilor obținute de la
martorii oculari, sau din examinarea urmelor existente la fața locului.
263
Mircea I. – Metode de urmărire a autovehiculelor dispărute de la locul faptei, Cluj-Napoca, 1996, pag.
161-164
276
traficului. Activitățile, pozițiile inițiale și deplasarea de urme materiale, cadavre vor fi făcute după
fixarea lor prin consemnare în proces verbal, imagini, schițe, etc
Pentru obținerea unor informații corecte la părțile implicate și martori, se vor avea în
vedere următoarele:
- condițiile în care a avut loc accidentul privind starea vremii, data și ora când a avut
loc accidentul
- autovehiculele implicate în accident- categoria, tipul, culoare, numărul de
înmatriculare și alte caracteristici ale acestuia;
- care era comportarea victimei și a conducătorului auto în momentele premergătoare
producerii accidentului, daca unul sau altul se aflau sau nu sub influența alcoolului,
care era starea sănătății lor;
- care au fost condițiile de vizibilitate și atmosferice din timpul producerii
accidentului;
- direcția și viteză de circulație a autovehiculului și victimelor;
- daca s-a acționat asupra frânelor, la ce distanță și în ce loc s-a oprit autovehiculul
(cum a auzit, ce mișcări a făcut martorul pentru a reuși să perceapă);
- ce transformări s-au produs la fața locului, până la sosirea organului de cercetare
penală.
Pentru a evita influențe sau sugestionări între diferite persoane, audierea trebuie să se
efectueze individual, urmărind să se să relateze nu numai faptele percepute direct de către ei, dar
nu și date, informații sugerate sau auzite de la alte persoane.
Ascultarea victimei la fața locului se va face, dacă este posibil, numai după ce i s-a
acordat primul ajutor. Daca victima o fost trimisă între timp la spital, atunci persoana ce face
ancheta se va deplasa acolo, pentru a lua informații cu privire la împrejurările în are a avut loc
277
accidentul. Când victima este în stare gravă, obținerea de informații de la ea se va face cu
consimțământul și în prezența medicului.
După modul de formare și aspectul sub care se prezintă urmele create prin producerea
accidentului de circulație sunt urme de reproducere, de obiecte ori resturi de obiecte
După natura obiectului-creator sunt urme lăsate de autovehicule de diferite tipuri; urmele
create de vehicule cu tracțiune animală, cum sunt căruțele și săniile; urme formate prin folosirea
mijloacelor de transport acționate de om, biciclete, roabe, etc264. Există și urme sub formă de
substanță ori resturi de obiecte formate prin utilizarea mijloacelor de transport.
264
Mircea I., Op. Cit. pag. 336-337
278
Obiectele purtătoare sau creatoare de urme în accidentul de circulație sunt
autovehiculele participante sau obiectele din apropiere, corpul victimei sau îmbrăcămintea
acesteia precum și drumul pe care s-a comis accidentul.
După modul de formare, aceste urme sunt statice și dinamice. Primele se formează în
procesul obișnuit de rulare a roților pe traseul de circulație, cu detașare și depunere de substanță,
când se formează urme de stratificare sau de destratificare, ori urme de adâncime. Prin studiul
urmelor statice (de suprafață sau de adâncime) se determină tipul autovehiculului, direcția de
circulație, prin intermediul anumitor caracteristici ale desenului antiderapant imprimat în urmă.
Urmele dinamice, lăsate de roțile de frânare ale autovehiculului, se prezintă sub formă
de dare paralele de culoare închisă, datorită desprinderii de pe suprafața anvelopelor a unor
particule minuscule de substanță. Caracteristicile acestor urme sunt: începutul este ușor imprimat,
după care urma devine tot mai pronunțată în lățime și în intensitate, iar sfârșitul este puternic
imprimat și cu mici depozite de pietricele, praf, noroi și alte impurități antrenate de pe șosea în
momentul frânării.265 Distanța dintre urmele dinamice, lățimea și numărul lor sunt elemente de
grup specifice și folosite în identificarea autovehiculelor. Forma sub care se prezintă urmele de
pneuri indică direcția de mers, lungimea, tipul acestor urme, dinamice, statice, etc. permit
determinarea vitezei de circulație și a tipului unor manevre – frânare, derapaj, accelerare, etc.
Aceste urme se formează prin acțiunea nemijlocită a cel puțin unui autovehicul asupra
obiectelor întâlnite în cale. Asemenea obiecte pot fi: diferite vehicule, animale, persoane în
mișcare sau staționate pe traseul de circulație, diferite obiecte aflate pe marginea drumui (, case,
ziduri, garduri, etc.). Ele evidențiază modul de săvârșire al faptei, tipul mașinii, direcția din care
s-a produs lovirea, iar daca conțin detalii individuale ale autovehiculului creator ( ex. desprindere
de ornamente, pelicule de vopsea, număr de circulație, etc.) sunt utile la identificarea acestuia.
Asemenea urme constau în fragmente din piesele autovehiculului cum sunt: cioburi
rezultate din spargerea farurilor, oglinzii retrovizoare, a geamurilor, resturi desprinse în timpul
impactului din caroserie, pelicule de vopsea267. Alături de acestea de multe ori rămân la locul
265
Mircea I., Op. Cit., pag. 111
266
Idem.p 113
267
Mircea I., Op. Cit., pag. 115
279
accidentului obiecte din încărcătura mașinii cum sunt: ambalaje ale mărfurilor transportate,
resturi din mărfurile respective, ori din ambalajele deteriorate, etc. Aceste urme vin în ajutorul
organelor judiciare în procesul urmăririi autovehiculelor dispărute de la locul accidentului după
care prin examinare de expertiză se poate ajunge la procesul de identificare, eventual la
determinarea apartenenței de grup, prin care coroborate cu alte probe, se obține identificarea
propriu-zisă.
Asemenea urme se întâlnesc mai rar în practica cercetării criminalistice. Ele se creează
datorita pierderilor de ulei sau benzină pe traseul de circulație. Prin forma lor, aceste urme indică
direcția de circulație a mașinii; au formă de pară cu partea mai alungită în direcția mișcării,
datorită curentului de aer care împinge picătura în partea opusă mișcării.
Urme de vopsea
Trebuie avut în vedere și faptul că uneori probele de vopsea ce cad la fața locului nu
reprezintă de cât o parte din straturile de vopsea din zona de desprindere de pe autovehicul,
împrejurare care nu exclude concluzia de omogenitate. În acest caz, de un real folos este
examinarea traseologică, prin suprapunerea configurației plane a peliculei cu forma locului de
desprindere, caz în caz se poate ajunge chiar la identificarea autovehiculului angajat în accident.
268
Iftimescu G., Probleme de medicină Judiciară şi de criminalistică, Ed. Medicală, Buc., 1964,pag. 125-
127
280
Urme digitale și papilare
În acest scop se folosesc cu rezultate bune negrul de fum, roșul de Sudan, oxidul de
cupru, oxidul de zinc, carbonatul de plumb, pigmentul galben fluorescent și alte substanțe. Când
un autovehicul implicat în accident este abandonat de conducătorul auto sau dacă acesta, deși
prezent la locul faptei neagă ca ar fi condus autovehiculul respectiv ( ex. susține fie că se afla pe
locul din dreapta ,fie că autovehiculul i-a fost furat ) organul de cercetare va trebui să caute și sa
fixeze urme digitale sau palmare pe volan, pe mânerele nichelate ale ușilor, pe oglinzile
retrovizoare, pe radio sau alte părți nichelate sau lucioase ce compun autovehiculul. Tot aici pot
fi valorificate urmele de sânge din habitaclu, interpretând modul și posibilitatea lor de producere
după cele de pe corpul victimei, conducătorului, etc.
269
Iftimescu G., Op. Cit., pag 129-131
281
Unele urme pot fi găsite pe îmbrăcămintea și încălțămintea victimei, sub formă de
stratificări de ulei, sânge, noroi, vopseau sau imprimări ale desenului benzii de rulare a anvelopei,
a radiatorului, urme de târâre, etc.270
Urmele de sânge
Urmele de sânge ce se găsesc la fața locului, de cele mai multe ori pe sol, pe carosabil,
ori pe autovehiculul implicat, sau chiar pe corpul victimei. Ele pot fi sub formă de stropi, scurgeri,
cruste, picături, pete,271 etc. După forma lor, se poate stabili poziția victimei în timpul impactului,
după direcția împroșcării, înălțimea care influențează forma lor - alungite, circulare, etc.
Urmele de sânge iau forma semnului exclamării, dacă suprafața pe care au căzut are o
poziție oblică, ori sunt create în timp ce autovehiculul de pe care se scurg astfel de urme era în
mișcare. Urmele căzute de la înălțime mai mare sunt mai extinse.
Aceeași transformare durează 5-6 zile pe timp cu temperatură moderată și 12-20 zile pe
timp răcoros sau daca urmele se găsesc la întuneric.
Pentru ca organul constatator să poată de termina dacă urmele găsite sunt într-adevăr de
sânge se poate folosi apă oxigenată, sau benzidina, care produc o reacție chimică specifică, fiind
vorba de urme de proveniență organică.
270
Stancu E., Op. Cit., pag 220
271
Stancu E., Op. Cit., pag 225
272
Basarab M., Criminalistică, Ed. Tehnică, Buc., 1969, pag. 278-279
273
Mircea I., Op. Cit., pag. 127
282
Tifonul sau hârtia de filtru se vor folosi când urmele de sânge se găsesc pe zăpada, pe
pământ, etc. Daca sângele este uscat se răzuiește pe o hârtie, cu ajutorul unui cuțit sau bisturiu,
ori poate fi diluat și ridicat prin pipetare .
