Sunteți pe pagina 1din 14

LG

1
(Note despre ...)

2
Port Orchard, Washington
1 ianuarie 1938

A început cu o operație. Am luat gaz ca anestezic și în timp


ce eram sub influența lui inima mea trebuie că s-a oprit să
bată, pe când în teroare am știut că alunecam dincolo de
perdea, în lumea umbrelor. Era ca o alunecare talmeș-
balmeș în jos într-un vârtej stacojiu și se știa că cineva era
pe moarte și procesul morții era departe de a fi plăcut. Mult
timp după aceea am știut că ”moartea este 25 cm. sub
viață.”
Era ceva teribil, urcând din nou conul, căci Ceva nu voia să
mă lase să trec prin zid și atunci, când am vrut să mă duc,
am făcut-o împotriva oricărei opoziții. Și Ceva a început să
țipe, ”Nu-l lăsa să afle!” și șoptit, ”Nu-l lăsa să afle!”.
Deși puternic zguduit, când mi-am revenit eram destul de
rațional. Cei din jurul meu arătau speriați - mai speriați ca
mine. Nu mă gândeam atât la prin ce am trecut cât la ceea
ce știam. Nu revenisem încă complet la viață. Eram încă în
contact cu Ceva. Și am rămas în acea stare câteva zile, tot
timpul bâjbâind prin ceea ce știam. Era clar că dacă aș fi
putut să-mi amintesc, aș fi avut secretul vieții. Asta era
destul să te înnebunească, atât de ireală era această
informație, dincolo de a putea fi atinsă. Și apoi, într-o
dimineață, chiar când m-am trezit, mi-a venit.
Am ieșit din cușeta mea de pe vas și mi-am făcut drum spre
mașina de scris. Am început să ciocănesc acel secret și când
scrisesem zece mii de cuvinte, atunci am știut și mai clar.
Am distrus cele zece mii și am început să scriu din nou.
3
Ianuarie 1938

Excalibur
de
L. Ron Hubbard

A fost odată, conform unui scriitor din Nopțile Arabe, un


bătrân foarte înțelept - și trebuie să fi fost foarte înțelept -
care și-a făcut țelul vieții lui să adune toată înțelepciunea
din lume. A scris un volum enorm, punând în el tot ceea ce
a găsit și, la sfârșit, s-a așezat mulțumit de sarcina
îndeplinită. Imediat, mulțumirea sa a fost risipită de gândul
că a scris prea mult. Așa că s-a apucat ca, încă zece ani, să
reducă volumul original la a zecea parte.
Când a terminat, a părut iar mulțumit, dar iar a constatat că
greșise. Cu o exactitate dureroasă, a redus a doua lucrare la
o singură pagină. Au mai trecut zece ani și bătrânul filozof
a devenit încă și mai înțelept. A luat acea singură pagină și
a redus-o la o singură frază, care conținea tot ceea ce trebuia
știut. Peste un deceniu, bătrânul scrib era pe moarte. A pus
acea frază la păstrare într-o nișă din perete, cu intenția de
a-i spune despre asta fiului său. Dar, din nou, s-a schimbat.
A șters chiar și acea frază.
Să zicem că toată înțelepciunea din lume s-ar reduce la o
singură frază; să zicem că azi, acea frază ar fi scrisă și ți-ar
fi dată. Cu ea, ai putea înțelege bazele întregii vieți și
aspirații: iubire, politică, război, prietenie, criminalitate,
nebunie, istorie, afaceri, religie, regi, pisici, societate, artă,
4
mitologie, copii tăi, comunism, bancheri, marinari, tigri și
altele, la nesfârșit. Mai mult: consideră că această singură
frază ar putea să-ți spună despre tine, să-ți rezolve toate
problemele, să-ți liniștească neliniștile.
Dacă toată înțelepciunea lumii ar putea fi comprimată
într-o singură frază, precis ar face toate acestea și multe
altele. Există o frază, scoasă dintr-o mocirlă de fapte și pusă
la dispoziție ca o unitate integrată, pentru a explica astfel de
lucruri. Această frază este filozofia filozofiei, ducând
întregul subiect înapoi la simplul și umilul adevăr. Toată
viața este dirijată de una și singura comandă -
supraviețuiește!

