Sunteți pe pagina 1din 332

UNIVERSITATEA ,,BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Conf. Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU

CRIMINALISTICĂ

Cluj-Napoca 2017
2
CUPRINS

C A P I T O L U L I NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII ................................. 8 


Secțiunea 1. Apariția și dezvoltarea criminalisticii .................................................. 8 
Secțiunea 2. Începuturile și dezvoltarea criminalisticii în România ...................... 10 
Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei .............................. 11 
Secțiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică....................................... 12 
Secțiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii ....................... 14 
CAPITOLUL II LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE.
MIJLOACELE TEHNICE ALE CRIMINALISTICII ............................................................. 17 
Secțiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte științe ............................................... 17 
Secțiunea 2. Tehnică și mijloacele tehnice în criminalistică ................................. 18 
CAPITOLUL III IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ ...................................... 25 
Secțiunea 1. Noțiuni generale................................................................................. 25 
Secțiunea 2. Principiile identificării criminalistice ................................................ 26 
Secțiunea 3. Fazele procesului de identificare ....................................................... 28 
Secțiunea 4. Metode folosite în identificare ........................................................... 29 
Secțiunea 5. Formularea concluziilor de identificare ............................................. 30 
Secțiunea 6. Identificarea prin constatare tehnico-științifică și expertiza criminalistică
.............................................................................................................................................. 31 
Constatarea ............................................................................................................. 33 
Expertiza criminalistică .......................................................................................... 35 
Secțiunea 7. Sistemul serviciilor și expertizelor criminalistice în România .......... 38 
Secțiunea 8. Realizarea expertizei și redactarea raportului de expertiză criminalistică
.............................................................................................................................................. 39 
Secțiunea 9. Concluziile expertului criminalist...................................................... 42 
CAPITOLUL IV ELEMENTE DE TRASEOLOGIE ............................................... 46 
Secțiunea 1. Noțiunea de urmă. .............................................................................. 46 
Secțiunea 2. Clasificarea urmelor........................................................................... 47 
Secțiunea 3. Urmele de reproducere ...................................................................... 48 
Secțiunea 4. Urmele de incendiu ............................................................................ 51 
Secțiunea 5. Urmele instrumentelor de spargere .................................................... 53 

3
Secțiunea 6. Urmele de forțare a sigiliilor ............................................................. 55 
Secțiunea 7. Urmele create de mijloacele de transport .......................................... 56 
Secțiunea 8. Urmele de picioare ............................................................................ 59 
Secțiunea 9. Urmele de dinți .................................................................................. 60 
Secțiunea 10. Urme sub forma firelor de păr ......................................................... 61 
Secțiunea 11. Urmele de sânge .............................................................................. 62 
Secțiunea 12. Urmele fiziologice ........................................................................... 63 
Secțiunea 13. Urmele create de îmbrăcăminte....................................................... 64 
Secțiunea 14. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte........................ 64 
Secțiunea 15. Urmele de praf și noroi.................................................................... 65 
CAPITOLUL V URMELE RELIEFULUI PAPILAR .............................................. 66 
Secțiunea 1. Aspecte generale ............................................................................... 66 
Secțiunea 2. Proprietățile reliefului papilar ........................................................... 67 
Secțiunea 3. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini ................................ 67 
Secțiunea 4. Topografia și clasificarea reliefului papilar ...................................... 69 
CAPITOLUL VI Metoda portretului vorbit. Identificarea persoanelor după
semnalmente............................................................................................................................. 73 
Secțiunea 1. Metoda portretului vorbit. Noțiuni generale ..................................... 73 
Secțiunea 2. Descrierea semnalmentelor anatomice .............................................. 77 
Secțiunea 3. Domeniile de aplicare a portretului vorbit ........................................ 95 
Secțiunea 4. Factori obiectivi și subiectivi care influențează calitatea realizării
portretului vorbit .................................................................................................................. 99 
CAPITOLUL VII BALISTICA JUDICIARĂ ......................................................... 104 
Secțiunea 1. Noțiuni introductive. ....................................................................... 104 
Secțiunea 2. Clasificarea armelor de foc ............................................................. 108 
Secțiunea 3. Principalele tipuri de arme de foc și muniții ................................... 112 
Secțiunea 4. Urmele formate prin împușcare....................................................... 119 
Secțiunea 5. Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc ........... 138 
Secțiunea 6. Specificul cercetării locului faptei în cauze în care s-au utilizat arme de
foc....................................................................................................................................... 143 
CAPITOLUL VIII EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI............... 146 
Secțiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului scrierii ......... 146 

4
Secțiunea 2. Bazele științifice ale identificării persoanei după scris .................... 155 
Secțiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului .............................................. 158 
Secțiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului ............................................... 161 
Secțiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenționat ......................................... 163 
Secțiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor. ................................. 165 
Secțiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor ............................................. 170 
CAPITOLUL IX CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE .................... 172 
Secțiunea 1. Noțiunea de document. Documente suspecte .................................. 172 
Secțiunea 2. Unele aspecte teoretice .................................................................... 173 
Secțiunea 3. Examinarea documentelor ............................................................... 177 
Secțiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare ..................................................... 178 
Secțiunea 5. Falsul prin contrafacere ................................................................... 183 
Secțiunea 6. Copiatoarele color. Posibilități de identificare. Termocopierea. Specific.
Identificare.......................................................................................................................... 187 
Secțiunea 7. Imprimantele sistemelor informatice. Diferențierea criminalistică între
documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor și cu ajutorul imprimantelor ................... 195 
Secțiunea 8. Falsuri sigilografice ......................................................................... 199 
Secțiunea 9. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea materialelor
de comparație ..................................................................................................................... 201 
CAPITOLUL X METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ ............ 204 
Secțiunea 1. Noțiune ............................................................................................ 204 
Secțiunea 2. Pregătirea, etapele și realizarea cercetării locului faptei ................. 205 
Secțiunea 3. „Împrejurările controversate” .......................................................... 208 
Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei ................................... 210 
Secțiunea 5. Utilizarea imaginilor în Criminalistică ............................................ 211 
Secțiunea 6. Planificarea urmăririi penale............................................................ 216 
Secțiunea 7. Versiunile de urmărire penală .......................................................... 218 
CAPITOLUL XI TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI ŞI
ALTOR SUBIECȚI PROCESUALI ...................................................................................... 220 
Secțiunea 1. Ascultarea suspectului sau inculpatului ........................................... 221 
Secțiunea 2. Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului ....... 226 
Secțiunea 3. Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului .................. 227 

5
Secțiunea 4. Ascultarea martorilor....................................................................... 228 
Secțiunea 5. Tactica ascultării martorilor ............................................................ 230 
Secțiunea 6. Ascultarea persoanei vătămate ........................................................ 232 
Secțiunea 7. Ascultarea minorilor ........................................................................ 233 
CAPITOLUL XII ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR TEHNICO-
ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT ........................... 235 
Secțiunea 1. Stresul emoțional ............................................................................. 235 
Secțiunea 2. Indicatori psihologici și fiziologici ai stresului emoțional .............. 236 
Secțiunea 3. Metodologia testării la poligraf ....................................................... 236 
CAPITOLUL XIII TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI ȘI ASPECTE
SPECIALE ALE ACESTEIA ................................................................................................ 240 
Secțiunea 1. Noțiunea, importanța și cadrul legal privind percheziția ................ 240 
Secțiunea 2. Tactica efectuării percheziției ......................................................... 244 
Secțiunea 3. Percheziția informatică .................................................................... 248 
Secțiunea 4. Tactica efectuării percheziției informatice ...................................... 251 
Secțiunea 5. Ridicarea de obiecte, înscrisuri și date informatice......................... 256 
CAPITOLUL XIV REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN
EFECTUAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ................................................. 258 
Secțiunea 1. Tactica efectuării confruntării ......................................................... 258 
Secțiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere .......................... 262 
Secțiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii........................................................ 266 
CAPITOLUL XV Metodologia cercetării accidentelor de trafic auto .................... 274 
Secțiunea 1. Activități specifice........................................................................... 274 
Secțiunea 2. Efectuarea primelor investigații cu privire la accident.................... 277 
Secțiunea 3. Interpretarea urmelor de la locul faptei ........................................... 278 
Secțiunea 4. Fixarea activităților desfășurate la locul faptei ............................... 284 
Secțiunea 5. Particularitățile cercetării la fața locului în cazul accidentelor de
circulație ai căror autori au părăsit locul faptei .................................................................. 287 
Secțiunea 6. Situații în care apare necesară reconstituirea unor aspecte ale accidentelor
rutiere ................................................................................................................................. 288 
Secțiunea 7. Expertiza criminalistica a accidentelor de trafic ............................. 289 
CAPITOLUL XVI PARTICULARITĂŢI DE CERCETARE A LOCULUI FAPTEI ÎN
CAZUL INFRACŢIUNILOR COMISE CU ARME DE FOC ............................................. 302 

6
REGULI GENERALE ......................................................................................... 302 
Secțiunea 1. Activități la sediul organului judiciar, premergătoare cercetării locului
faptei ................................................................................................................................... 302 
Secțiunea 2. Măsuri pregătitoare luate la locul săvârșirii faptei .......................... 303 
Secțiunea 3. Reguli privind activitatea de cercetare la fața locului ..................... 304 
Secțiunea 4. Fixarea rezultatelor .......................................................................... 305 
Secțiunea 5. Reguli specifice de cercetare a locului faptei în cazurile în care s-au
folosit arme de foc .............................................................................................................. 306 
Secțiunea 6. Fazele cercetării locului faptei în cauzele privind faptele comise cu arme
de foc .................................................................................................................................. 309 
Secțiunea 7. Stabilirea distanței, unghiului, direcției din care s-a tras în cadrul
cercetării locului faptei ....................................................................................................... 311 
Secțiunea 8. Determinarea locului unde s-a aflat trăgătorul ................................ 317 
Secțiunea 9. Metode de descoperire, fixare și ridicare a armelor de foc și a cartușelor
............................................................................................................................................ 318 
CAPITOLUL XVII ELEMENTE DE PSIHOCRIMINALISTICĂ ........................ 322 
Secțiunea 1. Aspecte teoretice .............................................................................. 322 
Secțiunea 2. Colectivele de cercetare a crimelor în serie – trecut și prezent ....... 325 
Secțiunea 3. Fenomenul criminalității în serie în România ................................. 327 

7
CAPITOLULI
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secțiunea 1. Apariția și dezvoltarea criminalisticii

Din momentul în care a început să conștientizeze apartenența sa la o comunitate socială


omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecință, acestea au fost
incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La început regulile
respective erau integrate moralei și li se conferea o anume ,,greutate” prin intermediul normelor
morale, a cutumelor, a religiei (noțiunea de ,,păcat”), apoi a regulilor juridice și normelor de
drept.

Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar și cu desfășurarea


primelor adevărate procese apare și necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin existența și
prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată de:

1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.);

2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta (timp, loc, stare psihică, ș.a.m.d.); 3.
identificarea infractorului (infractorilor) și / sau a altor persoane (coautor, complice,
tăinuitor, victima...);

4. dovedirea vinovăției / nevinovăției.

Cum toate aceste activități înseamnă și probe, un ansamblu important dintre ele presupun
existența unor bogate cunoștințe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode și
mijloace apte de a se încadra în standarde științifice și a situa imaginea oferită asupra
împrejurărilor faptei celor chemați să înfăptuiască actul de justiție la nivelul corespunzător cu
adevărul în cauză. Ea este în același timp elaborată și desfășurată ca activitate concretă în
conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.

Iată ce spunea în 1928 George Maxim: ,,Ce va putea face un licențiat în drept pus să
ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoștințe decât cele câteva sute de
articole ale Codului Penal și de Procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile
facultății, cu toate mijloacele speciale ale criminaliștilor practicieni îi dau putința să se
folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare și nu sunt sute, ci mii”.1

1
George, Maxim, Revista poliției moderne, Iași, 1928.

8
Într-adevăr, metodele și mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de
criminalistică din alte domenii își găsesc aplicarea în munca de cercetare ca și în cea de
descoperire și chiar prevenire a infracțiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluție a
cunoașterii umane și atragerea (utilizarea) în comiterea infracțiunilor a tot mai multe tehnici și
mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze și să preia pentru scopuri cele mai diverse
cunoștințe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc.

Deși importanța și utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoștințe al oricărui jurist este


absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca
importanță printre materiile de studiu în facultățile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este
destul de sumar, formal, criminalistica rămânând în aparență o activitate oarecum învăluită în
mister, o ,,supra-specialitate”, un ,,domeniu prohibit” pentru unii sau ,,neinteresant” (în sensul de
,,nelucrativ”) pentru alții. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoștințelor de
criminalistică, ori chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o eroare
stă mărturie Germania, unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s-a renunțat la studierea
criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând
chiar o asociație neguvernamentală cu acest scop.

Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din
interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în practică
lipsa unor cunoștințe cuprinzătoare de criminalistică a complicat și întârziat soluționarea unor
cauze.

Ca știință autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre
motivațiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea și lipsa de interes a juriștilor vremii
pentru potențialul ajutător al științei în materie de probațiune. Progresul științelor naturii și mai
ales, dezvoltarea cunoștințelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege
de locurile cu mare criminalitate - Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaște activitatea
de pionierat a statisticianului Quetelet (1796-1874) pentru măsurători cantitative asupra omului
și activităților sale – desprinderea primelor elemente de antropometrie și criminologie.2

În anul 1893, Hans Gross - judecător de instrucție și profesor de drept penal publică
,,Manualul Judecătorului de instrucție” și introduce termenul prin care ,,System der
Kriminalistik” apare ca ,,Știință a stărilor de fapt în procesul penal”. Apare astfel explicit
termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluția științelor aduce noi și noi valențe
Criminalisticii, care le preia rapid și se adaptează:
 apare și se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea și identificare;
 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară - Daguerre, 1839;
 se dezvoltă antropometria criminala - Bertillon, 1885;

2
Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note selective de curs pentru uzul studenților (Nepublicat).
Universitatea creștină ,,D. Cantemir”, București, 1997.

9
 este creat și începe să fie folosit microscopul modern - 1873;
 este dezvoltat studiul grupelor sanguine - 1895, prin reacții de precipitare este folosit
frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;
 1865 - Mendel și alții, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;
 1894 - Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică;
 1909 - Jules Reiss creează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni
Institutul de politie științifică;
 1913 - este fondată școala de la Graz (H. Gross), școala de la Munchen și școala de la
Lyon - creată de Edmond Locard;
 în S. U. A. - începând cu 1945 Berkeley University și John Jay College din New York
sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy;
 Germania - Bundes Kriminal Amt;
 Franța - Identite Judiciare – Paris;
 Anglia - Home Office Forensic Lab. - Londra - Metropolitan Forensic Science Lab.
 Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.

Secțiunea 2. Începuturile și dezvoltarea criminalisticii în România

În secolul trecut și pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de
frunte în promovarea, utilizarea și dezvoltarea criminalisticii.
 În 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justiției,
 1883 - Înființarea Institutului Medico-legal de către dr. Mina Minovici, unitatea fiind
considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.
 1906 - Nicolae Minovici - cercetări în dactiloscopie.
 Între anii 1892-1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării
dactiloscopice. D. Călinescu - ,,Dactiloscopia și portretul vorbit”.
 S. Ionescu - chimist - conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-Legal
din București. În 1914 - Valentin Sava preia serviciul de identificare - devenit în 1925
Serviciul Central și publică în 1943 ,,Manual de dactiloscopie” - care în ciuda
dimensiunilor sale relativ reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.
 1937 - C-tin. Ţurai creează prima cartotecă monodactilară.
 1943 – este înființat serviciul tehnico-științific și Laboratorul de Criminalistică al
Poliției capitalei.

10
Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei

Deși Criminalistica a fost definită în mai multe modalități (convergente în cele din urmă)
fie ca ,,Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire,
cercetare și prevenire a infracțiunilor” fie ca ,,Știința judiciară cu caracter autonom și unitar, care
însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele și mijloacele tehnice și procedeele tactice
destinate descoperirii, cercetării informațiilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea
lor”, considerăm că formularea unei definiții a acestei științe contra crimei implică un demers
teoretic și științific pe măsura caracterului său complex. De aceea, am optat, asemeni lui L.
Ionescu pentru noțiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă
criminalistica... și care este obiectul ei de cercetare”.

Știință cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea și beneficiara unor date și


mijloace cu un conținut extrem de divers. Așa cum am arătat în secțiunea anterioară acestea sunt
luate din domenii de mare tehnicitate și aparent total diferite de ceea ce îndeobște se consideră a
studia o știință din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substanțe), biologie (material biologic),
fizică (balistică ș.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica (informații), informatica
(prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme, cristalografie (metale).

Unanim acceptată este însă împărțirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică - reunește totalitatea metodelor de descoperire, evidențiere,


fixare, ridicare și examinare a macro și microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau
autorii.

2. Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare și desfășurare a activităților


de anchetă, procurare și examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei,
reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, percheziția, prelevarea de obiecte,
înscrisuri, acte, etc.

3. Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procedee, tehnici, succesiuni


de activități logico-tactice și mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura
lor - furt, omor, tâlhărie, mită, înșelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulație, incendii,
explozii, mărturii mincinoase, etc.

Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finalității, ele apărând


ca tactică generală și tactica speciala (vezi și L. Ionescu, op. cit.).

Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizați pentru sfera criminalisticii. În țările
francofone s-a folosit mai ales termenul de ,,Poliție științifică”, generat de intenția de a departaja
probe științifice de alte tipuri de probe.

11
În țările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic
science”. Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate țările, lăsând la o parte elementele de joc
politic, influențe, etc.

Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (piață publică - ca loc de judecată),
loc în care purtătorii de păreri diferite pot să-și susțină liberi pledoaria, punctul de vedere. Această
dezbatere are loc în sala de ședințe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege procesuală
contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări și răspunsuri (cross-
examining)3.

Credem că termenul de ,,forensic science” este mai cuprinzător, el incluzând și


elementele Criminalisticii cât și Medicina legală, bio-criminalistica, psihologia judiciară, s.a. Pe
de altă parte, termenul de science = știință indică apropierea criminalisticii de științele exacte,
exprimând caracterul practic și rigoarea științifică ce-i sunt specifice. Cu toate acestea credem că
și pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică, așa cum s-a încetățenit în limbajul
curent.

Secțiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică

În interacțiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relația cauzală unde


contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri și
examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor.

Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin
valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversații, sunete, poziții de
obiecte persoane, a aspectului, a trăsăturilor, etc.4

Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părți de aeronave,
etc. De la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul produs
de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și
interpretării lor.

Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher5 a elementelor ce conferă


valoare, urmele (probele) materiale au ca însușiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor
elemente cheie în soluționarea anchetei.

3
Apud L.Ionescu, op. cit.
4
A se vedea Alămoreanu, S.; Zamfirescu, N., Introducere în interpretarea fenomenologică a
urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj 2003.
5
Barry A.J. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel, Techniques of crime scene investigation, Ed.
ELESEVIER 1985, pag. 67.

12
De exemplu, urmele de forțare și lipsa unor bunuri la furt prin efracție, sau urmele de
violență și leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite
urme de substanțe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezența la locul faptei.

Într-un caz de viol suspectul reținut la scurt timp nu a putut explica prezența unor fire
de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.

3. Probele materiale (urmele) pot duce la identificarea certă autorului unei fapte.
ADN, urme papilare, probe biologice, etc.

4. Probele materiale pot duce și la exonerea unui bănuit.

O persoana acuzată de falsificarea unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i-ar
fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în
organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzațiile au fost inventate întrucât
îl urau pe bănuit.

5. Probele materiale pot completa și confirma mărturiile.

Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul


unui bănuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt și abandonat pe terasa pe unde a reușit sa fugă .
La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.

6. Un suspect pus în fața probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar declarații
complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.

Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar factorul
subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt
exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost
receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.

Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din
punctul de vedere al relevanței lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:

1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili
autori (o urmă de mușcătură pe corpul victimei, amprente, striații pe cămașa de metal a unui glonț
produse de ghinturile țevii);

13
2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces)
fără a indica și autorul (ex. răzuirea unei mențiuni pe un act, explozia unei bombe);

3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la
stabilirea unei anumite situații (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezența ei într-
un anumit loc, dar nu și calitatea: autor, victimă, martor);

4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta și
autorul ei (exemplu la viol: urma de mușcătură pe corpul victimei; ADN).

Unii autori6 subîmpart urmele în:

- probe - dovedind un adevăr;

- indicii - semnul existenței unui fenomen, împrejurări, eveniment, etc.

Indiferent dacă veți accepta această din urmă subîmpărțire sau nu, esențial este a se reține
că prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudine (uneori și acestea pot
cunoaște o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările, timpul, locul, modul,
mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Secțiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal și Dreptul procesual penal,
sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumției de
nevinovăție, aflării adevărului) cât și principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalității - principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate


domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituția României și în Codul penal , fără de care
ne-am întoarce în curând la dreptul discreționar, abandonând principiile statului de drept.

Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmărește


susținerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele
sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.

2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice și tactice


criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale și permite administrarea probatoriului
necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanța dintre starea de
fapt stabilită de organul judiciar și realitatea obiectivă privind fapta și autorul.

Aflarea adevărului este deci consecința unei activități complexe de investigare a faptelor
și împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul științific al

6
W. Rakes, A new concept on evidences - International Revue of Forensic Sciences vol V, nr.
1/1990.

14
criminalisticii se pun la dispoziția justiției date cu un conținut științific, cu grad înalt de precizie
în determinare.

3. Principiul prezumției de nevinovăție. Această prezumție guvernează întreaga


desfășurare a procesului penal, dovedirea vinovăției cazând în sarcina organului judiciar. Pe acest
fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc
vinovăția cât și pe cele privind nevinovăția. Cum vom arăta și în cuprinsul cursului, recunoașterea
nu este ,,regina probelor”, ea trebuie susținută de un probatoriu pertinent, administrat conform
normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva criminalisticii un conținut științific
complex.

Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunțată hotărârea organului judiciar,


trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înțelegerea lor de natură
amplă, pluri-disciplinară, aptă a reflecta adevărul.

4. Săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în


mediul înconjurător. Toate faptele omului, activitățile și acțiunile sale se reflectă în mediu ca
interacțiuni cauzale. Ceccaldi spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracțiune fără
urme”. Așa-numitele „crime perfecte” sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea mare
între faptă și descoperirea ei, insuficientei calificări profesionale a investigatorilor, lipsei dotării
tehnice corespunzătoare, greșelilor de lucru, etc.

5. Principiul identității. Ca principiu fundamental al gândirii - ,,starea unui obiect de a


fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând
el însuși.”7 Astfel, în marea diversitate și unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare
asemănătoare este unic și identificabil. Acest principiu va fi valorificat și dezvoltat în cadrul
capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice și stabilirea
exactă a faptelor și împrejurărilor într-o cauză penală dată.

6. Principiul operativității în investigare și în soluționare. O regulă cu caracter practic


în consonanță cu principiul celerității în soluționarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea
infractorului.”8

De la prima clipă a sesizării despre săvârșirea unei fapte și până la definitiva soluție a
cauzei, activitatea celor chemați să o cerceteze și soluționeze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului.

7
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
8
Constantin, I. R., Unele metode și principii ale criminalisticii în ,,Școala românească de
criminalistică”, Editura M. I., 1973, p. 71.

15
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la fața locului, cu atât urmele sunt ,,mai
calde”, proaspete, clare, neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi
salvată, sau poate da unele relații clare, martorii își amintesc exact, nedeformat.

Adeseori unele persoane de bună credință îngreunează cercetările din neștiință: fac curat
după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.

Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei și ridicarea obiectelor suspecte va
aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura
tălpii unor pantofi) ale imaginilor reținute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor
implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei mașini implicate anterior în accident).

Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsa legătură și intercondiționare
reciprocă. Necesitatea de a înțelege și recunoaște caracterul lor determinant pentru aflarea
adevărului este de domeniul evidenței. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă așa cum ne-
au obișnuit romanele și filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate, de
claritatea ideilor, de pregătirea profesională și nu în ultimă instanță de un spirit deschis noului,
reunite în persoana anchetatorului.

16
CAPITOLUL II
LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE. MIJLOACELE
TEHNICE ALE CRIMINALISTICII

Secțiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte științe

Am evidențiat în mod repetat caracterul deschis al criminalisticii, modul în care aceasta


apelează la alte domenii pentru a-și fundamenta concluziile și rezultatele. Dar nu se limitează la
atât. Criminalistica are importante legături și schimburi de informații cu diverse alte științe
juridice cât și nejuridice.

1. Legătura cu dreptul penal: este evident în afara oricărei discuții contradictorii.


Dreptul penal este cel care stabilește elementele constitutive ale infracțiunii și faptele considerate
ca atare.

2. Legătura cu dreptul civil: în domeniul protejării actelor, al stabilirii falsului și


autenticului semnăturilor, al modului de ascultare a persoanelor în cadrul procesului civil.

3. Legătura cu dreptul procesual: o intercondiționare complexă. Codurile procedurale -


civil și penal - sunt cele care stabilesc normele ce reglementează diversele activități legate de
administrarea și verificarea probelor, recoltarea, examinarea, expertiza, verificarea de scripte,
percheziții, reconstituiri, ascultări, etc.

4. Legătura cu medicina legală: uneori cele două domenii se confundă (cercetarea


urmelor produse de armele de foc pe corpul uman, a plăgilor prin împușcare, traumatologia
mecanică, leziuni produse cu agent vulnerant), dinamica accidentelor de circulație (stabilirea
locului unei persoane în autovehicul la accident ). Este în afara oricărui dubiu nexul complex
dintre cele două domenii. În unele cauze este aproape imposibil de a le separa (ca de exemplu:
atunci când se cere stabilirea pozițiilor în momentul unei împușcări, ori prin intermediul
diferitelor urme de sânge, abraziuni, etc., pozițiile victimă - agresor, succesiunea unor
evenimente, operațiuni, la stabilirea discernământului cu ajutorul medicinei legale ș.a.m.d.).

5. Legătura cu criminologia. Adeseori confundate, criminalistica și criminologia au


obiecte de cercetare net diferite, dar complementare. Criminalistica oferă mijloace de elucidare a
unor cazuri concrete și date privind modul de săvârșire, care sunt valorificate în plan teoretic de
către criminologie pentru studierea fenomenului și din punct de vedere psihiatric, statistic,
economic, s.a.m.d.

17
6. Legătura cu psihologia și psihiatria: se realizează în aplicarea metodelor proiective,
caracterologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarea variantelor și
versiunilor; de exemplu ,,Profilului criminalului” și ,,Criminal behaviour sciences” la FBI în
SUA. Această legătură este evidențiată și în cazul audierii persoanelor, în stabilirea condițiilor
care influențează procesul memorării și al redării.

7. Legătura cu logica: fundament al întregii activități criminalistice, această legătură


permite aprecierea și înțelegerea succesiunii operațiilor, interpretarea, deducțiile și inducția
logică.

8. Legătura cu științele naturii: în cercetarea criminalistică sunt utilizate informații și


aplicații ale tuturor domeniilor conexe - biologie, fizică, chimie, mecanică, optică, fizică
atomică, informatică, genetică, s.a.

Secțiunea 2. Tehnică și mijloacele tehnice în criminalistică

Criminalistica tinde să utilizeze mijloace tot mai variate de lucru, pe măsura


complexității problemelor pe care trebuie să le rezolve. Acestea trebuie să ofere precizie,
profunzime, asigurând în același timp capacitate de deplasare în spațiu.

Au fost create și se utilizează truse criminalistice, care pot fi de utilitate generală pentru
cercetarea la locul faptei, dar și truse specializate: pentru investigarea unor accidente, pentru
examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru capcane chimice, ș.a.m.d.

Noțiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepțiune mai largă. Tendința actuală
este către crearea unor laboratoare mobile, care pot fi deplasate în cele mai diverse locuri, fiind
plasate pe autovehicule, pe elicoptere, pe ambarcațiuni, în funcție de locul și complexitatea, de
specificul și necesitățile cercetării propriu-zise.

A. Trusa criminalistică universală

- dispune de un ansamblu de materiale și instrumentar necesare principalelor operațiuni


de cercetare a locului faptei

Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:

1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de mâini,


picioare, dinți, urmelor de instrumente, etc., prin folosirea de substanțe pulverulente pentru
evidențierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare / transfer de
urme evidențiate, surse de lumină - UV, IR - în spectrul vizibil.

18
- vase de amestec pentru mulaje;

- benzi metalice pentru izolarea mulajelor etc.

2. Măsurători și marcaje - plăcuțe cu numere, bandă metrică (dm, cm), cretă specială.

3. Desene și schițe - busolă, hârtie milimetrică, calc, coli albe, șabloane pentru hartă,
ș.a.m.d.

4. Alte instrumente auxiliare - clești și magnet pentru extragere de corpi metalici,


șurubelnițe, dălți - utilizate după cerințele locului, plicuri, pungi pentru ambalare și transport.

- cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici și microurme (schije, resturi)

B. Trusa foto-video-audio

- cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective,


exponometru.

După 1989 în special, s-a extins dotarea și utilizarea tehnicii video în realizarea
cercetărilor la fața locului. Avantajele sunt date de rapiditate, claritate și caracterul cuprinzător al
imaginii. Foarte utile se dovedesc a fi înregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor unor
fapte grave. Prin utilizarea tehnicii video se pot obține imagini prin care se fixează condițiile
locului faptei când acesta are o întindere mai mare (de ex., locul prăbușirii unei aeronave),
declarații ale unei victime care apoi decedează, declarații primare și reascultările unor inculpați
recalcitranți, martori, etc.

C. Trusele specializate

1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispoziția poliției și a organelor vamale) permit
identificare substanțelor opiacee, halucinogene etc.; se bazează pe reacții de tip colorimetric.

2. Truse pentru cercetarea accidentelor de circulație, explozii, incendii.

3. Truse pentru examinarea și ridicarea actelor suspecte

4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcției, unghiului, distanței de


tragere, extragerea și ridicarea gloanțelor, descoperirea și ridicarea particulelor metalice.

19
Trusă generală de cercetare a locului faptei

Trusă pentru marcarea locului faptei

Trusă ridicare impresiuni papilare

20
Trusă pentru prelevarea urmelor chimice ( Trusa de „capcanare”)

D. Laboratoarele complexe mobile

Laboratoarele complexe mobile cuprind mai multe mijloace auxiliare și principale utile
în cercetarea locului faptei.
Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare și examinărilor de un anumit
grad chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporții, omoruri
în serie cu îngroparea victimelor etc.

Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri
chiar izolate, dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare,
compresoare de aer, mijloace de excavație, sisteme de filtrare a noxelor. Unele din aceste laboratoare
dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidență și fișierele operative, constituind
adevărate centre de comandă în conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea examinărilor
criminalistice.

Instrumente de examinare criminalistică

O parte însemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica vizuală. Aceasta


presupune mijloace optice cu putere de mărire, permițând observarea unor detalii caracteristice, a
unor elemente deosebite etc.

Așa cum arată cercetările științifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita
zecimilor de milimetru, sub această limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai
permite perceperea spațială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile
individuale aflate sub această limită dimensională.

21
Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util și de largă folosință. Poate fi în
varianta simplă cu mâner, sau lupă cu piedestal de laborator; poate fi o lupă dotată cu sistem de
iluminare și uneori cu surse de radiații UV sau IR - vezi trusa criminalistică universală. Mai poate
fi cu modele binoculare, fixate pe cap și permițând mobilitate și lucrul cu ambele mâini.

lupă simplă lupă de laborator

lupă binoculară microscopică lupă binoculară fixată pe cap

Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de laborator, pentru


traseologie, balistică, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie.

Tipuri de microscoape optice:

a) stereo microscopul - larg utilizat în examinarea în relief a suprafeței obiectelor. Oferă o


mare claritate în profunzime, chiar dacă nu are o acuitate atât de mare ca și microscopul clasic.

b) microscopul comparator - este un instrument extrem de util, folosit foarte frecvent în


examinările de balistică și traseologie. Permite compararea a două obiecte din care unul este cel în

22
litigiu - provenit de la locul faptei (glonț, tub cartuș, obiect cu urme de spargere, forțare, fire de păr),
iar celălalt provine de la o sursă certă (armă suspectă, instrument suspect). Un sistem de prisme
permite unificarea imaginilor și suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea realizându-se
prin stabilirea continuității liniare.

Importantă este iluminarea egală, sub același unghi, a ambelor obiecte, care se află pe
mese distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată (așa cum
am arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere).

c) microscoape în spectru invizibil – IR (infraroșu), UV (ultra-violet), destinate în special


examinării documentelor falsificate (suspecte), urmelor de tragere cu arme de foc și unor urme
biologice (spermă, spută, etc).

d) microscoape optice cu destinații speciale - pentru măsurarea unor valori unghiulare


(ghinturi pe țeava armei), pentru măsurarea rugozității suprafețelor - cu grosismente pentru
dimensiuni de nivelul milimicronilor.

Microscop Comparator Leica FS

Microscoape electronice:

a) prin transmisie permit vizualizarea structurii interne a probelor, având capacități


de rezoluție la nivelul distanțelor interatomice (1,4 – 3.1010 nm). Funcționarea lor se bazează pe
vizualizarea fluxului de electroni transmis prin secțiuni subțiri de probe (spalturi).

b) cu baleiaj (scanning microscope); metoda este utilizată mai nou în examinarea


urmelor biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc. Un spot electronic baleiază proba

23
pe care o pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0,5 - 109 nm. și rezoluția de înaltă definiție.
Laboratoarele moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice,
balistice, examinarea actelor.

24
CAPITOLUL III
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Secțiunea 1. Noțiuni generale

Specific întregii activități de cercetare științifică și deosebit de important pentru


criminalistică, procesul de identificare se bazează pe ,,posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii
materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora și datorită
neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp”.9

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiției se realizează prin intermediul


administrării de probe. Una din modalitățile de probațiune o constituie și identificarea
criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta și fără să se reducă la ea. ,,Conținutul principal
al probațiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau
persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile”.10

Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de


judecata privind identitatea sau neidentitatea, se bazează în toate domeniile pe aceleași principii,
dar aplicarea și modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru
fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are și ea specificul său, constând din aceea
că se urmărește a se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât și neidentitatea, iar
concluziile au în consecința formulării lor aceeași forță probantă.

Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ,
nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi ș.a.m.d., în funcție de
măsura în care mijloacele de examinare și metodologia de care se dispune la un moment dat
permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenței la o anumită grupă nu este suficientă,
procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect – cel care a creat
urma de la care se pleacă.

Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea


nu trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseși obiectelor și ființelor pe care
le examinează, în continuă schimbare și rămânând totuși ele însele.11

Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor


și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor
acestuia, într-un sistem unitar și individualizat.12

9
Ionescu, L., Sandu, D., Identificarea criminalistică, București, l991, p. 27.
10
Idem.
11
Stancu, Emilian, Criminalistica, vol 1, București, Ed. Ştiințifică, 1962.
12
Dan, N., Tratat Practic de criminalistică , vol. II, București, Ed. M. I., l979, p. 215.

25
Identificare se poate face, prin contact direct nemijlocit cu obiectul care trebuie
identificat.

Identificarea se poate face și fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul
care trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:

Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale - când sunt folosite percepțiile


anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acțiune al unui fenomen, obiect,
instrument sau persoană. În acest mod sunt identificați infractori, obiecte ori persoane dispărute,
sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.

Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea


percepțiilor anterioare ale unor persoane în funcție de calitatea percepției și memorării realizate
în anumite condiții de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau
fenomenul perceput, se recurge la memoria percepției respective pentru a putea efectua o
comparare. Memorarea percepțiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual
(aspect, culoare, viteza de deplasare etc.), cât și a unor elemente de ordin senzorial divers
(olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific etc.). În funcție de modul în care un anumit fenomen,
obiect, ființă s-a reflectat în lumea materială producând anumite urme se conturează și ceea ce
îndeobște constituie domeniul identificării în criminalistică.

Identificarea după urmele lăsate va utiliza, alături de impresiunile de la fața locului, și


altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, ființei bănuite a le fi creat (de exemplu
urme de tăiere cu un topor, cu un fierăstrău, create cu o cheie falsă, impresiuni papilare). Dat fiind
posibilitatea repetării cvasi-identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, această modalitate
de identificare dispune de cele mai mari șanse de reușită și oferă un grad ridicat de certitudine.

Secțiunea 2. Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul științific al metodelor utilizate de criminaliști, activitatea de


identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale13:

1. Obiectele supuse examinării apăr ca obiecte scop (de identificat) și obiecte mijloc
(care servesc la identificare).

Această dihotomie este practic o consecință a modului în care se realizează compararea.


Are o deosebită importanță înțelegerea corectă a noțiunilor de ,,identitate” și ,,asemănare” pe
care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noțiuni
este, la rândul său, o consecință a confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc
(purtător de urmă și utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se

13
Ionescu, L.; Sandu, D., op. cit.

26
va compara cu semnăturile executate la cererea instanței sau cu probele necontestate; urma de
pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului ș.a.m.d.).

Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă,
întrucât ,,a susține că urma lăsată de încălțămintea infractorului este identică cu încălțămintea
care a creat-o” este la fel de absurd ca și a susține că ,,fotografia unei peroane este identică cu
persoana însăși”, cum preciza Camil Suciu14.

2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile și elemente variabile.


Dinamica existenței, continua mișcare a realității este un fapt de necontestat. Schimbarea
se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări, îmbătrânire
fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi posibil.

Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilității totale.


Ea trebuie înțeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire și examinare, în sensul
înțelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării (fenomen, persoană,
obiect) la momentul săvârșirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile
relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.

Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile și cele stabile


ale obiectului de identificat.

3. Examinarea analitică și sintetică a elementelor caracteristice.

Acesta este un principiu al stabilirii identității generat de către caracterul dinamic, unitar
dar și contradictoriu, al realității.

Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunțită (în detaliu și de


profunzime) de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului
spus examinării (de exemplu – toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate
de la locul faptei, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuș ș.a.m.d.).

Examinarea sintetică se realizează pentru surprinderea în dinamică a specificității


elementelor (de exemplu – înțelegerea și observarea variabilității unor scrisuri, semnături, variația
modelelor de pe suprafața de rulare a unei anvelope prin uzură).

14
Suciu, Camil, Criminalistica, vol 1, București, Ed. Ştiințifică, 1962, p. 18.

27
4. Interdependența cauzală și dinamicitatea

În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe


atributul fundamental al existenței – mișcarea – și să privească realitatea prin prisma existenței
cauzalității ca un factor necesar al mișcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei
urme, estomparea unor memorizări și percepții, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea
grafismelor la persoane în vârstă etc.

Secțiunea 3. Fazele procesului de identificare

Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor


esențiale ale obiectului scop și obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la
particular, dar el impune în același timp minuțiozitate și rapiditate, precizie și capacitate de
diferențiere. Aplicarea cerinței celerității nu înseamnă superficialitate, iar prezența cât mai multor
detalii individualizante este semnul acurateței cu care a fost îndeplinit procesul de identificare.
Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular,
trăsăturile specifice ale obiectelor, ființelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului,
speciei, grupei, subgrupei, modelului etc., încât să se ajungă de la gen, la individ, la obiectul scop.

Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se
constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică și
identificarea individuală.

Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce


reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui
gen sau specie, subspecie îi aparține”.15

Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcția, forma, (tipul și marca
armei, tipul și marca autovehiculului), structura internă, însușirile anatomice, psihice etc. Atunci
când sunt reținute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care
sunt specifice pentru clasa respectivă, având și însușirea constanței. Deosebirile esențiale conduc
la stabilirea incompatibilității, deci la excluderea fenomenului, obiectului, ființei din genul
respectiv.

Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma
incriminată – înseamnă a determina și a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate
celelalte obiecte de același gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”16

Pornind de la categoriile de necesitate și întâmplare, identificarea individuală valorifică


legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esența lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul
intern. Întâmplarea este semnul unor însușiri și raporturi de natură externă. În mod necesar un

15
Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
16
Ionescu, L., Criminalistică – Note de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat), Univ. Creștină ,,D.
Cantemir”, București, 1995, p. 25.

28
anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenția unui fenomen va putea
genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce
la explozia lui în condiții de rulare cu viteză și sub sarcină mare.

Secțiunea 4. Metode folosite în identificare

1. Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale și specifice


și a reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării servește la diferențierea pe genuri,
subgrupe, categorii etc., precum și la pătrunderea în domeniul specificului, al înțelegerii
trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, ființă.

2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop),


pe cale chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor
de sânge), prin examinări traseologice, de balistică ș.a.

Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarității urmelor în funcție


de natura obiectului mijloc. Realitatea există și evoluează ca o contopire complexă a variabilității
și stabilității. Foarte adesea – așa cum se va vedea la examinarea scrisurilor și în special a
semnăturilor – asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecție. În sens
contrar, prezența unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii și în limitele
de variabilitate normală vor fi indicii ale identității de autor.

3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind și extrem de


accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât și un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate
mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea
imaginilor și examinarea minuțioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanței
unor elemente, frecvența prezenței (repetiției) lor a concordanței sau neconcordanței detaliilor,
însuțirilor ș.a.m.d.

4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuității liniare, utilizat de exemplu la


identificarea armelor de foc după striațiile lăsate de ghinturile țevii pe proiectile sau la
identificarea obiectului creator al unei urme (identificarea unui topor după striațiile din lemnul
arborilor tăiați cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a
aparaturii și acuratețe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni excluderi eronate
sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.

5. Suprapunerea – servește la relevarea asemănărilor și deosebirilor dintre diferite


obiecte, prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ține seama de uzura în timp
a obiectelor, de modul și locul de realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al urmei de
comparație. Finalul examinării criminalistice, fundamentată pe examinarea comparativă, pe
surprinderea și aprecierea asemănărilor și deosebirilor îl constituie formularea concluziilor.

29
Secțiunea 5. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul își formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în
succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe
(categorice) și probabile. Practica expertizei criminalistice și literatura de specialitate cunosc și
situația în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.

Concluziile certe pot fi: pozitive și negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii
de identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul ...), în timp ce
concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către
...).

Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanță pentru organul judiciar, ele
indicând atât autorul unei anumite acțiuni, cât și disculpând un anumit autor (obiect, fenomen),
excluzându-l din lista (cercul de suspecți) de cercetat.

Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost și încă este subiectul


unor discuții îndelungate între specialiști. Dacă în țara noastră concluzia probabilă este în general
în forma ,,probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât și negativă. În România,
concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor concluzii a
fost dr. Ladislau Mocsy. Din păcate, mulți dintre cei chemați să uzeze în procesul înfăptuirii
actului de justiție de concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un da, deși
uneori expertul, formulând concluzia probabilă înclină către „probabil nu”.

Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienței


materialului de examinare, dar mai ales al insuficienței cantitative și calitative a materialului de
comparație. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potențial identificator
pentru formularea unei concluzii categorice, iar ,,pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai
pot fi întâlnite și la alte obiecte”17. Concluziile de probabilitate au darul de a permite orientarea
muncii de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile
de probabilitate oferă o opinie științifică cu caracter de presupunere.

Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situație aparte în identificarea


criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din
două motive: insuficiența caracteristicilor la obiectul scop și lipsa mijloacelor tehnice, metodice
sau științifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speță. De exemplu, atunci când se
cere a se stabili data unui act, situat într-o perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite
adăugiri au fost făcute în aceeași zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere
identificarea armei care a tras un anumit proiectil, iar cămașa acestuia este foarte deformată,
exfoliată de pe miez, inaptă examinării microscopice. Uneori, în practică concluzia de
imposibilitate este apreciata ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri greșite. Ea este

17
Dan, N., op. cit., p. 220.

30
însă expresia unei imposibilități generale, nu numai față de obiectul prezentat, dar și față de orice
alt obiect, fenomen, ființă.

Concluzia ,,nu se poate stabili” păstrează în conținutul său însă o concluzie de


probabilitate, faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă (de
exemplu datorită deformării și ruperii cămășii metalice nu se poate stabili dacă glonțul a fost tras
de arma în litigiu, dar nu este exclus să fi fost așa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă
mai redusă, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Secțiunea 6. Identificarea prin constatare tehnico-științifică și expertiza


criminalistică

Complexitatea crescândă a înfăptuirii actului de justiție determină tot mai frecvent


concursul unor specialiști, chiar și atunci când organul judiciar are unele cunoștințe din domeniul
respectiv, fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu caracter științific.

,,Numărul specialiștilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu


semnificație juridică într-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoașterii
umane care să nu fie implicat, mai mult sau mai puțin în această activitate.”18 Cea mai mare parte
a constatărilor și expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii și al
medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două științe. Rezultatele
cercetărilor întreprinse de către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de constatare
sau de expertiză, având formulate la final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul
cauzei ca mijloc de probă, realizând o explicare a elementelor asupra cărora s-a cerut părerea
specialiștilor, făcând-o accesibilă și nespecialiștilor.

Deoarece practica impune examinarea unor situații tot mai complexe, de interpretare și
examinare multi-disciplinară, aderăm la opinia că expertizele pot fi și expertize complexe
medico-legale și criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susținută încă din anul 1978 de
către Lucian Ionescu19. Administrarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată
într-o cauză în care trebuie să se stabilească, față de aspectul împroșcărilor de sânge de pe pereți,
direcția loviturilor și poziția victimei într-un spațiu limitat, sau natura unor urme pe obiecte de
îmbrăcăminte și modul de creare.

„Identificarea criminalistică nu se rezumă la constatarea mecanică a caracteristicilor și


însușirilor și nici la înregistrarea asemănărilor și deosebirilor. Pentru a decide dacă există sau nu
identitate, dacă urma provine de la obiectul verificat… nu este suficientă simpla însumare a celor

18
Stancu, E., op. cit., p. 60.

19
Ionescu, Lucian, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, RRD, nr. 3/1978.

31
constatate, ci este indispensabilă evaluarea lor de către expert în lumina teoriei identificării
criminalistice”20. Așa cum arată autorii citați, nu există o rețetă universală, dar se pot desprinde
câteva caracteristici necesare ale formulării unei identificări în expertiză.:
1. Fiecare caracteristică evidențiată trebuie să aibă o valoare identificatoare
independentă, mai multe caracteristici putând exprima însușiri diferite ale aceluiași obiect, dar
aflându-se totuși în interdependența cu întregul pe care îl identifică (îl indică). Acest fapt face ca
existența unor aparente deosebiri să însemne, spre exemplu în cazul unei expertize grafice,
identitatea de autor.
2. Concluzia de identificare să fie fundamentată pe însușiri esențiale, constante,
reflectate repetat. Avem de a face aici cu ceea ce ser poate numi stabilitatea relativă a însușirilor.
3. Caracteristica decelată să fie specifică. Specificitatea poate fi consecința unor
cauze aleatorii, fiind cu atât mai mare cu cât apare mai puțin frecvent.
4. Deosebirile constatate să nu fie fundamentale, caz în care ar duce la aprecierea ne-
identității. Prezența deosebirilor, atunci când se datorează unor cauze explicabile este, așa cum
am precizat deja, un indiciu al identității.

Credem că o ilustrare particulară a acestei din urmă afirmații o pot oferi rezultatele
examinărilor cu aparatul poligraf. Potrivit opiniei noastre, testarea cu poligraful constituie o
formă distinctă și particulară de identificare criminalistică, ea permițând identificarea unor stări
distincte de stres datorat nesincerității, vinovăției, temerii de a nu fi descoperit. Înțelegerea
comportamentului uman presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care animă un individ
în diverse acțiuni și diverse împrejurări. Pe fondul stabilirii unor corelații și al cuantificării unor
limite de normalitate și al măsurării abaterilor de la acestea se pot identifica stările de anormalitate
a bănuiților, funcție de reacțiile lor la întrebările relevante asupra vinovăției lor în cursul testării
cu poligraful. Desigur că rezultatele testărilor cu ”detectorul de minciuni” nu sunt prin ele însele
probe, constituind doar un moment pe calea identificării autorilor unor fapte, ele însă permit
restrângerea cercului de bănuiți21. Asupra includerii sau nu a bio-detecției judiciare22 în categoria
activităților de identificare criminalistică credem că s-ar mai putea reflecta, dar ideea poate fi
pusă pe masa discuțiilor teoretice, ea oferind în opinia noastră un rodnic teren de gândire.

Mai arătăm în completarea susținerilor noastre că tehnica poligraf oferă date care permit:
- Eliminarea suspecților ce nu sunt în realitate implicați în comiterea faptei, permițând
reducerea timpului și a volumului de muncă, identificarea autorilor de infracțiuni,
indiferent de genul acestora;

20
Ionescu, Lucian, Sandu Dumitru – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București 1990, pag.
182.
21
I. Buș, Phihologie Judiciară, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1997, pag. 3-5
22
Termenul este promovat de T. Butoi.

32
- Stabilirea împrejurărilor ce clarifică sau agravează unele aspecte ale faptei, ori
întregul ansamblu.23

Dorim să precizăm în continuare că identificarea nu trebuie să fie influențată de jocul


aparențelor, constatarea unor asemănări, ori prezența unor deosebiri pot reprezenta manifestări
firești ale unui obiect, fenomen, în cadrul variabilității sale. Procesul identificării criminalistice
este unul, iar prin expertiza criminalistică de identificare se face valorificarea tuturor elementelor
ce sunt luate în calcula la stabilirea sau excluderea unor trăsături ca fiind purtătoare de potențial
identificator.

Pentru a susține cele arătate mai sus vom reda un citat pe care îl găsim edificator în acest
sens: „Practic, două probe nu vor fi niciodată absolut asemănătoare. Criminalistul știe care sunt
toleranțele în cadrul cărora există identitate, deduse din propria experiență și din sinteza practicii
criminalistice. Specialistul din alte domenii, nu numai că nu cunoaște teoria identificării
criminalistice dar, în lipsa experienței, obiectiv este incapabil să aprecieze gradul de
individualizare la care îi dau dreptul datele obținute, adică să le situeze într-un context
probator.”24

Constatarea

Constatarea, cunoscută și indicată frecvent de specialiști, precum și de Codul de procedură


penală anterior drept constatare tehnico-științifică, este un mijloc științific de probă specific
legislației procesuale penale române, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislații.
Constatarea se dispune atunci când există pericolul de dispariție, modificare sau alterare a unor
probe, situații de fapt, fiind necesară în același timp lămurirea urgentă a anumitor împrejurări ale
cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist.

Ea constituie deci o activitate de interpretare și valorificare științifică imediată a urmelor, a


mijloacelor materiale de probă și împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului faptei
și obiectelor folosite la săvârșirea faptei. Constatarea este mult mai restrânsă ca amploare decât
expertiza criminalistică, fiind dispusă numai când urgența finalizării anchetei nu permite
dispunerea unei expertize. Amploarea se va manifesta atât în complexitatea obiectivelor cât și în
numărul acestora. În măsura în care se pot formula obiective care nu impun o urgență în
soluționare, este preferabil să se dispună o constatare numai cu privire la acele împrejurări care
justifică urgența, iar pentru celelalte să se dispună efectuarea unei expertize.

23
I. Buș, op. Cit., pag. 186 cu referire și la V. Zdrenghea, Butoi T. Biodetecția judiciară, Ed. Ministerului
de Interne, București 1992.
24
L. Ionescu, D. Sandu, op. Cit., pag. 41

33
Regula va fi efectuarea unei expertize, iar numai în situații excepționale se va putea dispune
efectuarea unei constatări. Observăm în practică că deseori organele de urmărire penală justifică
urgența în cazul efectuării unor constatări printr-o grabă de a soluționa o cauză în situații în care
nu se pune problema alterării unor probe materiale, precum și în situații în care deja s-a identificat
autorul. În aceste situații, opinăm că acest procedeu probator va fi lovit de nulitate relativă, în
măsura în care se va dovedi o vătămare procesuală.

Limitarea utilizării constatărilor se impune și ca urmare a imposibilității participării unui


expert desemnat de părți sau de subiecții procesuali principali. Menționăm că în proiectul Codului
de procedură penală, în forma adoptată de Parlament, constatările nu mai făceau parte dintre
procedeele probatorii, în toate cazurile efectuându-se expertize criminalistice. Drept dovadă că s-
a dorit ca acest procedeu să fie unul excepțional, s-a introdus obligativitatea efectuării unei
expertize în cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate.

Constatarea se va putea dispune numai în cursul urmăririi penale, nefiind posibilă utilizarea
acestui procedeu în cursul cercetării judecătorești. În același timp, organului de urmărire penală
îi va fi interzis să se folosească de acest procedeu în mod fraudulos, prin utilizarea acestui în
situații reglementate distinct de lege (de exemplu, folosirea unor constatări în locul efectuării
unor percheziții informatice, utilizarea constatărilor în domeniul financiar-contabil, etc.)

Constatarea se poate dispune din oficiu, sau la cererea subiecților procesuali, fiind efectuată
de specialiști criminaliști sau tehnicieni care funcționează în cadrul organelor judiciare ori care
funcționează în afara acestora. Având în vedere acest lucru, de multe ori se pot întâlni situații în
care specialiștii sunt subordonați organului de urmărire penală (precum specialiștii care
funcționează în cadrul Direcției Naționale Anticorupție), împrejurare care poate reprezenta o
cauză de îngrijorare cu privire la imparțialitatea specialistului, fără a exista vreun remediu
procesual în acest sens, precum recuzarea specialistului. Ordonanța prin care se dispune
efectuarea unei constatări trebuie să conțină obiectul constatării, întrebările la care trebuie să
răspundă specialistul și termenul în care trebuie efectuată lucrarea.

Efectuarea constatării de către anumiți specialiști criminaliști nu înseamnă și însușirea de


către aceștia a atribuțiilor de organ de anchetă, asigurându-se pe această cale obiectivitatea și
corectitudinea cercetărilor. Concluziile constatării vor fi cuprinse într-un raport care va constitui
mijloc de probă în procesul penal.

34
Expertiza criminalistică

Cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de ,,expertiza de identificare


judiciară” și constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistică este o activitate
de cercetare științifică a urmelor și altor mijloace materiale de probă în scopul identificării
persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al
determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma ori
aspectul lor.

Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunoștințele, opiniile unor experți.

Faptul că între constatare și expertiză există asemănări (situate însă numai în plan tehnic-
criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una ar putea
înlocui pe cealaltă. Așa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialiști de la serviciile
criminalistice ale poliției, constatările tehnico-științifice sunt denumite și expertize criminalistice,
iar specialistul semnează ca ,,Expert”. Așa cum aprecia și prof. Emilian Stancu ,,Dacă, pentru
sublinierea calității științifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în
vedere toate elementele care decurg din această modificare (subl. ns. S.A.) (deși legal este
imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenței unui expert solicitat de părți. De aceea,
constatările tehnico-științifice efectuate de către experți ai organelor de cercetare penală nu pot fi
incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepțiunea lor procesual penală.”25

Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000, preluate și în actualul Cod de procedură


penală, oferă părților și subiecților procesuali principali posibilitatea de a avea un expert
consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte interesele în faza de efectuare a
expertizei. Acesta este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii și de probitatea
profesională a acestora modul în care se manifestă activ. Deși expertul desemnat de parte este
plătit de acesta, el va fi obligat să emită opinii științifice care să fie bazate pe baza studiului
materialului supus expertizei, și nu doar să confere argumente în favoarea părții care l-a angajat.
Modul în care este reglementată participarea experților consultanți la realizarea expertizei este
oarecum restrâns, instaurând mai degrabă un sistem de expertiză supravegheată decât de expertiză
contradictorie. Cu toate acestea, activitatea expertului desemnat de părți se poate manifesta prin
formularea unor obiecțiuni precum și la formularea unor concluzii separate de cele ale expertului
oficial, cuprinse într-un raport distinct.

25
Stancu, E., op. cit., p. 60.

35
Pregătirea și dispunerea expertizei criminalistice

Efectuarea unei expertize se poate dispune la cerere sau din oficiu de către organul de
urmărire penală sau de către instanță, prin ordonanță sau prin încheiere motivată, după caz. Actul
prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care
expertul trebuie să le constate, clarifice sau evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă,
termenul în care trebuie efectuată expertiza precum și instituția ori experții desemnați.

O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunității


dispunerii examinării de specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade și
stabilirea obiectului expertizei (constatării), aprecierea importanței, formularea corectă și clară a
întrebărilor (problemelor) la care vor trebui să răspundă specialiștii sau experții.

Aprecierea oportunității dispunerii presupune studierea și însușirea materialului asupra


căruia urmează a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efectuarea unei expertize necesare
soluției în cauză. În mod greșit, unele organe judiciare admit și cereri de noi expertize sau de
suplimente la expertize în situații în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de
specialitate ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a
soluției. De exemplu, deși autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza
constatării tehnico-științifice efectuată de organul de poliție, iar această constatare este
confirmată de expertiza criminalistică efectuată la Laboratorul interjudețean de expertize
criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiză (denumită în mod impropriu contra-
expertiză) la Institutul Național de Expertize Criminalistice.

Atât dispunerea tardivă, cât și dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecințe
negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie
insuficiența materialului de examinare.

Stabilirea obiectului expertizei și formularea clară a întrebărilor sunt, de asemenea,


extrem de importante. Adeseori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se
pronunțe expertul dacă arma prezentată este armă de foc în sensul Legii 295/2004 privind regimul
armelor și munițiilor. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunța cu privire la probleme de
drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza dacă arma în
litigiu este o armă de foc atipică, militară, de vânătoare etc. și dacă ea funcționează pe principiul
armelor de foc, dar încadrarea legală, este sarcina organului judiciar.

Întrebările pe care trebuie să le lămurească expertiza sunt în general supuse necesității


de claritate, indicând cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în practică,
multe instanțe formulează neclar, superficial întrebările. De exemplu, să se stabilească dacă actul
în litigiu a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat sau pe actul respectiv
sunt mai multe semnături, unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască să-și asume
și rolul de a clarifica ce a dorit să afle instanța, faptul venind în contradicție cu rolul său limitat,
chiar dacă ar putea fi interpretată aceasta atitudine ca ,,rol activ al expertului”.

36
Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise și
răspunsuri ambigue ale specialiștilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă o
anumită armă este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării științifice-tehnice a
organului de poliție se preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităților
de tragere și preciziei deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor militare.”
Așa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în funcție de destinație, astfel că
această concluzie conținea cel puțin o eroare, dacă nu chiar o informație denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice

Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge, de regulă,


următoarele etape26:

1. Studierea și însușirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele
trimise spre examinare, expertul își stabilește genul de expertiză ce urmează a fi realizată, apreciază
dacă sub aspect cantitativ și calitativ materialul primit este corespunzător și, eventual, cere
completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatică (xerox), dar practica
și teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului
original. Uneori, materialul trimis pentru comparație este insuficient sau nu prezintă suficiente
garanții de autenticitate. Pot fi cerute și lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau pot fi
obținute explicații suplimentare, efectuate deplasări la locul faptei.

2. Examinarea separată a materialului în litigiu și a celui de comparație, permite sesizarea


particularităților și elementelor caracteristice. Se creează în această fază o bază de informații de
natură a permite stabilirea identității sau neidentității. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de
examinare și a înregistrărilor video constatările făcute, acestea urmând a fi utilizate în ilustrarea
constatărilor și concluziilor expertizei.

Pot fi utilizate modele de comparație, ca urme create în mod experimental, în scopul


reproducerii unor urme asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot efectua trageri
experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu
instrumente de spargere etc.

Condițiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleași cu cele în
care s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.

3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicată identificării criminalistice.


Amintim însă din nou faptul că ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea
continuității liniare și suprapunerea imaginilor.

26
Constatin, I.; Mocsy, L. ș.a., Tratat practic de criminalistică, vol. II, București, Editura M I., p.
20-21.

37
4. Demonstrația este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca argumente
din planul logicii, al criteriilor de demonstrație matematică și al ilustrării vizuale pentru susținerea
afirmațiilor sale. Demonstrația se va referi atât la elementele de identitate, cât și la cele de
neidentitate, iar în funcție de ponderea și natura acestora va fi formulată concluzia.

5. Concluzia. Chestiunea concluziilor și a fundamentării acestora a fost, de asemenea,


tratată în cadrul identificării criminalistice.

Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatărilor tehnico-
științifice pot fi formulate următoarele concluzii:

a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost executată de
către ...; glonțul extras din cadavrul ... a fost tras cu arma seria ...; tăieturile de pe trunchiul
copacului prezentate au fost executate cu toporul ridicat ...), de excludere (semnătura în litigiu nu a
fost executată de către titularul ...; impresiunile papilare ridicate de la fața locului furtului comis
din ... la data de ... nu au fost create de către inculpatul ... etc.).

b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare și cele de


deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de către ...).

c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate aprecia


nici măcar cu grad de probabilitate (,,nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în anul
1931 sau în anul 1932”).

Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secțiunea 7. Sistemul serviciilor și expertizelor criminalistice în România

Înainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor și rezultatelor pe care le pot


oferi, credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii și laboratoare
specializate în activitatea de Criminalistică din țara noastră .

Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne și cel al Justiției.

1. În sistemul Ministerului de Interne

La unitățile de poliție – orașe => există ofițeri criminaliști care realizează cercetarea
locului faptei și unele examinări și constatări tehnico-științifice.

La municipii și județe => Servicii de criminalistică cu dotare mai complexă => și


specialiști criminaliști (ofițeri, subofițeri), de asemenea, pentru constatări tehnico-științifice.

- realizează lucrări de dactiloscopie, traseologie, examinare grafică, tehnica actelor,


balistică, portrete robot (identificare, computer) ș.a.

38
La nivel național => Institutul de Criminalistică al I.G.P. => îndrituit să realizeze
expertize criminalistice => are încadrați experți criminaliști => lucrări din domeniul
dactiloscopiei, traseologiei (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot,
analizelor chimice (droguri ș.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.

2. În sistemul Ministerului Justiției există Institutul Național de Expertize Criminalistice,


cu sediul la București, care are în subordine => Laboratorul Interjudețean de Expertize
Criminalistice Cluj, L.I.E.C. Timișoara, L.I.E.C. Iași, L.I.E.C. Brașov, L.I.E.C. Craiova. Până în
anul 1998 existau doar laboratorul central (devenit în 1998 I.N.E.C.) și laboratoarele
interjudețene de la București și Cluj.

Se realizează lucrări de expertiză criminalistică în domeniile: traseologie, dactiloscopie,


examinare grafică, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimică, examinarea bancnotelor,
a monedelor, sigilografie, expertiza imaginilor fotografice și înregistrărilor audio, expertiza vocii
și vorbirii.

I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj,
București, Iași, Timișoara, Brașov, Craiova. De asemenea, realizează expertize în explozii,
incendii, expertiza accidentelor auto, a înregistrărilor audio, video.

Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deși mai rar
uzitate – expertize complexe medico-legale și criminalistice (exemplu mecanism traumatic =>
heteropropulsie, accident auto).

Nu există un raport strict determinat de ierarhie între constatările tehnico-științifice și


expertiza criminalistică decât în sensul competenței. Termenul ,,contraexpertiză” este eronat din
punct de vedere terminologic, pentru că, de fapt, se efectuează ,,o nouă expertiză”27, cu alți experți
și în număr de opt persoane: 3 experți și respectiv consiliul celor patru șase ai Laboratoarelor plus
un director al I.N.E.C.

Secțiunea 8. Realizarea expertizei și redactarea raportului de expertiză


criminalistică

În realizarea expertizei criminalistice activitățile trebuie să se conformeze caracterului


de examinare științifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape
succesive, cu grade de dificultate și complexitate consecutive și înlănțuite în mod riguros și
necesar. Corespunzător metodicii examinării criminalistice, ca în orice proces de identificare, se
va face trecerea gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice28 care

27
Vezi Ionescu, L., op. cit.
28
Flonta, Mircea, Structura coordonării acțiunilor și geneza operațiilor logico-matematice, Teoria
acţiunii umane, Forum – Științe sociale, vol. I, 1969, p. 109-115.

39
constituie temeiul rațional și operațional pentru orice demers de identificare: examinarea
analitică, iar pe baza rezultatelor acesteia, sinteza datelor și formularea unor concluzii.

Cu ajutorul acestor fundamentări logice și conceptuale, procesul de examinare va


parcurge următoarele etape29: analiza problemelor, a materialelor și tehnicilor disponibile,
examinarea comparativă, aprecierea finală și formularea concluziilor.

Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale și particulare


ce sunt specifice materialelor supuse examinării (urme papilare, proiectile, scris, semnături, acte
de identitate, bancnote, alte urme). Acestea vor fi analizate și diferențiate în funcție de specificul
lor și de corespondența cu obiectul expertizei și cu materialele de comparație. Când se cer a fi
examinate în cadrul aceleiași expertize criminalistice mai multe documente diferite – de exemplu
pașapoarte, permise de rezidență, vize de ședere ș.a.m.d. – acestea vor fi triate și repartizate spre
examinare pe categorii, având în vedere și ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu, la
mai multe permise de ședere și vize turistice se cere a se stabili proveniența lor, corespondența
cu sigiliile autorităților emitente, la altele modul de contrafacere sau metoda folosită etc. Pentru
identificarea grafică se va avea în vedere, direcția, tendințele și aspectul general al mișcărilor,
pentru alte urme tipul și particularitățile lor.

În această primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor (de


exemplu, la un act contestat aspectul general: hârtia, imprimarea, elementele de securitate,
conținutul, cernelurile folosite, integritatea actului etc.) pentru a putea pune în evidență ceea ce
este esențial, individualizant și specific documentului examinat, dar care în același timp îl face să
fie concordant cu cerințele generale ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta de
asemenea și materialele de comparație în funcție de proveniență, stabilindu-se corelații generale
pe tipuri de documente și elemente de securitate, impresiuni de siguranță, rețete și probe de hârtie,
cerneluri, toner.

Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află și identificarea unui anumit
aparat: imprimantă, copiator, telefax care a produs un anumit document se vor realiza materiale
de comparație cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor
suspectate. Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a
proiectilelor sau tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este
specific, erori de imprimare, defecte de funcționare, aspectele macroscopice, ca și micro-urmele
și urmele latente produse de părțile componente ale mecanismelor de preluare și transport pentru
hârtie, tonerul; la arme de ghinturile țevii pe proiectil, iar la tubul cartuș de partea frontală a
închizătorului, de percutor, de opritor etc. În acest fel se obține o primă sistematizare și o imagine
generală a datelor deținute și cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.

Considerată de specialiști ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-


adevăr etapa cea mai încărcată de conținut specializat, care poate da măsura priceperii și preciziei

29
Ladislau, Mocsy, Demonstrația - etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză
criminalistică, în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiției 1978, p. 68-71.

40
muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor și a elementelor ce sunt
supuse cercetării, să se folosească ,,cele mai adecvate procedee și mijloace tehnico-științifice de
comparare a însușirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidențelor sau a divergențelor”30.
Odată atins acest punct, plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul, prin intermediul
procesului de sinteză și evaluare globală, dar în același timp sintetică a informațiilor obținute pe
calea observației directe, ca și pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea și
ilustrarea constatărilor sale. Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede
formularea concluziilor și din conținutul căreia se alcătuiește acea parte a unei expertize
criminalistice privind constatările expertului.

Deși denumirea este limitativă în aparență, ea constituie corpul principal al conținutului


expertizei criminalistice, în care, așa cum am arătat, pe lângă observații și rezultate ale unor
măsurători, experimente etc., se vor face, în măsura în care sunt necesare, deducții logice și
demonstrații. În unele sisteme juridice (britanic și american) actul cu rol de expertiză
criminalistică depus la dosar conține doar obiectivele, numele sau codul expertului și concluziile,
elementele de examinare și demonstrația fiind prezentate de specialiști în cadrul procesului, în
cursul etapei de ,,Cross-examining”.31

Demonstrația trebuie să fie fundamentată temeinic pe date și observații cu caracter


științific. Deducțiile și demonstrațiile se întemeiază pe acele date, teze și principii ale științei
criminalistice, ale logicii formale și simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere și
explicare. Când în cadrul demonstrațiilor se face apel la datele altor științe (chimie, fizică,
electronică, electromecanică, informatică etc.) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize,
grafice de absorbție a radiației UV, cromatograme, pot fi explicate moduri de funcționare ale unor
aparate, programe, moduri de producere ale unor procese, fenomene, accidente etc. Credem că
trebuie însă evitate formulările inutil prețioase și tehnicizarea excesivă a explicației, promovând
o formulare cât mai concisă și accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor putea fi înțelese
de nespecialiști. Trebuie oare să mai amintim că rostul expertizei este și acela să ofere organelor
judiciare clarificări asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate și specializare? Ori exprimarea
prea tehnicistă și prețioasă nu face uneori decât să amplifice confuzia? În principiu, organul
judiciar trebuie să obțină din partea de constatări a expertizei criminalistice exact acele informații
care să-i ușureze munca. Concluziile nu sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori lapidare.
Acestea trebuie însoțite și precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la modul de
contrafacere al unui document expertul apreciază că tehnologiile și aparatele folosite impun
activitatera unei/unor persoane cu pregătire de specialitate (tipografi, informaticieni etc.) sau cu
privire la pericolul pe care îl poate prezenta chiar pentru trăgător o armă defectă. Caracterul
complet și convingător al examinărilor și al constatărilor depinde de modul de analizare,
demonstrare și ilustrare.