Urmele create prin stratificare sunt lăsate de pneuri în cazul în care vehiculul a trecut
anterior peste o anumită substanță de altă culoare decât suprafața drumui public ( pete de ulei,
vopsea, noroi ) și ale cărei particule au aderat la anvelopă, fiind depuse apoi pe partea carosabilă
a șoselei .
Urmele create prin destratificare sunt create de banda de rulare a anvelopei când aceasta
desprinde de pe suprafața solului particulele unei substanțe colorate, umede sau noroioase. In
zona de desprindere se reproduce forma reliefului de contact a desenului antiderapant.
În cazul în care în urma creată de anvelopă pe șosea a rămas imprimată de două ori
aceeași particularitate, se va fixa distanța dintre cele două urme, pentru ca ulterior pe această bază
se poate calcula perimetrul roții. Aceste particularități vor fi găsite în urmele lăsate de către rotile
din spate sau în urmele create de roțile din față, la virajele spre dreapta sau când particularitățile
existente în urma creată de roțile din față nu vor fi distruse de roțile din spate, deoarece cele două
urme au trasee separate.
În cazul în care la fața locului se găsesc urme de adâncime, care produc desenul
anvelopei, se vor putea realiza mulaje ( gips, parafină, etc.) în vederea identificării ulterioare a
anvelopelor autovehiculului creator al urmei.
Urmele de sol, părți desprinse din caroserie, garnituri sau racorduri de cauciuc, piese
de la autovehicule și resturi de încărcătură
Pe partea carosabilă sau in apropierea drumului pot fi găsite urme de sol provenite de pe
anvelope sau aripile autovehiculului cu ocazia tamponării sau frecării caroseriei de unele obiecte,
din acestea putându-se desprinde așchii sau părți mari. De asemenea, pe partea carosabilă pot
rămâne bucăți din garniturile sau racordurile de cauciuc, unele piese rupte sau pierdute, precum
și resturi de încărcătură. Toate acestea pot duce la identificarea autovehiculului și uneori la
determinarea mecanismului de procedare a accidentului, efectuându-se, atunci când este cazul,
examinări de specialitate.
274
Stancu E., Op. Cit., pag. 229
283
Urme de frânare sunt cele create de banda de rulare a anvelopelor
Urma de frânare este un rezultat al alunecării unui vehicul pe suprafața unui drum, cu
roțile blocate. Urma de frânare este corect măsurată atunci când din lungimea ei totală se va
scădea baza (ampatamentul), adică distanța dintre osia din fața și cea din spate a autovehiculului
Folosirea frânelor se face atunci când se impune ca autovehiculul să fie oprit pe o distanță mai
mică, în vederea evitării unui accident. Lungimea urmei de frânare este determinată de o serie de
factori, cum ar fi viteza de deplasare, felul, înclinarea, starea și umiditatea șoselei, gradul de uzură
a desenelor benzii de rulare a anvelopelor și alți factori.
În special urmele statice, prezintă caracteristici ale desenului sau ale unor defecțiuni ce
permit determinarea apartenenței la gen sau identificarea obiectului creator. Vehiculele sau
ansamblurile de vehicule creează urme de lovire, lovire-proiectare, tamponare, proiectare-
înfundare, frecare-înfundare, lovire-compresiune și deteriorări combinate. Examinarea acestor
urme se face în laboratoarele de specialitate, folosindu-se aparatură care determină și relevă
urmele lăsate de părțile rulante ale vehiculelor atât pe obiectele care intra în contact cât și pe
hainele victimelor. Examinarea are ca scop compararea caracteristicilor individuale a urmelor de
pe mijlocul de transport cu cele lăsate pe obiecte, corpul victimei sau îmbrăcămintea acestora.
Între urma de frânare și viteza vehiculului există un raport direct proporțional. Acesta
înseamnă că” urma de frânare va fi cu atât mai mare cu cât viteza pe care o are vehiculul în
momentul acționării frânelor este mai mare”. 276
Toată activitatea de cercetare ala fața locului se descrie în procesul verbal de către
organul de urmărire penală care conduce cercetarea respectivă. Procesul verbal poate fi întocmit
după terminarea întregii activități sau treptat, pe măsura desfășurării cercetărilor. Indiferent de
metoda aplicată la întocmirea lui, acesta trebuie să fie o oglindă a întregii activități desfășurate
pe toate persoanele participante prin redarea amănunțită a tot ceea ce s-a descoperit și s-a făcut
275
Basarab M., Op. Cit., pag. 297
276
Stancu E., Op. Cit., pag. 231
284
pentru fixarea, ridicare, și conservarea probelor deoarece reprezintă dovada acestei activități și
singurul mijloc de probă rezultat din cercetarea locului faptei. Întregul proces de cercetare la fața
locului și toate constatările făcute de organul judiciar trebuie fixate prin mijloacele recomandate
de criminalistica. Aceste mijloace sunt:
- procesul verbal de cercetare la fața locului;
- schița locului faptei;
- fotografia și filmul judiciar;
- mulajul, în cazul urmelor de adâncime.
a. Fotografiile de orientare
În anumite intersecții, vizibilitatea unui conducător auto poate fi limitată de clădiri, zone
verzi sau construcții, iar pentru alți șoferi care circulă sub un unghi drept, o asemenea limitare a
vizibilității poate să nu existe. Acest lucru, cere ca pentru fiecare dintre cei doi conducători auto
să se efectueze fotografii separate.
277
Mircea I., Op. Cit., pag. 30
285
Fotografiile de orientare se fac de obicei din patru părți: în lungul liniei mediane a
șoselei, de o parte și de alta și din două puncte perpendiculare pe lungimea șoselei (din dreapta și
din stânga).
b. Fotografia schiță
Acest gen de fotografie are ca sarcină fixarea in mod izolat278 a locului accidentului, fără
a fi incluse împrejurimile. Pe o asemenea fotografie trebuie, prin urmare, să se fixeze tot ceea ce
intră in noțiunea de „locul accidentului”.
Se folosește în scopul fixării diferitelor porțiuni ale locului accidentului la o scară mai
279
mare . În acest fel se urmărește fixarea nemijlocită a corpurilor sau a obiectelor implicate direct
în producerea accidentului, cum ar fi cadavrul și poziția lui, părțile importante ale
autovehiculului, urmele de frânare, partea carosabilă a drumului public, avariile autovehiculului.
Fotografiile ce se execută trebuie să ilustreze atât părțile care nu prezintă urme ale accidentului,
cât și cele care redau toate deteriorările exteriore ale autovehiculului.
În acest scop, aparatul de fotografiat se fixează în așa fel încât în vizorul aparatului sa
fie văzute în mod distinct urmele amintite. De asemenea, fotografia obiectelor principale va
cuprinde alături de urmele create prin accident și diferite marcaje ce se fac pe partea carosabilă a
drumului public, pentru ca în caz de necesitate să se poată demonstra, fotografic, dacă
conducătorul auto le-a putut observa sau nu, precum și felul cum le-a respectat.
d. Fotografia de detaliu
Are ca scop fixarea la o scară mai mare a diferitelor urme și probe materiale ale
accidentului.280 Asemenea obiecte pot fi: urmele de tamponare izolate pe autovehicul, urmele de
lovire, urmele de pe cadavru sau de pe alte obiecte, desenele benzilor de rulare ale anvelopelor,
diferitele obiecte distruse de la autovehiculele cu care s-a produs tamponarea, urmele de sânge
sau de vopsea. Aceste urme se pot fotografia metric, folosindu-se un liniar sau un metru de
croitorie, pentru a se putea calcula ulterior exact mărimea lor naturală. Liniarul sau metrul se
278
Mircea I., Op. Cit., pag. 32
279
Mircea I., Op. Cit., pag. 35
280
Mircea I., Op. Cit., pag. 36
286
așază la aceeași înălțime cu suprafața de teritorială sau cu nivelul obiectului ce urmează a fi
fotografiat.
Mulajele din gips și din alte materiale ca mod de fixare a urmelor de la locul
faptei
Gipsul, plastilina și alte materiale cu proprietăți plastice se pot folosi la fixarea urmelor
de adâncime ale benzii de rulare ale anvelopelor, a urmelor de tamponare, etc.
Trebuie asigurat locul faptei prin marcarea, conservarea urmelor rămase, identificarea și
audierea martorilor găsiți. Dacă la fața locului au rămas victime ce necesită îngrijiri medicale,
vor fi luate măsuri de acordare a primului ajutor și transportarea acestora la o unitate spitalicească.
Prima persoană din rândul organelor de politie care a ajuns la fața locului, trebuie să
efectueze investigații in rândul persoanelor aflate in apropierea locului accidentului pentru a
obține informații cu privire la:
Împrejurările în care s-a produs accidentul;
Caracteristicile de identificare a autovehiculului și localizarea acestora;
287
Eventualele semnalmente ale conducătorului auto (vârsta, sex, îmbrăcăminte,
fizionomie, etc.);
Modificările produse la fața locului până la sosirea sa;
Ora la care a avut loc accidentul;
Stabilirea persoanelor care au transportat victima la spital.
Toate informațiile obținute trebuie raportate la prima unitate de poliție, pentru a putea fi
organizată urmărirea. Totodată, aceste informații, împreună cu persoanele care le-au furnizat,
trebuie să fie consemnate într-un proces verbal.
În unele cazuri, după ce s-a efectuat cercetarea la fața locului, apare utilă și necesară
efectuarea unor reconstituirii281, în scopul:
Verificării, precizării sau obținerii de noi probe, verificării unor versiuni emise de organul
de constatare, de către conducătorul auto sau de alte persoane cu privire la cauzele și
mecanismul producerii accidentului;
Adunării unor date suplimentare despre accident. Se pot reconstitui în întregime sau în
parte condițiile în care s-a produs evenimentul.