5
Da, a existat o carte numită
”Excalibur” de L. Ron Hubbard
de
Arthur J. Burks
Decembrie 1961

O să încerc să spun ceva despre ”Excalibur” - așa cum îmi


amintesc, fără a avea manuscrisul. Dacă autorul ei, L. Ron
Hubbard, mi-a spus adevărul, sunt prima persoană care
citește ”Excalibur”. Dacă este adevărat că primii șase care
au citit-o au înnebunit, atunci aș fi nebun de multă vreme și
încă nu am fost descoperit. Există o îndoială că un astfel de
manuscris a existat, dar vă asigur că a existat, și probabil
încă mai există, undeva. A fost o mare dezamăgire pentru
Ron Hubbard faptul că nu a publicat-o.
Cred că era pe la mijlocul anului 1938 - poate puțin mai
devreme, mai sau iunie. Îl cunoșteam pe Ron, intermitent,
de șase sau șapte ani. Trecusem împreună prin o parte din
depresiune; a venit la New York de la el din Seattle, Wash.
Îi întâlnisem pe prima sa soție, Polly, și amândoi părinții
săi.
Citisem o mulțime de materiale scrise de Ron și nu mi-au
plăcut în mod deosebit - și el citise multe materiale scrise
de mine și nu i-au plăcut în mod deosebit. N-aș spune că
eram prieteni foarte apropiați, dar îl cunoșteam, cred, la fel
ca pe oricine altcineva. De exemplu, știam că Ron era o
pasăre de noapte - ar fi dormit toată ziua și lucra toată
noaptea - și n-ar fi acordat deloc atenție orelor tale de lucru.
6
Putea să te sune la ora 4 dimineață și să te țină într-o
conversație timp de o oră sau mai mult, până când îți venea
să-i rupi gâtul. Apoi lăsa perdelele și dormea toată ziua.
Ron m-a sunat într-o zi - lucrul ciudat despre asta a fost că
m-a sunat în timpul zilei - și mi-a spus, ”Vreau să te văd
imediat. Am scris CARTEA”. Niciodată n-am văzut pe
cineva atât de uzat - și era tulburat din multe puncte de
vedere. Aparent, a început să scrie cartea și o scrisese fără
să doarmă, să mănânce sau altceva - și pur și simplu se
epuizase.
Era sigur că avea ceva ”dincolo de orice” altceva, trimisese
telegrame la câțiva editori, spunându-le că scrisese
”CARTEA” și că urmau să-l întâlnească la Penn Station și
va discuta cu ei și va merge cu cel care prezintă cea mai
bună ofertă.
Dacă chiar a făcut sau nu asta, nu știu, dar este pe linia a
ceea ce ar fi făcut. De exemplu, Ron ar fi trimis povestiri
diferitelor reviste fără a-și scrie adresa de înapoiere (și dacă
știți ceva despre afacerile din edituri ați ști și cât de mult îi
irită asta pe oameni), și apoi ar suna să ceară părerea.
A folosit hârtie foarte grea, foarte scumpă la expediat prin
poștă și a trimis manuscrisele, nu în plicuri profesionale ci
în unele bleu, așa fel ca să iasă în evidență față de celelalte.
De asemenea, uneori era puțin neglijent - și era nevoie ca
personalul său să editeze, dar el nu voia ca cineva să-i
editeze lucrarea. Avea o mulțime de idei ciudate despre
scris. De exemplu, nu avea chef să scrie după anumite
reguli, așa că atunci când scria de mână nu numerota
paginile - doar le făcea morman sub mașina de scris. În felul
7
ăsta nu-și dădea seama cât a scris, așa că se putea sî scrie
13 pagini când trebuia să scrie numai 10. Nu numerota
paginile până nu termina și atunci le numerota cu creionul.
Întorcându-ne la ”Carte”, nu-mi amintesc cât de mare era.
Probabil sub 70.000 (cuvinte - n.t.), ceea ce o face să fie o
carte medie. El mi-a spus ce voia să facă cu ea - urma să
revoluționeze totul: lumea, atitudinea oamenilor unul față
de celălalt. Credea că era ceva important și ar avea un mai
mare impact asupra oamenilor decât Biblia.
După ce am citit manuscrisul, am ajuns să discutăm asupra
diferitelor titluri. L-am întrebat ce voia să realizeze. Voia
să facă schimbări. Voia să ajungă în interiorul oamenilor și
să-i prelucreze și trebuia să aibă un titlu atractiv. Eu i-am
sugerat ”Excalibur”, pentru că Excalibur a fost sabia regelui
Arthur. Acest lucru avea în mod cert o semnificație mistică
care i se potrivea lui Ron, și astfel ”Cartea” a devenit
”Excalibur”.
Așa cum îmi amintesc, cartea începea - numai în
introducere - cu un rege care și-a adunat toți înțelepții și le-
a spus să pregătească și să-i aducă toată înțelepciunea lumii
în 500 de cărți. De-a lungul timpului, ei au reușit acest lucru
și regele a fost foarte mulțumit. Apoi le-a spus să plece și
să reducă aceste 500 de cărți la 100 de cărți. Le-a luat un
pic mai mult timp, dar au făcut-o și au venit insistând că
toată înțelepciunea lumii era conținută în aceste 100 de
cărți. El a spus, ”Acum, faceți-o din nou și aduceți-mi totul
într-o singură carte.”