30
Ciopraga, A., op. cit., p. 414.
31
Moensens, Andre A., How to prepare for a Daubert Hearing – A.A.F.S. 1997, International
Journal of Forensic Document Examiners, vol. 3, nr. 2/1997, p. 180.

41
Secțiunea 9. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză


criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care
lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături
de celelalte probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (științifică) asupra
anumitor împrejurări și nu imagini alternative (subiective deci) asupra faptei.

Prin formularea concluziilor, expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza


datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală și instrumentală sau analitică, cât și a
părerii sale de specialist, în baza cunoștințelor și experienței profesionale personale. În măsura în
care din constatări se desprind elemente suplimentare, utile și necesare pentru soluționarea
cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul își va extinde cercetarea și asupra acestora pentru o
examinare completă. Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.

Este necesar ca, din conținutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme,
document, sigiliu, mențiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul,
impresiunea, actul de identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea
de sigiliu bancar cu mențiunea XXXXXX cu nr. YYYY” sau ,,Pașaportul cu seria ZZZZ eliberat
la data de ... ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi celelalte
concluzii.

Concluziile ce se formulează de către experții criminaliști nu au întotdeauna același grad


de certitudine. Există și situații când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de
probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluționa problema supusă spre
examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca și literatura de specialitate32 disting în
modul de concluzionare următoarele categorii de concluzii:

- concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-
negative (de excludere);

- concluzii de probabilitate (incerte);

- concluzii de imposibilitate a soluționării problemei supuse expertizării.

Concluziile certe sunt aserțiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul și pe
temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe contractul
de împrumut nr. ... nu a fost creată de sigiliul aparținând Băncii ... ”; ,,proiectilul cal. 7,62 mm
extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate (Viza

32
Ciopraga, A., op. cit., p. 428-436. Mihuleac, E., Expertiza judiciară, București, Editura Ştiinţifică,
1971, p. 230. Dumitru, Sandu, Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice românești și în
sistemele altor state. O privire comparativă. (Nepublicat), Comunicare prezentată la al II-lea simpozion Naţional al
Societăţii Române de Criminologie și Criminalistică, București, octombrie 1996. Ionescu, Lucian, Concluzia
raportului de expertiză criminalistică a scrisului și aprecierea valorii sale probante, Buletinul Intern al Procuraturii
R. S. R. în Probleme de criminalistică și criminologie, nr. 2-3/1983, p. 43-54.

42
turistică pentru Italia, perioada ..., de la fila nr. ..., din pașaportul nr. … nu a fost eliberată de
Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele
servind la stabilirea validității, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea
unui anumit autor, arme, instrument de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea de a înlătura
orice îndoială asupra aspectului examinat.

În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta și asupra


metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui
anumit act. De exemplu: se stabilește că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicul nu
au fost create de un sigiliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei
imprimante cu jet de cerneală sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck.
Indiferent că sunt cert-pozitive sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele
putând orienta determinant cercetările ulterioare.

Concluziile de probabilitate sunt produsul situațiilor în care expertul nu poate formula


decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenței unui anumit fapt. Când datele (material de
comparație) accesibile expertului sunt reduse ori datorită unor erori anterioare de ridicare a
materialelor de comparație, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale
actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat și în
situațiile în care cantitatea de material în litigiu este foarte redusă (de exemplu un grup de cifre,
o semnătură simplificată neliterală) ori urma este parțial alterată. Pot apărea, alături de
coincidențe și elemente neexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în imposibilitatea de a
formula o concluzie cu caracter de certitudine, întrucât elementele constatate de el la nivelul
caracteristicilor generale și individuale nu au suficient potențial identificator. El va trebui deci să
formuleze o apreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare etc.
,,Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză
care însă nu are caracter arbitrar și nu e lipsită de temei, deoarece expertul își fundamentează
presupunerile pe elemente obiective și nu pe impresiile sale subiective.”33

Concluziile de probabilitate apăr în general în forma ,,Probabil DA” în sensul că se


apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs (,,Actul în litigiu a fost probabil rebroșat
după introducerea unei noi pagini cu numele și poza titularului…”; „Semnătura în litigiu a fost
probabil executată de numitul S.R.”). Asupra utilității acestor concluzii părerile sunt împărțite în
literatura de specialitate.

După unii autori34, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluționarea cauzei,


generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze, ci de
certitudini, motiv pentru care el dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac
să se mențină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor.
Credem însă, în mod contrar acestor opinii că a găsi cu orice preț un autor ori a-l exclude
33
Ciopraga, A., op. cit., p. 430, referire și la Sandu Dumitru, Unele aspecte privind interpretarea
concluziei raportului de expertiză – 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiției, p. 61-63.
34
Experţii școlii sovietice, în special Zotov B., Belkin R. S.

43
în mod absolut, atunci când există și unele dubii este periculos și chiar contrar rolului expertizei
în înfăptuirea actului de justiție. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea
concluziilor probabile considerându-le utile și pertinente.35 Expertul nu este infailibil, iar datele
ce i-au fost puse la dispoziție pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot
oferi organelor judiciare versiuni alternative spre care să-și îndrepte cercetările, deschizând
uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De
exemplu, în cazul unor vize false, existența unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de
probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluții și
nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluționării chestiunii supuse examinării.

Concluziile de imposibilitate a soluționării problemelor supuse examinării apar ca


urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceștia este starea
materialelor supuse spre examinare – acte distruse, arse, corodate, uzate, porțiuni prea mici din
cămășile unor proiectile, urme ,,contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanță de
evidențiere – ale căror caracteristici generale nu mai sunt exploatabile. Insuficiența materialelor
de comparație – ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive
impresiuni de sigiliu cu garanții de autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte
oficiale asemănătoare etc. Alteori, ajungerea la o soluție de imposibilitate se datorează întinderii
foarte reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici și disparate porțiuni
de traseu din urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafețe de teren, sume de bani,
ani de emitere, nume titular etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a
formula o concluzie ,,pe ghicite” este cel puțin lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa
posibilității de demonstrare și ilustrare.

Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată și de limitele cunoașterii


și experienței, pentru un moment și domeniu dat, de lipsa unor metode și proceduri cu caracter
științific, precum și a unor dotări tehnice adecvate complexității și chiar de lipsa pregătirii,
competenței sau de superficialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de
examinare sau alegerea greșită a metodelor de lucru, pot și ele conduce la concluzii de
imposibilitate a soluționării problemei.

Concluziile de imposibilitate a soluționării problemelor stabilite ca obiective ale


expertizei pot fi formulate astfel: ,,NU se poate stabili care au fost mențiunile cifrice radiate de
pe cecul cu seria…” sau ,,Datorită lipsei unor materiale de comparație corespunzătoare nu se
poate stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost
realizată ulterior”.

35
Buus, Alexandru, Concluziile probabile în expertiza criminalistică – în 20 de ani de expertiză
criminalistică, p. 42-50. Locard, E., Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959, p. 29. Basarab, Matei
Criminalistica, Cluj-Napoca, Litografia UBB Cluj, 1969, p. 325. Ciopraga, A., op. cit., p. 432-433.

44
Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoțită întotdeauna de o analiză
temeinică și de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie
de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluția oferită
ca alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate
formula decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialul organului judiciar,
precizând motivul respectiv ca temei al restituirii.36 Credem că, odată terminată studierea
materialelor, expertul criminalist este în măsură să aprecieze direcția soluțiilor pe care le poate
formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică și instrumentală
acestea rămân doar ipoteze. Odată realizate toate examinările necesare și posibile, sub aspect
tehnic expertiza a fost deja realizată, rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului,
ceea ce nu se poate compensa prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conținutul
constatărilor din raportul de expertiză și expusă pe larg, fundamentarea și explicarea alegerii
acestei soluții are menirea de a convinge organul judiciar și părțile din cauză despre ,,justețea
concluziei de imposibilitate”37. Explicarea limitelor tehnice și metodice este de natură a informa
organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluționat pe calea
expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să caute
răspunsuri și pe calea reorientării anchetei, înțelegând limitele tehnicii pentru un moment dat,
limitele materiale ale unității și nu neapărat limitele absolute de cunoaștere.

36
Mocsy, Ladislau, Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal roman, Teză de doctorat,
Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 1975, p. 143.
37
Ciopraga, A., op. cit., p. 436.

45
CAPITOLUL IV
ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia - ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale


structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de
fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor
legate de formarea acestor urme și aflarea adevărului

Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine


franceză, care se traduce prin urmă, dâră) și „logos” (de origine greacă, care se traduce prin
ordine, idee).

Secțiunea 1. Noțiunea de urmă.

,,Oriunde ar călca, (infractorul – n.n., S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod
inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de
picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe
care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate
acestea și multe altele vor fi mărturie tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu
se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune
mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea
factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea. ”

Literatura de specialitate definește noțiunea atât în sens larg, cât și restrâns.

În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei și care este
utilă din punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).

În sens restrâns - urma este reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe


suprafața unui alt obiect cu care a venit în contact.

De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune și o revizuire a noțiunii:

URMA este modificarea creată la locul faptei și în procesul săvârșirii ei, prin mișcările
și acțiunea persoanei implicate, ori generate de alte ființe, de obiecte sau fenomene care prin
aspect, caracteristici, poziție, conținut, este utilă cercetării criminalistice (persoane implicate:
victime, infractori, martori, alții).

46
Prin urmă rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială
survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea
de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane
chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s.a.m.d.

Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se
poate face definirea urmei.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor
victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare,
de scăpare, etc., zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.
Nu numai ce face, ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare (Exemplu: modul
de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafaceri).

Secțiunea 2. Clasificarea urmelor.

Interacțiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea


de urme.

Prin intermediul interpretării urmelor se poate ajunge la obținerea unui tablou dinamic
al desfășurării anumitor fapte, a declanșării și evoluției diferitelor procese.

Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi – ,,cercetași”


,,trail finderes”, ,,path finders”, ,,scouts” n-au făcut decât să recunoască și să interpreteze urme.

Urmele pot fi :
 produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;
 produse de animale – ex.: mușcături, urme de copite, etc.;
 produse de oameni – ex.: miros (urme olfactive), urme de pași, etc.;
 produse de fenomene – ex.: incendiu, trăsnet, apa;
 urme biologice – ex.: sânge, salivă, etc.

CLASIFICAREA URMELOR

Există diverse criterii și modalități de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă


adecvată clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:
1. urme de reproducere;
2. urme formate din obiecte și substanțe;

47
3. urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere

- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe
suprafața celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).

2. Urme formate din obiecte și substanțe

- variate ca proveniență – ex.: accident auto: părți din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ș.a.;
obiecte abandonate de infractor (dălți, cuțit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de
substanțe (sânge, vopsea etc.);

- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.

3. Urmele de incendiu

- se deosebesc de 1) și 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt


parțial distruse. Apoi, în general, intervenția pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere
etc. Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente și
incendii auto - pt. mascare omor ...).

Secțiunea 3. Urmele de reproducere

Acestea se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preluând
din caracteristicile celuilalt pe suprafața sau în volumul său

Este vorba deci, de existența a două tipuri de obiecte:

a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;

b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil și să rețină în masa
sa urme (exemplu: parchetul lustruit reține urme de tălpi de noroi, praf ș.a. pe o durată
apreciabilă).

Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:


1) După modul de acțiune:

48
a) statice;
b) dinamice.
2) După gradul de plasticitate:
a) de adâncime;
b) de suprafață – de stratificare/de destratificare.
3) După locul de sedimentare:
a) locale;
b) periferice.
4) După natura obiectului creator:
a) de mâini;
b) de picioare;
c) create de alte obiecte.
5) După vizibilitate:
a) urme vizibile - pot fi imediat și ușor descoperite, fără intervenția unor aparate sau substanțe
speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;
b) urme latente - evidențierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat
(observare) și substanțe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri
lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecție la acte - fire, rețele, marcaj
electromagnetic).38

1) După modul de acțiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să se
producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui
autovehicul în mers constant).

Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme,
putând uneori duce la chiar la identificarea individuală.

ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafețe de contact – ex.,
urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.

Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea
celor două suprafețe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiții

38
în literatura de specialitate (J. Gayet) mai întâlnim noțiunea de ,,urme poziționale” - vizând schimbările
produse în poziția unor obiecte (scaun răsturnat, obiecte răvășite ş.a.m.d.)

49
detaliile specifice - de exemplu - ciobituri pe tăișul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor
putea permite identificarea obiectului creator.

2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor:

a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puțin consistent decât cel creator
de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul
obiectului primitor.

ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi

- striațiile create de ghinturi pe cămașa glonțului

Finețea granulării substanței obiectului primitor influențează calitatea reproducerii.

b) urmele de suprafață. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul din
ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanță de pe obiectul creator pe obiectul
purtător (ex. - transpirația mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi și de pe obiectul purtător pe
obiectul creator.

La rândul lor, urmele de suprafață se clasifică în:


b.1. Urme de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar poate
fi produsă și prin desprinderea de substanțe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în casă el
poate indica traseul).

b.2. Urme de destratificare - se creează prin detașarea de substanță de pe suprafața


obiectului primitor și aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul vopsit pe
hainele sau corpul omului).

3. După locul de sedimentare

a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeței sau volumului obiectului primitor
pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a
caracteristicilor obiectului creator.

ex. - urma unui radiator pe un alt vehicul

- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după
viol s-a simulat o aruncare de la etaj.

b) Urme periferice (de contur) - sunt rezultatul modificării de suprafață a obiectului


primitor prin depunere de substanță în afara limitelor obiectului creator.

50
ex. - sânge care împroașcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziția
agresorului

- nisip, praf ori alte substanțe care se depun în jurul unui obiect – ex – zăpada strânsă în
jurul unui ghiveci

Promotor și susținător al importanței acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu
Andrei, care le-a și utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluționării unor cauze complexe
în care a anchetat.

4. După gradul de vizibilitate

Criteriul de departajare în cazul acestei clasificări este posibilitatea de a releva urma cu


ochiul liber. În măsura în care acest lucru nu este posibil, se vor folosi diverse metode și tehnici
(folosirea de instrumente precum lupa, microscopul, lampă UV, ori substanțe – negru de fum în
cazul urmelor reliefului papilar, etc.)

După gradul de vizibilitate, urmele pot fi:

- vizibile;

- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanțe de
marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanță, de culoare sau
substanță depusă este transparentă).

Secțiunea 4. Urmele de incendiu

Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracțiuni, cât și în cazul producerii
unor evenimente naturale, accidente, etc. În funcție de cauza, de locul și natura incendiului,
urmele produse de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de afumare,
carbonizare, diferite obiecte, materiale, ființe, distruse parțial sau integral de ardere. De cele mai
multe ori, intervenția pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor,
obiectele sunt mutate de la loc, încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor
incendii.

Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcție de cauza care le-a determinat,


rezultând, astfel:
 incendii generate de cauze naturale;
 incendii generate accidental;
 incendii create intenționat.

51
1. Incendiile naturale - sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de razele
solare, sau de autoaprinderi.

a) Electricitatea atmosferică poate avea ca sursă în special trăsnetul. Acesta este o


descărcare electrică naturală cu durată extrem de scurtă (milisecunde), dimensiuni diferite și
intensități de mii de amperi și tensiuni chiar de milioane de volți. Aceste caracteristici conduc la
dezvoltarea unor temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru sticlă, metale, piatră, etc. Ca
urmare a acțiunii trăsnetelor, metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub
formă de stropi pe obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate topi
devenind local o masă sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi, etc.) se aprind, pereții
și hornurile crapă, cărămida (chiar și cea refractară) devine lucioasă.

Trăsnetul lovește în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească
și persoane aflate în locuri deschise, pe înălțimi. Pe haine, urmele produse de trăsnet au forma
unor rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra persoanei
(ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor
urme de arsură. Pe piele, trăsnetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescențe, sau cu aspect
de frunze de ferigă.

b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ
condițiile de uscăciune a aerului și vegetației și concentrarea razelor solare în focar pe anumite
materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de inițiere
a incendiului, obiecte incomplet arse, cenușă, care permit stabilirea direcției de propagare a
arderii și uneori și a focarului incendiului.

c) Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuși. De


exemplu, în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit, lipsa de aerisire a
depozitelor, silozurilor, haldelor de cărbune poate duce la creșterea temperaturii materialului
depozitat (făina, șroturi vegetale, bumbac, cărbune, etc.), atingând uneori limite de 600-700oC și
declanșând un proces de ardere lentă, care devine tot mai puternic și produce consecințe grave
(explozii ale unor silozuri, depozite, etc.). Procesele de ardere lentă pot să se maturizeze în
intervale ce ating 2-3 săptămâni.

2. Incendii accidentale - pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care: foc
nesupravegheat, țigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricității
statice produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor
incendii constau în funingine, cenușă, materiale arse parțial, zidărie distrusă, conductori electrici
și izolatori degradați, arși, etc.

52
3. Incendii intenționate

În mod evident sunt produse de infractor, în special ca să își acopere urmele, din
răzbunare, în scop criminal, etc.

După comiterea unor furturi pot fi incendiate locuințele sau magazinele pentru a șterge
urmele și a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de
moartea victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu declanșat
,,întâmplător” în preziua unui control de fond.

Aceste incendii pot fi declanșate atât instantaneu, cât și prin utilizarea unor dispozitive
de întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.

Urmele de incendiu se analizează cu atenție pentru a identifica sursa și direcția, modul


de propagare al incendiului. Se vor face fotografii și schițe ale locului incendiului. Se identifică
și se ridică diferite obiecte parțial arse care oferă date despre originea și natura incendiului. Se
vor cerceta cablurile electrice, panourile de siguranțe, instalațiile de încălzit, iluminat,
verificându-se integritatea lor, prezența și calibrarea corectă a siguranțelor fuzibile, eventualele
improvizații, etc.

Secțiunea 5. Urmele instrumentelor de spargere

În cercetarea infracțiunilor se întâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor


instrumente cu care s-a forțat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de
bani, etc.

În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (șurubelnițe,


chei, topoare, ciocane, răngi) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operația pentru care au
fost folosite (sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).

Din punct de vedere al dreptului penal, acțiunile prin care sunt create acest tip de urme
pot fi corelate termenului de efracție.

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor
de formare în:
 urme statice și urme dinamice;
 urme de adâncime și urme de suprafață. Urmele de adâncime sunt mai frecvent
întâlnite în unele cazuri de forțare, accidente, etc.

Tot în funcție de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere și
în:

53
 urme de tăiere;
 urme de apăsare;
 urme de frecare;
 urme de lovire.39
Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este însoțită de
zgomot, iar infractorii preferă să evite acest fapt.

1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striații paralele,
produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul,
cuțitul, dalta, foarfecile, burghiul, ș.a. Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită
reproducerii în urmă a neregularităților caracteristice de pe tăișul instrumentului sub formă de
striații orientate în sensul mișcării”.40

Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator și cel
primitor de urmă să existe o diferență de rezistență, cel din urmă trebuind sa fie mai puțin rezistent
și să aibă, de preferință, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului creator.
Unghiul sub care este aplicat tăișul instrumentului creator de urmă va influența și înclinarea
urmelor, striațiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiș sau pe partea activă a
instrumentului de tăiere există știrbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat.
Tăișurile topoarelor sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcție de înclinarea
cărora se va putea stabili dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.

Cu ajutorul cleștilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea
vor fi întotdeauna în perechi, având în general lungimi mici și fiind, de aceea, mai greu de
identificat obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de
stabilire a continuității liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucșarea fotografiei
microreliefului striațiilor în litigiu și a celor create experimental.

La fața locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uși, ferestre, podele, mobilier, case de
bani, ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat
infractorul, deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiți.

2. Urmele de frecare - sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc


particularitățile instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente cum sunt bomfaierele,
ferăstraie, pile. Acțiunea succesivă a dinților nu permite identificarea instrumentului care le-a

39
Mircea, I., op. cit., p. 136.

40
Suciu, C., op. cit., p. 256.

54
creat, însă la începutul și la finalul locului de acțiune pot fi găsite urme cu potențial identificator.
Acestea sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului și a direcției din care s-a acționat.

Urme de frecare mai lasă și sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăișurilor putând
fi găsite în negativ pe șpanul desprins în procesul de perforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte
sisteme de închidere. De exemplu, pe rama unui fișet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru a
ajunge la mecanismul de închidere aflat sub această ramă.

3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte
găsite la întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, șurubelnița, etc.

Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile
exterioare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forțării unor sertare, safe-uri, etc.

4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor
de creare. Ele pot fi generate prin acțiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte
instrumente cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să
reproducă și unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui ciocan
pe calota craniană a victimei.

Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane


participante, în mod special dacă aceștia folosesc obiecte diferite.

Secțiunea 6. Urmele de forțare a sigiliilor

Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane, mijloace de transport, se


aplică peste sistemele de închidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi strânse
cu ajutorul unor clești speciali care imprimă de obicei și un sigiliu sec cu serie.

Forțarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe care
este aplicat, fiind lărgite în acest mod canalele și scos nodul, permițând dezlegarea firului
sigiliului, care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe sfoara
sau sârma sigiliului, canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.

O altă modalitate de forțare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forțare cu un
instrument ascuțit) și apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confecționate în prealabil. Aceasta operație
va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul
necorespunzător al plumbului, diferența seriei marcate, etc.

Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor,
după aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanțe chimice. Urmele de
acest gen sunt destul de ușor vizibile.
55
În general, operațiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme
vizibile, dinamice.

Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunțită în procesul
verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conținute în urme), se vor face fotografii
de detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură a permite
valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica și urme prin mulare-parafină sau ghips,
continuându-se apoi examinarea în condiții de laborator, unde pot fi create pentru comparație și
urme experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Secțiunea 7. Urmele create de mijloacele de transport

În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulație, dar pot fi găsite
și când sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport
(omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai
multe tipuri :
1) urme create de anvelope;
2) urme create de roțile metalice ale căruțelor sau de șinele metalice ale săniilor;
3) urmele de impact ale vehiculelor;
4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;
5) alte urme create de vehicule (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil,
etc.).

Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei și
ca urme de suprafață (de exemplu, urme de călcare cu roțile peste corpul și hainele victimei). Sunt
prezente atât ca urme statice, create de mișcarea uniformă a vehiculelor, cât și ca urme dinamice,
produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei
(demaraje bruște).

Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este
deci relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schița locului
faptei, cu măsurarea și menționarea dimensiunilor lor: lungime, lățime, aspect, efectuându-se și
fotografii judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă
și sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menționat în procesul verbal de cercetare tipul și
aspectul acestora.

Într-o cauză, în condiții de drum pe timp de noapte și ceață, victima a fost surprinsă și
accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susținerile șoferului, potrivit
cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat traversarea

56
fugind, au fost infirmate de mențiunile din procesul verbal de cercetare și de schița locului
accidentului, unde se menționa până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire
corespunzătoare urmelor create de anvelopele autovehiculului angrenat în accident în mers normal,
fără frânare.

Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehiculelor prin noroi, nisip,
zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiții de
laborator.

Urmele de anvelope ridică și, în același timp, soluționează probleme legate de tipul
autovehiculului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcția de deplasare, marca și tipul
anvelopelor cu care era echipat, etc.

Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize criminalistice),
cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.

Dintre aceste cauze menționăm:

- defecte tehnice (vicii de fabricație) ale anvelopelor;

- uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);

- intervenția unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc
la depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea controlului direcției și ieșirea de pe carosabil,
impact cu arbori, sau alte vehicule.

Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora și ca urmare a


accidentului când derapajul datorat frânării bruște este urmat de lovirea unei borduri cu roata și de
explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcției și impactul cu
persoane, vehiculez, case, etc.

Tipul și marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând fi
calculată lungimea urmei (deci circumferința roții) prin măsurarea distanței dintre două repere
similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu mai
poate fi identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situații el lipsește, este insuficient sau
parțial imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lățime egală cu
cea a anvelopei, iar pe o porțiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici depozite
de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.

O situație mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un sistem
ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehiculele moderne. La acestea frânarea, chiar
violentă, se face fără ca roțile să se blocheze și să patineze, ceea ce face ca urma să aibă aspect de
urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forța și distanța frânării.41

41
Boboș, I.; Bunea, Gh., Investigarea accidentelor de circulație în care au fost implicat autovehicule
dotate cu ABS - comunicare la Simpozionul de Criminalistică, Cluj, 1998.

57
Urmele statice, create în procesul rulării normale a roților, redau mai multe elemente
specifice ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul
roților. Pentru deplasările rectilinii, urmele create de roțile anterioare vor fi acoperite de cele create
de roțile posterioare.

Prin examinarea urmelor lăsate de roți, poate fi stabilită și direcția de deplasare, eventualele
manevre ale vehiculului (ocolire, depășire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească și
viteza de deplasare la momentul frânării (în funcție de lungimea urmei de frânare), datele privind
starea tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica
generic tipul de autovehicul: autoturism, mașină agricolă, camion, vehicul de teren, ș.a.

În identificarea anvelopelor pot fi folosite și caracteristicile individuale ale acestora,


rezultate în procesul de fabricație, create prin uzura ce apare în procesul de circulație, cum ar fi
preluarea între modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale.42

Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la direcția de mers (de mișcare,
de staționare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehiculele implicate. Aceste urme
sunt foarte adesea însoțite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz, vopsea,
lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehiculele de la locul
accidentului, cât și pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul
victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili înălțimea mașinii, direcția
de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe calea
comparației, se va putea stabili cu certitudine autovehiculul de la care provine vopseaua. De
asemenea, forma bării de protecție se imprimă uneori în tabla caroserie autovehiculului lovit.

Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica
uneori încărcătura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de construcții, alteori ele
provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulație, sigla mărcii, etc., permițând
limitarea, restrângerea căutărilor la anumite mărci sau tipuri.

Utilizarea unor autovehicule în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au
pierderi de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau
pete. După direcția sau extinderea acestora, se poate aprecia direcția de deplasare, timpul
aproximativ de staționare. În funcție de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu
benzină sau Diesel. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcției de deplasare,
picăturile au forma alungită, cu partea mai subțire orientată spre direcția de deplasare, datorită
curentului de aer care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al mașinii.

42
Mircea, I., Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație, Studia Universitatis, 1964.

58
Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor
particularități, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafață). Se vor măsura
lungimea, lățimea, distanțele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.

Urmele de impact se descriu generic și se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,


culoarea, conținutul de elemente străine - cioburi, vopsea.

Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili dacă
nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au
fost consemnate și fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

Secțiunea 8. Urmele de picioare

Aceste urme sunt inerente săvârșirii unei infracțiuni, deși nu sunt întotdeauna căutate și
nici puse în evidență. Rareori sunt generate de picioare desculțe. Se creează în general ca urme
de suprafață de stratificare. Pot fi găsite și ca urme de adâncime. Pot fi – statice, ale mersului
normal sau dinamice, create prin alunecare.

Sunt în general vizibile, dar pot fi și sub formă de urme latente, atunci când se calcă cu
pantof curat pe podele curate sau pe covoare. Acestea urme pot fi evidențiate prin intermediul
metodei ESDA (urma ridicată pe cale electrostatică cu toner). În Marea Britanie și SUA, conform
ultimelor cercetări, urmele create de picioare - încălțăminte - sunt foarte ușor relevabile prin
ridicarea electrostatică a prafului pe folii metalizate adezive. Apoi se procedează la identificarea
obiectului de încălțăminte care a creat urma. Realizatorii acestui procedeu au ajuns la concluzia
că urmele de picior sunt la fel de particulare ca și cele create de mâini. Aplicând studii de anatomie
și fizică, în urma unor numeroase teste de laborator a fost pusă la punct o nouă metodă de
identificare. Se cunoaște că piciorul cuprinde 26 de oase diferite. Presiunea aplicată și modul de
a călca variază de la o persoană la alta în mod foarte evident. Să ne amintim că un pantof nou
trebuie purtat ,,spre a se adapta” la picior. Cum fiecare persoană calcă particular, uzura tălpilor
se va produce în mod specific. Specialiștii britanici au creat un aparat numit ,,Pedobarograf”,
care măsoară presiunea specifică și modul de repartizare pentru fiecare persoană, permițând
crearea unor modele de uzură specifică a tălpilor de pantof. Astfel, chiar în lipsa pantofilor
propriu-ziși se poate reproduce modelul de uzură al încălțămintei unei persoane băunite. Urmele
de picior oferă informații despre modul de deplasare (fugă, lent), nr. Participanți, direcția (venirii,
plecării).

Fixarea urmelor de picioare se face prin: descrierea în procesul verbal și fotografiere; se


pot ridica urmele izolate cu peliculă adezivă.

- dacă sunt de adâncime – mulare - se curăță de corpuri străine, se evacuează apa (pompă,
sugativă).

59
a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distanței pe care se întind, localizarea, se
va indica tipul (dinamic, static). Se măsoară de la nivelul tălpii.

Metoda Causse - prin caroiaj - oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.

b) Fotografierea - se face în ansamblu, pentru surprinderea direcției mersului - de


ansamblu, și apoi de detaliu.

Fixarea se face și prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăța urma de impurități,
apă, etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc siliconic,
în zăpadă se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion, ciment dentar.

Cărarea de urme - este un ansamblu de urme care indică direcția deplasării,


deprinderilor de mers (ex., șchiopătat, târât picior), transportul de greutăți.

Mersul invers – trebuie exercitată deosebită atenție la modul de formare a urmei. Acesta
va fi diferit de cel rezultat în urma unui mers normal.

Modul de a călca și urmele pot indica eventualele profesii. (ex., militar - pas egal, larg;
balerin - unghi mare; boli fizice, psihice).

Elemente:
 linia mersului - formată din dreptele ce unesc centrul urmelor de călcâi drept și
cel stâng ==> o linie frântă. Lungimea pasului este dată de distanța dintre două
urme consecutive.
 linia de direcție a mersului
 lățimea pasului
 unghiul pasului - deschiderea (în grade) între linia de direcție și axa tălpii.

Secțiunea 9. Urmele de dinți

Deși se găsesc mai rar la locul faptei, acestea pot fi prezente fie pe obiecte, fie pe corpul
victimei.

Caracteristici generale:

- create prin mușcare pe obiectele primitoare

- pot apărea pe - alimente

- obiecte

60
- corpul victimei

- pot fi - de adâncime

- de suprafață - uneori apar excoriații pe pielea victimei

Caracteristicile individuale ale dinților:


- lățimea variată, distanțare;
- plasarea diferită a arcadelor;
- uzuri diferite;
- defecte, tratamente.

Descoperirea - este simplă, fiind urme vizibile.

Fixarea – se face prin fotografiere și prin proces verbal (pentru suprafață), prin mulare.
Fotografierea se face perpendicular pe obiectul purtător (întâi ansamblul și apoi detalii).

Secțiunea 10. Urme sub forma firelor de păr

Firul de păr este un element anexă al pielii, constituind sub aspect genetic o componentă
a epidermului, s stratului cornos. El este compus din două părți principale: radixul – adică
rădăcina (radix pilii) și partea liberă (scapus pilii). Exteriorul firelor de păr – numit cuticulă –
este acoperit cu solzi cornoși, orientați cu partea liberă spre vârful firului. Sub cuticulă se află
stratul cortical, alcătuit din celule alungite, nenucleate, plasate paralel sau ușor răsucite elicoidal.
Rădăcina părului este compusă dintr-o teacă epidermală și una conjunctivală.

Deși sunt considerate ușor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci când
sunt găsite la locul faptei. Este necesară o studiere atentă a lor pentru a decide din ce parte a
corpului uman provin, dacă nu sunt de origine animală sau umană, dacă provin de la persoane de
sex feminin sau masculin.

Găsirea la locul faptei a unor fire de păr, se poate produce în cele mai diverse locuri (ex.
pe corpul victimei, pe corpul altor persoane - agresat, complici - pe obiecte, sub corpul victimei,
în mâinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe iarbă, pe frunze). Pot apărea ca fire
izolate sau smocuri.

Firele de păr pot oferi o mulțime de elemente despre persoana de la care provin. Pot duce
chiar la identificare, chiar fără alte probe (ex., cazul Mihaela Nuța - inclusiv grupa sanguină).

61
Studiul firului de păr oferă date despre obiceiuri alimentare, igienă (tunsoare, spălat,
permanent, păduchi, etc.), fumat (toxice), vârsta (culoare), sex (lungime, vopsit).

Descoperire și fixare

- deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile, se va utiliza iluminat (inclusiv
UV). Se va descrie în procesul verbal locul și aspectul (fire, smocuri), realizându-se fotografii de
detaliu. Ridicarea acestora se va face cu penseta, în plicuri, în eprubete sau borcane.

Recoltarea pentru comparație se va face prin pieptănare, tăiere, smulgere.

Studiul de laborator va cuprinde cu necesitate stabilirea datelor privind: aspectul - rupt,


tăiat, smuls; proveniența - animal, om (ce parte a corpului); alte caracteristici. Distincția între
părul de om și animal se face în funcție de particularitățile măduvei, cuticulei, pigmentației,
bulbului și capătului distal.

Secțiunea 11. Urmele de sânge

Urmele de sânge sunt prezente întotdeauna la faptele de violență, când are loc vătămarea
corpului unei persoane. Ele indica poziții, mișcări, deplasare, direcția unor lovituri. Cantitatea și
culoarea ne indică gravitatea vătămării, organul ori vasul lezat.

Există cazuri ideale când urmele nu au fost îndepărtate prin spălarea hainelor, podelelor
etc. Aspectul picăturilor ne indică unghiul de incidență în cădere - rotundă pentru unghi drept, ori
alungită pentru unghi ascuțit.

Căutarea și fixarea urmelor de sânge este în unele cazuri un proces complex; adeseori
autorul a avut timp să spele petele de sânge, să spele hainele etc.

Se vor utiliza inclusiv UV care dă o luminiscență distinctă, chiar pentru locuri spălate.
La folosirea unui aparat tip Polilight se va utiliza lumină violetă cu lungimea de undă de 415nm.

Se caută pe haine, încălțăminte, corp (victimă, agresor, sol, obiecte ș.a.m.d.).

- ex. - în cazul Anda - în chiuvetă; în cazul Zaher - pe pereții holului și ușa liftului

Fixarea se va face prin descriere în procesul verbal menționând în detaliu și cu măsurare


aspectul, dimensiunea și poziția urmelor. De asemenea, acestea vor fi completate prin
fotografierea de ansamblu, cât și de detaliu.

Ridicarea se va face în funcție de timpul scurs - pipetare, răzuire; diluție în funcție și de


cantitate cu ser fiziologic și apoi cu sugativă. Obiectele pătate de sânge se vor ambala în cutii,
evitând plierea, deci ,,contaminarea” urmei.

62
Prin expertizarea acestor urme se va stabili originea (om sau animal), eventuale boli,
regiunea corpului de proveniență. În prezent, testul ADN oferă o mai exactă identificare a
persoanei de la care provin urmele de sânge, cu condiția includerii sale în cercul de bănuiți.
Identificarea ADN certifică prezența la locul cauzei.

Secțiunea 12. Urmele fiziologice

Sunt: sperma, saliva, transpirație, urină, fecale.

(1) Petele de spermă

- sunt rezultatul secrețiilor glandelor sexuale

Ele se pot datora unui act sexual, perversiunilor, poluției nocturne sau altor motive (ex.
spânzurați, sufocare); sunt importante pentru că indică grupa sanguină.

Se pot găsi pe corp, obiecte, haine, inclusiv sol. Pe haine sau textile în general, lasă un
aspect gri-alb; fluorescență la UV.; crustă solzoasă.

Cercetarea - se face de preferință la lumina zilei. Se caută pe corpul și hainele victimei,


apoi pe obiect sau sol.

Fixarea și ridicarea – proces verbal în care se face descrierea locului, starea (uscat,
proaspăt). Prin fotografiere - mai rar, deoarece culoarea e puțin vizibilă în fotografii. Ridicarea
se face în funcție de starea urmei. Prin umectare cu apă distilată sau glicerină și hârtie de filtru.
Nu se vor răzui, pentru că se distrug spermatozoizii și apăr urme false.

Examinarea - va indica grupa sanguină, boli, tipul (secretor, ne-secretor), nr. persoane
participante, etc.

(2) Petele de salivă

Acestea sunt formate din secreții ale glandelor salivare: apa, celule descuamate.
Aspectul și dimensiunile sunt influențate și de suport, de timpul scurs până la descoperire, mediu
și temperatură. Pot apărea, practic, la orice infracțiune, însă sunt mai greu de descoperit întrucât
dispar prin uscare. Uneori au aspectul unor pete umede aproape incolore.

Pot fi găsite pe obiecte, corpul victimelor, alimente, pahare, țigări. Indică și grupa
sanguină, boli. La UV dau fluorescență albăstruie vie.

Fixarea se va face prin indicare în procesul verbal obiectele pe care se află petele
(eventual și urma de mușcătură), forma și dimensiunile..

63
Ridicarea se va face împreună cu obiectul suport sau cu hârtie de filtru. Se va observa
să nu vină în contact cu alte obiecte.

Secțiunea 13. Urmele create de îmbrăcăminte

Deși sunt deseori ignorate ca importanță, ele pot apărea la locul faptei ca:

- urme dinamice sau statice;

- de adâncime sau de suprafață.

Se găsesc pe sol, zăpadă, pereți, vehicule, pe acestea reproducându-se textura, coaserea


etc. În general, ele nu au prea multe elemente de identificare, cu excepția cazului când există
defecte, detalii specifice, urme de reparații, petece etc.

Descoperirea și fixarea:

Descoperirea și fixarea este relativ simplă, aceste urme fiind în general vizibile; în
procesul verbal se va menționa dimensiunea, aspectul. Pentru urmele de adâncime se vor face
mulaje.

În faza dinamică se vor face fotografii realizate la lumina naturală sau obișnuită; în
laborator se vor realiza fotografii detaliate pentru surprinderea și ilustrarea elementelor
caracteristice.

Secțiunea 14. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte

Pot fi găsite la locul faptei și reprezintă obiecte ce au fost folosite de infractori la


săvârșirea infracțiunii sau au fost abandonate pe traseu, au rezultat din accident (ex. obiecte de
îmbrăcăminte, pantofi uzați înlocuiți cu unii mai noi, haine grele, instrumente, rupturi din haine
pe garduri, părți din caroserii la vehicule, arme abandonate, părți de aeronave, bagaje etc.).

Acestea permit stabilirea sferei persoanelor care au fost prezente la locul faptei. Uneori
obiectele pot prezenta urme olfactive ce pot fi valorificate cu câinii dresați.

Descoperire și fixare - relativ simplă. Aceste urme sunt întotdeauna vizibile. Uneori apar
ca fire și fibre textile, petece, resturi materiale, ambalaje (ex. Muzeul Brukental - sticla whisky,
ambalaj celofan, țigări - Cazul Zaher).

64
Se notează în procesul verbal locul, descrierea, fixare cu foto și video. Iluminat
suplimentar: 2 surse de intensitate diferită pentru contururi și detalii.

Ridicarea acestora se face cu penseta sau mănușă. Ambalare se va face în funcție de


dimensiunile obiectului sau restului, în recipiente corespunzătoare ca mărime.

Se vor verifica existența urmelor papilare pe obiectele găsite.

În cadrul analizei de laborator se poate stabili proveniența, fabricația, uzura, eventual


meseria persoanei care le-a folosit.

Secțiunea 15. Urmele de praf și noroi

Pot fi găsite pe haine, încălțăminte, sol, pereți, mobilă, garduri ș.a.

Oferă indicații cu privire la deplasarea persoanelor - la diferite medii în care a stat


ascuns, a trecut sau lucrează subiectul.

Urmele se caută pe haine, în tivuri, cusături, la borul pălăriei, la manșete etc.

65
CAPITOLUL V
URMELE RELIEFULUI PAPILAR

Secțiunea 1. Aspecte generale

Sunt create ca urmare a activității umane. Se produc prin contactul mâinii cu diferitele
obiecte din mediu - sprijinire, apucare, împingere, ș.a.

Ele apar în general ca urme de suprafață de stratificare pe obiecte cu suprafețe netede de


pe mâini, transpirație, noroi, ulei, sânge, vopsea, dar și de stratificare, mâini puse pe obiecte
acoperite de praf. Ele apar în general ca urme latente, deoarece transpirația și substanțele secretate
de piele sunt incolore.

Varietatea reliefului papilar este atât de mare încât practic nu există doi indivizi cu
același relief. Utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor este o chestiune destul de
veche:

- 1866 - M. Malpighi - prime studii ale crustelor papilare și porilor sudoripari;

- 1877- W. Hershell - funcționar britanic în India vorbește despre posibilitatea


identificării după relieful papliar;

- 1880 - H. Faulds - în cursurile de medicină la Tokyo face mențiuni despre caracterul


unic și longeviv al reliefului papilar.

Relief papilar - formațiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub formă de
creste despărțite de șanțuri. Corespunzător, pe dermă există creste papilare. Crestele papilare
sunt străbătute de pori. Tehnica modernă permite extinderea examinărilor la poroscopie.

Urmele create de crestele și relieful papilar de pe pielea omului: pe fața interioară a


palmelor și pe tălpile picioarelor (mai rar) sunt studiate de DACTILOSCOPIE - care se ocupă
cu identificarea persoanelor după aceste detalii.

La locul faptei, găsim: urme de degete și mâini și fragmente de urme.

Pentru examinarea comparativă - se ridică impresiuni digitale. Dactilogramele sunt


fotografii ale impresiunilor digitale.

66
Secțiunea 2. Proprietățile reliefului papilar

1. Longevitate – apar aproximativ în luna a VI-a de viață intra-uterină și există până la


distrugerea dermei.

2. Fixitate - nu are loc nici o modificare naturală. Relieful persoanei crește doar odată
cu descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat din punctul de vedere al formelor și structurilor.

3. Unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief - posibilitatea de repetare


este de 1 la 42 miliarde.

4. Inalterabilitate - generată de fixitate. Practic, dispariția reliefului papilar presupune


distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian inform - de aici scăderea
sensibilității tegumentare, posibilitate de identificare după aceste cicatrice.

Secțiunea 3. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini

Urmele de mâini una din categoriile foarte importante de urme ce pot fi găsite la locul
faptei. Căutarea lor implică atenție, utilizarea de mijloace optice și de iluminat (UV, normal,
laser). Se va ține seama de posibilitatea de a se forma urmele (mai ales latente) și de natura
obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă, textile, hârtie, frunze).

Pot fi prezente ca:

a) urme de adâncime - praf, funingine, noroi, făină ș.a.

b) urme de suprafață - prin destratificare pe obiecte prăfuite sau pe suprafețe vâscoase;


ex. pe mobile cu praf sau pe locuri mânjite cu sânge și apoi atinse (ex., mâna cu sânge sprijinită
pe perete, apucarea victimei după înjunghiere).

Cercetarea locului faptei presupune metodicitate, se va executa deplasarea și căutarea


conform traseului.

- în faza statică se va face descoperirea și înregistrarea urmelor;

- în faza dinamică se vor evidenția și ridica urmele.

Căutarea urmelor se face utilizând la descoperirea lor mijloace de iluminat preferabil cu


lumină polarizată (Foster + Freeman Crime-lite sau Rofin Polilight) și radiație UV. Dată fiind
transparența - cel mai adesea urmele de mâini sunt latente - se valorifica luminiscența în UV a
substanțelor existente în substanțele de pe mâini prin contrast cu luminiscența diferită a obiectelor
pe care există urma.

67
Evidențierea - se face utilizând diferite substanțe chimice. Acestea se vor alege în funcție
de natura urmei (vizibilă, latentă) și în funcție de suprafața pe care se află - negru de fum,
argintorat, roșu sudan, pulbere magnetică, cărbune ș.a.

ex. - argintoratul recomandat pt. suprafețe lucioase;

- negrul de fum și ceruza - pe aproape orice suprafață;

- galben lumogen - pe suprafețe multicolore;

- vapori de iod - pe hârtie.

Ninhidrina și alte substanțe chimice sunt utilizate la evidențierea urmelor de mâini pe


piele umană.

E necesară atenție pentru a nu se îmbâcsi urma cu substanța de evidențiere.

Fixarea urmelor - mențiuni în procesul verbal și realizarea de imagini foto. Fotografierea


se face cu aparatul perpendicular pe urmă. Ridicarea prin mulare (dacă sunt de adâncime). După
prăfurie se face ridicarea cu folia adezivă.

Ridicarea urmelor de mâini - în special prin utilizarea foliilor adezive - compoziția foliei
gelatină, suport, protecție).

Modul de aplicare: obiectele mici (sticle, pahare, cioburi de sticla,etc.) pot fi ridicate cu
urmele; se ambalează atent și se duc la laborator unde se poate realiza o examinare mai complexa.

68
Secțiunea 4. Topografia și clasificarea reliefului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât și pe talpa piciorului (pe suprafața
plantară), dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă și cea mai
elocventă abordare criminalistică.

Palma umană este împărțită convențional în următoarele zone: zona digitală, digito-
palmară, tenară și hipotenară.

Degetele sunt împărțite pe segmente, în:


 falangete;

69
 falangine;
 falange.

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete:

- criteriul principal este delta (prezența, nr., poziția).

(1) Reliefuri adeltice

- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu șanțul flexor - uneori au ușoare denivelări.

Pot fi: - simple - toate crestele au poziție paralelă cu flexorul;

70
- piniforme - în partea centrală o creastă își schimbă direcția ascendent;

- cu confluență - dreapta sau stânga, ca și cele simple, dar crestele își schimbă direcția
spre stânga sau dreapta;

- cu laț dreapta / stânga;

- cu lațuri opuse;

- cu început de spirală.

(2) Reliefuri - dextrodeltice;

- sinistrodeltice.

71
a) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu lațuri simple;

- au regiunea centrală din lațuri succesive unul în altul;

b) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu rachetă;

- lațurile se unesc și dispar treptat.

(3) Reliefuri bideltice

1) cu spirală – dextrogire;

2) cu vârtej;

3) cu cercuri concentrice;

4) elipsoidale, ovoidale;

5) cu lațuri încârligate.

(4) Reliefuri trideltice

(5) Reliefuri cu 4 delte - mai rare

(6) Reliefuri amorfe - danteliforme

Identificarea dactiloscopică - cele 12 puncte de coincidență

- prin - indicare

- îmbucșare

- geometrie

72
CAPITOLUL VI
METODA PORTRETULUI VORBIT. IDENTIFICAREA PERSOANELOR
DUPĂ SEMNALMENTE

Secțiunea 1. Metoda portretului vorbit. Noțiuni generale

Trăsăturile individuale ale persoanelor au fost și sunt folosite de organele judiciare în


procesul identificării infractorilor precum și la crearea și îmbogățirea unui sistem de înregistrare
și evidență a unor categorii de indivizi, să spunem așa, aflați în contradicție cu normele juridice.
În acest context a apărut și a intrat în tehnologia judiciară noțiunea de "semnalmente".

Prin semnalmente se înțeleg trăsăturile exterioare, generale și particulare ale unei


persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată43.

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic și funcțional, cât
și în ceea ce privește particularitățile morfologice ale acestora.

La baza identificării persoanelor după semnalmente stă, așa cum s-a afirmat în doctrină,
pe de o parte, marea variabilitate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoană de
cealaltă iar pe de o parte, caracterul relativ constant al acestor caracteristici, semnalmente44.

Descrierea semnalmentelor se face după o terminologie specială, unitară și precisă,


respectiv prin metoda portretului vorbit, care ar putea fi definită ca o metoda științifică de
descriere și comparare a trăsăturilor exterioare ale persoanelor. Astfel am putea afirma că
portretul vorbit nu este altceva decât o așa zis “fotografie descriptivă” a individului, o imagine
care ne redă toate particularitățile individuale cu ajutorul cărora să putem deosebi dintr-un grup
mai mult sau mai puțin numeros persoana căutată, practic să ajungem la identificarea acestuia.

Aceste particularități individuale, după cum am afirmat și anterior se bucură de o


stabilitate relativă. Trebuie însă menționat și faptul că valoarea de identificare a trăsăturilor
exterioare depinde nu numai de stabilitatea lor, ci și de o serie de alți factori.

Teoria și practica criminalistică în domeniu au pus în evidență unele principii care stau
la baza metodei portretului vorbit și anume:

43
C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Serviciul Cultura, Presa si Editorial al Ministerului de
Interne, 1974, pg.3.

44
Camil Suciu, op. cit., pg. 423

73
1. Descrierea trăsăturilor exterioare este necesar să se facă începând cu
caracteristicile generale (anatomice) ale întregului corp, având în vedere capul, umerii, mâinile,
trunchiul, picioarele, elementele caracteristice ale figurii umane. Aspectul exterior al persoanei
se descrie pe baza semnalmentelor anatomice și a celor funcționale.

Semnalmentele anatomice (statice) reprezintă variațiile morfologice ereditare sau


rezultate din unele fenomene patologice ale corpului, capului, feței și elementelor componente,
adică asupra semnalmentelor să le zicem așa generale și asupra anomaliilor și a infirmităților
evidente. Semnalmentele funcționale (trăsăturile dinamice) se referă la caracteristicile exterioare
ale persoanelor care pot fi sesizate în timpul mișcării, respectiv în timpul mersului, vorbirii ori a
altor activități desfășurate de individ.

În strânsă legătură cu semnalmentele anatomice și funcționale este necesar să se


individualizeze acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare sau ca urmare a
unor fenomene patologice, intervenții chirurgicale. Este vorba de semnele particulare dobândite
de persoană ca urmare a rănirii și deformării unor organe sau a altor părți ale corpului, de cicatrice,
negi, alunițe sau de alte semne legate de naștere, accidente etc.. Evidențierea acestora este cu atât
mai utilă încât acestea sunt elemente care particularizează individul și mai mult decât celelalte
trăsături descrise mai sus. Am putea chiar afirma că sunt probabil mai importante decât acele
trăsături generale pe care le găsim la fiecare persoană (trăsături care sunt și ele de individualitate,
nu negăm acest lucru) deoarece frecvența apariției lor pe corpul persoanelor fiind mai redusă ele
sunt mai ușor de observat și de redat.

2. Observarea și descrierea semnalmentelor persoanei se face de regulă, în planul


frontal și din profil (planul lateral).Trebuie menționat că sunt detalii care pot fi sesizate din
ambele planuri (de exemplu: forma nasului, proeminența ochilor, a buzelor etc.), dar și elemente
care pot fi observate numai din planul frontal (exemplu: poziția ochilor, depărtarea urechilor,
lățimea nasului) sau din cel lateral (exemplu: forma urechilor, profunzimea rădăcinii nasului,
inclinarea bărbiei).

Posibilitățile de descriere diferă în funcție de persoana care efectuează această operație


de existența unor mijloace tehnice, de durata și distanța de la care se face observarea.

3.Descrierea semnalmentelor se face folosind o terminologie comună, precisă și


unitară, precum și într-o succesiune logică. Folosirea terminologiei specifice portretului vorbit
este strâns legată de necesitățile practice, mai ales când urmărirea unui infractor în vederea
descoperirii și identificării sale se face numai pe baza trăsăturilor exterioare. În cazul în care nu
ar exista o astfel de terminologie folosită în descriere și în clasificarea datelor astfel obţinute nu
s-ar putea organiza nici o forma de evidență a acestora45. În ceea ce privește succesiunea logică
amintită mai sus aceasta va tine seama de faptul că descrierea va trebui sa aibă o linie cât de cât

45
Camil Suciu, op. cit., pg. 423

74
logică de prezentare pentru a nu se ajunge în situația ca descrierea făcută să fie incompletă din
cauza omiterii unor detalii.

4.Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub


aspectul mărimii, formei, poziției și culorii.

Mărimea în principiu nu are o exprimare absolută. Se folosesc termenii mare, mijlociu,


mic, la care, în funcție de datele concrete se pot adăuga foarte mare și foarte mic. Mărimea nu se
redă printr-o valoare absolută decât în cazul înălțimii, iar pentru celelalte elemente ale corpului,
capului, figurii, mărimea se poate referi la înălțime, grosime, lățime, lungime. De aceea termenii
pot fi în funcție de caracteristica ce se descrie, și anume:

- înalt, mijlociu, scund - pentru înălțime;

- lung, mijlociu, scurt - pentru lungime;

- lat, mijlociu, îngust - pentru lățime;

- gros, mijlociu, subțire -pentru grosime.

În practică însă se pot folosi atât termenii menționați mai sus cât și termenii: mare,
mijlociu sau mic cu referire la caracteristica ce se descrie, practic sa zicem așa vom avea o serie
de așa zis termeni generali care vor pute fi folosiți în descrierea oricăror semnalmente, sau termeni
“specializați” pe fiecare categorie din semnalmentele de mai sus.

Forma este apreciata avându-se în vedere conturul liniar al organului ce se descrie,


urmând a fi încadrat într-o figura geometrica cu care se aseamănă. Astfel, după forma, figura
poate fi: ovala, pătrată, dreptunghiulara, triunghiulara, etc..

Poziția unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciază după planuri imaginare
În raport cu planul vertical sau orizontal sau după anumite zone învecinate, notarea reliefând daca
este vertical, oblic sau orizontal. De exemplu, bărbia poate fi verticală, proeminentă, retrasă având
în vedere un plan vertical imaginal ce pleacă de la baza inferioară, iar gura poate fi orizontală cu
comisuri ridicate sau coborâte, în funcție de un plan imaginal orizontal ce trece prin colturile sale.

Culoarea se include în descriere doar pentru elementele ce au aceasta însușire (pielea,


ochii, părul).

Trebuie să mai facem o mențiune aici în ceea ce privește descrierea trăsăturilor feței,
anume că în cazul în care vorbim despre unul din aceste elemente (nas, gura, urechi etc.)
dimensiunea acestora nu va fi raportată la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte
elemente ale feței din care fac parte. Practic mărimea unui nas, unei guri, unei urechi de aceiași
dimensiune va fi apreciată diferit în funcție de conturul capului și al feței în care se încadrează46.

46
Camil Suciu, op. cit., pg. 424

75
Reușita identificării persoanelor după trăsăturile exterioare depinde în mare parte de
modul în care s-a făcut perceperea și memorarea semnalmentelor. La ascultarea persoanei care
urmează să facă recunoașterea trebuie să se țină seama de factorii obiectivi și subiectivi care pot
influența asupra plenitudinii și fidelității perceperii.

Din rândul factorilor obiectivi fac parte: natura locului în care s-a făcut percepția,
vizibilitatea la acel moment, condițiile atmosferice, durata percepției, depărtarea de locul
evenimentului și unghiul din care s-a perceput îmbrăcămintea acesteia.

De asemenea trebuie să se țină seama și de o serie de factori psihici ce influențează


percepția la momentul săvârșirii infracţiunii. Este vorba de aptitudinile persoanei de a percepe,
reține și reproduce amănuntele după care urmează să se facă recunoașterea, de modul de
comportare al individului față de manifestările din jurul lui. O influență mare o au și alți factori
cum sunt nivelul de cunoaștere, experiența de viață, vârsta, profesia persoanei la care se adăugă
deficiențele organelor de simț ale celui care percepe, toate cele de mai sus aflându-se bineînțeles
sub influența factorului emoțional provocat de faptul săvârșirii infracţiunii percepute.

Păstrarea în memorie a celor percepute și redarea lor fidelă sunt influențate de o serie de
factori printre care un loc important îl ocupa timpul. Daca ascultarea persoanei în vederea
recunoașterii este efectuată la scurt timp de la petrecerea infracţiunii și a perceperii imaginii
infractorului, redarea va fi mai fidelă iar în cazul în care ascultarea va avea loc la un moment mai
îndepărtat în timp de perceperea și fixarea imaginii în memorie, aceasta va fi mai puțin exactă,
uneori ajungandu-se chiar în situații în care rezultatele acestor ascultări vor fi chiar contradictorii.
Totuși trebuie de menționat că ar trebui de avut în vedere și factorul emoțional, atunci când
vorbim despre fixarea în timp a acestei ascultări. Asta, deoarece, ar putea exista și situații în care
fixarea acestei ascultări la un interval mult prea apropiat de petrecerea infracţiunii ar putea duce
din nou la fixarea unei imagini eronate asupra infractorului, deoarece acea stare de tulburare în
care se află persoana ascultată, poate sa își pună amprenta pe modul în care ea va reda ceea ce a
văzut.

Astfel putem concluziona că această ascultare nu trebuie sa aibă loc imediat după
comiterea infracţiunii și a localizării persoanelor care au fost martorii acesteia, dar nici nu poate
fi amânata pentru o dată ulterioară, care să fie situată la un moment mult prea îndepărtat în timp.

De aceea, sub raport tactic criminalistic, reușita unei identificări pe baza descrierii
semnalmentelor exterioare depinde în bună parte de momentul când se ascultă martorii, moment
ce trebuie să fie cât mai apropiat de cel când s-au petrecut faptele (dar nu așa apropiat încât să
pună în pericol succesul operațiunii) și de modul în care sunt ascultați martorii și felul în care
sunt interpretate declarațiile lor.

Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci și


circumspecție, pentru a se putea obține declarații precise, obiective referitoare la înfățișarea
infractorului. Este important deci de reținut că în alcătuirea portretului vorbit ori a portretului

76
robot, pe baza descrierii făcute de persoana care a perceput individul căutat, trebuie aplicate și
respectate regulile tacticii criminalistice specifice ascultării martorului ori persoanei vătămate47.

Secțiunea 2. Descrierea semnalmentelor anatomice

Semnalmentele anatomice vizează elemente caracteristice fizice generale ale unei


persoane48. Descrierea statică a trăsăturilor exterioare se face în doua etape. Mai întâi se
consemnează datele generale în legătură cu constituția persoanei și cu liniile de contur ale capului,
iar în a doua etapa se trece la examinarea sistematică și amănunțită a diverselor caractere ale feței.

Vom urma și noi aceleași etape în prezentarea noastră.

2.1. Descrierea generală a persoanei

Conformația corpului este determinată de dezvoltarea scheletului, a musculaturi și a


țesutului adipos. Astfel, în ceea ce privește aceasta caracteristică, persoanele pot fi împărțite în
persoane solide (robuste), atletice și slabe (uscățive).

47
Emilian Stancu, op.cit. 1994, pg.264
48
Acestea sunt statura, constituția fizica, capul (forma si caracteristicile acestuia), fața cu elementele sale
componente. In unele lucrări de specialitate se considera ca acesta descriere ar trebui sa conțină si referiri cu privire
la sex si vârsta. Nu negam utilitatea acestor doua elemente in momentul creării unui portret robot însă consideram
ca acestea nu pot fi încadrate in sintagma de caracteristici fizice generale ale unei persoane. Totuși vom face câteva
referiri si la aceste doua atribute ale persoanei.
Astfel in ceea ce privește sexul unei persoane ne vom limita doar la faptul ca diferențierea pe baza acestui
criteriu se face prin observare directa si in anumite cazuri speciale prin determinarea medico-legala a sexului.
În ceea ce privește vârsta aceasta este împărțita in 5 etape fiziologice, anume:
- viață intrauterina – pana la naștere;
- copilăria – de la naștere pana la 14 ani;
- tinerețea – de la 14 la 30 de ani;
- maturitatea – de la 30 la 60 de ani;
- bătrânețea – de la 60 de ani încolo.
Includerea in una din aceste perioade se face doar pe baza de probabilitate, admitandu-se in acest sens si
o marja de eroare de pana la 10 ani (asta deoarece, persoanele evoluează diferit din punct de vedere fiziologic). În
aprecierea vârstei se mai iau in calcul si alți factori, cum ar fi de exemplu mediul de dezvoltare, clima, condițiile
generale de munca si de viață etc.

77
Aici putem aminti și câteva particularități ale corpului sau semne distinctive: coloana
vertebrală strâmbă, piept proeminent, cocoașă etc. Acestea au și ele un rol însemnat în crearea
portretului vorbit, așa cum am afirmat și în cadrul unui capitul anterior, aceste, sa le zicem așa,
anomalii ale corpului uman sunt mai repede reținute de martori oculari, deoarece sunt elemente
care se întâlnesc mai rar, nu fac parte din cotidian.

Un alt reper este cel al staturii, acestea sunt împărțite de regula în patru categorii: scundă,
mijlocie, înaltă și foarte înaltă49. Trebuie de menționat aici că, la includerea unei persoane în
vreuna din categoriile de înălțime prezentate, se va avea în vedere și coafura, pălăriile, tocurile
încălțămintelor etc., elemente ce pot crea o imagine diferită față de cea reală.

Ceea ce se mai urmărește la o astfel de descriere sunt umerii și membrele. Umerii se


descriu ca lățime50 și orientare51. Totodată mai trebuie să amintim că pot exista și anumite situații
în care exista asimetrii intre un umăr și celălalt al unei anume persoane, detaliu din nou foarte
important.

Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii și grosimii lor. Se descriu și


degetele. Din punct de vedere al lungimii membrele pot fi: lungi, mijlocii și scurte, iar al grosimii;
groase, mijlocii și subțiri. După forma lor, degetele mâinii pot fi: lungi și subțiri, scurte, groase
și noduroase. După forma lor, degetele picioarelor pot fi: drepte, lungi și subțiri, scurte, groase și
încălecate, noduroase cu mont. La descrierea de degetelor se vor face mențiuni și în legătură cu
eventuala lor lipsă sau în cazul diametral opus, se va menționa polidactilia52. La descrierea
membrelor mai trebuie să avem în vedere și posibilitatea că pot exista anumite anomalii și la
forma picioarelor unei persoane53. Un alt detaliu care este mai greu de observat, dar pe care totuși
consideram ca putem sa-l amintim este cambrura piciorului. Aceasta poate fi înaltă, mijlocie sau
joasa, așa zisul platfus.

49
Trebuie de menționat însă ca aceasta se face in funcție de sexul persoanei. Astfel la bărbați avem,
următoarele gradații:
- sub 160 cm. – scund;
- 160 -170 cm. – mijlociu;
- 170 - 185 cm. – înalt;
- peste 185 cm. – foarte înalt.
La femei pentru aceleași gradații avem însă valori diferite, si anume:
- pana la 155 cm. – scunda
- 155- 165 cm. – mijlocie
- 165 - 170 cm. – înaltă
- peste 170 cm. - foarte înaltă
50
Astfel ei pot fi lăți, potriviți sau înguști.
51
Drepți, coborați sau ridicați.
52
Anomalia sau malformație congenitala, constând in prezenta unor degete suplimentare.
53
Trebuie de avut in vedere ca unele persoane au picioarele in forma de X sau O.

78
2.2. Descrierea capului și al diverselor detalii ale figurii umane

Pentru început vom face doar o descriere generală a capului și a feței după care vom face
o analiză amănunțită și sistematică a diverselor elemente ale acestora, asta deoarece în realizarea
portretului vorbit va fi elementul cel mai important, elementele componente ale feței fiind cele
ce ne permit crearea unei astfel de imagini virtuale.

În ceea ce privește capul, din punctul de vedere al mărimii acesta poate fi mic, mijlociu
și mare, și aceasta trebuie raportat la mărimea corpului. Astfel, un cap care în cazul unei persoane
ar putea fi considerat mic, în cazul unei alte persoane va fi considerat mijlociu sau în unele cazuri
chiar și mare54. Liniile de contur ale capului sunt observate din mai multe direcții: din față și din
profil.

Mai întâi se va remarca conturul general al feței în ansamblu și se notează, prin


compararea cu figurile geometrice de baza. Privit din față conturul poate fi: pătrat,
dreptunghiular, oval, rotund, triunghiular (fie cu vârful în sus fie cu vârful în jos), trapezoidal sau
rombic. Pe lângă acestea mai exista multiple derivate: oval lat sus, oval lat jos, elipsa, pentagon
cu laturi paralele, pentagon lat sus, pentagon lat jos.

Din același plan se mai pot stabili și plasamentul simetric sau asimetric al unor organe
ca ochii, nasul, gura, pomeții, maxilarele.

Pomeții pot fi depărtați și apropiați, iar maxilarele pot fi proeminente și retrase.

Văzut din profil, capul poate fi: cap înalt rotund sau cap țuguiat. Spatele capului privit
din profil, mai ales în regiunea occipitală, poate fi: turtit total, turtit mijlociu, turtit parțial, bombat
jos, bombat sus.

O trăsătură importantă a portretului vorbit o constituie forma liniei de contur a profilului


feței . Conturul feței privita din profil este alcătuit din56:
55

- profilul fronto-nazal;

- profilul nazo-bucal.

Profilul fronto-nazal este alcătuit din linia frunții și a nasului, care încep de la inserția
părului și se termina la baza nasului. Profilul fronto-nazal poate fi:

54
Augustin Lazar, Criminalistica, Edit. Altip, Alba-Iulia 2004, pg. 69
55
Fata persoanei este limitata de linia de inserție a părului in partea superioara, de urechi in lateral si de
vârful sau linia bărbiei in partea inferioara.
56
Emilian Stancu, op. cit., pg. 259

79
- rectilin (când exista o continuitate intre profilul frunții și al nasului);

- unghiular (când linia fronto-nazală formează un unghi la nivelul rădăcinii nasului) ;

- paralel (când linia profilului frunții, prelungita în jos, formează o linie paralelă cu linia
nasului);

- ondulat (când linia frunții și a nasului formează o linie sinuoasă);

- frânt (când linia fronto-nazala este formată din mai multe porțiuni care se întâlnesc în
unghiuri care își schimba mereu direcția).

Profilul nazo-bucal este format din jumătatea de jos a profilului feței care este conturată
de structura maxilarului inferior și superior, care formează profilul nasului, al gurii și al bărbiei.

El poate fi:

- prognat (când profilul respectiv este dur, osos și gura este proeminentă);

- ortognat (când oasele acestui profil formează o linie retrasă, mai ales în zona bărbiei);

- retrognat (când oasele mandibulei sunt retrase și profilul gurii formează o linie
concavă).

Mai trebuie să facem aici anumite mențiuni. După câte se poate vedea din împărțirea
profilului în profil fronto-nazal și în profil nazo-bucal, că față cuprinde trei zone, anume cea
frontală (de la linia de inserție a părului până la rădăcina nasului), cea nazală (zona cuprinsă între
rădăcina nasului și baza acestuia) și cea bucală (de la baza nasului până la vârful bărbiei)57. Cele
trei regiuni se repartizează în mod egal, adică fiecare, în principiu ar trebui sa constea dintr-o
treime a feței. În cazul în care aceste “treimi” sunt inegale, nu vom mai avea de a face cu o față
construită proporționat ci cu una neregulată din acest punct de vedere58. Se poate menționa însă
că aceasta este regula, adică cea a fețelor neregulate (cu variații și modificări față de varianta
proporționată), și ca o față care sa aibă cele trei zone delimitate pe trei părți în mod egal este
excepția. Din aceasta cauza se consideră ca și fetele care beneficiază de o împărțire aproximativ
egală sunt construite proporționat.

Daca vrem să facem o analiză generală completă a feței mai trebuie să amintim două
caracteristici ale acesteia, anume, înălțimea și lățimea ei. Înălțimea feței este determinată de
distanța dintre partea inferioară a bărbiei și linia superioară a frunții. Lățimea feței poate fi
îngustă, mijlocie (normala) și îngustă și se apreciază în funcție de zona, segmentul feței la care
ne referim. Astfel zona avuta în vedere poate fi cea a oaselor parietale, cea a oaselor zigomatice

.
58
Lazar Carjan, Curs de Criminalistica, Edit. Curtea Veche, Bucuresti, 2003, pg. 186

80
și cea cuprinsă între extremitățile mandibulei. Dintr-o proporție a celor trei putem obține o lățime
generala a feței59.

În ceea ce privește particularitățile capului, feței și elementelor ei, acestea sunt: părul,
fruntea, ochii, sprâncenele, nasul, șanțul sub-nazal (în special mustățile), gura, buzele, dinții,
bărbia, barba, urechile. Vom trece acum la o analiza detaliată a acestora60.

2.3. Părul

Părului de pe cap i se redă forma, culoarea, desimea și linia de contur a inserției lui. În
plus i se mai specifică și felul frizurii sau coafurii și lungimea.

Părul după forma (natura) lui poate fi: drept, ondulat, buclat, țepos și creț.

După culoare părul poate fi: negru, castaniu (poate fi închis sau deschis), blond (cu
mențiunea că părul blond poate fi și el rândul lui de trei feluri: blond-roșcat, blond-castaniu și
blond-auriu), roșcat și alb. În cazul în care se constată prezența încărunțirii, se va menționa gradul
de răspândire (dacă este totala sau numai sub forma unor fire albe izolate ori a unor șuvițe cărunte)
și locurile unde se află (pe tâmple, în partea parietală sau în cea occipitală). Trebuie să se aibă în
vedere și faptul că exista posibilitatea modificării culorii părului cu ajutorul unor mijloace
cosmetice.

După desimea (grosimea) lui, părul poate fi: des, normal și rar.

Conturul părului la marginea frontala (după linia de inserție a părului61) poate fi: arcuit
în sus, arcuit în jos, dreptunghiular, cu inserție ascuțită, șerpuit.