281
Mircea I., Op. Cit., pag.294-295
288
Cu ajutorul reconstituirii se poate stabili că din două fapte contradictorii una poate fi
adevărată, iar cealaltă neadevărată, că ambele fapte sunt neadevărate sau, dimpotrivă, că ambele
fapte sunt adevărate, dar în condiții diferite.
Cu ocazia unor reconstituiri nu se pot reproduce toate condițiile în care a avut loc
accidentul. în toate cazurile se recomandă folosirea unor manechine. La terminarea reconstituirii
se întocmește un proces-verbal. Se pot executa fotografii, schițe etc.
Facem precizarea că în prezent INEC este singurul institut care realizează expertiza
criminalistică a accidentului de trafic rutier dintre autovehicule în cadrul căreia, pe baza unor
criterii științifice, se realizează reconstituirea, prin metode analitice, a evenimentului.
Reconstituirea unui accident reprezintă o activitate interdisciplinară, implicând, alături de
cunoștințe de criminalistică și de inginerie mecanică, și alte cunoștințe fie din ramura științelor
reale, fie din ramura științelor umane (matematică, fizică, chimie, informatică, statistică,
fotogrammetrie, electronică, electrotehnică, medicină, drept etc.).
Cadrul legislativ
Potrivit art. 1 din HGR nr. 368/1998, activitatea de expertiză criminalistică se desfășoară
în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, instituție publică cu personalitate
289
juridică, subordonată Ministerului Justiției. Institutul are în subordinea sa Laboratoarele
Interjudețene de Expertize Criminalistice din București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara, care
efectuează prima expertiză potrivit competențelor lor materiale și teritoriale. INEC are
competență teritorială generală și efectuează noua expertiză criminalistică. În cazurile de o
complexitate mai mare sau pentru care laboratoarele interjudețene nu au condiții tehnice
efectuează prima expertiză.
Datorită faptului că domeniul a fost mai puțin studiat s-au formulat în literatură și opinii
greșite în sensul că în cadrul expertizei criminalistice a accidentului de trafic se stabilește dacă
pelicula de vopsea descoperită la locul accidentului este identică cu cea prelevată de pe
autoturismul ce a părăsit locul faptei și că în cadrul expertizei tehnice se stabilește, spre exemplu,
viteza avută de acel autovehicul. Activitatea de expertiză criminalistică a accidentului de trafic
rutier a fost prevăzută în mod corect în obiectul de activitate al INEC pentru că se impune a fi
290
efectuată în toate cazurile în care se dispune (solicită) reconstituirea accidentului de trafic,
reconstituire ce are la bază interpretarea urmelor create la locul faptei. De altfel, conform
organismului nord-american ACTAR (Accreditation Commission for Traffic Accident Reconstruction) reconstituirea
(reconstrucția) accidentului proces sistematic de interpretare a urmelor asociate unei anumite
faze a coliziunii și de aplicare a regulilor fizicii în vederea stabilirii modului în care a avut loc
coliziunea;
Datorită importanței activității de interpretare ulterioară a urmelor create, din echipa care
efectuează cercetarea locului accidentului face parte și un specialist criminalist care realizează
primele activități specifice criminalisticii, respectiv descoperire, fixare și ridicare a urmelor. In
continuare, următoarele activități, respectiv de examinare și interpretare a acestora apare ca fiind
evident necesar și firesc să fie realizate de către un expert criminalist în cadrul unei expertize
criminalistice a accidentului de trafic. De aceea, printre grupurile de lucru ale organismului
ENSFI se află și cel al experților în analiza (reconstituirea) accidentului de trafic rutier din care
face parte și instituția noastră.
Spre exemplu, în funcție de natura unei urme de pneu (frânare sau derapare), rezultată
în urma examinării de către expert a fotografiilor judiciare sau chiar a locului faptei se are în
vedere un anume regim de decelerare al autovehiculului care a imprimat-o. Astfel, interpretarea
urmelor coliziunii este importantă în alegerea unui aparat de calcul corespunzător în ceea ce
privește stabilirea vitezelor de impact ale autovehiculelor printr-o metodologie unitară, utilizată
pe plan european.
291
permit alături de stabilirea magnitudinii coliziunii și determinarea pozițiilor relative ale
autovehiculelor din momentul impactului.
Prezentate fiind aceste aspecte se pot formula primele concluzii privind principalele
obiective ce pot fi stabilite în cadrul expertizei criminalistice a accidentului de trafic:
- stabilirea stării de fapt;
- reconstituirea traiectoriilor autovehiculelor implicate în accident;
- analiza deformațiilor remanente;
- stabilirea locului impactului;
- stabilirea poziției relative dintre autovehicul și victimă (în cazul accidentelor în care
sunt implicați pietoni);
- stabilirea vitezelor de deplasare;
Toate aceste obiective pot fi soluționate doar în urma unei activității de interpretare a
urmelor create în eveniment. Odată stabilite aceste aspecte, în vederea stabilirii de către organele
judiciare a vinovăției, este necesară, în final, și o analiză cinematică a evenimentului rutier,
respectiv o analiză a fazei anterioare coliziunii care să evidențieze dacă evenimentul putea fi
evitat și în ce condiții astfel încât să poată fi pus în evidență raportul de cauzalitate între acțiunea
sau inacțiunea participanților la eveniment și rezultatul periculos produs. Ca atare, obiectivele
care încheie, în general, astfel de lucrări de specialitate sunt:
- stabilirea posibilităților de evitare;
- stabilirea cauzei producerii accidentului.
Conform prevederilor art. 172 C. Proc. Pen., expertiza poate fi efectuată de experți
oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară
sau din străinătate, în condițiile legii.
292
In ceea ce privește obiectul expertizei tehnice auto, în lipsa unei reglementări exprese,
considerăm că aceasta trebuie realizată în situația în care se impune stabilirea unor aspecte legate
de ruperea unei piese, depresurizarea unui pneu, stabilirea gradului de uzură al autovehiculului,
evaluarea daunelor produse prin avarierea autovehiculului etc. In ceea ce privește primele două
probleme enunțate mai sus (ruperi de piese sau examinări de pneuri) trebuie făcută mențiunea că,
într-adevăr, în cadrul laboratoarelor din sistemul MJ se soluționează astfel de aspecte, dată fiind
legătura acestora cu traiectoriile urmate de vehicule și urmele care se creează în astfel de situații,
experții criminaliști având pregătire în astfel de probleme.
Echipament utilizat
Enumerarea de mai sus cuprinde, după cum se poate observa, și instrumente optice sau
spectrometru FT-IR, existând situații în care se impun examinări complexe, realizate, uneori, în
colaborare cu experți criminaliști specializați pe alte genuri de expertize, din sectorul Identificări
Criminalistice. Fără ca enumerarea să fie limitativă sunt de amintit examinările, cu instrumente
optice, ale diagramelor tahograf și ale zonelor de rupere ale unor piese, analizele privind
293
identificarea unor urme de stratificare, create pe caroseriile autovehiculelor implicate în coliziune
și determinările privind vopselele auto, realizate în vederea evidențierii unui contact sau a
identificării unui autovehicul al cărui conducător auto a părăsit locul faptei.
În cursul desfășurării unui accident de trafic rutier în care a avut loc o coliziune între
două autovehicule se deosebesc trei faze:
- faza anterioară coliziunii;
- faza coliziunii;
- faza post-coliziune.
Faza coliziunii corespunde perioadei de contact a celor două autovehicule, respectiv faza
de compresiune și cea de restituire. În acest interval de timp are loc deformarea caroseriei, proces
prin care o parte din energia cinetică inițială se transformă în energie de deformare. Pentru studiul
acestei perioade se apelează la relațiile specifice din teoria ciocnirilor, amplitudinea profilului
deformat al autovehiculelor oferind baza de calcul a transformării energetice în coliziune.
Faza post-coliziune durează din momentul desprinderii celor două autovehicule până la
oprirea lor, în anumite cazuri având loc coliziuni multiple, implicând și alte autovehicule sau
corpuri existente la locul faptei. În această fază se caută determinarea ecuației de mișcare a
autovehiculelor aplicându-se metode din mecanica teoretică pentru determinarea parametrilor
mișcării corpurilor rigide.
Asupra modului de interpretare a acestora se va reveni în cadrul cap. 3.4., ce este dedicat
validării metodei de reconstituire a coliziunii prin intermediul calculului retrospectiv. Alături de
aceste urme, sunt analizate, atunci când este cazul, elementele de natură tehnică utile în stabilirea
295
cauzelor producerii accidentului, constatate în urma examinării autovehiculelor implicate în
evenimentul rutier (ruperi de piese, depresurizări de pneuri etc.).
296
în cadrul INEC și LIEC se realizează prin două metode, ambele utilizate pe plan european în
materia reconstituirii.
Unul dintre scopurile finale ale reconstituirii fazelor unui accident de trafic îl reprezintă
analiza posibilităților de evitare a impactului. Pentru aceasta, se determină, inițial, distanțele la
care se aflau autovehiculele, față de locul impactului, în momentul declanșării stării de pericol
iminent, care pune în evidență momentul din care conducătorii auto trebuiau și puteau să ia
măsurile de evitare. Din acel moment traiectoriile de deplasare ale celor două autovehicule
urmează a se intersecta ireversibil fapt care impune măsuri de evitare, obligațiile participanților
la trafic având un caracter autonom, ele neanulându-se prin faptul că și alții, la rândul lor, nu
respectă anumite obligații ce le revin. Declanșarea unei stări de pericol iminent îi privește în egală
măsură pe ambii participanți la trafic, cu mențiunea că cel care o declanșează avea posibilitatea
de a o preveni prin respectarea normelor legale în materie. Cunoscându-se viteza inițială a
autoturismului se determină spațiile necesare realizării manevrelor de evitare (frânare, ocolire)
și, prin compararea acestora cu distanța disponibilă, se formulează concluziile de evitabilitate.
