Sunteți pe pagina 1din 66

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE


Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Drepturile Omului
Delimitări Conceptuale şi Sisteme de Protecţie

Coordonator ştiinţific
Asist. Univ. Drd. Marcela Domuţa
Autor
Robert Toth

Cluj-Napoca
2010
CUPRINS

Drepturile Omului. Delimitări Conceptuale şi Sisteme de Protecţie

Acronime ...................................................................................................................... 3

Introducere ...................................................................................................................... 4

1. GENEZA ŞI DEZVOLTAREA PREOCUPĂRILOR INTERNAŢIONALE PENTRU


PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI

Originile Conceptului ............................................................................................... 5

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului - delimitări conceptuale şi clasificări 11

O.N.U. - dimensiunea universală a drepturilor omului ................................................ 14

Structura O.N.U. şi competenţele sale în domeniul drepturilor omului ............ 17


Adunarea Generală ............................................................................................... 17
Consiliul de Securitate ................................................................................... 18
Consiliul Economic şi Social ................................................................................... 19
Consiliul de Tutelă ............................................................................................... 21
Curtea Internaţională de Justiţie ....................................................................... 21
Secretariatul General ............................................................................................... 21

2. PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

Consiliul Europei şi competenţele sale în domeniul drepturilor omului ............ 23


Comitetul Miniştrilor ............................................................................................... 24
Adunarea Parlamentară ................................................................................... 25
Secretariatul ........................................................................................................... 26

Organele Consiliului Europei specializate în materia drepturilor omului ............ 28


Comisarul Drepturilor Omului ....................................................................... 29
Curtea Europeană a Drepturilor Omului ........................................................... 30

Apărarea drepturilor omului în Uniunea Europeană ................................................ 34


Carta Drepturilor Fundamentale ....................................................................... 36
U.E. în relaţii internaţionale privind drepturile omului .................................... 40

-1-
3. PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI PE PLAN NAŢIONAL

Problematica drepturilor omului în România înainte de 1989 .................................... 42

Cadrul juridic al drepturilor omului în România postdecembristă ........................ 43

Relaţiile României cu organismele interguvernamentale .................................... 45


Relaţiile României cu O.N.U. ....................................................................... 45
Relaţiile României cu O.S.C.E. ....................................................................... 47
Relaţiile României cu Consiliul Europei ........................................................... 48

Tratatele internaţionale privind drepturile omului aplicate în România ............ 49


Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ................................................ 49
Pactele internaţionale adoptate de O.N.U în 1966 ................................................ 51
Concluzii ........................................................................................................... 52

4. STUDIU DE CAZ
Introducere ........................................................................................................... 53

Cauza Rotariu împotriva României

Dreptul la viaţa privată în viziunea Serviciului Român de Informaţii ............ 55

Cauza Ciupercescu împotriva României

Cazul teroristului despăgubit de statul român ................................................ 59

Concluzii ........................................................................................................... 61

-2-
ACRONIME

• CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

• CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului

• CEJ - Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

• ECOSOC - Consiliul Economic şi Social

• IRDO - Institutul Român pentru Drepturile Omului

• ONG - Organizaţii Non-Guvernamentale

• ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite

• OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

• RAXEN - Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi


Xenofobiei

• UE - Uniunea Europeană

• UNICEF - Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii

-3-
„A trăi înseamnă a alege. Dar pentru a alege bine, trebuie să ştii cine eşti şi ce reprezinţi,
unde vrei să mergi şi de ce vrei să ajungi acolo.” 1

Kofi Annan

INTRODUCERE

Starea de criză care se prefigurează tot mai mult în evoluţia societăţii contemporane,
impune tot mai insistent revenirea la problema drepturilor omului în societate. Poziţia pe prim-
plan de care beneficiază drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dovedesc în continuare
dimensiunea transformărilor spiritruale, culturale şi morale ale umanităţii secolului al XX-lea.

Rezultatele unei evoluţii îndelungate a gândirii filosofice, politice, juridice şi sociale,


inseparabil legate de tradiţiile social-democratice, sunt materializate azi într-o singură concepţie,
care a parcurs un drum greu şi anevoios, afirmându-se chiar şi ca platformă politică a revolutiilor
burgheze. Concepţia drepturilor omului a primit însă o nouă dimensiune în perioada
contemporană, când în faţa omenirii s-a impus cu toată duritatea problema existenţei, menţinerii
şi perepetuării speciei umane pe Terra.

În numeroase documente cu caracter instituţional, şi-au găsit reflectarea concepţiile şi


ideeile unor jurişti de prestigiu şi a unor mari gânditori ai timpului, precum Aristotel, Cicero,
Grotius sau Montesquieu. Aceştia au pus în evidenţă o concepţie bine gândită a drepturilor şi
libertăţilor omului, astfel încât mult mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a reuşit să
transpună drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului într-un document politico-juridic cu
caracter universal, pentru prima dată în istoria omenirii.

Garantarea şi respectarea drepturilor omului devine o condiţie indisolubilă a efectuării


statului de drept şi a recunoaşterii sale ca stat democratic pe plan internaţional.

1
Kofi Atta Annan, Secretar General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, între anii 1997 şi 2006.

-4-
1. NAŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PREOCUPĂRILOR INTERNAŢIONALE PENTRU
PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI

Problematica drepturilor omului în lumea contemporană, constituie fără îndoială, una


din temele cele mai larg abordate şi reprezintă fundamentul existenţei şi coexistenţei umane.

Interdependenţa dintre apărarea drepturilor omului şi menţinerea păcii şi securităţii


internaţionale, este materializată pe parcursul a peste patru decenii într-un sistem de organisme,
mecanisme şi programe, care oferă astăzi elemente valoroase în acţiunea de promovare şi
aplicare a unor drepturi şi libertăţi esenţiale pentru viaţa, libertatea, demnitatea, bunăstarea şi
dezvoltarea persoanei umane.

Analiza instituţiilor drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale ne oferă


răspunsuri, soluţii viabile şi totodată stimulatoare, sub raportul semnificaţiilor şi implicaţiilor pe
plan internaţional. Aceste instituţii marchează evoluţii care nu pot fi lăsate înafara unor analize
de ansamblu ale vieţii internaţionale.

Asigurarea apărării, promovării, şi respectării drepturilor omului revine în mod egal


fiecărui individ cât şi tuturor organelor statale, organizaţiilor, instituţiilor şi organismelor
internaţionale, care au fost special însărcinate cu garantarea acestor drepturi.

Originile Conceptului

„În cadrul internaţional, drepturile omului reprezintă un standard minim de drepturi pe


care orice stat este obligat faţă de comunitatea internaţională, prin tratatele pe care le încheie să
le asigure tuturor persoanelor aflate în spaţiul suveranităţii lor.”2

Din punct de vedere cronologic însă, până când conceptul drepturilor omului a evoluat
şi s-a materializat în această definiţie, a stăbătut un drum lung şi anevoios. Conceptul de drept a
existat deja în rândul culturilor pre-moderne, dovada acestui fapt ne este oferit de unul din cei
mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, Aristotel, pentru care dreptul cetăţenilor la proprietate a
reprezentat un drept natural. Filosofii stoici susţineau de asemenea că există o lege naturală în
strânsă legătură cu toate fiinţele umane, dar nu aveau un concept clar al drepturilor naturale. Nici

2
Marcela Domuţa, Drepturile Omului - note de curs, Universitatea Babes - Bolyai, Cluj - Napoca, 2004, p. 10.

-5-
romanii, nici grecii aşadar nu aveau cum să aibă un concept al drepturilor universale ale omului,
pentru ei sclavia de exemplu, a fost justificată ca o condiţie naturală a omenirii.3

Ideea drepturilor omului nu este universală, este pur şi simplu un produs al secolului al
XVII-lea, care a fost mai apoi concretizat în timpul revoluţiei burgheze din Franţa (1789) şi a
rebeliunii coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii (1776).

Idealurile revoluţionare franceze sunt rezumate în Declaraţia Drepturilor Omului şi


Cetăţeanului, din 26 august 1789, în formularea "Libertate, Egalitate, Fraternitate". Această
declaraţie dă expresie filosofiei dreptului natural şi consacră principiul egalităţii tuturor
persoanelor în faţa legii, ca principiu pe care se întemeiază celelalte drepturi şi libertăţi
fundamentale: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de
gândire, de expresie şi de manifestare. Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din
America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclamă principiul egalităţii între indivizi, iar
dreptul la viaţă şi libertate ca drepturi care nu pot fi înstrăinate. Punerea în aplicare a drepturilor
astfel proclamate, atât în S.U.A., cât şi în Franţa s-a realizat prin constituţii scrise.

Aceste declaraţii au avut intenţia de a aduce schimbări fundamentale în ordinea publică


a vremii, dominată de ierarhii tradiţionale de natură economică, politică şi ecleziastică şi de a
promova idealul egalităţii şi fraternităţii, al convingerii că oamenii sunt prin naştere egali şi
înzestraţi cu anumite drepturi naturale, inalienabile.4

Legiferarea drepturilor omului a avut drept precursori „Magna Carta Libertatum”, „The
Petitions of Rights”, „Habeas Corpus Act” şi „Bill of Rights”.

„Marea Cartă a Libertăţilor”, cum este denumită „Magna Carta Libertatum” este o
constituţie proclamată la Runnymede în Anglia la 15 iunie 1215, în virtutea înţelegerii
intervenite între regele Ioan Fără De Ţară şi baronii săi rebeli. Documentul care a inspirat
evoluţia teoriilor drepturilor omului, a avut o dublă semnificaţie: mai întâi, el avea forma unui
contract între partida regelui şi cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social,
apoi conţine anumite norme, care câteva secole mai târziu, au inspirat documente ca „The
Petitions of Rights”, adresată regelui de către Parlament şi „Habeas Corpus Act”, lege impusă de
Parlamentul englez la 26 mai 1679, considerată ca a doua constituţie a Angliei după „Magna
Carta”.5

„Bill of Rights”, a cărui titulatură completă este „An Act Declaring the Rights and
Liberties of the Subject and Settling the Crown” (Legea proclamând drepturile şi libertăţile

3
Michael Freeman, Human rights: an interdisciplinary approach, Ed. Wiley-Blackwell, Cambridge, 2002, pp.15-17
4
Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 1.
5
Idem, p. 5.

-6-
supuşilor şi reglementând succesiunea la tron) a reprezentat o încercare de aplicare la o scară mai
mare a principiilor enunţate în actele anterioare. Rezultat din revoluţia glorioasă de la 1688
„Bilul drepturilor” a fost una din legile fundamentale adoptate de Parlamentul englez la 13
februarie 1689. Această lege a proclamat anumite drepturi fundamentale ale individului, printre
care interzicerea pedepselor ilegale şi crude, obligaţia de a se comunica imediat unui deţinut
motivul deţinerii sau eliberarea pe cauţiune.

Omul ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca


scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce
înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat. Drepturile omului sunt înainte de toate,
drepturi care definesc condiţia umană într-o societate civilizată, însă transpuse în planul
preocupărilor juridice, definesc poziţia acestuia în raport cu puterea publică, devin un ansamblu
de norme juridice internaţionale care au ca subiect de reglementare, promovarea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor omului. Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca
despre o instituţie de drept intern, mai precis de drept constituţional, care însumează normele ce
reglementează statutul juridic al cetăţeanului cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale
ale acestuia, şi, pe de altă parte, ca despre o instituţie de drept internaţional, ca sursă de reguli
juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane, dar şi ca principiu
fundamental al dreptului internaţional public.6

Ca instituţie juridică de drept internaţional, drepturile omului reprezintă o sumă de


norme juridice, aflate într-o strânsă conexiune cu obiectul lor – relaţiile dinte state şi alte entităţi
cu personalitate internaţională, care se stabilesc în scopul protecţiei fiinţei umane.7

Drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale acestuia sunt „acele drepturi esenţiale
pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală
şi efectivă trebuie încurajată şi promovată prin cooperarea internaţională”.8

Omul este deţinătorul acestor drepturi prin simplul fapt că exită, este dotat cu aceleaşi
atribute şi aspiră la aceleaşi libertăţi, indiferent de rasa, etnia, sexul, credinţa sau naţionalitatea la
care aparţine. Ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor, unii faţă de alţii, ale
statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea
la respectarea acestora în fiecare ţară definesc şi însumează Instituţia drepturilor omului.9

6
Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, mecanisme interne şi internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 25.
7
Aurora Ciucă, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Fundaţiei Axis, Bucureşti, 2005, p. 72.
8
Thomas Büergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 28.
9
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 19.