59
Asta nu înseamnă însă ca, după o astfel de definire a lățimii feței, nu se mai pot face mențiuni
suplimentare privind una dintre zonele numite mai sus. Astfel vom putea avea o față a cărei lățime a fost catalogata
ca fiind mijlocie, la care se mai poate adăuga mențiunea ca in zona cuprinsa dintre extremitățile mandibulei aceasta
prezinta caracteristicile unei fețe late.
60
Chiar daca nu face parte din față vom face si unele referiri la gat, consideram ca si aici exista anumite
detalii care pot si ajuta la crearea unui portret robot eficient.
61
Aceasta este cea care marchează implantarea părului pe suprafața capului, mai precis pe partea
superioara a porțiunii verticale a osului frontal. Trebuie sa mai menționăm aici ca acesta este din nou un detaliu
foarte important. Asta deoarece datorita progreselor științifice făcute in acest domeniu este posibila operația de
transplant de par. Aceasta este una dintre masurile de deghizare, alături de alte operații de ordin estetic, ale celor ce
înfăptuiesc infracțiuni. Cei certați cu legea prin aceasta manevra încearcă sa îngreuneze identificarea, deoarece
rezultatul unei astfel de operații duce la o transformare majora in fizionomia umana.

81
La descrierea părului de pe cap trebuie să se mai redea lungimea acestuia și felul tunsorii
și al pieptănăturii62.

Chelia va fi descrisă după poziția ei pe cap. Din acest punct de vedere ea poate fi:

- frontală, când părul lipsește de pe linia din față a capului pana la creștetul capului;

- temporală, când părul lipsește deasupra ambelor tâmple sau a uneia din ele;

- tonsurală (occipitala), când părul lipsește în zona creștetului capului;

- totală.

Odată cu părul se examinează și favoriții care pot fi: lungi, potriviți, drepți și oblici. În
cazul în care persoana nu poartă favoriți se poate menționa acest lucru.

2.4 Fruntea

Acest element formează treimea superioară a feței63. Fruntea se observa din față și profil
și i se vor descrie: înălțimea, lățimea, inclinarea, conturul și particularitățile. Forma, conturul,
înălțimea frunții sunt determinate de aspectul osului frontal, elemente care prezintă interes aici
fiind arcadele, bosele frontale și glabela64.

Înălțimea se examinează din profil

Daca fața este proporțională (adică cele trei treimi sunt egale65), înălțimea frunții este
mijlocie. Dacă treimea frunții este mai mare, fruntea este înaltă, iar în caz contrar, este scundă.

Lățimea frunții se observa privind persoana din față și este redată de distanța dintre
marginile temporale ale inserției părului. Ea poate fi: lată, mijlocie și îngustă.

Inclinarea (profilul) frunții, se analizează din profil, raportându-se după un plan vertical
imaginar ce trece prin rădăcina și baza nasului, poate avea următoarele forme: verticală, bombată,
retrasă.

Conturul frunții se observa tot din profil, el poate fi concav sau convex.

62
In funcție de criteriile de mai sus părul poate fi: ras complet, tuns scurt, tuns normal sau tuns la diferite
nivele (practic existând posibilitatea de a combina părul purtat cu chelie pe părțile laterale ale capului), cu plete pe
spate, prins in coc, in coada de cal, pieptănat spre frunte, cu cărarea pe dreapta, mijloc sau spate etc.
63
Se situează pe porțiunea verticala a osului frontal
64
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 34
65
Așa cum am menționat intr-un capitol anterior o față proporțională este compusa din trei părți egale ca
înălțime si anume: treimea superioara (a frunții), treimea mijlocie (a nasului) si treimea inferioara sau bucala.

82
Particularități ale frunții pot fi: arcadele proeminente, ridurile, sinusul frontal, bosele
frontale, negii, alunițele.

Câteva mențiuni și în legătură cu acestea. În ceea ce privește arcadele și acestea au o


împărțirea tripartită, anume mici, mijlocii sau mari. Între unghiul de inclinare al frunții și mărimea
arcadelor există o relație strânsă, anume cu cât este mai mare inclinația, cu atât sunt arcadele mai
mici. În ceea ce privește sinusul frontal acesta este o proeminență osoasă deasupra rădăcinii
nasului în partea centrala a frunții, iar bosele frontale sunt și ele proeminențe osoase, diferența
dintre ele și sinusul frontal fiind locul situării, anume, în cazul acestora din urma, pe părțile
laterale superioare ale frunții.

2.5. Ochii

Aceștia atrag atenția examinatorului de la prima vedere. Sunt situați în cavitatea orbitală,
la nivelul bazei acestora. Asimetriile și defecțiunile, mai ales, sunt ușor observate și formează
trăsături speciale statice.

Părțile vizibile ale ochiului sunt următoarele:

- pupila, ce ocupă partea centrală a ochiului, este rotundă și aparent neagră;

- irisul, care este o bandă colorata în jurul pupilei; el este cel care conține pigmenții ce
vor da culoarea ochiului.

- albul ochiului (sclerotica). În legătură cu sclerotica se poate menționa ca în unele


cazuri, mai ales la ochii mari și proeminenți, se poate vedea deasupra și dedesubtul irisului sub
forma de dunga alba, intre iris și marginile pleoapelor. În general irisul se extinde în sus și în jos
pana sub pleoape.

La ochi se observa: forma, mărimea, așezarea în orbita, culoarea irisului și deformațiile.

Forma ochiului poate varia în funcție de poziția unghiurilor interne și externe. Avem
ochi cu: unghi extern ridicat (presupune ca unghiul intern este coborât), drepți, unghi extern
coborât.

Mărimea ochilor. Pentru stabilirea mărimii ochilor se are în vedere lungimea și lățimea
lor. Din acest punct de vedere ochii pot fi: mari, mijlocii și mici.

Așezarea în orbită a ochilor poate fi: înfundată, proeminentă și intermediară.

83
Culoarea ochilor este dată de pigmentația irisului. În funcție de acest lucru, ochii pot fi:
negri, căprui închis, căprui deschis, verzi, cenușii, albastru-deschis, albastru închis, etc.66

În privința culorii, putem întâlni și unele particularități, cum ar fi coloritul diferit al unui
ochi față de celălalt sau prezenta unor pete pe iris.

Ca anomalii ale ochilor putem întâlni: strabismul (orientarea globului ocular către
unghiul interior sau exterior al ochiului), prezenta albeței, lipsa globului ocular, proteza de ochi,
diferența dintre pupilele ochilor, injectarea (vase de sânge vizibile care străbat sclerotica), pupila
inflamată. În cea ce privește strabismul, poate fi prezent la un singur ochi (monostrabismul) sau
la ambii ochi (bistrabismul).

Tot cu ocazia descrierii ochilor se vor caracteriza și pleoapele, care pot fi groase, subțiri,
mai închise pe ochi sau mai deschise. Pleoapele superioare pot forma o pungă care să se lase pe
ochi în partea externă, la mijloc și în unghi intern. Pleoapele inferioare pot să formeze și ele pungi
și să prezinte cerc unic sau dublu, paralele cu marginea inferioară a ochiului.

Genele sunt alte componente pe care le putem analiza odată cu ochiul. Ele sunt fire de
păr implantate pe marginea pleoapelor, atât pe partea superioară cât și pe cea inferioară și pot fi
lungi sau scurte, rare, dese sau lipsă. În legătură cu acestea, în cazul în care se observă, se mai
poate menționa dacă sunt sau nu sunt prelungite cu gene artificiale.

Spațiul interocular este socotit ca distanța între cei doi ochi, și se apreciază ca fiind: mic,
mijlociu și mare. Dintre părțile auxiliare ale ochilor, trebuie remarcate și sprâncenele. Ele se
notează din punct de vedere al formei, densității și extinderii. Forma sprâncenelor poate fi:
dreaptă (rectilinie), arcuită, unghiulară, oblică, pensată și neregulată. După orientarea (direcția)
lor, sprâncenele pot fi: oblice interior, oblice exterior și orizontale. În funcție de poziția lor pot
fi: ridicate, intermediare și coborâte. Din punct de vedere al densității, sprâncenele pot fi: dese și
rare. După modul de amplasare putem întâlni sprâncene reunite, apropiate și depărtate. Se mai
poate menționa lipsa lor în cazul în care este cazul sau dacă acestea au fost depilate, rase parțial.

2.6. Nasul. Gura și buzele.

Un organ semnificativ din punct de vedere al portretului vorbit este nasul. Varietățile de
formă și mărime prezintă un număr mare de combinații, astfel reprezintă și acesta unul dintre
elementele de rezistență ale portretului robot.

S-a arătat că nasul diferă de la rasă la rasă și de la individ la individ. Astfel se consideră
că avem de a face cu un nas drept la nasul grecesc, cu unul concav sau rotunjit la nasul acvilin,
scobit adânc la nasul în șa, scobit ușor la nasul cu vârful în sus67.

66
Trebuie făcută o mențiune, culoarea ochilor poate fi modificata prin diverse metode. Printre cele mai
facile ar fi lentilele de contact iar dintre cele mai complicate ar fi diversele intervenții chirurgicale.
67
Lazar Carjan, op. cit., pg. 187

84
Nasul are forma unei piramide orientate cu baza în jos, situata intre linia imaginara dintre
cele doua sprâncene și șanțul sub nazal. Este alcătuit din oase și cartilaje acoperite cu piele68. Este
împărțit în doua cavități nazale terminate în nări.

Părțile componente ale nasului: rădăcina, conturul, vârful, baza, înălțimea, aripa, nara.

Examinarea nasului se face din față și din profil și la redarea caracteristicilor acestuia se
va face mențiune în ceea ce privește acest detaliu.

Rădăcina nasului este o concavitate mai mult sau mai puțin profundă și se afla între cei
doi ochi. Daca se observă persoana din profil, față de planul frontal, poate fi: adâncă, mijlocie și
în continuarea frunții. Față de unghiul interior al ochiului poate fi: joasă, mijlocie și înaltă.

Mărimea nasului privit din profil este apreciată ca: mare, mijlocie și mică. Aprecierea
mărimii nasului se face după înălțime, lărgime și proeminență. Înălțimea nasului se apreciază
privindu-i din profil și este dată de linia verticală care unește rădăcina nasului cu locul de întâlnire
a bazei nasului cu șanțul naso-labial. Lățimea bazei nasului privit din față poate fi: lată, mijlocie
și îngustă. Lățimea rădăcinii nasului privit din față poate fi: lată, mijlocie și îngustă.

Linia conturului nasului începe de la scobitura rădăcinii și se termina la vârful nasului.


Se observa din profil și poate prezenta una din următoarele forme:

- concav, când linia nasului este curbată înspre față;

- convex, când curbă este lina și se îndreaptă înspre afara;

- rectiliniu-drept, când linia nasului este dreaptă;

- acvilin sau încovoiat, când linia este curbată și se întrerupe formând un unghi de diferite
grade; unghiul poate fi format în treimea superioară a conturului, la mijloc sau în treimea
inferioară;

- ondulat este conturul nasului care formează o linie șerpuită, ondulată.

Tot la profilul nasului mai putem nota:

- nas frânt sus, adică frânt la rădăcină;

- nas frânt jos, adică frânt spre vârful nasului.

Baza nasului, adică distanța de la vârful nasului pana la osul naso-labial, poate fi ca
orientare: orizontală, descendentă și ascendentă. În unele cazuri se mai poate menționa lățimea

68
Datorita elementelor componente este si el unul din elementele componente ale feței, care este modificat
prin intervenții chirurgicale de persoanele certate cu legea. Este cert ca prin modificarea nasului este cel mai facil sa
se modifice întreaga fizionomie, nasul situându-se oarecum in centrul feței, astfel orice modificare urmează sa se
răsfrângă asupra întregii fețe a unei persoane.

85
bazei nasului privit din profil. Cu cât este mai mare, cu atât nasul pare mai mare și invers. Poate
fi: lată, mijlocie și scurtă.

Aripile nasului sunt situate în partea inferioară cartilaginoasă a nasului și se compun din
aripa dreaptă și aripa stângă. Ele pot fi: aripi cărnoase, arcuite și orificii ascunse.

Conformația nărilor se notează ținând seama de unele caracteristici, fără folosirea


gradațiilor, apreciindu-se în felul particularităților ca: lipite, dilatate, întoarse, strânse, ridicate
sau turtite numai într-o parte.

Deformațiile nasului pot fi: nas bilobat, nas strâmb stânga, strâmb dreapta, zdrobit.

Distanta naso-labială. Porțiunea dintre baza nasului și marginea buzei superioare se


numește distanta naso-labiala. Ea poate fi înaltă, mijlocie și scundă; uneori poate fi proeminentă,
bombată, din cauza arcadei dentare superioare.

Pe lângă cele de mai sus mai putem menționa o așa-zisă particularitate a nasului, anume
culoarea acestuia. Culoarea nasului este, în general, de aceiași nuanță cu a restului feței, dar nu
în toate cazurile. Uneori, culoarea nasului poate fi diferita, îndeosebi a vârfului, care poate
prezenta o nuanță roșie, roșie-maro, violeta etc., indicând ori unele boli de piele, ori o stare de
ebrietate, consum excesiv de alcool etc.69.

Gura și buzele

Gura se află în partea inferioara a feței și consta într-o cavitate care conține limba și
dinții unei persoane. Ea este limitata de buze, detaliu asupra căruia vom reveni mai târziu.

Gura se examinează ținând seama de următoarele elemente:

- dimensiunea ei, care este determinată de distanța de la un colt la altul și care poate fi:
mare, intermediară și mică;

- forma gurii, care este dată de colturile gurii70, poate fi : cu colțuri ridicate, coborâte,
liniară și în formă de inimă.

În examinarea gurii se pot observa și anumite particularități cum ar fi: buza superioară
scurtă dezvelind în poziție de repaus dinții, iar ca varietate a aceluiași tip, buza superioara scurta
combinată cu ieșirea dinților peste buza inferioară (“dinții de iepure”), gura strâmbă (când
comisurile sunt dispuse asimetric), gura în forma de inima (șanțul mediu al buzei superioare este
mai adânc), “buza de iepure”( șanțul median al buzei superioare unghiular).

69
Camil Suciu, op. cit., pg. 431
70
Aici se va tine seama doar de formele definitiv fixate nu si de cele ocazionale, cele provenite din jocul
mimicii.

86
Trecând la examinarea buzelor71 vor fi descrise după mărime, grosime și poziție și
diferite particularități. Astfel ca poziție buza superioară poate fi proeminentă, intermediară,
retrasă și buza de iepure. Buza inferioară, ca mărime, poate sa fie: mare, mijlocie și mică. Ca
grosime poate fi groasă, mijlocie și subțire, iar ca poziție, proeminentă și retrasă.

Ca particularități ale buzelor se pot menționa: cicatricile, malformațiile, răsfrângerea


buzelor sau atârnarea buzei inferioare, buze crăpate, buza de iepure. Se poate preciza și culoare
buzelor, acestea putând fi palide, roșii sau violete.

Tot în cadrul acestui subcapitol vom face câteva mențiuni și despre mustață. Aceasta
este situata pe șanțul sub-nazal72. Mustața se descrie din punct de vedere al formei, lungimii,
culorii și densității. Din punct de vedere al formei poate fi: stufoasa, arcuita în jos, arcuita în sus,
rândunică, musca etc. Din punct de vedere al mărimii, mustața poate fi: lunga, mijlocie și scurta.
Culoarea mustății este în general asemănătoare cu cea a părului de pe cap.

În ceea ce privește șanțul sub-nazal acesta va fi examinat din punctul de vedere al lățimii
și înălțimii sale, care în ambele cazuri va putea fi mică, mijlocie și mare.

Ca o curiozitate poate fi amintit faptul ca există peste 250 de modele de mustăți, cifră
care este în continua creștere.

2.7. Dantura

Identificarea după dinți se face în cazul cadavrelor necunoscute sau a cadavrelor intrate
în putrefacție avansată, când din cauza părților distruse nu se mai pot reconstitui liniile
caracteristice ale feței. Dantura se mai poate folosi și la stabilirea vârstei, mai ales la copii,
întrucât apariția dinților este legată de vârstă. În cazul unui om matur dantura numără 32 de dinți.

Pentru individualizarea fiecărui dinte, în vederea descrierii exacte, îndeosebi în procesul


de identificare a cadavrelor necunoscute, se folosește sistemul adoptat de științele medicale73.

Dinții se descriu în funcție de mărime (foarte mici, mici, potriviți, mari și foarte mari; în
cazul în care și lățimea lor este una mai mare decât cea normală aceasta se va menționa74); culoare

71
Sunt formațiuni cărnoase care delimitează gura si acoperă dinții si reduc exact in regiunea bucala, forma
arcadelor alveolo-dentare.
72
Sanțul sub-nazal este cuprins intre baza nasului si marginea exterioara a buzei superioare.
73
Conform acestora sunt patru categorii de dinți: incisivii, caninii, premolarii si molarii.
74
Camil Suciu, op. cit., pg. 434

87
(albi, gălbui, gri sau negri); așezare (clasificarea se poate face atât după orientarea75 lor cât și
după gruparea lor76) și uzură77.

În cadrul trăsăturilor speciale statice se pot nota unele anomalii ale dinților în raport de:

- număr: lipsa lor sau dinți supranumerici;

- forma: având diferite curburi sau forme;

- volum: mici și mari;

- așezare: uneori incisivii sunt așezați pe planșeul gurii sau incisivii mediani depărtați,
așa zisa strungăreață;

- direcție: sunt frecvente proiectările în afară, dar nu sunt excluse după cum am văzut și
mai sus orientarea lor spre interior;

- dispoziție: duc la asimetria fălcilor.

Diferitele boli pot să producă modificări ale danturii ca, de exemplu, colorarea dinților
în albastru, în cazul tuberculozei, eroziuni semilunare pe margine incisivilor centrali, în cazul
sifilisului, sau malformarea email-ului, în cazul rahitismului.

Dantura poate avea mușcătură normală, superior proeminentă, superior retrasă, inferior
proeminentă și inferior retrasă.

Mai putem face o mențiune referitoare la dantura persoanelor în vârstă. Astfel în cazul
acestora lipsa dinților provoacă modificări la nivelul profilului nazo-bucal, buzele se vor
restrânge spre interiorul gurii, defect ce poate fi corectat cu ajutorul protezelor dentare.

2.2.2.7. Bărbia

Ea este situată în porțiunea inferioară a feței, fiind “punctul extrem” inferior al acesteia.

Se examinează persoana din față și din profil, apreciindu-se bărbia după: inclinare,
înălțime, lățime, contur și particularități. Sub aspectul inclinației, bărbia poate fi: retrasă,
intermediară și proeminentă; ca înălțime, deosebim bărbie înaltă, mijlocie și mică; ca lățime,
bărbia poate fi: lată, mijlocie și îngustă; conturul bărbiei poate fi: șters, intermediar și conturat
(pronunțat).

75
Ei pot fi drepți, ieșiți in afara, orientați înspre interior.
76
Conform acestui criteriu pot fi fie regulați, fie rari, fi îngrămădiți.
77
Aici se fac referiri îndeosebi in ceea ce privește plombele, protezele, diferitele bijuterii incorporate sau
in situațiile in care aceștia sunt rupți sau tociți etc.

88
Particularități ale bărbiei pot fi: bărbie bilobată, cu gropiță și bărbie dublă. De asemenea,
pe bărbie se mai pot semnala pete din naștere, negi alunițe, cicatrice etc.

Tot aici vom face câteva mențiuni privind barba. Se descrie după formă, poziție și
culoare. După lungime, barba poate fi: mare, mijlocie și mică. După forma deosebim:

- barba marinărească care cuprinde toata fața, iar părul ei este lung;

- barbișonul cuprinde toată fața în partea inferioară și părul este scurt;

- barba țap (cioc) care este un mănunchi de fire sub buza inferioară.

În ceea ce privește culoarea, menționăm că în principiu ea are aceeași culoare ca și părul.


În cazul în care există diferențe acestea se menționează78.

2.8. Urechea

Pavilionul urechii constituie unul din cele mai importante elemente ale portretului
vorbit, datorită formei individuale a acestuia și faptului că atât sub aspectul mărimii cât și sub
aspectul structurii cartilaginoase, el rămâne neschimbat toata viață.

Forma generală a urechii poate fi ovală, rotundă, triunghiulară, rectangulară.

Înălțimea urechii poate fi înaltă, mijlocie și scunda. Lățimea pavilionului se notează cu


lată, mijlocie și îngustă. Raportat la depărtarea urechii față de conturul feței avem depărtare
superioară, posterioară, inferioară, totală și pavilion lipit.

Părțile principale ale urechii sunt: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul și
conca.

Helixul este marginea exterioara cartilaginoasa a urechii, care începe deasupra


tragusului, chiar din concă și se continuă pana la lob. El este subîmpărțit în trei zone: helixul
original, helixul superior și helixul posterior.

Helixul original începe din conca până la vârful de sus al urechii și sub aspectul lungimii
poate fi: mare, mijlociu, mic și nul. Sub aspectul lățimii, helixul original poate fi: lat, mijlociu și
îngust.

Helixul superior începe de la vârful urechii, tine pana la îndoitura dinapoi a urechii, și
poate fi: lung, mijlociu și scurt, iar luat din punctul de vedere al lărgimii cutei, poate fi: mare
(larg), mijlociu și mic (îngust).

78
De exemplu barba vopsita in alta culoare decât părul, fire cărunte prezente in barba etc.

89
Helixul posterior trece de la îndoitura dinapoi până la lob și, de asemenea, se apreciază
ca fiind: lung, mijlociu și scurt, iar sub aspectul cutei cărnoase poate fi: mic îngust, mijlociu și
mare (lat).

Se pot înregistra și particularități ale helixului ca:


- lărgirea helixului posterior pe o porțiune a lui, numita lărgire darwiniană;
- îngroșarea bine conturată a helixului superior (asemănător unui bob de fasole)
formează tuberculul darwinian;
- formarea unui vârf al helixului înspre antehelix, în porțiunea de trecere a
helixului superior în cel posterior, numita vârf darwinian;
- dacă în locul vârfului există o proeminență, aceasta se numește nodozitate
darwiniană.

Antehelixul secundează helixul în paralel spre interior. El poate înregistra particularități


ca: poziția sa față de helix, absenta sau atrofierea. Poziția antehelixului față de helix poate sa fie:
sub nivel, în același plan și proeminenta.

Tragusul este un cartilagiu mic, în general triunghiular, care formează peretele anterior
al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixata de față, iar vârful se afla înspre marginea
posterioara a urechii, adică spre helixul posterior. Particularitățile tragusului pot fi: forma
ascuțită, bifurcata sau tragus cu par.

Antetragusul este un element cu multe detalii. Este format dintr-un cartilagiu mai mult
sau mai puțin accentuat ce se găsește în partea inferioara a antehelixului, de parca ar fi o
continuare a acestuia. Antetragusul se examinează din punct de vedere al inclinației, profilului și
mărimii. Înclinația antetragusului poate fi fie orizontală fie oblică. Profilul antetragusului poate
fi drept, concav - scobit și ridicat - bombat. Din punct de vedere al mărimii, anteragusul poate fi:
mare, mijlociu și mic. Particularitățile antetragusului pot fi: antetragusul fuzionat cu helixul,
prezența abundentă a părului.

Lobul formează partea inferioară a urechii și este destul de caracteristic. Se observă mai
ales conturul lui, modul de fixare de față și mărimea. Sub aspectul conturului el poate fi ascuțit -
coborât, echer și golf - ascuțit. După mărime poate fi: mic - rotund, mijlociu - oval și mare. După
aderența lui, poate fi lipit, semi-lipit și liber.

Conca este orificiul urechii care permite sunetului să pătrundă spre urechea internă. La
concă se evidențiază următoarele: împinsă înapoi, îngustă, largă și foarte mică.

Gâtul
În ceea ce privește gâtul vom face doar câteva referiri. În descrierea lui se vor reda
următoarele caracteristici: înălțimea (înalt, mijlociu sau scund), grosimea (gros, mijlociu sau

90
subțire și eventualele particularități. Acestea pot fi cartilagiul faringelui (mărul lui Adam)
pronunțat, gușa, gâtul inclinat, pete, cicatrice, riduri etc.

2.9. Descrierea semnalmentelor dinamice

Din aceasta a doua categorie fac parte acele semnalmente ale unei persoane care se
evidențiază în momentul în care se execută unele mișcări sau se adopta anumite poziții de către
aceasta. Prin adăugarea acestor semnalmente funcționale la cele statice descrise în subcapitolul
de mai sus vom avea o imagine completă a persoanei în discuție.

Semnalmentele dinamice sunt: ținuta corpului, capului, mâinilor, mersul, mimica,


gesticulația, privirea, vocea, felul de a tuși, de a rade etc.

Ținuta corpului este determinata de starea de contractare a mușchilor, de mobilitatea


persoanei și de modul de executare al mișcărilor de către aceasta. Astfel, ținuta corpului poate fi
rigida, plina de mobilitate, sportiva, agresiva, cocheta, servila, aroganta etc. Trebuie însă de avut
în vedere aici ca, chiar și în situațiile în care o persoana încearcă sa-și modifice ținuta corpului,
anumite elemente, care s-au transformat deja în automatisme vor putea fi observate și în cazul
ținutei noi, a ținutei-rol.

Poziția capului va fi reținută doar în situația în care aceasta este una definitorie, constantă
pentru o anumită persoană79. Capul poate fi ținut drept, aplecat în față sau chiar și în spate, la
dreapta sau la stânga.

Mâinile pot prezenta diferite caracteristici, mai ales în ceea ce privește poziția lor. Astfel
ele pot fi ținute lipite de corp, la spate, pe solduri, în buzunare, la reverul hainei etc. Tot aici o sa
menționăm și un alt element, gesticulația, aceasta fiind în strânsă legătură cu mișcatul mâinilor80.
Gesticulația poate fi înceată, rapidă, rară și frecventă. Ea este în general legată de vorbire sau de
gândire și este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare, cu funcții de expresie,
simbolizare, intervenții cu anumite semnificații din partea unei persoane.

Mersul81 este caracteristic fiecărei persoane, fiind un stereotip dinamic82, deosebindu-se


după:

79
C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., pg. 30
80
Prin asta nu excludem însă varianta conform căreia gesticulația nu se circumscrie doar la mișcarea
mâinilor ci și a altor organe.
81
Camil Suciu, op. cit., pg. 441
82
După un timp mișcările făcute se fixează si devin automatisme

91
- lungimea pasului, care poate fi mare, mijlocie și mică;

- linia de direcție poate fi dreapta și ondulata;

- unghiul de mers poate fi negativ sau pozitiv;

- ținuta corpului în timpul mersului (mișcarea umerilor, agitația brațelor).

Mersul poate fi încet, iute, ușor, greu, și va putea fi caracterizat ca: bărbătesc, feminin,
sportiv, legănat, rigid, anemic, defectuos etc.

În cadrul particularităților se poate semnala șchiopătatul. Se notează gradul de


șchiopătare, cu ce picior se șchiopătează, dacă folosește baston și ce fel de baston.

Mimica sau expresia fizionomiei este un element relativ stabil în înfățișarea unei
persoane, fiind determinată de o serie de factori cum ar fi starea de contracție a mușchilor feței,
mișcarea buzelor83, expresia privirii etc.

În cadrul descrierii mimicii un rol major are privirea, ea antrenând atât mișcarea ochilor
cât și contracția unui număr însemnat de mușchi ai feței. Așa cum plastic a fost exprimat în
doctrină ea este apreciată ca o realitate imateriala, ca o serie de radiații ce pleacă din ochi84.

Privirea este influențată și de o serie de alți factori cum ar fi personalitatea, stările


psihosociologice ale individului, de vârstă, de existența anumitor boli, de umiditatea lacrimală a
ochilor, de culoarea irisului etc.

Vocea85, ca însușire a omului constă dintr-un ansamblu de sunete emise de organul


fonator. Vocea este caracteristică pentru fiecare persoană putând fi relativ ușor recunoscută de
rude, prieteni, colegi de muncă. Ea se caracterizează prin: claritate, timbru și intensitate. Astfel
vocea poate fi clară sau răgușită, amplă. Ca timbru poate fi: obișnuită, nazală, gâtuită, enucoidă.

În cazul în care există, se vor menționa și diferitele defecte de vorbire. Unul din acestea
este bâlbâială86, care consta într-o tulburare a ritmului și fluenței vorbirii. Alte defecte ale vorbirii
sunt tabilalia (ritm accelerat de vorbire), bradilalia (ritm scăzut de vorbire), dislalia (pronunțarea
defectuoasa a diferitelor sunete87) și rinolalia (nazalizarea fie insuficientă fie să ii zicem așa
suplimentarea cuvintelor)88.

83
Trebuie de menționat aici ca este deosebit de important sa se retina anumite ticuri nervoase, in cazul in
care exista, legate de buze, anume muscatul lor, rictusul etc.
84
C. Dumitrescu, C. Panghe, op. cit., pg. 99
85
Ion Mircea, op. cit., pg. 281
86
Ea este de doua feluri cea clonica, exprimata in repetarea primei silabe si cea tonica, constând in
dificultatea de a pronunța prima silaba.
87
rotacismul, peltitia etc.
88
Augustin Lazar, op. cit., pg. 71

92
Printre alte particularități menționate de literatura de specialitate se poate avea în vedere
și rapiditatea vorbirii care poate fi obișnuită, rară, rapidă sau schimbătoare, precum și folosirea
accentului unei alte limbi, vorbirea unui dialect, ticuri verbale, tusea devenită tic sau prezența
vocii masculine la femei și invers.

2.10. Descrierea semnelor particulare

Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg acele defecte anatomice89 care
ajută la identificarea unei persoane. Aceste trăsături speciale sunt deosebit de importante în
crearea unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile90, se memorează mai ușor, sunt redate
cu mai mare certitudine și precizie, câteva dintre ele ajungând pentru identificarea individului, pe
când caracteristicele generale sunt mai comune și deci mai puțin bătătoare la ochi, din care cauza
se rețin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare trebuie redate cât
mai multe elemente.

Pentru ca trăsăturile speciale sa aibă valoare certa, trebuie sa le notam denumirea, forma,
mărimea, culoarea și așezarea lor. Numai respectând aceste condiţii vor putea fi folosite la
identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul și ridurile, dar mai
putem include în această categorie și culoarea pielii, petele, negii, alunițele, efectul anumitor
boli91, piercingurile sau operațiile estetice.

Cicatricile pot fi de natură traumatică, datorita unor plăgi care afectează stratul dermic
al pielii, a unor accidente mecanice (secționare parțială), fizice (arsuri, degerături), chimice
(contact cu acizi, baze) sau pot apărea chiar ca rezultat al unor intervenții chirurgicale.

Acestea vor fi descrise ținând seama de culoare, forma, mărime, amplasare. După
mărime pot fi mici, mijlocii sau mari; după formă: ovale, semiovale, liniare și semicirculare; iar
după culoare92 pot fi fie roșii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.

Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind menționat de o serie de texte grecești și
latine. Tatuajul se împarte în: tatuaj involuntar și voluntar. Tatuajul involuntar poate fi accidental,

89
Termenul de defect anatomic trebuie interes aici ca o modificare ulterioara a corpului uman, fie ea
voluntara sau involuntara, care duce la o schimbare in aspectul exterior al persoanei.
90
Datorita sa zicem așa naturii lor neconvenționale, ieșite din comun.
91
In cazul in care acestea se vor manifeste pe suprafața corpului persoanei. Astfel de boli care lasa urme
pot fi paralizia faciala ce determina coborârea comisurilor gurii, dinții crenelați, datorita unui sifilis tertiar, platfusul
,strabismul etc.
92
Aceste culori pot indica si momentul aproximativ al apariției lor, astfel cicatricile albe sau albicioase
sunt cele definitive, cele roșii, roz, violete sunt in diferitele etape de formare ale acesteia.

93
reprezentat de incrustații de pulbere în epiderma (ca urmare a pătrunderii glonțului în corpul
omenesc) și medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimării pe anumite părți ale corpului93
prin introducerea sub piele a anumitor substanțe a unor imagini. Acesta poate fi mistic, patriotic,
afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.

Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a îndepărta aceste tatuaje, procedeu
care va lăsa în urma cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile.

Tot în această categorie am putea include și piercing-urile, care pot apărea și ele în
variate locuri pe corpul uman și cele vizibile pot fi și ele extrem de utile pentru crearea unui
portret robot.

Mărimea semnelor particulare de mai sus trebuie redată în centimetri. Poziția lor trebuie
de asemenea precizată. Pe lângă acestea se mai fac referiri la culoare și subiect94.

Ridurile feței sunt trăsături speciale statice care se descriu din punct de vedere al așezării,
numărului, formei și intensității lor. Ele sunt împărțite în mai multe grupe. Astfel avem:

- Ridurile frunții, așezate de regulă transversal, sunt în număr diferit de la o persoană la


alta, având o linie șerpuită sau paralela intre ele;

- Ridurile ochilor încep de la vârful unghiului exterior al ochilor și se prelungesc până


spre tâmple, variind ca număr și intensitate de la persoană la persoană;

- Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei în forma liniară sau verticală pe
față;

- Ridurile naso-labiene pornesc de la nas, fiind în continuarea șanțurilor care mărginesc


nările și merg spre colțurile gurii, pe care uneori o și depășesc;

- Ridurile gurii pornesc din colțurile gurii, prelungindu-se în formă de arc până în zona
obrajilor;

- Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pomeți, ajungând până la limita maxilarului
inferior.

Tot la aceste trăsături menționăm și pilozitatea corporală și facială, care poate fi redusă
sau abundentă.

Culoarea pielii (tenul) prezinta diferențieri de la o rasă la altă, dar și în cadrul aceleiași
rase. Culori palide (galben, galben cenușiu) se întâlnesc la hepatici, colorația roșie a nasului sau

93
Părțile corpului care sunt cele mai des afectate de acest procedeu sunt brațele si pieptul, dar tatuajele
pot apărea si pe cap, gat, spate si pe glezne.
94
Acesta este amintit doar in cazul tatuajului voluntar si este extrem de util , deoarece ne poate da detalii
semnificative cu privire la persoana care le poarta. A se vedea în acest sens lucrarea lui Stefan Minovici “Tatuajele”.

94
a obrazului este specifica alcoolicilor. Colorații diferite de restul pielii pot fi urmarea acţiunii
unor agenți externi de natură chimică sau termică.

Petele, negii, alunițele sau alte semne din naștere sunt elemente valoroase pentru
identificarea persoanelor descriindu-se după poziție, mărime, culoare, formă.

Tot în acest subcapitol considerăm că trebuie să tratăm și problema operațiilor estetice.


Acestea, fie că au fost făcute în scopul de a eluda justiția fie că nu95, pot intra și ele în categoria
semnelor distinctive. Acestea, în cazul în care intervin duc la modificarea înfățișării unei
persoane, modificări ce pot schimba fie fizionomia fie pot crea o imagine eronată despre vârstă
unei persoane. Aceste operații lasă uneori semne pe corpul sau pe fața persoanei96.

2.11. Descrierea îmbrăcăminții.

Această etapă urmează descrierii trăsăturilor anatomice funcționale și speciale ale


persoanei. Se efectuează atât din punct de vedere al aspectului, cât și al calității. Descrierea este
importantă pentru identificarea persoanei, deoarece martorii au tendința de a memora
îmbrăcămintea persoanei și mai puțin semnalmentele.

Îmbrăcămintea și celelalte obiecte portabile nu prezintă întotdeauna caracteristici


constante, utile pentru recunoașterea unei persoane, deoarece ele pot fi înlocuite cu altele sau
modificate. Astfel chiar dacă așa cum am amintit și anterior aceasta este mai ușor reținută de
martori, nu se pune un accent deosebit pe aceasta în toate situațiile. Ceea ce este totuși deosebit
de util este descrierea amănunțită a îmbrăcăminții în cazul identificării cadavrelor și în urmărirea
celor dispăruți.

Secțiunea 3. Domeniile de aplicare a portretului vorbit

3.1. Noțiuni generale

Aceasta metoda își găsește aplicare în mai multe împrejurări, cum ar fi97:

- realizarea portretului vorbit la fața locului;

95
Uneori ele sunt întreprinse chiar pentru a înlătura unul dintre celelalte semne particulare.
96
Întinderea pielii feței spre urechi si spre tâmple, cicatrice post operatorii in spatele urechii, cicatrici
liniare a căror mascare s-a încercat prin camuflarea lor cu un rid sau cuta naturala a pielii etc.
97
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 37

95
- identificarea infractorilor de către martorii oculari sau de către alte persoane;

- urmărirea și identificarea infractorilor care se ascund, sustrăgându-se urmăririi penale;

- identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscută și a persoanelor


dispărute.

Aplicații practice ale acestei metode de identificare a persoanelor se găsesc și în anumite


cauze civile. Semnalmentele folosesc, în aceste cazuri, la: identificarea persoanei absente (din
diferite motive); identificarea pârâtului care se sustrage de la plata unor obligații (cum ar fi pensia
de întreținere, de exemplu) etc.

Aproape că nu exista domeniu de activitate, chiar în viață de zi cu zi, în care să nu apară


necesitatea identificării unor persoane pe baza semnalmentelor. Astfel, justificarea identității pe
baza buletinului sau a cărții de identitate, obținerea permisului de conducere, obținerea permisului
de port armă, prezentarea actului de identitate organului competent, sunt câteva din activitățile în
care lucrătorii acestor organe sunt puși în situația de a face o identificare folosind fotografia
judiciară și observarea directă a semnalmentelor persoanei în cauză.

3.2. Realizarea portretului vorbit la fața locului

Cu ocazia cercetării la fața locului, în majoritatea cazurilor, pentru identificarea


făptuitorului este necesară obținerea unor date care să ajute la formarea unei "imagini" a acestuia
care, ulterior, să fie utilizată în cercetarea penală.

Realizarea "portretului vorbit" la fața locului este rezultatul colaborării dintre martorii
oculari, victime, alte persoane și specialistul criminalist. Uneori, la aceasta activitate, îndeosebi
în cazul cadavrelor cu identitate necunoscută, participă și medicul legist. În această conlucrare
este necesar să se țină seama de factorii care influențează asupra exactității și a modului de
reținere a semnalmentelor.

Fără a se produce o sugestionare, este necesar ca la obținerea informațiilor în legătură


cu semnalmentele exterioare ale făptuitorului, să se asigure posibilitatea unei relatări libere cu
privire la trăsăturile exterioare, cât și întrebuințarea în discuțiile cu persoana implicată a unor
termeni accesibili în vederea lămuririi anumitor detalii, sau în redarea terminologiei de
specialitate.

3.3. Identificare infractorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de


către martorii oculari sau de către alte persoane

Martorii oculari, victimele, cât și alte persoane care au luat contact cu tabloul
infracțional, pot oferi, în cadrul cercetării penale, date prețioase despre semnalmentele

96
făptuitorului. Recunoașterea acestuia pe baza trăsăturilor exterioare poate constitui un mijloc de
probare a activității infracționale.

În procesul ascultării se va căuta sa se obțină toate caracteristicile stocate în memoria


celui ascultat, cu precizarea cât mai detaliata a acestora, pentru a se forma o imagine cât mai
apropiata despre persoana care urmează sa fie identificată.

Persoana ascultată este lăsată să descrie liber semnalmentele făptuitorului, cu


terminologia sa proprie, fără a o obliga să se încadreze în termenii “portretului vorbit”98.

Identificarea făptuitorului după semnalmentele exterioare se va realiza în cadrul


prezentării pentru recunoaștere, activitate ce se desfășoară după anumite reguli tactice obligatorii,
pentru a se asigura obiectivitatea rezultatelor.

Persoana care urmează a fi recunoscută este prezentată împreună cu alte persoane (cel
puțin trei), care nu au legătură cu cauza cercetată și care prezintă unele trăsături de ansamblu
comune cu persoana în cauză, ca sex, vârstă, înălțime, culoare părului etc.

Când recunoașterea cuprinde și elemente dinamice, persoanele din grup vor fi solicitate
să execute pe rând mișcările cerute (mers, vorbire etc.).

3.4. Urmărirea și identificarea infractorilor care se ascund urmăririi penale

Această activitate se poate realiza în funcție de situația concretă. Astfel, când nu se


dispune de fotografia persoanei urmărite, se pot transmite numai semnalmentele acestuia.
Activitatea însă este relativ ușurată și se desfășoară cu succes atunci când se dispune atât de
semnalmente cât și de fotografia de identificare a persoanei.

Politia Română a reușit, îndeosebi după 1990, cooperând cu organele de presa și


televiziune99, să descopere și să rețină o serie de infractori periculoși, autori de omoruri, furturi,
escrocherii etc. Tot prin această modalitate s-a clarificat situația unor persoane dispărute de la
domiciliu.

98
Trecerea in terminologia “portretului vorbit” se va face ulterior de către specialiști, ei putând pune
ulterior întrebări in legătură cu anumite detalii expuse pentru o cat mai corecta încadrare. Este necesar însă ca ei sa
pună aceste întrebări doar după relatarea libera făcută de către persoana in cauza, urmărind astfel fluiditatea expunerii
acesteia.
99
Rolul acestor instituții varia de la situație la situație, astfel in anumite cazuri ele aveau un rol major in
identificarea acestor infractori, însă uneori prin activitatea lor îngreunai aceasta activitate, persoanele in cauza
modificând anumite trăsături ale portretului lor apărut in aceste organe, astfel îngreunând activitatea organelor
judiciare.

97
3.5. Identificarea persoanelor și a cadavrelor cu identitate necunoscuta și a
persoanelor dispărute

De regulă, această activitate se desfășoară prin intermediul cartotecii constituită în acest


scop. Cartoteca cuprinde fișele tip ale persoanelor dispărute, ale persoanelor cu identitate
necunoscută și ale cadavrelor cu identitate necunoscută. Aceste cartoteci oferă numeroase cazuri
soluționate, până în prezent de organele de poliție.

Deși metodele criminalistice de identificare a persoanelor după semnalmentele


exterioare pot fi utile și în cazul identificării cadavrelor necunoscute, aplicabilitatea lor este
limitată de transformările firești prin care trece corpul uman datorită acţiunii distructive a
diverșilor factori.

Astfel, pot apărea transformări datorită procesului de putrefacție, sau modificări


determinate de intervenția autorului unui omor, care caută să distrugă ori sa facă de nerecunoscut
victima.

Toate aceste situații reclamă folosirea de metode specifice a căror elaborare este rodul
unei strânse cooperări dintre Criminalistică și Medicina legală.

Metodele criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscută, utilizate


mai frecvent în practica de specialitate, sunt:

- metoda supraproiectiei;

- reconstituirea fizionomiei după craniu;

- identificarea după resturile osoase;

- identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice;

- identificarea prin expertiza fotografiei de portret.

În anumite situații în cadrul activității criminalistice se ajunge, de multe ori, în situația


în care este necesară determinarea înfățișării de dinaintea decesului a unor victime. Analiza
craniului victimei este una din metodele de determinare a înfățișării sale, prin reconstrucția
trăsăturilor sale faciale bazata pe relațiile care exista intre aceste trăsături și caracteristicile
craniului. Reconstrucția facială în sine nu este o metodă de identificare sigură; mulajele obţinute
sunt făcute publice cu scopul de a ajuta la găsirea altor indicii care sa ducă, în cele din urma, la
identificarea certă a victimei.

Metodele obișnuite de estimare a înfățișării unui individ pornind de la craniu sunt extrem
de laborioase. De cele mai multe ori se obține o singura varianta reconstruită. Datorita
imposibilității determinării procentului de grăsimi din țesuturile victimei, precum și a
imposibilității reconstruirii cu precizie a configurației nasului, buzelor și ochilor victimei, această

98
unică variantă nu este întotdeauna de folos în procesul de identificare. De fapt, procentul de
identificări certe care au la baza reconstrucția craniofaciala este de aproximativ 50%.

Reconstrucția facială dă însă mai multe rezultate în cazul în care aceasta este făcută cu
ajutorul programelor de calculator special create în acest scop. Un astfel de program care permite
reconstrucția craniofaciala tridimensionala pornind de la imaginea craniului este deosebit de util
în procesul de identificare. Un astfel de program permite o reconstrucție mult mai rapidă și mult
mai puțin laborioasă, fiind posibilă și obținerea mai multor variante de reconstrucție. Aceste
variante diferă, simulând țesuturi cu diferite procente de grăsimi și cu diverse variante de ochi,
nasuri sau buze, caracteristici care sunt dificil de reconstruit pornind doar de la aspectul craniului
victimei.

Secțiunea 4. Factori obiectivi și subiectivi care influențează calitatea


realizării portretului vorbit

4.1. Prezentare generală

Complexul proces de realizare a portretului vorbit are ca moment inițial evenimentul


judiciar (compus dintr-o multitudine de informații), iar ca moment final imaginea transpusă pe
ecranul calculatorului sau pe suport de hârtie de către specialistul criminalist ce realizează
portretul vorbit. În mijlocul acestui eveniment judiciar se află protagonistul acestuia, persoana a
cărui căutare începe din acel moment, pe baza descrierii unuia sau unora dintre martori.

Dar, între cele două momente, inițial și final, calea este de cele mai multe ori anevoioasă,
între ele existând un raport fluctuant, pentru că aici se interpun o serie de condiţii și aspecte ce
filtrează și distorsionează informația de bază. Pentru realizarea scopului identificării
criminalistice, datele despre persoana căutată vor trebui, în final, să fie corect evocate, trecând
peste impedimentele ce se interpun.

Fidelitatea și exactitatea realizării portretului vorbit vor depinde întotdeauna, în mai


mare sau mai mică măsură, de trei categorii de factori, aflați într-o relativă interdependență, și
anume:

- condițiile de ansamblu în care martorul realizează percepția (factori obiectivi);

- particularitățile psihologice ale martorului și ale specialistului care conduce întregul


proces de valorificare a datelor păstrate în memoria martorului și realizează efectiv transpunerea
acestora pe hârtie prin intermediul calculatorului sau oricărei alte metode.

99
4.2. Factorii obiectivi

Fără a putea fi separați de cealaltă categorie a factorilor subiectivi, condițiile de


ansamblu în care martorul realizează percepția, pot determina în mod esențial procesele psihice
de recepție senzoriala, prelucrare și stocare a datelor privitoare la persoana a cărui portret vorbit
urmează a fi realizat. Din rândul factorilor obiectivi fac parte100:

- Natura locului în care s-a realizat percepția și vizibilitatea în acel moment. La lumina
diurnă se percep corect formele și nuanțele cromatice. La lumina artificială, percepția cromatică
este afectată, îndeosebi la cea de neon în condiţii de intensitate scăzută a luminii, în zori sau în
amurg, se perturba perceperea culorilor și, în plus, cea a spațiului și a mișcării;

- Condițiile atmosferice, cum ar fi ceața, ploaia, influențează în primul rând vizibilitatea,


putând duce la perturbarea percepției cromatice și, uneori, a formelor;

- Depărtarea de locul evenimentului și unghiul sub care s-a perceput imaginea, la acestea
adaugandu-se fenomenul de iluzie101;

- Durata percepției;

- Poziția persoanei observate și îmbrăcămintea acesteia.

4.3. Factorii subiectivi

În literatura de specialitate se remarcă tendința de tratare a acestui aspect dintr-un singur


punct de vedere, și anume cel al martorului la infracțiunea săvârșită. Nu se face o referire clară la
personalitatea specialistului criminalist ce realizează portretul vorbit, deși acestuia i se cer marea
majoritatea calităților necesare anchetatorului penal. Considerăm că este necesară și tratarea
acestui aspect, astfel că după prezentarea particularităților psihologice ale martorului le vom trata
și pe cele ale specialistului criminalist.

4.3.1. Particularitățile psihosociale ale martorului

Martor este socotită persoana care are cunoștință despre o faptă penală sau despre o
împrejurare de natura să servească la aflarea adevărului în procesul penal102. Martorul este o
persoană ce relatează despre faptele, împrejurările sau persoanele pe care le cunoaște în legătură
cu o anumită infracțiune.

Ca o apreciere generala se poate menționa că orice persoana cu o normalitate


psihofiziologică poate percepe, reține și reda prin recunoaștere sau reproducere, în mod suficient

100
C. Dumitrescu, E. Gagea, op. cit., pg. 30
101
Deformarea subiectiva a unui conținut perceput obiectiv.
102
art.78 C.pr.pen.

100
de exact, evenimentele la care a fost de față, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaștere,
unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenta parțial sau total103.

De la săvârșirea infracţiunii până la redarea în fața specialistului criminalist a


semnalmentelor persoanei ce urmează a fi identificată sunt parcurse mai multe faze, anume cea a
recepției senzoriale, cea a memorării104 și cea a reactualizării informațiilor105.

Recepția senzorială este cel mai frecvent utilizată în aspectele practice ale realizării
portretului vorbit este recepția vizuală. Aceasta este condiționată de parametrii psihofiziologici
ai organismului, pe de o parte, iar pe de alta parte de condițiile în care are loc percepția. De
asemenea, în urma unor studii așa-zise ale “mișcării ochiului” efectuate pe diferite eșantioane de
populație, H.D. Ellis (1981) a remarcat că nu tuturor zonelor faciale li se acorda aceeași atenție.
Astfel, trăsăturilor superioare ale feței (părul, fruntea, ochii) li se acorda mai multă atenție decât
celor inferioare. De aceea, un infractor care își modifica fizionomia la nivelul părului este mai
puțin probabil să fie recunoscut decât unul care face acest lucru la nivelul bărbiei.

Mult mai bine vor fi reținute chipurile văzute în realitate decât cele văzute în fotografii
sau pe înregistrări video. Astfel se explica de ce Carlos Șacalul (pe numele său adevărat, Ilich
Ramírez Sánchez), teroristul internațional cunoscut de polițiile statelor din întreaga lume prin
intermediul fotografiilor sale, a reușit atât de mult să se sustragă pedepsei binecuvenite. Baddeley
(1979) pune acest fapt atât pe dificultatea receptării trăsăturilor feței prin intermediul fotografiei,
cât și pe eficiența deghizării practicate de acesta.

De asemenea, mai bine reținute vor fi chipurile persoanelor aparținând aceleiași rase cu
persoana care receptează imaginea sau fețele cu trăsături deosebite fața de cele cu trăsături
comune.

În majoritatea evenimentelor judiciare memorarea intervine în mod involuntar, deoarece


martorul percepe implicit anumite stări sau împrejurări de fapt la care a fost prezent.

În cazul unor stimuli mai puternici (evenimente traumatizante) are loc o reactivare mai
puternică a structurilor cognitive implicate în procesarea informației (recepție, prelucrare,
stocare), având ca rezultat o mai buna reținere.

Memorarea (prelucrarea-stocarea) poate fi influențată de starea emoționala, gradul de


implicare emoțională, interesul, gradul de înțelegere al fenomenului perceput etc.

Factorul timp afectează atât claritatea cât și exactitatea memorării. La început, se șterg
din memorie detaliile neesențiale, apoi tot mai mult sunt vizate aspectele esențiale, pentru ca în

103
Ioan Bus, Psihologie Judiciara, Edit. Presa Universitara Clujeana, 1977, pg. 112
104
Prelucrarea si stocarea informațiilor
105
Revocarea si recunoașterea

101
final să intervină procesul uitării, motiv pentru care factorul timp trebuie avut în vedere de
specialistul criminalist106.

De asemenea, stimuli interveniți ulterior receptării pot afecta acuratețea imaginii


memorate. Astfel, imaginea infractorului poate fi alterată în memoria martorului de descrieri
diferite făcute de alți martori.

Momentul final, și totodată cel mai important, în ce privește realizarea portretului vorbit
îl constituie evocarea semnalmentelor persoanei căutate.

Cele mai cunoscute modalități de reactualizare sunt reproducerea și recunoașterea.

Studii de psihologie cognitivă au evidențiat faptul ca o carență a reactualizării nu


înseamnă în mod automat o deficiență a memorării, aceasta pentru ca procesul de reactualizare
este dependent de o serie de factori care fac ca performanțele sale sa fie extrem de fluctuante.

Modalitatea principală de transmitere a informațiilor memorate o constituie


reproducerea orală, relatarea libera.

Aceasta este un proces activ în care informațiile memorate sunt supuse unor modificări,
unor restructurări. Această particularitate a reproducerii, determinată de o serie de factori ce țin
de personalitate, interese, stare emoțională etc. poate influenta favorabil sau defavorabil relatarea
făcută de martori.

Transpunerea conținuturilor memoriale în limbajul vorbit constituie adeseori sursa unor


posibile erori ce trebuie luate în considerare de specialistul criminalist, întrucât aceasta depinde
atât de fidelitatea perceperii și memorării cât și de capacitatea de verbalizare, de nivelul cultural
și de capacitatea martorului de a expune faptele în mod coerent.

Recunoașterea este un proces mai ușor de realizat decât reproducerea, deoarece operația
de reactualizare este declanșată în prezența obiectului sau a elementelor a căror descriere trebuie
făcută.

În ceea ce privește evocarea unui chip memorat anterior, B. Karlin (1974) a observat că
dacă martorilor li se cere să facă referiri la onestitatea sau simpatia de care se bucura o anumita
persoană, rezultatele sunt mult mai bune decât dacă se cere descrierea atributelor fizice parte cu
parte.

4.3.2. Calitățile psihosociale necesare specialistului criminalist

În ciuda tuturor progreselor tehnologice realizate în domeniul portretului vorbit, rolul


specialistului criminalist a rămas neschimbat. Complexitatea acestei profesii cere armonizarea

106
Ioan Bus, op. cit., pg. 121

102
într-o sinteză echilibrată atât a calităților solicitate psihologului și anchetatorului penal, cât și unui
artist grafician sau pictor.

El trebuie să dea dovada unui ridicat nivel de pregătire. Pe lângă cunoștințele necesare
lucrului pe computere de ultima generație, acestuia ii sunt cerute serioase cunoștințe de artă
grafică și pictură. Numai datorită acestora pot fi surmontate dificultățile de exprimare și
exteriorizare de către martor a datelor memorate în legătură cu semnalmentele persoanei ce se
cere a fi identificată.

Gândirea specialistului criminalist trebuie, totodată, să se orienteze spre esența celor


relatate de martor și, în același timp, să surprindă detaliul care va da expresie portretului vorbit
astfel realizat.

Specialistul criminalist va trebui să aleagă acele întrebări care să stimuleze și să sprijine


procesul de evocare a informațiilor utile scopului urmărit. Va trebui, în multe situații, să
descopere și să sporească interesul martorului pentru cauza ce se află în curs de elucidare.

Pentru înțelegerea și pătrunderea mai eficientă a celor relatate de martor, specialistul


criminalist trebuie să recurgă în mod frecvent și la imaginație. Trebuie să posede, de asemenea,
o mare capacitate de efort voluntar și o bună concentrare a atenției.

Între specialistul criminalist și martor e necesar să se stabilească o cale optimă de


comunicare pentru ca transferul de date între aceștia să dobândească eficiența scontată. În acest
sens, echilibrul emoțional al specialistului va fi întregit prin tact, toleranță, stăpânire de sine,
disponibilitate de a asculta.

Realizarea portretului vorbit al unei persoane nu poate fi limitată la a așeza martorul în


fața ecranului unui computer, pe care sunt lăsate sa defileze varietăți de elemente ale fizionomiei
umane, și la a-l pune să aleagă dintre acestea. Acest proces complex și anevoios este o piatră de
încercare pusă în calea aflării adevărului și care se adresează atât solicitudinii și capacitaților
psihologice ale martorului, cât și perspicacității și sensibilității specialistului criminalist.

Astfel este important ca el să reușească, pe lângă a crea mediul propice martorului pentru
a reda ceea ce știe, să rețină acele elemente ce ii sunt necesare pentru crearea unui portret robot,
chiar daca martorul nu acordă atenție acestor elemente. În aceste momente el trebuie să fie cel
care va canaliza activitatea în acea direcție și acest lucru trebuie făcut în așa fel încât să nu îl
influențeze pe acesta din urmă.

103
CAPITOLUL VII
BALISTICA JUDICIARĂ

Secțiunea 1. Noțiuni introductive.

Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut și s-a


dezvoltat plecând de la bazele și datele științifice oferite de balistica propriu-zisă ca știință care
studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.

Necesitățile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate și arme de foc
- omoruri, sinucideri, tâlhării – au dus la apariția balisticii judiciare.

Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele și


mijloacele tehnico-științifice de studiere a armelor de foc portative, a munițiilor acestora și a
urmelor împușcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras și ulterior a autorului
infracțiunii.

În prezent, gradul de complexitate al infracțiunilor comise cu arme de foc, variază de la


vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la infracțiuni
de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.

Existența unor grupări de tip mafiot, care își dispută supremația asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim ,,economie subterană” și internaționalizarea legăturilor acestor
grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării ,,concurenței”.

Atentatele cu bombă și atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat și


îngrozit opinia publică, făcând să scadă încrederea în instituțiile abilitate de lege cu prevenirea și
combaterea acestor infracțiuni.

Activitățile predilecte ale rețelelor criminalității organizate constau în: traficul de arme;
muniții; substanțe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituție; reciclarea fondurilor
ilicite etc.

Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor și munițiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un număr
mare de arme de proveniență străină să fie introduse ilicit în țară. La acestea se adaugă sustragerile
de armament și muniții, comise pe teritoriul României.

În aceste condiții apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire și impun o


investigare minuțioasă, riguros științifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor
vinovate și a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut
posibilă apariția, pe lângă armamentul clasic și a armamentului cu destinații speciale. Acest tip
de armament este utilizat de forțele de menținere a ordinii publice, de unitățile antiteroriste, dar
în egală măsură și de organizații mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste

104
împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări și
experimente, care să pună la dispoziția specialiștilor, un vast bagaj de cunoștințe, vizând
caracteristicile tehnice, urmele, metodele și mijloacele eficiente de identificare a armamentului
încadrat în această categorie.

Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii și legități


proprii, legături cu alte științe teoretice și practice și metode proprii de cercetare științifică.
Această ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are
aplicabilitate în cauzele privind infracțiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă
interes din punct de vedere militar. Balistica generală are două ramuri: balistica interioară și
balistica exterioară.

Balistica interioară studiază toate fenomenele și procesele care au loc pe timpul


tragerii. Tragerea este un proces termodinamic și gazodinamic complex și rapid, aproape
instantaneu. Sursa de energie utilizată sunt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice,
caracterizați de o mare cantitate de energie chimică. Balistica exterioară este o ramură a
mecanicii, care studiază legile mișcării unui corp greu, aruncat sub un anumit unghi față de
orizont. Balistica terminală sau balistica țintei este preocupată de fenomenul penetrării glonțului
în țintă și a efectelor produse de aceasta. Parte a balisticii terminale este balistica rănilor, în cazul
în care ținta este o persoană.

În prezent balistica interioară și balistica exterioară sunt două științe tehnice de sine
stătătoare și bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite și dispun de legi și mijloace
proprii de investigare teoretică și experimentală. S-au realizat și studii de balistică a țintei, care
abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia
de către proiectil.

Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii,


privind construcția armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii și de utilizarea
acestora în comiterea unor infracțiuni.

Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvântului ,,balistică” se regăsesc în termenul


latin ,,balista” și în grecescul ,,ballo”, care înseamnă ,,a arunca”.107 Termenul provine din
antichitate și evidenția un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic, aruncau
sub un unghi de 450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăților asaltate.

107
F. Moraru, Manual de balistică interioară, București, Editura Militară, 1976, p. 4. Pentru lămuriri
suplimentare V. Macelaru, Manual de balistică judiciară, București, 1972, pp. 7-8.

105
Apariția armamentului portativ și utilizarea acestuia în comiterea unor infracțiuni, a
impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a armelor
folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.108

În anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracțiuni de omor, comisă cu
armă de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma de pe glonț avea corespondență
în tiparul pentru gloanțe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry Goddard nu a
aprofundat cercetările și nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare științifică în acest
domeniu.109

Alexandre Lacassagne, profesor de medicină legală la Lyon, a descoperit pentru prima


dată importanța striațiilor lăsate de ghinturile țevii pe proiectil în procesul identificării armei de
foc, în anul l889.

La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în l888 o tragere experimentală cu o armă în


litigiu, obținând un proiectil model de comparație și a efectuat o examinare comparativă a
proiectilului în litigiu cu acela tras experimental, la microscop, constatând că striațiile celor două
proiectile sunt identice.

În l905 Richard Kokel, șeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidențiat profilul
urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuțe de ceară și oxid de zinc, după care
a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu, cu negativul proiectilelor model de
comparație.

Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în l9l3
de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de foc,
după urmele lăsate pe tubul cartuș și pe capsa acestuia.

Un nume de referință în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american Charles
E. Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecție de armament conținând peste
l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.

108
Primele mențiuni despre utilizarea unor arme ce foloseau praful de pușcă datează din 1247 când
conform notelor lui Albertus Magnus au fost folosite în atacul cetății Sevilla. In 1267 „tunul de mână” este menționat
a fi folosit pe câmpul de luptă sub Henric III. Armele de foc sunt folosite în Italia din 1397, iar din 1424 se
menționează despre forăț armelor de foc de a „sparge armurile”. 1425 Henry VII organizează trupele „ Yeomen of
the Guard” din care jumătate erau dotați cu arcuri si săgeți, iar restul cu archebuse. Apar primele țevi prelucrate
mecanic. 1807 Alexander Forsyth patentează principiul detonării care va conduce la introducerea munițiilor cu capse
explozive. 1831 Sistemul cu muniției cu capse era în folosința generală, iar apoi se extinde începând cu 1843 la
întreg armamentul militar. 1853 Războiul Crimeei este ultimul în care se mai folosesc arme cu încărcare pe la gura
țevii.

109
Măcelaru, V., op. cit., p. 19.

106
Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher și de chimistul Phillipp O.
Gravelle specialist în microscopie și fotografie. În urma demersurilor științifice desfășurate de
cei trei, în l925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a
permis examinarea comparativă simultană a două proiectile (litigiu și model de comparație).

Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955) care
în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a științei
criminalisticii.

În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulți alții,
Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a orașului Stuttgart. Acesta împreună cu
Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai
bune metode de recuperare a gloanțelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de esență
moale, tuburi cu apă, cărți groase etc. De asemenea, au dezvoltat sistemul de ilustrare fotografică
a urmelor comparate.

Primul Război Mondial a schimbat în Europa situația infracționalității. De remarcat că


în această perioadă a crescut producția în masă a armamentului și pe cale de consecință și
numărul de infracțiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut și numărul specialiștilor
interesați de descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la
comiterea unor infracțiuni.

În Luxemburg Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 urmele lăsate pe tubul cartuș și pe
capsă de către mecanismul de percuție și cel de extracție.

În Belgia, dr. G. D. Rochetar a preluat conducerea școlii de criminologie și poliție


științifică și împreună cu lt. col. Mage, profesor la școala de război au efectuat cercetări în
domeniul balisticii judiciare. În Olanda, Hulst, criminalist și chimist, împreună cu Von Leden
Hulseboschi au făcut o serie de experimente și comunicări științifice în domeniu. În Grecia,
Georgiades, în Rusia, Matvojev și Sususkin au editat mai multe lucrări științifice în domeniul
balisticii judiciare. În Suedia, Hary Soderman care lucra la Lyon în calitate de asistent al lui
Locard și-a scris lucrarea de doctorat în domeniul balisticii judiciare. Deja în l930 infracțiunile
comise cu arme de foc erau investigate pe criterii științifice, iar în Europa se utilizau în perioada
respectivă mai multe microscoape de comparare, decât în Statele Unite ale Americii unde a fost
descoperit acest aparat.

Cristalizarea și modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar procesul


continuă la înălțimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producției de armament modern, a
mijloacelor și metodelor moderne de descoperire a infracțiunilor comise cu arme de foc. Ceea
ce a stat la baza acestei ramuri a științei criminalisticii a fost experimentul științific privit la modul
general și experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a creat în timp un
sistem apreciativ pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de muniție, urmele
împușcăturii și valoarea acestora în identificarea armei cu care s-a tras și a autorului infracțiunii.

107
Coroborate cu experiența acumulată de specialiști, precum și utilizarea principiilor și a legităților
puse la dispoziție de științele exacte aceste evoluții au făcut posibil ca balistica judiciară să devină
o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.

Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese și


accesorii. Arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea
de gaze nocive, iritante sau de neutralizare110. Acest tip de arme este utilizat în principal pentru
atac sau apărare, dar și în cadrul unor activități sportive și de divertisment.

Regimul armelor de foc și al munițiilor este reglementat în România prin Legea nr.
295/2004.

Secțiunea 2. Clasificarea armelor de foc

Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înțeleg acele arme a căror
funcționare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanțe aprinse sau
luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Principiul de funcționare se întemeiază pe forța de expansiune a gazelor provenite din


detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

În Legea 295/2004 se fac următoarele clasificări ale armelor:

2.1. Categorii de arme și muniții

1. arme și muniții interzise – arme și muniții a căror procurare, deținere, port și folosire
sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care au competențe în
domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și care sunt prevăzute în categoria A din
anexă;
2. arme și muniții letale – arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea
ori rănirea gravă a persoanelor și care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;
3. arme și muniții neletale – arme și muniții destinate pentru un scop utilitar sau pentru
agrement, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor;
sunt asimilate acestei categorii și armele vechi.

110
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor articolul 3 alineatul 1.

108
2.2. Clasificări ale armelor de foc

a) Clasificarea armelor din punct de vedere al destinației

1. arme militare - arme destinate uzului militar;

2. arme de apărare și pază - arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condițiile
prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice,
precum și bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice;

3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia


gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;

4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în
condițiile prevăzute de lege;

5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi,
care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute
de lege;

6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor


activități din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecției mediului și
protecției împotriva dăunătorilor, precum și desfășurarea de către societățile specializate de pază
a activităților de pază a obiectivelor, bunurilor și valorilor sau a transporturilor unor valori
importante;

7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin


supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;

8. arme cu destinație industrială - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui


scop industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;

9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea


de substanțe tranchilizante;

10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării lor
de către un armurier autorizat;

11. arme de colecție - armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele aflate sau
nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică, științifică,
documentară sau sentimentală deosebită;

12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora,
destinate să fie păstrate în colecții;

109
13. arme de recuzită - arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca
urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor specializate
în domeniul artistic.

b)Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea
proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate
într-o butelie recipient;

2. arme de foc scurte - arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime
totală nu depășește 60 cm;

3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc
dimensiunile armelor de foc scurte;

4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat
și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă
automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

6. arme de foc cu repetiție - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual,
prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;

7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată
după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un
lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă.

La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanță este relevată în
procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracțiunii. Astfel, după construcția
canalului țevii, armele sunt:

- arme cu țeavă lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare
cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu țeavă lisă;

- arme cu țeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au țeavă ghintuită, dar
în special arme militare: puștile, puștile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele
etc.;

- arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită; de exemplu,
arma drilling.

110
Relieful interior al țevii armelor de foc

c) Clasificarea armelor de foc după energia cinetică dezvoltată

O altă clasificare se bazează pe puterea dezvoltată de cartușul armei de foc. Astfel, în


funcție de energia cinetică a putem să încadrăm mult mai corect un anumit tip de cartuș deoarece
indiferent de lungimea sau calibrul acestuia energia este o constantă.

Astfel după energia cinetică dezvoltată cartușele (si implicit armele de foc) pot fi de:

- Mică putere: ce dezvoltă o energie de sub 450 de Jouli (ex: .22LR, .38 Special, .380)
- Medie putere: ce dezvoltă o energie între 450 – 750 de Jouli (ex: .40 SW, .45 ACP,
9mm)
- Mare putere: ce dezvoltă o energie de peste 750 de Jouli (ex: .357 Magnum, .44
Magnum, .50 Magnum, 5,56x45mm NATO, 7,62x39mm)

111
Considerăm că nu se poate face o clasificare precisă pe baza calibrului și credem că
energia cinetică este o trăsătură extrem de importantă.

Calibrul ne ajută să identificăm arma cu care s-a tras însă nu prezintă precizia necesară
spre a clasifica armele după puterea care o dezvoltă pentru că, de multe, ori un glonț de calibru
mai mare poate să aibă mai puțină energie decât unul mai mic. Calibrul, calculându-se în funcție
de diametrul proiectilului, nu și a lungimii întregului cartuș nu acoperă toate trăsăturile esențiale
ale acestuia.

Deoarece energia cinetică este influențată mai mult de viteza pe care o poate imprima
explozia proiectilului și mai puțin masa acestuia, sunt numeroase situațiile când un cartuș de
calibru mai mic va produce urme specifice unui proiectil de calibru mai mare datorită energiei
sale sporite.

În schimb, energia cinetică are un impact direct asupra urmelor lăsate de către proiectil,
în special în corpul uman.

De pildă, un proiectil de calibru .38 Special are același diametru cu un proiectil de


calibru .357 Magnum. Acest lucru se explică prin prisma istoriei calibrului .357 Magnum care
este o derivație a cartușului .38 Special. În fapt, calibrul proiectilelor ambelor cartușe este identic:
9,0678mm. În schimb, diferă lungimea totală a cartușului care, în cazul .38 Special este 39 mm,
iar în cazul .357 Magnum este 40 mm. Alături de aceasta și de cantitatea de pulbere din cartuș
valorile de energie cinetică pentru un cartuș .357 Magnum pot ajunge a fi de 3 ori mai mari decât
valoarea unui cartuș de .38 Special.