8
Era ca o stratagemă, dar au făcut-o și s-au întors după câțiva
ani, și într-adevăr reduseseră toată înțelepciunea lumii într-
o singură carte.
Atunci, el chiar că le-a dat o sarcină. A spus, ”Acum plecați
și aduceți-mi toată înțelepciunea lumii într-un cuvânt.”
Care era acel unic cuvânt? Nu știu de câte ori ne-am
contrazis, Ron și cu mine, pentru a descoperi care era acest
cuvânt. Putea fi creatorul fiat, putea să fie cuvântul ”Fii”, ar
fi putut fi cuvântul ”Supraviețuire”. Nu cred că am ajuns la
un acord. Dar cartea ”Excalibur”, de atunci, a avut de-a face
cu supraviețuirea.
Voi încerca să-mi amintesc o parte din ea, capitol cu
capitol, și să explic de ce era atât de încurcată. De exemplu,
el a început cu prima viață - primele celule - cum au luptat
ele pentru supraviețuire - cum au încercat să existe și să
”fie” mereu. Pentru a o face, de-a lungul epocilor, s-au
asociat cu alte celule, una câte una, și au ajuns în punctul în
care puteau să se dividă pentru a deveni mai mari. Aceasta
este pur și simplu știință.
După o vreme, acest conglomerat de celule care au ajuns la
un curs de apă caldă, i-ar fi întors cursul pentru a avea mai
multă - s-ar fi extins de-a latul curentului sau peste un
pârâu, sau ceva în genul ăsta - și câștiga mereu mai multă
sensibilitate și căi prin care să se regăsească. Au constatat
că lucrând împreună pot realiza mult mai mult: pot găsi mai
multă hrană - pot mânca mai mult și crește mai repede. Deci
ideea este a supraviețui și a se reproduce - și asta-i ceea ce
fac primele celule.