-7-
Drepturile fundamentale sunt drepturi, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea
cetăţenilor, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii, drepturi stabilite şi garantate
prin Constituţie. Aceste drepturi sunt subiective, aşadar în virtutea acestora, o persoană poate să
adopte un anumit comportament sau să pretindă alteia un anume comportament, putând apela la
ajutorul organelor statale competente, în situaţia în care este împiedicată să adopte acest
comportament sau în situaţia în care, pretinzând altei persoane un anume comportament, aceasta
nu-l adoptă. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor prevăzute în documente internaţionale pot fi
realizate cu ajutorul statelor sau cu sprijinul unor organisme internaţionale, în virtutea unor
mijloace de garanţie juridică create pe plan internaţional.

Aceste drepturi îşi justifică aşadar pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de


celelalte drepturi subiective, deoarece au un regim juridic propriu. Principiile sau reglementările
însăşi ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale constituie de regulă obiect al Constituţiei.10

Jean Jacque Rousseau, în lucrarea sa „Discurs asupra originii şi fundamentelor


inegalităţii între oameni” sublinia că drepturile omului sunt „daruri esenţiale ale naturii, de care
nimeni nu se poate atinge în nici un fel”. Alţi autori arată că drepturile fundamentale reprezintă
baza pentru celelalte drepturi, şi prezintă aşadar importanţă nu doar pentru om ci şi pentru stat.11

Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în declaraţii de drepturi,


pacte internaţionale şi legi fundamentale. Odată selectate pe criteriul valoric, şi considerate ca
fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi o ocrotire juridică aparte iar
fiind înscrise şi în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi se stabilesc
garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.12

Comunitatea internaţională a creat sistemul de protecţie şi garantare a drepturilor


omului, numit în literatura de specialitate „mecanisme de garantare internaţională”, pentru a
respectata şi garantata în mod efectiv aceste drepturi.

Dacă clasificăm mecanismele internaţionale de garantare a drepturilor omului, trebuie


să avem în vedere diferenţierea mecanismelor jurisdicţionale de cele nejurisdicţionale.13

Mecanismele jurisdicţionale au la bază instrumentele juridice prin care se creează


organe cu atribuţii jurisdicţionale, care au competenţa să examineze plângerile ce le sunt adresate
şi să pronunţe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru judecat.14

10
Ibidem
11
Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, surse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 15.
12
Victor Duculescu (1998), op. cit., p. 21.
13
Stelian Scăunaş (2003), op. cit., p. 9.

-8-
Aceste tipuri de mecanisme sunt caracteristice sistemelor regionale de protecţie a
drepturilor omului, aflate în Europa şi pe continentul american, fiind instituite prin Convenţia
pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale elaborată de Consiliul Europei
respectiv prin Convenţia Americană a Drepturilor Omului adoptată la San Jose.

Mecanismele nejurisdicţionale nu dispun de forţa de constrângere necesară asigurării


îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie. Aceste mecanisme sunt
caracteristice sistemului universal de promovare, protecţie şi garantare a drepturilor omului,
respectiv organelor şi organismelor din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi
sistemului regional instituit de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.15

Există, fireşte o indisolubilă legătură, între mecanismele de protecţie a drepturilor


omului cu caracter jurisdicţional şi cele fără acest caracter. Mecanismele nejurisdicţionale aduc o
contribuţie importantă asupra clarificării unor probleme importante ce privesc drepturile omului,
în special atrăgând atenţia comunităţii internaţionale în cazul unor grave încălcări, mobilizând
factorii politici de decizie din diferite ţări pentru a acţiona în aşa fel încât încălcările drepturilor
omului să fie sancţionate, iar drepturile încălcate să fie restabilite în totalitate.

Pentru respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului este necesară o largă


cooperare internaţională între state, cooperare care s-a intensificat în special după cel de-al doilea
război mondial, odată cu apariţia celei mai cuprinzătoare şi importante organizaţii universale,
Organizaţia Naţiunilor Unite.16

În timpul celui de-al doilea război mondial au avut loc cele mai masive încălcări ale
drepturilor omului din istoria omenirii, aceste încălcări fără precedent au fost comise în principal
de state cu regimuri politice fasciste totalitare. După ce cea mai mare parte a globului a fost
mistuită, drepturile omului au fost plasate în centrul acţiunii politice mondiale, printr-o serie de
documente adoptate în cadrul O.N.U., de către organele sale principale: Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cele două Pacte internaţionale privind drepturile omului, Protocoalele
facultative la Pactul privind drepturile civile şi politice. Alte convenţii adoptate de organizaţiile
specializate ale O.N.U. precum şi de organizaţiile internaţionale cu caracter regional sunt:
Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Carta
Socială Europeană, Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. Toate acestea, precum şi
altele, constituie un real sistem internaţional de garantare şi promovare a drepturilor omului.17

14
Ibidem
15
Idem, p. 20.
16
Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 59.
17
Irina Moroianu-Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, IRDO - Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti,
1996, p. 58.

-9-
După cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii, au avut loc
numeroase dezvoltări normative în ceea ce priveşte drepturile omului. S-a trecut de la
preocuparea asigurării şi protecţiei drepturilor considerate prioritare în perioada postbelică
(dreptul la muncă, protecţia minorităţilor), la asigurarea şi protecţia drepturilor într-o viziune de
ansamblu, globală. Un rol important în acest proces, l-au avut documentele internaţionale
adoptate, în care au fost consacrate aceste drepturi, fie ele rezoluţii, declaraţii sau recomandări
ale unor organizaţii internaţionale universale sau regionale având semnificaţii predominant
morale sau politice, ori convenţii internaţionale, având valoare obligatorie pentru state.

Aceste instrumente juridice internaţionale au avut o singură funţie principală, aceea de a


defini drepturile omului la care se referă, de a preciza elementele lor componente şi de a preciza
ce măsuri trebuie luate pentru punerea acestora în aplicare.

Vom avea în vedere câteva reguli care guvernează reglementările internaţionale


referitoare la drepturile omului, adoptate până în prezent:18

În vederea promovării şi respectării drepturilor omului statele sunt obligate să


coopereze între ele iar cetăţenii acestora sunt egali în faţa legii, decurgând astfel regula
nediscriminării în reglementarea şi aplicarea drepturilor cetăţeneşti. Drepturile omului sunt
norme imperative ale dreptului internaţional, de la care nu se admit derogări, sunt aplicabile
întotdeauna şi peste tot, dobândind astfel o universalitate care însă fără interdependenţa între
diferitele categorii de drepturi şi libertăţi ale omului, nu poate fi concepută.19

Drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului, în trei etape principale, de la


preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate, la preocupări precum
drepturile economice sau culturale.20

Prima etapă. Drepturile civile şi politice au fost consacrate ca drepturi fundamentale ale
omului şi ale cetăţeanului în documente precum Magna Carta sau Bill of Rights. Aceste drepturi
civile şi politice, includ printre altele dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitate,
dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la liberă
circulaţie, dreptul la o cetăţenie, sau dreptul la azil în caz de persecuţie, ele fiind promovate şi
apărate de numeroase documente juridice internaţionale.

A doua etapă. Drepturile economice, sociale şi culturale, consacrate şi recunoscute


ceva mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi apoi în documentele juridice internaţionale
sunt întâlnite în tratate internaţionale şi includ dar nu se limitează la dreptul la securitate socială,

18
Jean Morange, Libertăţi publice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, pp. 123-125.
19
Idem, p. 125.
20
Corneliu-Liviu Popescu (2000), op. cit, p. 27.

- 10 -
dreptul la muncă şi la salariu egal pentru o muncă egală, dreptul la învăţământ, dreptul de a
întemeia sindicate dar şi dreptul de a participa în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii.

Ultima etapă. Drepturile colective reprezintă cea mai recentă etapă în evoluţia
drepturilor omului, care a apărut în spiritul solidarităţii internaţionale, după adoptarea Cartei
O.N.U., şi a consacrat ca principiu fundamental al popoarelor, dreptul la autodeterminare.
Drepturi colective ale popoarelor mai pot fi considerate şi dreptul la dezvoltare sau dreptul la
pace.

Devine tot mai evident în actualele condiţii ale evoluţiei societăţii internaţionale că
drepturile civile şi politice alături de drepturile economice, sociale şi culturale nu pot fi garantate
independent fără o strânsă şi permanentă legătură cu drepturile colective. Încercările de a
contesta caracterul sau a subestima unul dintre aceste drepturi, riscă să aducă o atingere gravă
însuşi conceptului de drepturi ale omului şi a aplicării sale practice.

Drepturile si libertăţile fundamentale ale omului

delimitări conceptuale şi clasificări

Pentru înţelegerea locului şi importanţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale


omului se impun clarificări şi delimitări ale categoriilor principale, grupate în felul următor:
drepturi civile, drepturi politice, drepturi economice, drepturi sociale, drepturi culturale.

Drepturi civile

Dreptul la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea persoanei, în care sunt incluse: dreptul


de a nu fi supus la tortură, tratamente şi pedepse crude sau inumane; dreptul de a nu fi ţinut în
sclavie; dreptul de a nu fi constrâns la executarea unei munci forţate sau obligatorii; dreptul de a
nu fi privat de libertate decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de
lege; dreptul oricărei persoane arestate de a fi informată în momentul arestării sale despre
motivele acestei arestări şi de a fi înştiinţată în cel mai scurt timp de orice învinuire ce i se aduce;
dreptul oricărei persoane arestate sau deţinute pentru comiterea unei infracţiuni de a fi adusă, în
termenul cel mai scurt, în faţa unui tribunal şi de a fi judecată într-un interval rezonabil sau de a
fi eliberată; dreptul de a fi prezent la proces şi de a se apăra; dreptul persoanei private de libertate
prin arestare sau detenţie de a introduce o acţiune în faţa unui tribunal pentru ca aceasta să
hotărască asupra legalităţii detenţiunii sale; dreptul persoanei lipsită de libertate de a fi tratată cu

- 11 -
umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane; regula potrivit căreia nimeni nu
poate fi întemniţat pentru simplul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală;
dreptul individului de a nu fi urmărit sau pedepsit din cauza unei infracţiuni pentru care a fost
deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă; dreptul persoanei condamnate de a face
recurs în faţa unei instanţe superioare; dreptul persoanei de a nu fi condamnată pentru o
infracţiune constând în săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni care în momentul săvârşirii nu
constituia infracţiune.21

Dreptul la egală ocrotire a legii care incude dreptul la repunere efectivă în drepturi de
către tribunale naţionale competente în cazul încălcării drepturilor fundamentale consacrate prin
Constituţie sau prin legi; dreptul de acces egal la serviciile publice; dreptul oricărei persoane ca
litigiul în care este parte să fie examinat echitabil şi public; ideea că orice persoană acuzată de
comiterea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu va fi
stabilită în mod legal; dreptul de apărare fără discriminări;

Dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept.

Egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie este dreptul egal al bărbaţilor şi femeilor de
a se bucura de drepturile civile şi politice beneficiind în acelaşi timp de egalitate în drepturi şi
răspunderi a soţilor în privinţa căsătoriei, în timpul căsătoriei şi la desfacerea ei;

Dreptul la o cetăţenie precum şi dreptul de a nu fi lipsit de cetăţenie.

Dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie.

Dreptul la proprietate şi la moştenire.

Dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni, arbitrare sau ilegale, în viaţa particulară, în


familie, în domiciliul sau corespondenţa unei persoane, sau unei atingeri aduse onoarei sau
reputaţiei sale şi dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.22

Drepturi politice

Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei include dreptul la libertatea de


exprimare, libertatea de a avea sau adopta o religie şi libertatea de manifestare a acesteia, ca
atare, nimeni nu ar trebui să aibă de suferit din cauza opiniilor sale;

Dreptul la întrunire paşnică, aici fiind vorba de întrunirile publice;

21
Doina Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a drepturilor Omului şi în Constituţia
româniei, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 218.
22
Nicolae Purdă (2001), op. cit., p. 277.

- 12 -
Dreptul la liberă circulaţie cuprinde deasemenea dreptul de a-şi alege domiciliul în
graniţele oricărui stat; dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv propria sa ţară, şi de a se întoarce în
ţara sa; dreptul străinului care se află în mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat decât
în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea;

Dreptul cetăţeanului de a participa la conducerea statului, dreptul de a alege şi de a fi


ales şi dreptul de a avea acces la funcţiile publice din ţara sa;

Dreptul de azil.