Secțiunea 3. Principalele tipuri de arme de foc și muniții

Pentru a fi mai familiarizați cu principalele tipuri de arme vom aborda clasificarea


acestora dintr-o perspectivă generală prezentând cele mai des întâlnite tipuri, caracteristicile lor
precum modul de funcționare, construcția canalului țevii și alte caracteristici determinante.
Balistica judiciară română a omis să prezinte fiecare tip de armă individual și a mers spre a le
clasifica în categorii. Considerăm această abordare ca fiind incompletă, deși corectă științific.
Însă pentru că armele evoluează de-a lungul timpului, clasificările se dovedesc a fi eronate sau
devin perimate, criminalistul trebuie să cunoască întâi principalele tipuri de arme dintr-o
perspectivă generală.

Literatura străină americană subliniază acest fapt, mergând pe o cunoaștere a acestor


arme și mai puțin pe clasificări stricte ale doctrinei române, așadar clasificările sunt mai degrabă
prezentări similare cu ce vom încerca în acest capitol.

112
3.1. Armele de mână

Armele de mână111 sunt arme de foc portabile destinate a fi utilizate de către un trăgător
folosindu-se doar de mâna cu care ține arma. Sunt armele cele mai des întâlnite și principalul lor
avantaj rezidă în faptul că se pot ascunde cu ușurință și purta de către o persoană asupra sa. Sunt
utilizate în special pentru autoapărare. Fiind eficiente la distanță scurtă sunt arme ideale pentru
spații restrânse. Din punct de vedere al prețului, sunt armele cele mai ieftine și accesibile. Aceste
arme pot folosi muniție letală sau neletală (gloanțe de cauciuc, gaze paralizante), însă perspectiva
care ne interesează este cea a armelor letale.

Doctrina străină112 consideră că există patru tipuri de arme de mână:

3.1.1. Pistoale cu un singur foc

Acest tip de pistol are camera de explozie integrată în țeava armei și astfel arma trebuie
reîncărcată după fiecare tragere. De obicei aceste arme sunt pistoalele destinate tirului sportiv113,
dar multe arme vechi folosesc acest sistem. În cazul celor noi, însă, cel mai des întâlnit calibru
este cel de .22, un cartuș cu energie cinetică mică.

3.1.2. Pistoale derringer (pistolul de buzunar)

O variantă a pistolului cu un singur foc este derringerul. Denumirea provine de la Henry


Deringer (1786-1868) un armurier american care a inventat și fabricat acest tip de pistoale.

Derringerul este un pistol de dimensiuni reduse, cu un cartuș de putere medie (.41 sau
.45) având, de obicei, două sau patru țevi ghintuite. Ele nu sunt pistoale cu repetiție și nici
semiautomate deoarece un astfel de mecanism ar duce la creșterea în dimensiuni a armei. Mai
mult, primele tipuri de derringer erau simple și se încărcau pe gura țevii, până la inventarea
cartușului. Scopul acestei arme este ca ea să fie ascunsă cu mare ușurință, a fi scoasă în caz de
nevoie și să aibă suficient de multă putere pentru a ucide.

Aceste arme au reputația proastă de a fi arme de asasini. Un derringer model


Philadelphia, cu o singură țeavă, a fost folosit de John Wilkes Booth pentru a-l asasina pe
președintele S.U.A. Abraham Lincoln în 1865, în timpul unei piese de teatru.

3.1.3. Revolvere

Revolverul este cea mai des întâlnită armă deținută în S.U.A.114 țara care a inventat acest
tip de armă. Inventatorul revolverului este Samuel Colt. Un adagiu în onoarea importanței

111
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pagina 345
112
Vincent J.M. di Maio, Gunshot Wounds - Practical Aspects of Firearms Ballistics and Forensic
Techniques, Second Edition, CRC Press, Boca Raton, Florida, 1999, pag. 21
113
W.F. Rowe, Weapons, Ammunitions and Penetration în Encyclopedia of Forensic Sciences, editura
Academic Press, Burlington, Massachusetts, S.U.A. 2000, pag 962
114
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 22

113
invenției sale este următorul: „Dumnezeu a creat oamenii, însă Samuel Colt i-a făcut egali”115.
Acest tip de armă are ca specific magazia sa în formă de butoiaș. La fiecare apăsare a trăgaciului
butoiașul este rotit cu câteva grade și un cartuș nou este adus în fața cuiului percutor de la capătul
ciocanului, care execută o mișcare de lovire de sus în jos116.

După felul în care în care acționează trăgaciul, revolverele se împart în revolvere cu o


singură acțiune sau revolvere cu acțiune dublă. Prima categorie este cea primitivă și simplă117,
revolverul Colt Single Action fiind un exemplu. În cazul acestui mecanism ciocanul trebuie să
fie tras înapoi manual, numai apoi putând fi acționat trăgaciul. În cazul revolverelor double
action, dezvoltate mai târziu, trăgaciul acționa și un sistem care trăgea înapoi ciocanul, însă acest
lucru implică mărirea forței cu care trebuie acționat asupra trăgaciului, reducând precizia armei.
Orice revolver double action poate fi acționat asemenea unuia single action.

În funcție de construcția cadrului armei, revolverele pot fi de trei feluri: swing-out, break
top sau cu cadru solid. Cel mai des întâlnit tip de revolver este cel swing out (Colt, Smith &
Wesson), în care butoiașul se deschide de o parte a armei de foc. Pentru a scoate afară cartușele
arse se folosește o tijă ejectoare de formă stelată.

Revolverul break top este format din doua piese principale: țeava alături de butoiaș și
patul armei alături de mecanismul de dare a focului. Cele două sunt unite printr-o balama, în
partea din față deasupra apărătoarei trăgaciului, acest ultim tip de revolver fiind cel mai des
întâlnit la modele englezești118 (Webley).

Ultimul tip de cadru este cel solid, astfel, butoiașul rămâne fixat de restul armei,
încărcarea făcându-se cartuș cu cartuș printr-o gaură de alimentare din cadrul revolverului. Acest
tip de cadru este rar întâlnit, fiind specific armelor vechi tip Colt sau Nagant, fiind ineficient.

Un revolver modern poate înmagazina în butoiașul său un număr cuprins între cinci si
opt cartușe119, în funcție de mărimea armei și cea a cartușului. Astfel un S&W 386XL Hunter
(.357 Magnum) are un butoiaș de 7 cartușe, un S&W 500 (.50) are 5 cartușe, însă un revolver de
tir sportiv (S&W 617) poate să aibă și 10 cartușe (.22LR).

Calibrele folosite în cazul revolverelor sunt între .22 și .455 în majoritatea cazurilor120,
însă în mod excepțional un model recent de Smith & Wesson folosește calibrul .50. Datorită
construcției lor, a inexistenței unui închizător și a robusteții lor, aceste arme pot utiliza și cele mai
puternice calibre posibile. După cum am amintit, acesta este calibrul .50, echivalent cu 12,7 mm,

115
„God created men equal. Sam Colt made ‘em equal”
116
C. Suciu, op. cit., pag. 345
117
Brian J. Heard, J., Handbook of firearms and ballistics, editia a doua, editura Wiley-Blackwell,
Chichester, Marea Britanie, 2008, pag. 20
118
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 23
119
W.F. Rowe, op. cit., pag. 962
120
Gerald Burrard, The Identification of firearms and forensic ballistics, editura Herbert Jenkins Ltd.,
Londra 1934, pag. 21

114
având o energie cinetică dezvoltată de 4100 de Jouli. În comparație cartușul de 7,62x39mm folosit
de AK-47 dezvoltă 2073 de Jouli.

3.1.4. Pistoale semiautomate

Pistolul, pistoletul sau pistolul semi-automat este cea mai recentă categorie de armă de
mână. Ea se caracterizează prin faptul că prezintă un încărcător aflat în patul armei (cu puține
excepții precum TEC-9 și Mauser C96) și un sistem de încărcare și reîncărcare semiautomat.

Ceea ce face posibilă reîncărcarea armei în mod automat este forța gazelor care împinge
închizătorul în spate. Principalele sisteme folosite sunt blowback, pentru majoritatea cartușelor,
și delayed blowback pentru cartușe de mai mare putere.

Principalul avantaj al acestor arme este capacitatea mare de înmagazinare a cartușelor.


Pe când un revolver poate avea șase cartușe în butoiașul său, un pistol poate ține în încărcător
chiar și 17 (standard pentru Glock 17) ajungând până la 33 de cartușe (încărcător extins Glock
17). Acest avantaj face ca pistolul să fie propice pentru trageri multiple, în succesiune rapidă.

Deoarece multe modele prezintă un percutor intern și nu un ciocan care să iasă în exterior
ele sunt mai ușor de ascuns în siguranță în haine, posibilitatea unei declanșări accidentale fiind
mică.

În ceea ce privește calibrul folosit, pistoalele variază foarte mult, între calibre precum
cel de .167 pana la cel de .455121. Excepție fac pistoale de calibru .50AE precum Desert Eagle.
Totuși, energia cinetică maximă în cazul ultimului pistol este de 2200 de Jouli (maxim
înregistrat), însă tot se află cam la jumătate din potențialul unui glonț de calibru similar tras dintr-
un revolver. Datorită mecanismului de reîncărcare închizătorul nu poate fi supus unor presiuni
similare celor exercitate în revolvere pe motiv că acesta ar fi proiectat prin partea din spate a
armei si ar lovi trăgătorul.

3.2. Puști ghintuite și puști cu țeavă lisă

3.2.1. Puști ghintuite

Pușca ghintuită este o armă de foc cu țeavă lungă, ghintuită, destinată tragerilor de la
nivelul umărului. Doctrina americană face o diferență între puști ghintuite și puștile cu țeavă lisă.
Considerăm că deși armele se aseamănă mult la exterior, elementul constructiv care le
diferențiază: muniția folosită și țeava adaptată acestei muniții fac ca ele să fie în două categorii
distincte.

121
Gerald Burrard, op. cit., pag. 22

115
Pușca ghintuită este o armă de bătaie lungă, putând fi precisă, în funcție de model, între
300m122 și 2,1km (CheyTac Intervention, .408 CheyTac). Această caracteristică este dată de
specificul existenței ghinturilor și este influențată de energia cinetică a cartușului.

În funcție de mecanismul lor de funcționare ele pot fi cu un singur foc, cu repetiție,


semiautomate sau automate. Cele automate constituie, însă o categorie separată. Cel mai des
utilizat sistem este cel bolt action, cu repetiție.

3.2.2. Puști cu țeavă lisă

Puștile cu țeavă lisă sunt arme de foc cu țeavă lungă, destinate tragerilor de la nivelul
umărului ce folosesc țevi lisă. Proiectilele folosite de aceste arme sunt alicele, mitraliile și
gloanțele. Mitraliile sunt alice mai mari de 5,5mm123.

Aceste arme sunt precise până la o distanță de 50 de metri în cazul alicelor și mitraliilor
și până la cel mult 90 de metri în cazul gloanțelor124 sau proiectilelor Brenneke. Motivul pentru
această precizie redusă este tocmai țeava lisă care nu poate stabiliza proiectilul după ce iese din
țeavă.

Toate modurile de funcționare (reîncărcare) pot fi implementate în cazul puștilor cu


țeavă lisă, însă cel mai des întâlnit este cel cu un singur foc, în special la puștile cu țevi multiple.
Apoi este cel cu repetiție tip pump-action.

Puștile cu țevi multiple pot avea ciocanul expus la exterior sau ascuns, cele din urmă
având un preț mai mare125. Pentru a descărca o astfel de armă, unele sunt dotate cu ejectoare,
astfel cartușul ars este aruncat automat afară din armă după tragere, altele însă trebuind să fie
descărcate manual, acestea având de obicei o articulație prin care se desface țeava de închizător.
Conform legii române, acestea din urmă trebuie purtate frânte tot timpul.

Puștile cu alice semiautomate sunt mai rar întâlnite deoarece costul lor de producție este
mai ridicat și nu au fiabilitatea puștilor cu un singur foc sau celor cu repetiție.

Puștile cu alice automate sunt arme specializate, folosite de trupe speciale și sunt foarte
rar întâlnite, multe din ele rămânând la stadiu experimental (Pancor Jackhammer) dar unele
ajungând să fie fabricate precum Daewoo USAS 12 și Atchisson Assault Shotgun (AA-12).

122
Ronald B. Brown, Homemade Guns and Homemade Ammo, editura Loompanics Unlimited, Port
Townsend, Washigton, S.U.A. 1986, pag. 9
123
Mircea Ion, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti 1978, pag. 107
124
Ronald B. Brown, op. cit., pag. 9
125
Gerald Burrard, op. cit., pag. 17

116
3.3. Arme automate

3.3.1. Puști de asalt

Pușca de asalt este definită în doctrină ca o pușcă ghintuită care: (1) se reîncarcă automat,
(2) are un încărcător de mare capacitate (20 de cartușe sau mai mult) (3) poate executa foc automat
și (4) folosește un cartuș de pușcă de dimensiune medie126.

Această categorie de arme este interzisă spre a fi comercializată de obicei în toate statele
lumii, ele fiind folosite de forțele armate. Diferența între o pușcă de asalt și un pistol mitralieră
stă în faptul că prima folosește un glonț de dimensiuni și putere mai mare, având o energie cinetică
mai mare127.

Prima armă de acest tip inventată a fost pușca Sturmgewehr („pușcă de asalt”) model
1944, dezvoltată în Germania nazistă. O parte din mecanismul ei a fost preluat mai târziu de cea
mai de succes pușcă de asalt: Avtomat Kalashnikova 47. Această armă a fost produsă în 75 de
milioane de exemplare la nivel mondial și este renumită pentru faptul că este simplu de utilizat,
simplu de întreținut și este și adecvat de puternică (cu 25% mai puternică decât M16, din
perspectiva energiei cinetice dezvoltate).

Exemple de puști de asalt sunt: AK-47(7,62x39mm), M16(5,56x45 NATO), M4,


FAMAS (5,56mm), FB F2000 (5,56mm), FN SCAR (L-5,56mm, H-7,62), Steyr AUG/StG
77(5,56mm).

3.3.2. Pistoale mitralieră

Pistolul mitralieră este o armă de foc automată care poate fi operată atât de la nivelul
umărului cât și de la nivelul șoldului128. Sunt considerate arme automate „ușoare” deoarece
folosesc muniție de pistol și nu de pușcă. De obicei ele sunt dotate cu un pat rabatabil (MP 40,
PM md. 90, PA md. 86, UMP, MP5 – telescopic)

3.3.3. Puști mitralieră

Pușca mitralieră este o armă de foc cu țeavă lungă aptă a executa foc automat, folosește
muniție intermediară de pușcă, are un încărcător de capacitate mai mare decât pușca de asalt, sau
este alimentată cu lanț de muniție.

Diferența principală între o pușcă mitralieră și o mitralieră este de greutate. Astfel aceste
arme sunt destinate spre a putea fi operate de către un singur soldat și sunt menite pentru a susține
cu foc automat restul plutonului de soldați. Ele sunt o soluție ofensivă, deosebit de mobilă spre
deosebire de mitraliera grea care este aproape statică în comparație cu pușca mitralieră.

126
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 33
127
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963
128
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 35

117
Terminologic ele sunt denumite și mitraliere ușoare129, un criteriu vizual de diferențiere
este faptul că acestea sunt de regulă dotate doar cu un suport cu două picioare nu cu un trepied.

Aceste arme pot fi operate de la nivelul șoldului, dar acest lucru este greoi și duce la o
precizie scăzută. Poziția de tragere optimă este cea în care arma este sprijinită pe suportul ei.

Exemple de astfel de arme sunt: BAR 1918, H&K MG4 (5,56mm), FN Minimi/M249
SAW (5,56mm), L6 LSW (5,56mm) și RPK (7,62mm), Pușcă Mitralieră md. 1964.

3.3.4. Mitraliere

Mitraliera este o armă care prezintă foarte puțină relevanță pentru balistica judiciară
deoarece este o armă ce se găsește cu precădere în dotarea armatelor și este cu desăvârșire
inaccesibilă civililor130. Însă, deoarece au existat cazuri în care astfel de arme au fost sustrase, ele
pot apărea în cazuistică.

Mitraliera este o armă cu țeavă lungă, aptă să tragă foc automat, montată pe un suport,
alimentată de obicei cu o bandă de muniție, folosind muniție de pușcă de putere și mărime mare
și operată de cel puțin doi soldați.

Acest tip de armă a revoluționat conflictele în secolul XIX și este în dotarea tuturor
armatelor. Ele pot fi folosite la sol de către soldați, se pot monta pe toate tipurile de vehicule și
pot fi controlate și de la distanță sau pot trage automat, independent de voința umană.

Ele sunt proiectate cu posibilitatea de a le fi înlocuite țevile în timpul focului spre a evita
supraîncălzirea și uzarea lor excesivă131, echipajele de mitraliori având de obicei mai multe țevi
pe care le schimbă între ele.

Cel mai cunoscut model de mitralieră este MG42-ul german, folosit în cel de-al doilea
război mondial. Această armă este încă folosită de către unele armate și pe baza acesteia au fost
construite alte mitraliere precum M60-ul american.

Esențial pentru o mitralieră este cadența sa, adică numărul de gloanțe pe care le poate
trage pe minut ce poate varia între 850 (M2 Browning) la 1200 (MG42) până la așa numitele
Minigun (M61 Vulcan) care au o rată de foc de 6000 de gloanțe pe minut.

129
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963
130
Cu toate acestea, reamintim cazul furtului de armament din U.M. 01916 Ciorogârla unde la data de 28
ianuarie 2009 au fost sustrase mai multe arme militare, inclusiv o mitralieră cu afet PKS
131
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963

118
Secțiunea 4. Urmele formate prin împușcare

A.URMELE PRINCIPALE

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL

Ca urmare a acțiunii mecanismului de dare a focului, se produce împușcătura. Inițial se


aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acțiuni mecanice și care aprinde
pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze, presiunea
gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul țevii spre exterior.

La trecerea glonțului prin canalul țevii, suprafața acestuia va întâlni opoziția reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul țevii armei, însă, cămașa
proiectilelor fiind confecționată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul
canalului țevii.

Glonțul intrând în ghinturi, alăturat mișcării de înaintare i se va imprima și o mișcare


spiralată. Mișcarea de rotație a glonțului este foarte mică în canalul țevii, ea crescând după ieșirea
din țeavă.

În primul rând pe glonț se vor imprima ghinturile, sub forma unor striații vizibile cu
ochiul liber. Apoi, suprafața glonțului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori
vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.

Deoarece numărul, direcția, înclinația și lățimea ghinturilor diferă de la un model de


armă la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma și materialul
glonțului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras glonțul respectiv.

Urma creată de ghinturi pe glonț, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonțului, ci
întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al ghinturilor.

Lățimea ghintului poate apărea pe glonț așa cum este ea în realitate, dar numai în
situațiile în care cu arma în cauză s-au tras puține focuri. Prin trageri repetate spațiul dintre
ghinturi se mărește datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanțe și canalul
țevii.

Țevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuințării,


implicit urmele create de gloanțele trase, vor avea o altă configurație.

Asupra macro și microreliefului canalului țevii, acționează presiunea și temperatura


foarte mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul țevii atinge valori între 1000 kg/cm2
și 3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul țevii suportă
aceste presiuni și temperaturi înalte, dar datorită întrebuințării repetate relieful canalului țevii
suferă modificări.
119
În al doilea rând, suprafața canalului țevii, suportând trecerea repetată a gloanțelor, este
erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului țevii, adică depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul țevii.

Proasta întreținere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spațiu inexistent până acum și care este urmare a
acțiunii corozive a ruginii.

Asperitățile canalului țevii sub forma unor zgârieturi pe suprafața glonțului, pot fi șterse
prin însăși acțiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.

Zgârieturile de pe glonț pot avea poziții foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonțului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonțului, spre dreapta ori paralele
cu urmele create de ghinturi pe gloanțe.

Un glonț cu diametrul mai mic decât diametrul canalului țevii va avea mai puține
zgârieturi pe suprafața sa, iar sensul și unghiul de rotație precum și lățimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea
de lovire și depunere, datorită jocului și impactului pe țeavă.

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ

Arătam la începutul acestui capitol, că împușcătura se produce ca urmare a acțiunii


mecanismului percutor asupra capsei și producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind
însă înainte de realizarea percuției și anume, în momentul încărcării, apoi a percutării capsei, iar
după producerea împușcăturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea următoarelor urme,
de această dată nu pe glonț, ci pe tubul cartușului:

- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuș, care se formează în momentul


introducerii cartușului în camera de explozie și în momentul extragerii cartușului, din camera de
explozie după producerea împușcăturii;

- urma cuiului percutor pe suprafața capsei, care se formează în momentul în care acesta
lovește capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;

- urma închizătorului pe suprafața rozetei tubului cartuș, se formează în momentul


împușcăturii când tubul cartușului, împins de gaze, este presat pe suprafața închizătorului;

- urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei și îl trage
înapoi;

- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului, dându-
i poziția de evacuare din armă;

120
- urmele lăsate de pereții camerei de explozie pe corpul tubului cartuș, având forma unei
nervuri longitudinale.

După această prezentare se poate face o clasificare a urmelor existente pe tubul


cartușului.

A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartușului din încărcător în
camera de explozie).

B. Urmele formate în timpul producerii împușcăturii (urma cuiului percutor, urmele


peretelui închizătorului și urmele create de pereții camerei de explozie).

C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuș tras (urmele extractorului, ale
ejectorului și ale ferestrei de evacuare).

Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de
armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un disc. La
revolverele Hagan tubul este susținut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele revolvere
americane vechi nu au cui percutor, cocoșul lovind direct capsa.

Urmele particulare care se creează pe tubul cartușelor de vânătoare nu prezintă nici o


importanță pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartușelor de vânătoare se
refolosesc și în consecință prezintă importanță doar capsa (care se înlocuiește).

3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE


ALTE ŢINTE

Datorită presiunii mari în camera cartușului, respectiv capul tubului, proiectilul nu


găsește altă ieșire decât spre țeavă, unde datorită acțiunii ghinturilor și vitezei mari de deplasare,
se imprimă o mișcare spirală.

Zborul glontelui pe traiectorie, după ieșirea din țeavă se poate solda cu: pătrundere,
străpungere sau ricoșare, datorită densității obiectului și unghiului mic de incidență.

Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum și înfundarea sau ricoșarea au ca


urmare crearea a o serie de urme.

Diametrul și forma orificiilor sunt condiționate de valoarea energiei cinetice a


proiectilului în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va
forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul va
fi mai mare și de formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale țesuturilor cu care vine în
contact.

În orice obiect pe care-l traversează, implicit și în corpul omului, glonțul creează trei
feluri de urme:

121
-orificiul de intrare;

- orificiul de ieșire;

- canalul cuprins între cele două orificii.

Orificiul de intrare

Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din țesuturi de
consistență și duritate diferită.

Țesutul osos se deosebește de celelalte țesuturi, în ce privește consistența și rezistenta


sa, orificiile create în țesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai apropiate de
mărimea reală a proiectilului.

În cazul țesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare
sau în situația în care țesutul se contractă diametrul orificiului va fi mai mic decât cel al
proiectilelor.

În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de
factori: unghiul de lovire; viteza glonțului; felul țesutului lovit; distanța de la care s-a tras.

În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei
perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situația tragerilor efectuate de la distanțe
mici ori cu țeava lipită de țesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată și datorită acțiunii
gazelor (fontă, stelat).

Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracției musculare sau a


contractării inegale a țesuturilor.

În general orificiul de intrare are o formă mai regulată și este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau țesutul muscular întinse de glonț în momentul
impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonțului.

Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur de 5-6
mm.

În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este


aproape egală cu diametrul glonțului sau poate fi cu ceva mai mare.

Dacă glonțul nu pătrunde perpendicular pe suprafața pielii, ci într-un unghi ascuțit,


atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate de
direcția fibrelor cutanate.

Orificiile create de glonț în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor
se vor mări.

122
În cazul tragerilor de la mică distanță (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât
diametrul glonțului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea gazelor, viteză
mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonțului va fi și orificiul de intrare format în cazul
unui unghi de incidență foarte mic (sub 10°).

Când vârful proiectilului este rotunjit sau teșit, marginile orificiului de intrare vor fi
neregulate din cauza contuziei și ruperii țesutului.

Gloanțele cu vârf ascuțit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.

Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de țesut, ceea ce îl


deosebește de toate celelalte plăgi împunse, dar și de orificiul de ieșire.

Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom întâlni fisuri radiale și o serie de alte urme,
datorate factorilor suplimentari ai împușcăturii.

Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom
deosebi după cum s-a tras de la distanță mică sau de la distanță mare. O tragere sub 50 cm va
produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de
substanță. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de orificii
de intrare: între 0,50 și 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate
de grupuri de alice și mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste limite
fiecare alică va crea un orificiu de intrare.

Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme variate,
în funcție de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat și de rezistența materialului.

În sticlă orificiul de intrare a glonțului are forma unui con, cu baza în direcția tragerii,
deoarece proiectilul împinge înainte părți din materialul prin care trece.

Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă
rotundă, iar fisurile concentrice și radiale se vor întinde uniform în toate direcțiile.

Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă
ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcției glonțului.

Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcție de distanța de


tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului și de unghiul de incidență. De pildă, dacă s-a
tras de la distanță mică și sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă cu
diametrul foarte apropiat de cel al glonțului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească).
Aceasta presupune o energie cinetică mare și o viteză apropiată de viteza inițială la gura țevii.

La o tragere efectuată de la mare distanță, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare,


întrucât energia cinetică și viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă
cu spargerea realizată de o piatră.

123
Orificiul de intrare în sticlă diferă și în funcție de forma vârfului glonțului. Astfel, un
glonț cu vârful ascuțit (în condițiile în care unghiul de incidență este de 90°), energia cinetică și
viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat va
fi rotund și foarte apropiat de diametrul glonțului. Acest fenomen se explică prin aceea că glonțul,
în acest caz, va acționa asemeni unui burghiu.

Proiectilele cu vârful teșit (în aceleași condiții de tragere), vor crea orificii rotunde și
apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuțite la vârf vor crea întotdeauna
fisuri radiale.

Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu


proiectilele care le-au creat.

În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului,
deoarece acesta va antrena în mișcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul
verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonțului, datorită
elasticității fibrelor. Această caracteristică o întâlnim și la materialele elastice de genul pielii
neprelucrate și cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.

Pielea tăbăcită și țesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca diametru
de mărimea glonțului.

Orificiul de ieșire

Orificiul de ieșire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu și-a pierdut energia
cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.

Când tragerea este efectuată de la mare distanță sau când proiectilul a străpuns mai multe
obiecte pe traiectorie își pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu de intrare
și un canal la capătul căreia se va opri.

În corpul uman – spre deosebire de orificiul de intrare – orificiul de ieșire nu va mai


prezenta “minus țesut”, respectiv pierdere de substanță, datorită faptului că acum, glontele
“desface” țesutul.

În marea majoritate a cazurilor și mai ales când este vorba de arme cu țeavă scurtă,
gloanțele trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieșind corp
acționează asupra pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieșire prezintă forme
neregulate: fantă, conic, stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanță,
punând în evidență forma orificiului.

Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau fragmentări. În
aceste cazuri, țesuturile și pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De pildă,
un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieșire rupt, neregulat, cu marginile răsfrânte.

124
În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare și
mai multe orificii de ieșire; pot să apară și în situația în care proiectilul desprinde și antrenează
pe traiectul său fragmente osoase.

Se poate întâmpla ca glontele să se rostogolească în urma unei ricoșări interne, când


orificiul de ieșire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că glonțul nu
străpunge, ci lovește cu partea laterală.

Când proiectilul și-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a
pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin
deshidratare au forma și aspectul unor zgârieturi.

Dacă forța vie a glonțului este mare (distanța de tragere fiind relativ mică), la trecerea
prin organele cavitare pline cu substanțe lichide sau vâscoase datorită acțiunii hidrodinamice a
proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.

Acțiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situațiile în care sunt


utilizate arme de calibru mare și care folosesc muniție cu o încărcătură de pulbere considerabilă
(puști, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor de calibru mic,
în aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogolește în momentul impactului.

Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum și în alte
organe consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acțiunea hidrodinamică
a proiectilului se manifestă și la trecerea prin substanța cerebrală.

În toate aceste cazuri orificiul de ieșire va fi foarte mare, uneori poate să lipsească
datorită exploziei organului.

La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieșire mai mare decât
cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte așchii din material sticlos. Baza conului rezultat
prin perforarea sticlei este orificiul de ieșire. Aceste caracteristici le va avea și orificiul de ieșire
într-un os cranian.

În materialul lemnos, orificiul de ieșire are aceleași caracteristici ca și în cazul


orificiului de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieșire mai
mare decât diametrul glonțului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de
ieșire cu un diametru mai mic decât acela al glonțului.

În scândură subțire și placă, orificiul de ieșire prezintă așchieri, iar în tabla de metal,
marginile orificiului de ieșire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.

Urmele de ricoșeu

O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele de ricoșeu.

125
Ricoșeul este o respingere a proiectilului de suprafața unui obiect, datorită unghiului mic
de incidență.

Urma de ricoșeu are forma unui șănțuleț care prezintă o întorsătură finală spre dreapta
sau stânga, în funcție de mișcarea giroscopică a glonțului. Uneori, întorsătura finală este foarte
pronunțată și diferită de sensul de rotație al glonțului, datorită unui contact al acestuia cu un
material mai dens, la ieșirea decât la intrarea în ricoșeu (de exemplu, un nit).

De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare
adâncime, ca apoi să revină la suprafață și să capete o traiectorie – din punct de vedere al
unghiului – identică cu aceea de intrare în ricoșeu.

Canalul

Între orificiul de intrare și cel de ieșire sau între orificiul de intrare și punctul de
înfundare, glontele creează un canal a cărui formă și caracteristici variază de la material la
material.

În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct când el
este prelungirea directă a traiectoriei glonțului imprimată de armă, iar deviat când din diferite
motive (proiectilul lovește ușor) traiectul se modifică și implicit și sensul canalului se va
modifica.

Lățimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glonțului.

Dimensiunea leziuni (canalului), localizarea sa și forma acesteia depind de cantitatea de


energie cinetică pierdută de proiectil, de viteza cu care se pierde această energie și tipul de țesut
prin care acesta trece.

În urma pătrunderii în organism, glonțul acționează prin strivirea și sfârtecarea țesutului


care apoi este aruncat radial în jurul său pe măsură ce acesta intră mai adânc. Acest proces creează
o cavitate temporară de multe ori dimensiunea proiectilului132 ce are o durată de viață între 5 și
10 milisecunde133 pielea revenind la forma sa inițială prin pulsații și contractări succesive, lăsând
în urmă canalul.

132
French, R. W. and Callendar, G. R. Ballistic characteristics of wounding agentsU.S. Government
Printing Office, 1962
133
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 72

126
În cazul folosirii cartușelor de mică putere, de obicei a celor pentru pistol, proiectilul
produce o cavitate temporară mică și pentru a provoca răni semnificative trebuie să lovească un
centru vital. Pe de altă parte, în cazul gloanțelor de pușcă, de viteză și implicit energie mai mare,
glonțul aruncă înapoi tot țesutul prin care acesta trece creând o cavitate temporară de 11 până la
de 12,5 ori diametrul său134.

În țesutul osos, forma canalului diferă în funcție de distanța de tragere, structura osului
și energia cinetică a proiectilului.

134
Fackler, M. L Wound Ballistics: A Review of Common Misconceptions. JAMA 259(18): 2730–2736,
1988, apud Vincent J.M. di Maio

127
Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.

În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un canal
în formă de triunghi de con cu baza mare în direcția de tragere. Când pătrunde sub un unghi
ascuțit va forma un canal neregulat, îndreptat inițial pe traiectoria proiectilului, apoi în trunchi de
con, cu baza spre orificiul de ieșire.

În final, importanța cavității temporare este dată de faptul că nu toate tipurile de țesut au
aceeași rezistență și elasticitate. Astfel, atât dimensiunea acesteia cât și a canalului vor fi
determinate de tipul de țesut prin care trece proiectilul. Luăm spre comparație țesutul muscular
și cel hepatic. Ambele au densitatea similară și vor absorbi aceeași cantitate de energie cinetică,
însă structura lor este diferită, mușchii sunt mai elastic și celulele lor au o coeziune mai mare însă
țesutul hepatic are o coeziune mai mică și este plastic. În cazul țesutului muscular acesta își reia
forma inițială după trecerea proiectilului, rămânând un canal de diametrul proiectilului, însă
țesutul hepatic va prezenta un canal de dimensiunea cavității temporare. În situația în care un
proiectil cu energie cinetică mare trece prin țesut hepatic este probabilă explozia organului.

O formă specială de canal este ,,canalul tangențial” creat de proiectil atunci când
pătrunde într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un unghi
ascuțit și iese aproape de locul de intrare.

Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating mușchii și organele
interne situate aproape de suprafață.

Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.

Spre deosebire de canalele tangențiale există și canale în seton, acestea se formează


numai atunci când energia cinetică a proiectilului este foarte mică, acesta modificându-și
traiectoria (neputând pătrunde în os) și alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu relieful
porțiunii peste care trece.

Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană și realizând forța necesară
străpungerii osului, își modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când datorită
formei calotei craniene și a inerției va ieși afară.
Asemenea canale se pot forma și atunci când glontele întâlnește un mușchi care
contractându-se îi modifică traiectoria inițială sau îl expulzează afară.

În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare în
direcția tragerii, ca de altfel și canalul din oasele plate.

Lemnul (atât umed cât și uscat) precum și tabla metalică, vor prezenta canale cu lățimi
aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului lemnos,
datorate nervurilor).

128
În consecință evidențiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele formate de
arma de foc pe elementele cartușului și pe proiectil; urmele create de proiectil în zborul său pe
traiectorie (orificiul de intrare, orificiul de ieșire, canalul, urmele de ricoșeu).

Inelul de abraziune

Această urmă principală nu trebuie confundată cu urma denumită uneori de literatura


română de specialitate „inel de frecare” care după cum vom vedea este defapt un inel de ștergere.

Inelul de abraziune este o zonă de culoare brună-roșietică (inițial roșu deschis, înaintea
coagulării sângelui) de piele jupuită, o adevărată escoriație produsă în momentul frecării
proiectilului de marginile orificiului de intrare atunci când perforează pielea. Urma este creată în
felul următor: datorită elasticității pielii aceasta este întâi împinsă înapoi de către proiectil si
părțile sale laterale intră în contact cu partea de piele ce va deveni inelul de abraziune (Foto 23).

Foto 23: Modul de producere al inelului de abraziune

Inelul acesta nu este însă produs nici de rotația proiectilul și nici nu este o arsură produsă
de către temperatura glonțului. Cum este demonstrat în literatura de specialitate135 un cartuș de
5,56x45mm tras dintr-o armă M-16A2 face o rotație completă în 178 de milimetri, astfel girația
este insuficientă pentru a produce escoriații.

Urma nu este produsă nici de temperaturile ridicate pe care le are proiectilul când iese
de pe țeavă. Într-un experiment136 s-a măsurat cu o cameră termografică temperatura unui glonț
de 9mm, cămășuit în cupru, în zbor, ca fiind de 152 de grade Celsius, întrând în contact cu pielea
la o viteză de 350m/s timp de aproximativ 0,1 milisecunde, astfel timpul pentru care pielea este
expusă la temperaturi ridicate este extrem de scăzut și nu poate provoca arsuri.

135
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 102
136
Marty, W., Sigrist, T., and Wyler, D. Measurements of the skin temperature at the entry wound by
means of infrared thermography. Amer. J. Forensic Med. Path. 15(1): 1994, pag. 1–4

129
Inelul de abraziune este format de frecarea glonțului de suprafața pielii, dimensiunea
acestuia variind din cauza calibrului armei, pe când forma variază datorită unghiului de intrare și
a particularităților anatomice ale locului de intrare137.

Uneori acest inel poate lipsi cu desăvârșire datorită construcției glonțului și a puterii
acestuia. Astfel în cazul puștilor cu percuție centrală și a gloanțelor de pistol de viteză mare (.357
Magnum) și semi sau complet cămășuite această urmă poate lipsi. De asemenea în zone precum
palmele, planetele și cotul aceste urme nu se întâlnesc de regulă138 datorită grosimii crescute a
pielii în aceste zone.

Foto 24: Orificiu de intrare în palmă fără inel de Foto 25: Orificiu de intrare plantar
abraziune fără inel de abraziune

Importanța acestui inel de abraziune este dată de faptul că el sugerează care orificiu este
cel de intrare.
Inelul de metalizare.
Considerat de doctrina română139 ca urmă secundară a tragerii, credem că locul său este
între urmele principale. În realitate, inelul de metalizare nu este produs de către factori
suplimentari ci de către însuși proiectilul care lasă particule metalice la gura orificiului de intrare,
acestea făcând corp comun cu inelul de abraziune și de cel de ștergere (unde e cazul). La
pătrunderea în corpul uman, inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului
în oase. Considerăm ca este o urmă principală de importanță secundară față de cele prezentate
anterior.

137
W S Smock, op. cit., pag. 379
138
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 104
139
Autorii Camil Suciu şi Vasile Măcelaru definesc urmele secundare ca fiind create de către fenomene
termice şi chimice nu de dinamica proiectilului, însă le definea ca „resturi metalice” desprinse de pe proiectil.

130
Poate fi întâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare,
cât și independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai spre
interior sau când glonțul a străbătut succesiv mai multe obiecte.

Deosebirea dintre inelul de metalizare și inelul de frecare (de ștergere) constă în faptul
că, în timp ce inelul de metalizare conține numai particule din corpul proiectilului, în inelul de
frecare sunt depuse substanțe aderente la suprafața proiectilului provenind din canalul țevii și din
diferitele corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoșat (tablă metalică, sticlă, lemn,
îmbrăcăminte etc.).

Relevarea acestei urme se poate face prin activare cu neutroni, roentgenografie (raze X)
și analiză spectrală140.

B. UMELE SECUNDARE

Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acțiunii pieselor și


mecanismelor armei asupra elementelor cartușului și al acțiunii proiectilului în timpul zborului
său pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor ce
urmează a fi expuse, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împușcăturii (presiunea gazelor,
temperatura acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii etc.)

În momentul producerii împușcăturii, pe lângă proiectil, pe țeavă mai ies și alte produse
din încărcătura cartușului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet și pulbere nearsă.

Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor crea o serie de
urme caracteristice și anume:

- rupturile provocate de presiunea gazelor;

- arsurile provocate de flacără și de temperatura înaltă a gazelor;

- afumările create de pulberea arsă;

- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;

- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) și uneori pe


canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);

- inelul de imprimare relevă gura țevii și îl întâlnim la tragerile cu țeava lipită, datorită
acțiunii reculului.

140
C. Suciu, op. cit., pag. 358

131
1. RUPTURILE

Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcție
de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10 cm), iar mărimea acestora este
în funcție de armamentul și muniția folosită.

Acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la mică distanță sau cu gura țevii lipită de corp
produc sfârtecarea marginilor orificiului de intrare141. Acestea se numesc rupturi și sunt provocate
de gazele care intrând subcutanat produc o răsfrângere dinspre interior spre exterior a țesutului.
Ele apar atunci când stratul de țesut este subțire, gazele pătrunzând până la os, jupuind țesutul de
pe acesta și creând un balon de țesut. Odată ce țesutul își depășește limita elasticității sale se va
rupe, în forme specifice.

Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea gazelor
este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanță – în principiu
– de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.

O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.

La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte,


în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere a
marginilor rupturii în direcția inversă sensului de deplasare a proiectilului.

Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund ușor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului penetrării
proiectilului.

Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund
sub piele însă la contactul cu țesutul osos revin și produc ruptura țesutului cutanat și răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.

Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare
cu acela de ieșire. Prezența urmelor de funingine și a arsurilor create de flacără indică însă cu
certitudine că este vorba de un orificiu de intrare și nu de ieșire.

141
I. Mircea, op. cit., pag. 109

132
2. ARSURILE

Sunt urme secundare care sunt create de acțiunea flăcării și se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Factorii care contribuie la formarea arsurile sunt: distanța de la care se trage,
felul pulberii folosite, vechimea acesteia și felul țevii armei142.

Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul țevii așa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.

În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă
va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea
țevii.

Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din țeavă
ele se răcesc, ca la o distanță de 10-20 cm flacăra să dispară.

De remarcat este că în cazul revolverelor arsurile se pot produce și în cazul în care o


persoană este la mică distanță de butoiașul revolverului.

Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălțăminte, particulele


incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect pergamentos,
de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel și articolele de îmbrăcăminte din
lână.

Bumbacul și alte țesături se pot aprinde fie parțial, fie total.

Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că
împușcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.

În cazul împușcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează


temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartușe succesiv) și în cazul cartușelor vechi, deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura țevii, fiindcă pulberea arde
neregulat.

3. AFUMĂRILE

Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii.

142
C. Suciu, op. cit., pag. 353

133
Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum.

Nitroglicerina și piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea fără
fum conține totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivați ai ureei, săruri de bariu
etc.). Aceste substanțe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de intrare,
formând un cerc a cărui consistență depinde de distanța de la care s-a tras.

Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai
mică decât a celei cu fum și de o colorație mai deschisă (cenușiu și foarte rar verde).

Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de


intrare, de culoare neagră datorită conținutului mare de cărbune.

Distanța de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm. Distanța variază în funcție
de mai mulți factori însă unul important este lungimea țevii armei. Astfel, într-un experiment cu
pistoale de calibru .38 Special cu țevi de lungimi diferite s-a demonstrat că distanța maximă de
afumare se poate obține atunci când se folosește o țeavă cât mai lungă.

Funinginea nu poate produce în mod obișnuit leziuni mecanice datorită greutății foarte
reduse a particulelor sale.

Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și
unul extern mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se pot
deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porțiune liberă, neaferentă de
funingine.

La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică
sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereții săi interiori.

Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcția din care s-a tras formează cu suprafața pielii un unghi ascuțit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.

În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-
un cerc închis, ci sub formă de raze.

Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoșează; în acest caz ea se depune
pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ține arma). Această urmă se relevă cu ajutorul
lupei cu lampă U.V. și este importantă pentru stabilirea distanței de la care s-a tras, pe de-o parte,
iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.

Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci și prin acțiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafața sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.

134
Uneori, afumarea nu apare la suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafața
unui al doilea strat care urmează.

Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza inițială a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafețe
suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) și numai pe al doilea strat,
aflat la o distanță între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

4. TATUAJUL

Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de
intrare, având dimensiuni și densități variabile, în funcție de felul încărcăturii, lungimea țevii,
distanța de la care s-a tras, mărimea și forma particulelor de pulbere.

Tatuajele nu sunt arsuri ci mai degrabă abraziuni punctiforme produse de materialul


nears împins în epidermă. Uneori pot fi antrenate și resturi metalice smulse de proiectil din pereții
tubului cartuș143.

Distanța până la care acționează particulele de pulbere semiarse este de până la 80 cm la


armele neautomate și semiautomate. Această limită este depășită la armele automate care au o
cadență de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).

Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale
granulelor și caracteristicilor armelor de vânătoare.

Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe decât cele
lamelare sau în formă de bandă.

Culoarea tatuajului prezintă o importanță deosebită deoarece pe baza acesteia se poate


stabili dacă tragerea s-a făcut ante sau post mortem. Dacă persoana a fost împușcată post mortem
culoarea urmelor de tatuaj va fi gri sau galbenă și nu roșu-brun sau portocaliu spre roșu cum este
în cazul unei împușcături antemortem144.

Formarea tatuajului, pe lângă condițiile menționate este determinată și de duritatea


obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistență mare va permite particulelor de pulbere
nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru, particulele
depunându-se numai la suprafața sa.

143
C. Suciu, Criminalistică, pag. 356
144
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 91

135
În cazul în care tragerea s-a făcut la un unghi față de corpul victimei se poate releva
direcția tragerii în funcție de densitatea tatuajului. Astfel pulberea arsă va fi distribuită neuniform,
existând o concentrație mai mare pe pielea care s-a aflat de aceeași parte cu țeava

5. INELUL DE FRECARE

Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această
urmă secundară se formează prin depunerea de substanțe aderente la suprafața proiectilului, fie
din canalul țevii, fie pe traiectul exterior (ricoșeu), pe marginile orificiului de intrare.

Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine,
reziduuri de pulbere arsă, reziduuri metalice și substanțe aderente la glonț.

Inelul de frecare este de culoare cenușie si se observă ușor pe obiectele de culoare


deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate în
evidență prin relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime cu
ajutorul radiațiilor ultraviolete.

Examinarea substanțelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a


ordinii tragerilor, și anume la diferențierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu aceeași
armă145. Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei și mai puțină funingine,
pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai
puține substanțe uleioase.

Operațiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase și cu rezultate


neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub ,,beneficiu de inventar” a
acestor urme.

6. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA ŢEVII ARMEI

Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu țeava
lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii țevii
sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate și unele piese din apropierea
gurii țevii sau montate în față (vârful superior al vergelei, a doua țeavă la armele de vânătoare,
amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).

Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura țevii lipită de obiect, este mai mare decât
cel de ieșire. Marginile orificiului vor fi zdrențuite, cu rupturi orientate spre direcția de tragere,
contrar regulii – adică în direcția de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari și faptului că
gazele nu au altă ieșire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale țesutului cutanat sau
franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers raportat la direcția de mișcare a proiectilului.

145
C. Suciu, op. cit., pag. 357

136
Gura țevii va crea așa numitul ,,inel de contuzie”. Datorită reculului, gura țevii se retrage;
revenind, lovește țesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeței lovite, datorită temperaturii
ridicate.

Imprimarea gurii țevii va fi totală sau parțială în funcție de unghiul sub care a fost
sprijinită țeava de obiect:

- imprimarea totală este aceea în care toate părțile proeminente ale țevii sunt atât de bine
imprimate pe piele, încât permit recunoașterea conturului acesteia;

- imprimarea poate avea aspect de ,,semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit țeava
a fost mai mic de 90°.

Foto 29-30: Inel de contuzie

137
Secțiunea 5.
Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc

4.1.Construcția țevii armelor de foc:

Ghinturile, sunt canale realizate în interiorului țevii, prelucrate în așa fel încât să
imprime glonțului o mișcare helicoidală și variază în funcție de mai multe criterii. Părțile de
material al interiorului țevii dintre ghinturi se numesc “plinuri”, iar pereții laterali ai acestora se
numesc “flancuri”. Partea laterală a plinului ce imprimă mișcarea de rotație a glonțului pe sensul
dorit, se numește “flanc de atac” 146.

De remarcat, este că de-a lungul timpului, producătorii de armament au dezvoltat tot mai
multe modele și tehnici de realizare a ghinturilor, în funcție de soluțiile tehnice pe care aceștia le-
au adoptat. Amintim astfel cea mai veche și uzitată tehnică de fabricare a țevilor ghintuite ca fiind
cea de prelucrare prin așchiere, iar cea mai nouă - forjarea la rece. In funcție de destinația armelor
și performanțele balistice urmărite, producătorii au modificat de asemenea și parametri
ghinturilor din interiorul țevii.

Se disting următoarele elemente caracteristice ale unei țevi ghintuite, ce permit


identificarea de gen a armei:
- calibrul țevii (distanța dintre două goluri opuse) “1”;
- diametrul plinurilor (distanța dintre două plinuri opuse) “2”;
- numărul ghinturilor ce variază de la 2 ghinturi (ex: Lee Einfeld 303 British) la
20 de ghinturi (ex: Marlin cal. 22);

Cele mai des întâlnite numere de ghinturi sunt patru (ex: AK 47, Winchester, Ceska,etc.)
și șase (ex: Colt, Browning, Beretta, Remington, Carpati).

La nivel mondial, calibrele folosite la fabricarea industrială a țevilor sunt 2, 4, 5, 6, 7,


8, 10, 12, 16, și 20;
- sensul ghinturilor (spre dreapta sau spre stânga);
- lățimea flancurilor (adâncimea ghintului) “3”;
- lățimea ghinturilor (distanța între flancuri la nivelul ghintului) “4”
- lățimea plinurilor (distanța între flancuri la nivelul plinului) “5”;

146
Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS București, 1972 – pag. 19.

138
- unghiul ghinturilor (unghiul dintre axul țevii și axul ghinturilor) “6”.

4.2. Identificarea armei după urmele create pe proiectile:

Procedeul de identificare al armei după glonț se face prin compararea caracteristicilor


generale și particulare a urmelor pe care țeava armei le creează pe suprafața exterioară a glonțului.

Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care
au fost realizate. Aceste urme apar sub formă de striații pe toată lungimea țevii și au dimensiuni
microscopice, cu un desen unic pentru fiecare țeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate
consecutiv cu aceeași sculă de prelucrare. Aceste striații sunt asemănătoare la același tip, lot și
fabricant de țevi, dar cu cât armele sunt folosite mai mult și funcție de locul de depozitare, mediul
în care se execută tragerile și muniția folosită, cu atât aceste striații se individualizează și capătă
un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striații
caracteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.

Identificarea armei după glonț, se face pe baza acestor striații ce-si reproduc desenul
unic pe cămașa glonțului care trece prin acea țeavă.

La momentul exploziei pulberii din tubul cartuș, glonțul este împins spre înainte de
presiunea creată și se angajează între ghinturile țevii. Întru-cât diametrul glonțului este puțin mai
mare decât calibrul țevii și datorită faptului că materialul acestuia este mult mai moale decât al
țevii, glonțul se va deforma și comprima și se va mula pe plinurile și ghinturile din canalul țevii
prin care trece. Suprafața exterioară a glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri, va fi zgâriată
de acestea în punctele de contact. Striațiile ce se creează sunt dinamice, de natură mecanică și vor
reproduce forma striațiilor de pe plinuri și de pe ghinturi. Urmele ghinturilor se imprimă pe glonț
de regulă atunci când țeava armei este nouă. Dacă țeava este uzată, pe glonț se vor imprima în

139
general numai urmele striațiilor plinurilor8. Practic, striațiile de pe glonț vor reproduce imaginea
negativată a striațiilor de pe plinurile țevii, fiecare urmă de pe glonț fiind de fapt o urmă dinamică
creată de un plin prin frecarea glonțului cu plinul pe toată lungimea acestuia.

Unicitatea desenului pe care îl creează ghinturile țevii pe cămașa glonțului este dată de
două elemente: relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei și materialele și
toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

a) Relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei;

În ceea ce privește aspectul ,modelul și relieful striațiilor plinurilor și golurilor din țeavă
la nivel microscopic, putem spune că sunt stabile, având în vedere densitatea foarte mare și
rezistența materialului țevii unei arme – prin ghinturi si plinuri înțelegând obiectul creator de
urmă. Cu toate acestea, pentru acuratețea identificării, trebuie avut în vedere întregul regim de
“funcționare” al țevii unei arme.

La rece ( prima tragere), materialul țevii este comprimat și mai rigid față de
“funcționarea” acestuia la cald după efectuarea câtorva trageri succesive. Prin încălzire,
materialul țevii se dilată și el, ori la nivelul microscopic al striațiunilor de pe ghinturi și plinuri,
această dilatare influențează direct procesul de identificare prin dispariția unor striații mai fine de
adâncime redusă, ce nu mai apar pe suprafața glonțului, țeava distanțându-se practic puțin câte
puțin de fiecare proiectil tras succesiv. Având în vedere densitatea și duritatea mare a materialului
țevii unei arme, nu se produc modificări ale gradului de elasticitate al acestuia pentru o folosire
normală.

b) Materialele și toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

În funcție de materialul din care sunt confecționate, gloanțele se împart în două


categorii:
- gloanțe fabricate integral din același material (ex: oțel, plumb, etc.);
- gloanțe cu miez și cămașă (ex: corp din plumb învelit în “cămașă” de alamă);

Un element important ce influențează procesul de identificare, este materialul din care


este realizată suprafața exterioară a glonțului: materialul glonțului (în cazul proiectilelor simple)
sau cămașa glonțului (pentru proiectile cu un miez acoperit cu cămașă).

Ca obiect primitor de urmă, proprietățile fizice ale suprafeței exterioare a glonțului


(duritate, elasticitate, rezistență la deformarea plastică), afectează în mod direct urmele create pe
acestea, prin raportate la nivelul microscopic al striațiunilor generate la trecerea glonțului prin
țeava armei. Se vor avea în vedere în cadrul examinării de identificare și toleranțele de fabricație
admise la fabricarea muniției.

140
4.3. Particularități constructive ale gloanțelor:

Luând în considerare faptul că striațiile țevii armei creează urme longitudinale pe corpul
glonțului, un element ce poate influența procesul de identificare, este modul de sertizare al
acestuia în tubul cartuș.

Având în vedere că inelele de sertizare sunt practic șanțuri realizate împrejurul suprafeței
glonțului ca niște gulere, lățimea acestora reduce lungimea striațiilor create. Acest aspect conduce
la mărirea gradului de dificultate în procesul identificării.

În funcție de modul de sertizare, se disting mai multe feluri de gloanțe 9:

- gloanțe fără inel de sertizare:

- gloanțe cu un inel de sertizare:

- gloanțe cu două inele de sertizare:

- gloanțe cu trei inele de sertizare:

- gloanțe cu sertizare în puncte:

Toleranțele dimensionale de fabricație a gloanțelor (admise de altfel) pot face ca anumite


striații mai superficiale să nu genereze integral urme pe suprafața acestora. Astfel, chiar dacă
toleranțele de fabricație sunt de ordinul sutimilor de milimetru, pe un glonț cu un diametru puțin
mai mare pot apărea striații suplimentare față de glonțul “mai mic” de același calibru.

Toleranțele de fabricație, dar și distanța dintre glonț și țeavă, fac ca acesta să nu aibă o
mișcare perfect axială în interiorul țevii. Deplasarea glonțului prin țeava armei este ușor dezaxată,
generând unicitatea striațiunilor ce se creează pe suprafața sa. Desenul creat de plinuri sau
ghinturi, este de fapt rezultatul frecării exteriorului glonțului pe toată lungimea plinului sau
golului din interiorul țevii.

141
Din punct de vedere termic, glonțul suportă acțiunea unor surse de căldură: pe de o parte
căldura degajată de arderea pulberii cartușului care acționează asupra peretelui anterior al
proiectilului, iar de cealaltă parte căldura generată de frecarea cu profilul interior al țevii armei.

De aceea, proprietățile materialului din care sunt fabricate gloanțele, au un rol definitoriu
în crearea striațiunilor, având în vedere că fiecare material dezvoltă o dilatație diferită în aceleași
condiții de presiune și temperatură.

În funcție de compoziția chimică a pulberii folosite, temperatura dezvoltată, precum și


presiunea creată de aceasta, se disting mai multe forme ale urmelor de ardere pe partea anterioară
a glonțului.

Urme ale arderii pulberilor pe gloanțe de producători diferiți


In raport cu aceste criterii, chiar dacă glonțul în litigiu este unul deformat, dacă sunt
prezente suficiente elemente pentru identificare și nu este recuperat doar în fragmente, atunci
stabilirea producătorului său ar trebui să fie posibilă. În acest sens, au fost create baze de date cu
caracteristicile munițiilor fabricate la nivel mondial și care pot fi utilizate în acest scop

În literatura de specialitate nu se indică un număr minim de striații ce trebuie să coincidă


pentru formularea unei concluzii certe, cum se statuează în dactiloscopie de exemplu. Procesul
de identificare este lăsat la aprecierea expertului ce trebuie să evalueze valoarea identificatoare a
striațiilor pe care le are de comparat. Poziția acestora, lățimea, forma și numărul lor nu poate fi
una standard, întru-cât variațiunile sunt nelimitate având în vedere mărimea acestora de nivel
microscopic. Astfel că numai priceperea și experiența expertului pot stabili dacă striațiile ce
coincid de pe două gloanțe sunt sau nu suficiente pentru formularea unei concluzii certe.

Trebuie amintit că la o primă analiză, două proiectile trase cu arme diferite dar de același
calibru, prezintă urme ce seamănă foarte mult între ele. Unicitatea desenului ce stă la baza
identificării sunt tocmai acele urme ce formează un ansamblu reproductibil constant și care are o
formă unică.

142
In scopul realizării unui examen balistic comparativ concludent, este a necesar ca
gloanțele folosite ca material de comparație să fie fabricate de același producător și să fie din
același tip și lot cu proiectilul în litigiu. Se elimină astfel eroarea prin care în cazul comparației
dintre două gloanțe trase cu aceeași armă, rezultatul obținut să fie unul cert negativ, tocmai
datorită faptului că proiectilul de comparație folosit, nu provine de la același producător, tip și lot
de fabricație cu glonțul în litigiu, acesta din urmă ne-având toate striațiile ce se regăsesc pe glonțul
de comparație.

De asemenea, un alt aspect ce trebuie urmărit la obținerea proiectilelor model de


comparație, este acela că ele trebuiesc trase în număr suficient pentru a putea să se reproducă
striațiile din interiorul țevii pe întregul său regim de funcționare.

Prin respectarea acestor două cerințe, ca gloanțele de comparație să parvină din aceeași
sursă cu cele în litigiu și să fie trase în așa fel încât țeava să fie folosită pe întreg regimul ei de
funcționare (de la rece la cald), practic se elimină orice dubiu asupra concluziei expertizei, care
altfel ar putea să fie una susceptibilă de erori.

Secțiunea 6. Specificul cercetării locului faptei în cauze în care s-au utilizat


arme de foc

Desigur că regulile generale de cercetare a locului faptei se aplică și activităților echipei


de criminaliști ce se va deplasa pentru examinarea locului faptei în cazul unor fapte la comiterea
cărora au fost folosite arme de foc.

Cu toate acestea, alături de ele, se impune observarea unor precauții suplimentare:

Ridicarea urmelor
 Fiecare obiect de îmbrăcăminte al victimei (purtătoare ale urmelor împușcăturii) se
ridică și se ambalează individual în ambalaje hârtie. Obiectele de îmbrăcăminte
ude/umede pot fi ambalate numai temporar în saci din material plastic, însă doar pe
durata transportului de la fața locului până la sediul echipei de cercetare, unde se
vor usca imediat și ambala definitiv în ambalaje din hârtie.
 Pentru a preveni intercontaminarea se vor intercala file de hârtie între suprafețele
obiectelor de îmbrăcăminte (în cazul când se impune plierea pentru ambalare).
 Pentru situațiile în care se găsesc obiecte penetrate de gloanțe, deformarea obiectului
atins și aspectul orificiului pot furniza indicii despre direcția din care s-a executat
tragerea. Urma se va fixa prin fotografia metrică și, dacă este posibil, va fi ridicată și
143
conservată în forma inițială( eventual cu întregul obiect ). Înainte de ridicarea urmelor,
acestea se marchează și se descriu în detaliu (fotografii, proces-verbal, schițe la scară)
menționând amănunțit poziția în care au fost descoperite.

Muniția și elementele de muniție trebuie să fie conservate cu atenție deosebită,

în forma inițială, astfel:


 Se utilizează pensete din lemn sau din material plastic la ridicarea tuburilor și
proiectilelor (ori a fragmentelor), apoi se ambalează individual în containere/ recipiente
etichetate, căptușite la interior cu hârtie (preferabil șervețele). Nu se utilizează vata de
bumbac ca și căptușeală întrucât există posibilitatea fixării unor fibre parazite pe
obiectele ridicate; Se vor nota inscripționările aflate pe rozetele sau corpurile tuburilor,
pentru a permite identificarea mărcii și a tipului tuturor cartușelor utilizate;
 Gloanțele care au penetrat zidărie, lemn etc. trebuie ridicate cu atenție prin decuparea
materialului în care se găsesc, utilizând un fierăstrău sau o daltă.

Muniția găsită netrasă/ nepercutată (inclusiv orice ambalaj) va fi recuperată în vederea


examinărilor comparative cu scopul de a se determina caracteristicile balistice.

Muniția model de comparație se ridică pe cât posibil în cutiile originale ale acesteia
(dacă sunt disonibile).

Proiectilele pot furniza și alte probe suplimentare (fibre textile, material biologic,
particule din obiectele ce au fost lovite/zgâriate).Proiectilele care au penetrat sau au atins ținta
generând ricoșeuri, produc la rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături,
așchii etc. și pot transfera pe obiectele cu care au venit în contact urme materie, de exemplu
particule de plumb, alamă, cupru. Orice urmă materie depusă pe glonț (ipsos, sticlă, lemn, sânge)
poate fi utilizată ulterior în vederea stabilirii unor legături între glonț și victimă sau obiectul prin
care s-a tras.

Lipsa tuburilor nu trebuie interpretată în sensul utilizării unui revolver (tuburile au fost
ridicate, puse într-un alt loc sau au rămas blocate în armă). Se va observa în raport cu tipul armei
și localizarea tuburilor direcția în care au fost aruncate (ejectate) tuburile (stânga, dreapta, în sus/
în față, înapoi).

Se vor evidenția eventualele reziduuri de tragere pe obiectele de îmbrăcăminte, mâinile


și corpul suspectului victimei, în inelul de ștergere și pe diferite obiecte. Aceste reziduuri de
tragere sunt ușor de îndepărtat, de exemplu prin spălarea mâinilor cu săpun.

Căutarea reziduurilor de tragere:


 Pe mâinile și corpul suspectului/victimei;
 Pe mănușile și îmbrăcămintea suspectului/victimei;

144
 În inelul de ștergere al orificiului de intrare din victimă/obiecte.
 Pe obiecte aflate în apropierea zonei de unde se apreciază că s-a tras;
 Pe alte materiale sau obiecte, ca urmare a unei posibile contaminări indirecte (ex.
transferul particulelor de pe hainele victimei împușcate pe tapițeria autovehiculului);
Armele găsite la locul faptei vor fi examinate înainte de ridicare sub aspectul găsirii lor
încărcate/ descărcate, asigurate/dezasigurate, prezentând sau nu urme de folosire recentă, cu
muniție blocată în camera de explozie, etc. Ridicarea lor se va face doar cu mâna înmănușată,
pentru a proteja eventualele urme (ADN, papilare) de pe mâner, muniții etc.

145
CAPITOLUL VIII
EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI

Secțiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului scrierii

În practică, în corespondența și încheierile instanțelor de judecată ori altor organe


judiciare întâlnim foarte des termenul “expertiză grafologică”, utilizat cu sensul de “expertiză
grafoscopică”. Deși codurile de procedură, nu fac precizări explicite asupra tipului de expertiză,
este evident că “procedura verificării de scripte” nu are ca obiectiv examinarea personalității
autorului scrierii ori semnăturilor contestate, ci identificarea acestuia. Literatura de specialitate a
relevat faptul că cele două discipline vizează domenii de cercetare diferite.147

Este de remarcat, de asemenea, că cele două modalități de examinare a scrisului au fost


la origine „ejusdem farinae”, dezvoltându-se istoric ca o unitate de concepte și metode intuitive
și experimentale destinate examinării scrisului.148 La începuturi, Grafologia includea și ceea ce
mai târziu se va constitui separat ca ramură a Criminalisticii, Grafoscopia.

Într-o formulare sintetică putem concluziona că dacă Grafologia ne spune cum este
autorul scrierii sub aspectele personalității, temperamentului, abilităților, Grafoscopia răspunde
întrebării „cine este executantul scrierii?”.

Literatura română de specialitate definește Grafologia ca fiind știința care are ca obiect
studiul scrisului unei persoane pentru a determina caracterul, temperamentul, în general
personalitatea, cu calitățile și defectele acelei persoane.149

Conform definiției, formulate de Girolamo Moretti (considerat de unii părintele


grafologiei italiene moderne), la care subscriem pentru conciziunea sa, “Grafologia este știința
experimentală care prin simplul gest grafic al unui scris, relevă tendințele naturii”.150 Aceasta
este concordantă cu spiritul definiției lui Moretti, care apreciază gestul grafic ca pe ceva automat,
spontan, căruia obișnuința îi conferă o atitudine personală, eliberată de controlul conștient, încât
gestul grafic este materializarea personalității scriptorului151.

147
N. Dan. I. Anghelescu ș.a., Dicționar de Criminalistică, Ed. Ştiințifică și Enciclopedică București,
1986, p. 96.
148
M.R. Hecker, Traktat über den Wissenschaftlichkeitsanspruch der Forensichen Schriftvergleichung,
Ed. Kolonia Ltd.Wroclaw, 2000, p. 45.
149
A. Athanasiu, Tratat de grafologie.Cunoașterea personalității prin scris,Ed. Humanitas, București,
1996, p. 5.
150
G.M. Moretti,Trattato di Grafologia.Intelligenza-Sentimento, Ed. Messagero, Padova, 13-ima
Edizione 1985, p. 3.
151
L. Torbidoni, L Zanin ,Graphologie, Ed. Frison-Roche Paris, 1993, p. 13.

146
Etimologic, termenul își are originea în cuvintele grecești grafein-scriere și logos-
studiu, fiind utilizat pentru prima dată de abatele Jean Hippolyte Michon în lucrarea sa „Systeme
de la graphologie, l’art de connaitre les hommes d’apres leur ecriture”.

Metoda de studiu a Grafologiei are ca punct de plecare teoria expresivității potrivit


căreia orice mișcare exprimă caracterul personal al executantului, reflectat în modalitățile și
amplitudinea sentimentului relevat. Aceasta este consecința naturală a corelării neuronice
existente între diferitele zone ale creierului – zona motorie, cortexul și centrii emoționali ai
subcortexului - care prin intermediul căii piramidale comune ajung la ramurile anterioare ale
măduvei spinării generând astfel gestica de tip personal, inclusiv mimica, scrisul, dansul etc.

Grafologia apare astfel ca o disciplină complexă care tinde să descrie personalitatea


autorului scrierii prin evaluarea condițiilor subiective ale scriptorului și scrierii, care se
întemeiază pe teza că personalitatea unei persoane este recognoscibilă în gesturile sale conștiente
și inconștiente. De altfel, doctrina italiană a relevat că „a ne ocupa de știința Grafologiei înseamnă
a ne cunoaște pe noi înșine înainte de a interveni asupra altora”152.

Chiar dacă cercetarea scrisului are rădăcini în perioada antică, prima operă propriu-zisă
dedicată examinării scrisului poate fi considerată lucrarea medicului și profesorului universitar
Camillo Baldi intitulată „O metodă de recunoaștere a naturii și calității unui scriptor prin
scrierea sa”, publicată în 1622.

Este de remarcat contribuția lui Francis Galton care, încă în 1883, pe baza studiilor sale
asupra gemenilor monozigotici, a concluzionat că în scris - mai mult decât în orice alt domeniu -
aceștia apar cu trăsături de personalitate diferite.

Hocquart, reprezentant de marcă al școlii franceze, a publicat, în 1812, lucrarea „L’art


de juger de l’esprit et du caractere des hommes sur leur ecriture”, cuprinzând norme de natură
a permite formarea unei baze experimentale în Grafologie.

În 1830 s-a înființat Societatea Grafologică constituită mai ales din membri ai clerului:
abatele Michon (1806-1881), Baudinet episcop de Amines, abatele Flandrin și alții. Așa cum
însuși Michon remarca,153 meritul operei sale este acela de a fi dat Grafologiei un caracter
rațional, științific, stabilind principiile și legile acestui domeniu științific. Discipol al lui Michon,
J. Crepieux-Jamin a efectuat o valorificare sistematică a realizărilor intuitive ale maestrului,
atribuind calități psihice nu doar semnelor izolate, dar și ansamblului de gesturi grafice care
alcătuiesc scrisul unei persoane.

Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii care utilizând metode și cunoștințe


complexe din domeniul fiziologiei, psihologiei, dar și al anatomiei, caligrafiei și grafologiei,

152
E. Crotti, A. Magni, Grafologia Ed.Red Como, 1994, p. 9.
153
Apud L. Torbidoni L Zanin, op.cit, p. 22.

147
servește la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea autorului unei
manifestări grafice: scriere, semne de punctuație, cifre, semnături, alte elemente de aceeași
natură.

Literatura criminalistică română a precizat că obiectul nemijlocit al expertizei grafice se


concretizează în practică în următoarele situații 154:

- verificarea faptului dacă un text sau o semnătura(n.n.) provin realmente de la scriptorul


nominalizat;

- identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură(n.n.) despre care s-a
probat cu certitudine ca nu au fost executate de titularul prezumat;

- identificarea autorilor unor scrisori anonime, semnături fictive, adăugiri etc.;

Originile examinării judiciare a scrisului au fost identificate în antichitate, începând cu


„Lex Cornelia de Falsis”, care atestă primele reguli de cercetare a falsurilor. Abatele Michon
apare și în acest domeniu ca un antemergător, el fiind fondatorul unei structuri de „semne fixe”
pe temeiul cărora s-au constituit și funcționează și în prezent premisele identificării autorilor
scrierii155. În conformitate cu spiritul și nivelul de cunoaștere al epocii, acestea au însă un caracter
limitat, privind scrierea ca pe ceva static.