Chiar dacă se constată că, în condițiile date, evenimentul nu putea fi evitat la fel de
importante sunt motivele care au condus la acea situație periculoasă sau, altfel spus, care ar fi fost
obligațiile conducătorilor auto a căror respectare ar fi permis prevenirea producerii accidentului.
Se va determina viteza la care evenimentul putea fi evitat, urmând a se analiza, în funcție de
obligațiile incidente pe acel sector de drum, dacă se impunea sau nu a fi utilizată.
297
Raportarea rezultatelor
Generalități
Toate probleme analizate sunt prezentate beneficiarului care a solicitat reconstituirea sub
forma unui raport. Ultima etapă în elaborarea unui astfel de raport de expertiză criminalistică o
constituie formularea concluziilor în raport cu obiectivele solicitate. Concluzia reprezintă
răspunsul expertului la întrebarea beneficiarului, adică opinia sa cu privire la problema supusă
examinării, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.
Pentru a fi admisă ca mijloc de probă, concluzia trebuie să răspundă unor cerințe sau
condiții În primul rând expertul este abilitat să formuleze concluzii numai în problemele care
presupun o calificare de specialitate, expertul neputând fi obligat să se pronunțe asupra unor
probleme care nu necesită cunoștințe de acel gen. Concluzia trebuie să fie precisă, chiar și în
situația în care nu se poate răspunde categoric la întrebarea organului judiciar. Nu sunt admisibile
concluziile confuze, susceptibile de interpretări diferite. În al treilea rând, concluzia trebuie să fie
accesibilă organului judiciar, adică interpretarea sa să nu necesite cunoștințe de specialitate. Este
vorba de concluzie și nu de constatările din cuprinsul raportului, care trebuie să conțină
elementele tehnice și metodele de lucru utilizate care să justifice rezultatul obținut, cât și
reproductibilitatea determinărilor în situația în care, conform art. 125 C. Proc. Pen., se solicită o
nouă expertiză. De asemenea, ea trebuie să reflecte doar gradul de certitudine atins, sub acest
aspect distingându-se concluzii categorice, de probabilitate și de imposibilitate de rezolvare a
problemei .
Având în vedere aspectele detaliate anterior s-ar putea pune problema de a știi dacă
reconstrucția accidentelor rutiere prin simulări software reprezintă un experiment judiciar sau
poate fi admisibilă ca o reconstituire a împrejurărilor producerii accidentelor. În încercarea de a
răspunde acestei întrebări trebuie de la început precizat faptul ca aceasta reconstrucție a
accidentelor rutiere prin simulări virtuale este integrată, conform literaturii de specialitate, în
secțiunea expertize judiciare.
298
implicate, vor coincide cu poziția înregistrată în dosarul de cercetare la fața locului, numai așa
utilizarea unei simulări pe calculator devenind reală.282
In anexa sunt prezentate câteva capturi de aplicații cu programul Virtual Crash pentru a
demonstra posibilitățile reale de reconstrucție a accidentelor de trafic rutier.
Vorbim așadar despre o expertiză tehnică auto care, așa cum am menționat anterior, nu
trebuie confundată cu experimentul judiciar datorita deosebirilor evidențiate. Trebuie avut însă
în vedere faptul că, la fel ca și în cazul reconstituirii, și expertiza tehnică auto are ca obiect
lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei dar care, spre deosebire de reconstituire necesită
cunoștințe de specialitate, aspect care apropie acest tip de expertiză de tipologia experimentului
judiciar.
282
M. Fierbinţeanu, Expertiza tehnică auto judiciară şi criminalistică, Ed. Bibliotheca, Tîrgovişte,
2006, pag. 47
299
Un alt aspect important este acela că, pentru efectuarea expertizei tehnice expertul
trebuie să consulte dosarul cauzei, să analizeze în detaliu vehiculul sau componentele lui, starea
tehnică, să extragă de la locul faptei, dacă se impune, și alte informații, toate acestea reprezentând
variabile și parametrii necesari simulării virtuale. Alte informații pot proveni din eventualele
experimente judiciare efectuate la cererea părților sau organelor judiciare.
Pot interveni însă situații când, pentru soluționarea cauzei, sunt necesare explicații sau
lămuriri asupra unor împrejurări care nu sunt cuprinse în materialele din dosar.
Sub aspectul forței probante, conform art. 97 din Codul de procedură penală, expertizele
sunt considerate mijloace de probă spre deosebire de reconstituire sau experiment judiciar care
nu sunt prevăzute ca mijloace de probă. Dacă soluționarea cauzei se află în faza de proces penal
sau civil, derularea expertizei este posibilă numai după ce instanța a aprobat-o ca mijloc de
proba283. Admisibilitatea expertizei este hotărâtă de organul judiciar prin prisma contribuției pe
care o pot aduce specialiștii la soluționarea cauzei284.
283
R. Gaiginschi, I. Filip, Expertiza tehnică a accidentelor rutiere, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2002,
pag. 36
284
Ibidem
300
Având în vedere asemănările și deosebirile detaliate anterior putem remarca faptul că
reconstrucția accidentelor rutiere prin simulare software se apropie mai mult de ideea de
experiment judiciar (criminalistic n.n.) decât de cea de reconstituire a accidentului rutier.
301
CAPITOLUL XVI PARTICULARITĂŢI DE CERCETARE A LOCULUI
FAPTEI ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR COMISE CU ARME DE FOC
REGULI GENERALE
Prin cercetare la fața locului, latura subiectivă a infracțiunii poate fi conturată prin datele
ce se obțin cu privire la formele de vinovăție (intenție sau culpă). De asemenea, în cazul folosirii
unor arme de foc se pot obține o serie de indicii și cu privire la subiectul infracțiunii, armele
folosite, dacă este bărbat sau femeie, are deprinderi de tragere cu armele de foc, dacă este ucigaș
profesionist sau nu, etc.
Măsurile premergătoare operative sunt luate de regulă de polițiștii care ajung primii la
locul faptei, înaintea organului de urmărire penală competent în cauză. Aceste măsuri
premergătoare sunt:
285
Tratat Practic De Criminalistică Volumul I op.cit. pg.26
286
Camil Suciu, op. cit., pg. 504
302
1. Determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor. Prin
aceasta se încearcă o menținere a aspectului inițial al locului faptei, precum și conservarea
urmelor provenite din infracțiune.
2. Identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte. Prin identificarea
martorilor se încearcă obținerea de la aceștia a cât mai multor informații, deoarece
acestora le sunt proaspete în memorie o serie de informații care pot fi redate cu foarte
mare exactitate.
3. Rezolvarea unor situații care decurg din săvârșirea infracțiunii (pericole iminente) ca:
incendii, revărsări de ape, erupții de gaze, blocarea căilor de circulații etc, fără însă a se
distruge urma infracțiunii sau tabloul de ansamblu al acesteia.287
4. Acordarea primului ajutor victimei sau victimelor, în această situație încercându-se
salvarea lor. Dacă victima, înainte de a fi transportată la spital, este în stare să răspundă
la anumite întrebări, va fi întrebată de semnalmentele infractorului sau de alte lucruri care
sunt importante pentru cauza respectivă. Se încearcă prin acestea, ca și în cazul martorilor,
redarea cât mai exactă a informațiilor, deoarece cu cât sunt mai proaspete, cu atât mai
mult pot să fie redate in detaliu.
Trebuie avut în vedere faptul că la locul faptei au prioritate tot timpul echipele de salvare
și descarcerare, fiind primordială salvarea victimei; numai după încheierea activității acestora, se
va efectua cercetarea la fața locului.
287
Camil Suciu, op. cit., pg. 506
Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 94
303
întreprins deja unele activități cu caracter preliminar, înaintea sosirii echipei.289 Menținând
măsurile de pază de la locul faptei, vor fi selectați martorii asistenți, explicându-le ce se urmărește
prin activitatea care va fi desfășurată și că au dreptul de a cere explicații si de a face observații ce
vor fi consemnate în procesul verbal.290 După vizualizarea locului faptei, conducătorul echipei
va trasa sarcinile echipei:291
În cazul decesului victimei, medicul legist va stabili cauza morții (preliminară) în baza
examinării urmelor aparente de pe cadavru și ridică urmele de natură biologică în scopul
examinării în laborator
Dacă la cercetare participă și câinele de urmă, acesta va pătrunde în perimetrul locului
săvârșirii infracțiunii, urmând traseul urmei olfactive
Ofițerii de poliție judiciară ascultă martorii oculari și procedează la identificarea victimei
Specialiștii criminaliști vor intra în perimetrul locului faptei, efectuând toate operațiunile
de căutare, prelevare, fixare și transport al urmelor găsite cu ocazia cercetării după care,
împreună cu ceilalți membri ai echipei, vor interpreta urmele găsite
Activitatea de cercetare la fața locului se execută în două faze: faza statică și faza
dinamică.
1. In faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în
ansamblu său, cât si pe zonele mai importante, fără a se aduce nicio modificare a acestuia.