Drepturi economice şi sociale

Dreptul la muncă cuprinde dreptul la libera alegere a muncii; dreptul la condiţii juste şi
prielnice de muncă; dreptul la apărare împotriva şomajului; dreptul la retribuţie egală pentru
muncă egală; dreptul la odihnă şi timp liber; dreptul la plata unui concediu periodic; dreptul la
securitatea şi igiena muncii; dreptul la promovarea profesională; dreptul la remunerarea zilelor
de sărbătoare;

Dreptul la asigurare socială; dreptul mamelor la ocrotire socială; dreptul copiilor şi


adolescenţilor la ocrotire socială;

Dreptul de asociere, inclusiv în sindicate, fiind vorba aici, şi de asociaţii profesionale;

Dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru ea şi familia sa;

Dreptul persoanei la realizarea drepturilor în domeniile vieţii economice, sociale şi


culturale necesare pentru menţinerea demnităţii sale;

Dreptul la sănătate este dreptul unei persoane de a se bucura de cea mai bună sănătate
fizică şi mentală pe care o poate atinge.23

Drepturi culturale

Dreptul la educaţie şi dreptul prioritar al părinţilor în alegerea felului de învăţătură


pentru copii lor minori;

Dreptul de a participa la viaţa culturală;

Dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de rezultatele sale;

23
Doina Micu (1998), op. cit, p. 169.

- 13 -
Dreptul persoanei de a beneficia de protecţia drepturilor morale şi materiale decurgând
din operele sale.24

Pe lângă clasificarea în drepturi şi libertăţi, la care ne-am referit, în literatura de


specialitate se mai fac şi alte clasificări, cea mai relevantă fiind clasificarea după criteriul
destinatarului lor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi drepturi individuale şi
drepturi colective. În categoria drepturilor colective sunt incluse dreptul popoarelor la
autodeterminare, la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea
naţională, egalitatea între sexe etc., adică acele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de
exercitare rezidă în apartenenţa la un grup social. Drepturile individuale se adresează tuturor
oamenilor sau unor anumite categorii de persoane – copii, femei, apatrizi, persoane cu handicap
etc. şi cuprind printre altele dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei,
libertatea conştiinţei.25

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, indiferent de felul în care sunt


ordonate, reprezintă un tot unitar şi numai abordate în intercondiţionalitatea lor pot fi înţelese,
promovate şi apărate într-un mod în care produc efectul aşteptat.

O.N.U. - dimensiunea universală a drepturilor omului

Ideile promovate prin actul constitutiv al Naţiunilor Unite, Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite, au fost formulate într-o manieră generală şi expeditivă, însă adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului în anul 1948 şi a principalelor tratate care au pus-o în aplicare,
precum şi actele constitutive ale unor instituţii specializate ale O.N.U. au declanşat un proces
exploziv în evoluţia mecanismelor juridice de protecţie a fiinţei umane, atât în plan universal, cât
şi în plan regional. Omul reprezintă astăzi, în planul realităţilor juridice internaţionale, valoarea
supremă care trebuie ocrotită şi tot mai mult afirmată.26

Carta Naţiunilor Unite nu cuprinde o listă a drepturilor omului deoarece s-a optat pentru
elaborarea unui document distinct de către o comisie specială care promovează drepturile
omului. În 1946 Consiliul Economic şi Social a înfiinţat Comisia pentru drepturile omului care a
devenit, în timp, cel mai important organism universal de promovare a drepturilor omului. În
1948 Adunarea Generală adoptă declaraţia elaborată de Comisia pentru drepturile omului sub

24
Nicolae Purdă (2001), op. cit, p. 25.
25
Ibidem
26
Stelian Scăunaş (2003), op. cit., p. 15.

- 14 -
numele de Declaraţia Universală a drepturilor Omului. Din cele 56 state membre ale Naţiunilor
Unite, 48 au votat în favoarea adoptării Declaraţiei iar 8 s-au abţinut. La mai bine de 60 de ani de
la adoptare, Declaraţia îşi păstrează locul de onoare în istoria drepturilor omului.27

Declanşarea războiului rece şi evoluţia sa spre forme din ce în ce mai rigide au fost
elementele obiective care au făcut ca cele două principale tratate asupra drepturilor omului să
intre în vigoare abia peste 28 de ani. Pactul cu privire la drepturile civile şi politice şi impactul cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale au fost adoptate de Adunarea Generală în
1966 şi au intrat în vigoare în 1976. Cele trei documente, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale, au devenit fundamentul dreptului
internaţional al drepturilor omului constituind, Carta Internaţională a Drepturilor Omului.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document care anunţă în mod
solemn drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după ce mai ales în perioada interbelică
existenţa şi demnitatea omului au fost puse sub semnul întrebării.28

Documentul îşi propune ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept,


pentru ca omul să nu recurgă la revoltă împotriva tiraniei şi a asupririi.29

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Potrivit dispoziţiilor


acestuia, statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze oamenilor care se găsesc pe
teritoriul lor şi care ţin de competenţa lor drepturile recunoscute de Pact, fără nici o discriminare.
Deasemenea Pactul obligă statele să ia măsuri pentru transpunerea în practică a drepturilor
recunoscute de Pact, precum asigurarea dreptului persoanei de a depune plângeri efective, chiar
dacă violarea dreptului a fost comisă de o autoritate publică; să garanteze că autoritatea
competentă va hotărî asupra drepturilor persoanei care formulează plângerea, cu posibilitatea de
recurs judiciar; să garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărei plângeri care a fost
recunoscută ca justificată.

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Nu impune


statelor obligaţii imediate spre deosebire de pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, care le impune. Această abordare este justificată de natura drepturilor consacrate şi de
situaţia existentă în diferitele state, mai ales din punct de vedere economic.30

27
Doina Balahur, Protecţia europeană a drepturilor omului, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 2006, p. 32.
28
Patrick Wachsmann , Les droits de l’ hommes, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 180.
29
Constantin Jofa, Protecţia drepturilor omului, Ed. Chemarea, Iaşi, 1999, p. 236.
30
Dumitru Mazilu, Drepturile Omului - concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Actami, Bucureşti, 2003,
op. cit., p. 213.

- 15 -
Fiecare stat se angajează aşadar să asigure progresiv exercitarea deplină a drepturilor
recunoscute, atât prin efort propriu, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, folosind la
maxim resursele sale disponibile.

Primul protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice a


fost adoptat simultan cu cele două pacte, dar separat de acestea. Pornind de la faptul că
mecanismul prevăzut de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice permite doar
plângerile interstatale adresate Comitetului drepturilor omului, Protocolul extinde competenţa
acestuia prin posibilitatea de a primi şi plângeri din partea particularilor.31

Orice stat parte la acest protocol „recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi


examina sesizări primite de la particulari ţinând de jurisdicţia sa, care pretind a fi victima unor
violări” din partea acestuia a vreunuia din drepturile enunţate de Pact, cu condiţia ca persoana
respectivă să fi epuizat toate căile interne posibile. Protocolul stabileşte procedurile potrivit
cărora se vor examina plângerile particularilor.

Al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice


enunţând dreptul la viaţă ca drept inerent fiinţei umane, nu aboleşte pedeapsa cu moartea, ci
interzice doar pronunţarea sentinţelor de condamnare la moarte împotriva persoanelor sub 18 ani
şi executarea unei asemenea pedepse împotriva femeilor însărcinate.32

Articolul 1., paragraful 3. din Cartă indică realizarea cooperării internaţionale pentru
rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar,
dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Înfăptuirea acestui scop al O.N.U. se realizează, în principal, prin activitatea de


garantare şi prin ceea de consacrare a drepturilor omului, aceasta incluzând atât elaborarea de
tratate internaţionale, cât şi adoptarea de acte interne cu valoare de recomandare. Fără a neglija
activitatea de garantare a drepturilor omului, O.N.U. a avut, în mod evident, un succes mai mare
în activitatea de consacrare, rezultând o cantitate mare de texte internaţionale (convenţionale şi
declaratorii) în materie. Aceasta se datorează, în special, reticenţelor manifestate de multe state
de a fi supuse unui control internaţional în materia respectării drepturi. În 1945 când un număr de
51 de ţări se angajau să menţină pacea prin cooperare internaţională şi securitate colectivă
nimeni nu ar fi crezut că astăzi, aproape toate naţiunile lumii sunt membre O.N.U.

31
Constantin Jofa (1999), op. cit., p. 263.
32
Ibidem

- 16 -
Structura O.N.U. şi competenţe în domeniul drepturilor omului

Structura O.N.U. este alcătuită din următoarele organe principale: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională
de Justiţie şi Secretariatul General. Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca
principale, se află totuşi, din punct de vedere al independenţei şi puterii pe care o exercită, în
situaţii diferite. Preocupările cele mai semnificative în domeniul apărării drepturilor omului le au
Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, precum şi Secretariatul O.N.U.

Adunarea Generală

Toate statele membre O.N.U. sunt reprezentate ca entităţi egale în Adunarea Generală.
Acest “parlament al naţiunilor” care se întruneşte în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a
discuta cele mai presante probleme mondiale este organul care dispune de cele mai largi
competenţe. Fiecare stat membru are drept de vot. Decizii în probleme-cheie precum pacea şi
securitatea internaţională, admiterea de noi membri şi bugetul O.N.U. sunt aprobate cu o
majoritate de două treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă, însă în ultimii ani, s-au
depus eforturi spre a se lua mai multe decizii prin consens. Recomandările Adunării indică
opinia internaţională generală şi reprezintă autoritatea morală a comunităţii naţiunilor.33

În cadrul sesiunii Adunării Generale din 2005, sesiune aniversară ce a marcat 60 de ani
de la înfiinţarea Organizaţiei, punctul central a fost Raportul de 5 ani cu privire la Declaraţia
Mileniului din 2000, care includea propuneri de măsuri necesare atingerii unor obiective
recomandate de Secretarul General O.N.U, în domenii precum reducerea sărăciei, rezolvarea
ameninţărilor legate de securitate, oprirea abuzurilor împotriva drepturilor omului sau întărirea
funcţionării O.N.U.

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, potrivit prevederilor de la art.13, va


iniţia studii şi va face recomandări în scopul „de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului
internaţional şi codificarea lui, de a promova cooperarea internaţională în domeniul economic,
social, cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”34

33
Stelian Scăunaş (2003), op. cit., p. 76.
34
A se vedea art.13, din Carta Naţiunilor Unite.

- 17 -
La art.55 lit. c se menţionează că Naţiunile Unite vor favoriza „respectarea universală şi
efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie”.35

Potrivit Cartei O.N.U., în continuare, la art.56, „toţi membri acestei organizaţii se obligă
să întreprindă acţiuni în comun şi separat, în colaborare cu organizaţia, pentru realizarea acestor
scopuri”.36

Sub auspiciile Adunării Generale a Naţiunilor Unite au fost elaborate, în cursul anilor,
majoritatea documentelor importante pe linia apărării drepturilor omului, începând cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, pactele şi alte convenţii de o importanţă majoră în ceea ce
priveşte stabilirea unor standarde internaţionale în acest domeniu.

Adunarea Generală a creat o serie de comitete cu preocupări pe linia drepturilor omului:

- Comitetul special pentru decolonizare;

- Comitetul O.N.U. pentru Namibia;

- Comitetul special împotriva politicii de apartheid;

- Comitetul special pentru anchetarea practicilor israeliene de încălcare a drepturilor


omului pentru populaţia din teritoriile arabe ocupate;

- Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian;

- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii, U.N.I.C.E.F.;

- Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.

Consiliul de Securitate

Conform Cartei, principala responsabilitate a Consiliului este de a menţine pacea şi


securitatea internaţională. Toate statele membre O.N.U. sunt obligate să respecte şi să aplice
deciziile Consiliului, care se reuneşte de fiecare dată când există ameninţări la adresa păcii
mondiale. Consiliul are 15 membri, China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii
şi Statele Unite ale Americii sunt membri permanenţi iar ceilalţi 10 sunt aleşi de către Adunarea
Generală pentru un mandat de doi ani. Procedura obligă ca în fiecare an să fie aleşi cinci membri
noi în rândul membrilor nepermanenţi.

35
A se vedea art.55, lit. c, din Carta Naţiunilor Unite.
36
A se vedea art.56, din Carta Naţiunilor Unite.

- 18 -
Dacă Consiliul consideră că există o ameninţare la adresa păcii mondiale, acesta discută
mai întâi modalităţile de rezolvare paşnică a unei dispute, dar poate sugera principiile unui acord
de pace sau poate media conflictul. În cazul unor conflicte armate, Consiliul încearcă să asigure
încetarea focului. Poate deasemenea să trimită o misiune pentru menţinerea păcii cu scopul de a
ajuta părţile aflate în conflict să menţină armistiţiul şi să împiedice reluarea violenţelor.

Consiliul poate impune sancţiuni economice sau poate impune un embargo asupra
armelor. Rareori Consiliul a autorizat statele membre să adopte “orice mijloc necesar”, inclusiv
acţiunea militară colectivă, pentru a asigura ducerea la bun sfârşit a deciziilor sale.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

Coordonează activitatea economică şi socială a Naţiunilor Unite şi a organizaţiilor din


sistemul O.N.U. şi în calitate de forum central de discuţie a subiectelor economice şi sociale
internaţionale, joacă un rol important în cooperarea internaţională. Dezvoltă o legătură între
Naţiunile Unite şi societatea civilă, deoarece se poate consulta cu organizaţii neguvernamentale.