În România sunt fundamentale lucrările lui H. Stahl, „Expertiza grafică anonimul și


falsul” (1929) și Aurel Boia, „Scrisul orbilor” (1932), care prin cercetările lor au acționat
concomitent ca experți grafici dar și ca grafologi. Lui Aurel Boia i se datorează realizarea, pe
temeiul cercetărilor de grafologie, a unui tablou de clasificare a scrisurilor, util expertizei grafice.
De asemenea, în ultimii ani ai secolului XX au fost reluate preocupările de grafologie sub
influența profesorului univ. dr. Andrei Athanasiu, autorul unui „Tratat de grafologie” (1996). S-
au publicat cărți cu semnificative referiri la Grafologie dar și la expertiza grafică, iar alți experți
grafici (R. Constantin și L. Ionescu) s-au dedicat cursurilor universitare de specialitate. În acest
domeniu, rămâne încă o lucrare de referință, chiar dacă a trecut o importantă perioadă de timp de
la publicarea sa (1973), monografia lui Lucian Ionescu intitulată „Expertiza criminalistică a
scrisului”.

Delimitarea netă între cele două domenii are mai degrabă un caracter scolastic,
cunoștințele despre mecanismele intime ale scrisului dezvoltându-se concomitent în cele două
domenii ale examinării scrisului. Ambele discipline se ocupă cu studierea scrisului, prin
modalități conexe, dar și distincte, având nu numai finalități diferite dar și criterii de investigare
diferite. Concluzionând, putem aprecia ca între Grafologie și Grafoscopie există următoarele
deosebiri:

154
L. Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed. Dacia 1972. , p. 17-18
155
M.R.Hecker,op.cit. , p. 8.

148
- Grafologia este o știință care urmărește surprinderea caracterului unei persoane prin
examinarea scrisului acesteia, în timp ce Grafoscopia studiază scrisul din perspectiva identificării
și/sau diferențierii autorilor scrisului după elemente dominate grafic –dimensiune, direcție,
presiune, continuitate etc.;

- Grafologia este o disciplină experimentală, destinată cunoașterii personalității


scriptorului prin raportare la scrisul său. Ea vizează surprinderea modului în care trăsăturile
psihologice și caracterologice ale autorului sunt reflectate de manifestările sale grafice.
Grafoscopia servește identificării autorului pe temeiul celor două componente fundamentale ale
scrisului: individualitatea și stabilitatea relativă;

- Grafologia examinează scrisuri sincere, nedisimulate, autorul fiind cunoscut și


necontestat ca identitate, iar expertiza grafică supune atenției scrisurile contestate, precum și
probele de scris ale autorilor prezumtivi;

- Grafologia acționează ca un demers cognitiv corelat cu matricea psiho-fiziologică a


autorului scrierii, în timp ce Grafoscopia studiază simplul „produs finit” al gestului grafic;

- Grafologia ia în considerare legile fizice ale scrierii, aplicând însă cu scop interpretativ
în evaluarea răspunsului final legile psihologiei scrisului. Grafoscopia apelează la legile fizice
ale scrierii, aplică în raționamente uneori conceptele psihologice asupra unor mecanisme
particulare ale scrierii, dar nu face și interpretări ale acestora;156

- metodologia Grafologiei interpretează, pe temeiul legilor psihologiei și scrierii,


semantica determinată a acestuia, încadrând gestul grafic într-un proces factic complex și
exhaustiv. Metodologia Grafoscopiei optează pentru confruntarea și interpretarea fenomenelor
grafice (trasee, forme, semne grafice tipizate și particulare) în contextul logicii lor motrice,
formulând post confruntativ aprecieri de natură formală și de semantică;

- în Grafologie, metoda descriptivă are un caracter de reper obiectiv, interpretările fiind


însă de natură psihologică și neuromusculară. Grafoscopia recurge în mod determinant la metoda
descriptivă, interpretarea datelor furnizate pe această cale fiind însă extrem de limitată;

- grafologul poate respinge un scris neadecvat, expertul grafic este adesea forțat să
realizeze comparații pe baza unui singur act cu scris sau a unei semnături necontestate;

- expertiza grafologică examinează un scris finalizat (necontestat) spre a evidenția


caracteristicile personalității autorului (cert) prin latura lor psihologică - normală sau patologică
- cu luarea în considerare și a condițiilor ambientale de execuție - stres, disconfort fizic, psihic
etc.

156
A.Frățilă, R. Constantin, Expertiza grafică și raționamentul prin analogie, Ed. Tehnică, București
2000, p. 11.

149
- Grafoscopia cercetează în semnele grafice particularitățile scrisului (contestat) unei
persoane (scriptorul prezumat) și le compară cu materialele de referință (probe) pentru
evidențierea individualității grafice și stabilirea autenticității unui produs grafic.

Între cele două ramuri, diferite ca finalitate și metode, dar operând cu principii comune,
există alături de deosebiri și numeroase asemănări. Ele își au sorgintea în utilizarea cunoștințelor
despre mecanismele scrierii, ale mișcării grafice în totalitatea sa, precum și în metodele
particulare utilizate de fiecare ramură. De altfel, jurisprudența italiană a remarcat că „expertiza
grafică bazată doar pe interpretarea caligrafică este în general insuficientă fără contribuția
grafologiei care poate să înlăture pericolul unei erori.”157, În esența lor, atât Grafologia cât și
Grafoscopia au ca scop imediat și mediat identificarea scrisului și atribuirea sa, în final, unui
autor. Ca elemente de pregătire tehnică și capacitate diagnostică aceste două domenii trebuie în
mod necesar să colaboreze și să se coordoneze.158

Aplicațiile practice ale Grafologiei - ca instrument adjuvant al deciziilor de angajare


pentru anumite posturi, ori grafoterapia - sunt incitante, de asemenea, la o primă vedere. S-a
opinat în mediul profesional că, în ansamblul cunoștințelor de caracterologie, aplicațiile
grafologiei ar putea fi utile organelor judiciare. Avem însă serioase rezerve cu privire la
background-ul profesional necesar și chiar la validitatea unor asemenea opinii formulate fără o
solidă formare ca grafolog și psiholog.

Practica de expertiză a relevat că (aparent) „mai simpla” Grafoscopie nu este suficient


înțeleasă și cunoscută de către magistrați, avocați sau juriști, în general. Lăsând la o parte
confuziile terminologice - minore în finalitatea lor - constatăm adesea limite serioase ale
cunoștințelor, nu numai în aprecierea concluziilor expertizelor, dar mai ales în pregătirea
expertizelor și formularea obiectivelor ori alegerea materialelor de comparație. Privind în viitor,
observăm nevoia imperativă de completare a formării profesionale a tinerilor magistrați cu mult
mai temeinice cunoștințe aplicate de pregătire, dispunere și valorificarea a expertizelor grafice în
cauzele penale și civile.

1.2 Ce este scrisul ?

Răspunsul la această întrebare poate părea la prima vedere unul facil. Enciclopedia
Criminalistică ne spune că scrisul este o formațiune de caractere, litere sau simboluri realizate
prin utilizarea unui model ce poate fi recunoscut și care este constituit pentru a putea comunica
cu alte persoane. 159 însă o definiție a scrisului nu este ușor de formulat într-o frază.

Prin rolul complex și marea sa semnificație socio-umană scrisul este mai mult decât o
simplă așternere pe suport material a unor semne care însumate să alcătuiască cuvinte ori fraze,
ori să reprezinte „marca grafică” a unui autor. Scrisul a constituit mijlocul suprem de comunicare
157
Rev. Magistratura 29 Dicembre 1959, Seconda Sezzione della Corte di Cassazione, Giustizia penale,
volume. III, p. 358.
158
B.Vetorazzo, Grafologia giudiziaria e perizia grafica, Giuffre Editore Milano, 2004, p. 73.
159
The Encyclopedia of Forensic Sciences, Academic Press 2000, pag. 584

150
inter-umană, o culme și un vehicul a progresului intelectual pentru multe secole, rămânând și azi
un produs al educației și semn al culturii. Pe de altă parte pe lângă valențele sale culturale,
emoționale, personale, scrisul este și un important mijloc de identificare a persoanei. În literatura
recentă s-a spus că „Scrierea, ca mijloc de fixare și comunicare a ideilor constituie o deprindere,
și anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate varii acte motrice.”160 Prin scris, ideile
sunt fixate pe o suprafață cu ajutorul unor semne convenționale care redau sunetele ce alcătuiesc
cuvintele. Se înțelege, deja, că între scris, gândire și limbaj este o legătură organică. Se mai poate
deduce încă un fapt important și anume că actul scrierii se află sub imediatul control al creierului.

Citându-l implicit pe Camillo Baldi, s-a susținut cu temei că particularitățile grafice


dintr-un scris sunt irepetabile într-un alt scris și ireproductibile în totalitatea lor de o altă
persoană,161. Din această perspectivă scrisul poate fi privit atât ca mijloc de identificare
criminalistică grafoscopică, dar și ca instrument de evaluare grafologica. Însă despre asemănările
și deosebirile dintre cele două domenii conexe vom vorbi la timpul potrivit în cadrul acestei
lucrări. Credem adecvat mai întâi, în spiritul oricărui demers cu pretenții de seriozitate, că se
impune a începe printr-o definire a noțiunii asupra căreia operăm sub aspect cognitiv.

Ca activitate specific umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală, motrică și de


comunicare dobândită în cadrul unui proces de învățare prin repetare. Realizat printr-un
ansamblu de gesturi grafice cu caracter de automatisme controlate, el este un mijloc specific
destinat fixării, transmiterii și valorificării complexe a imaginilor, percepțiilor, ideilor,
sentimentelor și altor elemente rezultate din procesul activității intelectuale omenești și este
alcătuit din structuri ce pot include : litere, cifre, cuvinte, fraze, precum și derivatele cu caracter
de individualitate ale acestora. : semnături, ideograme, prescurtări, etc. În noțiunea de scris162
trebuie să includem nu numai manifestările explicit literale, dar și cele grafice neliterale : semne
de punctuație, modurile de subliniere, semnele care însoțesc cifrele de numerotare a paginilor, de
continuitate ori finalizare a frazei, marcarea aliniatelor, desenele explicative, chiar modurile de
anulare ale unor cuvinte 163 .Gestul grafic se constituie astfel ca un act conștient, coordonat, care
prin intermediul învățării integrate procesului educativ devine în funcție de timpul și frecvența
repetitivității exercițiilor, o activitate semi-reflexă coordonată, cu conținut ideatic și de
comunicare.

Dintr-o perspectivă sintetică (deși oarecum reducționistă n.n.) scrisul poate fi privit ca
produsul deprinderilor grafice ale persoanei constând din elemente de text, componente cifrice și
semnături. El este urma materializată a ideilor, dar una de un gen cu totul aparte164. Ca și ființa

160
R: Constantin-Grafologie,Ed. SAAB, București 2006 pag. 76.
161
L. Ionescu, D. Sandu-Identificarea criminalistică- ed, Ştiințifică, București 1990. pag. 99 cu referire
la .
162
Scrisul materializat în formele grafice ale unui manuscris, este urmarea activității nervoase și musculare
a omului, tradusă printr-un complex de mișcări sau de deprinderi tehnice “ L.Ionescu Expertiza criminalistică a
scrisului Ed. Junimea Iași 1973, pag. 17.
163
Gh Pășescu,Particularitățile expertizei semnelor auxiliare ale scrisului în Colectiv -Metode și tehnici
de identificare criminalistică ,Asociația Criminaliștilor din România București 2006 pag. 128
164
L. Ionescu op.cit. pag. 16.

151
umană care îl produce, scrisul este o realitate dinamică, chiar dacă la prima vedere el pare un
ansamblu de structuri standardizate (modelele caligrafice învățate în școala primară). Am dori să
reamintim susținerea, la care achiesăm ,conform căreia: „Scrisul ca mijloc de identificare nu se
limitează însă doar la grafismul propriu - zis, el cuprinzând și alte forme de exprimare grafică a
persoanei, inclusiv desenele, ideogramele ori semnăturile neliterale (subl.ns.), accentele și
punctuația"165.

În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare și fixare se constituie la nivelul


cortexului166 un ansamblu de legături de natura a permite transpunerea în elemente grafice a
percepțiilor, a simbolurilor rezultate prin ascultare, citire, pronunție, ca și cele produse în procesul
intim al reflexiei și creației ideatice. Indiferent de forma concretă pe care o îmbracă (cuvinte,
semne, etc.), se poate însă observa cum chiar dacă există o anumită similitudine între primele linii
trase pe hârtie de copilul neștiutor și primele sale încercări de scriere, a scrierii sale se manifestă
deja semnificative schimbări. În cursul învățării scrierii, ca și pe parcursul cristalizării sale
grafice, scrierea unei anumite persoane rămâne însă „constituțional” aceeași chiar dacă în
evoluția ulterioară ea suportă amprentele pasagere ale unor momente ori șocuri ce pot marca
personalitatea.

Scrisul se însușește ca orice deprindere prin exerciții repetate timp îndelungat. La fel ca
orice deprindere scrisul poate stagna imediat după ce atinge un nivel minim de automatizare sau
se poate perfecționa, printr-un proces evolutiv care poate fi considerat ca încheiat când scrisul
atinge așa-numitul nivel general superior. Acesta s-ar caracteriza printr-o dexteritate deosebită și
prin simplificarea sau stilizarea semnelor grafice. Coordonarea este, de asemenea, la parametrii
maximi.

Mecanismul care asigură scrierea este extrem de complicat și are o multitudine de


componente. Unele dintre acestea se manifestă constant, altele sunt variabile. Pentru ilustrarea
acestui aspect redăm un pasaj elocvent dintr-o carte mai puțin cunoscută, un compendiu de
criminologie și poliție științifică avându-l ca autor pe Guillame Beroud: „Scrisul este urma lăsată
de un ansamblu de gesturi. Gesturile acestea ca toată mimica omenească sunt condiționate în
același timp de elemente variabile și de elemente constante”.

Variabile: excitația cerebrală, graba, temperatura exterioară, instrumentele


întrebuințate.

Constante: educația și obișnuința, care au fixat tipul caligrafiei, poziția mâinii,


lungimile osoase ale membrului scriitor, elasticitatea pumnului, forța mușchilor antebrachiali și
palmari.

165
L. Torbidoni ,L Zanin-Grafologia Test teoretico pratico Brescia 1998 pag. 33
166
Ludwig Klages îl numea « dansul stiloului pe hârtie », în care mâna care scrie este corpul balerinei,al
dansatorului, iar marele regizor al acestui dans e creierul nostru (Apud.Domenico Franco-« La perizia grafica a
base grafologica » Ed. Instituto di indagini psichologiche Milano 1978 pag. 78).

152
Rezultanta acestor factori este o pletora de gesturi care nu sunt totdeauna identice cu ele
însele, dar îndestulător de asemănătoare, ca identitatea autorului lor să rămână constant
perceptibilă”.

Această enumerare a elementelor constante și variabile care stau la baza scrierii poate fi
completată cu foarte mulți factori de acest fel dar o astfel de operație ar depăși intențiile noastre.
Ne mulțumim să repetăm că mecanismul scrierii este extrem de complex, practic, la orice act
scriptural participând într-un fel sau altul întregul ansamblu psiho-fizic în care rezidă o persoană.
„Scrisul - preciza C.I.Parhon – este într-adevăr graficul unei persoane....”. Este vorba de un grafic
mai complicat care prezintă raporturi atât de strânse cu personalitatea autorului încât se poate
recunoaște o persoană după scrisul său așa cum se recunoaște după figură sau după fotografia
sa”.

Individualitatea strictă a oricărei persoane determină și individualitatea scrisului ca


expresie sintetică a autorului său. Individualitatea scrisului este acea proprietate a acestuia de a fi
propriu doar autorului său. Prin caracteristicile de ordin grafic care îl definesc scrisul unei
anumite persoane prezintă deosebiri esențiale față de orice scris aparținând oricărei alte persoane.
Elementele constante din mecanismul ce stă la baza scrierii au un rol major în realizarea
complexului de mișcări automatizate ceea ce face ca rezultanta lor să fie la fiecare act scriptural
aceeași. Manifestarea lor stabilă conferă scrisului proprietatea de a fi stabil. Acest adevăr științific
este exprimat în termeni extrem de clari e cunoscuta cercetătoare a scrisului, E. Solange-Pellat în
prima „lege” a scrisului: „Gestul grafic se află sub influența imediată a creierului. Forma sa nu
este modificată de organul scriptor dacă acesta funcționează normal și este suficient de adaptat la
funcția sa”167. În plan grafic stabilitatea scrierii se traduce prin apariția unui grup de atribute
manifeste constant. Această grupare individualizatoare poate fi decelată de marea diversitate de
forme grafice generate de constituenții variabili ai mecanismului scrierii care au caracter
circumstanțial. Stabilitatea scrisului ar fi imuabilă dacă aparatul ce îl creează nu s-ar caracteriza
printr-o mare reactivitate ce îl face să reacționeze cu promptitudine la stimuli endogeni și exogeni.

Această proprietate a mecanismului scrierii a fost sesizată și de cunoscutul grafolog și


mai ales expert grafic H.Stahl care nota sugestiv: „... s-a observat, într-un cuvânt că scrisul e un
aparat înregistrator extrem de sensibil al inteligenței, sensibilității și voinței”.

La polul opus, se situează scrisurile ce prezintă un tablou aparent diferit de la o execuție


la alta. Deosebirile sunt evidente dar nu alterează structura fundamentală a scrisului care poate fi
determinată prin observație. Numim aceste ambitusuri ale variabilității, mică și mare variabilitate.
Undeva, între aceste praguri se situează variabilitatea medie, scrisurile cu această caracteristică
fiind identificabile. Variabilitatea poate fi considerată ca o manifestare naturală a oricărui scris.
De aceea, în expertiza tehnică a documentelor absența acestui fenomen este interpretată ca fiind

167
E.Solange-Pellat – Les lois de l'écriture, Paris, VUIBERT 1927, pag. 14.

153
un indiciu de fals. Stabilirea gradului de variabilitate pe care îl prezintă un scris sau o semnătură
este important în expertiză deoarece ne oferă o imagine credibilă a posibilităților scripturale ale
unei persoane și permite o evaluare a deosebirilor ce sunt raportate la limitele și direcțiile
fenomenului.

Uneori apare chiar și tendința negativă de explicare forțată a unor deosebiri ce sunt
interpretate ca efecte ale unei mari variabilități. Referitor la variabilitatea naturală a scrisului ar
mai fi necesare câteva precizări care vor fi de folos pentru evitarea unor posibile confuzii. Astfel,
variabilitatea scrierii nu trebuie confundată cu folosirea de către un scriptor a două sau mai multe
tipuri de scriere prin tipul de scriere aceasta înțelegându-se un scris compus în exclusivitate sau
în mare măsură din litere de același fel.

Variabilitatea scrisului nu se confundă nici cu variantele de scriere prin variantă de


scriere înțelegând un anumit mod de scriere în cadrul aceluiași tip de scriere. Variantele de scris
pot fi însă considerate ca modalități de expresie ale variabilității. Variabilitatea scrisului nu se
manifestă în mod nelimitat și în toate direcțiile astfel că nu este în măsură să lezeze stabilitatea
scrisului. În schimb, aceasta poate fi grav afectată de alte fenomene datorate tot reactivității
mecanismului de scriere. Faptul că scrisul unei persoane poate suferi modificări esențiale conferă
proprietății scrisului de a fi stabil o oarecare relativitate. Această stare de fapt este corect explicată
prin sintagma „stabilitate relativă”. Paleta agenților care provoacă modificări esențiale ale
scrisului este destul de largă. Aceasta include: leziunile sau/și afecțiunile unor părți ale corpului
sau ale unor organe care participă la mecanismul de scriere, o lungă listă de boli grave,
intoxicațiile grave, condițiile de scriere neobișnuite ș.a. Sub acțiunea unora dintre acești factori
se pot produce modificări (mai mari sau mai mici) în privința caracterelor grafice de ordin general
și particular ale scrisului, tabloul obișnuit al scrisului respectiv suferind prefaceri majore.
Considerăm că ar fi necesar să facem câteva observații privind execuțiile scripturale realizate în
condiții neobișnuite.

Execuția în condiții neobișnuite este un act scriptural în desfășurarea căruia intervine un


agent de sorginte endogenă sau exogenă care influențează negativ mecanismul scrierii. Această
prezență inoportună este capabilă să producă modificări în câmpul grafic. Schimbările de această
natură se caracterizează printr-o mare diversitate, mergând de la variația uneia sau mai multor
note grafice, până la degradarea ansamblului grafic care devine aproape de nerecunoscut.
Cercetătorii scrisului au descoperit o multitudine de factori capabili să provoace o mare varietate
de efecte.

Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-au fost încă reunite și prezentate
sistematic, se poate spune că experții cu experiență cunosc principalii agenți care pot interveni în
desfășurarea unui act scriptural și efectele pe care le provoacă în plan grafic.

154
Secțiunea 2. Bazele științifice ale identificării persoanei după scris

În cursul procesului de identificare, trebuie să se aibă în vedere trei particularități ale


scrierii, care influențează în mod determinant rezultatul la care va ajunge expertul: individualitatea
scrisului, stabilitatea scrisului și reactivitatea scrisului.

(1). Individualitatea scrisului

Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală cointeresând și un


lanț psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare și fixare prin
repetare, are loc constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică
a cuvintelor și simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunție, sau rezultate din procesul
reflexiei și idealizării.

În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând controlului realizat de
sistemul nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învățarea scrierii,
realizează acțiunea propriu-zisă de scriere.

,,Plecat pentru toată lumea de la același punct - modelul caligrafic - scrisul ia, încă de la
primele mâzgălituri ale copilului caractere distincte, personale.”168

Într-adevăr, scrierea este puternic și direct influențată de particularitățile personale și de


specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se manifestă
prin caracteristicile generale (dominantele grafice) și prin elementele specifice de detaliu
(construcția semnelor grafice, gesturi spontane). Alături de baza psiho-somatică, element intern,
fundamental al deprinderii de a scrie, scrisul mai este influențat și de alte elemente externe:

- metoda de predare și modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de


învățare;

- imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul semnăturilor parentale) sau a
unor modele curente (de exemplu, ornamente ale unor majuscule);

- influențele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu


majuscule, etc;

- caractere grafice naționale - scrierea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.

168
Boia, Aurel, Introducere în grafologie și expertiza grafică, București 1944, p. 6.

155
(2). Stabilitatea scrisului

În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile


generale și formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieții. Stabilitatea scrierii
trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni
notabile asupra identificării autorului. De exemplu, modele multiple de execuție a semnăturilor,
elemente literale noi sau diverse, afecțiuni motorii prin care se alterează scrisul, îmbătrânirea.

Într-o enumerare, fără pretenții de exhaustivitate, am include printre elementele care pot
interveni:

a) Modificări la nivelul evoluției scrierii

- după formarea și cristalizarea scrierii, la unele persoane evoluția grafismului


stagnează; la alte persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluție (chiar aproape neevident
pentru perioade relativ scurte).

b) Modificări datorate stării psiho-somatice

- dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la normalitatea psihică și


fiziologică, cât și legătura de netăgăduit dintre starea psihică și cea fizică, scrisul va putea suferi
,,alterări” generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice. De exemplu,
biletele sinucigașilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihic.

Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mișcărilor - lipsa de coordonare,
plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al
conținutului, repetiții de fraze complete, incoerente de text.

Bătrânețea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staționare sau progresie,
se manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea
(poligonarea) traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl reprezintă așa numitele
<<fire de păianjen>>, constând în întârzierea vârfului peniței pe foaia de hârtie, ceea ce dă naștere
unor trăsături foarte fine și încâlcite.”169

c) Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii de către o altă persoană (mână
condusă); asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acționează prin ,,ajutarea mâinii”
pentru executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente, contracte).

- scrierea cu mâna inertă (cu mâna moartă)

- scriere cu mâna ajutată.

d) Modificări produse de stări de intoxicație

169
Ionescu, L., op. cit.

156
- în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicații cu ciuperci, auto-otrăviri
suicidiare, ș.a.

e) Modificări cauzate de incapacități fizice ale organelor implicate în scriere

- accidente, amputări ale degetelor, mâinilor;

- pierderea sau afectarea vederii.

f) Modificări generate de factori aleatorii

- sunt rezultatele unor influențe de moment și afectează numai câte un specimen de scris
sau semnătură, care sunt date în acele condiții speciale: suportul actului, suprafețe neregulate (ex.,
lemn cu noduri, suprafețe foarte alunecoase, poziții instabile); poziții de scriere incomode (ex.,
rezemat pe spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau defectuos (ex., pix cu pastă
de scris la temperaturi foarte scăzute).

(3). Reactivitatea scrisului

Reactivitatea mecanismului scrierii are consecințe asupra aspectului scrisului, fiind la


originea fenomenului de variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul „naturală” poate
pentru a se sublinia că este generată de însăși pulsațiile ființei care este autorul. Variabilitatea
este prezentă la fiecare act scriptural și face parte din însuși modul de manifestare a scrisului. Se
pare că stimulii care determină variații permanente la nivelul scrisului sunt de mică amplitudine,
impactul lor cu mecanismul de scriere fiind minor și ca atare neproducând nici măcar perturbații
(tulburări) ale acestuia.

Concret, variabilitatea se manifestă prin variații în privința caracteristicilor elementelor


componente ale scrisului și chiar modificări ale caracteristicilor generale ale acestuia.
Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau chiar și o
semnătură dar este pusă mai bine în evidență cu ocazia examinării mai multor grafisme având
același autor. Orice comparație a mai multor scrisuri sau semnături aparținând aceleiași persoane
va arăta faptul că nici unul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte, între ele înregistrându-
se deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente, practic nici unul dintre
acestea nereușind să iasă de sub incidența fenomenului dar diferențe pot apărea și în privința
caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilității nu sunt aceleași la toate
scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuție egal cu sine însuși. Desigur,
este doar o aparență, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”. Manifestările sale sunt însă
aproape imperceptibile.

157
Secțiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului

Sunt ,,dominantele grafice” care, prin ansamblul combinărilor, determină aspectul


general al scrisului unei persoane.

Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate și diversitate face ca,
în baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind autorul
unui anumit scris.

1. Dimensiunea scrisului

Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică generală.
Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălțime. Peste
4-5mm înălțime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.

Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului după lățime:


 dilatat;
 normal;
 înghesuit.
 Sub aspectul continuității înălțimii, scrisul poate fi :
 uniform;
 crescător (îngladiat);
 descrescător (gladiolat);
 filiform.

2. Proporționalitatea scrisului

Această determinantă a scrisului se va aprecia prin raportul dintre majuscule și


minuscule, dintre cele depasante și nedepasante.
 Scrisul proportional - când există între majuscule și depasante și minuscule
nedepasante un raport de aproximativ 1/2;
 subînălțat - când raportul majuscule minuscule este de aproximativ 1/1;
 supraînălțat - când raportul este de 1/3 între majuscule și minuscule, ca și între
depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) și nedepasante.

158
3. Nivelul de evoluție a scrierii

Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru finețea gradelor. Evoluția
scrisului exprimă gradul în care o persoană și-a însușit deprinderea de a scrie, gradul de
coordonare a mișcării.

Sub aspectul evoluției scrisul poate fi:


 evoluat (superior);
 mediu (mediocru) cu grade intermediare - la limita cu nivelul superior, mediu, și
la limita cu nivelul inferior;
 scris inferior (neevoluat).

4. Forma scrisului

- poate fi apreciată după configurația literelor, urmărindu-se și sensul și tipul mișcărilor


și complexitatea execuției

a) după configurație:
 scris cursiv;
 scris cu caractere ce imită pe cel tipografic.

b) după mișcare:
 arcadat;
 ghirlandat;
 unghiular;
 rotunjit;
 pot rezulta și forme mixte – arc - ghirlandat.

c) după gradul de simplificare:


 scris simplificat;
 scris simplu;
 scris complicat (încărcat).

159
5. Înclinarea scrisului

Aprecierea acestei caracteristici generale se va face trasând axe imaginare ale literelor
și observând dominanta. Aceasta poate fi verticală, spre dreapta, spre stânga. De asemenea,
scrisul poate avea și o înclinare inconstantă, sau nedefinită
 poate fi verticală;
 spre dreapta (dextroclin);
 spre stânga (sinistroclin).
 Nedefinită

6. Dinamica și viteza scrierii

- aprecierea acestor elemente se va face într-un context mai complex. Este evident că un
scris evoluat va avea o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitațiilor
servile sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai
redusă.

7. Presiunea și spațierea scrisului

- presiunea poate fi mare, normală, redusă, fluctuantă, constantă, crescătoare,


descrescătoare

- spațierea este normală, înghesuită, scris risipit (spațiere mare). Ea mai poate fi și
inconstantă.

8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor

- legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3 litere),
tocată (de la italianul ,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).

- forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de scris -
traseele putând fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite.

9. Topografia elementelor și a textului

- privește plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura, adresa,
etc.

- plasarea textului în pagină - la stânga, spre dreapta etc., dar se poate aprecia și forma
și dimensiunea aliniatelor.

160
10. Direcția și forma rândurilor

- orizontală, ascendentă, descendentă;

- fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile scaliforme);

Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreț).

Secțiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului

Elementele (detaliile) de construcție literală

Ele reprezintă de fapt modul particular, personal, în care un anumit autor execută
construcția semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea și atacul
execuției, finalizarea, monogramarea, etc.

Vor fi avute în vedere elemente cum sunt:

a) Morfologia (structura) semnelor grafice; un anumit autor execută un anumit model de


semn grafic, sau mai multe modele specifice - caz de polimorfism literal;

- de exemplu - B caligrafic și B gotic

b) Numărul elementelor constructive: numărul de mișcări, trăsături, grame, (ex., m dintr-


o mișcare sinuoasă sau m din patru grame).

c) Forma elementelor constructive


 trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;
 trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;
 trăsături unghiulare (ascuțite);
 trăsături concave (ghirlandate);
 trăsături convexe (arcadate);
 trăsături ondulte (sinuoase);
 trăsături rotunde, ovoidale, buclate.

d) Direcția mișcărilor predominante

după sens – dextrogire;

sinistrogire;

pe verticală - de extensie (de jos în sus);

161
de flexie (de sus în jos);

pe orizontală - spre dreapta (ducție);

spre stânga (aducție).

e) Modul de începere (atacul) semnelor grafice

dupa poziție - superior, median, inferior

după forma utilizată la punctul de atac - punct, croșet, oval, etc.

f) Modul de finalizare

- poate fi: eterat, punctat, în croșet, detașat, etc.

g) Legarea semnelor și a elementelor lor

h) Modul de repartizare a presiunii pe trasee

i) Alinierea semnelor pe linia de bază

j) Modul de execuție a unor elemente grafice

- bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i (poate fi în croșet, liniar,
oval, spiralat etc.)

- execuția semnelor diacritice

k) Modul de scriere a unor mențiuni

- abrevieri (str., nr., no., dv., dvs., ș.a., ș.a.m.d.)

- date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 1995, '95)

- bifarea, execuția unor operații matematice, numerotarea paginilor

Importanța detaliilor de construcție a semnelor grafice diferă - astfel, forma literei,


atacul, numărul de elemente vor fi întotdeauna menționate, în timp ce alte elemente se indică
numai în măsura în care prezintă interes prin particularități și detalii specifice în raport cu alte
elemente, permițând identificarea/excluderea autorului.

162
Secțiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenționat

1. Deghizarea scrisului

Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea autorului.


Cu toate acestea, în scrisul respectiv se mențin elemente din scrisul obișnuit al autorului, întrucât
,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original.”170

De aceea este necesar să se acorde o atenție specială modului în care se iau probe de
scris. Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Oboseala
generată de autocontrol face ca, pe măsura creșterii cantității de probe de scris, să apară ,,scăpate”
unele elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.

Deghizarea se poate realiza prin:


a) Denaturarea caracterelor grafice

Are loc schimbarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a modului de formare și legare a


unor litere. În general se dă o înclinare regresivă (spre stânga) întregului scris, alteori se scrie
chiar cu mâna stângă, și se încercă a se da aparența unui nivel grafic inferior celui real al autorului.

Un procedeu de deghizare îl constituie ținerea instrumentului de scris într-o poziție


anormală (ex., între degetul mijlociu și inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a
scrisului.

Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuția altor
modele literale, etc.
b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar

În general se folosesc majuscule. În acest caz autorul va executa modele personale ale
literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris se vor lua și cu acest gen
de caractere.
c) Scrierea cu mâna stângă (sinistrografia)

În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre stânga.
Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar cu
mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”

170
Ionescu, Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, ED. Junimea, 1974.

163
Scrisul deghizat

În cazul în care expertul va avea convingerea că scrisul în litigiu este deghizat acesta va
încerca să descopere în ansamblul scriptic acele semne grafice care au aspect obișnuit și a căror
persistență în text s-ar explica prin neatenția scriptorului. Decelarea unui grup de semne grafice
neafectate de autofalsificarea scrisului este o treabă extrem de grea și de nesigură. Dacă, însă,
expertul reușește să „culeagă” un grup (rezonabil ca număr) de astfel de grafisme „sincere” el va
proceda la compararea lor cu literele și cifrele corespondente selectate din scrisul de comparație.
Comparația se va face punctual, în maniera prezentată mai sus. Rezultatele examinării vor fi
„prelucrate” după aceleași reguli simple expuse mai sus. Această modalitate de lucru ni se pare
că suferă de unele neajunsuri. Astfel, faptul că scrisul este deghizat împiedică expertul să facă o
examinare a caracterelor generale ale scrisului, în lipsa cărora orice examinare comparativă este
incompletă și discutabilă.

O altă deficiență o reprezintă modul de obținere a literelor și cifrelor folosite de


comparație. Acestea sunt „culese” și nu „alese” cum s-ar cere. Apariția singulară sau în număr
mic a unor semne grafice nu permite stabilirea cu precizie a particularităților acestora.
Adevăratele caractere morfologice ale acestora sunt imposibil de stabilit. Expertul trebuie să se
mulțumească cu presupunerea că toate literele și cifrele de același fel cu cele prezente în text ar
avea caracteristici asemănătoare. Această adevărată „girare în alb” a unor semne grafice poate
conduce la mari erori, în condițiile în care este de presupus că o multitudine de scriptori pot
executa în mod analog literele respective. Un alt obstacol pe care îl întâmpină expertul îl
reprezintă imposibilitatea de a studia trăsăturile de legătură ale semnelor grafice „sincere” plasate
în mod aleatoriu în text.

De cele mai multe ori, un astfel de semn grafic este legat cel puțin de un semn grafic
deghizat iar legătura dintre ele, dacă există, nu poate fi considerată ca specifică scrisului sincer al
autorului. Pe lângă acest lucru, care împiedică expertul să facă o analiză științifică a scrisului în
litigiu, se mai poate întâmpla ca acesta să confunde un element deghizat cu unul sincer, sau
dimpotrivă, să aprecieze ca fiind natural un semn deghizat. Față de modul în care este obținut
materialul grafic operant în litigiu și având în vedere imposibilitatea efectuării unor comparații
în privința caracterelor generale, se înțelege că examinarea comparativă va fi inadmisibil de
limitată, iar rezultatele ei discutabile. Cu toate acestea, statisticile activității de expertiză
criminalistică a scrisului confirmă existența unui procent destul de mare de concluzii certe
pozitive în spețele privind scrisuri deghizate.

Această situație ar trebui să dea mult de gândit, deoarece formularea unor concluzii de
identificare în condițiile în care materialul în litigiu este în mod constant incomplet și extrem de
precar nu pare a fi posibilă. Cel puțin, după logica noastră. Desigur că pot exista opinii care ar
combate acest punct de vedere, ele însă nu au în opinia noastră o fundamentare logică.

Explicitând, vom arăta că în domeniul expertizei scrisului dacă nu aderăm la ideea că


este doar o activitate empirică, orice apreciere trebuie susținută de elemente logice, științifice.
164
Deci, punctele de vedre explicate prin simpla părere, nu pot constitui fundamente temeinice ale
unei dezbateri care are pretenții de coeziune conceptuală.

2. Contrafacerea scrisului

Scrisurile contrafăcute pot fi produse prin copiere și prin imitare, modalități specifice
falsificării semnăturilor. Ele apăr rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forțat,
artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii inițiale a unor
trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

Pentru cazurile în care expertul nutrește convingerea că scrisul în litigiu a fost


contrafăcut prin imitația liberă, în urma examinărilor comparative vor rezulta, cum se întâmplă
de obicei, atât asemănări, cât și deosebiri. Vor trebui să se analizeze asemănările pentru a se
lămuri dacă acestea sunt reale sau factice. În cazul în care asemănările se dovedesc a fi reale,
expertul trebuie să-și pună întrebarea dacă nu s-a înșelat atunci când a „etichetat” scrisul în litigiu
ca reprezentând o contrafacere. În situația în care studiul asemănărilor pune în evidență caracterul
artificial al acestora și confirmă falsul, expertul odată ce a lămurit chestiunea principală și a
stabilit că scrisul nu aparține titularului, poate deschide o nouă linie de examinare, vizând
identificarea plastografului. Acest lucru este posibil prin verificarea deosebirilor care ar putea
scoate la iveală semne grafice sincere aparținând falsificatorului. În alte cazuri, expertul poate
nutri convingerea că scrisul în litigiu a fost realizat prin imitație servilă. În astfel de cazuri, se
recomandă să nu se încerce descoperirea unor posibile semne sincere care i-ar fi „scăpat”
falsificatorului. Este mai bine ca după explorarea grafismului suspect de contrafacere să se treacă
la o examinare comparativă în care fiecare atribut al scrisului în litigiu să fie raportat la
corespondentul său din scrisul cu autor cunoscut.

În urma unei astfel de analize se va putea conchide dacă asemănările existente sunt
artificiale și se datorează unui procedeu imitativ sau dimpotrivă sunt reale, situație care răstoarnă
ipoteza de lucru și conduce investigația în direcția identificării autorului.

Semnificativă în toate acestea situații este contribuția organului judiciar care poate ridica
și oferi spre examinare o paletă cât mai largă de material provenind indubitabil de la titulari.

Secțiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor.

Nu am găsit în literatura de specialitate o definiție comprehensivă a semnăturii, iar pe


de altă parte nici nu credem că ar fi posibil să realizăm definirea perfectă a semnăturii, astfel încât
să îi surprindem toate valențele identificatoare, cognitive, sociale, culturale, criminalistice.

Putem spune, cu titlu argumentativ, că semnătura constituie produsul unui act conștient
manifestat ca expresie grafică în scopul de a aproba, accepta, exterioriza o voință individuală,

165
de maniera în care aceasta va putea fi observată, recunoscută și unanim acceptată ca o
„amprentă grafică” personală, opozabilă ( până la proba contrară) erga omnes.

Alături de aceasta încercare sumară de definire a semnăturilor, trebuie să arătăm că prin


specificul lor concret, prin trecutul socio-cultural care le-au însoțit, dar și în consecința „greutății
identificatoare” pe care le-o conferă legile în vigoare, semnăturile sunt mai mult decât simplul
produs scris realizat de un anume scriptor cu scopul exprimării/ susținerii acordului său la un
anume act confirmat ca atare prin semnare.

O privire sintetică asupra tipologiei și varietății semnăturilor ne arătă că acestea pot


cuprinde elemente structurale pe care titularul nu le execută întotdeauna în scrisul propriu-zis:
reveniri, repasări, exagerări ale unor elemente, îndepărtarea exagerată, ori înghesuirea unor
componente literale, supraînălțarea ori reducția aproape nefirească a unor structuri, exagerarea
de bucle, bare, volute, retroversii axiale, simplificarea unor elemente literale până la chiar
anularea lor etc. .

Legiuitorul nu a reglementat anterior noțiunea de semnătură și nici modalitățile sale de


constituire, însă, în noul Cod de Procedură Civilă se prevede printr-un articol distinct, art. 262 cu
privire la „Rolul semnăturii: „ Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba
contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul
acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris,
în condițiile legii”.

Plecând de la această prevedere, care în opinia noastră va fi determinantă conceptual


pentru o perioadă de timp semnificativă, vom încerca să vedem ce ne spune literatura de
specialitate și care sunt tendințele actuale în dezvoltarea conceptului de semnătură.

Astfel, fără să spună explicit ce este semnătura, textul legal lasă conținutul conceptului
extrem de lax. Pe firul analizei, vom încerca să desprindem din chiar textul de lege liniile
directoare sub care trebuie să se situeze semnătura pentru a fi recunoscută ca atare. Acestea sunt
în opinia noastră conținute în termenii” face deplină credință, până la proba contrară, despre
existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.” Pentru a
realiza concordanță cu cerințele acestei prevederi legale, semnătura trebuie deci să fie de natura
a conduce în mod indubitabil la executantul (“care l-a semnat”) său prezumat (“până la proba
contrară”) pentru a purta mărturie “despre existența consimțământului”.

In afara acestei sublinieri, nu sunt cuprinse indicii importante despre modul în care
trebuie să se constituie/să arate o grupare grafică171 pentru a fi recunoscută și acceptată ca
semnătura propriu-zisă. Pe de altă parte, legiuitorul nu uită să amintească de semnătura valabilă
a anumitor acte, realizată prin punerea degetului. Ea ne duce cu examinarea în cu totul alt câmp

171
. Scrisul conceput drept “caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea unui model ce poate fi
recunoscut” L Ionescu op.cit. pag.584.

166
al criminalisticii, fără ca recunoașterea legală și socială să fie diferită de cea a semnăturilor
obținute prin gesturi grafice.

Orice demers cu conținut științific, fie acesta cât de sumar, nu poate eluda meandrele
necesare ale clasificărilor. Marea diversitate a criteriilor acceptate pentru fundamentarea
clasificărilor, se reduc în ultima instanță la:
 -forma semnăturilor
 -dimensiunile lor
 -tipul semnăturii

In funcție de formă, semnăturile pot fi literale- alcătuite prin scrierea numelui și


prenumelui titularului, ori a unor inițiale și a numelui ori prenumelui ( ex. I. Olar sau Ioan O.).
Semnăturile mai pot fi realizate parțial literal ( ex. IoOl, Jol, OlJ, O. I. ,etc.),ori pot avea forme
neliterale –semnături sub forme de simple parafe- cum sunt cele realizate adesea de funcționarii
care semnează zilnic un număr extrem de mare de acte- semnături rezultate din sublimarea unor
structuri literale, etc.

Atât semnătura, cât și scrisul, se deprind în timp de masa manifestărilor grafice aleatorii,
dobândind personalitate și identificabilitate. Există și cazuri când persoane care nu știu să scrie au
învățat să execute o anumită semnătură. Expertiza grafică a semnăturilor are menirea de a stabili
autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost executate de titular sau de o altă
persoană, ca și dacă cineva a contrafăcut o semnătură sau a executat un model fictiv. Rolul expertului
este acela de a întreprinde un demers profesional bazat pe rigoare și obiectivitate172. Deosebit de
importantă pentru succesul expertizei este alegerea materialului de comparație.

Se vor alege materiale cu garanții de autenticitate (state de plată, contracte de muncă, cărți
de muncă, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.), ca și alte acte de comparație de
natură să asigure acuratețe concluziei.

Este importantă și data de la care provin materialele de comparație. Acestea trebuie căutate
în perioadele apropiate și anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când organele
judiciare acceptă ca materiale de comparație acte datate ulterior datei actului contestat, existând
posibilitatea ca autorul semnăturii să își fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnătură.

Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiți prin indicarea
acestora de a imita semnătura suspectă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se apropie
de model în mod absolut accidental.

172
Bruno Vettorazzo, Metodologia della preizia grafica su base grafologica, Giufre Editore, Milano,
1998, p. 2.

167
Expertiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experiență organizată,
adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în
corelații și verificări173.

După dimensiunile lor semnăturile pot fi mari, medii, mici, așa cum apare evident, în
raport cu dimensiunile grafismelor care le compun.

Ar mai fi de aminti că în raport cu tipul lor ar trebui să facem deosebire, cel puțin din
punct de vedere al necesității teoretice, între semnături realizate în forma grafică prin scriere,
cele depuse prin pictare ori cioplire pe operele de artă, semnăturile rezultate prin aplicarea
degetului ( specifice neștiutorilor de carte) și mai recenta semnătură electronică.

„Semnătura electronică” este acceptată în prezent ca un termen general ce permite


autentificarea unui document electronic de către un anumit titular de drept de semnătură.
Termenul de „semnătură electronică” este destinat a conferi neutralitate și a nu limita prevederile
la tehnologia criptografica actuala. Cu toate acestea, semnătura electronică nu are o existență
materială, ea fiind numai virtuală, putând fi creată de un sistem informatic prin alterarea unui
sistem informatic într-un mod specific prin adăugarea unui cod criptografic specific unei
persoane. Acest cod specific este criptat, existând o cheie publică de decriptare (care poate doar
decripta – citi semnătura, nu și cripta – scrie o semnătură) în baza căruia se poate verifica
autenticitatea semnăturii aplicate.

Practic, semnătura electronică este echivalența de autentificare a unui document


electronic printr-un certificat digital calificat.

Din punct de vedere al semnificației, semnătura electronică este corespondentul digital


al semnăturii realizate în forme grafice, in sensul de a fi reflexia în spațiul virtual al acesteia. O
semnătură electronica are funcționalități și aplicabilități similare cu semnătura grafică propriu-
zisă. În plus, dacă in cazul unei semnături clasice există uneori dubii asupra identității
semnatarului, în cazul semnăturii electronice aceste suspiciuni sunt practic eliminate, prin
securizarea electronică și digitală.174 O astfel de semnătură este greu de contestat in instanță,
asigurând autentificarea unică a semnatarului și integritatea documentelor semnate.

173
Bruno Vettorazzo, op. cit., p. 3.

174
Domeniile de aplicabilitate a semnării electronice sunt: Depunerea declaratiilor on-line la ANAF;
Semnarea facturilor (Conform Cod Fiscal); Semnarea documentelor trimise catre O.N.R.C. pentru infiintari de
societati comerciale Raportarile catre CNVM - obligatoriu pentru toate entitatile reglementate si supravegheate de
CNVM;Raportarile catre Casele de Sanatate (CNAS, CASMB, OPSNAJ, CASMT);Semnarea mesajelor catre alte
institutii ale statului (SEAP, CSA-CEDAM, BVB);- Semnarea si/sau criptarea mesajelor trimise prin e-mail catre
parteneri; Autentificarea in sisteme informatice private sau pe domeniul societatii etc.

168
Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în principal:

1. Metoda caligrafică

Numită și gramatomorfică ori caligrafic descriptivă175 - ea examinează grafismele ca


structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei
metode, două scrisuri au același autor dacă sunt asemănătoare morfologic, sau au autori diferiți
în caz contrar.176 Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe
înțelegerea simplistă a simetriei și a stabilității scrisului, conducând la un paradox. Expertul
ajunge să aprecieze denaturat elementele de rigoare și obiectivitate, căutând în paralel intersecții
analogice de natură aparentă și recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la
logica expertizei.

Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice este
cel al procesului Dreyfus unde însuși Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzația de spionaj
a fost susținută pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele examinate s-ar fi datorat chiar
autodeghizărilor la care ar fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că scrisul său a fost
imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparținea baronului Esterhazi.

2. Metoda grafometrică

Această metodă de examinare grafică nu privește forma grafică în sine, ci are în vedere
raporturile dimensionale care se stabilesc între forme și mișcare, considerate constante în baza
experienței empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi
interliterale, plasărilor spațiale, traseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea
sunt apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii și comparării.

Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea
cvasi-infinită a caracteristicilor grafice la o cotație arbitrară, la elemente rigide, ce eludează
tocmai aspectul atât de complex și important al variabilității grafice177.

3. Metoda grafonomică

Este numită de unii autori și semnalectico-descriptivă178; acesta apare ca cea mai


modernă. Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux-Jamin și a fost apoi
dezvoltată de școala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei metode
se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului și ansamblul elementelor constante și
variabile, împletirea complexă a generalului și particularului în scris, semnături, cifre. Vor fi
individualizate elementele de ordin general, variabilele și constantele înțelese în contextul
general. Interpretarea privește, sub aspectul naturaleței lor, elementele normale – repasări, model

175
Ionescu, L., op. cit., p. 155.
176
Idem, p. 7.
177
Ionescu, L., op,cit., p. 158.
178
B.Vettorazzo, op.cit., p. 14 și urm.

169
particular, ca și cele patologice- disgrafii, tremur patologic, mișcări spastice, alternanțe, idiotisme
grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin compararea cu materialul
necontestat la stabilirea corelațiilor complexe și la identificarea autorului. Un factor important
aplicat acestei metode este luarea în considerare a tuturor elementelor individuale în
antecedentele autorului în măsura în care au influențat grafismele – vârsta la momentul scrierii,
accidente, boli, infirmități, etc.

Secțiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor

1. Copierea

Copierea directă - prin executare pe actul în litigiu semnăturii model prin transparență
sau utilizând metoda proiecției.

Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau plombagină) prin care se
transmit traseele originale, apoi se repasează.

Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza


transpunerea este așezat pe un suport mai moale (carton, mai multe coli de hârtie, lemn de brad),
iar semnătura ce se copiază (modelul) se urmărește cu un pix sau un creion tare. Traseele de
presiune vor fi apoi acoperite cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe
verso, traseele cu instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnături are ca rezultat
perfecta corespondență dimensională între semnătura copiată și cea rezultată. La examinarea
microscopică se pot observa traseele inițiale realizate cu creionul și apoi repasate. De asemenea,
examinarea în lumină razantă a actelor de pe care s-a făcut copierea permite a se observa traseele
de adâncime determinate de apăsare.

În practică uneori falsificatorul depune ca material de comparație tocmai actul de pe


care a fost copiată semnătura în litigiu, pentru a convinge de ,,autenticitate”. Această perfectă
corespondență dimensională este dovada indubitabilă a falsului, deoarece nici o persoană nu
poate semna absolut identic sub aspect dimensional.

2. Imitația servilă

Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model pe care îl
observă, o semnătură autentică.

Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente, cu reluări, opriri și


chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnături realizate prin imitație servilă
poate fi depistat. Aceasta deoarece, în acest caz, scrisul falsificatorului se depersonalizează,
urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final, pierzându-și răbdarea,

170
falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată (de exemplu, un final eterat
urmat de un punct ca și în semnătura proprie).

3. Imitația liberă

Această modalitate se realizează prin ,,învățarea” semnăturii ce trebuie imitată. Prin


exerciții prealabile se elimină lipsa dinamismului și a coordonării. Are loc însă o reproducere cu
mai puțină acuratețe a detaliilor, și pot apărea unele deosebiri. Identificarea rămâne însă dificilă,
chiar dacă există șanse mai mari decât la imitația servilă, apărând unele elemente personale (ex.,
înclinație, linia de bază, atacul unor litere).

4. Semnăturile executate din fantezie

În acest caz nu se urmează un model autentic, ci ,,se inventează” o semnătură. Pentru


aceste cazuri, grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului, regăsindu-se caracteristici
suficiente pentru identificare.

Deși în aceste situații identificarea autorului poate fi mai dificilă, există totuși suficiente
posibilități de identificare. Un studiu atent al semnăturii contestate va permite desprinderea
dominantelor și evidențierea unor posibile similitudini cu semnătura ori scrisul autorului bănuit.
Acestea apar cel mai frecvent când, în încercarea de a conferi mai multă credibilitate semnăturii
fanteziste, executantul îi conferă viteză, iar prin execuția spontană „se scapă” unele elemente
individuale ale propriului său scris sau semnătură. De exemplu: mod de atac, structură
proporțională, finalul, aplicarea unui punct consecutiv, etc. Acestea apar ca expresie a
caracterului cvasi-automat al scrierii situate la un anumit nivel de evoluție.

171
CAPITOLUL IX
CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Problema falsificării actelor a fost și rămâne la ordinea zilei. Ea a căpătat amploare în


condițiile societății moderne, în care noțiunea de act înțeleasă ca orice înscris tipărit,
dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri (xerox, laser etc.) prin intermediul
căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (de exemplu, cărțile de credit, cartelele
telefonice, documente bancare, vize turistice ș.a.) implică uneori mijloace extrem de sofisticate.

Evoluția tehnologiilor folosite pentru realizarea și protejarea documentelor este impusă


alături de progresul tehnic și de utilizarea de către falsificatori a celor mai noi tehnici și metode,
aceștia orientându-se spre realizarea de documente false a căror aparență să se apropie cât mai
mult de cele autentice.

Secțiunea 1. Noțiunea de document. Documente suspecte

Deși, în general noțiunea folosită este cea de act179 sau înscris, considerăm mai adecvată
în terminologia examinării criminalistice utilizarea noțiunii de document. Pe de o parte, această
noțiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai complexă decât cea
de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl servește, acela de a fi
,,expresia grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a unei atestări a unui fapt”,
redând prin conținut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă
anumite consecințe juridice.180

În același timp, noțiunea de document este concordantă și cu definiția ei criminalistică


prin care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se
atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară ori profesională, încheierea de
diferite contracte, felurite declarații, precum și bilete de călătorie, timbre etc.”181

Considerăm util să amintim aici faptul că, în practică, în multe din ordonanțele sau
încheierile prin care se cere efectuarea unei expertize criminalistice asupra unor documente
contestate se folosește expresia ,, ... să se examineze actul fals...”. Apreciem această formulare ca

179
Dicționarul enciclopedic român, București, Editura științifică, 1975, p. 8, 272, 278, 468.
180
Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9.
181
Mircea, I., Criminalistica, Iași, Editura Fundației ,,Chemarea”, 1992, p. 232.

172
fiind incorectă având un conținut de pronunțare prematur, întrucât un act suspectat de a fi fals
poate fi autentic, necontrafăcut, nemodificat, poate să fie doar parțial modificat etc.

Pe cale de consecință considerăm ca mult mai adecvată utilizarea termenului de


document contestat sau de document suspect.

În domeniul examinării criminalistice a documentelor, problemele ce sunt supuse


cercetării sunt de o extremă varietate, la fel ca și actele ce se cer a fi examinate. Gama actelor se
întinde de la simple acte sub semnătură privată, până la acte oficiale, de identitate, acte vamale,
cărți de credit ș.a.

Spectrul problemelor ce se cer a fi rezolvate cuprinde modificările aduse documentelor,


modul lor de falsificare sau de contrafacere, ajungând până la diferențele de vechime între
anumite mențiuni sau la stabilirea vechimii actului în întregime. În domeniul documentelor cu
origine de oficialitate, sub aspect temporal, întinderea perioadei de redactare, emitere și folosire
curentă a acestora este în general limitată la circa 30-35 de ani182 și doar în mod excepțional se
cere examinarea unor documente având o vechime mai mare de 40-50 de ani.

Secțiunea 2. Unele aspecte teoretice

Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a
produce consecințe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă și
posibilitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul, persoana
îndrituită a face uz de document ș.a.m.d. În asemenea situații documentele devin probe materiale,
păstrând acest regim și în cadrul expertizei criminalistice. Odată cu contestarea veridicității sale
documentul suspect devine – din mijloc de probă – o probă materială, putând servi la dovedirea
falsului, la identificarea autorului sau autorilor, ca și la elucidarea celorlalte împrejurări sub
aspect judiciar și criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.

Codul penal face însă distincție între înscrisurile sub semnătură privată și cele oficiale.
În acest sens, potrivit art. 178 alin 2 C.pen. definește drept înscris oficial: ,,este orice înscris care
emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la o persoană
prevăzută în art. 175 alin. 2 sau care aparține unor asemenea persoane.” Spre deosebire de
Codul penal din 1968, înscrisul oficial nu trebuie să derive de la o unitate publică ci poate proveni
și de la o persoană considerată drept funcționar public în sensul legii penale, potrivit art. 175 alin.
2 C.pen.

Articolul 176 Cod penal definește termenul de ,,public” prin tot ce privește autoritățile
publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează

182
Clement J. L.; Rissi B., L’expertise scientifique des documents falsifies ou contrefaits, Part I, Revue
Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983, p. 66.

173
bunurile proprietate publică. Totodată, în cuprinsul art. 175 alin. 2 Cod penal este definită o
categorie specială de persoane care sunt considerate funcționari publici conform legii penale: este
considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de
interes public pentru care a fost investită de autoritățile publice sau care este supusă controlului
ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. În cadrul
acestei categorii de funcționari public sunt incluși notarii publici, executorii judecătorești,
interpreții și traducătorii autorizați și experții judiciari183.

Dispozițiile Codului penal privitoare la înscrisurile oficiale sunt completate prin art. 320
alin. 3 Cod Penal completează conținutul noțiunii de înscris oficial asimilând acestora ,,biletele,
tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.” Intră în această categorie,
de exemplu: bilete sau tichete pentru spectacole, bilete de loterie, tichete de masă la cantine, bilete
de călătorie sau foi de drum (de tren, autobuz, troleibuz, etc.) dar numai în măsura în care fapta
de falsificare a acestora nu constituie infracțiunea prevăzută în art. 312 C.pen.184

Per a contrario se poate deduce că toate celelalte acte ce nu îndeplinesc condițiile de


mai sus, sunt sub semnătură privată. Odată autentificat însă, actul sub semnătură privată capătă
și el un caracter de oficialitate, falsificarea lui realizând conținutul infracțiunii de fals în înscrisuri
oficiale.

O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de expediție etc.
emise de către unitățile bancare, societățile comerciale cu capital privat. Interpretarea textelor
legii penale actuale și a practicii ne conduce la concluzia că acestea ar avea poziția unor acte sub
semnătură privată. Opinăm însă că, ele au totuși un caracter și un conținut ce excede unui simplu
act sub semnătură privată, fiind purtătoare ale unor ștampile, avize etc. ceea ce le conferă de
principiu (și până la proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul încadrării
faptelor de fals legate de documentele amintite fapta rămâne în domeniul art. 322 Cod Penal, din
punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată, și nici neconformă
cu conținutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a termenului de documente cu
sorginte de oficialitate.

Noțiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiție à la lettre, dar
art. 320, 321, 322 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a falsului
în acte:
- fals material în înscrisuri oficiale,

- fals intelectual,

183
Decizia nr. 20/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală.
184
O. A. Stoica, Drept penal Partea specială, Editura Didactică și Științifică, București 1976 , pag. 337;
S. Lungu, Cu privire la încadrarea juridică a faptei de a falsifica bilete de călătorie, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 101-
103

174
- fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Literatura de specialitate, cât și practica judiciară au relevat elementele esențiale ale


infracțiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale și anume185:

- alterarea adevărului conținut într-un document,

- producerea efectivă sau aptitudinea de a produce consecințe juridice,

- prezența elementului intenție la săvârșirea faptei.

Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal ,,in faciendo”186
putându-se produce însă, așa cum precizează în mod expres art. 321 Cod Penal ,,prin omisiunea
cu știință de a insera unele date sau împrejurări.”

Fără o hotărâre și fără exteriorizarea ei prin acțiune nu poate exista infracțiune, deoarece
numai o acțiune (inacțiune) poate aduce atingere valorii sociale și deci să producă urmări sociale
periculoase187. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă că îl exprimă
documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material și falsul intelectual.

Falsul intelectual se săvârșește concomitent cu întocmirea, redactarea documentului și


constă în general din omiterea unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor elemente
neadevărate etc. Acest tip de fals nu poate determinat decât de către organele judiciare deoarece
reprezintă un fals prin însăși conținutul înscrisului care nu este conform cu realitatea.

Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului, prin


realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât și după redactarea acestuia printr-o
modificare (alterare) fizică a sa. Noțiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva în
mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul de a îi atribui un caracter de
autenticitate188.

Prin contrafacerea scrierii adică prin alcătuirea, plăsmuirea unui înscris care imită,
prezintă aparența unui înscris oficial autentic189. Contrafacerea scrierii se poate realiza sub formă
manuscrisă (prin imitarea sau nu a scrisului de pe un înscris autentic), ori de regulă printr-un
mijloc de reproducere mecanică (tipărire, dactilografiere, copiere Xerox, etc.) în așa fel încât
înscrisul rezultat să imite (sub aspectul conținutului și formei) unul autentic190. Contrafacerea
scrierii poate fi integrală (când se plăsmuiește în întregime înscrisul) sau parțială.

185
Sandu, D. - op. cit., p. 13.
186
Sandu, D., op. cit., p. 12.
187
Basarab, M, Drept penal. Partea generală, București, Editura didactică și pedagogică, 1983, p. 43.
188
Vasiliu, T.; Antoniu, G. ș.a., Codul Penal comentat și adnotat. Partea generală, București, Editura
Ştiințifică, 1972, p. 251-252.
189
O.A. Stoica, op. cit. pag. 338; T. Vasiliu. D Pavel, op. cit. pag. 251; Plenul Tribunalului Suprem,
Decizia de îndrumare nr. 1/1970, C.D. 1970, pag. 42-44
190
T. Vasiliu. D. Pavel, op. cit. pag. 251; O.Loghin, A. Filipaș, op cit. pag. 294; Trib Suprem, secția
penală, decizia nr. 133/1970, C.D. 1970, pag. 420, decizia nr. 411/1971, în R.R.D. nr. 8/1971, pag. 162

175
Prin contrafacerea subscrierii înțelegem reproducerea unei semnături care o imită pe
cea originală de pe un înscris autentic (prin copierea sau imitarea servilă a semnăturii originale )
ori executarea fără imitare a unei semnături care să creeze aparența că înscrisul a fost semnat de
persoana abilitată în acest sens .

Alterarea unui înscris constă în denaturarea lui, modificarea materială, transformarea


conținutului, ștergerea în orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de punctuație ori folosirea
unor procedee de juxtapunere.

Prin alterare se înțelege modificarea materială a conținutului unui înscris prin diverse
procedee: înlăturare de text (prin răzuire, radiere, corodare chimică), acoperire de text (prin
hașurare, pete de cerneală, etc.) sau adăugare de text (litere, cifre, cuvinte, propoziții, semnături,
etc.). Ceea ce este specific acestei modalități de falsificare este modificarea aspectului înscrisului
și a conținutului de idei al acestuia în raport cu starea sa inițială. Din punct de vedere al dreptului
penal, în cazul în care modificările făcute asupra unui înscris oficial nu alterează adevărul atestat
de acesta nu se realizează conținutul infracțiunii.

Deși legea penală nu face deosebire între diferitele modalități de realizare ale falsurilor,
referindu-se doar la efectele acestora – falsificarea – în practică s-a apreciat că un document poate
fi :
1. falsificat – prin modificări parțiale aduse unui act autentic,

2. contrafăcut – prin producerea unui document în totalitate fals.

Într-o lucrare pe care o considerăm de importanță asupra expertizei științifice a


documentelor, se arată că ,,Desemnăm prin termenul de <<contrafacere>> orice imitare
frauduloasă (subl. ns. S. A.). A contraface un obiect constă, deci, din a fabrica în totalitate o copie,
cât mai fidelă posibil, de manieră a putea fi confundată cu originalul.

În materie de documente, autorul falsului face apel, pentru a-și atinge scopul, la
materiale de înlocuire (hârtie, cerneală etc.) a căror calități sunt suficient de apropiate de cele ale
materialelor autentice pentru a nu fi distinse la un simplu examen vizual.191

Distincția dintre contrafacere și falsificare este mult mai clară dacă vom face în acest
sens o referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate – prin transformarea unei bancnote de 5
dolari (USD) într-una de 50, adăugând cifra 0 sau pot fi contrafăcute prin tipărire, copierea cu un
copiator color ș.a.m.d.

Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus unor
modificări parțiale (în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calități, valori, drepturi
neadevărate) sau poate fi produs în afara condițiilor legale, de către o persoană neautorizată, de

191
Clement J. L., Rissi B., op. cit., p. 151.

176
către o sursă neoficială, în scopul de a înșela vigilența organelor abilitate să controleze
documentele respective (organe vamale, poliție etc.).

Secțiunea 3. Examinarea documentelor

Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul rând
în vedere aspectul lor general.

Se vor examina caracteristicile exterioare, dar și cele intrinseci:

a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale.

b) grosimea hârtiei – element deosebit de important, deoarece calitatea (finețea)


diferitelor prelucrări prin care rezultă o anumită hârtie permite distingerea de alte categorii, tipuri
sau surse de fabricație. Ea este important a fi stabilită în special în cazul actelor realizate prin
compunerea mai multor părți care provin din acte autentice, pentru a realiza un act cu aparență
de autenticitate. De exemplu, un act al cărui text provine de la o sursă, iar semnătura și sigiliile
de autentificare de la un act autentic care a avut un cu totul alt conținut. În cazul bancnotelor
false, grosimea și greutatea specifică a hârtiei vor fi examinate în mod absolut necesar prin
comparație cu bancnotele autentice.

c) culoarea imprimărilor, a scrisului, a tușului de ștampilă și a hârtiei. Învechirea naturală,


datorată trecerii timpului va produce în general urme specifice care diferă de cele create în mod
artificial prin diferite mijloace, cum ar fi plasarea actului fals între două straturi textile peste care se
aplica un fier de călcat fierbinte sau ținerea actului pe o plită încinsă un anumit timp.

d) compoziția chimică a materialului de bază se va examina, ea fiind deosebit de relevantă,


deoarece prezența diferitelor substanțe de înălbire optică sau lipsa lor permite aprecierea falsului. De
exemplu, noul model de marcă germană este imprimat pe bumbac tratat special.

Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc rețete diferite de producere. În SUA,
în cadrul serviciilor de investigații exista o ,,bibliotecă de rețete” cuprinzând mostre și rețete ale
diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hârtie, cu indicarea anului și firmei de fabricație, data
comercializării în diferite țări ș.a.

e) filigranarea și alte mijloace de protecție. În procesul de fabricație, colile de hârtie cu


destinații mai deosebite (documente de importanță, acte de identitate etc.) vor fi supuse unui proces
de filigranare. Acesta constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care îi conferă o
textură specială (filigran multitonal, mat sau umbrit, ca mijloc de protecție specială împotriva
falsificării).

Tehnicile moderne de protecție împotriva falsificării constau din introducerea în textura


materialelor pe care se vor imprima documente importante (cecuri, acte de identitate, bancnote) a

177
unor fibre textile de 1-2 mm care reacționează la razele ultraviolete cu o luminescență specifică sau
crearea unor rețele speciale (caroiaje, sinuozități) a căror alterare prin radiere, răzuire, tratare
chimică, duc la extinderea pe suprafața actului în zona afectată a unor pete de culoare (de exemplu
cecuri FujiBank).

Firele de siguranță – sunt înglobate în materialul bancnotelor moderne (marca germană


1990, lei 1990, dolari 1990) cuprinzând uneori inscripții transparente sau marcaje magnetice,
imposibil de imitat fără o tehnologie extrem de costisitoare.

Examinarea criminalistică se extinde și asupra calității substanțelor utilizate la scriere,


marcare, cum sunt: grafit, caolin, vopsea.

Pentru investigarea cernelurilor, a pastei de scris, a vopselurilor tipografice se vor utiliza


analize chimice complexe cromatografice, spectrografice, radiații UV și IR, examinare
neutronică și laser.

Secțiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare

Înainte de a aborda tehnicile și metodele utilizate de infractori în ultima vreme pentru


realizarea unor documente false, vom face mai întâi o succintă trecere în revistă a tehnicilor
falsului în acte despre care se poate spune că sunt deja „tehnici clasice”. Faptul că au apărut
tehnici noi, nu înseamnă că celelalte au fost abandonate. Mai mult, am putea chiar spune că cele
moderne sunt doar reluări de pe o altă treaptă de tehnicizare a celor clasice. Ca urmare
cunoașterea lor este necesară și constituie, credem noi, ABC-ul oricărui viitor expert în tehnica
documentelor.

Într-o lucrare de referință pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din România,
republicată recent, se arată că ,,Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sunt ștersăturile
și adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni separat sau împreună,
pe același act și chiar la același cuvânt sau semn grafic; de asemenea ele pot însoți și alte forme
de modificare ale actului”192. Sigur că metodele de falsificare, alterare a conținutului unui
document nu se opresc aici. La cele pe care autorul – mai sus citat – le amintește ca fiind mai
frecvente, se adaugă și falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din părți disparate a
unui act nou, precum și falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei
adăugirile sau rescrierea integrală a unui act 193.

Examinarea criminalistică va fi mai întâi îndreptată asupra elementelor de conținut,


topografie a elementelor de text și imprimare, precum și asupra realizării, pe temeiul căror

192
Sandu, D., Falsul în acte - Descoperirea și combaterea prin mijloace criminalistice, București, Editura
LUMINA LEX, 1994, p. 11.
193
Mircea, I., Criminalistica, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 121-123.

178
examinări se vor putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul autor și metodele folosite
de acesta. ,,Actele falsificate în întregime de aceeași persoană au unitate de structură, atât logică
cât și grafică, ceea ce lipsește în majoritatea cazurilor de falsuri parțiale.”

Metodele de examinare a falsului se aleg și se aplică în funcție de procedeul utilizat la


falsificare, de natura hârtiei, și a substanței de scris folosite la întocmirea actului.”194

Falsul prin înlăture de text are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare
fizică: răzuirea și radierea. Gradul în care acestea sunt vizibile este determinat de substanțele
folosite la scrierea, imprimarea textului, mențiunilor ori semnelor ce se doresc a se înlătura, de
intensitatea imprimării și de tipul de suport material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are
importanță și priceperea celui care a înlăturat inscripțiile anterioare, precum și finețea
instrumentelor folosite – corpuri ascuțite, lame metalice, sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive. Cu
acestea sunt înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiuni de ștampilă etc.

