Relaţia adult – copil la pragul dintre dragoste şi dragoste responsabilă

-referat-
Complexitatea relaţiilor umane este una incontestabilă. Nimeni nu poate ignora dificultăţile care
apar în comunicarea cu ceilalţi, în a înţelege şi a se face înţeles. În relaţia adult-copil această complexitate
este accentuată de însăşi faptul că, din punct de vedere psihologic, cei doi parteneri de comunicare
funcţionează în mod diferit. De multe ori părintele sau educatorul este derutat de atitudinea copilului şi nu
înţelege de ce acesta aruncă sistematic jucăriile din pătuţ; de ce plânge pentru a fi luat în braţe şi apoi
imediat vrea sa fie lăsat jos; de ce vrea să i spună mereu aceaşi poveste; de ce nu respectă regulile jocului;
etc.. La rândul său, nici copilul nu reuşeste să înţeleagă solicitările adultului: de ce părinţii îl lasă în grija
bunicilor sau a unei bone; de ce trebuie să meargă la creşă; de ce trebuie să mănânce sau să meargă la
culcare atunci când el doreşte să se joace; de ce este ameninţat că va fi lăsat singur sau că mama nu o să-l
mai iubească; de ce trebuie să îi iubească pe frăţiorul mai mic; de ce părinţii se ceartă; de ce aceştia nu îi
înţeleg dorinţele sau angoasele; etc.

Copilul are un mod specific de a înţelege şi de a intra în relaţie cu lumea. Numai atunci când adultul
este capabil să înţeleagă şi şă recunoască particularităţile psihologice şi comportamentale ale copilului,
aceste dileme relaţionale pot fi rezolvate în mod pozitiv. Pe de altă parte, nu există situaţii ideale şi nici
reţete care să fie aplicabile în orice situaţie. Fiecare copil este unic: ceea ce este potrivit într-un anumit
caz („nu trebuie luat în braţe când plânge”, „trebuie hrănit doar la ore fixe” etc.), se poate dovedi
nepotrivit, chiar catastrofal, pentru relaţia cu un alt copil, într-o altă situaţie. Aplicarea sistematică a
aceloraşi principii indiferent de context, adoptarea constantă de atitudini „recomandate” etc. este o
metodă utilă de a simplifica lucrurile; însă, în acelaşi timp, un astfel de comportament înseamnă negarea
individualităţii copilului şi, implicit, creşterea riscului de eşec.

Dacă acceptăm faptul că nu există reţete clare pentru a asigura succesul relaţiei adult-copil,
admitem implicit faptul că adultul este pus în faţa unei sarcini extrem de complexe. Pentru realizarea cu
succes a acestei sarcini complexe, străduinţa adultului de a se deveni un părinte sau educator “ideal” prin
conformarea la reguli precrise este mai puţin importantă.

În schimb, contează mai mult strădania sa de a gestiona cât mai bine situaţiile particulare în care
este pus atunci când interacţionează cu copilul şi, mai ales, capacitatea de a-şi recunoaşte şi de a-şi asuma
responsabilitatea pentru propriile erori.

Omul învaţă din propriile greşeli (sau ale altora). Această regulă se dovedeşte adevărată mai ales
atunci când adultul trebuie să îşi asume rolul de părinte şi/sau de educator. Pe măsură ce copilul creşte şi
se dezvoltă, adultul la rândul său este într-un proces de învăţare continuă. Creşterea şi educarea unui copil
înseamnă şi un important proces de transformare a propriei persoane: părinţii îşi cresc copilul în aceaşi
măsură în care sunt crescuţi de către copil! Altfel spus, într-o relaţie reuşită, părintele sau educatorul
creşte, se dezvoltă odată cu copilul şi impulsionat de evoluţia copilului. Atunci când îşi pune întrebări,
când caută răspunsuri, când face efortul de a se adapta la solicitările copilului, adultul este obligat să
reflecteze asupra propriului comportament, să îşi regândească funcţionarea în general, să se cunoască pe
sine în primul rând, să evolueze şi să se schimbe.

Există părinţi şi educatori foarte bine informaţi care, totuşi, eşuează lamentabil în relaţia cu copilul.
Aceasta deoarece înţelegerea şi cunoaşterea de tip ştiinţific nu dau roadele aşteptate decât atunci când
sunt însoţite de sentimente de dragoste autentică. Cunoaşterea şi înţelegerea copilului reprezintă
fundamentul necesar pentru o educaţie pozitivă şi o relaţie sănătoasă. Însă, absenţa dragostei nu poate fi
suplinită prin aplicarea de teorii nici în planul practic al educaţiei (îngrijire, achiziţii fundamentale) şi nici
în plan afectiv: calitatea schimburilor emoţionale, afecţiune şi tandreţe.

Relaţia dintre părinti şi copii n-a fost niciodată uşoară. Fiecare încearcă să-l aducă pe celălalt “pe
drumul cel bun”. Dacă păriţtii vor disciplina, copiii vor joacă şi “înţelegere”. Cum să le impui copiilor
reguli şi valori fără a fi considerat un “tiran”, pentru a putea consolida relaţia dintre părinţi şi copii? Nu e
deloc uşor, însă nici imposibil să reuşeşti. Trebuie doar să urmezi câţiva paşi. Iată ce sfaturi au specialiştii
pentru a putea să educi, să disciplinezi, fără a te transforma într-un tiran pentru copilul tău. Copiii sunt
copii şi trebuie lăsaţi să se comporte ca atare. Daţi-le voie să greşească, să facă mizerie, să se supere, să
fie furioşi. Nu te poţi aştepta la miracole din partea unui om mare, darămite din partea unui prichindel.
Chiar dacă se comportă ciudat uneori, trântesc, aruncă, asta nu înseamnă că sunt răi. Aveţi grijă să nu-i
pedepsiţi pentru fapte minore sau să le puneţi nişte standarde prea înalte pentru vârsta lor. Cuvinte precum
“NU”, “Stai” sau “Stop” sunt folosite de nenumarate ori într-o zi, astfel încât copiii au devenit imuni la
ele, mai mult decât atât, adulţii sunt transformati în nişte tirani neintelegători. Schimbaţi foaia şi în loc să-
i spuneţi a nu ştiu câta oara “NU mai mâzgâli pereţii”, încercaţi “Uite o carte de colorat. Am cumpărat-o
special pentru tine!” sau “Hai să luăm o coala de hârtie şi să coloram împreună!”. Veţi avea un succes
garantat!
 Nu transformaţi disciplinarea şi educarea copiilor voştri într-o tabela de scor: cine pierde şi cine
câstigă. Disciplina trebuie să lase şi o portiţă de compromis între voi şi copiii voştri. De exemplu, nu
trebuie să alegeţi voi întotdeauna hainele copilului. Imbrăcatul trebuie să fie inclus în rândul situaţiilor în
care cel mic poate decide şi singur. Scopul vostru este să-l îmbrăcaţi, n-ar trebui să vă intereseze cu ce
haine. La fel şi ce mănâncă la prânz. Il puteţi lăsa să aleagă, prezentându-i o paleta (limitata sau nu) de
opţiuni. Scopul vostru este să mănânce sănătos şi atunci îl lăsaţi să opteze pentru una din propunerile
voastre. Stabiliţi-vă nişte reguli clare, care nu pot fi negociate, si unele la care să fiţi permisivi, astfel
încât copilul să simtă că şi părerea lui contează.