Se întruneşte pe tot parcursul anului şi are o sesiune principală în cursul lunii iulie,
perioadă în care miniştrii statelor membre discută, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt,
problemele economice, sociale şi umanitare majore. Adunarea Generală alege cei 54 de membrii
în Consiliu pentru mandate de câte 3 ani.37

Cinci comisii regionale promovează dezvoltarea economică şi cooperarea pe regiuni iar


organismele subsidiare ECOSOC se întrunesc regulat ca să emită rapoarte către Consiliu.

Consiliul Economic şi Social a creat o serie de organe subsidiare care îl ajută în


exercitarea atribuţiilor şi care se ocupă, la rândul lor, de o vastă problematică în acest domeniu:

Comisia pentru drepturile omului, cel mai important organ subsidiar care se ocupă de
aceste probleme, are competenţe în toate chestiunile ce privesc acest domeniu. A fost creată de
către Consiliul Economic şi Social în anul 1946 şi ţine sesiuni în fiecare an.38

Comisia pentru condiţia femeii, a fost înfiinţată tot în anul 1946 şi este alcătuită din
reprezentanţii a 32 de state membre ale O.N.U. aleşi de către Consiliul Economic şi Social pe o
durată de 4 ani.39

37
Stelian Scăunaş (2003), op. cit., p. 250.
38
Idem, p. 267.
39
Ibidem

- 19 -
Comitetele speciale de experţi, au atribuţii stabilite prin unele convenţii care
reglementează anumite domenii ale drepturilor omului, după cum urmează:

Comitetul pentru eliminarea discriminărilor rasiale este compus din 18 experţi


recunoscuţi pentru înalta lor moralitate şi imparţialitate, conform prevederilor art.8 din
Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi a fost
înfiinţat în anul 1970. Experţii trebuie să fie reprezentanţi ai statelor membre, şi pe timpul
exercitării mandatului acţionează cu titlu individual. Sunt aleşi prin vot secret de către statele
membre ale Convenţiei pentru un mandat de 4 ani.

Comitetul pentru drepturile omului a fost înfiinţat cu şapte ani mai târziu, în baza art.28
al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice. Cei 18 membrii ai acestui comitet, îşi
exercită funcţia cu titlu individual, şi trebuie să întrunească condiţia de a fi personalităţi de înaltă
moralitate şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Candidaţii sunt aleşi
prin vot secret pe o perioadă de 4 ani, fiecare stat neputând să aibă în comitet mai mult de un
membru. La alegeri se va ţine seama de o repartiţie geografică echitabilă, de reprezentarea
diferitelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice.40

Comitetul pentru drepturi economice, sociale şi culturale a fost creat în anul 1985 în
vederea aplicării prevederilor Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale de Consiliul Economic şi Social. Este alcătuit din 18 experţi cu competenţă recunoscută
în domeniul drepturilor omului, aleşi prin vot secret pentru un mandat de 4 ani, de pe o listă de
candidaţi desemnaţi de statele părţi la pactul menţionat.

Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei a fost constituit în baza


prevederilor art.17 din Convenţia pentru eliminarea oricăror forme de discriminare faţă de femei
în anul 1982. Fiecare stat parte la convenţie, poate să desemneze prin vot secret, unul din cei 23
de experţi care vor acţiona în nume propriu, şi sunt de o înaltă autoritate morală şi înaltă
competenţă în domeniul la care se referă convenţia.

Comitetul pentru lupta împotriva torturii s-a constituit pe baza Convenţiei împotriva
torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante în anul 1987. Este alcătuit
din 10 experţi de înaltă moralitate, cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului,
care acţionează în nume propriu şi sunt aleşi prin vot secret, pentru un mandat de 4 ani.

Comitetul pentru drepturile copilului. În baza Convenţiei privind drepturile copilului


adoptată la 20 noiembrie 1989, s-a instituit Comitetul pentru drepturile copilului, compus din 10
experţi aleşi prin vot secret.

40
Nicolae Purdă (2001), op. cit., p. 116.

- 20 -
Consiliul de Tutelă

Consiliul de Tutelă şi-a supendat activitatea, la 1 octombrie 1994, cu toate acestea, este
încă alcătuit din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Capitolele XII şi XIII
care vizează acest Consiliu, nu au fost nici până astăzi şterse din Carta ONU. Consiliul şi-a
amendat regulile de procedură astfel încât să se poată întruni doar dacă s-ar pune problema
însărcinării acestui organ cu noi activităţi.41

Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internaţională de Justiţie, este principalul organism judiciar al O.N.U. şi dezbate


disputele dintre state aflate în litigiu în baza participării lor voluntare. Dacă un stat alege să
participe la procedurile curţii, atunci este obligat să se supună rezoluţiilor acesteia. Cei 15
judecători ai săi sunt aleşi cu un mandat de 9 ani de Adunarea Generală şi de Consiliul de
Securitate şi iau decizii prin vot independent şi simultan.42

Secretariatul

Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Naţiunilor Unite. În fruntea


Secretariatului se află Secretarul General43, cu un mandat de 5 ani, care are drept sarcină
principală, asigurarea managementului general.

Principalul organ subsidiar care are preocupări în domeniul drepturilor omului în cadrul
Secretariatului este Centrul pentru Drepturile Omului. Rolul principal al acestui centru este de a
ajuta Adunarea Generală a O.N.U., Consiliul Economic şi Social, Comisia pentru drepturile
omului şi alte organe ale O.N.U. pentru promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, aşa cum sunt prevăzute în Carta O.N.U., Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi Convenţiile internaţionale specifice adoptate sub egida O.N.U.

Aceste organe formează un sistem complet, capabil să asigure o efectivă promovare şi


protecţie a drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale.

41
Idem, p. 131.
42
Idem, p. 140.
43
Diplomatul sud-coreean Ban Ki-moon, a devenit în 1 ianuarie 2007 cel de-al optulea Secretar General al O.N.U.

- 21 -
2. PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

La ora actuală, cu riscul de a pune sub semnul întrebării universalitatea drepturilor


omului, vorbim de funcţionarea într-o dimensiune regională a trei sisteme de protecţie a
drepturilor omului: sistemul european (1950), sistemul american (1978) care acoperă atât
America de Nord cât şi America de Sud şi cel african (1986).44

Acest capitol este dedicat sistemului european, care a dat naştere primului tratat în
materia drepturilor omului, Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale
Omului elaborat şi semnat la iniţiativa Consililui Europei, la 4 noiembrie 1950. Sistemul
european de protecţie a drepturilor omului a fost creat ca o necesitate socială şi politică la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Astăzi este cel mai performant sistem internaţional
care garantează, protejează şi implementează drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale.
Preocupările de realizare a unei Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte o valoare
unanim acceptată şi promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci şi în organizaţii
precum Uniunea Europeană sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

În comparaţie cu sistemul de protecţie a drepturilor omului descris în capitolul


precedent, mecanismul european oferă imaginea unui sistem mai integrat. Dacă sistemul O.N.U.
se întemeiază în general pe ideea relaţiilor de la stat la stat, fiind foarte prudent în recunoaşterea
posibilităţii pentru statele care doresc, ori pentru indivizii prejudiciaţi, de a pune în discuţie
anumite încălcări în materia drepturilor omului, sistemul european merge mai departe, stabilind o
serie de proceduri prin care statele pot fi chemate şi obligate a da explicaţii, iar în final, să
execute anumite hotărâri prin care s-au stabilit anumite încălcări ale drepturilor omului în
detrimentul propriilor cetăţeni, cazuri în care statele pot fi ”condamnate” la plata unor
despăgubiri şi la adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor încălcate.45

Sistemele regionale de protecţie a drepturilor omului sunt aşadar, în general mai


eficiente, decât sistemul universal. Explicaţia cea mai simplă a acestei constatări este existenţa
unui număr mai restrâns de state părţi şi a unei solidarităţi sporite între acestea, din punct de
vedere politic, cultural, economic şi juridic. Existenţa la nivel regional a câte unui organ
jurisdicţional de protecţie a drepturilor omului, şi anume a unui tribunal internaţional specializat
în această materie, dovedeşte încă odată ca sistemele regionale beneficiază de avantaje net
superioare faţă de cel universal.

44
Doina Balahur (2006), op. cit., p. 63.
45
Victor Duculescu (1998), op. cit., p. 106.

- 22 -
În prezent, există şi funcţionează Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului. Crearea Curţii Africane a Drepturilor Omului şi
Popoarelor doreşte să consolideze edificiul deja constituit de Carta Africană a Drepturilor
Omului si Popoarelor, încercând totodată să transforme unul dintre cele mai ineficiente şi slab
dezvoltate sisteme de promovare şi protecţie a drepturilor omului într-o poveste de succes.

Din punct de vedere cronologic, primul sistem internaţional de protecţie a drepturilor


omului a fost cel european, originile sale aflându-se în deceniile 5 şi 6 ale secolului XX. Acest
sistem regional se caracterizează prin complexitatea sa, el funcţionând în cadrul a trei organizaţii
internaţionale distincte: Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa.

Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt şi state membre ale Consiliului Europei
şi ale O.S.C.E., aşadar consacrarea drepturilor omului se asigură în mod eficient prin instrumente
juridice şi accesul la structurile instituţionale de protecţie din cadrul tuturor celor trei organizaţii
internaţionale.

În comparaţie cu statele care sunt doar membre O.S.C.E. şi beneficiază de o protecţie


foarte slabă a drepturilor omului, sfera de protecţie a drepturilor omului din cele 47 de state
membre ale Consiliului Europei, oferă o consacrare şi protecţie a drepturilor omului mult mai
vastă, cu atât mai mult în cazul statelor care sunt şi membre ale Uniunii Europene.

Organizaţia specializată în materia drepturilor omului, care dispune însă de cele mai
performante instrumentele juridice de consacrare şi apărare a drepturilor omului şi este totodată
prin excelenţă o organizaţie "pentru drepturile omului", se numeşte Consiliul Europei.

Consiliul Europei

şi competenţele sale în domeniul drepturilor omului

Reacţia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război mondial a
fost cât se poate de clară atât din partea O.N.U., care prin preocupările deosebite pentru protecţia
drepturilor omului, a depăşit graniţele tradiţionale ale statelor, cât şi din partea Europei
Occidentale, care a recunoscut în mod oficial necesitatea protecţiei sistemelor sale democratice,
împotriva regimurilor totalitare comuniste şi împotriva unei eventuale renaşteri a regimurilor
dictatoriale fasciste.

- 23 -
Astfel la 4 mai 1949 a luat naştere Consiliul Europei, principala organizaţie
internaţională, interguvernamentală şi regională, care are ca atribuţiuni primare consacrarea şi
apărarea drepturilor omului, precum şi protejarea democraţiei şi a supremaţiei dreptului.

Scopul Consiliului Europei aşa cum este definit de tratatul constitutiv al acestei
organizaţii, este de a „realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi
realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea
progresului lor economic şi social”, acest scop fiind promovat prin „organele consiliului, prin
discutarea chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni
comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi prin
salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului”46. Conform art.3 din Statut, „fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte
principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia
sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”. 47

Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg, de unde Organizaţia
tratează toate chestiunile majore cu care se confruntă societatea europeană cu excepţia celor ce
privesc aparărea.

Organele Consiliului Europei care care intervin în cadrul competenţelor lor generale, în
domeniul drepturilor omului, chiar dacă nu au competenţe exclusive în această materie, sunt:
Comitetul Miniştrilor; Adunarea Parlamentară şi Secretariatul.

Comitetul Miniştrilor

Comitetul Miniştrilor reprezintă instanţa de decizie a Consiliului Europei şi este alcătuit


din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici
permanenţi la Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este atât un organism guvernamental, cât şi un
forum colectiv, în care se discută problemele societăţii europene şi se propun soluţii la acestea.
Comitetul Ministrilor decide cum trebuie acţionat în sensul recomandărilor Adunării
Parlamentare, ale Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa şi în sensul
propunerilor diverselor comitete interguvernamentale. Adoptă şi decide deasemenea programul
de activităţi si bugetul Consiliului Europei.

46
A se vedea art. 1, lit. a şi b, din Statutul Consiliului Europei.
47
A se vedea art. 3, din Statutul Consiliului Europei.

- 24 -
Obiectivele secundare ale Comitetului Miniştrilor sunt încurajarea conştientizării
diversităţii culturale în Europa şi contribuţia la dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin
susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale.

Deciziile Comitetului miniştrilor sunt expediate guvernelor statelor membre sub forma
recomandărilor sau sunt incluse în convenţii şi acorduri europene cu forţă juridică obligatorie.
Până în prezent au fost elaborate peste 200 de convenţii care vizează în special protecţia
drepturilor omului dar şi alte domenii ale activităţii Organizaţiei. Cele mai multe decizii ale
Comitetului Miniştrilor sunt luate cu o majoritate de două treimi însă majoritatea simplă este
suficientă pentru chestiunile de procedură.