Când răzuirea ori radierea a fost realizată neglijent, rămân vizibile porțiuni din traseele
scrise sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte și deteriorate în acel loc. Examinând suportul
actului prin transparență se observă în locurile unde au fost îndepărtate unele inscripții, o mai
mare transparență a hârtiei. Alături de aceste aspecte, intervențiile de natură mecanică asupra
hârtiei se manifestă și prin: estomparea luciului hârtiei, deteriorarea fondurilor de protecție, a
liniaturii, întinderea cernelii, pătarea și mătuirea hârtiei, modificarea gradului de presiune al
imprimării scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului. ,,Scrierea cu
cerneală în zona alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate și, în consecință,
o întindere a colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor și în conturul lor
neuniform.”195

Atunci când au fost îndepărtate porțiuni de ale unor texte manuscrise, asupra locurilor
răzuite sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică și fotografii de umbre cu scopul
de a demonstra eventuale diferențe de presiune ale scrisului. ,,Observația microscopică,
combinată cu dirijarea luminii, permite localizarea ștersăturii prin evidențierea umbrelor pe care
le formează fibrele de hârtie descleiate și scămoșate.”196

Relevarea scrisului preexistent poate fi făcută și prin folosirea convertizorului de raze


infraroșii, a unei soluții pe bază de iod activ sau a fotografiei sub raze ultraviolete.197

O metodă mai precisă de depistare a îndepărtării mecanice a unor porțiuni de pe acte o


constituie betagrafia prin contact. Imaginea clișeu obținută prin radiații beta este suprapusă pe un
clișeu diapozitiv al actului realizat în lumină normală, apoi se realizează o fotografie color cu cele
două clișee suprapuse. Locul ștergerii va deveni astfel vizibil.

194
Idem.
195
Sandu, D., op. cit., p. 67.
196
Sandu, D., op. cit., p. 69.
197
Bălteanu, C., Examinarea actelor alterate prin ștersături, în Tratat Practic de Criminalistică, vol. III.

179
O modalitate foarte precisă, dar mai puțin accesibilă este cea holografică. Utilizând două
fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va obține pe o placă
fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluție deosebită, iar pe cale de consecință să se
discearnă dacă elementele de modificare ,,aparțin hârtiei ca atare sau au fost create ca urmare a
procesului de falsificare”198

Evidențierea locurilor atacate mecanic de pe acte se poate realiza și printr-o metodă


relativ mai simplă. Documentul suspect se presară cu o pulbere metalică, se poate folosi chiar
pulbere toner pentru copiator. Actul este apoi introdus între două plăci metalice între care există
o sarcină de electricitate statică. Pulberea se va aglomera în locurile unde fibrele hârtiei au fost
deranjate și aceasta este mai subțire, sarcina electrică fiind mai sensibilă în aceste zone.

Actele pot fi alterate și prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de
evidențiere sunt în general cele ce permit și depistarea ștergerii mecanice. La acestea se mai poate
adăuga și examinarea în radiație ultravioletă. Zonele atacate chimic vor avea o fluorescență
diferită de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că această metodă nu dă rezultate atunci când
substanța folosită la spălare chimică nu produce reacția de fluorescență.

Prin menținerea actului în contact cu o placă fotografică un anumit timp în întuneric se


va produce o reacție a emulsiei fotografice cu reactivii ce pot fi întrebuințați la corodare sau
spălare chimică. De asemenea, tot prin contact, cu hârtie de turnesol se pot evidenția manoperele
de ștergere chimică. O altă metodă este măsurarea conductibilității electrice a hârtiei, aceasta
fiind modificată în zonele atacate chimic. Metoda necesită aparate de mare sensibilitate.

Înlăturarea textului scris are însă ca variante și cele în care textul este acoperit cu diferite
substanțe (cerneală, vopsea etc), fie prin hașurare, fie prin repasare (rescrierea) unor caractere,
litere, cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate. Pentru aceste situații metodele de
abordare pot fi diverse. Ele vor fi alese atât în funcție de modul de înlăturare al textului, cât și de
substanța de acoperire. Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre conținutul textului ce a
fost alterat. Se vor avea în vedere atât întreruperile nefirești ale unor fraze, cuvinte, simboluri
grafice, cât și prezența unor ,,corecturi” nejustificate de conținutul și aspectul general al textului.
De asemenea, prezența unor mențiuni făcute cu alte instrumente ori materiale de scris decât cele
inițiale, trebuie să fie examinată cu cea mai mare atenție. Într-un act de înmatriculare auto au fost
realizate modificări ale tipului, capacității cilindrice și anului de fabricație al autovehiculului199.

Examinarea în radiație ultravioletă, lumină polarizată și microscopie în infraroșu au


permis să se stabilească care au fost inscripțiile anterioare, aceste din urmă concordând cu cele
existente în evidențele organelor de poliție privind respectivul certificat de înmatriculare și
permițând stabilirea fără dubii a unui fals prin înlăturare de text urmat de adăugarea unor mențiuni
noi.

198
Radu, A., Examinarea holografică, Tratat de criminalistică, vol. III, p. 284.
199
Raport de expertiză criminalistică nr. 87/1998 realizat în dosarul nr. 85/P/1998 al Parchetului de pe
lângă Judecătoria Toplița.

180
Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să fie
abordată cu atenție procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei în locurile
unde s-au efectuat răzuiri, radieri, spălări etc. În special la pașapoarte, datorită hârtiei speciale
folosite la confecționare falsul poate fi relativ repede observat. Având în masa sa substanță de
încleiere din abundență, suprafața este lucioasă. Mențiunile inițiale, indiferent dacă sunt
imprimate prin dactilografiere sau prin scriere nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului
superficial de încleiere. În schimb, după atacarea fizică, suprafața lucioasă este lezată, având loc
o rupere a legăturii fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre și cerneală inițiale sunt
înlăturate. Acum însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianți
devenind descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare polarizată cu
unghi mic de incidență, iar scrisul devine difuz, lățit în masa hârtiei.

În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanțe solubile în apă (cerneală)
se poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a hârtiei fotografice a
cărei gelatină a fost umezită. Acestea se așază peste textul acoperit și se lasă câteva minute. Prin
înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripția inițială va apărea inversată pe hârtia
fotografică. Această operație trebuie realizată în condiții de întuneric, sub un filtru de lumină
roșie sau verde, pentru a preveni înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.

În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte, cifre sau
litere are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru adăugire se folosesc
instrumente, substanțe, mașini de scris diferite scrisul adăugat va apărea diferit prin nuanțe,
culoare, aspect, caractere grafie. În cazul textelor scrise de mână se va putea apela la analiza
grafoscopică pentru identificarea autorului inițial și al adăugirii. Aceste situații pun în evidență
prescurtări nefirești, desfășurări nefiresc de largi – având ca scop să acopere unele spații goale –
ori îngrămădiri de litere sau cifre, îngroșarea unor trasee în mod nefiresc, diferențe de oxidare ale
trăsăturilor de cerneală.

Considerăm adecvată pentru mai multă acuratețe și examinarea microscopică a


intersecției traseelor dintre cele două texte. Vor putea fi observate astfel pe traseul realizat ulterior
a unor particule fine desprinse din materialul uscat al primului traseu. De asemenea, studierea
continuității liniare a striațiilor lăsate pe traseu de muchiile active ale instrumentelor de scris sau
de literele mașinii de scris, poate oferi informații cu privire la utilizarea unor alte instrumente sau
mașini de scris. După formarea unor liste de instrumente sau mașini suspecte, se va putea face o
examinare comparativă de identificare traseologică.

În special în cazul documentelor de identitate (legitimații, pașapoarte etc.) metodele


clasice de falsificare includ și decuparea și reconstituirea unor file ori introducerea unor file
contrafăcute pentru a înlocui anumite părți ale unor documente. De regulă se procedează la
detașarea unor porțiuni din act ce conține datele de identitate, inclusiv ștampila și semnătura
organului emitent. Porțiunile vor fi introduse într-un nou act de pe care de asemenea au fost
detașate elementele respective sau care vor fi acoperite de cele noi. Uneori, se procedează la

181
subțierea hârtiei cu glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porțiunile
detașate de pe alt act sunt și ele subțiate prin abraziune pe verso, apoi umezite și uscate prin
presare peste actul modificat, adăugând uneori și adeziv. Aceste manopere sunt relativ ușor
vizibile cu ochiul liber, grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul
zonelor respective este de uzură mai pronunțată, uneori doar pagina afectată fiind mai uzată. Este
utilă și observarea atentă a verso-ului paginii recompuse, putându-se vedea unele denivelări
nejustificate ale hârtiei, boțiri datorate uscării inegale a adezivului, chiar scurgeri ale surplusului
de adeziv pe la marginile porțiunii adăugate.

Examinarea sub radiațiile ultraviolete va putea pune în evidență prezența substanței de


lipit, care va avea o fluorescență deosebită de restul suprafeței. Adeseori, datorită uzurii sau a
compoziției diferite a hârtiei actului modificat și a hârtiei provenite de la alt document, chiar și
acestea vor avea nuanțe diferite sub radiația ultravioletă.

O altă variantă de compunere a unor documente din porțiuni provenite din alte
documente este cea în care se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de
identitate. Pentru a preveni aceste falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate (mai
ales pașapoarte) au fie fotografia acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată și incorporată
actului care apoi este laminat în plastic. În acest fel s-a putut renunța la folosirea sigiliului sec pe
fotografie. În România, sistemul este folosit la permisele moderne de conducere, la cărțile de
identitate. În toate aceste cazuri, dacă actele nu au fotografia scanată, atenția va trebui mai întâi
îndreptată spre integritatea timbrului sec ce însoțește fixarea fotografiei pe document sau a liniei
de termosudare a foliei protective.

Fotografia poate fi înlocuită prin mai multe procedee:


 desprinderea fotografiei originale și lipirea uneia noi în loc, situație în care se înlocuiesc
și capsele de prindere;
 aplicarea unei fotografii noi peste cea inițială. În acest caz uneori sunt vizibile marginile
imaginii acoperite, iar grosimea este foarte mare, ieșind imediat în evidență;
 desprinderea stratului fotosensibil de pe o fotografie și aplicarea lui pe actul de modificat;
 aplicarea pe folia transparentă a unei fotografii și aplicarea apoi a unei noi folii
protectoare.

Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere și o lipesc peste actul
falsificat. Apăr atunci vizibile scurgeri ale substanței adezive sau pătări ale fotografiei.

Aceste manopere sunt frecvent însoțite de prezența unor urme de capsare dublă pe
pagina următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înțepături lăsate pe hârtie de
instrumentele folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoșată, fonta de
siguranță este deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite de pe alte

182
documente semnăturile, ștampilele, mențiunile sunt întrerupte sau incomplete. Când noua
fotografie este mai mare, ea poate acoperi unele porțiuni sau mențiuni în mod anormal,
nejustificat.

Așa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare și realizare
a documentelor să-și fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de realizare a unor
elemente grafice, imagini etc. și de transpunere a acestora pe suporturi din cele mai diferite. Odată
cu ele s-a manifestat și folosirea lor frauduloasă. Metodele descrise mai sus, sunt în zilele noastre
folosite alături de tehnici noi, uneori chiar în combinație cu acestea.

Secțiunea 5. Falsul prin contrafacere

Contrafacerile sunt forme ale falsului documentelor prin care un anumit document este
realizat în totalitate prin ”plăsmuirea sa” în afara condițiilor legale sau reale. De exemplu, un
contract autentificat la notar în care atât actul în sine cât și mențiuni de înregistrare, căci sigiliul
și uneori chiar sediul și numele notarului sunt nereale.

Principalele metode de contrafacere sunt:


 copierea și imitarea (specifice actelor scrise cu mâna);
 contratiparul;
 decuparea;
 fotocopierea(reproducerea tip xerox);
 trucajul fotografic și electrostatic(xerox);
 alte metode de falsificare.

Contratiparul

Metoda constă în tipărirea unor acte false cu o matriță realizată după cea originală.
Acest procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate,
documente bancare.

În ultimii ani, în țara noastră au apărut în special bancnote false de dolari SUA, realizate
prin tipărire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care încep cu tăierea bancnotei, continuă
cu lipsa de finețe a matriței și erori de desen, precum și cu lipsa calităților materialului original
pe care este imprimată bancnota autentică, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate etc.
Decuparea

183
Este o modalitate de fals prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind din
diferite cărți, ziare etc. Metoda este specifică scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este
relativ greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar soluționat
în 1970 de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj. Falsificarea s-a bazat pe următorul procedeu: de pe
lozuri necâștigătoare din aceeași serie se freca cu degetul umezit, îndepărtându-se un strat de
hârtie de pe două lozuri, rămânând în transparență cuvântul ,,necâștigător”. Cu o lamă se răzuiau
literele de pe al treilea loz, cu excepția literelor ,,S” și bara verticală a lui ,,T” care devenea astfel
,,L”.

Din primele două lozuri subțiate se decupau literele care, umezite cu salivă, erau
transferate pe cel de-al treilea cu ajutorul unui băț de chibrit, realizându-se cuvântul ,,una sută
lei”. În acest mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969 – aprilie 1970.

Fotocopierea și trucajul xerox

Metoda este tot mai răspândită atât datorită accesibilității tot mai mari cât și ușurinței
aparente a realizării falsurilor ori contrafacerilor.

Cunoscutul criminalist și expert nord-american Orway Hilton arăta despre evoluția


expertizei criminalistice a documentelor că aceasta ,,a suferit schimbări semnificative... În
anumite privințe ea este o știință mult mai complicată decât era la jumătatea anilor ‘30, totuși nu
trebuie să credem că munca (expertului n.n.) era atunci mai ușoară decât azi. Nu a fost niciodată
o sarcină ușoară ... să descoperi falsificarea ori alterarea documentelor, ori să răspunzi la
multitudinea de probleme puse expertului. Modul în care sunt realizate astăzi documentele poate
să furnizeze totuși o mai mare varietate de probleme decât în trecut.”200

Formulată în urmă cu aproape două decenii, în pofida timpului scurs, afirmația nu și-a
pierdut actualitatea. Evoluția mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare ori transmitere a
documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluție graduală,
având în același timp o componentă stimulativă – competiția economică și evoluția tehnico-
științifică.

Alături de aceasta, deși nu întotdeauna recunoscută, dar niciodată ignorată, tendința de


utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea și dezvoltarea unor noi mijloace de
protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest fundal, dezvoltarea mijloacelor
tehnice de realizare și reproducere a textelor și imaginilor a fost completată de evoluția
mijloacelor de comunicare la distanță și potențată de pătrunderea și influența tehnicii de calcul în
toate domeniile. Concomitent au sporit cerințele ridicate în fața criminalisticii de a descoperi și
demonstra prin metode tot mai evoluate și precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut falsuri

200
Hilton O. – op. cit., p. 310.

184
la realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de
preluare, stocare, prelucrare și reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor grafice.

Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de falsuri


era extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacelor de reproducere,
cât și controlul strict asupra deținerii și folosirii acestora. Un alt factor poate fi gama relativ
limitată de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După revoluție, odată cu vânzarea și
utilizarea nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori reproducere, cu accesul la tehnica de calcul
nouă au apărut și au devenit relativ frecvente și în țara noastră cazuri de fals ori contrafacere în
care acestea au fost utilizate. Predomină contrafacerile de bancnote, atât străine cât și românești,
dar sunt vizate și alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând cu
ele diverse aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a lucrării.

Necesitățile practice ale activității de birou și corespondență au impus crearea unor


mijloace de copiere rapide. O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO201. Aparatele
care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru documentele cu scop comercial
sau după documentele de identitate. Detaliile erau neclare, uneori chiar elementele mai mari
dimensional erau reproduse estompat, neclar.

Aceste deficiențe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate
pe reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia
fotosensibilă. Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată și introdusă
pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea unei
copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul propriu-
zis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.

Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină ca


pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax202. Lumina difuzată la
trecerea prin documentul de reprodus determina pierderea unei părți din finețea detaliilor. Pe de
altă parte, calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se epuiza soluția activă. Deficiențele
metodelor descrise îngreunau munca de identificare a falsurilor și limitau posibilitățile de lucru
ale experților.

În anul 1950, firma ,,3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv.
Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată
pe utilizarea radiațiilor infraroșii sau a radiației termice pentru developarea imaginii copie.
Deficiențele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenți metalici (fără ftalo-
cianine) respectiv textele, schițele sau desenele realizate cu acestea – de exemplu schițe sau
desene tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele sau cifre scrise prin
intermediul mașinilor de scris cu bandă pe bază de carbon ori cu imprimante matriciale cu ace pe
bandă carbon – nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă și faptul că aceste copii nu pot fi păstrate

201
Hilton O., op. cit., p. 313.
202
Hilton O., op. cit., p. 313.

185
un timp prea îndelungat în condițiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din
arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda termografică.

Ordway Hilton amintește faptul că datorită deficiențelor copiilor termografice au existat


cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături, pentru a constata apoi că sunt doar repasări
cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca respectivele semnături să
poată fi ,,citite“ prin metoda ThermoFax203. Metoda este similară celei utilizate azi la majoritatea
aparatelor telefax cu cap termic. În cursul anilor ‘60 firma a reușit să îmbunătățească metoda,
adoptând un procedeu derivat, bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba calitate a copiilor
termografice, cât și durata redusă de păstrare. Perfecționările ulterioare au permis sesizarea și
reproducerea și a textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor cerneluri fără pigmenți
metalici.

Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termo-
sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează
metoda creată de firma XEROX și care necesită hârtie normală.

La sfârșitul anilor ‘50 firma XEROX a realizat primele aparate copiator care utilizau un
procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obișnuită, copiile alb-
negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma Xerox este
de fapt un mecanism mai complex, asemănător unui aparat fotografic având un sistem de lentile
care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest cilindru, în
funcție de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner. Cilindrul este
apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii și fixat astfel pe
document.

Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calități plastice, având fie culoarea neagră sau
pentru copiatoarele moderne color, culorile sunt cele complementare: roșu, galben, albastru. Prin
topirea sa în procesul de transfer se obțin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât și
cenușa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate și colectate într-un recipient special.
Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase,
costisitoare și relativ lente.

Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare, având un volum mai redus
și cu posibilități noi de colaționare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau
copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin același transfer electrostatic al imaginii.

După ce metoda Xerox a devenit accesibilă și altor producători, au fost create modele
mai rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan
mondial pentru multiplicarea actelor.

203
Idem.

186
Accesul și utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creșterea numărului de
falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească
în ce constau acestea – adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre etc., și să determine diferitele defecte
caracteristice ce apăr în cursul funcționării aparatului204, reflectându-se în aspectul copiei
rezultate, ori prin analiza conținutul cenușei de toner rezultate să ajungă la individualizarea
copiatorului sau la stabilirea generică a tipului și mărcii sale205. De fapt, încă de la modelul de
copiator Photostat, apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utilizării
frauduloase a copiatoarelor, și paradoxal, evoluția modelelor și obținerea unor copii de bună
calitate a simplificat munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja ,,push
buton forgery” – ,,falsul printr-o simplă apăsare de buton”.

Expertul criminalist este acum chemat să țină pasul cu progresul tehnicilor de


fotocopiere206, descoperind specificul și deficiențele fiecărui procedeu, chiar al diferitelor modele
de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular, combinând examinările cu
instrumente optice, de natură traseologică (asupra defectelor specifice aparatului), cu examinări
fizico-chimice de profunzime și precizie: spectroscopie în infra-roșu, microscopie electronică de
baleiaj, fluorescența în radiație X etc.207

Secțiunea 6. Copiatoarele color. Posibilități de identificare. Termocopierea.


Specific. Identificare.

În ultimul deceniu, au devenit destul de accesibile și tot mai performante copiatoarele


color. Pe măsura dezvoltării tehnice, posibilitățile de lucru oferite de aceste copiatoare au fost
completate de metode digitale de analiză, prelucrare, recompunere și reproducere a imaginilor.

Devenite adevărate ,,tipografii color de buzunar”, noile tipuri de copiatoare color pot
produce copii color de înaltă fidelitate și claritate, pe cele mai diferite substraturi materiale, de la
hârtie normală, la folii transparente și folii plastice opace adezive. Unul dintre ultimele modele
produse de firma XEROX – modelul Xerox 5775 – este dotat cu un sistem computerizat de
prelucrare digitală a imaginilor, putând reproduce pe hârtie sau pe alte substraturi imagini de pe
diapozitive, memora și transpune imagini, simboluri sau texte de pe diferite documente pe unul

204
Totty R. N., Baxendale, Defect marks and the identification of photocopying machines, The forensic
Scientists Society Journal, vol. 21, nr. 1/ 1981, pp. 23-30. Hilton O., Detecting fraudulent phtocopies, Forensic
Science Journal, vol. 13, 1979, p. 117-123.
205
Kelly J. H., Classification and identification of modern office copiers – abstract – The American Board
of Forensic Document Examiners., Colorado Springs, 1983, p. 5.
206
Hilton O., 0p. cit., p. 118.
207
Cantu A. A., A sketch of analitycal methods for document dating, International Journal of Forensic
Document Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , p. 44-45.

187
final, recompus sau creat ca un act nou. Aparatul mai permite și reproducerea color, prin
prelucrarea unor documente sau imagini prezentate inițial în alb/negru.

Rezumând metodele de copiere oferite pe piața europeană la acest moment, putem arăta
că principalele procedee comerciale de copiere și reproducere sunt următoarele, exemplificăm și
cu unele modele și producători 208:
 Copiere fotografică (Ciba Copy CC 1217, Konica U-Bix color)
 Copiere electrostatică-analogică (Colorocs, Ricoh NC 305)
 copiere electrostatică digitală (Canon CLC 500, Kodak ColorEdge 1550)
 Copiere digitală cu jet de cerneală – ink jet – (Canon BubbleJet)
 Copiere analogică silicografică (Sharp CX 4500)
 Copiere digitală prin transfer termic ( Toshiba PC 50 S, Sharp CX 5000).
În funcție de sistemul de copiere diferă și hârtia folosită: fotosensibilă, termosensibilă,
normală. Modul de transmitere a semnalului – analogic sau digital –influențează claritatea
copiilor, cel digital209 asigurând o mai mare putere de rezoluție. Devenite tot mai complexe,
copiatoarele color au atras atenția falsificatorilor, fiind folosite în special la contrafacerea
bancnotelor, dar și a unor cecuri de călătorie, vize etc.

În cele ce urmează vom descrie succint modul de funcționare al unui copiator color,
cunoștințe pe care le considerăm un minim necesar pentru a putea înțelege modul în care se poate
face identificarea unui copiator color.

Documentul de reprodus este așezat pe o placă de sticlă, cu imaginea ce urmează a fi


reprodusă cu fața către suprafața de sticlă. Pe sub ecranul de sticlă se deplasează un modul mobil
care poartă sursa de lumină pentru expunere. Expunerea imaginii se face cu ajutorul unei surse
fluorescente de lumină de mică putere (de exemplu, la modelul Xerox 5765 puterea este de 20
W). Senzorul pentru imagine, asemănător unui obiectiv fotografic, este deplasat pe lungimea
ecranului de sticlă o dată sursa de expunere. Deplasarea modulului de scanare se face210 cu
ajutorul unui motor electric acționat pas-cu-pas, pentru a asigura continuitatea deplasării și finețea
poziționării.

Semnalul rezultat prin scanarea imaginii este convertit în semnal digital. Acesta este
apoi procesat și introdus în sistemul de prelucrare a imaginii din copiatorul propriu-zis. Pe un
cilindru electrostatic cu rol colector este realizată în sarcini electrostatice imaginea latentă. Un
laser cu neon și helium, de mică putere, (clasa I de precizie), generează prin intermediul unui
raster (grilă liniară de mare finețe) imaginea pe care va fi colectat tonerul. Acesta este preluat

208
În acest sens, Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J. în The computer assisted identification of colour
photocopiers, Science & Justice No. 35/1995, p. 119, reproduc o lungă listă de mărci și modele de copiatoare
disponibile pe piață, la momentul realizării studiului.
209
DIGITIZARE = Transformarea unei reprezentări continue (analogice) într-o formă discretă (numerică).
Dicționarul de informatică – sub redacția Tiberiu Popescu, Editura Stiințifică și Enciclopedică București, 1981, p.
123.
210
The XEROX STUDENT GUIDE, p. 35-39.

188
prin intermediul unor pensule electromagnetice și distribuit pe cilindru. Imaginea latentă este
compusă din trei sau patru straturi de toner color (în funcție de modelul aparatului) repartizate pe
culorile fundamentale: roș magenta, galben, albastru cyan, iar la copiatoarele cu patru culori și
negru. În cadrul unui proces numit ,,developare” are loc combinarea culorilor de bază rezultând
imaginea color finală. Senzori optici și repartitori din fiecare compartiment ce conține toner color
asigură monitorizarea nivelelor de toner preluat, rezultând prin complementaritatea culorilor de
bază celelalte culori necesare imaginii. Nivelele de amestec pot fi atât preselectate, cât și standard
(auto reglabile). Tonerul este transferat de pe cilindrul colector pe hârtie, în cadrul unor treceri
multiple, rezultând copia finală. Topirea tonerului în cadrul imprimării propriu-zise este urmată
de descărcarea cilindrului receptor. În final, un modul de curățire asigură îndepărtarea resturilor
de toner uzat.

Pentru identificarea numărului de culori de bază – trei sau patru – se poate folosi
examinarea microscopică a copiei full-color, urmărind să se distingă în straturile de toner topit
numărul de culori amestecate. Se mai poate folosi metoda fotografiei de descompunere de culoare
sau se poate realiza mai rapid descompunerea culorilor de bază, când se dispune de un analizor
video-comparator spectral tip DOCUBOX Full color, asistat de computer. Mai există și alte tipuri
– VSC1, VSC 4I, VSC 2000, Forrest & Freeman, CES- AG, Projectina etc.

Această identificare este necesară atunci când nu se cunoaște tipul de copiator utilizat și
se urmărește stabilirea acestuia. Metoda examinării microscopice este rapidă, iar în funcție de
experiența celui ce examinează, ea poate oferi soluția imediat. Aplicând o iluminare în lumină
polarizată și o rezoluție mare pot fi observate depunerile succesive de toner în culorile de bază.
Acestea au aspectul unor stropi multicolori suprapuși, iar în locurile unde depunerile sunt mai
consistente, stratul de toner fiind aproape compact, aspectul este unul specific de ,,fâșii de smoală
topită”.

Un alt element utilizat în identificarea copiatoarelor color este structura specială a


ecranului pentru documente al fiecărui copiator. Copiile reproduc structura rasterului prin care
este redată imaginea scanată. 211 Atât imaginea rasterului, cât și a sticlei ecranului poartă adesea
urme generate de funcționarea aparatului – uzuri, zgârieturi, care apar și pe copie.

Structura sticlei ecranului, cât și rasterul pot avea o compunere din linii paralele, caroiaje
sau pot fi compuse din puncte. Rasterul din puncte poate avea o dispunere aleatorie sau o structură
de rețea.

În funcție de aceste criterii se poate merge mai departe cu identificarea mărcii


copiatorului. Exemplificativ arătăm că modelul de copiator Canon CLC 10 are aspectul rasterului
cu puncte dispuse aleatoriu, modelul Panasonic FP-C1 are raster tip grilă, iar RanK Xerox 5775
are raster cu linii. Pentru Rank Xerox am realizat mai multe experimente în cadrul cărora am

211
Kuei LI, Lang LI-SU, Cheng K., Determination of color printing forgery by comparing the differences
between the crystal and the traditional screen dot. International Journal of Forensic Document Examiners, vol. 1,
No. 2 April/June 1995, pp. 136-137. Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J., op. cit., p. 120.

189
constatat că acesta este aspectul specific tuturor modelelor firmei. Ca urmare a utilizării frecvente
a copiatoarelor color în contrafacerea de bancnote, firmele producătoare au introdus în partea de
programare instrucțiuni care împiedică copierea bancnotelor. Prin scanare sistemul recunoaște
combinația de culori ale anumitor bancnote și nu execută copierea. Pentru că această instrucțiune
din program poate fi depășită, s-a luat măsura suplimentară de a introduce un cod de marcare a
fiecărui copiator, existent în mod latent în orice copie realizată de un anumit aparat. De această
protecție suplimentară beneficiază de exemplu copiatoarele Rank Xerox din seria MajestiKolor.

Există uneori moduri extrem de simple de ,,a păcăli” copiatorul să copieze bancnote. El
este aplicabil tipurilor cu patru culori, adăugând în același timp ,,o capcană” pentru criminalistul
chemat mai târziu să identifice aparatul utilizat la contrafacere. Astfel, una din culori (negrul)
poate fi suprimată, ea fiind realizabilă și prin compunerea celorlalte. La această manevră se
adaugă și posibilitatea de intervenție asupra memoriei electronice a copiatorului.

Obținerea unor rezultate de identificare individuală a copiatoarelor color presupune un


ansamblu de alte examinări complementare pentru determinarea tonerului și a cenușilor. Acestea
presupun la rândul lor crearea și existența la nivel național a unei colecții de hârtie și toner
permițând raportarea la mostre și rețete standard, clasificate pe caracteristici și producători.

În aceste condiții se impune studierea prin analize de laborator a următoarelor


caracteristici, în funcție de actul (copia) de examinat și de tipul acesteia (color sau alb/negru):

1. Caracteristicile de bază ale tonerului. Aceasta se poate stabili prin determinări


magnetice, examinare microscopică (microscopie electronică cu baleiaj), cât și prin examinări
orientate spre determinarea modului de procesare a tonerului – termoradiere, rulare termică,
presare la rece. Datele obținute se pot completa cu caracterizarea chimică a tonerului. Se va stabili
dacă tonerul este mono-component sau bi-compus. Unele rețete de toner de culoare neagră conțin
coloranți extractibili în amestec cu pigmenți carbonici. Aceștia pot fi separați și identificați prin
cromatografia în strat subțire. Este utilă și identificarea rășinilor utilizate la producerea tonerului.
Dată fiind compunerea lor, tonerele color conțin în general mai multe componente care pot fi
detectate: rășini, pigmenți etc.

2. Piroliza gaz-cromatografică – permite separarea cromatografică a componentelor


tonerului, în special compușii anorganici, iar prin completarea analizelor cu spectroscopia de
masă se obține o precizie superioară.212

3. Analize instrumentale în raze infra-roșii – din care în special spectroscopia în infra-


roșu oferă posibilitatea unor diferențieri precise a proporțiilor în care un anumit fabricant a
adăugat rășini sintetice tonerului. Din păcate, pe lângă aparatura complexă este și aici necesară
existența unei colecții de mostre.

212
Cantu, A. A., op. cit., p. 44.

190
4. Fluorescența sub raze X – permite identificarea coloranților anorganici prezenți în
diferite rețete de toner color.

Așa cum rezultă din metodele de examinare expuse mai sus, tehnicizarea și evoluția
mijloacelor de copiere impun și o dezvoltare a cunoștințelor interdisciplinare și a aparaturii
folosite în criminalistică.

Metoda de termocopiere ThermoFax a suferit de la apariția ei din anul 1950 până în


prezent o mare varietate de perfecționări și modificări, existând azi chiar și copiatoare termice
color. Aplicația cea mai frecventă a termocopierii este la aparatele de tip telefax, deși printre
acestea, modelele mai sofisticate realizează imprimarea cu ajutorul tehnologiei de la copiatoarele
laser tip Xerox, existând chiar aparate telefax laser color.

Revenind la termocopiere, facem precizarea că, prin construcție aparatele tip telefax sunt
prevăzute să realizeze și funcția de copiator. Copiile realizate au în general o calitate scăzută față
de cele tip Xerox, majoritatea modelelor necesită hârtie specială tip termofax și rezultatul nu se
păstrează un timp mai îndelungat, estompându-se cu timpul. Pe de altă parte, textele scrise cu
banda carbonică, desenele reproduse cu hârtie copiativă carbon (plombagină), semnăturile ori
mențiunile executate cu creionul cu grafit nu sunt reproduse, ori apar insuficient de clar prin
termocopiere. Termo-imprimarea se realizează cu ajutorul unei linii de lamele sau ace care se
află în contact cu hârtia termo-sensibilă. Acestea se încălzesc sau nu, în funcție de mesajul
(semnalul) electronic.

Examinarea microscopică a actelor transmise sau copiate cu ajutorul unui aparat telefax
termic permite observarea fibrelor de hârtie superficiale, carbonizate prin descărcări punctiforme
de energie termică. Hârtia este de dimensiuni variabile, cu o grosime redusă, fiind prezentată în
role de anumite lungimi, pentru aparat. Calitatea imprimărilor este diferită în funcție de calitatea
și performanțele aparatului.213 Majoritatea modelelor actuale de aparate tefax utilizează la
imprimarea imaginii pulbere toner. La aparatele telefax care utilizează toner, acesta este depus
într-un strat mai subțire decât la copiatoarele obișnuite, dar diferențele sunt date doar de grosimea
corpului caracterelor. ,,Citirea” documentului ce urmează a fi copiat termic sau transmis, se face
cu ajutorul unui cap termic pe bază de radiații infraroșii. Răspândite pe o lățime corespunzătoare
lățimii actului de transmis sau termocopiat, celulele foto-termo-sensibile observă și reproduc
variațiile alb/negru (hărtie/traseu scris), acestea reflectându-se în microdescărcări de arc pe hârtia
rolei de hârtie termosensibilă, sau în încărcări electrostatice cu toner care apoi este depus pe
hârtie, sau cu ajutorul unui sistem ink-jet, cu jet de cerneală. Modelele tip laser sau ink-jet
folosesc hârtie normală sau sub formă de rolă, pot produce și copii color, iar puterea lor de
rezoluție este mai mare.

Într-o expertiză de tehnica documentelor efectuată la Laboratorul Interjudețean de


Expertize Criminalistice Cluj, a fost supus examinării un act prezentat în copie electrostatică tip

213
Casey-Owens Maureen, A look into facsimile transmission, Journal of Forensic Sciences, Vol. 35, No.
1/Jan. 1990, p. 112-117.

191
Xerox alb/negru, cerându-se să se stabilească modul de realizare al acestuia.214 În cadrul
examinării generale am stabilit că actul era o copie tip xerox a unui act realizat prin mai multe
activități compuse, plecând de la copierea pe un copiator tip telefax a unei semnături ce imita o
semnătură autentică, peste care fusese desenată o ștampilă, iar deasupra acestora fusese
dactilografiat un text ce confirma achitarea unui debit de mai multe milioane lei. Actul compus,
astfel rezultat, a fost recopiat cu un copiator termic, fiind vizibile pe marginile copiei tip Xerox
realizate în final, urmele lăsate pe rola de hârtie termică de către mecanismul de transport al
telefaxului. Multitudinea de copieri și recopieri era orientată spre a face să se estompeze detaliile
și să acopere contrafacerea semnăturii .

Un amănunt de interes tehnic este cel că unele aparate telefax sunt prevăzute cu un
dispozitiv care aplică un semn distinctiv, o ,,ștampilă“ pe documentele care au fost transmise ori
copiate cu ajutorul lor. Acest fapt permite în cazul în care este pus la dispoziție și actul original
să se constate dacă s-a efectuat vre-o transmitere sau copiere a acestuia cu aparatul telefax.

Examinarea unui document suspect realizat, copiat ori transmis cu ajutorul unui aparat
telefax presupune ca (în mod ideal) la dispoziția expertului să se afle :
 documentul original la care se referă documentul fax;
 copia fax (act în litigiu);
 aparatul telefax pe care se cunoaște sau se bănuiește că s-a făcut transmiterea ori copierea;
 materiale de probă copiate, transmise și recepționate cu aparatul emitent, cât și cu cel
recepționant.
În cursul examinării se vor avea în vedere pentru identificare următoarele elemente:
 imprimările ce indică numărul de apel, indicativul și ora transmiterii/recepției (aceste
elemente pot fi suprimate fie din aparat, fie prin tăierea hârtiei);
 aspectul general al imprimării care poate fi clar, estompat, imprimat inegal;
 tipul de imprimare – termică, cu toner, cu jet de cerneală;
 în cazul în care aparatul este prevăzut cu ștampila de confirmare – aspectul acesteia –
culoarea, forma, plasarea ei (și aceasta funcție poate fi înlăturată);
 defectele specifice de scanare ori de redare;
 unele caracteristici specifice aparatului.
Defectele specifice de scanare pot fi generate de prezența prafului ori acumularea de
murdărie între mecanism și hârtie, ori pe oglinda unității optice. Acestea se vor manifesta fie prin
imagini îmbâcsite, iar în cazul firelor de praf pot apărea ca linii verticale pe document215. Forma
lor punctiformă apare prin reluare continuă ca o linie pe verticală situată într-un anumit punct al

214
Raport de expertiză criminalistică nr. 30/ 1996 realizat în Dos. nr. 6605/1995 al Poliției Municipiului
Mediaș, județul Sibiu.
215
Hill J. Heather, Facsimile transmision and the Questioned Document Examiner, The Metropolitan
London Laboratory, 1996, p.11.

192
paginii. De asemenea, defectele unității de imprimare pot apărea sub forma unor linii verticale pe
toată lungimea actului. Astfel, încălzirea continuă a unui ac produce o linie verticală neagră, iar
neîncălzirea unui ac generează o linie albă. Ele pot fi deosebite de defectele de scanare care dispar
prin curățirea unității de imagine. Defectele unității de imprimare apăr în cazul documentelor
transmise prin fax numai pe exemplarul recepționat, respectiv în cazul folosirii acestuia drept
copiator.

Defectele specifice mecanismului pot consta în urme ale rolei presoare care asigură
mișcarea hârtiei. Funcționarea imperfectă a rolei se poate manifesta prin alungirea ori scurtarea
pe alocuri a semnelor ori literelor. Acest defect poate fi însă generat în cazul actelor recepționate
prin telefax și de defecțiuni ale liniei telefonice cu transmisie analogică.

Aparatele de tip telefax pot fi utilizate uneori la falsificarea unor acte, în combinație cu
metode obișnuite de falsificare. Ele pot fi folosite mai ales atunci când este vorba de transmiterea
la distanță a unor contracte, chitanțe, cecuri etc. Prin combinarea tehnicilor inițiale de ștergere,
radiere, adăugire cu retransmiterea prin telefax a actelor falsificate se încearcă uneori obținerea
unor plăți în bănci, ori dovedirea unor alte prevederi contractuale decât cele convenite.216

Într-un dosar au fost prezentate spre achitare prin bancă unele dispoziții de plată pe care
fuseseră modificate prin adăugare sumele confirmate. Din ,,cinci sute mii“ s-a făcut ,,cinci
milioane cinci sute de mii”, iar actul falsificat a fost transmis pentru plată băncii clientului, prin
telefax. Confruntarea exemplarelor fax și originale a permis ușor stabilirea modului de falsificare,
deși, datorită condițiilor de păstrare, copiile fax începuseră să-și piardă lizibilitatea.217

Falsuri realizate cu copiatoare alb/negru. Examinarea lor.

Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate218 multe din falsurile realizate cu
ajutorul copiatoarelor alb/negru sunt orientate spre realizarea unor acte compuse. Prin această
noțiune înțelegem un act nou, prezentat în copie electrostatică alb/negru care, de obicei conform
afirmațiilor părții ce încearcă să se preleve de conținutul său, ar reprezenta copia unui act contestat
,,al cărui original s-a pierdut. ”

Metoda de lucru este relativ simplă: se folosește o parte dintr-un alt act ce conține o
semnătură autentică a unui anumit titular, la care se adaugă un alt text realizându-se falsul prin
trucare și reproducerea cu copiatorul.219

216
Raport de expertiză criminalistică nr. 193/1996 din Dos. nr. 503301/1996 al Poliției Municipiului Cluj-
Napoca și Raportul de expertiză criminalistică nr. 151/1997 din Dos. Nr. 88475/1997 al Inspectoratului de Poliție al
Județului Hunedoara.
217
Raport de expertiză criminalistică nr. 245 din 11 noiembrie 1996 realizat în Dos. Nr. 503301/1996 al
Poliției Municipului Cluj-Napoca, la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj.
218
Hilton O., op. cit., Forensic Science International No. 13/1974, p. 117.
219
Boboș L., Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu ajutorul copiatoarelor
electrostatice, Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică și Criminologie. Procuratura Generală a R.S.R. No. 1-
2/1987, p. 152-156.

193
O variantă de fals comis cu ajutorul copiatoarelor este cel prin procedeul denumit
,,mască“, utilizând o coală de hârtie pentru a ecrana o parte a actului ce se truchează – de exemplu
se copiază antetul și finalul unui act adeverință oficială ,,mascând” textul original, introducându-
se apoi pe copie textul dorit și recopiind actul astfel plăsmuit.

Amintim în acest sens o cauză cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj220 în


care s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice asupra unei copii tip Xerox a unui act
despre care petentul susținea că l-a depus la termen la instanța de judecată, dar acțiunea nu a fost
înregistrată la dosarul cauzei respective, deoarece actul ar fi fost pierdut sau sustras. Examinarea
criminalistică a copiei electrostatice în litigiu a pus în evidență prezența unor urme liniare produse
de marginile unei coli diferite de hârtie, folosite ca mască pentru a putea reproduce electrostatic
partea superioară a actului cu impresiunea ștampilei de înregistrare de la registratura instanței.
Urmele erau vizibile pe orizontală, producându-se o ușoară umbră la trecerea scanerului
copiatorului, dar mai ales la marginea din dreapta pe verticală, datorită dezalinierii marginilor
colilor. După obținerea unei coli de hârtie format A4 ce purta o reproducere electrostatică a
înregistrării de intrare cu data certă, autorul falsului a scris cu mâna textul acțiunii și a recopiat
actul, depunând noua copie în susținerea plângerii penale.

Din experimentele făcute cu ocazia acestei expertize am putut constata că aceste tipuri
de urme-umbră apar pe copiile electrostatice alb/negru atunci când copiatorul nu este întreținut
corespunzător. Ele mai apar când actul de reprodus are unele deformări: cute, plieri rectangulare,
când se copiază acte din mai multe pagini, la limita dintre marginile paginilor, când sunt mai
multe coli suprapuse. Calitatea copiilor mai poate fi influențată și de alți factori:

1. Starea actului care se copiază și culoarea acestuia în cadrul raportului fond-text. În


practică s-a constatat că anumite culori – galben, roșu, bleu ciel – nu sunt clar copiate și transpuse
în alb/negru.

2. Starea aparatului. Aici are importanță și timpul scurs de la ultima utilizare, gradul de
încărcare pentru ziua respectivă. Pe măsura creșterii numărului de copii realizate cu un copiator
se produc uzuri ale cilindrului.

3. Temperatura de topire/fixare a tonerului și calitatea acestuia. Acumularea cenușilor


de toner și încălzirea aparatului pot genera fixarea unei părți din tonerul uzat pe copiile realizate,
acestea căpătând un aspect îmbâcsit.

4. Gradul de contrast al expunerii. Actele au contraste diferite între fond și text, iar unele
acte realizate cu imprimante matriciale sau mașini de scris cu bandă carbonică necesită un
contrast mai redus, dată fiind tenta de gri a imprimării și raportul redus de contrast cu albul
suportului material.

220
Dosar nr. 47/VIII/1/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și Raport de expertiză
criminalistică nr. 54/1995 al Laboratorului de expertize criminalistice Cluj.

194
Alteori, copiile alb-negru ale unor acte sunt falsificate prin alterarea conținutului unui
text. Îndepărtând de pe copie unele mențiuni (cifre, cuvinte, fraze), se pot introduce altele în locul
lor. În acest sens amintim o expertiză realizată la Laboratorul interjudețean de expertize
criminalistice Cluj în care, pe lângă identificarea autorului unei semnături, s-a stabilit și modul
în care a fost falsificat unul din exemplarele actului, exemplar prezentat în copie electrostatică și
care prezenta diferențe de conținut față de exemplarul din arhiva notarială.221 S-a realizat o copie
electrostatică a celor două pagini ale actului din arhiva notarială. De pe copie, din mențiunea “cu
excepția garajului“ au fost radiate litere, rămânând doar mențiunea ,,... garajul ...”, apoi s-a
completat prin adăugare, mențiunea devenind ,,și garajul”, ulterior copia modificată a fost
recopiată, fiind utilizată pentru susținerea unor pretenții în fața instanței de judecată. Examinarea
microscopică a imaginii și compararea actului inițial și a copiei falsificate prezentate în instanță
au permis prin identificarea coincidenței parțiale și a diferențelor stabilirea falsului.

Secțiunea 7. Imprimantele sistemelor informatice. Diferențierea


criminalistică între documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor și cu
ajutorul imprimantelor

Apariția, perfecționarea și creșterea gradului de utilizare al imprimantelor pentru


computer au condus la creșterea frecvenței cu care documente suspecte realizate cu ajutorul
acestora au fost supuse examinării criminalistice. Semnalat în literatura de specialitate publicată
în alte state, 222 acest lucru l-am putut sesiza și din practica Laboratorului Interjudețean de
Expertize Criminalistice Cluj, în arhivele căruia nu am găsit pentru perioada 1960-1996,
expertize criminalistice care să se ocupe de acest tip de falsuri ori contrafaceri, dar unele lucrări
recente, la care ne vom referi când vom trata anumite aspecte în cuprinsul prezentei lucrări, au
printre obiective și identificarea tipului de imprimantă cu care au fost realizate unele acte.

Tehnica de calcul a generat un nou complex de probleme pentru criminaliști. Uneori


,,aceasta a făcut ca atenția experților să se mute dinspre compararea scrisului de mână către
determinarea originii imprimantei folosite pentru a crea un document, ori dacă mai multe
documente provin din același sistem de imprimare. 223

Acest aspect nu trebuie însă supraapreciat. Credem că, deși documentele realizate cu
ajutorul sistemelor computerizate tind să devină tot mai prezente în viața de fiecare zi, iar
computerul însuși să preia o mare multitudine dintre sarcinile și eforturile umane, rolul său este

221
Raport de expertiză criminalistică nr. 223/ 1997 efectuat în Dos. nr. 2273 / P / 1996 al Parchetului de
pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș.
222
RAMSEY L. SANDRA -The Effect of Computers on Forensic Document Examiners, International
Journal of Forensic Document Examiners, Vol. 2, No. 3 July / Sept. 1996 p. 187.
223
Idem.

195
încă limitat, determinant rămânând factorul uman. Este larg susținută de literatura de specialitate
opinia 224 că, în viitor experții vor întâlni tot mai des documente realizate cu ajutorul computerului
cărora vor trebui se identifice sursa. ,,Cei care ignoră ultimele evoluții în tehnologia computerelor
riscă să-și limiteze capacitățile și să-și limiteze dezvoltarea.” 225 Aceasta presupune deci a
cunoaște și înțelege modul de funcționare și posibilitățile aparatelor respective, ca o expresie a
caracterului deschis la cunoștințe din cele mai diverse domenii pe care le presupune activitatea
de criminalist.

Înainte de a trata aspectul diferitelor imprimări și modurile de diferențiere, credem că


sunt necesare câteva precizări cu privire la imprimantele pentru computer și posibilitățile oferite
de acestea.

Imprimantele pentru computer sunt de fapt dispozitive anexe computerului cu rolul de a


transpune pe hârtie anumite elemente grafice sau cifrice, conform comenzilor date prin
intermediul computerului. Primele modele de imprimante, cele numite matriciale, sunt prevăzute
pentru imprimare pe hârtie cu un ansamblu de ace dispuse pe un dreptunghi, care pot genera cifre
sau semne grafice. Alte modele au pentru imprimare o emisferă metalic cu semnele grafice și
cifrele ce sunt prezente și la ,,coșul de litere” al unei mașini de scris. Dacă la acest sistem
identificarea este legată de unicitatea caracterelor ce se realizează cu imprimanta respectiv,
situația diferă în cazul imprimantelor cu ace. Având la început un număr mai mic de ace - 9 ace
- posibilitățile erau reduse în privința caracterelor sau simbolurilor ce se pot genera cu ele. Cu
toate acestea, și în această situație se pot produce cu aceeași imprimantă mai multe tipuri de
fonturi (caractere) - de exemplu pica, italic, courier etc. Caracterele sunt reproduse pe hârtie prin
intermediul panglicii cu tuș sau carbon. Prin creșterea numărului de ace la 24, au sporit
disponibilitățile, putând fi reproduse mai multe tipuri de caractere de scris și chiar unele
simboluri, desene etc, dar nu se puteau realiza decât imagini alb /negru. Ca defecte specifice
acestui tip de imprimante amintim: estomparea impresiunilor într-o anumită parte a semnului
grafic (de exemplu în partea mediană) ca urmare a uzurii mai pronunțate a benzii, apariția unor
linii albe la o anumită înălțime a semnelor datorit ruperii, îndoirii sau blocării unuia sau chiar mai
multora dintre ace.

Dezvoltarea electronicii a permis introducerea unor noi tipuri de dispozitive: imprimante


cu laser și imprimante cu jet de cerneală. Modelele denumite ,,laser printer” sunt imprimante
(alb/negru sau color) care funcționează, în ce privește modul de realizare a imaginii, asemeni
unității de creare a imaginii de la un copiator cu laser. Unitatea laser servește la producerea rapidă
a energiei termice necesare topirii tonerului. Încărcarea cu imaginea latentă este bazată pe o

224
LESLIE A. G.; STIMSON T. A., Identification of Print Out Devices - Forensic Sciences Journal Vol.
19, 1982 p. 11.
ALLEN M. J., Dot-Matrix printers, Forensic Science International Vol. 35, No. 4/ 1987 p. 283-
295.
WINCHESTER M. J., Examining a Computer Printed Document - Presented at the the 43-rd Annual
Meeting of the American Society of Questioned Documents Examiners 1985 , p. 2. ș.a.
225
RAMSEY L. S., op. cit., p. 190.

196
imagine preluată din memoria computerului, care comandă și combinațiile de culori, numărul de
copii etc., prin programul de editare. Examinate la microscop imprimările realizate prin
imprimantele cu laser nu se deosebesc, la prima vedere, de cele realizate cu un copiator, ambele
utilizând la reproducerea imaginii pe hârtie pulberea-toner.

Datorită uzurii și defectelor de pe cilindrul colector pot fi identificate atât copiatoarele,


cât și imprimantele laser. 226

De cele mai multe ori, în practică, este descoperit numai documentul suspect, urmând
ca ancheta să conducă la stabilirea autorilor contrafacerii ori falsului. Problema care se pune în
această situație, este aceea de a stabili în primul rând care este sursa directă a unui document
suspect: un copiator laser sau o imprimantă laser, iar după rezolvarea acestui aspect se poate
forma cercul de aparate bănuite și se trece la identificări de aparate, materiale, hârtie, toner etc.

Conform unui studiu efectuat de către un colectiv de specialiști din Marea Britanie
pentru un lot de zece modele de copiator de la firmele Canon, Toshiba, Rank Xerox și pe un lot
de trei modele de imprimante Brother și Hewlett Packard LaserJet III și IV, deși latente, urmele
lăsate de mecanismele de alimentare cu hârtie pe colile respective sunt la baza acestor posibilități
de identificare. Examinarea presupune dotare tehnică - un aparat de detecție electrostatic tip
ESDA, la care se poate adăuga și un comparator video-spectral. Urmele produse de ghiarele
mecanismului de alimentare cu hârtie sunt în general diferite de la o marcă la alta, deși studiul
amintit indică faptul că modelele de imprimante Brother și H. P. LaserJet III lasă urme relativ
asemănătoare, având același număr de ghiare de preluare a hârtiei din tavă. Urmele sunt în general
mai vizibile la partea cu care documentul, coala de hârtie, pătrund în aparat și se păstrează un
anumit timp, fiind detectabile chiar și după circa două luni. 227

Pentru copiatoare ele diferă uneori, chiar la același fabricant, de la un model la altul, în
funcție de numărul și poziționarea ghiarelor de prindere a hârtiei, de tipul, dimensiunile și forma
rolelor de transport.

Pentru imprimante cu laser transportul hârtiei este realizat cu ajutorul unei benzi din
pânză cauciucată, sau la unele modele cu role; și acestea lasă urme latente specifice, care pot fi
puse în evidență cu ajutorul aparatului ESDA. Vom prezenta pe scurt metoda de examinare cu
ajutorul aparatului ESDA. Documentul de examinat este acoperit prin vacuumare cu o folie de
plastic foarte subțire. Vacuumarea produce aderarea foliei la fibrele hârtiei. Peste folie se presară
pulbere tip toner, iar documentul este introdus între două plăci de metal încărcate electrostatic.
Astfel, pulberea toner aderă la folia de plastic, aglomerându-se mai pronunțat acolo unde fibrele
hârtiei au fost deformate de mecanismul de prindere și transport. Devin în acest mod vizibile pe

226
ARBOUINE M. W., The use of drum defects to link laser printed documents to individual laser
printers, Journal of Forensic Identification, Vol. 34, No. 2, 1994, p. 165-170.
BOYD P. F. J., Laser technology - A new concept to chalenge the forensic document examiner,
Canadian Society of Forensic Sciences Journal, Vol. 16. No. 1/ 1983 , pag. 7-17.
227
STOCKTON A., GILLIES E. A., Identification of modern office machinery by paper handling marks
- A method of distinguishing between photocopied and laser printed documents - London 1996, abstract p. 1-5.

197
folia de plastic urmele latente. Ele pot fi apoi fotografiate ori scanate, introduse în memoria video
a unui computer și examinate apoi comparativ, pentru identificare.

O chestiune, lăsată neinvestigată de către autorii studiului amintit, este cea a efectelor
pe care condițiile de păstrare ale documentelor - căldură, uzură, umiditate - precum și calitatea
hârtiei pe care sunt imprimate le au asupra urmelor specifice mecanismului. Credem că, în mod
firesc, ele vor influența păstrarea în timp, durata posibilității de identificare a urmelor
mecanismului și de diferențiere a sursei, depinzând de gradul uzurii și de agresivitatea condițiilor
păstrării.

Deși pentru o perspectivă mai îndepărtată, considerăm că ar fi utilă formarea pentru uzul
specialiștilor a unui repertoar de mărci și modele care să conțină caracteristicile specifice
diferitelor modele de imprimante, clasa de precizie ( rezoluția în dpi), aspectul urmelor latente
ale mecanismului, clasificate pe număr de elemente, producători, ani de fabricație. Aceasta va
oferi, printre altele informații și pe cele privind concordanța dintre data afirmată a emiterii unui
act și data existenței modelului de imprimantă pe piață sau în dotarea emitentului (organe de stat,
diferite bănci și firme economice, ș.a.m.d.). Imprimantele cu jet de cerneală realizează
imprimarea, așa cum le arată și numele, prin intermediul proiectării unui jet fin de cerneală, ai
cărui stropi sunt vizibili sub microscop. Modelele sunt disponibile atât în variantă alb/negru cât
și color.

Imprimantele color realizează culorile prin combinarea a patru culori - roșu magenta,
galben, albastru cyan și negru. Prin examinare microscopică pot fi distinse depunerile succesive
de stropi de cerneală, observându-se și difuzia cernelii în fibrele hârtiei.

În cazul documentelor realizate cu ajutorul imprimărilor cu jet de cerneală sunt


aplicabile diverse metode de datare ale cernelurilor, 228 în scopul de a putea stabili vechimea
relativă a două sau mai multe mențiuni pe același act, diferențele de cerneluri. Acestea sunt
tehnici chimice de laborator, bazate mai ales pe cromatografia în strat subțire, spectrometria de
masă, pentru identificarea compușilor volatili ai diferitelor rețete, la care am făcut referiri în
partea destinată analizei cernelurilor. Ele sunt de specialitate chimică, dar considerăm util pentru
specialiștii în examinarea documentelor, ca și pentru anchetatori, să cunoască existența acestor
posibilități și în cazul cernelurilor de imprimantă pentru a recurge la ele atunci când se impune.

Așa cum am putut constata și din practica personală, în ultimii ani a crescut tendința de
utilizare a imprimantelor cu jet de cerneală la comiterea diferitelor falsuri ori contrafaceri
229
În unul din cazuri, am întâlnit bancnote de 10.000 lei realizate cu ajutorul unei
imprimante cu jet de cerneală, autorii contrafacerii declarând în cursul anchetei că au cumpărat

228
AGINSKI N. V., Dating and characterising writing, stamp pad and Jet printer inks by gas
Chromatography / Mass spectrometry, International Journal of Forensic Documents Examiners, Vol. 2, No. 2,
April/June 1996 p. 103-106.
229
Raport de expertiză criminalistică nr 188 din 16 august 1996 în Dos. nr. 207/P/1996 al Parchetului de
pe lângă Tribunalul Cluj.

198
mai multe bancnote contrafăcute în acest mod de la un necunoscut din o altă localitate, ocazie cu
care le-a venit ideea de a încerca să facă același lucru cu computerul propriu, cu care ar fi realizat
,,numai de încercare” câteva, fără să le pună în circulație. Date fiind elementele declarate, s-a
cerut să se stabilească printr-o expertiză criminalistică dacă bancnotele proveneau din loturi
realizate cu imprimante diferite sau au fost realizate cu aceeași imprimantă. Examinarea
comparativă macroscopică a celor două loturi de bancnote contrafăcute a pus în evidență diferențe
de nuanță ale culorilor și de finețe a imprimării, iar la examinarea microscopică a devenit clar că
există diferențe și la nivelul clasei de rezoluție. S-a confirmat astfel că sunt două loturi de
bancnote, provenind de la o imprimantă de 300 dpi - cea cu care lucraseră inculpații și respectiv,
un lot de la o imprimantă de 800 dpi - bancnote despre care inculpații declaraseră că le-au
cumpărat de la alte persoane.

Ca o concluzie ce se desprinde în mod firesc din metodica identificării criminalistice,


atunci când se pune problema de a stabili mijlocul de producere al unor documente despre care
se știe deja că sunt contrafăcute, prima problemă este aceea de a stabili mijlocul de imprimare.

În acest scop se vor putea formula următoarele întrebări:


 Este sursa documentului un copiator?
 Este o imprimantă?
 Sunt ele alb/ negru sau color?
 Imprimarea este realizată cu ajutorul pulberii toner sau cu jet de cerneală?
 Care este rezoluția specifică aparatului (în dpi)?
Acestui set de întrebări i se poate răspunde prin examinarea documentului suspect.
Datele obținute vor fi utilizate în continuare în direcționarea cercetărilor, la stabilirea cercului de
aparate și persoanelor bănuite.

Secțiunea 8. Falsuri sigilografice

Sigiliile pot fi realizate atât din cauciuc cât și din metal. În general ele produc urme de
stratificare cu tuș, dar pot fi și sigilii seci (,,timbre seci”) de genul celor aplicate pe diplomele de
studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate etc., în general pe acte care
dovedesc o anumita calitate, stare.

Confecționarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma (de exemplu sigilii
rotunde cu stemă, pătrate cu inscripții, triunghiulare de viză, ș.a.). Unele elemente sunt generale
- forma, dimensiunile, lungimea și caracterele literale.

Exista și elemente cu caracter individual, având un potențial identificator. Unele provin


chiar din procesul de confecționare a ștampilei, fiind legate de calitatea materialului folosit cât și
de priceperea și instrumentele de care a dispus cel care a confecționat sigiliul. De exemplu - litere
deviate de la axă, grame literale mai scurte sau mai lungi, ș.a.m.d.

199
Alte caracteristici identificatoare se datorează uzurii, deformării conturului, știrbiri ale
muchiilor, îmbâcsirea cu tuș sau fibre microscopice de hârtie a caracterelor etc. Elementele de
uzură sunt adesea interpretate greșit de către falsificatori și sunt omise de pe copia (falsul) pe care
o confecționează.

Dintre procedeele clasice de contrafacere a sigiliilor menționăm:

(1) Desenarea - se copiază prin transparență sau prin diaproiecție o impresiune originală.
În acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor și foarte des pot apărea diferențe de
proporții.

(2) Transferul unei impresiuni autentice

Se poate realiza utilizând albuș de ou fiert, sau hârtia ori pelicula fotografică umezită.
Imprimarea care rezultă este neclară, confuză, datorită difuziei tușului prin umectare.

(3) Contrafacerea clișeului

Se procedează la gravarea manuală într-o bucată de gumă sau de cauciuc. Realizarea


este de obicei imprecisă, lipsită de finețe, descoperirea acestor falsuri fiind relativ ușoară.

O metodă mai rar folosită, însă existentă, este realizarea unei ștampile prin îmbucșarea
mai multor bucăți provenind din mai multe ștampile vechi. Rezultă o ștampilă cu asimetrii și
diferențe de uzură a unor porțiuni.

Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte ștampile care sunt rotite pentru a face
imprimarea ilizibilă.

Metode moderne de realizare a falsurilor sigilografice

Cea mai eficientă, însă dificil de realizat sub aspectul procurării sigiliului original, este
,,furtul impresiunii” cu cauciuc siliconic. Acesta preia cele mai mici detalii și permite realizarea
unui negativ după care se va putea turna apoi un sigiliu aproape identic cu modelul original, de
mare precizie. Dificultatea rămâne în procurarea sigiliului original pentru luarea mulajului.

O metodă de dată recentă este realizarea de forme de ștampilă cu ajutorul unui sistem
computerizat. 230 Metoda se folosește la origine în activitatea de producere a ștampilelor de
cauciuc în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizează scanarea unei impresiuni
autentice de ștampilă, care este stocata în memoria unui computer (un model 386 sau mai
performant).

230
Alamoreanu, S., Falsuri în acte. Metode clasice și moderne - Teza de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai
1998.

200
Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta
este prelucrată în stația grafică, putând fi rearanjată imaginea, literele, pot fi introduse sau
înlăturate unele simboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obținută este redată cu o imprimantă cu
jet de cerneală, realizându-se apoi un negativ pe un planfilm negativ.

Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiație ultraviolet (UV) se obține în urma unui
proces de developare și polimerizare un sigiliu corespunzător modelului creat cu ajutorul
computerului. Erorile acestei metode pot apărea în special în faza de prelucrare a imaginii grafice,
când anumite elemente sunt înțelese eronat sau sunt apreciate ca neesențiale (uzuri particulare,
plasări specifice ale unor semne) pe care din ,,dorința de perfecțiune” falsificatorul le corectează,
sau intervin chiar corecții prin programul computerelor, îndepărtându-se astfel de impresiunea
autentică.

În toate cazurile când se pune problema unui fals sigilografic, este necesar să se procure
impresiuni ale sigiliului în litigiu din perioada din care se susține că provine actul ce conține
impresiunea contestată / perioade apropiate, aceeași lună, an, chiar zi. Chiar și în cazul unor
falsuri grosolane se va putea ilustra pentru comparație cu impresiuni cu garanții de autenticitate.

Secțiunea 9. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea


materialelor de comparație

Există reguli procedurale clare cu privire la aceste activități, dar nu la acestea ne vom
referi, ci la unele greșeli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate,
cât și în colectarea materialelor de comparație.

Actele în litigiu (contestate, suspecte) vor trebui întotdeauna manipulate cu atenție,


folosind pe cât posibil mănuși sau pensete. Ele pot să fie purtătoare ale unor urme (papilare,
resturi de grafit de la copierea traseelor etc.), pe care o greșită ridicare și manipulare să le distrugă
sau să le altereze.

În același sens, este total greșită practica de a prinde actele în litigiu prin coasere la dosar
sau prin găurire cu ace de gămălie ori prin capsare alături de probe. Toate aceste manevre produc
urme noi, ducând în general la ceea ce specialiștii numesc ,,contaminarea urmelor”. Astfel, o
coasere la dosar sau o prindere cu ac de gămălie poate să distrugă sau să acopere o urmă de
prindere anterioară cu ac de gămălie, realizată cu ocazia fixării unui act sub cel fals în scopul
copierii prin transparența a unei semnături.

Nu se vor face mențiuni scrise pe actul suspect, fiind total greșită practica instanțelor de
a menționa pe actele în litigiu: ,,Vizat spre neschimbare”. Actele în litigiu trebuie împachetate în

201
plicuri, evitând plierea și sigilându-se plicul. Pe plic se va menționa conținutul. Plicul poate fi
ulterior cusut la dosar fără a se găuri actul contestat.

Actele rupte vor fi recuperate bucată cu bucată. După recuperare se va proceda la


recompunerea lor pe o suprafață plană (o bucată de sticlă). La această operație se va ține seama
de urmele de pliere, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile și forma unor desene etc. Actul
refăcut va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spumă de poliacetat de vinil care după evaporare
rămâne sub forma unei pelicule protectoare.

Actele arse (total sau parțial)

Ridicarea și conservarea acestora se face prin diverse metode în funcție de gradul lor de
distrugere. În primul rând, nu se vor stropi cu apă actele care încă ard sau care încă fumegă.
Aceasta acțiune ar duce la distrugerea cenușei care poate fi exploatată la identificarea unor resturi
de text.

Hârtia arsa NU se va prinde cu mâna!, ci se va crea un curent ușor de aer cu un carton,


ridicând actul ars și introducând dedesubt o coală de hârtie (carton), apoi se va ambala totul într-
o cutie cu vată pentru a nu continua distrugerea actului ars.

Atunci când materialul nu este ars în întregime se poate proceda la evidențierea scrisului
de pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu mașina de scris sau prin
tipărire, deoarece, aceste substanțe sunt rezistente la temperaturi înalte. Actul va fi în prealabil
tratat în mediu umed (aburi) sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece la examinarea
în radiație UV sau IR, exploatându-se capacitatea de reflexie a substanțelor folosite la scriere.231

Culegerea materialelor de comparație

Materialul de comparație este foarte important pentru calitatea concluziei asupra unui
act suspect. De calitatea și veridicitatea materialului de comparație depinde în mare măsură
precizia și profunzimea constatărilor expertului.

Este necesar ca la selectarea materialului de comparație să se pornească numai după o


bună observare a actului contestat. Aceasta permite organului de anchetă sau instanței de judecată
să înlăture din materialul de comparație acele acte care au fost prezentate ,,pro causa”, ele fiind
în fapt chiar unele falsuri. Uneori, în lipsa unui material corespunzător, părțile depun ca material
autentic de comparație acte contrafăcute în scopul de a corespunde cu actul în litigiu care este și
el un fals.

Materialul de comparație va trebui să cuprindă acte datând din perioade anterioare și


contemporane actului în litigiu (lună, an).

231
Sandu, Dumitru, op. cit.

202
Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze materiale
pentru comparație conținând scris și semnături cu garanții de autenticitate (de exemplu contracte
autentice de cumpărare a locuinței, cărți de muncă etc.).

Deși se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie arătat că precizia cu
care poate fi stabilită această vechime este relativă, ea variind de la aprecieri probabile la
concluzii cu marjă de eroare de 15-20 de ani în funcție de timpul scurs de la data afirmativă a
întocmirii actului contestat.

203
CAPITOLUL X
METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

Cercetarea locului faptei

Secțiunea 1. Noțiune

În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activități


desfășurate de organele de urmărire penală și are un conținut relativ restrâns, dar, în același timp
de calitatea cercetării depinde modul ulterior de evoluție a cauzei.

Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgență, care oferă de obicei


primele materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaște natura faptei, autorul sau natura și
întinderea prejudiciului.

Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei,
ceea ce presupune profesionalism, atenție și grijă în efectuarea acestei activități. De cele mai
multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă și medici legiști, experți criminaliști, specialiști
din alte domenii.

Prin conținutul său multivalent cercetarea locului faptei presupune adesea și realizarea
unor activități aparent diferite cum sunt percheziția și reconstituirea, chiar unele experimente
judiciare.

În mod corect s-a arătat în literatura de specialitate că „atunci când cercetării i se


asociază experimente acestea au un caracter secundar, elementar și nu sunt legate de regulă de
reproducerea fidelă a împrejurărilor aspectului cercetat”

Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea
întinderii prejudiciului, identificarea victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru depistarea și
ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.

Noțiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafață determinată în care s-a manifestat


aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în
accident, al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat
consecințele faptei.

Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru și până la clădirea
abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei

204
clădiri sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu și
până la clădirea abandonată.

Ex. 2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde încep
urmele de frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum și
zonele în care se descoperă resturi ale caroseriei.

Ex. 3. În cazul accidentelor aviatice spațiul de cercetare se poate întinde pe câțiva


kilometri ca spațiu de cercetare, de la apariția primelor semne (scurgeri/pierderi de carburant),
până la locul efectiv al prăbușirii aeronavei.

Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activității de cercetare:


 stabilirea naturii faptei și a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie realizată
temeinic, la timp și în mod complet.
 stabilirea limitelor spațio-temporale în care s-a petrecut fapta și urmările sale.
 oferirea unei imagini ne-mediate a locului faptei.
 asigurarea găsirii, fixării și valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă existente.
 orientarea investigațiilor viitoare spre alte surse de informații: martori oculari, părți
vătămate, complici etc.
 înțelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei și prevenirea comiterii
altora de același fel.

Secțiunea 2. Pregătirea, etapele și realizarea cercetării locului faptei

Indiferent de calitatea pe care o au (agenți de poliție, martori, părți vătămate etc.) ,


primele persoane care iau contact cu câmpul infracțional trebuie să conserve locul faptei, să
limiteze accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor și să anunțe organele
îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.

Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar
distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenției pompierilor pentru a
stinge un incendiu.

Organele judiciare, anunțate cu privire la producerea unei fapte ce necesită cercetare în


teren, vor cere informații cât mai detaliate cu privire la natura prezumtivă a evenimentului, la
victime și starea acestora, la pagube, la făptuitor și eventual la martori oculari.