Cercetarea de regulă începe de la centru sau de la obiectul principal. Printre acțiunile mai
importante în faza statică se regăsesc:292
Stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă
Măsurarea distanței între obiectele principale
Executarea de fotografii, schițe și înregistrare video magnetică
Determinarea eventualelor schimbări survenite anterior sosirii echipei de cercetare
Stabilirea și marcarea drumului de acces în locul săvârșirii infracțiunii
289
Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a II a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
București 2002, pg.319
290
Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 96
291
Ibidem, pg. 96
292
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 368
304
Examinarea cu prioritate a urmelor și obiectelor care reprezintă un pericol iminent
de modificare sau dispariție
Interpretarea urmelor, pe măsură ce ele sunt descoperite, în vederea stabilirii
eventualelor corelații cu alte urme care ar trebui să existe, urmând a fi căutate293
Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea efectuării
schiței locului faptei
2. Faza dinamică presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico - științifice criminalistice aflate
la dispoziția lor. Dintre acțiunile mai importante în faza dinamică sunt:
Examinarea amănunțită a corpului victimei și a altor obiecte care sunt purtătoare
de urme ale infracțiunii, fiind permisă mișcarea și mutarea lor
Se iau primele declarații ale martorilor, suspecților și victimei, dacă aceasta este
în stare să ofere explicații
Se începe redarea procesului verbal și se fac fotografii și schițe video de detaliu
Clasificarea împrejurărilor negative determinate de neconcordanțe dintre situația
de fapt și evenimentul presupus ca s-ar fi produs294
Excluderea prin comparație a urmelor ce aparțin victimelor sau a altor persoane
dacă este posibil
Ridicarea și ambalarea obiectelor pentru a fi trimise la laborator
Fixarea rezultatelor se face prin procesul verbal de cercetare la fața locului, de regulă el
fiind întocmit la fața locului sau la sediul organului judiciar imediat după terminarea cercetării.295
În conținutul său trebuie consemnate doar constatările fără concluzii, ipotezele sau părerile
formulate. De asemenea, se consemnează toate activitățile efectuate, în ordinea desfășurării,
făcându-se mențiuni cu privire la ora începerii și terminării cercetării, a condițiilor meteo și de
luminozitate, precum și la parametrii tehnici ai aparaturii folosite. Descrierea trebuie să fie cât
mai detaliată, completă și clară pentru a nu putea fi contestat. La procesul verbal se vor anexa
planșe cuprinzând fotografiile judiciare executate la fața locului, schițele sau desenele întocmite,
precum și schița traseului urmat de câinele de urmă.296
293
Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 96
294
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 368
295
Nelu Viorel Catuna, op. cit., 2008, pg. 98
296
Ibidem, pg. 98
305
efectuării urmării penale va dispune de urgență efectuarea constatărilor tehnico - științifice și
expertizelor care se impun.297
Importanța procesului verbal este foarte mare, deoarece el trebuie să reprezinte imaginea
locului faptei, pentru că locul faptei nu va mai putea fi reconstituit exact cu detaliile prezente în
momentul comiterii infracțiunii. De aceea, organul judiciar care completează procesul verbal
trebuie să fie foarte atent pentru a cuprinde toate detaliile și să încerce redarea cât mai amănunțită
a acestuia.
297
Ibidem, pg. 98
298
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 184
299
Nicolae Buzatu, Dumitru Cornean, Cristian Cărpinean, Criminalistică, Editura Dacia Europa Nova,
Lugoj 2003, pg. 190
306
Reguli tactice
În cazul cercetării la fața locului pentru infracțiunile în care s-au folosit arme sunt câteva
reguli specifice în ceea ce privește și alcătuirea echipei, echipă în care trebuie cooptați un
specialist armurier și un pirotehnist.300
Când la săvârșirea unei infracțiuni s-a folosit o armă de foc, cercetarea locului faptei se
face insistându-se, în special, asupra metodelor de descoperire a armei de foc și a muniției lăsate
în urma folosirii ei.301
Armele de foc pot fi găsite fie la locul comiterii infracțiunii, fie vor fi ascunse de către
infractor. Ele pot fi ascunse la locul faptei sau la domiciliul infractorului ori pot fi aruncate în
fântâni, latrine, ape curgătoare, în căpițe de fân, în scorburi de copaci etc.302
Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit drumul infractorului atât la
locul faptei, cât și la îndepărtarea de acesta folosind căutătorul de metale.
300
Florin Ionescu, op. cit., pg. 346
301
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, Tratat De Tehnica Criminalistică, Editura Sitech, Craiova 2007,
pg. 287
302
Ibidem, pg. 287
307
Arma de foc găsită va fi fotografiată împreună cu resturile de muniție, atât la locul unde
a fost găsită, cât și în condiții de laborator, pentru a-i fixa detaliile caracteristice. De asemenea,
se face un desen schiță în cadrul căruia se vor indica:303
Locul precis unde a fost găsită arma de foc
Distanța dintre armă și victimă
Distanța dintre armă și alte urme ale tragerii
Tuburile trase
Mijlocul principal de fixare a armei folosite la comiterea infracțiunii este procesul verbal
de cercetare, în care se vor trece:304
Felul armei de foc (revolver, pistol mitralieră, pușcă de vânătoare, etc)
Direcția țevii armei de foc față de cadavru
Partea pe care este culcată arma
Ce urme s-au descoperit pe arma de foc
Dacă arma are piese deteriorate
Dacă arma este încărcată sau are pusă piedica de siguranță
Câte cartușe netrase are în magazie
Câte ghinturi are ama de foc și sensul lor de rotație
Ce se află pe canalul țevii: unsoare veche sau proaspătă, praf și gradul de depunere
a acestuia, reziduuri de tragere, gradul lor de oxidare, dacă se simte mirosul specific
unei trageri recente
Urmele mai des întâlnite în asemenea fapte sunt: petele, picăturile sau bălțile de sânge,
arma ori părți din aceasta, cartușele, corpul victimei.305
303
Ibidem, pg. 288
304
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op. cit., pg. 287
305
Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, pg. 177
306
Enache Florin, op. cit., pg. 125
308
În încăperile mari se recomandă ca cercetarea să se facă pe fâșii dreptunghiulare, acestea
fiind marcate odată cu finalizarea sectorului respectiv.307 O atenție sporită se va acorda posibilelor
urme lăsate pe pereții încăperii, pe geamuri, pe mobilă sau pe alte articole personale aflate în
încăperea respectivă.
Când cercetarea la fața locului se face pe teren deschis, ea se efectuează după cum
urmează:308
De-a lungul traseului parcurs de infractor, din locul unde s-a consumat episodul principal
ori se observă rezultatul infracțiunii spre exterior
Din centrul locului faptei spre exterior, lărgindu-se din ce în ce mai mult zona examinată
Pe sectoare dreptunghiulare, în situația în care terenul are puncte de reper ce pot ușura
delimitarea lui
Faza statică
Prima operațiune importantă în faza statică este delimitarea perimetrului în care vor fi
continuate cercetările. În determinarea limitelor se va avea în vedere topografia terenului, dacă
spațiul este închis sau deschis, deoarece în funcție de aceste caracteristici se vor avea în vedere
tehnicile și metodele folosite. Intrarea în perimetrul faptei se face cu cea mai mare grijă, pentru a
nu se distruge sau deteriora urmele.
Stabilirea drumului de acces către locul comiterii faptei se va face după un studiu
prealabil al terenului sau al clădirii, astfel încât să se poată găsi cel mai accesibil drum și se
307
Ibidem, pg. 125
308
Enache Florin, op. cit., pg. 125
309
Ilie Botoș, op. cit., pg. 140
309
încearcă parcurgerea porțiunii care nu conține microurme. Accesul va fi marcat cu jetoane sau
benzi criminalistice pentru a se putea delimita clar accesul.
În cadrul cercetării locului faptei, există situații când unele urme ale infracțiunii trebuie
examinate și ridicate cu prioritate, întrucât anumiți factori interni și externi fac ca acestea să
dispară sau să se degradeze în scurt timp (mirosul de pulbere arsă).310 În aceste cazuri vom avea
o întrepătrundere între faza statică și faza dinamică.
Tot în faza statică se fotografiază urmele create prin împușcare, precum și celelalte
categorii de urme (corpul delict, cadavrul victimei), fără a se modifica poziția lor, procedându-se
la interpretarea modului de formare a urmelor în vederea stabilirii unor corelații cu alte urme care
trebuie la rândul lor descoperite.311
Faza dinamică
După ce au fost descoperite toate urmele în perimetrul supus cercetării, se va putea trece
la examinarea amănunțită a tuturor obiectelor corp delict și a urmelor, în vederea fixării detaliilor
caracteristice acestora.
Deoarece la locul unei fapte pot fi numeroase obiecte corp delict, imediat după
examinarea lor, acestea sunt filmate și fotografiate în detaliu, iar pe ambalaj se va scrie zona din
care acestea au fost ridicate.
310
Ilie Botoș, op. cit., pg. 142
311
Ibidem, pg. 140
312
Ilie Botoș, op. cit., pg. 142
310
Urmele împușcăturii pot fi descoperite: pe corpul și pe îmbrăcămintea persoanei care a
tras cu arma (urme secundare); pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau pe diferite obiecte; pe
armă și în interiorul țevii armei, pe tub și pe proiectil.313
Specific faptelor comise cu arme de foc, la locul săvârșirii faptei mai pot fi descoperite
și alte urme cum ar fi: urme biologice, urme palmare sau de încălțăminte ale autorului, urme
papilare rămase pe arma cu care s-a tras.
Într-un caz instrumentat de Parchetul Militar Cluj, în primele etape ale cercetării s-a
crezut că este un omor314, deoarece arma nu era de găsit, iar victima era împușcată în cap. Abia
mai târziu, după examinarea cu atenție a corpului victimei, s-a putut stabili faptul că aceasta
prezintă pe mâna dreaptă factori suplimentari ai tragerii. Aceasta era așezată pe scaun, în dreptul
unui birou ce avea sertarul deschis. După ce s-a împușcat în tâmplă, corpul persoanei s-a aplecat
peste birou, închizând sertarul cu pistolul înăuntru, deoarece în momentul în care s-a împușcat
pistolul a căzut în sertar. Prin acest caz practic putem observa importanța cercetării atente a
fiecărui detaliu, deoarece anchetatorii puteau fi conduși pe o pistă falsă, dacă nu se depistau
urmele suplimentare pe mâna dreaptă.