9
Ar fi fost imaginea oceanului și mărilor și lacurilor cu
celule care cresc precum drojdia. Acestea suntem noi
înșine, începuturile noastre, propriile noastre începuturi,
pentru că în uter pornim exact în felul acesta.
Atunci demult, am început să dezvoltăm scopuri pentru
lucruri. Acum, rareori ceea ce spunem cuiva că este scopul
nostru, este cel real - și aici începi să te agiți. Cineva ar
spune, ”Aș vrea să fac ceva anume,” ”Aș vrea să fac asta cu
tine”, sau altceva, și tu privești la această persoană și
constați, ”Mă întreb de ce face asta.”. Și privești în
interiorul tău și te gândești că dacă tu făceai asta, care ar fi
scopul tău și dacă l-ai ține ascuns. Te gândești că poate își
ascunde motivul real și încearcă să te pună să faci ceva
pentru că te face să crezi că acesta este scopul său și pentru
că asta face apel la vanitatea ta - și bineînțeles asta te face
să te privești și să vezi afacerea asta cu vanitatea - și de ce
probabil ai face-o. Tot timpul, privind această cealaltă
persoană, poți vedea în ea lucruri necurate. Poți vedea în ea
lucruri care-l fac să arate ca o entitate care te cercetează prin
perdea, sau de după colț. Nu-l vezi tot. E ca un aisberg care
este șapte optimi scufundat - nu poți spune ceva despre el.
Pe măsură ce aceste lucruri îți sunt dezvăluite de Ron în
primul capitol, începi să vezi că celulele din orice corp pe
care-l privești sunt toate înzestrate cu această capacitate de
supraviețuire - o determinare de a supraviețui - și cu motive
de a supraviețui care sunt uneori extrem de discutabile.
Când privești o persoană, buzele pot spune ceva, ochii pot
spune altceva, sau nimic, și carnea poate spune ceva
complet diferit. Pur și simplu, mâna ta dreaptă nu știe ce
10
face mâna ta stângă. Vă strângeți mâinile, și acesta este un
gest prietenesc, dar la spate poți să ții un cuțit pe care să-l
înfigi în el și el, la rândul lui, poate ține un cuțit pentru tine.
Nu poți spune asta doar uitându-te la persoană. Unul din
lucrurile pe care Ron a intenționat să-l facă cu ”Excalibur”
a fost să facă posibil să vezi și să cercetezi asta.
Alt lucru pe care mi-l amintesc, este explicația lui Ron de
ce nu există asemenea lucruri ca o gloată - că un grup de
oameni poate consta de fapt din indivizi - dar o gloată ar
putea scăpa de sub control și face lucruri pe care oamenii
nu le-ar face. El a arătat cum se poate întâmpla asta
explicând relația oamenilor între ei în același fel în care a
explicat relația celulelor între ele înainte ca ele să devină
oameni, când viața se dezvolta în forme diferite. Ar lua de
exemplu două persoane și le-ar pune alături, și ar arăta cum
ele ar fi mai puțin sau mai mult decât o persoană, și totuși
fiecare era un individ. Fiecare individ ar putea gândi despre
el ca fiind un individ, dar fiind cumva ”blocat”, ca și cum
ar fi ținut de cealaltă persoană. Acești doi oameni erau
foarte circumspecți unul cu altul, ca doi cocoși alergând în
cerc așteptând să se ciocnească, dar știind că avea nevoie
unul de altul și fiecare simțind că au nevoie mai mult de
celălalt și că nu voia să fie în dezavantaj, și astfel exista
mereu această basculare între doi oameni, care-i păstra tot
timpul pe muche de cuțit.
Fiecare, treptat, într-o oarecare măsură - puțin câte puțin -
ceda celuilalt ceva din suveranitatea sa. Cu alte cuvinte, îl
sprijinea pe celălalt, cu condiția ca și celălalt să-l sprijine
pe el, și cei doi au devenit într-un fel mai puțin decât dacă
11
ei ar fi fost despărțiți. Relația dintre cei doi a devenit ceva
care vă va captiva cu adevărat.
Apoi el a pus o a treia persoană împreună cu cei doi - ar
putea fi de același sex - și veți avea în continuare aceleași
dificultăți, toate problemele, încurcăturile - îndoielile
privind motivele și toate celelalte, de exemplu, de ce cei
trei bărbați, sau trei femei, ar sta împreună. Dacă ai o
persoană de celălalt sex împreună cu cei doi, începi să vezi