Comitetului Miniştrilor veghează asupra aplicării şi executării convenţiilor şi


acordurilor încheiate între statele membre, chiar dacă cele mai importante convenţii referitoare la
drepturile omului (Convenţia europeană a drepturilor omului, Carta socială europeană revizuită,
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale), au instituit deja mecanisme proprii de supraveghere.

Începând cu 1 iunie 2010 în cadrul competenţelor Comitetului de Miniştri se adaugă,


supravegherea executării hotărârilor Curtii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât dacă va
considera că executarea unei hotărâri este împiedicată în orice formă, Comitetul poate decide
sesizarea Curţii cu o cerere de interpretare. Mai mult decât atât, atunci când constată că un stat
refuză să se conformeze unei hotărâri, Comitetul Miniştrilor va examina posibilităţile aplicării
eventualelor sancţiuni, în baza Statutului Consiliului Europei.48

Adunarea Parlamentară

Adunarea Parlamentară este prima adunare adevărat europeană din istoria continentului
şi cu cele 47 de state care sunt reprezentate în cadrul ei rămâne şi cea mai mare. Dezbaterile şi
deliberările Adunării Parlamentare, tratează în special, chestiuni de politică internaţională şi
probleme ale societăţii care exercită o influenţă considerabilă asupra guvernelor statelor membre,
dar creează totodată şi direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor. Adunarea Parlamentară
are în prezent 318 membri şi 318 supleanţi, aleşi sau numiţi de parlamentele naţionale din cadrul
membrilor acestora, fiecare ţară având între 2 şi 18 reprezentanţi, în funcţie de numărul
populaţiei acesteia.

48
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform modificărilor aduse de Protocolul nr. 14

- 25 -
Căderea zidului Berlinului a conferit Adunării o misiune unică, aceea de a contribui la
integrarea tuturor ţărilor din familia democraţiei europene. Contribuie deasemenea la pregătirea
ţărilor candidate la adeziune, promovează cooperarea între toate naţiunile Europei, şi ajută aşadar
la construirea unei Europe extinse, făra frontiere.

Adunarea are parlamentari care nu fac parte din nici un grup politic, însă majoritatea
sunt totuşi membrii permanenţi ai unuia dintre cele cinci grupuri politice: Grupul socialist,
Grupul partidului popular european, Grupul democraţilor europeni, Alianţa democraţilor şi
liberalilor pentru Europa sau Grupul pentru stânga europeană unită cu câţiva parlamentari.49

Reuniunile Adunării Parlamentare sunt publice şi au loc la Palatul Europei din


Strasbourg de patru ori pe an pentru o săptămână în sesiune plenară.

Adunarea alege Secretarul General al Consiliului Europei şi pe adjunctul acestuia,


Secretarul General al Adunării, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe Comisarul
pentru drepturile omului.

Flexibilitatea şi adaptabilitatea de care a dat dovadă Adunarea Parlamentară, în ciuda


schimbărilor intervenite în cursul ultimilor ani, a făcut posibilă integrarea noilor democraţii ale
Europei centrale şi de est în familia democraţiilor cu adevărat europene.

Secretariatul

Secretariatul General este un serviciu central al Comisiei Europene, care gestionează


procesul decizional şi garantează că politicile comunitare sunt în concordanţă cu priorităţile
politice ale Comisiei. Atribuţiile principale ale Secretariatului General sunt asigurarea coerenţei
şi a calităţii politicilor, a legislaţiei şi a activităţilor serviciilor Comisiei în toate domeniile
politice. Secretariatul sprijină deasemenea Comisia Europeană în eforturile sale vizând crearea
unei administraţii europene transparente şi responsabile, care se află în serviciul cetăţenilor.

Secretarul General are responsabilitatea direcţionării strategice a programului de lucru


al Consiliului Europei şi a bugetului organizaţiei, dar supraveghează totodată şi organizarea şi
funcţionarea curentă a Consiliului. Programul de lucru interguvernamental este aprobat de
Comitetul Miniştrilor după ce este elaborat pe baza priorităţilor anuale de către Secretarul
General al Consiliului Europei, care răspunde totodată de implementarea acestuia.

49
Irina Apetrei, Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Ed. Cantes, Iaşi, 2001, p. 317.

- 26 -
Planul strategic de acţiune, elaborat de Secretarul General al Consiliului Europei pentru
perioada 2009-2013 este structurat în zece puncte prioritare după cum urmează:

- definirea rolului şi responsabilităţilor Consiliului Europei şi stabilirea unui mandat clar;

- întărirea normelor democratice şi asigurarea respectării acestora de către statele membre;

- examinarea securităţii şi criminalităţii în statele membre, în special corupţia, spălarea de


bani, cyber-criminalitatea, traficul de fiinţe umane şi traficul cu droguri;

- avansarea programelor specifice privind drepturile omului, democraţia, refugiaţii, coeziunea


socială, cultura şi problemele de mediu;

- elaborarea noilor iniţiative care vizează lupta contra terorismului internaţional;

- lupta contra torturii şi tratamentelor degradante;

- combaterea rasismului, antisemitismului şi islamofobiei;

- promovarea egalităţii fără deosebire de sex, etnie, convingeri religioase sau politice;

- tratarea justă şi echitabilă a tuturor ţărilor, indiferent de mărime, bogăţie sau poziţionare;

- construirea unor relaţii mai eficace cu Uniunea Europeană, Naţiunile Unite, OSCE şi
organizaţiile regionale şi neguvernamentale;50

Obiectivul principal al Consiliului Europei este aşadar creearea unei unităţi mai strânse
între cele 47 de state membre, pentru protejarea principiilor care influenţează viaţa tuturor
europenilor şi care constituie fundamentul tuturor democraţiilor autentice. Protejarea libertăţii
individuale, libertaţii politice şi a supremaţiei dreptului sunt principii pe care toate statele
membre au obligaţia să le pună la baza tuturor acţiunilor guvernamentale în aşa fel încât
libertatea şi demnitatea omului cât şi bunăstarea acestora să devină principii ferme ale acestor
acţiuni.

„De la crearea sa în 1949, Consiliul a fost o forţă a păcii şi cooperării, ancorată în


patrimoniul nostru comun, în drepturile omului şi democraţie. De la căderea Zidului Berlinului în
1989 şi odată cu răspândirea valorilor democratice pe cuprinsul Europei, Organizaţia a câştigat o
nouă dimensiune politică. Astăzi, Consiliul Europei reprezintă angajamentul comun al celor 800
de milioane de europeni în favoarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept”.51

50
Thorbjorn Jagland, Secretar General al Consiliului Europei
51
Thorbjorn Jagland, Secretar General al Consiliului Europei

- 27 -
Organele Consiliului Europei specializate în materia drepturilor omului

În materia drepturilor omului, în cadrul Consiliului Europei, există organe subsidare


acestuia şi organe create prin tratate internaţionale distincte. Organ subsidar al Consililui Europei
este Comisarul Drepturilor Omului, creat în temeiul puterilor conferite de Statutul Consiliului
Europei şi de Comitetul Miniştrilor. Organele create prin tratate internaţionale distincte le putem
deosebi în felul următor: organele create de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
organele create de Carta socială europeană, Protocoalele la aceasta şi Carta socială europeană
revizuită sau organele create de alte tratate adoptate în cadrul Consiliului Europei.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a creat două organe, Comisia Europeană a


drepturilor omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 1 noiembrie 1998, a intrat în
vigoare Protocolului nr. 11., prin care vechea Curte şi-a încetat existenţa. Noua Curte Europeană
a drepturilor omului a rămas în prezent singurul organ specializat creat de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, în urma reformei.

Carta socială europeană revizuită şi protocoalele sale au creat, ca organe specifice,


Comitetul de Experţi alcătuit din şapte experţi independenţi şi Subcomitetul Comitetului Social
Guvernamental care mai apoi au fost înlocuite prin Protocolul privind amendarea Cartei sociale
europene cu Comitetul de Experţi Independenţi şi Comitetul Guvernamental.

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor


inumane sau degradante a conceput Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi a
Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante.

Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant, Convenţia


cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă
de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal au înfiinţat câte un Comitet Consultativ.

Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare prevede un Comitet de Experţi.

Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de


aplicaţiile biologiei şi ale medicinii stabileşte existenţa Convenţiei asupra drepturilor omului şi
biomedicinii, care prevede competenţe în acest domeniu Comitetului Director pentru Bioetică.

De regulă structurile instituţionale specializate în materia drepturilor omului enumerate


mai sus au exclusiv sarcina garantării drepturilor omului cu excepţia organelor care pe lângă
atribuţiunile de garantare a drepturilor omului mai prevăd şi promovarea acestora: Comisarul
Drepturilor Omului; Comitetul Guvernamental, creat prin Protocolul privind amendarea Cartei

- 28 -
sociale europene; Comitetul Director pentru Bioetică; şi cele două Comitete Consultative create
de Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant şi Convenţia pentru
protejarea persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal.

Din punct de vedere al competenţelor materiale, putem clasifica aceste organe în organe
cu competenţă specializată şi organe cu competenţă generală. În continuare vom vorbi despre
organele cu competenţă generală: Comisarul Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a
Drepturilor Omului pentru drepturile civile şi politice.

Comisarul Drepturilor Omului

Comisarul drepturilor Omului este un organ nejudiaciar, creat de Comitetul Miniştrilor,


în temeiul competenţelor recunoscute acestuia de art. 16 şi art.17 din Statutul Consiliului
Europei. Crearea acestui organ a fost decisă de cea de-a doua Reuniune la vârf a şefilor de stat şi
de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei.52

Comisarul Drepturilor Omului a fost înfiinţat în 1999, printr-o rezoluţie a Comitetului


Miniştrilor al Consiliului Europei cu ocazia anivarsării de 50 de ani a Consiliului Europei.

Rolul Comisarul Drepturilor Omului este de a promova educarea şi sensibilizarea


asupra drepturilor omului, principalele elemente ale mandatului Comisarului fiind: întărirea
respectului pentru drepturile omului, asistarea statelor membre în atingerea standardelor în
domeniu, identificarea lacunelor în legislaţiile şi practicile statelor membre, facilitarea activităţii
avocaţilor poporului sau instituţiilor similare din statele membre.

Alegerea Comisarul Drepturilor Omului se realizează de către Adunarea parlamentară,


cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3 candidaţi stabilită de Comitetul Miniştrilor.
Mandatul Comisarului Drepturilor Omului este de 6 ani şi nu poate fi înnoit. Comisarul
Drepturilor Omului nu poate exercita nici o activitate incompatibilă cu exigenţele de
disponibilitate cerute de o activitate exercitată cu normă întreagă, pe durata mandatului,
deasemenea, acesta îşi exercită funcţiile în deplină independenţă şi cu imparţialitate.

Comisarul Drepturilor Omului se bucură în exercitarea funcţiilor sale, pe teritoriul


membrilor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute în art.40 din Statutul Consiliului Europei. 53

52
A doua reuniune a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Consiliului Europei, s-a desfăşurat la
Strasbourg în perioada 10-11 octombrie 1997.
53
A se vedea art. 40, lit. a, din Statutul Consiliului Europei.

- 29 -
Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ al Consiliului Europei, cu


caracter jurisdicţional, creată printr-un tratat internaţional, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este singura curte internaţională în materia
drepturilor omului la care particularii au acces direct. Este un tribunal internaţional, cu activitate
permanentă şi cu jurisdicţie obligatorie, specializat în materia garantării drepturilor omului.

Dacă ar trebui să enumerăm pe scurt drepturile pe care Curtea Europeană a Drepturilor


Omului şi protocoalele ei le garantează, am aminti:

- dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă;


- dreptul la un proces echitabil în cauzele civile sau penale;
- dreptul de a vota şi de a participa la alegeri;
- dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
- dreptul la libertatea de exprimare (incluzând libertatea media);
- dreptul de a poseda bunuri şi de a se bucura de ele;
- de întrunire şi de asociere.

Curtea Europeană a Drepturilor interzice:

- tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante;


- pedeapsa cu moartea;
- sclavia şi munca forţată;
- discriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie;
- expulzarea cetăţenilor unei ţări şi refuzul de a-i lăsa să revină;
- expulzarea selectivă a străinilor.