313
Vasile Măcelaru, Urme create prin folosirea armelor de foc, Tratat Practic De Criminalistică, Vol I,
Editura I.G.M, București 1976, pg. 275
314
Dosar nr. 245/1992 al Procuraturii Militare Cluj
315
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 101
316
Ibidem, pg. 100
311
cele mai multe ori folosite de către sinucigași iar, pentru întărirea ipotezei sinuciderii,
trebuie constate urmele suplimentare pe mâna sinucigașului.
2. Distanță mică / apropiată, atunci când între retezătura dinaintea țevii armei și corpul lovit
se află o distanță cuprinsă între 1-2 cm și 1,5 m în cazul armelor de foc scurte, respectiv
1-2 cm și 2 m în cazul armelor de foc lungi. În aceste situații se pot descoperi urme
secundare ale împușcăturii care, prin aspectele constate prin tragerile experimentale, vor
permite estimarea distanței de tragere.
3. Distanță mare, atunci când între retezătura dinaintea țevii armei și corpul lovit se află o
distanța mai mare de 1,5 m în cazul armelor de foc scurte, respectiv mai mare de 2 m în
cazul armelor de foc lungi.317 În aceste situații vor lipsi urmele secundare specifice
împușcăturii cu excepția inelului de ștergere / unsoare sau inelului de metalizare, asupra
corpului lovit acționând numai proiectilul. În cazul distanțelor mari, rareori se poate
determina distanța de la care s-a tras.
În cazul în care tragerea s-a efectuat cu o arma lisă folosind alice, distanța de tragere se
va aprecia după dispersarea alicelor.318 Urmele create de alice pe un obiect sunt examinate
comparativ cu cele create experimental prin trageri cu arma în cauză, realizate de la distanțe
cunoscute.319 Expertul va compara apoi vizual desenul urmelor în litigiu cu cele trase
experimental, până va obține modele asemănătoare ca dimensiune și densitate.320 Această
abordare simplă poate genera un rezultat surprinzător de exact și permite aproximarea distanței
de tragere, prin stabilirea unei distanțe minime și maxime. Desenul urmelor va fi influențat de
cantitatea și calitatea pulberii, de mărimea alicelor, tipul burei, calibrul și socul armei. Din această
cauză este necesar ca arma sa fie recuperată, iar tipul de cartușe și lotul de fabricație să fie
cunoscute.
Aprecierea distanțelor după împrăștierea alicelor se poate face numai pe suprafețe plane,
drepte sau înclinate.
Distanța în cazul armelor cu țeava ghintuită se mai poate aprecia și în raport cu efectul
perforant al proiectilului care, pe cale experimentală, se apreciază trăgând în dispozitive
captatoare, de vată sau în scânduri de brad, de 2,5 cm grosime, distante între ele cu un interval
egal cu grosimea lor.321
317
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 100
318
Camil Suciu, op. cit., pg. 362
319
Revista Română De Criminalistică Nr. 1/2013, pg. 1260
320
Ibidem, pg. 1260
321
Camil Suciu, op. cit., pg. 361
312
Pentru aprecierea exactă a împușcăturilor de la distanță mijlocie se fac trageri
experimentale cu arma bănuită că a fost folosită și cu același sort de cartuș, distanțând fiecare
tragere cu 10 cm, pentru a crea modele de comparație pe baza urmelor suplimentare.322
Obstacolul va prezenta urme de suprafață cu atât mai mari cu cât distanța de tragere a
fost mai mare, căci proiectilul, pierzându-și mișcarea giratorie, va lovi în general lateral. La
distanță foarte mare, proiectilul nu va mai crea nicio urmă, căzând ca o piatră.323
Exemplificativ în acest sens sunt elementele surprinse prin fotografiere privind uciderea
din culpă comisă la o partidă de vânătoare, prezentată în imaginea de mai jos.
În imagine se poate observa cum se măsoară distanța de tragere folosind banda metrică.
Pentru acest exemplu distanța este ușor de măsurat deoarece se cunoaște atât amplasamentul
victimei, cât și poziția trăgătorului, Distanța este de 124 m folosind formele de relief. În linie
dreaptă, aceasta va fi puțin mai mică deoarece formele de relief nu vor fi calculate.
Direcția de tragere
Pentru a se stabili direcția de tragere, este necesar să se examineze orificiile din corpul
lovit. Astfel, în cazul canalelor oarbe, direcția exactă din care a venit proiectilul, relaționată la
alte elemente din jurul țintei, se stabilește dacă se cunoaște poziția obiectului în momentul în care
322
Ibidem, pg. 361
323
Ibidem, pg. 361
313
a fost împușcat.324 Datorită rezistenței aerului, viteza glonțului scade, începând chiar de la ieșirea
din gura țevii. În funcție de forma glonțului și de viteza inițială, cu ajutorul formulelor de balistică
exterioară, i se poate calcula viteza în orice punct al traiectoriei.325 Dacă există un orificiu de
intrare, canal și orificiu de ieșire, se poate stabili atât direcția de tragere, cât și unghiul de impact
al proiectilului. Orificiul de intrare se deosebește în general de cel de ieșire pentru că, în
majoritatea cazurilor, este mai mic, are marginile regulate și uneori circulare, în timp ce orificiul
de ieșire este mai mare, reprezentând rupturi de material, o zdrențuire foarte pronunțată și de cele
mai multe ori de forme neregulate.326 Totuși se poate că, în cazul proiectilelor moderne care au o
viteză de peste 900 m/s, efectul să fie contrar.
Pentru situația unor orificii create de proiectile în sticla unui geam sau o oglindă, spărtura
va reprezenta o anumită dimensiune, având în jurul ei o serie de crăpături radiale (ce pleacă
dinspre centru ca niște raze), precum și crăpături concentrice care înconjoară spărtura la diferite
distanțe, urmând între ele crăpături radiale.327
La examinarea spărturii, în special atunci când geamul are o grosime mai mare, se poate
observa că într-o parte a geamului orificiul este mai mic, iar în cealaltă parte este mult mai mare,
canalul având formă conică. În funcție de plasamentul conului, se stabilește direcția de penetrare
a proiectilului și, implicit, direcția de tragere, care va corespunde cu partea mai îngustă a
conului.328 În cazul penetrării de către glonț a unui corp din material lemnos, orificiul de intrare
are de regulă o formă circulară sau ovală (în funcție de unghiul de tragere), prezentând uneori
inel de metalizare bine pronunțat în zona de început a canalului, iar orificiul de ieșire prezintă un
aspect zdrențuit, cu așchii îndreptate spre exterior, în sensul de deplasare al glonțului.329
În general, în cazul materialelor tari (cupru, alamă) orificiul de ieșire va avea marginile
îndoite și îndreptate către partea de deplasare a proiectilului.
Dacă glonțul a străbătut un singur obiect, se poate stabili direcția din care s-a tras,
prelungind canalul creat de el in obiect.330 În situația obiectelor ce prezintă o grosime nu prea
mare, cum ar fi placajul sau sticla ferestrelor, se va forma din hârtie un cornet care va fi introdus
în pâlnia creată de glonț, vizându-se locul de unde s-a tras.331
324
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 100
325
Revista Română De Criminalistică Nr. 2/2010, pg. 380
326
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 74
327
Ibidem, pg. 75
328
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 102
329
Ibidem, pg. 103
330
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 74
331
Ibidem, pg.74
314
În criminalistica recentă, determinarea direcției de tragere se poate realiza cu ajutorul
baghetelor colorate, sforii, fascicului laser, etc.
Explicăm succint cum se determină direcția de tragere, în cazul unui ucideri din culpă
produsă la o partidă de vânătoare. Ea este o continuare a reprezentării de mai sus, unde se calcula
distanța. Se vor marca două benzi metrice, una care marchează traiectoria focului de armă (linia
portocalie) iar cealaltă, linia ștandului (linia galbenă). Liniile roșii marchează unghiurile sub care
nu era permisă tragerea (tragerea la un unghi mai mic de 45 grade este interzisă în cazul practicării
vânătorii).
332
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 104
333
Ibidem, pg. 104
315
Precizăm că, în speța reprezentată mai sus, se referă la o partidă de vânătoare unde unui
participant i-a ieșit în cale un porc mistreț, vânătorul executând un foc de armă asupra lui. Din
păcate, glonțul a ricoșat din copac, lovindu-l în zona gâtului pe colegul de ștand. Din fotografiile
de la fața locului se poate observa unghiul foarte mic sub care a fost executată tragerea. Tocmai
pentru a preveni astfel de accidente, la începutul vânătorii, maistrul de vânătoare explică
participanților la vânătoare faptul că tragerea la un unghi sub 45 de grade este interzisă. În cazul
de față, criminaliștii au găsit urma de ricoșeu deoarece suspectul a explicat cu maximă precizie
unde a executat focul de armă, echipa reușind să identifice urma de frecare pe copac, îndepărtând
astfel orice urma de dubiu cum că ar fi fost vorba de un omor calificat (cei doi având anumite
neînțelegeri în trecut).