unde sunt problemele. Bineînțeles, el a intrat într-o oarecare
măsură în această problemă a atracției sexuale, într-un mod
care te face să te întrebi dacă atitudinea ta față de sex este
corectă sau greșită, dacă e un lucru oribil sau un minunat
lucru spiritual. Cred că probabil te va face să te gândești la
asta până în punctul în care aproape că ți-ar fi frică să comiți
actul sexual, chiar și cu cineva pe care-l iubești puternic.
Probabil că partea care m-a frapat cel mai mult în această
perioadă de timp a fost povestea mulțimii care merge la
închisoare să ia pe cineva să-l linșeze. Te pune în locul
persoanei care așteaptă să fie linșată. Directorul închisorii
vine și se uită la persoana respectivă și spune, ”Ei bine, ei
vin după tine. Nu știu dacă o să pot să-i opresc, dar îți spun
ceva, n-o să-mi pun viața în pericol pentru asta. Dacă vin să
te ia, te vor lua.” Directorul privea și într-un fel jubila la
gândul că persoana respectivă nu putea scăpa. Savura
sentimentul sadic de a vedea o persoană legată care nu
putea scăpa. Merge cu povestea asta până acolo unde tu ești
atât directorul cât și persoana respectivă din celulă, și
într-adevăr ajungi să te simți teribil față de toți cei conectați
la asta.
12
Apoi arunci o privire la marșul rigid al mulțimii care
linșează. Asta-i ceva ce n-o să uiți niciodată. Nu-mi
amintesc nici unul din cuvintele folosite de Ron, dar a
început prin a arăta cum a pornit mulțimea - cineva s-a
ridicat și a spus ceva și altcineva i-a adunat pe ceilalți - și
odată ce s-au adunat, persoana care a început conducea sau
nu, dar erau șanse ca el să se fi amestecat în mulțimea pe
care a pornit-o, pentru a nu fi ținut responsabil. Fiecare știa
că urmau să se petreacă fapte foarte groaznice, dar nu va fi
găsit responsabil. Va fi acolo dar de fapt nu va lua parte
prea mult. Fiecare simțea că merge la o plimbare, ca să
zicem așa, dar mergea la fel de țeapăn ca ceilalți.
Ron i-a pus să mărșăluiască pe stradă noaptea, cu torțele
aprinse ca să vadă drumul. Și când murmurul acestei
mulțimi ajunge la tine, este ceva ce face să te treacă fiorii.
Pur și simplu te mănâncă pe dinăuntru. Dacă privești din
afară ca observator, nici una din aceste persoane nu este
reală, dar când te bagă în inima fiecăruia, vei constata că
fiecare merge pentru că toți ceilalți merg și el trebuie să
meargă și să vadă. Dacă ai intra în mintea fiecăruia, vei
constata că fiecare are fix aceeași idee. Totuși, ceva îi ducea
și au mers și, presupun, l-au luat pe tip și l-au linșat. Nu-mi
amintesc dacă au făcut-o sau nu - tot ce-mi amintesc de fapt
este marșul.
Am fost atât de impresionat de carte, încât am vrut s-o
public. Eram implicat într-o mică editură denumită Egmond
Press. Am dus cartea la asociații mei. I-am dat-o
directorului editurii, care s-a așezat și a aruncat o privire
asupra ei. Când și-a dat seama că nu-i ajunge doar s-o
13
răsfoiască, s-a dus în spate și a citit puțin din ea. Am putut
să văd o privire ciudată care apărea pe fața lui pe măsură ce
citea. Apoi a dat-o unui cititor, după un timp erau implicate
câteva persoane, și trecea de la unul la altul, cu tot felul de
rezultate. Era ceva ciudat - și urmăream asta. De fapt, am
urmărit până manuscrisul a fost răspândit pe întreaga East
41st Street din New York.
Deznodământul a fost că le-a fost frică să-l publice. Ton era
furios și a amenințat: ”O să publicați această carte și eu voi
avea jumătate din acțiunile companiei care o publică.” Dar
niciodată nu a ajuns la asta. Ron a făcut ceva ce făcuse de
multe ori: i s-a acrit de idee și s-a întors la Seattle.
Nu cred că ”Excalibur” a dus pe cineva la nebunie - deși nu
poți fi sigur. Am sentimentul că, fără îndoială, dacă
”Excalibur” ajungea în mâinile fiecărei persoane din lume,
lumea ar fi în multe feluri diferită de ce este acum. Dar, fie
că ar fi făcut-o mai rău sau mai bine, nu am cum să știu.
Unii sunt atât de hotărâți să privească ”dincolo de limite”,
încât nu se pot plictisi.

14