Potrivit Convenţiei europene a drepturilor omului, în forma amendată prin Protocolul


nr. 11, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instituită în scopul asigurării respectării
angajamentelor rezultând pentru statele părţi din Convenţia europeană a drepturilor omului şi din
Protocoalele la aceasta.54

Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcţionează începând cu anul 1998 într-o


manieră permanentă şi se compune dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor părţi.55
Aceştia sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor, de
pe o listă cu câte 3 candidaţi prezentaţi de fiecare stat parte. Persoanele care exercită funcţia de
54
Doina Micu (1998), op. cit., p. 218.
55
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform modificărilor aduse de Protocolul nr. 11

- 30 -
judecător al Curţii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să îndeplinească
toate condiţiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu o
competenţă recunoscută. Trebuie deasemenea să îşi exercite mandatul ca judecători cu titlu
individual, şi în cursul acestui mandat nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele
de independenţă, imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter
permanent.

În legătură cu incompatibilităţile prevăzute de ultima condiţie enunţată mai sus, acestea


vizează orice activitate politică sau administrativă şi orice activitate profesională. Mai mult,
fiecare judecător va declara preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară.

Mandatul unui judecător este de 9 ani, fără posibilitatea reinvestirii.56 La prima alegere,
jumătate din numărul judecătorilor îşi vor încheia mandatul după trei ani, în scopul reînnoirii
unei jumătăţi la fiecare 3 ani. Pentru a asigura această reînnoire, la orice alegere Adunarea
Parlamentară poate decide ca unul sau mai multe mandate să aibă o altă durată, fără a putea
depăşi 9 ani sau să fie mai mici de 3 ani. Conform noilor reglementări, mandatul unui judecător
va fi de nouă ani, fără posibilitatea reinvestirii.

Când un judecător a fost ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat, acesta
va duce la sfârşit mandatul predecesorului său.

Revocarea din funcţie a unui judecător poate fi hotărâtă cu majoritatea de 2/3 din
numărul judecătorilor. Potrivit regulamentului Curţii, orice judecător poate declanşa procedura
revocării, iar judecătorul supus acestei proceduri va fi ascultat în plenul Curţii.

Secţiile (denumite camere de Convenţie) sunt constituite de adunarea Plenară, pentru o


perioadă de 3 ani. Există minim 4 secţii şi fiecare judecător este membru al uneia dintre acestea,
astfel încât fiecare să fie echilibrată din punct de vedere geografic, al reprezentării sexelor şi al
diferitelor sisteme juridice naţionale.57

Marea Cameră se compune din 17 judecători şi din 3 judecători supleanţi şi este


constituită pentru o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte obligatoriu preşedintele şi
vicepreşedintele Curţii, precum şi preşedinţii secţiilor. Marea Cameră se pronunţă asupra
cererilor introduse individual sau de state, atunci când cauza i-a fost diferită de o cameră ca
urmare a desesizării acesteia sau în caz de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la
hotărârea Camerei.

56
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform modificărilor aduse de Protocolul nr. 14
57
Stelian Scăunaş (2003), op. cit., p. 43.

- 31 -
Camerele de 7 judecători se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în faţa Curţii.
Pentru fiecare cauză, Camera cuprinde preşedintele secţiei şi judecătorul ale în numele statelor
aflate în cauză. Judecătorul ales poate fi înlocuit de un judecător ad-hoc, care va fi numit de Pre-
şedintele Curţii de pe o listă de rezervă furnizată de fiecare stat-parte.58 Camerele se pot pronunţa
atât asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale, în situaţia în care Comitetul nu le
declară inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curţii, cât şi asupra admisibilităţii şi a fondului
cererilor introduse de state.59

Comitetele se constituie de către 3 judecători aparţinând aceleiaşi secţii, pentru o


perioadă de 12 luni, prin rotaţia membrilor fiecărei Secţii, alţii decât preşedintele. Un Comitet
poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală,
atunci când o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare complementară, aceasta fiind
definitivă.

Marea Cameră, camerele şi comitetele îşi desfăşoară activitatea în permanenţă, dar


Curtea poate hotărî în fiecare an perioadele de sesiune. În acest din urmă caz, în situaţii de
urgenţă, preşedintele Curţii are posibilitatea să convoace Marea Cameră şi camerele în afara
perioadelor de sesiune stabilite.

Curtea deliberează în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând parte la


deliberări, precum şi grefierul, alţi agenţi ai grefei şi interpreţii, în funcţie de necesitate.

Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de


egalitate de voturi, se repetă votarea şi, dacă rezultă o nouă egalitate, votul preşedintelui este
preponderent.60

Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale camerelor sunt adoptate cu majoritatea


judecătorilor prezenţi şi nu se admit abţineri în chestiuni care privesc admisibilitatea sau fondul
cauzei.

Grafierul Curţii este ales pentru o perioadă de 5 ani de Adunarea Plenară, dintre
candidaţii care trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să posede, pe lângă
experienţă, cunoştinţele juridice, administrative şi lingvistice necesare exercitării funcţiilor.

Cazurile Curţii au de cele mai multe ori, forma unor plângerilor individuale, care
datorită faptului că tot mai multe persoane află despre această modalitate de recurs, sunt din ce în
ce mai numeroase.

58
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform modificărilor aduse de Protocolul nr. 14
59
Stelian Scăunaş (2003), op. cit., p. 51.
60
Idem, p. 55.

- 32 -
Tipuri de cazuri depuse la Curte, acoperă subiecte din ce în ce mai variate, cum ar fi:

- invocări de omucideri ilegale comise de forţele de securitate;


- torturi şi rele tratamente asupra deţinuţilor;
- privarea arbitrară a libertăţii;
- lipsa posibilităţii de acces la un tribunal;
- lipsa unui proces echitabil într-o perioadă rezonabilă de timp;
- ascultarea telefoanelor;
- expulzări şi extrădări;
- discriminarea homosexualilor;
- libertatea presei;
- drepturile părinţilor copiilor plasaţi în instituţii de îngrijire;
- ingerinţa în drepturile de proprietate;
- dizolvarea partidelor politice.

La 1 iunie 2010, a intrat în vigoare Protocolul nr.14, al Conventiei Europene a


Drepturilor Omului la trei luni după ce ultimul stat, Rusia, l-a ratificat într-un final triumfal.
Protocolul adoptat dealtfel, în anul 2004, oferă Curtii mijloacele procedurale pentru soluţionarea
plângerilor în durate de timp mai scurte şi îi permite în acelasi timp, să reducă timpul consacrat
de catre Curte, plângerilor inadmisibile sau repetitive, creând astfel posibilitatea tratării cu
atenţie a plângerilor ce ridică probleme importante.

Principalele modificari aduse procedurii de judecare a plângerilor in fata CEDO, prin


amendamentele aduse Conventiei sunt: instituirea formaţiunii jurisdicţionale a judecatorului
unic, introducerea unei noi conditii de admisibilitate şi luarea măsurilor necesare privind
plângerile repetitive.

Judecătorul unic va avea puterea să declare o plângere inadmisibilă, şi va permite astfel


filtrarea mai rapidă a plângerilor absolut nejustificate, pentru evitarea convocării a trei
judecatori, care să se pronunţe asupra inadmisibilităţii unei plangeri aberante din punct de vedere
juridic. Noua condiţie de admisibilitate vizează respingerea unei plângeri în cazul în care se
apreciază că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important. Iar ultima amendare importanta a
prevederilor Convenţiei, implică modificarea competenţelor Comitetelor Curtii, care vor avea
printre altele competenţa de a declara inadmisibilă sau de a radia de pe rol o plângere individuală
dacă consideră acest lucru necesar.61

61
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform modificărilor aduse de Protocolul nr. 14

- 33 -
În cadrul noului sistem cererile sunt înaintate direct Curţii. Cererile sunt înregistrate şi
examinate în privinţa admisibilităţii de un Comitet format din 3 judecători. Articolul 26 din
Protocolul nr.14 completează această precizare a Protocolului nr.11 menţionând că instanţa va
lua în discuţie cereri în cadrul unor comitete constituite din 3 judecători, în camere constituite
din 7 judecători şi din Marea Cameră constituită din 17 judecători.

Apărare drepturilor omului in Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o structură organizaţională internaţională cu caracter


interguvernamental, la nivel regional european, care posedă propria sa personalitate juridică
internaţională.

Deşi personalitatea sa juridică internaţională şi calitatea de organizaţie internaţională


sunt, încă subiect de controversă în literatura de specialitate,62 putem spune că Uniunea
Europeană este o organizaţie internaţională interguvernamentală, având propria sa capacitate
juridică internaţională.

Uniunea Europeană se compune din trei piloni, unul instituţional şi doi de cooperare
interguvernamentală. În continuare vom vorbi despre pilonul instituţional, care este constituit din
trei organizaţii internaţionale, care dispun de un sistem comun de organe: Comunitatea
Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice.

Competenţele Comunităţilor Europene se refereau iniţial la domeniul economic, nu şi la


materia drepturilor omului63. Prin procesul de formare continuă a Uniunii Europene, a apărut tot
mai mult interesul faţă de drepturile omului, aceasta devenind în prezent, prin evoluţia conjugală
a dreptului comunitar, un element central.

Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, se refereau în acord cu natura acestor


organizaţii internaţionale, doar la libertăţi de natură economică, problematica drepturilor omului
fiind abordată doar în tratatele ulterioare, puţin mai târziu.

Astfel, Actul Unic European64, în preambul, se refera la transformarea relatiilor statelor


membre intr-o Uniune Europeană prin promovarea democraţiei, bazându-se pe drepturile

62
Corneliu-Liviu Popescu (2000), op. cit., p. 64.
63
Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 208.
64
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg şi la Haga, la 17 respectiv 28 februarie 1986, şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1987.

- 34 -
fundamentale, recunoscute atât în constituţiile şi legile statelor membre, sau în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cât şi în Carta socială europeană.
Uniunea Europeană este fondată pe principiul libertăţii, al democraţiei şi al respectului
drepturilor omului.

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeanã65 confirmă din nou, în preambul,


legătura stânsă a statelor membre cu principiile libertăţii şi cele ale democraţiei, cât şi principiile
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale. Uniunea Europeană respectă
„drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi aşa
cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale
de drept comunitar”66.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a avut o influenţă puternică


asupra evoluţiei comunitare a protecţiei drepturilor omului, transferând totodată drepturile
fundamentale ale omului, în dreptul comunitar, sub forma unui sistem formal şi convenţional.

Uniunea Europeană are o activitate bogată în apărarea drepturilor omului prin


activitatea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, dar în ciuda diverselor iniţiative, în
ordinea juridică a Uniunii Europene, încă nu există legi, destinate să protejeze în mod special
aceste drepturi. Atâta timp cât caracterul pur economic al competenţelor Comunităţii era
primordial, protecţia drepturilor omului nu a preprezentat niciodată o temă de actualitate, dar
odată cu depăşirea sferei economice, s-a pus problema legăturii între dreptul comunitar şi
libertăţile fundamentale. Astfel, Curtea a recurs la instrumentele internaţionale privind protecţia
drepturilor fundamentale (Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Carta Socială
Europeană, Convenţia Europeană a Drepturilor omului), în jurisprudenţa sa.

Tratatul de la Amsterdam67, precum şi Tratatul de la Nisa68, conţin dispoziţii


importante referitoare la respectarea drepturilor omului şi cuprind deasemenea intenţia statelor
membre de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de la Luxemburg în acest domeniu.

Tratatul de la Amsterdam, prevede pentru prima oară că „Uniunea se întemeiază pe


principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
precum şi ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre.”69

65
Tratatul asupra Uniunii Europene a avut loc la Maastricht la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1993.
66
A se vedea art. F, par. (2), din Tratatul asupra Uniunii Europene.
67
Tratatul de la Amsterdam, a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
68
Tratatul de la Nisa, a fost semnat la 26 februarie 2001, şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
69
A se vedea art.6, par. (1), fostul Articol F, din Tratatul de la Amsterdam.

- 35 -
Pe baza unor prevederi ale Tratatului, actele instituţiilor comunitare sunt supuse
controlului jurisdicţional al Curţii, în ce priveşte respectarea drepturilor omului, cu posibilitatea
suspendării unor drepturi, în cazul în care se constată un abuz din partea unui stat membru.

Tratatul de la Amsterdam stipulează deasemenea intenţia UE de a lupta pentru


combaterea rasismului şi a xenofobiei. La cererea Consiliului European de la Viena (decembrie
1998), Comisia Europeană a elaborat o Comunicare la 26 mai 1999, pentru a pregăti Consiliul
European de la Köln, în care a stipulat măsuri de combatere a acestor forme de discriminare.

Decizia de a elabora o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost


luată la Consiliul European de la Köln din 3 - 4 iunie 1999. Preambulul Cartei prezintă hotărârea
statelor membre de a împărtăşi „un viitor paşnic întemeiat pe valori comune.”

Prin tratatele menţionate, se accentuează importanţa deosebită a abordării politice a


drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene, drepturi al căror respect deplin a devenit o
condiţie de apartenenţă şi de aderare la Uniune. Determinarea acestor drepturi fundamentale, se
face pe baza textelor internaţionale referitoare la drepturile omului şi nu în ultimul rând, pe baza
tradiţiilor constituţionale comune ale statelor membre.