Unghiul de tragere
Unghiul de impact poate fi stabilit în cazul unui obiect lovit numai dacă vom avea un
orificiu de ieșire. În corpul uman, traiectoria proiectilului penetrant nu este tot timpul rectilinie
(nedeviată). De obicei, traiectoria proiectilului în corpul uman apare modificată și nu poate indica
în mod real unghiul de impact, întrucât există mai multe variabile:334
334
Ion Pleșa, George Daniel Dobrin, op. cit., pg. 104
316
La intrarea în corp, glonțul își pierde rapid din viteză și energie
Cu cât pătrunde mai profund, cu atât glonțul pierde din energie și va prinde o tendință de
oblicitate în raport cu axa traiectoriei sale
În corpul uman, proiectilul va întâlni un mediu care opune rezistență prin elasticitate,
rigiditate și soliditate (oase)
Dacă proiectilul lovește pielea sub unghi incident, el va intra în contact atât cu vârful
(partea ovigală), cât și cu fațetele sale laterale, gulerașul de contuzie și marginea sa exterioară
fiind de formă ovală și chiar de semilună.336 Astfel, epiderma se rupe mai mult în partea unghiului
incident de pătrundere a proiectilului, întrucât în această zonă are loc un contact puternic.
În situația unghiurilor de impact mai mici de 10 - 50, proiectilul va ricoșa sub un unghi
mai mare decât cel de incidență, formând leziuni superficiale (excoriații, echimoze).337
Se poate determina cu ajutorul urmelor lăsate de armă, tuburi arse, cartușe netrase, arsuri
pe obiectele din spatele cărora s-a tras, urme de picioare, mucuri de țigară, huse sau unele piese
ale armei și diverse obiecte uitate la locul de unde s-a tras.338
Locul se mai poate stabili și prin vizarea traiectoriei proiectilului, pornind de la urmele
lăsate de acesta. Acest lucru este posibil în cazul distanțelor mici, când traiectoria este dreapta.
De pildă, dacă glonțul a perforat ambele geamuri, se privește printr-un tub introdus prin aceste
perforații, determinându-se uneori locul de tragere. Prin acest tub se poate și fotografia locul de
tragere.339
335
Ibidem, pg. 104
336
Ibidem, pg. 104
337
Ibidem, pg. 104
338
Matei Basarab, op. cit., pg. 227
339
Ibidem, pg. 227
317
Când există o singură perforație, locul de tragere se va stabili unind locul perforat cu cel
în care proiectilul s-a înfipt sau ricoșat printr-o sfoară, după care se vizualizează în continuarea
ei.
Armele se pot găsi în două feluri: fie abandonate de infractor la locul faptei, fie ascunse
de către acesta. Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit drumul infractorului,
atât la locul faptei, cât și după îndepărtarea de acesta.340
Căutarea armei poate fi ușurată dacă se stabilește aproximativ locul de unde s-a tras și
locul unde se găsește victima. Pornind de la acestea, este necesară căutarea sistematică în câmpul
infracțional al armei. Găsirea armei reprezintă una dintre cele mai importante sarcini ale organului
penal, deoarece ea este considerată un mijloc material de probă foarte important.
Când arma este găsită, se fixează prin fotografie, schiță și descriere în procesul verbal.
După fixare, se face o examinare preliminară a armei. Ea trebuie făcută cu prudență pentru a nu
se distruge urmele importante care se află pe ea341 și pentru a preveni un eventual accident. Tot
în faza preliminară se verifică și dacă arma este încărcată sau nu.
340
Camil Suciu, op. cit., pg. 358
341
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op. cit., pg. 288
342
Colectiv, Tratat Practic De Criminalistică, Vol I, Editura M.I, București 1976, pg. 284
343
Camil Suciu, op. cit., pg. 358
318
Împachetarea armei, ambalarea ei, se face cu atenție pentru a nu distruge urmele
existente. Se înfășoară în vată sau hârtie curată, se introduce într-o cutie de dimensiuni adecvate
și se fixează pe fundul cutiei pentru a nu permite jocul în timpul transportului.344
La locul comiterii faptei, după o căutare atentă, în afară de armă, se pot descoperi și
tuburile arse. Aceasta se caută începând cu zona unde se bănuiește că a stat cel care a tras.
Posibilitatea descoperirii unor tuburi arse la locul faptei, atunci când tragerea s-a făcut cu un
automat, este mare pentru că automatul, după fiecare foc, aruncă tubul ars. Mai greu se vor
descoperi tuburile arse la locul faptei atunci când tragerea s-a efectuat cu o armă care după fiecare
foc trebuie reîncărcată. În cazul tragerii cu revolverul, tuburile arse rămân în armă și numai în
cazuri rare, ele se aruncă de către trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a reîncărca.345
Căutarea tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și formei leziunilor
create pe trupul victimei. De asemenea, este necesar să se stabilească distanța și direcția de unde
s-a tras și apoi să se caute tuburile arse în zona respectivă. Pentru căutarea tuburilor arse în zonă
cu vegetație densă sau zăpadă se va folosi detectorul de metale. Pe tuburi de regulă nu se pot
descoperi urme digitale deoarece, din cauza temperaturii mari, substanțele ce compun urma se
evaporă. Sunt situații în care se vor găsi urme digitale pe tuburile arse, dar ele s-au format prin
atingerea tuburilor arse după ce s-a efectuat tragerea.
Tuburile arse descoperite la locul faptei sunt fotografiate împreuna cu un obiect fix din
apropiere, menționându-se poziția lor și în procesul verbal de cercetare la fața locului.
Pentru tuburile din butoiașul unui revolver, se indică poziția ocupată de fiecare tub în
raport de poziția percutorului.
Tuburile vor fi ridicate cu batista sau cu mâna înmănușată și, după ce vor fi înfășurate
în vată, se vor introduce în cutii mici de carton care se sigilează și se vor trimite la laborator.348
Aceste reguli trebuie respectate, altfel se va ajunge la distrugerea probelor. Vasile Măcelaru dă
un exemplu foarte interesant în cartea sa:349 “La Institutul de criminalistică s-au primit, pentru
efectuarea unei constatări tehnico - științifice, cinci tuburi și un pistol găsit asupra bănuitului.
În loc să împacheteze tuburile separat, să se fi protejat cu vată, ca de altfel și pistolul, ele au fost
introduse toate într-o cutie metalică în care s-au mai introdus și un clește patent și 5 capete de
344
Constantin Drăghici, Adrian Iacob, op. cit., pg. 290
345
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 63
346
Emilian Stancu, 2010, op. cit., pg. 298
347
Camil Suciu, op. cit., pg. 65
348
Ibidem, pg.65
349
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 66
319
sârmă tăiată, trimise pentru o altă constatare tehnico – științifică.” Evident ca un asemenea mod
de ambalare a corpurilor delicate nu poate contribui la formularea unor concluzii științifice
reale.350
Pe lângă armă și tuburi cartuș, la cercetarea la fața locului mai pot fi găsite și proiectilele.
Este foarte importantă găsirea proiectilelor deoarece acestea închid cercul (glonț, cartuș, armă).
Proiectilele trase se descoperă cu căutătorul de metale în locuri diferite, cum ar fi podeaua
încăperii, tavanul și pereții, în tocul ușii sau ferestrei, în mobile, în iarbă, pe pământ sau în
victimă. Proiectilele descoperite la locul faptei vor fi descrise în procesul verbal, prin:351 formă,
calibru, număr și sens de rotație ale urmelor de ghinturi, deformările suferite, substanțele aderate.
Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se împachetează astfel ca orificiile create prin
împușcare să nu fie în regiuni îndoite, pentru a nu se destrăma.
În jurul proiectilelor descoperite înfipte în zid sau în lemn se sapă cu o daltă de jur
împrejur, la 2 - 4 cm distanță de orificiul format de proiectil pentru a nu îl zgâria. Proiectilul va
fi extras pe urmă cu ajutorul unui patent sau cu cleștele de extras proiectile (elefant), cu buzele
acoperite în cauciuc pentru a nu provoca zgârieturi.
În cazul obiectelor mici, care sunt ușor de transportat, proiectilele nu se vor mai extrage
din acesta, ci se va trimite întreg obiectul unui laborator de criminalistică, unde proiectilul se va
extrage spre examinare. Este cu totul contraindicată scoaterea proiectilului din diferite obiecte cu
ajutorul lamei cuțitului, șurubelniței sau cu un instrument chirurgical, ce poate produce urme
suplimentare, ori le poate distruge pe cele existente.353
350
Ibidem, pg. 66
351
Camil Suciu, op. cit., pg. 360
352
Camil Suciu, op. cit., pg. 360
353
Emilian Stancu, Criminalistică Vol.I, Tehnica Criminalistică, Ediția a II a , Editura Actami, București
1997, pg. 298
320
După extragerea gloanțelor, acestea se vor ridica cu ajutorul unei batiste sau cu mâna
înmănușată, se vor înfășura fiecare separat în hârtie curată sau în vată și se vor introduce în cutii
mici care se vor sigila.354
În cazul armelor de vânătoare, la locul săvârșirii faptei se vor descoperi alicele și bura.
După cum spuneam și mai sus, la armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și
alicelor, se mai află și bura, care este formată din rondele de carton, plastic, pâslă sau hârtie.
Aceste bure nu ard în timpul exploziei, ci sunt aruncate din țeavă, în urma alicelor, la distanță de
circa 5 - 10 metri, în direcția tragerii.355 Căutarea burei se va face pe o distanță de 10 - 20 metri
de locul unde s-a aflat trăgătorul. Descoperirea burei, în majoritatea cazurilor, va demonstra că
tragerea s-a efectuat cu o armă cu țeavă netedă.
354
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 66
355
Vasile Măcelaru, 1972, op. cit., pg. 64
356
Ibidem, pg. 64
357
Ibidem, pg. 64
321
CAPITOLUL XVII ELEMENTE DE PSIHOCRIMINALISTICĂ
Mult timp fenomenul criminalității seriale a fost privit ca un fenomen singular, prezent
doar în anumite state dezvoltate, un produs al societății dezumanizate. Investigarea acestui tip
aparte de infracțiune a impus să fie dezvoltate și adoptate tehnici noi ce s-au conturat ca „profilare
psihologică”. Cu toate că unele opinii situează metoda portretului psihologic operațional al
infractorului în serie (profilajul psihologic) în domeniul criminologiei și al psihologiei credem
necesar să prezentăm succint elementele importante ale acestei noi ramuri a criminalisticii, ca și
unele din noțiunile și tehnicile utilizate. Că acest mod de cercetare criminalistică este unul concret
și util ne dovedesc cazurile foarte recente chiar din țara noastră soluționate prin intermediul
„psihocriminalisticii” - vezi cazul pedofilului de la Suceava, omorurile cu incendierea cadavrelor
de la București, Satu Mare, etc.