Imediat după anunțare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele


tehnice criminalistice necesare (truse foto, video, truse specializate), precum și prezența

205
specialiștilor în funcție de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se
organizează apoi deplasarea rapidă la locul faptei.

Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza
locului, salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum și măsurile de identificare și prindere
a făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp prețios, de probe determinante
în stabilirea adevărului precum și chiar la apariția unor posibile erori judiciare.

Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt ușor rănite, dar încă în viață,
este o activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenție pentru a produce
cât mai puține modificări în câmpul infracțional.

Configurația locului faptei poate suferi modificări sub acțiunea a două categorii de
factori: obiectivi (fenomenele naturale) și subiectivi (prin pătrunderea și acțiunea în locul faptei
a unor persoane neavizate). Acțiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni
și modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul și
pe timpul realizării activității de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea temporară
a zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii și schiță.

Pătrunderea unui „val de curioși” la locul faptei poate duce și ea la distrugerea urmelor.
Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda și la ridicarea de impresiuni de la
aceștia, pentru a-i putea elimina din cercul de suspecți.

În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în


configurația locului faptei anterior sosirii echipei operative.

Între primele activități se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere și fixare
a tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură și care
nu pot fi reținute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate și consemnate în
procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de pușcă, de alcool, de animal.

Vor fi aleși cel puțin doi martori asistenți care, în calitate de observatori imparțiali, atestă
prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în
realitatea sa. Martorii asistenți sunt aleși dintre persoanele care nu au legături de rudenie cu partea
vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De asemenea, martorii
asistenți nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părțile enumerate mai sus.

Se va proceda la obținerea de informații generale privind fapta și alte elemente utile


cercetării – aspecte anterioare evenimentului, desfășurări ulterioare lui: relațiile victimei cu alte
persoane, persoane pe care le bănuiește ca fiind autorul faptei etc.

Informațiile astfel obținute vor fi coroborate cu datele rezultate de la alte persoane,


făptuitor, rudele victimei, vecini etc.

După ce s-a obținut un prim tablou estimativ al faptei și împrejurărilor ei concrete se va


trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei și la cercetarea propriu-zisă.
206
Acesta se va desfășura în două faze – statică și dinamică – și va fi supusă unor reguli tactice
generale:
 cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate și nu în grabă;
 cercetarea se face în mod complet și cu obiectivitate => toate urmele au aceeași
valoare; vor fi ridicate și consemnate și urmele aparent contradictorii;
 cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie
condusă de către o singură persoană;
 se vor respecta normele procedurale și cerințele morale.
În acest sens, membrii echipei de cercetare nu trebuie să divulge date premature
referitoare la cauză, nu trebuie să se pronunțe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente
(de pildă natura faptei, omor sau sinucidere).

Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât și
a zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În această etapă, echipa de cercetare
se va concentra pe următoarele activități:
 orientarea de ansamblu și delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia
întinderile spațiale în care se va lucra;
 alegerea punctului de debut și a modului în care se va face cercetarea => modalități:
din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare). În
mod concret, punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află
cadavrul, mașina accidentată, seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o
încăpere se vor examina ferestrele, mobilierul, alte obiecte din încăpere pentru
descoperirea de urme latente. Când întinderea este mai mare, parcurgând spre exemplu
mai multe încăperi, spații deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc central, fiind
preferabilă alegerea și marcarea căii de acces și cercetarea pe sectoare.
 stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracțional și limitarea accesului;
 descoperirea și fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor judiciare, a
înregistrărilor video și a schiței locului faptei. Se măsoară și se consemnează pozițiile,
tipul și distanțele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puțin 2 puncte fixe.
Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice:
 examinarea amănunțită a corpului victimelor,
 executarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu,
 luarea primelor declarații ale martorilor, victimelor,
 clarificarea „împrejurărilor controversate.

207
Secțiunea 3. „Împrejurările controversate”

Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situații care au
schimbat conformația câmpului infracțional, dar nu ca o consecință obiectivă a comiterii
infracțiunii, ci rezultând din acțiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în
eroare a organelor judiciare.

Existența unor neconcordanțe sau nepotriviri în ceea ce privește modul de formare și de


dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judiciare criterii de
distincție între infracțiunea real comisă și fapta simulată.

Încercarea de disimulare are adeseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei


apare adeseori ca un cadru înscenat, regizat. Aspectul inutil complicat al locului faptei, prezența
unui număr mare de urme, dezordine nejustificată, toate contravin tendinței firești a făptuitorului
de a produce cât mai puține modificări și de a părăsi cât mai repede locul faptei. Un alt indiciu îl
constituie prezența sau absența de la locul faptei a unor urme sau obiecte.

În practica instrumentării cauzelor privind infracțiunile comise cu arme de foc putem


întâlni mai multe situații, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împușcare, în sinucidere,
autorul infracțiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absența de pe mâinile victimei a
depozitelor de funingine care în mod normal apar pe mâinile trăgătorului în urma împușcării,
urme care se evidențiază la examinarea în spectrul ultraviolet, demonstrează faptul că tragerea nu
a fost executată de către victimă. Pentru concretizare se vor adăuga și alte probe: poziția tubului
cartuș în raport cu poziția victimei, poziția pe crosa armei a unor urme papilare statice în contextul
în care, ca urmare a reculului armei de foc urmele trebuiau să fie dinamice. Toate aceste aspecte
evidențiază intenția de a disimula o infracțiune de omor într-o sinucidere.

Separat de aceste aspecte, în cazul actelor suicidare, după împușcătură, de obicei,


victima scapă arma din mână. Există puține cazuri în care arma rămâne în mâna victimei, fie când
tragerea s-a executat din poziția culcat pe spate și victima rămâne flectată în poziția în care s-a
executat tragerea fie când în urma autoîmpușcării, intervine starea de catalepsie (rigiditate) care
blochează musculatura corpului în poziția în care a survenit decesul.

Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului și


poziția în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezența pe crosa armei în
cazul sinuciderilor a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele dinamice, rezultate
în urma reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei în poziția în care a executat
focul.

De asemenea, absența urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanță care
exclude posibilitatea autoîmpușcării. Lipsa de la locul faptei sau prezența dar în cantități foarte
mici a urmelor de sânge în cazul reacțiilor violente rezultat al acțiunii armelor de foc,

208
demonstrează că decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în
locul în care a fost descoperit.

Direcția de tragere nefirească, indicând poziții ale armei care de obicei nu sunt abordate
de către sinucigași, evidențiază de asemenea, situații controversate care trebuie lămurite cu ocazia
unor experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor anatomice ale victimei și
verificarea dacă acesta putea să se autoîmpuște din poziția respectivă. Mai putem aminti aici de
găsirea unor note cu conținut de „bilet de adio” cu un scris foarte ordonat, cu un scris diferit de
cel al victimei, simularea unei efracții cu acțiunea de forțare din interiorul încăperii etc.

Speță: În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unei unități militare, în foișor a


fost descoperit cadavrul unui soldat care nu se alfa în serviciul de gardă. Santinela motiva că
victima s-a deplasat la postul său și întrucât erau din aceeași localitate i-a permis să intre în
zona interzisă. Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în foișor,
interval de timp în care a coborât pentru a-și satisface necesitățile fiziologice și luând arma
santinelei, s-a autoîmpușcat.

Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea infracțiunii
de călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între acțiunile lui și
decesul celuilalt militar.

Examinându-se cu atenție poziția victimei și urmele existente la locul faptei, organele


de urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziția „șezut” cu spatele
rezemat de peretele din partea dreaptă a foișorului, acesta prezenta în zona hemitoracică dreapta
la o distanță de 10 cm de mamelon și 15 cm de claviculă un orificiu de intrare în jurul căruia se
evidențiau urmele secundare determinate de factorii suplimentari ai împușcăturii. Urmele aveau
o dispersie ovală pe 3x4 cm. Orificiul de ieșire a fost localizat în zona dorsală a hemitoracelui
stâng la o distanță de nivel de 20 cm față de orificiul de intrare. Făcându-se analiză atentă a
probelor s-a apreciat ca puțin probabilă autolezarea din poziția respectivă. În urma
măsurătorilor antropometrice ale cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălțime de 168 cm și
lungimea brațelor de 69 cm. Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeași înălțime cu victima
s-a stabilit că mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3x4 cm la arma în litigiu (pistol
mitralieră AK 47 cal. 7,62mm) apare la o tragere de sub un unghi de 45 grade la o distanță de 7
cm a armei de țintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima nu putea să se
autoîmpuște în condițiile date, unghiul de tragere și poziția armei raportate la lungimea mâinilor
victimei au evidențiat neveridicitatea versiunii inițiale. Cu ocazia audierilor amănunțite, pus în
fața probelor care-l inculpau, B.F. a mărturisit că l-a împușcat pe M.A.

Pentru ca organele de cercetare să nu fie induse în eroare de făptuitor este necesar ca în


procesul verbal de cercetare a locului faptei să fie descrise toate detaliile, toate probele, chiar și
acelea care, la prima vedere, ar fi neconcordante cu restul cadrului.

209
Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei

Procesul verbal de cercetare a locului faptei constituie principalul mijloc procedural de


fixare a rezultatelor cercetării locului faptei. Redactarea trebuie făcută de manieră a conferi celor
ce îl consultă ulterior o reprezentare corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât cerințele
de stil și acuratețe ale unui act procedural, cât și surprinderea completă a modificărilor de la locul
faptei. Nu este admisă inserarea unor date inexistente la momentul cercetării, chiar dacă martorii
le indică – de exemplu schimbarea poziției cadavrului, în funcție de opinii sau interpretări
personale ale evenimentelor.

Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerințelor statuate
în articolele 195 și 198 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei părți
preambul, partea descriptivă și partea finală.
În preambul se consemnează, conform art. 198 C.pr.pen.:

- numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T. de
la Parchetul Tribunalului Cluj, comisar B.G. de la IPJ Cluj);
- locul unde s-a încheiat procesul verbal;
- data la care s-a încheiat procesul verbal;
- data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul verbal
- numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la
întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;
- temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 192 C.p.p.);
- condițiile meteo și de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer acoperit/ceață, soare, ploaie, vânt,
ninsoare).

Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 195 C.p.p.,
descrierea amănunțită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea și descrierea
tuturor activităților întreprinse, descrierea urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite
și examinate, descrierea poziției mijloacelor materiale de probă, descrierea „împrejurărilor
controversate”.

Partea finală va cuprinde enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul


ridicării (exemplu: arma de vânătoare, tubul cartuș, 3 alice, o bucată de lemn din patul armei, s-
au ridicat pentru expertizare balistică). Această parte va cuprinde, de asemenea, mențiunea
realizării fotografiilor judiciare, a înregistrărilor video și realizarea schiței locului faptei.

Întregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină și la final de către persoanele care
au participat: organul judiciar, martori asistenți, medic legist, specialiști/experți, persoana
suspectată de comiterea faptei, apărătorul acestuia.

210
Secțiunea 5. Utilizarea imaginilor în Criminalistică

Începând cu anul 1893 criminaliștii vor folosi tot mai des tehnica fotografică. Încă din
anul 1840 Poliția belgiană folosea în închisori tehnicile fotografiei pentru reținerea
semnalmentelor infractorilor. Cu timpul, a apărut foarte clar cât de utilă este fixarea prin
intermediul fotografiei a locului faptei, a urmelor găsite, a obiectelor de la locul faptei, a
aspectului victimelor, ca și a portretelor infractorilor. Elementele amintite au devenit astfel, în
mod repetat accesibile anchetatorilor, judecătorilor, apărătorilor părților, cât și juraților. Pentru
aproape un secol, fotografia a rămas un sprijin neprecupețit în întreaga activitate de descoperire,
cercetare, probare, judecare și condamnare a infracțiunilor.

România s-a situat printre pionierii fotografiei judiciare, în 1879 fiind creat un serviciu
de fotografie judiciară la Poliția capitalei232.

Odată cu dezvoltarea unor metode noi de realizare a imaginii: cinematografice,


Roentgen, gammagrafie, până la mai noile tehnici digitale de prelucrare, stocare și analiză a
imaginilor, au sporit și posibilitățile de lucru cu imaginea în criminalistică. O trecere în revistă a
utilizărilor sale pune în evidență următoarele domenii de aplicare:
 Fotografii ale locului faptei
 Fotografia de urmărire
 Fotografia de examinare
 Fotografia de supraveghere
 Fotografia de identificare

Toate aceste utilizări sunt denumirea de fotografie judiciară. Fotografia judiciară a


apărut și s-a dezvoltat în complexitate ca rezultantă a necesităților obiective ridicate de nevoia
unui răspuns eficient la creșterea criminalității. Camil Suciu o definea ca fiind ”Totalitatea
metodelor aplicate în cercetările criminalistice, atât în munca de teren, cât și în activitatea de
laborator, prin adaptarea la necesitățile de cercetare a metodelor folosite de tehnica
fotografică”233iar profesorul Emilian Stancu o consideră ”ansamblul de procedee tehnico-
științifice, necesare investigării, fixării și redării rezultatelor cercetării criminalistice sub forma
imaginilor fotografice”234.

Sub aspectul utilizărilor sale fotografia judiciară poate fi privită ca:


 Fotografia judiciară operativă, care cuprinde fotografiile de la locul faptei (de
orientare, fotografii schiță, ale obiectelor principale, de detaliu, ale obiectelor,
instrumentelor, cadavrelor, etc.), fotografia semnalmentelor, fotografia de

232
N. Ionescu 1Fotografia de semnalmente în România” în lucrarea Școala românească de criminalistică
Ed. MI București 1975, pag. 60-63
233
C. Suciu – op. cit. pag. 23
234
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, Ed. Actami 1995, pag. 102

211
reconstituire, de percheziție, destinate reținerii și fixării rezultatelor activității de
urmărire penală.
 Fotografia judiciară de examinare care se execută în condiții speciale, de
laborator (fotografii de examinare, de ilustrare, fotografia microscopică,
fotografia în radiații invizibile – X, beta, gamma).

Fotografia judiciară operativă

Poate fi privită sub trei aspecte:


1. Fotografia la fața locului.
2. Fotografia semnalmentelor.
3. Fotografia de percheziție și reconstituire.235

1. Fotografia la fața locului se realizează de către organele de cercetare penală cu scopul


de a fixa prin imagini situația și rezultatele cercetării locului faptei. Aceste imagini constituite în
planșă fotografică vor completa procesul-verbal de cercetare a locului faptei. Chiar dacă tehnica
actuală permite utilizarea imaginilor video, așa cum s-a subliniat repetat în literatură, imaginile
fotografice ale cercetării locului faptei rămân un ajutor prețios al criminalistului236.

În funcție de destinație, fotografiile locului faptei pot fi considerate: fotografii de


orientare, fotografii schiță, fotografia obiectelor principale, fotografii de detaliu, fotografii de
urme și fotografia metrică (a măsurătorilor).237
a) Fotografia de orientare este realizată pentru surprinderea fotografică a ansamblului
în care este situat locul faptei (loc deschis, clădire, încăpere, etc.), pentru stabilirea
unor puncte de reper și fixarea prin imagini a unor elemente cum ar fi puncte de
acces, obiecte, obstacole, distanțe între clădiri, etc. Ea se poate face atât printr-o
imagine cu obiective speciale, superangulare, rotative, prin fotografii aeriene, prin
recompunere a unor fotografii pe segmente de teren (panoramică), etc. dar și cu
obiective normale, în funcție de dimensiunile și întinderea locului faptei.
b) Fotografia schiță servește ”redării în exclusivitate a întregului loc al fapte, cu tot ce
are el mai caracteristic”238 și poate fi unitară (ce redă întregul loc al faptei într-o
singură imagine) pe sectoare (redă anumite porțiuni ale locului faptei) și încrucișată.

235
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, 1981, pag. 109
236
I Mircea, op. cit., pag. 30-31; E. Stancu op. cit. pag. 109; P.F. Ceccaldi La criminalistique Paris 1962,
pag. 18.
237
I. Mircea, op. cit., vezi și Camil Suciu, op. cit., pag. 55 și urm.
238
E. Stancu op. cit. pag. 110

212
c) Fotografia obiectelor principale servește redării modului în care s-au găsit obiectele,
ființele, cadavrele, implicate în eveniment (faptă) precum și consecințele produse.
De exemplu: vehicule ciocnite, cadavrele victimelor, clădire incendiată, rezervor
explodat, etc. Obiectele, urmele, etc. vor fi marcate cu aplicarea unor numere
urmărind o iluminare cât mai bună, care să permită surprinderea unor aspecte
particulare – urme de frânare, stropi de sânge, cioburi de geam, pereți crăpați,
ș.a.m.d.

Fotografiile din această categorie vor trebui să fie realizate cu respectarea unor reguli
de poziționare a executantului astfel:
- cadavrele vor fi fotografiate de sus, aparatul fiind plasat pe verticala cadavrului,
pentru a obține o imagine plan, ce cuprinde în întregime lungimea corpului,
poziția membrelor, a capului, etc; această imagine va fi completată de fotografii
din lateral.
- Cadavrele înecaților vor fi fotografiate mai întâi în apă, apoi după scoaterea la
mal;
- Obiectele găsite peste, sub sau lângă cadavru vor fi fotografiate așa cum au fost
găsite înainte de mutarea cadavrului;
- Fotografiile de ansamblu ale cadavrelor vor cuprinde doar pe 1/3 din suprafața
lor cadavrul propriu-zis pentru a surprinde în imagine și ambianța239 locului în
care a fost descoperit.

d) Fotografia de detaliu se realizează în faza în care obiectele, cadavrele, etc. situate în


câmpul de cercetare au fost mișcate pentru examinare (faza dinamică a cercetării) și
servesc fixării și evidențierii detaliilor caracteristice, urmelor latente, etc. Aceste
fotografii se obțin prin imagini luate din apropiere cu obiective normale sau speciale,
utilizând adesea surse suplimentare de lumină ce se vor așeza lateral și în spatele
aparatului fotografic240. În general, aceste fotografii se realizează atunci când
obiectele pe care se află anumite aspecte ce trebuie reținute nu pot fi transportate în
laborator, sau mutarea lor ar determina o modificare semnificativă sau distrugerea
elementelor de detaliu respective.

239
C. Suciu, op. cit., pag. 64
240
E. Stancu, op. cit., pag. 111

213
2. Fotografia semnalmentelor servește la înregistrarea fotografică a imaginii persoanelor
căutate, identificate, reținute, precum și a cadavrelor neidentificate. Ea apare deci ca fotografie
de identificare a persoanelor și fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.
a) Fotografia de identificare a persoanelor se realizează de către serviciile
specializate ale poliției241 cuprinzând două imagini bust, una din față și una din
lateral. Poziționarea subiectului se face cu privirea orientată înainte, cu capul
descoperit, pieptănat, urmărindu-se surprinderea unor detalii specifice: cicatrici,
defecte anatomice, etc. se recomandă fotografii color.
b) Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute se realizează[ la fel, cu
mențiunea că fotografierea va fi precedată de ”toaleta cadavrului” ce se practică
în cazul unor cadavre rezultate din accidente, catastrofe, etc. care au fost
deformate, cu leziuni ale feței, etc. Această pregătire constă în spălarea feței și a
părului de sânge, murdărie, etc., coaserea plăgilor, aranjarea părului. Se va
încerca deci obținerea unui aspect cât mai apropiat de cel din timpul vieții pentru
a ușura recunoașterea.

3. Fotografia de percheziție și reconstituire servește ilustrării cu imagini și fixării


momentelor desfășurării acestor două activități procedurale importante. Imaginile constituite în
planșa fotografică vin să completeze procesele verbale în care s-a consemnat activitatea.
a) Fotografia de percheziție se supune în principiu acelorași reguli ca și cea la locul
faptei.242 Ea va cuprinde mai întâi imaginea de ansamblu a locului sau persoanei
percheziționate, apoi fotografii schițe ale încăperilor, ale obiectelor găsite,
ascunzători, detalii.
b) Fotografia de reconstituire permite fixarea prin imagini a celor mai importante
momente ale reconstrucției și verificării modului de comitere ale unei fapte
precum și a eventualelor versiuni asupra acesteia.

Posibilitățile actuale de fixare prin imagini video a reconstituirilor fac mult mai
complexă și utilă fixarea prin imagini a reconstituirilor, permițând în același timp reținerea
eventualelor comentarii ale participanților asupra unui moment sau altul al desfășurării
evenimentelor ce se reconstituie.

241
Idem pag. 118
242
E. Stancu op. cit. pag. 122 și I. Mircea op. cit. pag. 40

214
Fotografia judiciară de examinare

Poate fi realizată în spectrul vizibil de radiații, precum și sub radiații invizibile și are ca
scop fixarea imaginilor cu aspectul inițial al unor obiecte, urme, probe, reproducerea comparativă
a caracteristicilor de identificare, scoaterea în evidență a detaliilor urmelor, evidențierea
rezultatelor procedurilor de examinare, fixarea prin imagini a elementelor microscopice, etc. În
funcție de procedeele folosite la realizare, fotografia de examinare poate fi clasificată în:
fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, microfotografie,
fotografie obținută cu radiații speciale X, gamma, beta, IR, UV243. În general aceste tipuri de
fotografiere sunt realizate în condiții de laborator, presupunând surse speciale de iluminat,
mijloace tehnice adecvate.
a) Fotografia de ilustrare servește la fixarea aspectului inițial al unor obiecte
examinate, ale căror caracteristici, dimensiuni, aspect pot suferi unele modificări
în procesul investigărilor de laborator: acte, corpuri delicte, obiecte, sigilii, arme,
etc.
b) Fotografia de comparare vine să completeze în mod firesc pe cea de examinare,
servind la confruntarea imaginii obiectelor, urmelor în litigiu (scris, semnături,
striații pe cămașa unui proiectil, tăieturi) cu cele a căror proveniență este certă
(semnături sau scris ale titularilor, bănuiților, urme produse experimental,
proiectile trase cu arma examinată, etc.). Imaginile vor fi folosite la stabilirea
continuității liniare a micro-striațiilor prin juxtapunere, îmbucșare, suprapunere
de clișee.
c) Fotografia de umbre permite punerea în evidență a detaliilor aflate în relief. Ea
mai poate servi și la evidențierea unor trasee de adâncime. De exemplu, scrisul
realizat cu presiune mai mare prin copiere. Diferența de presiune va fi făcută
vizibilă prin fotografia de umbre a suprafeței de pe verso colii de hârtie. Sursele
de lumină se plasează sub un unghi ascuțit pentru a permite relevarea prin umbre
a detaliilor.
d) Fotografia de reflexe este utilizată pentru evidențierea urmelor greu de văzut,
urme latente, de suprafață, situate pe suprafețe lucioase, netede, strălucitoare
(urme papilare pe un geam, pe luciul mobilei, etc.) Se va utiliza realizarea
imaginilor cu camera fotografică plasată sub un unghi ascuțit, fasciculul de
lumină reflectându-se diferit de pe urmă, respectiv de pe suprafața lucioasă.

243
E. Stancu, op. cit., pag. 125 și urm.

215
e) Fotografia în radiații invizibile este tot o varietate a fotografiei de laborator la
realizarea examinărilor complexe. Sunt evidențiate prin tehnicile speciale
obiecte ascunse în alte obiecte (de exemplu, arme ascunse). De asemenea, prin
utilizarea radiațiilor ultraviolete se evidențiază locurile în care s-au făcut operații
de falsificare asupra unor acte, ștergerea unui text, spălarea unor mențiuni
anterioare, etc. Aceste radiații sunt mult utilizate și în traseologie, balistica
judiciară, pentru evidențierea marcărilor criminalistice (”capcane chimice”), la
evidențierea elementelor de siguranță ale unor documente, la evidențierea
urmelor biologice, etc.
f) Microfotografia servește la fixarea fotografică a examinărilor microscopice. Are
o aplicare extrem de largă, de la examinarea și demonstrarea identității
microurmelor, la examinarea traseelor scrise, a manevrelor dolosive pe acte
(radiere, răzuire), până la examinarea firelor de păr și fibrelor textile.

Desigur că tehnicile actuale au progresat mult, imaginile fiind preluate digital și putând
fi supuse unor noi modalități de analiză, amplificare, descompunere de culoare, comparare prin
suprapunere, utilizarea programelor de computer de analiză și prelucrarea mergând în prezent
până la demonstrarea falsificării (trucării) imaginilor.

Secțiunea 6. Planificarea urmăririi penale

Fundamentală în descoperirea și cercetarea infracțiunilor, planificarea urmăririi penale


constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul și sarcinile urmăririi penale pe de o
parte și modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte.

Proces dinamic, de evoluție de la general la particular, planificarea urmăririi penale se


supune unor reguli clare de meticulozitate și rigoare, fiind în același timp o structură flexibilă.
Acest caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul anchetei pot apare elemente
noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este
guvernată de următoarele principii:
 Individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are
complexitatea și situația sa particulară, impunând tratarea în funcție de detaliile sale concrete.
 Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:
 necesitatea operativității în cercetare și descoperire;
 capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situațiile care
apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura administrării
probatoriului).
216
Structura și conținutul planului de urmărire penală

Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de
complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obișnuit, în
cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient și
organizat, metodic.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:

 versiunile care urmează a fi verificate;


 problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;
 activitățile care urmează a fi desfășurate.
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluționare, precum și persoanele vizate
sau cuprinse în activitățile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite activități
sau probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asigura permanenta progresie a
cercetărilor ( de exemplu, medici-legiști, experți, organe de poliție).

Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru
orientarea corectă a activităților, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în
scris. Deși pot exista și activități mai simple care nu necesită un plan de urmărire, este indicat să
se precizeze în scris toate activitățile ce urmează a fi desfășurate.

Conținutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se


ridică în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziția anchetatorului, fiind guvernat de principiul
legalității și al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea și clarificarea tuturor
problemelor legate de soluționarea cauzei.

Pot fi utilizate diferite metode:


a. Metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate de anchetă:
Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui? În ce scop?
b. Formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale infracțiunii și
privesc:
 obiectul infracțiunii, valoarea socială lezată;
 latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv
acțiunea/inacțiunea prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acțiune și
valoarea socială lezată prin aceasta;
 subiectul infracțiunii – activ cât și pasiv;
 latura subiectivă – vinovăție, lipsa vinovăției, culpa, scopul, mobilul.

217
Secțiunea 7. Versiunile de urmărire penală

Apar ca supoziții logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de
stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.

Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situații trecute a


căror cunoaștere și stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze și
presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicații probabile asupra
unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informațiile existente
la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:

 versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură
penală.
 versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe
plan secund, cum ar fi anumite acțiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot
servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.
În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune
secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informații
exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducții ale
anchetatorului. În cazul datelor rezultate din declarațiile martorilor se va proceda cu
circumspecția necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la informația respectivă
(cunoștințe, mediu social, cultura, stare a sănătății, poziție, prezența în locul respectiv etc.).
Elaborarea și verificarea versiunilor

Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au
obținut date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este
guvernată de trei condiții esențiale:
1. deținerea de date și informații corespunzătoare cantitativ și calitativ. Acestea sunt
condiționate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.

2. pregătirea profesională multilaterală și experiența în anchetă a celui care efectuează


urmărirea penală.

3. folosirea unor forme logice de raționament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.


Exagerarea raționamentelor de tip analogic poate însă conduce la situația de a face
comparații superficiale și a trasa similitudini cu alte cauze soluționate anterior, aplicând
acțiuni de rutină și ignorând principiul individualității urmăririi penale.

218
Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:

1. Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicații.
2. Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură procesuală și
completate cu date de natură extrajudiciară).
3. Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile.
4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentări
logice.
Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeași faptă se vor
verifica în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a
probatoriului, cu continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate
duce la dispariția/alterarea probelor, deformarea percepțiilor martorilor etc.

În caz excepțional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcție de
ordinea evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate și
versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se confirme
integral sau parțial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parțial.

Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare și efracție, a fost sustrasă o cantitate mare
de bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu
haine) care au fost transportate la distanță într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare
și prindere, a declarat în mod constant că a acționat singur, transportând bunurile cu un rucsac
și o roabă și că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au
dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluționată, nu au mai
fost elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistați ceilalți doi participanți la furt, care
încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a fost
comisă de cei trei împreună și că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei prezență în
zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă inițial acest amănunt nu a
fost considerat important.

După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă,
conforme probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziții, rămase fără
interes pentru soluționarea cauzei.

219
CAPITOLUL XI
TACTICA ASCULTĂRII SUSPECTULUI, INCULPATULUI
ŞI ALTOR SUBIECȚI PROCESUALI

Prin intermediul criminalisticii sunt elaborate metodele științifice și tactice de


investigare a infracțiunilor, asigurându-se o bună și eficientă organizare a etapelor de cercetare,
a modurilor în care trebuie desfășurate cu cât mai multă eficiență diferitele activități din cursul
anchetei, după un plan stabilit.

Probele obținute într-o anumită cauză vor putea fi verificate prin intermediul ascultării
parților: suspect, persoanei vătămate, martori. Tot cu această ocazie și pe această cale vor putea
fi completate elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor se realizează
principiul aflării adevărului în cauză.244

Noțiunea de probă vizează toate faptele și împrejurările care trebuie dovedite în


rezolvarea cauzei.

Faptele și împrejurările din cuprinsul probațiunii sunt de două feluri:


 fapte principale;
 fapte probatorii.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul
principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.

Un procedeu probator esențial este cel al audierii persoanelor.


Codul de procedură penală reglementează expres persoanele care pot fi audiate în cursul
procesului penal. Conform art. 105 C.pr.pen. În cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de
lege pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente, martorii și experții. Deopotrivă, Codul de procedură penală
stabilește reguli generale (107-110 C.pr.pen.) și reguli speciale (art. 106 C.pr.pen.) privind audierea
persoanelor.

Regulile privind audierea persoanelor în procesul penal se caracterizează prin dualitate, în


sensul că aceasta conțin o necontestabilă componentă procesuală, dar și o componentă tactic

244
Mateuț, Gh., Procedură penală, vol. III, pg. 14

220
criminalistică și de psihologie judiciară, deoarece latura procedurală asigură prin reglementare cele
mai bune practici criminalistice pentru aflarea adevărului și care au rolul de ghida organul judiciar
și subiecții procesuali în aplicarea acestor practici245.

Secțiunea 1. Ascultarea suspectului sau inculpatului

Ascultarea suspectului sau inculpatului este o activitate procesuală și de tactică


criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu
valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie suspectul/inculpatul
poate face mărturisiri complete sau doar parțiale, cu privire la infracțiunea săvârșită și la
circumstanțele legate de comiterea ei. Există însă și posibilitatea ca acesta să manifeste un
comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri
sau alte acțiuni (de exemplu, să recunoască doar că ar fi stat de pază la comiterea furtului, sau să
recunoască doar că a scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor, etc.).
Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

(1) Pregătirea ascultării

În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării,
tactica de ascultare, precum și materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării,
ținând cont de particularitățile fiecărei infracțiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de
personalitatea și psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceștia:
antecedente penale, mediul socio-familial de proveniență, pregătirea școlară, comportamentul
anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire și realizarea cu succes a ascultării.

(2) Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate
de suspecți sau inculpați, faptele care au fost reținute în sarcina acestora, participanții, calitatea
și contribuția lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermediul
audierii.

Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare,


cât și a celor în apărare, a circumstanțelor atenuante sau agravante.

245
N. Volonciu, ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, 2014, p. 247

221
(3) Cunoașterea suspectului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoașterea faptelor concrete


comise de către autorul faptei și preocuparea pentru cunoașterea trăsăturilor personalității și a
profilului psihic ale acestuia.

Date de acest gen se pot obține pe mai multe căi, atât directe, cât și indirecte. În cadrul
activităților de informare indirectă se înscriu: investigații cu privire la persoana sa, date rezultate
din cercetarea la fața locului, verificări la cazierul judiciar și în evidențele operative, audieri ale
altor martori sau suspecți, studierea unor înscrisuri care emană de la suspect sau inculpat. Pe cale
directă, se pot obține date prin intermediul unor percheziții, aplicare de sechestru, reținere sau
arestare, precum și prin audiere.

(4) Întocmirea planului de ascultare

Urmare a pregătirii audierii se poate întocmi un plan de ascultare. Acesta va avea în


vedere următoarele aspecte:
 problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;
 materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării;
 forța probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace materiale de
probă);
 momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă;
 datele cunoscute despre personalitatea și psihologia celui ce urmează a fi ascultat.
Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puțină experiență.
Interesul este ca, pe măsura creșterii experienței, să crească și nivelul de pregătire în
instrumentarea corectă a cauzelor.
(5) Asigurarea prezenței apărătorului

Prezenta apărătorului este obligatorie în situațiile prevăzute de lege, după începerea


urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfășurarea ascultării,
în scopul obstrucționării relatărilor.
Pe lângă împrejurarea că prezența avocatului este obligatorie în anumite cazuri expres
prevăzute de lege, în situația în care suspectul sau inculpatul este asistat de un avocat, organul de
urmărire penală este obligat să încunoștințeze avocatul despre activitățile pe care le desfășoară,
prin raportare la drepturile avocatului prevăzute de art. 92 alin. 1 și 2 C.pr.pen. (dreptul de a asiat
la efectuarea oricărui act de urmărire penală și dreptul de a fi încunoștințat cu privire la data și
ora efectuării actului de urmărire penală).

222
Un element de noutate prevăzut de art. 109 alin. 2 C.pr.pen. constă în aceea că suspectul
sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte cât și în timpul audierii. În
vechea reglementarea avocatul nu avea posibilitatea să intervină în timpul declarației pentru a-și
consilia clientul, ci acesta avea dreptul de a adresa întrebări suspectului sau inculpatului numai
în faza ascultării dirijate, după epuizarea întrebărilor adresate de organul judiciar.

Etapele ascultării suspectului sau inculpatului

Conform prevederilor art. 107-109 din Codul de procedură penală, ascultarea


suspectului sau inculpatului parcurge trei etape:
1) verificarea identității, urmată de punerea în vedere a învinuirii și garantarea dreptului la
apărare și aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor;
2) ascultarea relatării libere;
3) adresarea de întrebări și ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).
Privitor la verificarea identității, trebuie să arătăm că ea este de natură să ducă la evitarea
greșelilor și neînțelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După
luarea datelor de identitate, suspectului i se vor aduce la cunoștință învinuirile (învinuirea),
explicându-i, dacă e necesar, esența acesteia. Totodată, i se va aduce la cunoștință că în baza
calității sale procesuale este ținut să respecte anumite obligații și este îndreptățit să-și exercite
anumite drepturi.

În această etapă vor putea avea loc anumite discuții prealabile (în cazul unei ascultări
primare), care să permită o primă ,,tatonare” a suspectului ca persoană, preocupări, mentalități,
pregătire profesională, etc. Pe această cale, se poate realiza o apropiere psihică, de natură să
conducă adeseori la o atitudine sinceră.

i) Etapa relatărilor libere


Odată cu trecerea ascultării în această fază, se va cere celui ascultat să relateze despre
fapta comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, cerându-i-se să invoce și probele pe care le
consideră necesare în apărarea sa.

În timpul relatărilor libere vor fi respectate cu strictețe următoarele reguli tactice:

a) Nu se va încerca obținerea recunoașterii cu orice preț a săvârșirii faptei; recunoașterea


nu este ,,regina probelor” și are aceeași valoare probatorie ca și celelalte probe cu care se
coroborează.

b) Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări, sau prin darea unor
replici, și chiar atunci când se observă nesinceritate, suspectul sau inculpatul trebuie lăsat să

223
termine relatarea. Atunci când se observă că relatarea se îndepărtează de subiect și include aspecte
care nu au legătură cu cauza, discuția va fi reorientată spre aceasta, cerându-se declarații asupra
fondului cauzei.

În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări diferite sau
dacă este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte.
La terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită
faptă ce este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legătură cu acele episoade. Numai după
lămurirea completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor
libere cu privire la alte fapte.

Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută și analizată poziția făptuitorului prin
compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observațiile rezultate în
această fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în
continuare. Chiar atunci când ne aflăm în fața unui suspect / inculpat care neagă în totalitate fapta,
denaturând adevărul, nu se va adopta o poziție ostilă, nici reacții rigide, deoarece printr-o bună
adaptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziția recalcitrantă, obstrucționistă, a celui
ascultat.

ii) Ascultarea dirijată (adresarea de întrebări)

Moment deosebit de important al ascultării, această etapă dă măsura calităților


anchetatorului, a modului în care a pregătit ascultarea, spiritul de observație, inițiativa și
perspicacitatea sa.

Întrebările ce vor fi adresate vor viza obținerea unor explicații complete asupra tuturor
faptelor ce au fost reținute, verificarea și cunoașterea tuturor argumentelor invocate în apărare.
Pentru obținerea unor date noi, necunoscute anterior, în legătură cu faptele de importanță,
esențiale pentru cauză, a lămuririi complete a explicațiilor suspectului sau inculpatului, se vor
adresa întrebări astfel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în declarație.

De asemenea, se va insista pentru obținerea de date și detalii cu privire la anumite fapte


necesare pentru verificarea sincerității declarațiilor. Se va urmări demascarea declarațiilor
nesincere, când acestea vin în contradicție cu probatoriul administrat, existent în dosarul cauzei.

Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiții:


 să fie clare și precise;
 să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat;
 să nu fie sugestive;
 să oblige la un răspuns complet/relatare și să nu genereze răspunsuri de genul ,,DA”,
,,NU”;

224
 să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în
declararea adevărului.
În procesul ascultării pot fi folosite mai multe categorii de întrebări, în raport cu scopul
urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.

În acest sens pot fi adresate :


a) Întrebări temă - care vizează fapta în ansamblul ei, având un caracter general;
b) Întrebări problemă - care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activității ilicite, sau
ale cauzei.
c) Întrebări detaliu - care au un caracter strict limitat la anumite amănunte, prin care
se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi: de
precizare, de completare, de control. Prin adresarea acestor întrebări se urmărește
determinarea cu exactitate a împrejurării în lămurirea unor aspecte omise cu
ocazia relatării libere, pentru verificarea sincerității și constanței în declarații a
celui ascultat.

Procedee tactice utilizate în ascultarea suspectului sau inculpatului.

Aceste procedee tactice sunt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovăția în
vederea obținerii unei declarații complete din partea suspectului sau inculpatului, prin utilizarea
celorlalte probe administrate în cauză.

 Audierea progresivă
Așa cum o arată și denumirea, această modalitate se bazează pe prezentarea gradată a
probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puțină importanță (cele care privesc
amănunte secundare ale infracțiunii), apoi cele mai importante, cele care privesc faptul principal.
Această gradare poate să determine pe cel ascultat să renunțe la eventualele declarații mincinoase
făcute anterior.
 Audierea frontală
Se realizează prin prezentarea neașteptată a celor mai puternice probe. Această abordare
directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării suspectului, urmărind
determinarea acestuia la declarații sincere.

Din punctul de vedere al relației psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să


evidențieze contactul cu o autoritate. Se va menține o atitudine sobră, politicoasă, dar rezervată,
profesională prin ținuta și vocabularul anchetatorului.

225
Acesta va solicita lămuriri, va pune întrebări, creând un climat de natură a atrage
încrederea și respectul celui ascultat.

Când suspectul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri cu privire
la unele amănunte din cursul relatărilor libere. Dacă apar unele inadvertențe, neconcordanțe, se
vor cere suplimentar explicații, se vor solicita, de exemplu, prezentarea biletelor de călătorie
atunci când se susține lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare
ale acestui fapt - bilete de cazare la hotel, bilete de ieșire din spital, delegații, etc.

În general, se vor realiza ascultări repetate menite să asigure verificarea și completarea


declarațiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor se vor urmări a fi evidențiate
momentele deosebit de importante ale apariției ideii infracționale, ,,lupta motivelor” și
deliberarea sau luarea hotărârii. În aceste condiții, faptul ilicit nu rămâne o simplă achiziție
aleatorie, periferică în conștiința autorului, ci se conturează ca o structură infracțională stabilă,
cu încărcătură de natură psiho-afectivă specifică, și cu un rol motivațional bine definit.

Secțiunea 2. Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului

Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, actuala reglementare nu mai


prevede expres valoarea condiționată a declarației suspectului ori inculpatului. În aceste condiții,
vor fi aplicabile dispozițiile art. 103 alin. 3 Cod procedură penală privind principiul libertății de
apreciere a probelor, conform căruia probele nu au o valoare prestabilită.

Cu toate acestea, chiar și în absența unei prevederi legale exprese, valoarea condiționată
a declarațiilor suspectului sau ale inculpatului făcute în timpul procesului penal este o certitudine
deoarece acesta va avea întotdeauna o poziție subiectivă de asemenea natură în care va urmări să
își satisfacă propriile interese246. Astfel, considerăm că declarațiile acestea pot servi la aflarea
adevărului, numai în măsura în care acestea se coroborează cu celelalte mijloace de probă
existente la dosarul cauzei247.

Această abordare este firească, deoarece prevederea legiuitorului român din cuprinsul
art. 69 C.pr.pen. 1968 nu a rezultat din voința discreționară a legiuitorului ci din observarea
permanentă a comportamentului omului vinovat, din cele mai vechi timpuri până în prezent248,

246
În acest sens a se vedea N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Art. 62-135.
Probele și mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 31
247
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale codului de procedură penală român. Partea generală. Vol.
I, Ed. Academiei, București, 1979, p. 187); În jurisprudență s-a argumentat că dacă probele unei cauze se limitează
doar la cele rezultate din declarațiile date de inculpați, susținerile acestora nefiind confirmate de alte probe,
decurgând din alte mijloace de probă, se impune o soluție de achitare (ICCJ, secția penală, decizia nr. 1888 din 23
martie 2006, www.scj.ro).
248
N. Volonciu, A. Uzlău, R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigeci, C. Voicu, G. Tudor, T.
Gheorghe, C. Chiriță, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București 2014, pag. 252

226
fiind doar o modalitate de a transpune o regulă generală privind atitudinea pe care trebuie să o
abordeze organul judiciar față de suspect sau inculpat.

Declarația suspectului sau inculpatului are o valoare condiționată, deoarece nu are forță
probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau suspectul pot
oricând să revină asupra declarației date în cursul procesului penal, declarația fiind retractabilă.

În măsura în care numai anumite părți ale declarației se coroborează cu alte probe,
organul de cercetare penală sau instanța de judecată poate reține numai ceea ce se confirmă și
prin alte probe. Astfel declarația suspectului sau inculpatului are un caracter divizibil.

Raportat la caracteristicile declarației suspectului sau inculpatului, putem reține că


aceasta luată izolat nu are forță probantă.

Secțiunea 3. Consemnarea declarațiilor suspectului sau inculpatului

În conformitate cu art. 110 C.pr.pen., declarațiile se consemnează în scris. Suspectul sau


inculpatul semnează declarația pe fiecare pagină, după ce în prealabil a citit declarația și este de
acord cu cele consemnate. În cazul în care suspectul sau inculpatul nu poate ori refuză să semneze
declarația se face mențiune despre aceasta.

Declarația mai este semnată și de către organul de urmărire penală care a procedat la
audiere ori de către președintele completului de judecată și de către grefier, iar în cazul în care
declarația a fost luată prin intermediul unui interpret, declarația va fi semnată și de către acesta
din urmă.

În cazul în care suspectul sau inculpatul revine asupra declarației sau are de făcut
completări, atunci și acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.

Redactarea declarațiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii suspectului sau


inculpatului, utilizându-se cuvintele și expresiile acestuia. Sunt de evitat reformulările, adăugirile
sau interpretările celor declarate.

Totodată, se vor consemna în mod distinct și separat întrebările adresate de organele


judiciare și de către ceilalți subiecți procesuali, în special de către avocați, indiferent dacă acestea
au fost încuviințate sau nu de către organul judiciar. Ulterior, se va consemna în mod distinct
răspunsul la fiecare întrebare.

În cazurile mai complexe, precum și în cazul în care suspectul sau inculpatul este o
persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.

227
Fonograma și videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declarațiilor, mijloace la care
practica judiciară recurge de fiecare dată când se dorește reținerea întregului răspuns dat de
persoana care face relatarea.

De asemenea, fixarea declarațiilor pe bandă magnetică sau videomagnetică prezintă


importanță și din punct de vedere psihologic. Modulațiile vocii, pauzele și șovăielile persoanei,
precum și condițiile în care a fost făcută ascultarea pot fi folosite în aprecierea probelor.

Dacă se recurge la această metodă de fixare a declarațiilor, acest aspect trebuie să fie
adus la cunoștința persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul
și locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele și prenumele reprezentanților
organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate și numărul turațiilor pe
secundă. Acestor date urmează întreg procesul ascultării. La sfârșit se ascultă întreaga bandă,
după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu cele
declarate.

Despre înregistrări se fac mențiuni în declarația scrisă care rămâne totuși cel mai important
mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii. În mod obligatoriu se va preciza în cuprinsul
declarației dacă s-au folosit sau nu mijloace tehnice de înregistrare audio sau audiovideo, iar în cazul
în care nu s-au folosit asemenea mijloace trebuie indicat motivul concret pentru care nu s-a făcut
acest lucru. Observăm că Noul Cod de procedură penală a introdus ca regulă înregistrarea audio sau
audiovideo a declarațiilor, însă remarcăm că în timpul urmăririi penale înregistrările au loc rareori,
motivul consemnat de către autorității fiind lipsa echipamentelor tehnice necesare. Cu toate acestea,
unitățile de parchet specializate (DNA, DIICOT) au început să doteze în ritm mai alert procurorii cu
astfel de mijloace tehnice. În ceea ce privește dotarea instanțelor de judecată cu astfel de sisteme,
acestea sunt în întregimea lor dotate cu sisteme de înregistrare audio.

Secțiunea 4. Ascultarea martorilor

Conform prevederilor art. 114 din C.pr.pen., martor este persoana care are cunoștință
despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal.

Deși legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, conform art. 114 și
115 din C.pr.pen., există unele excepții: persoana obligată la secret profesional, soțul și rudele
apropiate ale suspectului, (nu sunt obligate să depună ca martori, persoanele cu defecte
psihofiziologice...). În ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot
influența atât obiectivitatea relatărilor, cât și acuratețea lor.

Pentru a putea aprecia obiectivitatea declarațiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de


ascultare, este necesar ca anchetatorul să cunoască și să înțeleagă și legile psihice pe care se
fundamentează procesele de cunoaștere a realității obiective: percepția și memorizarea.

228
PERCEPŢIA

Poate fi definită ca fiind complexul senzațiilor ce sunt primite de la diferitele calități ale
obiectelor, proceselor și fenomenelor lumii exterioare și care sunt reflectate sub forma unor
imagini concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepțiilor îl au reprezentările, bazate
pe experiența acumulată în cursul existenței anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile, fenomenele
cunoscute anterior, vor fi percepute mai ușor, mai exact. De aceea, într-o cauză cu mai mulți
martori ai unui anumit eveniment, este mai util din punct de vedere tactic, dar în același timp este
necesar și obligatoriu a fi audiați în primul rând martorii care, datorită experienței personale (de
viață sau profesională) cunosc bine domeniul în care se includ împrejurările care sunt vizate de
anchetator prin ascultarea lor cu prioritate. Procesul percepției poate fi influențat de factori de
natură obiectivă, dar și de factori de natură subiectivă.
a) factori obiectivi

 condițiile meteorologice (ex. - ploaie, ninsoare, ceață, etc.);


 intervalul extrem de scurt al percepției fenomenului sau obiectului, persoanei;
 zgomotul de fond din locul respectiv;
 grosimea unor obiecte interpuse între martor și fenomenul, obiectul, persoana
percepută.
b) factori subiectivi

 deficiențe, defecțiuni ale analizorilor la nivelul receptorilor perceptivi, sau în zona


corticală;
 abateri, fluctuații ale atenției;
 stări afective puternice, (frică, oroare, rușine, furie, etc.);
 stările de oboseală;
 nivelul diferit de dezvoltare al simțului de observație;
 excesiva dominație a unor reprezentări despre lucruri percepute în cursul
experiențelor anterioare.

MEMORIZAREA

Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în


capacitatea unei persoane de a își întipări obiectele și fenomenele percepute din lumea exterioară
și de a le reproduce în conștiința sa.

Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitație sau inhibiție a unor părți
ale scoarței cerebrale. Aceste procese formează conexiuni corticale temporare care produc în

229
țesuturile nervoase schimbări funcționale. Aceste ,,urme nervoase” permit reproducerea
factorului generator de excitație/inhibiție (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi.

Memoria unei persoane poate avea ca dominantă:


 capacitatea motrică (a mișcărilor);
 componenta vizuală;
 componenta auditivă;
 capacitatea logico-verbală;
 componenta emotivă.
Trebuie precizat că procesul de memorizare poate fi atât voluntar (dezvoltat prin
repetarea noțiunilor), cât și involuntar. Încă din faza de relatare liberă, anchetatorul va trebui să
surprindă tipul de memorie pe care îl posedă martorul și să exploateze această trăsătură.
Rememorarea anumitor lucruri în cursul ascultării martorului va fi influențată de starea de emoție,
de oboseală de sănătate, de vârstă, sau chiar de starea de amnezie în care se află martorul.

Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivității și


acurateței relatărilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului,
ființei asupra cărora se face relatarea.

Uitarea este un fenomen firesc și necesar, producându-se prin degradarea unor legături
temporare dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariția
lor în totalitate. Trebuie avut în vedere și faptul că intervenția unor stări afective prea îndelungate
(orgoliu, temere, umilință, etc.) poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de
memorare. În aceste condiții, pe fondul unor permanente stimulări de natură negativă, pot apărea
memorări și interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în această formă distorsionată în
mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odată cu trecerea timpului, alți factori de
origine exterioară (zvonuri, denaturări), care deformează imaginea memorată, prin transmitere și
interpretare provenind de la diverse alte persoane care ,,fabulează” în necunoștință de cauză,
ș.a.m.d.

Secțiunea 5. Tactica ascultării martorilor

În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoașterea relațiilor dintre
martor și suspect și înțelegerea în general a poziției acestuia în cauza respectivă, desprinderea
caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.

Vor fi stabilite problemele care urmează a fi lămurite cu fiecare martor în parte,


întrebările care vor fi puse și ordinea acestora.

230
Pentru cauzele complexe, mai ales pentru anchetatorii aflați la începutul activității, se
recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lămurite.

Ascultarea martorului parcurge trei etape:

(1) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna
dintre părți și în ce relații se află cu acestea. Se va clarifica și dacă a suferit vreo pagubă în urma
infracțiunii. Pot fi purtate unele discuții prealabile, apte a aduce încrederea martorului. Tot în
această primă etapă se va cere martorului să depună jurământul. Acesta poate fi sub forma
jurământului religios sau a jurământului laic.

Consideram ca este necesar să se acorde importanță acestui moment, pentru a face ca


martorul să simtă importanța celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului.
Se vor evita deci atitudini ,,funcționărești” față de aceste momente. I se va pune în vedere
martorului că în măsura în care va declara în mod neadevărat sau va omite să declare tot ceea ce
știe, sunt incidente dispozițiile legii penale privind infracțiunea de mărturie mincinoasă.

(2) Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză.


Ca și în cazul inculpatului, este recomandat ca cel ce relatează liber să nu fie întrerupt decât atunci
când se observă îndepărtarea de la cauză. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca martorul să
dezvolte noi aspecte, necunoscute de anchetator și care chiar au scăpat într-o primă fază
martorului, dar pe care acesta, rememorând evenimentele și le reamintește, permițând
cunoașterea unor noi aspecte asupra faptei. Aceste date noi vor fi însă privite cu reticența necesară
și verificate cu ajutorul restului datelor existente.

(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi clare
și precise, desfășurându-se într-o succesiune graduală.

Întrebările nu vor fi puse cu intenția de a intimida martorul, dar nici nu vor fi întrebări
sugestive, de natură a sugera anumite răspunsuri. Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta
martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corectă rememorare sau care permit
demascarea unor declarații nesincere, denaturate.

Pe parcursul ascultării se va menține o atitudine neutră, fără exteriorizarea unor atitudini


de aprobare sau dezaprobare, acestea putând influența atitudinea martorului, devenind ,,sugestii
voalate” sau chiar elemente de presiune psihologică asupra unora dintre persoanele ascultate. Tot
în categoria întrebărilor sugestive pot fi incluse și întrebările alternative care propun martorului
să aleagă între două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe care o consideră ca
,,favorabilă opiniei anchetatorului”, deși datele sale diferă.

De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor,


permițând anchetatorului alegerea și adaptarea procedeelor de audiere.

Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se


permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.

231
Secțiunea 6. Ascultarea persoanei vătămate

Aceste declarații au o deosebită importanță, deoarece persoana vătămată este în general


purtătorul unui bagaj de informații deosebit de prețioase privind autorul și împrejurările faptei,
întinderea pagubelor, suferințele fizice și psihice ș.a.

Victimele infracțiunilor, datorită componentei subiective care intervine, ,,pot să


denatureze voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenția contribuția lor la
geneza conflictului, fie pentru a putea obține despăgubiri mai mari, etc.

Cunoașterea acestei posibilități nu trebuie însă să genereze o atitudine de neîncredere în


sinceritatea declarațiilor victimei. Aceasta este în măsura să identifice pe autorul faptei, bunurile
sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Pentru situația când fapta a fost
comisă în lipsa persoanei vătămate (furt, distrugere, etc.), aceasta poate indica autorii bănuiți,
persoane care cunoșteau existența bunurilor sustrase în locul respectiv etc.; ascultarea victimei
va fi precedată de o pregătire în sensul bunei cunoașteri a datelor de la dosarul cauzei privind
data, locul, modul, mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea pagubelor materiale, gravitatea
leziunilor fizice, ș.a.m.d. Această etapă de pregătire implică și culegerea de date suplimentare cu
privire la persoana și personalitatea victimei. Datele vor fi obținute din mediul socio-profesional,
purtând asupra comportamentului său, în familie și societate, antecedente de violență, consum de
alcool, ocupații, venituri, etc.

Ascultarea victimei va fi și ea precedată de unele discuții prealabile, de natură să


completeze datele obținute în prealabil despre aceasta și să aducă o atmosferă de încredere și
sinceritate. Se poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuțiilor prealabile la
ascultarea propriu-zisă, care se va face mai întâi în forma relatării libere. Se cer și în acest caz
respectate regulile cu privire la menținerea unei atitudini neutre, dublată de atenție și de
menținerea relatărilor în sfera de legătură cu cauza, fără a permite divagații inutile de la subiect.

Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:

- raporturile anterioare cu infractorul. Dacă era sau nu cunoscut, ca și conduita în


momentele anterioare faptei.

- momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele din
relatarea liberă privind locul, timpul și modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de
participanți, loviturile aplicate, eventual chiar și ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse, alte
elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de identificare
a bunurilor furate, etc.

- elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lămurite aspecte privind atitudinea


infractorului față de consecințele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, ce s-a întreprins
imediat, ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmărirea autorului, încercarea limitării pagubelor

232
etc.; după clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere persoanei vătămate să-si precizeze
eventualele pretenții și dacă mai are ceva de declarat.

Uneori, anchetatorul se poate afla în fața unor situații deosebite de realizare a audierii,
când victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care
poate aprecia luciditatea și rezistența fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă,
concisă, fiind obținute relatări generale, conform structurii elementelor anterioare comiterii
faptei, momentului faptei și eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

Secțiunea 7. Ascultarea minorilor

Dată fiind situația deosebită sub aspectul dezvoltării psihice și fizice a persoanelor
minore, aflate în faza conturării personalității, a acumulării unor cunoștințe de viață și
profesionale, ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.

Ascultarea minorilor presupune o și mai atentă pregătire, cerută de situația oarecum


specială, de necesitatea cunoașterii personalității minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o
tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Trebuie cunoscute și înțelese
particularitățile de psihologie specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului. Se vor obține date
prealabile din mediul familial, școlar, de la locul de muncă, precum și cu privire la preocupările,
cercul de prieteni, activitățile preferate de minor.

Din discuțiile cu rudele, părinții, profesorii și prietenii minorului, va putea fi conturat un


portret psiho-afectiv și intelectual, de natură a permite o bună planificare a strategiei de ascultare.
Vor putea fi stabilite persoanele cu care comunică mai ușor, care îl pot influența, în care are mai
multă încredere, putând fi alese dintre acestea pentru a asista la ascultarea minorului.

În aprecierea declarațiilor se va ține seama de specificul vârstei, de influențele posibile


ale ,,teribilismului” adolescenței, de limitele experienței de viață și ale bagajului intelectual. Cu
toate acestea, declarațiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau superioritate, deoarece o
atitudine prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un refugiu și deci va îngreuna
comunicarea. De asemenea, o atitudine prea laxă, ar putea atrage tendința minorului de a fabula.

Ascultarea minorului va fi precedată de desfășurarea unor discuții prealabile menite să


ușureze stabilirea unor relații de încredere între minor și organul judiciar. Discuțiile vor putea fi
orientate spre dezvăluirea preocupărilor minorului, făcându-se apoi o trecere treptată spre
ascultarea relatării libere.

Relatarea liberă va fi precedată de prezentarea calității în care este ascultat, cu


prezentarea învinuirii, cerându-se să redacteze o declarație scrisă asupra acesteia.

233
Se vor respecta aceleași reguli de sobrietate în ascultarea relatărilor libere, fără
intervenții inutile, sau mimici sugestive, care, mai ales în cazul minorilor, pot aduce la rezultate
nedorite: fabulație copilărească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism ș.a. Nu se vor face
amenințări sau promisiuni de creare a unei situații mai dificile sau mai ușoare în proces, deoarece
ele ar afecta în mod evident sinceritate declarațiilor minorului.

Faza de ascultare dirijată - presupune orientarea în punerea acestor întrebări în funcție


de natura faptei, de modul și condițiile săvârșirii, de poziția procesuală, precum și de trăsăturile
de personalitate ale minorului desprinse în cursul pregătirii și al realizării ascultării. Vor fi
adresate, în funcție de ansamblul problemelor ce trebuie detaliate, întrebări privind momente și
relații anterioare comiterii faptei, întrebări privind elemente din timpul comiterii faptei, cât și
întrebări privind anumite evenimente, atitudini, discuții, după comiterea faptei.249

Se vor pune întrebări clare, fără tentă sugestivă, fără mai multe înțelesuri.

249
Mircea, I., Tactica audierii martorilor, Studia Universitatis, 1974

234
CAPITOLUL XII
ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR
TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA
COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Secțiunea 1. Stresul emoțional

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul
unei realități pe fond psihosomatic.

Există trei procedee de mascare:


- atitudine raționalizatoare în care individul încearcă să furnizeze rațiuni cât mai
puternice pentru a justifica greșelile sau comportamentul pe care singur îl
bănuiește a fi condamnabil;
- proiectarea atitudinilor personale în contul altora;
- identificarea, individul atribuindu-și voit comportamente sau atitudini ale altor
persoane.

Constatarea stresului emoțional se face cu ajutorul tehnicii poligraf. Această tehnică are
la bază principiul potrivit căruia, persoana scoate din memoria sa informația dorită așa cum a fost
percepută și memorată și o evocă, o exteriorizează și o reproduce întocmai. Atunci când persoana
este interesată în a ascunde realitatea, mecanismul va fi același pentru prima etapă, respectiv
scoaterea din memorie a informației stocate și prezentarea de fapte fictive contrare acesteia
potrivit scopului urmărit. În acest proces de convertire intenționată a informației de pe scoarța
cerebrală, se declanșează o serie de reacții determinate de contrarietatea procesului, reacții ale
căror efecte sunt captate de aparatura poligraf.

Comportamentul simulat este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel


inaparent al comportării, expresie a dedublării psihologice în raport cu sine (aspectul inaparent)
și în raport cu societatea (aspectul aparent).

235
Secțiunea 2. Indicatori psihologici și fiziologici ai stresului emoțional

Este cunoscut faptul că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni,
acest fapt este însoțit de un set de trăiri lăuntrice și de sentimentul stânjenitor al vinovăției.

Disimularea adevărului făcută în mod conștient necesită un efort voluntar, care


declanșează stări emoționale ușor detectabile cu ajutorul parametrilor psihofiziologici. Plecând
de la aceste date științifice, tehnica poligrafului nu face altceva decât să depisteze în mod indirect
prin depistarea reacțiilor activităților generale ale organismului uman, care implică mecanisme
fiziologice, atât centrale, cât și periferice.

Aceste reacții pot fi identificate deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului
nervos al omului care are două componente: una somatică (responsabilă cu transmiterea
impulsurilor nervoase somatice musculare și de postura scheletului) și alta, relativ independentă
de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă care se ocupă cu activitatea vitală
subconștientă.

Printre indicatorii care pot fi puși în evidență cu ajutorul mijloacelor tehnice de depistare
a comportamentului simulat se numără:
- modificările activităților cardiovasculare, manifestate în creșterea ritmului
pulsului, precum și a presiunii arteriale;
- modificările ritmului respirației;
- tensiunea musculară (crisparea);
- activitatea electrică a scoarței cerebrale, pusă în evidență prin E.E.G.;
- modificarea caracteristicilor normale ale vocii și vorbirii;
- modificarea comportamentului ocular, inclusiv prin înregistrarea clipitului;
- temperatura corpului, a membrelor superioare și temperatura de la nivel facial.

Tehnicile de detecție a stresului emoțional exploatează posibilitatea științific


fundamentată de a înregistra modificările fiziologice surprinse în ritmul respirator, tensiune-puls,
reacție electrodermică, tremurul fiziologic al coardelor vocale, dezorganizarea răspunsului motor
și a altor indicatori vegetativi corelate cu negarea adevărului și starea de stres psihologic resimțită
de persoana învinuită față de posibilitatea demascării sale.

Secțiunea 3. Metodologia testării la poligraf

Înainte de a proceda la testarea poligraf, este necesară obținerea consimțământului celui


ce urmează a fi astfel testat.
 Examenul medical al subiectului, studiul cauzei și a personalității subiectului

236
Examinarea medicală a subiectului este o etapă obligatorie și are drept scop eliminarea
unor eventuale incompatibilități de examinare, precum și a erorilor de interpretare a diagramelor.

O condiție obligatorie pentru testarea cu aparatul poligraf este existența sanității psihice
și fiziologice a subiectului.

Este de recomandat ca organele de urmărire penală să nu audieze subiectul înainte de


testare, deoarece orice întrebare legată de fapta sa poate să ducă la îngreunarea activității de
interpretare a diagramelor. Această fază preliminară are și o funcție de filtru, fiind astfel eliminate
persoanele inadecvate testării, cum ar fi vârstnici, minori, bolnavi, femeile însărcinate, alcoolicii
cronici, persoanele obeze și orice persoană obosită.

În baza materialului cauzei, examinatorul întocmește testele. Este o etapă foarte


importantă, dificultatea constând în capacitatea de a realiza efectul psihologic al întrebărilor.

În general maniera clasică de elaborare a testelor presupune următoarele etape:


 Informarea asupra tuturor aspectelor anchetei;
 Întocmirea testului de bază (testul A);
 Întocmirea testului de excitare, provocare (testul B);
 Repetarea testului de bază (testul C);
 Întocmirea testului întrebărilor amestecate (testul D).

Persoana sau persoanele care urmează a fi testate trebuie informate într-un interval de
timp rezonabil înaintea testării despre faptul că vor fi examinate și despre maniera în care se va
desfășura testarea precum și despre scopul acesteia.
B. Dialogul pre-test al psihologului cu subiectul de testat și condițiile desfășurării
examinării

Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea și testarea propriu-zisă.


Atunci când persoana este introdusă în cabinetul de testarea, este invitată să ocupe loc, iar
examinatorul își va spune numele, funcția și competența, trecând apoi la ascultarea persoanei cu
privire la datele sale de identitate, însoțite de un scurt „curriculum vitae”, în contextul faptei care
a făcut necesară testarea poligraf.

În această fază examinatorul va da toate informațiile care i se cer despre poligraf,


deoarece aceste date au rolul de a mări preocuparea persoanei mincinoase asupra detectării
posibile, sporindu-i panica și determinându-l să se autodemaște, și invers, în cazul subiecților
sinceri explicațiile date servesc la liniștirea oricăror temeri pe care le-ar putea avea cu privire la
răul fizic ce i s-ar putea face prin conectarea la aparat.

Atitudinea examinatorului de-a lungul perioadei pre-test trebuie să fi obiectivă și


rezervată.

237
Examinatorul nu trebuie să tragă concluzii pripite bazate numai pe informațiile obținute
în etapa pre-test, ci vor fi luate în considerare la elaborarea deciziei finale asupra adevărului sau
minciunii.
Testarea propriu-zisă
Testarea poligraf este o metodă eficientă și nevătămătoare pentru subiectul testat.

Pe baza cunoașterii datelor referitoare la împrejurările în care fapta a fost săvârșită,


precum și a celor care conturează personalitatea subiectului, se procedează la elaborarea testelor,
a chestionarelor.

Întrebările sunt elaborate concis pentru a asigura spontaneitatea răspunsurilor și conțin


de regulă termenii cei mai familiari interogatoriului. Se răspunde numai cu da sau nu. În mod
curent, trei până la cinci diagrame sunt suficiente pentru a pune un diagnostic exact, dintre acestea
cel puțin două trebuie să conțină aceleași întrebări importante, inserate printre cele neutre și de
control.
 Întrebările neutre sunt nerelevante, fără nicio legătură cu cauza, a căror finalitate
este atenuarea tensiunii emoționale. Întrebările nerelevante trebuie să se refere la
împrejurări a căror existență e certă și nu probabilă;
 Întrebări relevante, cu încărcătură emoțională, afectogene, critice, nemijlocit
legate de fapta cercetată;
 Întrebări de control ale căror răspunsuri vor servi drept termen de comparație
pentru răspunsurile la întrebările relevante. Întrebările de control trebuie să se
refere la o activitate infracțională apropiată ca natură cu cea care face obiectul
cercetării, întrebări la care, după toate probabilitățile subiectul nesincer va minți.

După alcătuirea chestionarului, care cuprinde până la zece întrebări, acestea vor fi
intercalate și aduse la cunoștința subiectului după o anumită ordine: mai întâi întrebările
relevante, apoi cele de control și în cele din urmă întrebările irelevante.
Interpretarea rezultatelor din conținutul diagramei
Testarea la poligraf se materializează într-o diagramă, care mai este numită și
biodiagramă.

Procesul interpretării este o desfășurare de raționamente în care se împletește intuitivul


cu științificul și care se întemeiază pe cunoștințe de psihologie experimentală, psihofiziologie și
pe o bogată experiență în ceea ce privește psihologia infractorului. La baza interpretării
diagramelor stau procesele de comparație, analiză și sinteză. Corelațiile se fac pe de-o parte între
caracteristicile calitative ale traseelor răspunsurilor unor întrebări distincte și pe de altă parte între
parametrii cantitativi ale acelorași caracteristici de traseu: amplitudine, frecvență, durată.

238
Aprecierea valorii probante a rezultatelor obținute în urma testării poligraf
Documentul ce materializează activitățile consacrate de depistările comportamentului
simulat și concluziile rezultate în urma analizei se numește ”Raport de investigare a
comportamentului simulat”.

În conformitate cu art. 64 C.pr.pen., Raportul de investigare a comportamentului simulat


nu poate fi probă în instanță și prin urmare nu se atașează la dosarul cauzei nici în faza de urmărire
penală și nici în faza de judecată. Cu toate acestea la cererea procurorului sau a instanței,
documentul poate fi înaintat spre consultare.

239
CAPITOLUL XIII
TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI ȘI ASPECTE SPECIALE ALE
ACESTEIA

Secțiunea 1. Noțiunea, importanța și cadrul legal privind percheziția

 Considerații generale cu privire la percheziție


Legea procesual penală a prevăzut activități menite să conducă la descoperirea și
ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloc de probă, cunoscute de
organul de urmărire penală, precum și la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură
să servească la aflarea adevărului. Una dintre aceste activități este și percheziția.

Prin percheziție se înțelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire
penală și tactică criminalistică, destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă
urme ale unor infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute
organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului.

Cadrul procesual privind percheziția este reglementat prin art. 157-168 C.pr.pen. Astfel,
potrivit Codului de procedură penală, percheziția poate fi domiciliară, corporală, a unui
autovehicul și informatică.

Percheziția domiciliară și percheziția informatică pot fi dispuse în timpul urmăririi


penale numai de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în
fond sau de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a
cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală. Celelalte forme de percheziție pot fi dispuse și de către procuror
în timpul urmăririi penale. În cursul judecății, percheziția domiciliară și cea informatică se pot
dispune de către instanță. Percheziția poate fi dispusă ori de câte ori este necesară pentru
descoperirea și strângerea probelor sau atunci când o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun
obiect sau înscris, tăgăduiește existența sau deținerea acestuia.

Prin efectuarea percheziției, în funcție de natura infracțiunii, se dorește atingerea unuia


sau mai multor scopuri, după cum urmează:
 Descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conțin sau poartă urmele infracțiunii;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite sau au fost
destinate să servească la comiterea infracțiunii;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracțiunii;
 Identificarea și ridicarea bunurilor provenite din infracțiuni;

240
 Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
 Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părților de
cadavre;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale:
arme, muniții, droguri, metale și pietre prețioase;
 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului
sau a părții responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în vederea
recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiune;
 Descoperirea și ridicare de bunuri, înscrisuri și valori, provenite din infracțiuni
săvârșite anterior și ai cărei autori nu au fost descoperiți.