Curtea de Justiţie, a pornit de la dispoziţiile pur economice ale dreptului comunitar şi a


ajuns într-un final să adapteze o serie de drepturi sociale în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Carta Drepturilor Fundamentale

Carta Drepturilor Fundamentale în Uniunea Europeană a luat naştere la Consiliul


European desfăşurat la Koln, în perioada 3-4 iunie 1999. Consiliul a luat în considerare faptul că,
în stadiul prezent al dezvoltării Uniunii Europene, drepturile fundamentale trebuie consolidate şi
scoase totodată în evidenţă prin această Carta. Decizia Consiliului se regăseşte în Anexa IV a
Concluziilor Preşedinţiei Consiliului European de la Koln, unde se arată că „Protecţia drepturilor
fundamentale este principiul fondator al Uniunii şi un instrument indispensabil pentru
legitimitatea sa. Obligarea Uniunii de a respecta drepturile fundamentale a fost confirmată şi
definită de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie. În viziunea Consiliului, Carta trebuie să
cuprindă drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi drepturile procedurale conferite de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi derivate din tradiţia constituţională a ţărilor
membre".70

70
A se vedea Presidency Conclusions - Cologne, European Council, 3-4 June 1999, p. 44 şi 45.

- 36 -
Preambulul Cartei, reafirmă opţiunea statelor membre de a colabora pentru a promova
valorile comune la care aderă. Textul reprezintă oarecum rezultatul unui compromis, multe
elemente fiind îndepărtate, pentru a nu atenta la vreo prevedere constituţională naţională, scopul
final fiind crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie.

Din punct de vedere structural, Carta este împărțită în șapte titluri, care acoperă
recunoaşte tuturor drepturilor, libertăţilor şi principiilor fundamentale ale Uniunii, sub forma
următoarelor capitole: Demnitate, Libertate, Egalitate, Solidaritate, Drepturile Cetățenilor,
Justiția și Dispozițile care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei

Primul titlu stipulează că demnitatea umană este inviolabilă și insistă totodată pe dreptul
la viaţă. Interzice condamnarea la pedeapsa cu moartea şi execuția. Dreptul la integritatea psihică
şi mentală are implicaţii directe în cadrul medicinii şi a biologiei, Carta interzicând practici
eugenice, transformarea corpul uman sau părţi ale acestuia în sursă de venit şi clonajul
reproductiv al fiinţelor umane.

Al doilea titlu consacră dreptul la libertate şi siguranţă, care implică respectul vieţii
private şi familiale, cât şi respectul domiciliului. Articolul 8 din Cartă consacră dreptul la
protecţia datelor personale, drept care a izvorit din Convenţia Europeană pentru protejarea
indivizilor cu privire la datele personale procesate automat din 28 ianuarie 1981. Dreptul la
libera conştiinţă, la libertatea gândirii şi a religiei este afirmat, la fel ca şi dreptul la obiecţiunea
de conştiinţă, care însă se exercită în concordanţă cu normele naţionale în domeniu. Dreptul la
libertatea de exprimare cuprinde atât dreptul de a exprima opiniile, cât şi acceptarea libertăţii şi
pluralismului mediei. Dreptul la educaţie şi la formare continuă, cât și posibilitatea de a urma
gratuit învăţământul obligatoriu sunt stipulate în art. 14.

În ciuda faptului că dreptul de a munci, dreptul de a se stabili sau de a presta servicii în


orice stat membru, se referă la accesul liber și nemijlocit al cetățenilor la aceste domenii, dreptul
de a desfășura o activitate comercială este recunoscut doar în conformitate cu legislațiile
naționale. Carta prevede dreptul la condiţii de muncă egale, cu cele de care beneficiază cetăţenii
Uniunii. Dreptul la liberă iniţiativă este stipulat la art. 16 având ca sursă jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Comunităţilor europene. Dreptul la proprietate reglementat de articolul 17 stipulează
protecţia asupra proprietărilor, dar în cazul exproprierii în interes public prevede doar acordarea
unei desăgubiri în timp util. Legislaţia română este mai avansată în acest sens și stipulează că
„nimeni nu poate expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire."71

71
A se vedea art. 44, alin. 3 din Constituţia României.

- 37 -
Al treilea titlu afirmă pricipiile egalității în drepturi a tuturor persoanelor și semnifică
totodată interzicerea oricăror forme de discriminare bazate mai ales pe sex, rasă, origine etnică
sau socială sau orientare sexuală. Un loc aparte îl ocupă şi drepturile persoanelor în vârstă şi a
persoanelor cu dizabilităţi pentru care se folosesc ca standarde actele Comunităţii72. Aici se
reglementează şi drepturile copiilor, considerându-se că în toate actele referitoare la copii trebuie
să se ia în considerare cu precădere, interesele superioare ale acestuia.

Titlul care priveşte solidaritatea, garantează dreptul lucrătorilor la informare şi la


consultare în cadrul întreprinderii, cât şi pe cel de a negocia contractele colective de muncă.
Sursa acestor drepturi o constituie acquis-ul social al Uniunii, pe care nu toate statele l-au
adoptat în unanimitate, împiedicând astfel, acordarea unui caracter juridic sau politic Cartei.
Dreptul la grevă este expres menţionat în art. 28. Se mai adaugă drepturi care privesc durata
muncii şi drepturi corelative, respectiv dreptul la condiţii de muncă decente etc. Dreptul de
muncă a copiilor este reglementat în art.32 în așa fel încât, vârsta minimă să corespundă vârstei
la care încetează învăţământul obligatoriu. Se reafirmă că Uniunea respectă şi recunoaşte dreptul
persoanelor care se deplasează legal în cadrul ei, la accesul prestaţilor de securitate socială.

În cadrul următorului titlu, se abordează dreptul cetățenilor de a alege și de a fi aleși în


cadrul alegerilor locale și se pune deasemena accent pe dreptul la un tratament imparţial,
echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi a agenţiilor
Uniunii. Accesul nemijlocit la documentele Uniunii, indiferent de suportul pe care acestea se
află, este asigurat de articolul 42. Orice persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul
social într-un stat membru are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European sau de a apela
la Ombudsmanul European. Articolul 45 (1), prevede libera circulație a cetăţenilor Uniunii, care
dobândesc astfel implicit și dreptul la şedere liberă pe teritoriul oricărui stat membru. Libera
circulaţie a cetățenilor şi eliminarea controalelor obligatorii la frontiere, face parte din procesul
trecerii de la economia centralizată la conceptul de piaţă liberă, care nu poate fi materializat
altfel decât prin eliminarea tuturor frontierelor interne.

Penultimul titlu din Cartă, se referă la justiție, mai exact la prezumţia de nevinovăţie şi
dreptul la apărare cât și la dreptul de a beneficia de un proces echitabil. Articolul 50 prevede că
nici un cetățean nu poate fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune.

Dispoziile finale reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei, şi prevăd că nu sunt


permise restrângeri şi atingeri ale drepturilor şi libertăţilor recunoscute, în domeniile de aplicare
a dreptului Uniunii precum şi a dreptului internaţional doar în condiţii expres prevăzute de lege.
72
A se vedea art. 23 din Carta Socială Europeană revăzută şi art. 24 şi 25 din Carta Comunităţii pentru drepturile
la fondul social al lucrătorilor şi art. 15 din Carta Socială Europeană.

- 38 -
Dacă analizăm Carta mai amănunţit, observăm ca se poate face o distincţie între patru
mari categorii de drepturi:

- drepturi standardizate, care aparţin coşului drepturilor fundamentale: demnitatea umană


(art.1), libertatea de gândire şi de conştiinţă (art.10), dreptul de proprietate (art.17), egalitatea
în faţa legii (art.20),

- drepturi moderne sau noi, aşa-numitele drepturile fundamentale de generaţie a treia: protecţia
datelor cu caracter personal (art.8), protecţia mediului înconjurător (art.37), drepturile
consumatorilor (art.38), dreptul la o bună administrare (art.41), dreptul de acces la
documente şi informaţii ale UE (art.42);

- drepturi litigioase: dreptul la căsătorie (art.9), dreptul de a desfăşura o activitate comercială


(art.16)

- drepturi nelitigioase care depăşesc sistemul de drept al Uniunii: interzicerea pedepsei cu


moartea (art.2), interzicerea sclaviei, a muncii forţate şi traficului uman (art.5), etc.73

Carta Drepturilor Fundamentale în Uniunea Europeană, are o utilitate redusă atâta timp
cât există Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. O astfel de Cartă este însă un element
important de identitate europeană şi reprezintă o încercare de apropiere a Uniunii de cetăţeanul
european prin depăşirea sistemelor de protecţie naţionale, fără înlăturarea acestora. Carta
încearcă astfel, să creeze o legătură strânsă între naţionalii Uniunii, în scopul promovării şi
protejării drepturilor acestora. Un alt aspect care trebuie abordat în cadrul subiectului utitilităţii
Cartei, este susţinerea constituţionalismului european, prin conturarea mai clară a operei de
unificare politică a statelor membre.74

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reprezintă primul pas către


elaborarea unei Constituţii Europene. Datorită insistenţelor Marii Britanii, Spaniei, Suediei,
Finlandei, Irlandei şi Danemarcei, Carta rămâne deocamdată un simplu act politic menit a
apropia cetăţenii de Uniune. Carta este astfel mai degrabă un catalog de drepturi care reproduce
prevederi normative comunitare, jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,
prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţă Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Carta aduce totodată în discuţie, principiul controlului respectării drepturilor
omului de instituţiile supra-naţionale în defavoarea statalităţii şi a suveranităţii.

73
Nicolae Păun, Georgiana Ciceo, Europa Unită, Europa Noastră, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca,
2003, p. 213.
74
Herta Däubler-Gmelin, Eine europäische Charta der Grundrechte - Beitrag zur gemeinsamen Identität, discursul
Ministrului Federal al Justitiei, Prof. Dr. Herta Däubler-Gmelin la 27 aprilie 1999 în Köln.

- 39 -
Din nefericire, frica unor state membre de supra-naţionalitate, nu face decât să
prelungească procesul de unificare politică, în cadrul Uniunii Europene.

La nivelul Uniunii instituţiile implicate în respectarea drepturilor omului sunt:


Parlamentul European şi Avocatul Poporului (Ombudsman), Comisia, Consiliul Miniştrilor, în
particular Curtea Europeană de Justiţie.75

Parlamentul European susţine, în Europa şi pe plan mondial, respectarea drepturilor


fundamentale ale omului, a libertăţii şi a democraţiei. În ceea ce priveşte drepturile omului,
Parlamentul European ia iniţiative specifice în următoarele domenii: prevenirea torturii, protecţia
minorităţilor, preîntâmpinarea conflictelor, promovarea drepturilor femeii şi ale copilului şi
protecţia militanţilor pentru drepturile omului. În cadrul Parlamentului European, exisă o
Subcomisie pentru drepturile omului, şi o serie de comisii permanente care se ocupă de probleme
referitoare la protecţia şi promovarea drepturilor omului în afara şi în cadrul Uniunii Europene.
În fiecare an, Parlamentul decernează premiul Saharov persoanelor sau organizaţiilor care luptă
pentru libertatea de gândire.

Ombudsmanul European acţionează ca intermediar între cetăţean şi autorităţile Uniunii.


Articolul 43 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se referă la dreptul de a
înainta plângeri către Ombudsmanul European: „orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice
persoană fizică sau juridică care are reşedinţa sau sediul social într-un stat membru au dreptul de
a sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în activitatea
instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene în exercitarea funcţiei sale jurisdicţionale.”

Curtea Europeană de Justiţie asigură concordanţa acţiunii statelor UE şi a instituţiilor


UE cu prevederile tratatelor şi împreună cu Consiliul şi Comisia implementează politicile în
domeniul drepturilor omului.

Uniunea Europeană în relaţii internaţionale privind drepturile omului

Respectul drepturilor omului trebuie să meargă dincolo de simplele declaraţii de


principii, pentru a deveni cu adevărat, o condiţie de aderarea la Uniunea Europeană. Drepturile
fundamentale trebuie să se impună cu putere în relaţiile Uniunii cu statele candidate la aderare,
atât în momentul negocierii cât şi al încheierii acordurilor de asociere. Aceste acorduri de

75
Nicolae Păun, Georgiana Ciceo (2003), op. cit., p. 168.

- 40 -
asociere cuprind aşadar, şi prevederi referitoare la drepturile omului, sub forma unor clauze de
condiţionare.

O etapă prealabilă pentru aderarea la UE o constituie apartenenţa la Consiliul Europei.