Promotori ai acestor tehnici în România sunt un grup de entuziaști condus de col. Dr.
Neculai Spirea Zamfirescu. Ei au rezolvat prin aceste metode unele cazuri ce n-au dat roade prin
tehnici obișnuite de investigare.358 S-a creat și s-a dezvoltat astfel chiar și un program de realizare
computerizată a profilului psihologic al infractorilor utilizat în cauze cu autori necunoscuți.359 În
concepția lui N. Zamfirescu, metodele de lucru nu sunt limitate doar pentru elucidarea cauzelor
cu omoruri, ci ele pot fi extinse și pentru alte genuri de infracțiuni- viol, tâlhării, ș.a.m.d. ai căror
autori se înscriu repetat în același tipar acțional, al tipului de victimă și faptă, rămânând un anumit
timp neidentificați. Vom face mai întâi unele referiri la istoricul criminalității seriale.
„Crima în serie pare doar a fi un produs cu preponderență al secolului XX, fără a fi însă
produsul exclusiv al acestei epoci. Se poate spune că civilizația modernă și postmodernă «au
oferit» spațiul optim în care acest fenomen să se manifeste în adevărata lui amploare, în care
resorturile și mobilurile criminale au fost diversificate și perfecționate la maximum, însă
criminalul în serie s-a aflat prezent în orice stadiu al dezvoltării sociale, mediul social actual
nefăcând altceva decât să-i ofere «bulionul de cultură» în care să prolifereze, cum perfect
justificat a exprimat acest aspect Alexandre Lacassagne, marcantul reprezentant al școlii
sociologice franceze.”360
358
N. Zamfirescu. M. Popescu-Psihocriminalistica- 1999, Fundația „Al Bagdat”. Rm. Sărat
359
N. Zamfirescu. M. Popescu-Psihocriminalistica 1 Comunicare la al V-lea Simpozion Național al SRCC
Cluj Napoca 16-19 mai 1999.
360
Victor Ursa, Criminologie, Editura Univ. Creștină „Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca, 1994, p.75
322
prin seria de otrăviri sistematice inițiate în prima jumătate a secolului al XVII-lea.361 Mobilurile
care îi antrenau pe ucigași în această perioadă nu erau dintre cele mai frapante, fiind semnalat cu
predilecție interesul material: cazul Burke și Hare în Scoția; Mary-Anne Cotton și Lydia
Sherman, cea din urmă numită „regina otrăvurilor”, ambele comițând un număr impresionant de
omoruri prin otrăvire în America. Încep să apară, însă, și primele „cazuri speciale” anticipând
amploarea pe care o va cunoaște fenomenul criminalității seriale în circa o sută de ani.362
În Franța, prin cazul lui Joseph Vacher („ucigașul vagabond”), se inaugura seria
ucigașilor itineranți, un alt fapt interesant fiind mutilările sexuale la care erau supuse cadavrele
victimelor. Tot în Franța este cunoscut unul dintre primele cazuri de cupluri ucigașe, soții Martin
și Marie Dumollard (anul 1855), practica fiind mai întâlnită la ucigașii în serie contemporani.
361
Brian Lane, Wilfred Gregg, Enciclopedia ucigașilor în serie, Editura RAO, București, 1996, p.98
362
Brian Lane, Wilfred, op.cit., p.468, caz cercetat și de Alexandre Lacassagne.
363
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.47
364
Idem, p.57
365
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.391
323
Odată cu sfârșitul războiului, fenomenul criminalității seriale a cunoscut o evoluție
fulminantă, cu precădere în Statele Unite, care dețin 76% din totalul mondial al acestui gen de
crime. Pe ambele maluri ale Atlanticului s-a extins și diversificat această „pasiune diabolică”,
dusă până la ultimele ei extreme. Tipologiile criminalilor și criteriile de selectare a victimelor au
devenit tot mai stranii și mai numeroase: de la Peter Sutcliffee (Anglia) la Edward Gein (SUA),
celebru prin faptul că a inspirat personajul psihopat și uranist din „Tăcerea mieilor”, la cazuri de
cupluri ucigașe, până la sinistrele crime săvârșite de grupurile ucigașe precum „familia” lui
Charles Manson, sau „Spintecătorii din Chicago” care au operat între 1981-1982 folosind crima
și mutilarea ca părți ale unor acte rituale de canibalism. Unii dintre criminalii în serie au captat
interesul Americii prin larga mediatizare care li s-a făcut: Ted Bundy, John Wayne Gagy și
Jeffery L. Dahmer.
În Europa de Est, deși mai puțin mediatizat, acest gen de crimă s-a impus de asemenea:
Andrei Cikatilov, Ghenadi Mikasewici sau Nikolai Giumagaliev în spațiul ex-sovietic, iar, nu în
ultimul rând, cazurile semnalate în România în anii 1970-1072: Ion Râmaru la București și
„Ucigașul cu ciocanul” la Cluj.
America Latină se impune prin criminali în serie care au operat pe teritoriul mai multor
state, bătând recordul la capitolul număr de victime: Daniel Camargo Barbosa (Columbia și
Ecuador), Ramiro Artieda sau Pedro Armando Lopez care a acționat în trei state Ecuador,
Columbia și Peru făcând nu mai puțin de trei sute de victime.
Problematică este însă reacția societății la aceste crime, mergând de la reacții absolut
normale de condamnare și dezicere de aceste acte, până la adeziuni manifeste și pelerinaje,
determinând o reacție normală a unui ziarist britanic care se întreba uimit: „De când a ajuns un
ucigaș în serie un erou îndrăgit?”.366
Este necesar să facem o distincție clară, de la început, între criminalii în serie și celelalte
trei categorii de criminali cunoscute: criminalul accidental (normal), criminalul în masă și
criminalul terorist.
366
Stuart Weir, The Sunday Times, London 11 august 1991.
324
Dacă în ceea ce privește criminalul accidental ( cel care comite omorul sub impulsul
unei situații unice) explicația este evidentă, credem că cele două categorii: crima în masă și crima
de tip terorist comporta alte discuții. Cu o oarecare aproximație, crima în masă poate fi definită
ca o acțiune în care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur asasin, într-un timp
relativ scurt și aproximativ în aceeași arie geografică.367 În ceea ce privește crima teroristă,
asasinatele au loc într-o perioadă de timp mai lungă: ore sau zile, sau printr-un act unic
„retaliator” declarat ca atare, iar omorurile au, cu predilecție, o motivație politică. O caracteristică
notabilă, atât a criminalului în masă cât și a celui terorist, este relativa lui indiferență față de
preocuparea de a scăpa de consecințele gestului său, sau față de siguranța personală. Frecvent,
acest gen de ucigaș se sinucide ulterior ori concomitent acțiunii sale criminale ( ‚atentatorii
kamikaze”). Psihologul Elliot Layton afirma despre asasinul în masă că „el nu mai vrea să
trăiască, iar crimele lui constituie urma lăsată după sinucidere”.368 Cu toate acestea, poate exista
și teama acută de descoperire și pedeapsă.369
Hans Gross, membru marcant al școlii austriece de criminologie, a fost cel care a inițiat
studierea organizată a fenomenului infracțional prin constituirea unor colective specializate
formate din specialiști în mai multe domenii. Cu mult mai multe s-au întreprins în acest sens în
zilele noastre. În special în Statele Unite, sub impulsul stării generate de faptul că acest gen de
crimă este mai răspândit, s-a încercat o instituționalizare a abordării acestui fenomen prin
înființarea în primii ani ai deceniului șapte în cadrul FBI a Unității pentru Științe
comportamentale (Behavioral Science Unit - BSU) cu scopul de a studia tehnicile criminalilor în
serie și a analiza, pornind de aici, modelele comportamentale ale ucigașilor.
367
Cazul Beniamin Jian în România.
368
Brian Lane, Wilfred Gregg, Op.cit., p.15
369
A se vedea materialele despre Ion Râmaru şi „Omul cu ciocanul” ce sunt prezentate în cursul orelor de
seminar.
370
Brian Lane, Wilfred Gregg, op.cit., p.31
325
În acest sens vin și susținerile profesorului Ion Mircea cu privire la activitatea de
identificare criminalistă: „Scopul final al procesului de identificare criminalistică este
identificarea obiectului, ființei sau fenomenului supus examinării. Prezintă însă utilitate pentru
cercetare și când acest proces se oprește, din lipsa unor caracteristici individuale bine determinate,
la treapta determinării tipului, grupei ori subgrupei. De asemenea, se bucură de aceeași valoare
probatorie atât identificarea obiectului, ființei sau fenomenului supus examinării, cât și
constatarea neidentității sale, deoarece în atare situații e scos din câmpul cercetării și, în
continuare, examinarea se îndreaptă asupra, altor probe care interesează cauza concretă”.371
Procedeul este unul clasic, dar mereu perfectibil, se poate adapta tehnicilor de profilaj.
John Douglas, unul din veteranii BSU-ului, trasează câteva din aspectele definitorii ale
muncii sale și colegilor săi în cadrul acestei unități: „Modul prin care ei (n.n. criminalii) sunt
371
Ion Mircea, Criminalistica, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1994, p.14
372
Brian Lane, Wilf