A. Percheziția domiciliară
Art. 27 din Constituția României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în același
timp prevede și excepțiile de la regula inviolabilității domiciliului:
 Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești
 Pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane
 Pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice
 Pentru prevenirea și răspândirea unei epidemii
În completarea excepțiilor enumerate mai sus, vin și prevederile art. 49 din Constituție,
care arată care sunt situațiile în care drepturile și libertățile cetățenești pot fi restrânse. Dar, tot
același articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie
proporțională cu situația care a determinat-o, fără să aducă atingere existenței dreptului sau
libertății.

Tot prin Constituție este indicată și autoritatea competentă să încuviințeze percheziția,


procedura și timpul de efectuare a acestora, după cum urmează: ”perchezițiile se dispun de
judecător și se efectuează în condițiile și formele prevăzute de lege. Perchezițiile în timpul nopții
sunt interzise, afară de cazul infracțiunilor flagrante.”

Normele incluse în art. 27 din Constituție au caracter de generalitate și reprezintă


principii constituționale. Aplicarea concretă a acestora se realizează prin intermediul legii
procedural penale, întrucât Constituția nu poate intra în probleme de detaliu.

Conform prevederilor art. 157 și art. 164 C.pr.pen. rezultă că percheziția poate fi dispusă
dacă actul procedural este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor. În raport de

241
calitatea persoanelor ce urmează a fi percheziționate, legislația noastră prevede și alte condiții cu
valoare de garanții suplimentare, instituite în scopul evitării unor acțiuni judiciare.

Pentru a se putea cere efectuarea unei percheziții domiciliare este necesară începerea
urmăririi penale in rem.

Dacă se constată o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează efectuarea


perchezițiilor, încălcare ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, atât instanța cât
și procurorul vor dispune în condițiile art. 282 C.pr.pen., anularea actului.

B. Percheziția corporală
La articolul 23 din Constituție, care reglementează libertatea individuală, în alineatul 2,
se precizează că percheziționarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura
prevăzută de lege.

În practică percheziția vizează nu numai obiectele de îmbrăcăminte, ci și corpul


persoanei, ea extinzându-se asupra a tot ceea ce poartă persoana asupra sa ori cu sine:
încălțăminte, geantă, servietă, valiză etc.

Percheziția corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea
domiciliară.

Actul procedural al percheziției trebuie efectuat numai când există suficiente și serioase
indicii că pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea
adevărului și justa soluționare a cauzei.

Potrivit art. 165 al. 2 din C.pr.pen., percheziția corporală, poate fi dispusă de către orice
organ judiciar sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice, în cursul
urmăriri penale sau a judecății. Potrivit art. 166 al. 1 C.pr.pen. percheziția corporală se efectuează
de către organul care a dispus-o, cu respectarea dispozițiilor art. 166 al. 2-6 C.pr.pen. și a art. 162
C.pr.pen. sau de persoana desemnată de către acest organ.

Conform dispozițiilor constituționale, perchezițiile pe timpul nopții sunt interzise, aceste


dispoziții se aplică și perchezițiilor corporale.

Legea procedurală prevede obligația organului judiciar care efectuează percheziția ca


înainte de a trece la efectuarea acesteia, să se legitimeze. Organul judiciar care efectuează
percheziția mai are îndatorirea de a asigura prezența unor martori asistenți la efectuarea
operațiunii.

Percheziția corporală se efectuează, conform prevederilor art. 166 al. 2 C.pr.pen, numai
de către o persoană de același sex cu persoana percheziționată. Această prevedere are caracter
absolut, având drept scop ca efectuarea percheziției să se facă în limitele decenței.

242
Art. 166 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziție și
remiterii unei copii persoanei percheziționate. Procesul verbal prezintă importanță deoarece
servește la verificarea legalității înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă posibilitatea
celui percheziționat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după caz instanței de
judecată.

 Pregătire percheziției
Pregătirea în vederea efectuării percheziției, în special când privește domiciliul sau locul
de muncă, reprezintă un proces complex de studiu și organizare, dictat de necesitatea desfășurării
ei în bune condiții și de realizarea scopului propus.

Activitățile premergătoare se materializează în :

Stabilirea scopului percheziției, se face în funcție de obiectivele urmărite, tipul


infracțiunii cercetate (furt, înșelăciune, tâlhărie), ceea ce presupune ca organul de urmărire penală
să cunoască temeinic natura obiectelor sau felul înscrisurilor căutate.

Cunoașterea locului unde urmează a se efectua percheziția, presupune cunoașterea


acelor date care pot oferi o imagine clară privind dispunerea locului, caracteristicile de construcție
sau topografice, destinația sa, persoanele care locuiesc sau au acces în spațiul percheziției etc.

Atunci când percheziția privește un loc închis, se urmărește obținerea datelor necesare
individualizării și caracterizării fidele a spațiului percheziției, ceea ce presupune, între altele:
cunoașterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziționat, modul de dispunere a
încăperilor și a dependințelor, numărul și destinația acestora, amplasamentul ușilor, ferestrelor,
posibilitățile de intrare sau de ieșire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii, posibilitățile
de comunicare cu exteriorul.

În cazul locurilor deschise, documentarea privește particularitățile topografice ale


solului și vegetației, eventualele construcții, destinația și caracteristicile lor interioare, drumurile
și căile de acces, împrejmuirile, locurile cu care se învecinează etc.
 Culegerea unor date despre persoana percheziționată
Organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă datele privind identitatea,
starea civilă, cetățenia, naționalitatea și alte date ale celui ce urmează a fi percheziționat. Este
vorba despre acele informații menite să contureze adevăratele trăsături caracteristice și
temperamentale ale persoanei care urmează a fi percheziționată, precum și ale persoanelor cu
care se află în diverse raporturi.

În primul rând interesează însușiri ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi


percheziționat, gradul de instrucție, funcția, meseria exercitată în prezent cât și cea anterioară,
preocupări extraprofesionale, îndeletniciri ocazionale, vicii etc.

243
Cu aceeași necesitate se impune cunoașterea persoanelor cu care cel percheziționat
locuiește. Se impune cunoașterea anturajului, a prietenilor și a antecedentelor penale.
 Alegerea momentului efectuării percheziției
În această etapă se urmărește identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea
percheziției, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile
finalitatea urmărită prin această activitate.

La determinarea acelui moment concură o mulțime de factori, cum ar fi: necesitatea


asigurării elementului surpriză, a caracterului său inopinat, necesitatea efectuării imediate,
neîntârziate, precizarea acelor limite de timp care oferă condiții optime de pătrundere la locul
percheziționat, de căutare și descoperire a obiectelor ce interesează cauza.
 Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției
Reușita percheziției depinde de utilizarea unor mijloace tehnice adecvate. Este vorba de
acele materiale, surse de iluminat, detectoare de metale, aparate foto, truse de chei, unelte diverse,
aparate aflate în dotarea truselor criminalistice universale, precum și a laboratoarelor mobile, care
pot primi diverse destinații.

Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care își
găsesc utilizarea și cu ocazia cercetării locului faptei: sonda de mână, sonde metalice, sonde
electromagnetice pentru descoperirea și ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălți,
fântâni.
 Stabilirea echipei
De regulă la percheziție participă: organele judiciare, martorii asistenți, persoana
percheziționată sau reprezentantul său, reprezentantul unității în cazul percheziției la locul de
muncă, specialiști din diferite domenii când prezența lor se impune și eventual apărătorul celui
percheziționat.

Secțiunea 2. Tactica efectuării percheziției

2.1. Efectuarea percheziției în locurile închise

Desfășurarea percheziției în locurile închise presupune succesiunea mai multor


evenimente.
A. Deplasarea la locul percheziției
Deplasarea la locul percheziției se face cu maximă operativitate pentru a nu permite
persoanei percheziționate să ascundă obiectele sau înscrisurile căutate sau să plece de la
domiciliu.

244
Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în
dreptul clădirii în care urmează a se face percheziția, ci la o distanță mai mare. În mediul rural
autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staționează autovehiculele în mod obișnuit, pentru
a nu atrage atenția, urmând ca de aici până la locul percheziției deplasarea să se facă pe jos, dar
nu în grupuri compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.

Odată sosiți la locul unde urmează a se efectua percheziția, mai înainte de a realiza
pătrunderea în interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a
căilor de acces, pentru a se evita posibilitatea dispariției persoanei implicate sau pentru înlăturarea
obiectelor compromițătoare.
B. Intrarea la locul percheziției

Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezența martorilor asistenți, însă dacă persoana
nu deschide, după trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la pătrunderea
forțată în locuință.

Perchezițiile la locul de muncă se fac în prezența conducătorilor sau a patronilor


respectivelor unități.
C. Activități de executat
După legitimare, conducătorul prezintă autorizația, scopul percheziției și trece la
percheziționarea locului.

Persoanele prezente la locul percheziției vor fi adunate într-o singură încăpere sau după
caz într-un spațiu determinat al încăperii și invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze,
să nu facă nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziția.

Urmează cercetarea clădirii, cercetarea zidurilor și pereților și a altor elemente de


construcție (cercetarea pardoselilor, a planșeelor, dependințelor, pivnițelor, podurilor, obiectelor
de mobilier, lăzi, butoaie etc.)

2.2. Reguli tactice folosite la percheziționarea locurilor deschise

Percheziția locurilor deschise reprezintă activitatea de căutare a unor obiecte ce


interesează cauza, în cuprinsul unor spații determinate, cum sunt: curțile, grădinile, terenurile
cultivabile de lângă casă etc. În efectuarea percheziției locurilor deschise, se va ține seama atât
de caracteristicile obiectelor căutate, cât și de particularitățile locului cercetat.

Primele măsuri ce vor fi luate la fața locului vizează organizarea și stabilirea modului de
efectuare a percheziției. În raport de caracterul și întinderea terenului, se procedează la împărțirea
acestuia pe sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate și examinarea
minuțioasă a întregului spațiu. Dacă suprafața supusă percheziției este net determinată de anumite
repere, cum ar fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată a fiecărui sector.

245
Se vor examina atent obiectele existente la suprafața terenului, diferite lucrări sau
construcții care ar putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaștere a
locurilor în care au fost îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre.

Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci când
se caută obiecte ascunse, droguri, cadavre.

2.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziției corporale

Din punct de vedere tactic criminalistic, percheziția corporală presupune controlul


îmbrăcămintei și a corpului.

Percheziția corporală este precedată de examinarea sumară a persoanei în vederea


ridicării de arme albe sau de foc, precum și a altor obiecte sau substanțe care ar putea pune în
pericol organul judiciar.

Din punct de vedere tactic, persoana trebuie pusă în imposibilitatea de a reacționa.

Conform tehnicilor criminalistice recomandate de F.B.I., în cazul percheziționării


persoanelor în vederea descoperirii probelor materiale în anchetarea infracțiunilor însoțite de
violență, trebuie făcute o serie de fotografii detaliate, fotografii însoțite de probele materiale
recuperate.

Dacă se observă semne de mușcătură pe un individ, probele materiale trebuiesc obținute


cât mai curând posibil, pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce se deplasează
acea persoană.

Trebuiesc depuse toate eforturile în vederea recuperării urmelor papilare latente,


prezente pe pielea victimei, cât mai repede cu putință. Examinarea persoanei necesită luarea unei
decizii foarte importante, atunci când se observă diverse probe pe hainele persoanei. Decizia
constă în esență în a stabili dacă probele observate vor fi culese la scena crimei sau în cadrul
examenului efectuat la spital. Exemplele tipice de acest gen de probe sunt: smocuri de fibre
observabile pe hainele persoanei sau fire de păr ce stau lipite de mână.

Conform tacticilor criminalistice autohtone percheziția obiectelor de îmbrăcăminte se


efectuează de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap. În continuare se cercetează spatele,
porțiunile de sub brațe, mâinile de la umăr până la degete, pieptul. Vor fi verificate picioarele
prin interior și exterior, până la gleznă, precum și manșetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă
pantofii. Cercetarea se face prin palpare fermă, prin strângerea obiectelor de îmbrăcăminte mai
groasă, deoarece doar prin pipăire simplă obiectele subțiri, chiar și cele metalice pot trece deseori
nesesizate. Totodată vor fi golite toate buzunarele, verificându-se dacă îmbrăcămintea nu are și
buzunare secrete, organul de urmărire penală ridicând nu numai eventualele arme descoperite, ci
și obiectele și înscrisurile găsite, evitându-se astfel o posibilă încercare de aruncare a lor.

246
Verificarea privește fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria și
încălțămintea. La articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptușeala, gulere,
mânecile, cusăturile, buzunarele, peticele, nasturii, insigne, broșe, medalioane etc.

2.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziției

Principalul mijloc de fixare a acestei activități procedurale, conform art. 108 C.pr.pen,
este procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziției se mai folosesc
fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schițe și desene.

Procesul verbal trebuie să cuprindă următoarele: data și locul de încheiere, numele,


prenumele, calitatea și organul judiciar din care face parte cel ce efectuează percheziția, datele de
identificare a celui percheziționat (cu mențiunea dacă a fost sau nu reprezentat), ale persoanelor
aflate la locul percheziției sau sosite după începerea acesteia, numele, prenumele și celelalte date
ale martorilor asistenți.

În procesul verbal trebuie menționat temeiul legal al efectuării percheziției, adică


autorizația, data, numărul și organul de la care emană sau se face precizare că această activitate
este impusă de o infracțiune flagrantă.

Se mai fac mențiuni cu privire la locul supus percheziției, caracterul și întinderea


acestuia, numărul de încăperi, dependințe, al spațiilor deschise etc., precum și al timpului
efectuării și a condițiilor în care au fost descoperite obiectele.

Obiectele descoperite se descriu amănunțit cu toate însușirile care le caracterizează:


formă, dimensiune, culoare, natura materialului din care sunt alcătuite, elemente ce indică modul
de fabricare, destinația etc. se mai precizează și natura ascunzătorilor, modul lor de amenajare
sau a locurilor în care au fost găsite obiectele sau înscrisurile.

În partea finală se menționează obiectele ridicate, dar și cele care din diferite motive
(greutate, cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziționate sau a unui custode în
urma aplicării sechestrului. Tot aici se menționează eventualele obiecții sau explicații ale
persoanei percheziționate sau a martorilor asistenți cu privire la modul de efectuare a percheziției
sau a conținutului procesului-verbal.

În procesul verbal trebuie să se menționeze dacă anumite împrejurări au fost fixate și


prin celelalte mijloace: fotografie, film, înregistrare videomagnetică sau schiță.

Procesul-verbal se încheie, de regulă, în trei exemplare, fiind semnat pe fiecare pagină


și la sfârșit de cei care participă la efectuarea percheziției, urmând ca o copie de pe acesta să fie
lăsată persoanei percheziționate, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei ori, în
lipsa acestora, celui care locuiește sau unui vecin.

247
Fotografia și filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea
descriptivă a procesului-verbal, de a întregi și ușura înțelegerea acestuia.

Înregistrarea videomagnetică permite înregistrarea imaginilor de ansamblu, ale


obiectelor principale și de detaliu. Oferă, ca și filmul judiciar, avantajul redării complete, fidele,
în dinamismul lor a principalelor momente pe care le parcurge percheziția.

Desenul-schiță va cuprinde locul percheziției, în întregime, indicându-se punctele în


care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiței efectuate
cu ocazia cercetării locului faptei.

Secțiunea 3. Percheziția informatică

Alături de formele clasice de percheziție, omul a trebuit să găsească noi procedee


probatorii pentru a putea descoperi și trage la răspundere penală persoanele care se folosesc de
mijloace tehnologice avansate, sisteme informatice, pentru săvârșirea infracțiunilor. În acest
context, s-a conturat necesitatea efectuării unor percheziții în mediu virtual, denumite percheziții
informatice sau percheziții nemateriale. Percheziția informatică are ca trăsătură fundamentală
scopul care constă în găsirea de date informatice cu semnificație pentru procesul penal. Acestea,
așa cum vom vedea, le vom denumi urme digitale iar valoarea lor în procesul penal va trebui să
fie asemenea oricărui alt mijloc de probă material.

Probabil cea mai importantă invenție a secolului al XX-lea este computerul personal,
care a permis oamenilor obișnuiți să poată deține un sistem de calcul în propriile case și, în
consecință, să se poată familiariza cu noi mijloace de a-și ușura viața, începând cu
tehnoredactarea unor documente, la accesarea cunoașterii umanității și până la realizarea celor
mai importante tranzacții bancare.

În contextul dezvoltărilor tehnologiei din secolului al XXI-lea omenirea a ajuns să creeze


o lume paralelă, virtuală, în care acțiunile din lumea reală sunt oglindite prin intermediul unor
sisteme informatice de cea mai mare varietate. Dacă la început, computerul personal era
asemenea oricărui dispozitiv electric, putând fi decuplat oricând, acum sistemele informatice care
ne înconjoară nu mai pot fi scoase din uz așa ușor, omul fiind adeseori într-o relație de
dependență, uneori chiar în sens medical, de sisteme informatice.

Progresul tehnologic aduce noutăți și cu privire la modul de săvârșire a infracțiunilor: în


locul unei înșelăciuni clasice se vor realiza înșelăciuni „online” prin intermediul unui sistem
informatic care asigură un grad mai mare de anonimitate pentru infractor; plănuirea și punerea în
executare a atentatelor teroriste nu se va mai face prin mijloace învechite, precum contactul direct
între participanți ori contactul telefonic ci prin rețele criptate de date; incitarea la ură și
discriminare va putea fi făcută pe scară largă cu asigurarea anonimității infractorului prin

248
intermediul site-urilor, blogurilor, forumurilor și altor asemenea sisteme; vânzarea și cumpărarea
ilegală de substanțe narcotice, explozibile, de arme, muniții și chiar de medicamente cu regim
special se va putea face mai lesne prin intermediul Internetului, în scopul eludării mijloacelor de
prevenție; prostituția, proxenetismul, pornografia, jocurile de noroc și alte asemenea forme de
devianță socială vor putea fi desfășurate cu ușurință cu ajutorul Internetului.

Chiar și în acest context istoric, rămâne la fel de valabilă afirmația că orice acțiune
infracțională va lăsa urme în mediul înconjurător, regula aplicabilă și în situația în care vorbim
de infracțiuni săvârșite prin mijlocirea unui sistem informatic.

Totuși, se pune problema dacă în domeniul sistemelor informatice vom putea vorbi
despre aplicarea principiilor și metodelor folosite în Criminalistică, ori dacă datele și informațiile
pot vreodată constitui o urmă relevantă din punct de vedere criminalistic? Răspunsul nu poate fi
decât afirmativ cu privire la ambele probleme.

S-a arătat faptul că în procesul de identificare se va avea în vedere faptul că acțiunea


persoanei va produce modificări în mediul informatic. Astfel, se definea urma electronică ca fiind
acea urmă produsă de acțiunea unui utilizator pe Internet, aceasta fiind înregistrată într-un fișier
log250. Nu putem fi de acord cu această definiție din mai multe considerente. Termenul de urmă
electronică este prea larg pentru sensul folosit, având în vedere că numai o parte a electronicii are
semnificație în domeniul informatic, aceasta fiind cunoscută drept electronică digitală. Ca atare,
considerăm că denumirea mai precisă este cea de urmă digitală. Mai mult decât atât, nu este
necesar ca acțiunea utilizatorului să se desfășoare pe Internet, fiind suficient ca acțiunile
producătoare de urme digitale să se producă într-un sistem informatic, fie și unul offline. În
același timp, nu se impune ca acțiunile utilizatorului să fie păstrate într-un fișier log251 ele putând
fi stocate în baze de date specializate, cum este cazul furnizorilor de servicii de comunicații
electronice (ISP) ori pot fi stocate în baze de date interne ale sistemului de fișiere sub forma bazei
de date MFT252.

Definiția pe care o propunem pentru urma digitală este: orice modificare adusă unor
date informatice aflate într-un sistem informatic sau într-un suport de stocare, ca urmare a acțiunii
omului și care este utilă din punct de vedere criminalistic. Prin modificare nu trebuie să înțelegem
o alterare a unor date ci inclusiv crearea unor noi date informatice.

250
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediția a V-a revăzută și adăugită, ed. Universul Juridic, București
2010, pag. 773
251
Fișierul log este un fișier specific unor sisteme tip server și în care sunt incluse cererile efectuate de
anumite sisteme informatice către server. De pildă, un log poate avea forma generică: ora – adresă de IP a
solicitantului – informația solicitată.
252
MFT sau Master File Table este o bază de date specifică sistemului de fișiere NTFS (folosite de
sistemele de operare Windows) prin care se face legătura logică dintre informația stocată pe disc și numele fișierului
respectiv. În MFT sunt introduse toate locațiile logice ale fișierului (punctul fizic pe disc) și corelate cu locația
virtuală a fișierelor (partiția și folderul în care se află fișierul) precum și numele, mărimea, data creării, data
modificării și data ultimei accesări.

249
Pentru a înțelege mai bine noțiunea de urmă digitală se impune să determinăm
semnificația termenului de date informatice și cel de probe digitale.

Conform Codului de procedură penală prin date informatice se înțelege orice


reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem
informatic, inclusiv un program care să determine executarea unei funcții de către un sistem
informatic. Considerăm că definiția legiuitorului nu este formulată suficient de clar, astfel că, în
opinia noastră, prin date informatice vom înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau
concepte care se regăsește într-un sistem informatic253 sau într-un suport de stocare254.

Datele informatice, la rândul lor, se împart în date conținut și date privind traficul
informațional.

Datele conținut nu sunt altceva decât datele informatice în sens restrâns, ele fiind
informații sau concepte care sunt stocate într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare
a datelor și pot constitui probe în procesul penal prin însăși conținutul lor. În alte cuvinte, simpla
identificare a acestor date într-un sistem informatic poate constitui o probă privind îndeplinirea
laturii obiective a unor infracțiuni precum pornografia infantilă prevăzută de art. 374 C.pen. (în
modalitatea deținerii ori stocării) chiar și dacă agentul a stocat respectivele materiale strict pentru
uz personal255. În același timp, în cadrul datelor conținut putem înțelege și orice alte date relevante
din punct de vedere penal cu privire la săvârșirea unei infracțiuni: comunicațiile arhivate ale
făptuitorului cu alți participanți, site-urile de internet vizualizate recent, conturile folosite ori
orice alte date conservate în format electronic. Pentru accesarea datelor conținut este necesară
autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, având în vedere natura acestor date
și restrângerii grave a dreptului la viață privată a persoanei căruia îi aparțin aceste date
informatice.

Datele privind traficul informațional (sau datele trafic/traffic data) sunt date de altă
natură decât datele conținut, ele referindu-se nu la conținutul comunicării ori a datelor transferate
ci la modalitatea, ruta, destinația, data, locul, mărimea și alte astfel de atribute ale datelor
informatice trimise ori recepționate de către un sistem informatic256. Specificul acestor date

253
Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate
în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui
program informatic. De exemplu, un PC, un laptop, un telefon mobil, o tabletă electronică.
254
Un suport de stocare, spre deosebire de un sistem informatic, nu va putea fi folosit pentru prelucrarea
datelor. Cu toate acestea, reținem că sistemele informatice pot fi compuse și din suporți de stocare.
255
S. Bogdan, D. Șerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială, Analize, Explicații, Comentarii:
Perspectiva Clujeană, ed. Universul Juridic, București 2014, pag. 731
256
Acest tip de date sunt definite de art. 35 alin. 1 pct. 1 lit. f) din Legea 161/2003 și prin art. 1 lit. d) din
Convenția de la Budapesta ca fiind orice date informatice referitoare la o comunicare realizată printr-un sistem
informatic, generate de un sistem informatic care a format o parte din lanțul de comunicare, indicând, originea
comunicării, destinația, ruta folosit, data comunicării, mărimea informațiilor comunicate, durata transmiterii
datelor și tipul de serviciului utilizat pentru comunicare.

250
privind traficul informațional este că ele nu presupun cunoașterea conținutului comunicării ci
numai a unor elemente accesorii acestuia, așa cum am arătat mai sus.

Secțiunea 4. Tactica efectuării percheziției informatice

Prin percheziție informatică înțelegem acel procedeu probatoriu prin care se procedează
la descoperirea, fixarea și evidențierea unor date informatice aflate într-un sistem informatic sau
pe un suport de stocare prin folosirea de mijloace tehnice adecvate și proceduri adecvate de natură
să asigure integritatea datelor informatice.

În realizarea oricărei percheziții informatice, trebuie avute în vedere două reguli


fundamentale: păstrarea integrității datelor informatice ale sistemului informatic sau suportului
de stocare și respectarea dreptului la viață privată al persoanei.

Uneori, organele de urmărire penală procedează la eludarea dispozițiilor legale pentru


efectuarea unei percheziții informatice, procedând la a dispune efectuarea unor constatări
tehnico-științifice în sensul art. 172 alin. 10 C.pr.pen. Au fost întâlnite situații în care s-a procedat
la dispunerea unei constatări care să aibă ca obiectiv efectuarea unei clone a sistemului informatic
ori al suportului de stocare. Această operațiune este inerentă oricărei percheziții informatice și se
realizează în prezența suspectului sau inculpatului, spre deosebire de efectuarea unei constatări
la care nu poate participa nici măcar avocații părților. Nu excludem posibilitatea efectuării unei
constatări sau a unei expertize asupra datelor informatice în anumite situații, însă mai înainte se
impune efectuarea unei percheziții informatice.

Etapele efectuării percheziției informatice:

1. Obținerea sistemului informatic ori al suportului de stocare.

Prima etapă în cazul oricărei percheziții informatice este obținerea obiectului care va fi
supus percheziției prin diverse mijloace procedurale. Nu este necesar ca acestea să fi fost obținute
la solicitarea sau acțiunea organelor de urmărire penală, ele putând fi furnizate de către alți
participanți la procesul penal în mod direct, în susținerea poziției lor procesuale.

Pot fi obținute sisteme informatice constând în computere (PC sau iMac), sisteme tip
server, telefoane mobile, tablete electronice, PDA-uri, etc. Totodată pot fi obținuți suporți de
stocare constând în DVD-uri, CD-uri, Blu-Ray-uri, Harddisk-uri, Solid State Drive-uri, Memorii
Flash și alți asemenea suporți257.

257
Există o mare varietate de suporți de stocare, incluzându-se și suporți exotici precum benzile de date
digitale, utilizate pentru stocarea a unor mari cantități de date informatice în instituții precum bibliotecile moderne,
ori suporți depășiți din punct de vedere tehnologic precum dischetele sau HDDVD-urile.

251
În obținerea unor sisteme informatice, organul de urmărire penală trebuie să pună în
balanță interesul public și interesul privat al persoanei care vas fi supusă unei percheziții
informatice. Nu este necesar de cele mai multe ori ca întreg sistemul informatic să fie ridicat și
să fie supus percheziției informatice deoarece datele informatice sunt conținute de către o
componentă a sistemului care reprezintă un suport de stocare. Cu toate acestea, unele sisteme
informatice nu permit detașarea fizică a suportului de stocare caz în care va trebui ridicat întregul
sistem. O chestiune mai delicată este în cazul sistemelor tip server care aparțin unor societăți
comerciale. Considerăm că organele de urmărire penală nu trebuie să procedeze la ridicarea
întregului sistem informatic deoarece ar putea implica costuri excesive și nejustificate pentru
persoana juridică în cauză. În acest sens, considerăm că se vor putea cere despăgubiri dacă nu se
justifica ridicarea întregului sistem informatic, deoarece procurorul are conform art. 168 alin. 10
C.pr.pen. obligația efectuării de copii dacă ridicarea obiectelor care conțin date informatice ar
afecta grav desfășurarea activității persoanelor care le dețin.

2. Obținerea mandatului de percheziție informatică

Odată obținute sistemele informatice și suporții de stocare, organul de urmărire penală


trebuie să procedeze conform art. 168 C.pr.pen. și să solicite judecătorului de drepturi și libertăți
(ori instanței) încuviințarea efectuării unei percheziții informatice. În cursul judecății se poate
solicita instanței efectuarea unei percheziții informatice de către părți sau persoana vătămată, iar
instanța poate dispune și din oficiu încuviințarea percheziției.

Necesitatea obținerii unei încuviințări din partea unui judecător este menită să respecte
a doua regulă esențială a oricărei percheziții informatice: respectarea dreptului la viață privată a
persoanei. Astfel, încuviințarea prealabilă este o garanție că organele de urmărire penală nu vor
putea în mod arbitrar proceda al efectuarea unei percheziții informatice. În realitate, rareori
judecătorilor li se prezintă în mod detaliat care sunt informațiile care ar putea fi conținute într-un
sistem informatic și care să justifice ingerințele aduse vieții private.

3. Asigurarea prezenței suspectului sau a inculpatului

Potrivit art. 168 alin. 11 C.pr.pen. percheziția informatică se efectuează în prezența


suspectului sau a inculpatului, aceasta impunându-se a fi adusă la efectuarea actului de urmărire
penală mai ales în situația în care este reținută sau arestată.

Prezența suspectului sau a inculpatului este necesară pentru asigurarea apărării


drepturilor persoanei față de care se efectuează urmărirea penală, în special dreptului la viață
privată.

4. Realizarea unei copii sau clone a datelor informatice

Așa cum am arătat la începutul acestei secțiuni, una din regulile de bază ale oricărei
percheziții informatice este păstrarea integrității datelor informatice de pe suportul original.
Pentru a se realiza acest deziderat ser impune efectuarea unor copii ale sistemului informatic ori

252
a unor suporți de stocare dacă aceștia pot fi supuși unei alterări ca urmare a efectuării percheziției
informatice propriu-zise. Întotdeauna, realizarea percheziției informatice propriu-zise se va
realiza pe copia sau clona sistemului informatic sau al suportului de stocare.

În cele mai dese cazuri, se va proceda la demontarea sistemului informatic în vederea


obținerii suportului de stocare al sistemului, de regulă un harddisk sau solid state drive. Acesta
se va conecta un dispozitiv special denumit blocker care va împiedica sistemul informatic folosit
de specialistul desemnat să altereze datele informatice conținute.

Trebuie menționat faptul că orice intervenție asupra unui sistem informatic lasă urme
digitale în sensul modificării datelor privitoare la ultima accesare a fișierului în cauză. Este
suficient ca sistemul informatic să fie pornit ori suportul de stocare să fie conectat pentru ca datele
informatice să fie modificate.

Blocker-ul va permite transferul informațiilor numai într-o singură direcție, astfel că nu


există riscul alterării datelor informatice de pe suportul original. Copia obținută poate fi stocată
pe un suport de stocare sub forma unei clone, adică un suport fizic care prezintă aceleași
proprietăți informatice ca suportul originar, sau poate fi stocată sub forma unei imagini virtuale
ale suportului originar. Copia va fi depusă la dosarul cauzei, astfel că nu este permisă folosirea
unor suporți de stocare intermediari în efectuarea percheziției informatice ci însăși clona va fi
depusă, după procesare, la dosarul cauzei.

În cazul suporților optici, se va putea realiza o imagine a acestora, care să fie stocată pe
un harddisk și accesată în acest mod de specialiști, ori să se realizeze o copie fizică a suportului
optic.

5. Efectuarea percheziției informatice propriu-zise

Odată obținute copiile datelor informatice, specialistul va trece la analizarea acestora și


descoperirea datelor informatice conținute de acestea. Pentru realizarea oricărei percheziții
informatice se va apela un sistem informatic dedicat acestui scop, de cele mai multe ori fiind un
computer obișnuit, dar este de recomandat să aibă componente de cea mai bună calitate spre a
diminua timpul necesar efectuării percheziției informatice.

De regulă sistemele informatice care fac obiectul percheziției informatice conțin un


sistem de operare: Windows, Linux, Macintosh, în diferite versiuni. Pornirea unui astfel de sistem
de operare, chiar și de pe clona suportului de stocare originar va duce la alterarea datelor
informatice, astfel că este preferabil ca, mai întâi, să se procedeze la descoperirea datelor
informatice în mod offline.

Pentru realizarea operațiunilor specifice, specialistul va utiliza mai multe programe


informatice, în funcție de necesități, precum programe specializate ca EnCase Forensics (un
program complex destinat criminalisticii informatice) sau generale: MsPaint, Photoshop,
WinRar, etc.

253
În funcție de specificul infracțiunii care fac obiectul cauzei, se va proceda la descoperirea
fișierelor care, sub aspectul naturii, prezintă relevanță primordială. De pildă, în cazul unor
infracțiuni de pornografie infantilă se vor căuta imagini și înregistrări video prin căutarea
extensiei fișierelor sau folosirea unor algoritmi specifici. În cazul infracțiunilor economice se vor
căuta bazele de date ale programelor de contabilitate precum și fișiere tip Microsoft Excel.

Indiferent de tipul fișierului descoperit, se va impune analizarea meta-datelor sale, adică


acele informații privitoare la ultima accesare, data ultimei modificări și data creării fișierului.
Aceste informații pot furniza probe esențiale privind timpul săvârșirii infracțiunii. Mărimea
fișierului poate trăda și atașarea unui fișier criptat în cuprinsul său. Organizația teroristă Al Qaeda
folosea următoarea metodă: descărca un film în format digital, de regulă de natură pornografică,
și folosindu-se de un program atașa acestui fișier o arhivă criptată, conținând documente
importante. Metoda descoperirii acestei arhive se datora comparării mărimii fișierului cu bitrate-
ului fișierului video258 înmulțit cu durata. Deoarece mărimea fișierului depășea această valoare
calculată, s-au putut descoperi arhivele criptate care mai apoi au putut fi accesate în urma
decriptării.

O problemă particulară este verificarea corespondenței persoanei prin intermediul


percheziției informatice deoarece nu se permite și interceptarea și înregistrarea unor astfel de
comunicări. Considerăm că, atât timp cât se va cerceta corespondența deja descărcată în sistemul
informatic clonat proba va fi una legal obținută. De regulă fișierele de poștă electronică se
stochează criptate în sistemele informatice.

Adeseori, pentru ascunderea unor informații se procedează al criptarea datelor


informatice, folosindu-se diverși algoritimi și programe de criptare. Prin folosirea unor alte
programe, specialiștii pot încerca și uneori reuși să decripteze datele informatice.

Un alt procedeu de ascundere al datelor informatice este ștergerea acestora în scopul de


a elimina eventualele urme digitale. De cele mai multe ori, infractorii nu realizează o ștergere
propriu-zisă, astfel că datele informatice pot fi recuperate în urma percheziției informatice.
Sistemele tip harddisk nu procedează la ștergerea efectivă a datelor ci doar la ștergerea fișierului
din registrul de fișiere (MFT) astfel că datele informatice se pot recupera până când sectorul fizic
al harddiskului este rescris cu date informatice noi. Este obligatoriu ca specialistul să procedeze
la căutarea de fișiere șterse și să încerce recuperarea lor pentru a se putea determina dacă sunt
relevante cauzei.

În măsura în care sunt identificate date informatice cu relevanță pentru cauza penală se
va proceda la copierea acestora pe un alt suport de stocare, preferabil CD/DVD, alături de raportul
de investigație generat de programul EnCase.

258
Prin bitrate înțelegem cât spațiu de stocare ocupă o secundă dintr-un fișier audio sau video. Mărimea
totală a fișierului va fi determinată de lungimea sa și de bitrate.

254
Ulterior efectuării tuturor acestor operațiuni se va realiza sigilarea tuturor suporților de
stocare și a sistemelor informatice și restituirea acestora organelor de urmărire penală sau
instanței.

6. Întocmirea procesului-verbal de efectuare a percheziției informatice

Procesul-verbal de efectuarea a percheziției informatice constituie unul dintre mijloacele


de probă care rezultă din efectuarea percheziției informatice. Acesta trebuie să conțină informații
despre persoanele care au realizat percheziția informatică, sistemele informatice supuse
percheziției cu identificarea individuală a acestora, menționarea programelor folosite și detalierea
procedurilor folosite în timpul percheziției informatice.

O parte importantă a procesului verbal trebuie să se refere la datele informatice găsite și


indicarea suportului de stocare pe care acestea au fost copiate prin menționarea seriei constructive
a suportului.

Se impune a se consemna și momentul începere percheziției informatice, dacă aceasta a


fost suspendată și care au fost motivele, precum și momentul la care s-a încheiat percheziția
informatică.

Valorificarea urmei digitale în procesul penal

Literatura străină introduce un nou termen în domeniul criminalisticii informatice, cel


de probă digitală. Prin probă digitală s va înțelege orice date informatice stocate sau transmise
prin intermediul unui computer care susțin sau infirmă o ipoteză asupra modului cum a fost
săvârșită o faptă ori care prin care se stabilesc elemente esențiale cu privire la faptă precum
intenția sau alibiul259. Prin cele arătate mai sus, s-ar susține că însăși datele informatice pot
constitui mijloace de probă în procesul penal. Cu toate acestea, putem observa că legiuitorul
român nu se oprește la a menționa acest tip de probe în cuprinsul art. 98 C.pr.pen. astfel că probele
digitale ar putea eventual fi încadrate la categoria denumită orice alt mijloc de probă care nu este
interzis prin lege.

Acest context este defavorabil deoarece sistemul român pune accentul pe redactarea
unor procese-verbale din care să rezulte însăși datele informatice conținute de un sistem
informatic sau de un suport de stocare. Neajunsul acestei gândiri este că mijlocul de probă –
procesul-verbal- va confirma aspecte care uneori pot fi secundare precum numele fișierului, data
ultimei accesări, data creării, fără a putea releva conținutul acestor date informatice.

259
Eoghan Casey, Sigital Evidence and Computer crime, ed. a III-a, ed. Elsevier, Waltham, S.U.A. 2011,
pag. 7

255
O altă abordare a problemei poate fi propusă în raport de prevederile Codului de
procedură penală și ale criminalisticii: în loc să se pornească de la procesele verbale obținute în
urma unei percheziții informatice ori ale unui acces la un sistem informatic, considerăm că se
impune a se porni de la suportul de stocare sau sistemul informatic care conține urme digitale.

Considerăm că numai în acest mod putem privi în mod corecta proba digitală, deoarece,
în procesul de identificare, sistemul informatic sau suportul de stocare reprezintă obiectul purtător
de urmă, aceasta fiind o urmă digitală deci o modificare adusă unor date informatice conținute.
Recunoscând urmei digitale aceeași valoare ca o oricărei urme fizice, sistemul informatic ori
suportul de stocare al urmei digitale vor constitui mijloace materiale de probă în procesul penal260.

În schimb, dacă obținerea sistemului informatic și a suportului de stocare nu prezintă


probleme deosebite, ele putând fi obținute prin intermediul unor proceduri probatorii clasice
(percheziție domiciliară/corporală., predarea obiectelor, înscrisurilor și datelor informatice,
ridicarea silită de obiecte și înscrisuri) nu același lucru poate fi spus în legătură cu descoperirea
și valorificarea urmei digitale. Odată obținut sistemul informatic sau suportul de stocare se
impune obținerea unei autorizări din partea judecătorului de drepturi și libertăți de efectuare a
unei percheziții informatice.

Secțiunea 5. Ridicarea de obiecte, înscrisuri și date informatice

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală și


de tactică criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanța de
judecată asigură obiectele și documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea se
constituie într-o activitate de sine stătătoare, deși vizează același scop ca și percheziția, respectiv
căutarea, ridicarea și fixarea mijloacelor de probă.

De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la


domiciliul persoanei care le deține, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După
ce se legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.

La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezența posesorului sau a


membrilor familiei sale, iar în cazul instituțiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau
obiecte. De asemenea este obligatorie prezența a doi martori asistenți.

Există situații în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz
în care se procedează la ridicarea lor silită.

260
Potrivit art. 197 C.pr.pen. obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice
alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.

256
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor și înscrisurilor se găsesc și alte obiecte sau
înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menționate în ordonanța de ridicare,
se va face cât mai urgent completarea acesteia.

În cazul unor înscrisuri sau alte obiecte, procedeul probator nu ridică probleme deosebite
deoarece acestea pot fi studiate în mod liber de către organul de urmărire penală. În schimb, în
cazul datelor informatice, acestea nu au o formă fizică, ele prezentându-se sub aspectul unui
obiect care constituie un mijloc de stocare sau un sistem informatic. În consecință, considerăm
că organul de urmărire penală nu va fi îndreptățit să procedeze la accesarea datelor informatice
ridicate decât în măsura în care fie va obține consimțământul persoanei căruia îi aparțin datele
informatice, fie obține autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți de a efectua o percheziție
informatică asupra datelor obținute.

257
CAPITOLUL XIV
REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA UNOR
ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Secțiunea 1. Tactica efectuării confruntării

Importanța și oportunitatea efectuării confruntării

În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicțiile existente între
declarațiile a două persoane în aceeași cauză, obținerea de noi informații în acea cauză,
confirmarea unor fapte, situații, împrejurări deja cunoscute și, de asemenea, de verificare a
declarațiilor, fie a unor martori sau chiar a suspecților sau inculpaților față de faptele imputate.

Însemnătatea acestui act procedural se conturează, cu cât neconcordanțele din declarații


vizează împrejurări esențiale pentru cunoașterea cauzei.

Nu puține sunt cazurile în care confruntarea conduce la obținerea unor date noi cu privire
la faptele și împrejurările cauzei, menite să ajute la soluționarea acesteia.

Scontând pe efectul său psihologic asupra celor ce participă la confruntare, practica


recomandă consemnarea în timpul efectuării acestei activități, rând pe rând a întrebărilor și
răspunsurilor primite la întrebările adresate fiecărui participant la confruntare. Tot astfel, se
impune a se proceda și atunci când participanții sau unii dintre ei revin asupra declarațiilor date.

În acest fel se evită discuțiile ce pot apărea între participanții la confruntare, între aceștia
și organul judiciar, în situația în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârșitul acestei
activități.

Pentru identificarea contradicțiilor și a cauzelor acestora, vor fi anterior stabilite


persoanele care urmează a fi confruntate. Ele vor fi ascultate pentru a vedea dacă își mențin
declarațiile anterioare, dacă sunt sincere sau se tem de confruntare.

Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicții care privesc


elementele constitutive ale infracțiunii, mai ales cele privitoare la subiecții infracțiunii, la laturile
obiective și subiective ale faptei.

La nivelul activității judiciare, confruntarea are rol și importanță diferențiată, în funcție


de natura contrazicerilor și problemele ce se cer a fi lămurite.

258
Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării
neconcordanțelor dintre declarații și ajută la soluționarea cauzei.

În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, suspecții sau inculpații pot
să-și mențină sau să revină asupra declarațiilor anterioare, speculând contradicțiile în interesul
lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului și insistă, ca urmare, în nerecunoașterea faptelor
de care sunt învinuiți. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele
confruntate reușesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.

Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor


audiate anterior în aceeași cauză, între ale căror depoziții se constată existența unor contradicții,
în scopul înlăturării sau explicării acestora.

Observăm că acest procedeu probator nu este des utilizat în cursul urmăririi penale,
procurorii preferând să procedeze numai la audierea persoanelor și să își bazeze soluțiile pe
adoptarea unei dintre păreri. Considerăm că se impune ca acest procedeu să fie mai des folosit.
În schimb, în cursul cercetării judecătorești acest procedeu probatoriu nu se întâlnește, fiind evitat
în mod constant de către instanțele penale, deși Codul de procedură penală nu interzice folosirea
acestuia și în această fază a procesului penal.

Activități premergătoare confruntării

Scopul și reușita confruntării presupun o pregătire prealabilă minuțioasă, menită a


asigura cele mai propice condiții de realizare a acestei activități.

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea confruntării necesită:


a. studierea pieselor existente la dosar;
b. stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate;
c. cunoașterea structurii psiho-fizice și a personalității acestora;
d. cunoașterea relațiilor dintre acestea;
e. stabilirea locului momentului și ordinii de chemare (după gradul de sinceritate);
f. pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;
g. elaborarea unui plan al confruntării, în care se vor consemna întrebările cheie și un
plan de ascultare al martorilor principali.
La sediile organelor judiciare competente să efectueze urmărirea penală este necesară
amenajarea unor spații adecvate, care să corespundă în primul rând reglementărilor internaționale
ale drepturilor și libertăților persoanei și, în al doilea rând, exigențelor impuse de aflarea
adevărului în procesul penal, mai cu seamă atunci când confruntarea are ca și obiectiv precizarea
poziției suspectului sau inculpatului față de cauza cercetată.

259
Spațiul se compune din trei camere multifuncționale, în suprafață totală de aproximativ
46 m.p., dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera
de confruntare propriu-zisă.

În pereții comuni ai camerei centrale se montează oglinzi reversibile de 100 x 40 m.,


prin care apărătorii sau martorii pot observa ce se petrece în cazul confruntării sau al prezentării
pentru recunoaștere.

În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis,
microfoane pentru anchetator și persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru
recunoaștere, legate la stația de înregistrare din camera alăturată și la analizatorul stresului de
voce.

Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanți, cât
și unghiurile de înregistrare video.

Reguli tactice destinate confruntării

A. Aspecte privind psihologia confruntării


Cunoașterea modului particular de a se comporta în fața organului judiciar al persoanelor
supuse confruntării este impusă de necesitatea adaptării și diversificării procedeelor tactice.

Dacă în cazul ascultării individuale a părților și a martorilor, psihologia acestora este


determinată de poziția lor procesuală, de interesele în vederea cărora participă la proces, în cazul
confruntării, la toate acestea se adaugă faptul că această activitate se desfășoară nu numai în
prezența organului judiciar (faza de urmărire penală) sau a părților ori a publicului (în faza de
judecată), ci și în prezența unei altei persoane ascultată în aceeași cauză.

În cadrul confruntării, influența exercitată asupra psihicului, de prezența unei alte


persoane, este și mai puternic resimțită, deoarece declarațiile anterioare ale acestora se contrazic,
iar una dintre persoane este chemată să dea explicații cu privire la o împrejurare cunoscută
celeilalte, asupra căreia acesta din urmă și-a format o altă părere.

După ce au fost ascultați în mod individual, de regulă, atât părțile, cât și martorii, fie ei
de bună sau rea credință nu exclud ivirea unor contradicții între declarațiile lor și, de aceea,
intuiesc posibilitatea de a fi confruntați. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită
depoziția inițială, eforturile dirijate spre memorarea declarațiilor făcute.
B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise
Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispozițiilor C.pr.pen. Așa fiind, odată
prezentate în fața organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se stabilește
identitatea, se precizează raporturile în care se află cu cauza și părțile, iar dacă una sau ambele
persoane au calitatea de martor, li se pun în vedere dispozițiile art. 85 alin. 2 C.pr.pen., cu privire

260
la obligația de a face declarații adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-zisă și mai apoi se
adresează întrebările cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început este introdusă persoana
considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare.

Persoanele confruntate vor sta cu fața către organul judiciar care conduce confruntarea
pentru a observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.

Înainte de începerea propriu-zisă a confruntării, persoanelor li se pune în vedere că nu


au voie să vorbească între ele, atât întrebările cât și răspunsurile adresându-se numai prin
intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.

În continuare se procedează la dresarea întrebărilor destinate clarificării contradicțiilor.


Prima întrebare se adresează persoanei considerate mai sinceră.

Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-și adreseze întrebări prin
intermediul său.

În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau dacă
mai au ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns și la
finele procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.

Fixarea rezultatelor confruntării

 Consemnarea în procesul verbal


Fixarea rezultatelor confruntării se face într-un proces verbal. Procesul verbal de
efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate particularitățile acestei activități,
ascultarea concomitentă a două persoane asupra aceleiași chestiuni cu privire la care se constată
existența unor contradicții, pentru a se putea desprinde de aici poziția sinceră sau nesinceră pe
care se situează.

Acesta va cuprinde activitățile expuse anterior purtând semnăturile persoanelor


participante.

 Fixarea prin înregistrări video sau audio


Fonograma și videofonograma constituie mijloace de fixare a declarațiilor, la care, în
practica judiciară se recurge destul de des, mai ales în acele situații când se urmărește reținerea
întregului răspuns, întregii declarații cu cuvintele și expresiile utilizate de persoana care face
relatarea. Regulile procedurale și tactice privind înregistrarea pe bandă magnetică sau video
magnetică sunt aceleași ca și în cazul ascultării martorilor, suspecților sau a inculpaților.

261
Secțiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere

Aspecte introductive

Recunoașterea este modalitatea de obținere a informațiilor cu ocazia ascultării martorilor


în condiții oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise și anume în cazul prezentării în
vederea identificării unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoașterii poate fi influențată de
aceiași factori obiectivi sau subiectivi, în depoziții apărând informațiile asemănătoare celor reale
eronate sau denaturate.

În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe


compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect, prezentat spre
recunoaștere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care
se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. De
exemplu, una din regulile de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaștere prevede
că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei sau
obiectului pe care l-a observat inițial și numai după aceea să se procedeze la prezentarea pentru
recunoaștere.

În organizarea și evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere, organul


judiciar trebuie să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, la condițiile
obiective și subiective de natură să influențeze percepția, stocarea și redarea. Valoarea
recunoașterii va depinde, în primul rând, de calitatea percepției, de condițiile în care a avut loc.

Dintre factorii de natură obiectivă care influențează procesul perceptiv, amintim


condițiile de vizibilitate și de audibilitate, durata percepției, distanța și unghiul sub care se face
aceasta. Un factor obiectiv care poate face dificilă recunoașterea îl constituie prezența unor
elemente de asemănare, întâlnite la persoanele cu trăsături comune sau la cele îmbrăcate în
uniformă.

Dintre factorii subiectivi menționăm calitatea organelor de simț, vârsta, inteligența,


nivelul de instruire, stările de oboseală, atenția etc. Importante sunt și stările de tensiune
emoțională specifice unor fapte cu pronunțat caracter afectogen (omor, viol, accident, loviri),
stări accentuate mai ales la persoanele vătămate.

Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepției și cel al recunoașterii, trebuie


să fie luați în calcul și factorii care influențează procesul de memorare, dintre care amintim
rapiditatea și perioada de stocare a informațiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp
dintre momentul observării și cel al redării etc. În ceea ce privește calitatea redării, trebuie avută
în vedere personalitatea celui chemat să facă recunoașterea.

Fenomenul de deja vu este determinat de senzația unei persoane, de a mai fi văzut


vreodată individul sau obiectul prezentat spre recunoaștere. În astfel de situații, este suficient ca

262
o persoană sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment, pentru a
recunoaște persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.

Activități preliminare prezentării pentru recunoaștere

 Studierea materialului cauzei


Această activitate permite determinarea obiectului prezentării pentru recunoaștere,
respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.

Stabilirea subiecților procesuali care vor fi chemați să facă recunoașterea trebuie făcută
în această etapă preliminară și sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul
prezentării pentru recunoaștere.

Este necesar ca în cauză să fi fost începută urmărirea penală.

 Ascultarea prealabilă
Anterior recunoașterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face
recunoașterea, în legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce
urmează a fi recunoscute și obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.

Prin această activitate se urmăresc mai multe obiective:


1. Cunoașterea exactă a posibilităților reale de percepție, fixare și redare a persoanei
respective, a trăsăturilor sale psihice;
2. Determinarea condițiilor de loc, timp și mod de percepție, precum și a factorilor
subiectivi care ar fi putut influența procesul de percepție senzorială;
3. Stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care
persoana le-a perceput și, mai ales, memorat, astfel încât recunoașterea să fie
realmente posibilă și utilă.

Organizarea prezentării pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere se organizează în funcție de condițiile în care a avut loc


și percepția și de natura obiectului recunoașterii, care trebuie să fie cât mai apropiate cu cele
existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor, victimă,
etc.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaștere trebuie să fie îmbrăcată în aceleași


haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă
că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus
recunoașterii.

263
Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârșirii infracțiunii, vor fi folosite aceleași
elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăți, obiecte de îmbrăcăminte etc.)

Se va constitui un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut.

Membrii grupului vor avea semnalmente asemănătoare privind vârsta, talia,


semnalmente exterioare, îmbrăcămintea etc.

Atunci când recunoașterea se face după mers sau după voce și vorbire, pentru alcătuirea
grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.

Când recunoașterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografie care să


redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat, care se va introduce într-un grup de alte 3-
4 fotografii executate în condiții tehnice cât mai apropiate cu cele ale unor persoane prezentând
semnalmente apropiate.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaștere este mai dificilă, datorită modificărilor post
mortem care apăr(rigiditate, lividitate, deshidratare).

Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morți violente, ca
și în urma proceselor de putrefacție, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaștere presupune alegerea unui grup de obiecte


asemănătoare cu obiectul de identificat.

Locul în care se organizează recunoașterea este, în majoritatea cazurilor, sediul


serviciului medico-legal al poliției sau parchetul, dacă recunoașterea se face după fotografie.

Sunt însă și împrejurări deosebite, în care recunoașterea se poate face în locul în care
martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-
se anumite limite.

Condițiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să fie,
pe cât posibil, asemănătoare.

Modalități tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaștere

A. Recunoașterea persoanelor

Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se face


în prezența martorilor asistenți.

Tuturor li se aduce la cunoștință obiectul activității și li se pune în vedere că nu au voie


să-și vorbească sau să-și facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să ocupe
un loc în cadrul grupului, așa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana stabilită
pentru efectuarea recunoașterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună adevărul.
264
Organul judiciar cere martorului să examineze persoanele din grup și să menționeze dacă
recunoaște vreuna dintre ele.

După recunoaștere vor fi menționate în procesul verbal datele de identificare ale


persoanei recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoașterea sa.

B. La recunoașterea persoanelor după fotografie se va proceda la așezarea fotografiei


celui vizat pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi cu caracteristici
de identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menționate datele de identificare
ale persoanelor din imagine. Întreaga operație se va desfășura numai în prezența martorilor
asistenți.

În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoașterea


persoanei după fotografie, acestea purtând numere, ca și la recunoașterea din grup.

C. Recunoașterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului de


persoanele din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiții de audibilitate cât mai apropiate
de cele în care martorul a perceput vocea și vorbirea persoanei de identificat.

D. Recunoașterea persoanelor după mers se realizează în condițiile indicate de


martori. Astfel, va fi avută în vedere distanța de la care martorul a perceput mișcarea, lungimea
aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum și direcția în care se deplasa.

E. Recunoașterea obiectelor, indiferent de proveniența acestora, se face după ce vor fi


introduse printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad de
uzură etc.

Persoanei care efectuează recunoașterea i se permite să examineze detaliile obiectelor,


prin acestea având posibilitatea să dea mai multe explicații privitoare la elementele caracteristice
care s-au ivit în identificare și pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile. Recunoașterea
obiectelor este cu atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificarea, nu
elemente cu caracter general.

265
Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere

Rezultatele prezentării pentru recunoaștere sunt consemnate în procesul verbal, în care


se vor face mențiuni referitoare la toate etapele prezentării pentru recunoaștere și la persoanele,
cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării.

Totodată sunt menționate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de
identificare și declarația acesteia în legătură cu recunoașterea. Cel identificat urmează să fie din
nou ascultat cu privire la rezultatul recunoașterii.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaștere trebuie să reflecte modul


în care a decurs această activitate și rezultatele la care s-a ajuns.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaștere are trei părți:


 Partea introductivă cuprinde numele și prenumele persoanelor participante,
pentru fiecare în parte în ce anume calitate participă, scopul recunoașterii, locul și
data recunoașterii. Se specifică, de asemenea, dacă procesul recunoașterii se
fixează și prin mijloace tehnice, cum ar fi fotografierea sau filmarea.
 Partea descriptivă cuprinde amănunțit întregul proces al prezentării pentru
recunoaștere, precedat de relatările persoanei făcute anterior în legătură cu
caracteristicile după care se poate face recunoașterea.
În partea finală se menționează ora terminării și se semnează de către organul judiciar,
martorii asistenți și persoana care a făcut recunoașterea.

În procesul verbal se fac mențiuni cu privire la efectuarea fotografiilor, realizarea


filmului și videofotogramei judiciare și va fi semnat de organul judiciar, de martorii asistenți și
de persoana care face recunoașterea.

Fixarea prin fotografiere este o condiție sine qua non în cazul recunoașterii de persoane,
obiecte sau animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât și a persoanei,
obiectului recunoscut pe care martorul îl indică cu mâna.

Înregistrarea video reprezintă un mijloc util și modern de fixare, care își găsește aplicare
în practică tot mai des.

Secțiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii

3.1. Cadrul legal și accepțiunea termenului de reconstituire

În conformitate cu art. 193 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanța de


judecată, dacă găsește necesar pentru verificare și precizarea unor date, poate să procedeze la

266
reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost
săvârșită fapta.

Reconstituirea a fost reglementată în legislația noastră din necesitatea lărgirii


posibilităților de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și statuări prin
lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală și tactică


criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită
infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut
loc sau putea să aibă loc în condițiile date.

Datorită conținutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de


observare directă a unor fapte, împrejurări, acțiuni ce sunt reproduse artificial și limitativ în acest
scop.

Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită


infracțiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracțiunii, ori chiar a unor fapte
izolate, care însă prezintă importanță pentru cauză.

Prin reconstituire nu trebuie să se înțeleagă refacerea, reproducerea locului săvârșirii


faptei. Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.

De exemplu dacă se urmărește verificarea deprinderilor inculpatului, necesare executării


unei anumite activități, reproducerea se poate desfășura și în altă parte, nu numai în locul în care
a fost săvârșită infracțiunea.

Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la


săvârșirea unor noi infracțiuni, ceea ce este cu desăvârșire interzis.

Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind o


metodă științifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât și în alte domenii.

Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în


întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului și a circumstanțelor în care acestea au fost
săvârșite.

Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 193
C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declarațiilor mai multor
subiecți procesuali (martori, suspecți sau inculpați) ca și posibilitatea de efectuare a anumitor acte
ori de producerea unor rezultate.

O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului


reconstituirii numai la verificarea declarațiilor suspectului ar fi de natură să determine excluderea
din sfera procesuală a unor activități întâlnite destul de frecvent în practica organelor judiciare,
activități care, deși au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea adevărului.

267
Avansând această idee, este învederată funcția reconstituirii, și anume, de a servi la
verificarea, clarificarea și precizarea unor date privitoare la latura obiectivă și subiectivă a
infracțiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parțială a faptelor sau împrejurărilor cauzelor.

Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală și instanței de judecată să


tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declarațiilor suspectului, respectiv
inculpatului, sau a martorului, ci și în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.

De asemenea, nu exclude posibilitatea obținerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază
anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.

Față de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, este
evidentă importanța reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea
adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie
reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.

Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea și verificarea elementelor de fapt,


trebuie coroborate și apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.

Funcțiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată permite organului de


cercetare penală sau instanței de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea
declarațiilor suspectului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci și în legătură cu versiunile
elaborate în cauza respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susține că prin reconstituirea
faptului se verifică într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acțiunea sau o
anumită circumstanță, s-a putut produce așa cum este prezentat de un martor sau inculpat ori
presupuse de judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar
adevărată.

Importanța reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în
conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că
elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase
sau lipsite de valoare.

Deosebirile dintre reconstituire și experimentul judiciar

În accepțiunea sa juridică, termenul de reconstituire definește acțiunea de a reconstitui


și rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înțelesul de procedeu
de cercetare în știință, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condițiile cele
mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează.

În Codul de procedură penală, legiuitorul folosește numai termenul de reconstituire,


termen folosit și în majoritatea lucrărilor de specialitate.

268
Ca atare, experimentul este o metodă științifică de cercetare, specifică nu numai
reconstituirii, ci și altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.

Având în vedere literatura de specialitate și practica organelor judiciare, se pot aprecia


trăsăturile esențiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activități de urmărire penală și de
tactică criminalistică, cu ar fi: cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru
recunoaștere.
 În cazul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acțiunile și
nu urmele acestora;
 În cursul reconstituirii se pot reproduce și verifica fapte, fenomene care nu lasă
urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării
posibilității de a vedea sau de a auzi.

La reconstituire, faptele, fenomenele sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele


sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.

Reconstituirea este, de fapt, o experiență, o încercare de a stabili pe cale experimentală


posibilitățile de existență a faptelor și fenomenelor.

În concluzie, reținem ca principale elemente de diferențiere, următoarele:


a) în general se susține că ceea ce definește caracterul comun al acestor
procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu se
pot desfășura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a
fi verificat. Dacă această susținere este valabilă în ceea ce privește
reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se
poate organiza cu privire la unele activități, nu numai la locul faptei, ci
și în alte condiții, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală,
fără a afecta valabilitatea rezultatului și al concluziilor;
b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susținerilor
autorilor infracțiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat și
pentru verificarea declarațiilor martorilor sau ale părții vătămate,
acestea fiind, de altfel, situațiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;
c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire
penală care au stabilit că infracțiunea s-a comis într-un anumit fel, iar
experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situație
să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită
posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.
d) În ceea ce privește momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie
remarcat că reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a
269
cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de
verificare ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de
începerea urmăririi penale, sensul inițierii sale într-un asemenea
moment, fiind tocmai acela de a contribui la lămurirea unor
circumstanțe ale faptei și de a documenta existența sau inexistența
infracțiunii;
e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape
integral ,,filmul” săvârșirii infracțiunii, pe când experimentul judiciar se
referă doar la verificarea anumitor secvențe, a unor aspecte sau
momente, chiar dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent
fazele cheie ale săvârșirii infracțiunii.

Principalele categorii ale reconstituirii

În practica organelor judiciare, se recurge frecvent la următoarele categorii de


reconstituire:
 Reconstituirea în vederea verificării veridicității declarațiilor martorilor, în special
a condițiilor de vizibilitate și audiție;
 Reconstituirea destinată verificării posibilităților de percepție, mai ales vizuale și
auditive, în condițiile existenței unor factori care ar fi putut influența acest proces;
 Reconstituirea în vederea verificării posibilităților de comitere a anumitor
infracțiuni în condițiile date.

La reconstituirea în vederea verificării declarațiilor martorilor se recurge atunci când de


exacta percepție a împrejurărilor aflate într-un anumit raport cu infracțiunea sau cu făptuitorul
depind orientarea, cursul pe care îl va lua cercetarea, elaborarea celei mai verosimile versiuni cu
privire la persoana infractorului, adică atunci când astfel de împrejurări pot avea o importanță
decisivă asupra ulterioarei desfășurări a cercetării.

3.2. Dispunerea și organizarea reconstituirii

Reconstituirea se dispune prin ordonanță de către organul judiciar, după începerea


urmăririi penale sau de către instanța de judecată, prin încheiere.

Organul judiciar trebuie să analizeze necesitatea și oportunitatea acestui act procedural.

270
3.3. Reguli tactice destinate desfășurării reconstituirii

A. Activități premergătoare reconstituirii

Reconstituirea se organizează prin întocmirea unui plan de activități ce cuprinde:


 Scopul reconstituirii, cu problemele de elucidat;
 Condițiile tactice și organizatorice care vor trebui respectate;
 Participanții la reconstituire (martori oculari, victima, suspectul, martorii asistenți,
persoanele care iau parte la acțiunile experimentale și eventuali experți);
 Stabilirea metodelor ce se vor aplica și justificarea folosirii acestora;
 Asigurarea efectuării reconstituirii în condițiile de loc, timp și mod, cât mai
apropiate de cele în care s-a săvârșit fapta cercetată;
 Asigurarea mijloacelor tehnice și a materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
Condițiile prealabile reconstituirii:

 alegerea unui moment benefic reconstituirii;


 existența condițiilor propice de timp, loc și mod cu cele în care s-a
săvârșit fapta cercetată;
 verificarea prezenței participanților la reconstituire, inclusiv a
specialiștilor, experților etc.;
 verificarea existenței mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte
etc.;
 asigurarea mijloacelor tehnice și materialelor necesare pentru efectuarea
reconstituirii.
B. Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii

Reconstituirea trebuie să se realizeze într-o atmosferă de calm și sobrietate, evitându-se


sugestiile.

Reconstituirea se poate repeta de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze
obiectivele stabilite și să se fixeze cu exactitate rezultatele.

Reconstituirea se va realiza în condiții similare împrejurărilor declarate.

Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări se
verifică, dacă schimbarea lui influențează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obținerii unui
rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare
cât mai apropiată de cea existentă în momentul săvârșirii faptei.

271
Condițiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc., trebuie să fie similare sau
cât mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale căror
împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condițiile de lumină ori anotimp nu pot fi
respectate, iar prin reconstituire se urmărește stabilirea posibilității de a vedea, se va ține seama
de răsăritul și apusul soarelui.

În cursul nopții se vor avea în vedere fazele lunii, prezența sau lipsa zăpezii care
influențează substanțial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmărește stabilirea
posibilităților inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această verificare
nu se va desfășura noaptea, pentru a respecta condițiile de timp care au existat la săvârșirea
furtului, din moment ce timpul nu poate influența rezultatul experimentelor ce se desfășoară.
Condițiile atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităților producerii faptelor și
fenomenelor.

3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii

Pe întreg parcursul procesului de reconstituire, încă din primul moment, paralel cu


fiecare reproducere experimentală a unor împrejurări ale infracțiunii, se iau note, se execută
fotografii și schița-plan.

După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un proces verbal,


indicându-se condițiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale ale acesteia,
metodele folosite și rezultatele care s-au obținut.

Constatările organelor judiciare cu ocazia efectuării reconstituirii sunt consemnate în


procesul verbal, mijloc de fixare cu valoare probantă, de sine stătătoare, care în raport de
împrejurări poate fi întregit cu mijloace considerate secundare: fotografia judiciară, schițele,
filmul, videofonograma judiciară.

Procesul verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al


activităților întreprinse cu această ocazie, precum și rezultatele la care s-a ajuns, are aceeași
structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componența acestor
părți întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces verbal, și elemente proprii, determinate
de natura și finalitatea specifice, urmărite prin efectuarea acestei activități.

Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșitul lui de către organul judiciar,
martori asistenți, martori oculari, precum și de suspect sau inculpat, persoana sau partea vătămată,
apărători, interpreți, specialiști.

Fotografiile și schițele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul verbal și au


menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea și videofilmarea sunt
tot mai des folosite în cursul reconstituirii.

272
3.5. Aprecierea și utilitatea rezultatelor reconstituirii

În urma efectuării reconstituirii, se pot obține rezultate certe sau probabile, în raport cu
o serie de factori: natura activităților efectuate, modul de desfășurare a acestora, apropierea
condițiilor în care au fost făcute reproducerile față de cele care au existat la momentul săvârșirii
faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiții de timp și loc
precizate de persoanele ce au cunoștință de existența lor.

Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acțiunile întreprinse,
toate încercările desfășurate au dus la unul și același rezultat, care în condițiile date, este necesar
și nu întâmplător.

Organul judiciar apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe


toate materialele cauzei.

Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoare fiecărei probe se determină, nu
în raport de felul ei, ci numai de veracitatea și conținutul acesteia.

Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor
concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor
activităților întreprinse și a altor acte de urmărire penală.

Apreciind rezultatul reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere


condițiile în care aceasta s-a desfășurat ca și conținutul activității efectuate pentru realizarea
scopului urmărit.

273
CAPITOLUL XV METODOLOGIA CERCETĂRII ACCIDENTELOR DE
TRAFIC AUTO

Trebuie subliniat încă de la început faptul că deși se aplică regulile și metodologia


general valabilă pentru cercetarea locului faptei, expuse anterior, în cazul accidentelor de
circulație această activitate are loc, de regulă, în condițiile unui interval de timp mai redus, fapt
determinat de necesitatea închiderii ori devierii traficului pe sectorul de drum implicat, condițiile
meteorologice, etc.

Pe de altă parte, trebuie arătat că în mod inevitabil, urmele de la locul faptei sunt frecvent
afectate, ori modificate de intervenția pentru salvarea victimelor, dar și de continuarea traficului
peste aceste urme până la sosirea organelor de cercetare (poliția).

Secțiunea 1. Activități specifice

Printre cele mai importante activități pe care le desfășoară poliția cu ocazia producerii
unor accidente rutiere, este cercetarea la fața locului (art. 192 C.pr.pen.) de natură a permite
descoperirea, fixarea și recoltarea principalelor urme, date sau împrejurări ale accidentului și
identifica persoanele implicate în producerea lor. În desfășurarea cercetărilor la fața locului se
respectă cele două faze:
A- Faza statică
B- Faza dinamică

Faza statică

În această fază se determină limitele teritoriale ale locului accidentului, în funcție de


întindere alegându-se metoda (caroiaj, concentrică, etc.) de cercetare Ordinea cercetării la fața
locului poate fi de la centru spre periferie, (excentrică) sau de la periferie spre centru
(concentrică),261 în funcție de dimensiunile locului accidentului, de împrejurările concrete
existente, precum și de necesitatea verificării urgente a versiunilor elaborate în faza preliminară
a cercetării., se fixează aspectul general al locului și se iau măsurile corespunzătoare de păstrare
neschimbată a urmelor și probelor materiale. Cu această ocazie, se execută fotografiile de
orientare, schiță și ale obiectele principale, fotografiindu-se în același timp și urmele vizibile ale
accidentului(de pe