Această condiţie, necesară, dar nu suficientă, este deosebit de importantă mai ales pentru statele
fost comuniste unde respectul drepturilor omului nu fusese una din preocupările majore şi unde
s-au făcut paşi importanţi spre o evoluţie pozitivă.76

Uniunea Europeană acordă o atenţie deosebită problematicii drepturilor fundamentale


ale omului, realitate ce rezultă şi din condiţiile de fond şi cele de natură politică stabilite, care
trebuie îndeplinite de orice stat care doreşte să adere la această organizaţie internaţională. Astfel,
criteriile avute în vedere de Comisia Europeană pentru acordarea avizului favorabil la cererile de
aderare formulate de ţările candidate sunt: existenţa statului de drept (principiul separaţiei
puterilor în stat, pluralismul politic), constituirea instituţiilor democratice, respectarea drepturilor
omului şi protecţia minorităţilor, extinderea şi funcţionarea economiei de piaţă.77

În relaţiile internaţionale, Uniunea Europeană sprijină activ eforturile Naţiunilor Unite


în direcţia determinării guvernelor să creeze instituţii naţionale de protecţie a drepturilor omului.
Cu toate acestea, ca entitate transnaţională, ea nu beneficiază de astfel de instrumente şi instituţii.

Pe măsură ce responsabilităţile asumate de Comunitate sunt din ce în ce mai mari în


domeniul celei de a treia axe (libertate, securitate şi justiţie) nevoia de a garanta, la nivel
comunitar, drepturile celor afectaţi de deciziile sale devine din ce în ce mai actuală.
Transformarea politică a Uniunii într-o nouă realitate, care este altceva decât suma a 27 de state
membre, a devenit un imperativ care nu mai poate fi ocolit.

Cea mai importantă proclamaţie a secolului XX în domeniul drepturilor omului care a


protejat cetăţenii Europei în toţi aceşti ani, a fost Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948. Ea a reprezentat nu
numai sursa de inspiraţie dar şi baza pentru elaborarea Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului adoptată la mai puţin de doi ani după Declaraţie. 78

76
Selejan-Guţan Bianca (2004), op. cit., p. 243.
77
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 167.
78
Henry Steiner, Philip Alston, International Human Rights in Context: Law, Politics, Morals, University Press,
Oxford, 2000, p. 68.

- 41 -
3. PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI PE PLAN NAŢIONAL

După cel de-al doilea război mondial, ca urmare a evoluţiei societăţii internaţionale,
protecţia dreptului internaţional a fost recunoscută ca aplicându-se într-o oarecare măsură şi
individului în cadrul drepturilor omului.79

La scurt timp după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10


decembrie 1948, acest act a fost incriminat de către reprezentanţii fostelor ţări socialiste şi ai
regimurilor “socializate”, pentru faptul că consacra o concepţie a drepturilor omului mult prea
influenţată de o filozofie liberală de tip individualist, care nu acorda suficientă importanţă
drepturilor economice, sociale şi culturale.80

Pentru început, vom face o distincţie clară între poziţia României din etapa regimului
totalitar comunist, când aplicarea drepturilor omului a fost împiedicată substanţial şi cea de după
Revoluţia din decembrie 1989, când România a fost proclamată stat democratic. Împărţirea în
cele două etape istorice se justifică pe deplin pentru o mai bună înţelegere a atitudinii
contradictorii, pe care România a avut-o faţă de drepturile omului, în general, şi faţă de dreptul
internaţional în această materie, în special.81

Problematica drepturilor omului în România înainte de 1989

În contextul Revoluţiei de la 1848, problematica drepturilor omului, a început să capete


un contur mai modern în România. Totuşi, elemente unei “preistorii” româneşti în domeniul
drepturilor omului au existat deja în secolul al XV-lea. În anii ce au urmat Unirii Principatelor
(1859), au fost elaborate o serie de instrumente juridice, bazate pe o concepţie nouă, mai
umanistă, în care au fost consacrate drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin Constituţia de la 1866,


Această lege fundamentală a României, a fost elaborată pe baza consultării contituţiilor ţărilor
europene cu tradiţii democratice mai îndelungate, în special pe baza constituţiei Belgiei.
Constituţia României din 1923 marchează un pas important în direcţia consolidării instituţiei
drepturilor cetăţeneşti, instituţie care conceptual, în materie de drepturi, s-a dezvoltat şi a

79
Alexandru Boltineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 89.
80
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, p. 19.
81
Thomas Büergenthal , Renate Weber (1996), op. cit., p. 201.

- 42 -
dobândit o incontestabilă statură europeană, graţie demersurilor ştiinţifice ale unei pleiade de
jurişti, diplomaţi şi istorici români.82

Dictatura regelui Carol al II-lea a inaugurat o perioadă în istoria României, în care


încălcarea drepturilor omului, a constituit regula sistemului politic. Constituţia din 1938, în
condiţiile instaurării dictaturii regale, a creat mijlocul practic de suspendare a garanţiilor
constituţionale, privitoare la drepturile fundamentale.83

După cel de-al doilea război mondial şi până în 1989, în România a existat un regim
dictatorial comunist, bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul Comunist
Român. Dacă formal structurile de stat erau distincte de cele ale partidului, în realitate deciziile
statului român erau deciziile partidului comunist. Intr-un asemenea cadru imposibilitatea
existenţei unei structuri asociative care să se preocupe de apărarea drepturilor omului a fost
evidentă. Deşi România era membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi avea obligaţia respectării
Cartei O.N.U. şi a pactelor internaţionale referitoare la drepturile omului ratificate de România,
drepturile omului în timpul regimului comunist, nu au fost respectate. În 1975 România îşi
asuma conţinutul Actului Final de la Helsinki, inclusiv prevederile acestuia referitoare la
drepturile omului, fără însă a avea un efect real, faţă de respectarea principiului drepturilor
omului de către regimul comunist. Libertatea de exprimare, libertatea de conştiinţă şi accesul la
informaţie, în continuare nu au fost recunoscute. După 1980, România şi-a înăsprit atitudinea în
relaţiile externe, exprimându-şi rezervele faţă de adoptarea Documentului Final al Reuniunii de
la Viena din 15 ianuarie 1989, cu privire la respectarea şi promovarea drepturilor omului.

Cadrul juridic al drepturilor omului în România postdecembristă

Revoluţia Română din 1989 a dus la înlăturarea regimului totalitar comunist din România
la 22 decembrie 1989 şi la executarea preşedintelui Republicii Socialiste, Nicolae Ceauşescu.
Ceea ce părea a fi un sistem de neclintit, s-a prăbuşit cu o viteză ameţitoare ca urmare a unor
tensiuni interne insolubile, acumulate în timp.

După ce câteva transformări fundamentale s-au produs în atitudinea reală faţă de


problematica drepturilor omului, Ministerul Afacerilor Externe român a declarat oficial la data
de 6 ianuarie 1990 că România şi-a retras toate rezervele şi declaraţiile interpretative referitoare
la Documentul de la Viena, acceptându-l în totalitate.

82
Adrian Năstase (1992), op. cit., p. 118.
83
Idem, p. 119.

- 43 -
Constituţia din 8 decembrie 1991, a stabilit cadrul juridic al drepturilor omului, afirmând
în articolul 1 (3) că “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate”.

Articolul 1 nu conţine singura dispoziţie constituţională referitoare la drepturile omului,


alte două articole ale Constituţiei din 1991 au o mare importanţă în acest sens. Astfel, potrivit
articolului 11 tratatele ratificate devin parte a dreptului intern, iar potrivit articolului 20
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se
fac în concordanţă cu declaraţia Universală, Declararia Universala a Drepturilor Omului, cu
pactele si celelalte tratate la care Romania este parte. În caz de neconcordanţă, reglementările
internaţionale cu privire la drepturile omului au prioritate faţă de cele interne. În Titlul I al
Constituţiei sunt consacrate o serie de principii generale, indispensabile pentru înţelegerea
instituţiilor ce sunt reglementate în titlurile ulterioare

După Decembrie 1989, Statul român a avut în vederea reafirmarea unor valori
fundamentale ale dreptului internaţional şi a tradiţiilor de prietenie între România şi o serie de
alte ţări, în spiritul respectului pentru drepturile omului. Astfel, tratatele de prietenie, cooperare
şi bună vecinătate între România şi Republica Elenă sau între România şi Republica Turcia de
exemplu, reafirmă necesitatea constituirii relaţiilor dintre state, bazate pe valorile general-umane
ale libertăţii, democraţiei, pluralismului, solidarităţii şi ale respectării drepturilor omului. De
asemenea, tratatul cu privire la relaţiile prieteneşti şi la cooperarea între România şi Republica
Polonă, reafirmă necesitatea respectării principiilor democraţiei şi justiţiei, precum şi a înfăptuirii
depline a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.84

Înscrierea valorilor umaniste şi cerinţa respectării ordinii de drept în cadrul prevederilor


noilor tratate semnate de România, se află în legătură reciprocă cu dorinţa de integrare în
circuitul european şi mondial şi în organismele internaţionale, pentru a beneficia de sprijinul
marilor ţări democratice. Astfel, în Tratatul de înţelegere amicală şi cooperare între România şi
Republica Franceză, Franţa se angajează să favorizeze dezvoltarea şi aprofundarea relaţiilor
dintre România şi Comunităţile Europene, sprijinind ţara noastră în eforturile pentru edificarea
unei societăţi democratice.85 În Tratatul între România şi Republica Federala Germania privind
cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa se prevede că cele două părţi acordă cea mai
mare însemnătate obiectivului Unităţii Europene pe baza drepturilor omului, democraţiei şi
statului de drept. Tratatul acordă o mare însemnătate participării României ca membru al

84
M.O. al României nr. 112 din 31 mai 1993.
85
M.O. al României nr. 65, din 13 apilie 1992.

- 44 -
Consiliului Europei, în vederea integrării în comunitatea statelor, bazată pe aceste valori.
Germania “sprijina eforturile in vederea crearii conditiilor pentru o continua apropiere
economica si politica a Romaniei de Comunitatea Europeana, in special prin incheierea unui
acord de asociere”.86

În următorii ani au fost încheiate tratate politice care se bazează pe tradiţiile de prietenie,
colaborare şi bună vecinătate între România şi Republica Bulgaria, România şi Republica
Federală Iugoslavia, România şi Republica Ungară sau România şi Ucraina.

Relaţiile României cu organismele interguvernamentale

Relaţiile României cu O.N.U.

Premisele unei noi ordini internaţionale au luat naştere la 26 iunie 1945, după încetarea
celui celui de-al doilea război mondial, la încheierea Conferintei Naţiunilor Unite pentru
Organizaţia Internatională. În această dată memorabilă, principalele puteri aliate, au semnat la
San Francisco, Carta Naţiunilor Unite, document care a avut misiunea de a răspândi libertatea şi
pacea în lume şi de a determina promovarea şi protecţia drepturilor omului. Din preambul acestei
Carte, putem extrage unul dintre scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite, care arată hotărârea
popoarelor lumii de a proclama din nou credinţa în “drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor…”87

Organizaţia Naţiunilor Unite are obligaţia să favorizeze “respectarea universală şi


efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru toţi, fără distincţie de rasă, de
sex, de limbă sau de religie”.88

Statutul de membru al României în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost dobândit în


iarna anului 1955, printr-un val de extindere ce a cuprins 16 ţări. În 1970, România a semnat
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Ratificarea
tuturor convenţiilor importante elaborate sub egida O.N.U. în domeniul drepturilor omului, s-a
înfăptuit abia după Revoluţia Română din 1989, eveniment care datorită schimbării politicilor
ţării noastre pe tema drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a marcat începutul real al
activităţilor şi preocupărilor României în cadrul acestui organism.

86
M.O. al României nr. 237, din 24 septembrie 1992.
87
Alexandru Boltineanu, Adrian Năstase (2000), op. cit., p. 95.
88
A se vedea art. 55, lit. c, din Carta Natiunilor Unite.

- 45 -
Perioada imediat următoare a marcat semnarea Convenţiei cu privire la drepturile
copilului, Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante. În 1990, anul semnării acestor convenţii, a fost abolită pedeapsa cu moartea, ca mai
apoi, în 1991 să fie ratificat al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea. Deasemena putem aminti aici că în anul
1992 a fost semnat şi Acordul dintre Guvernul României şi Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite
pentru Refugiaţi (UNHCR).89 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi primele 10 protocoale adiţionale, au fost ratificate de România în 1994.

Unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituţionale îl constituie
fără îndoială Titlul II din Constituţia României, intitulat “Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale”. Acest Titlu nu cuprinde doar o enumerare a drepturilor libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale, ci enunţă totodată garanţii de natură să asigure respectarea lor. Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omului, precum
şi modalităţile principale prin care aceste drepturi sunt enunţate în constituţiile marilor state ale
Europei, au avut un rol decisiv la elaborarea acestui titlu.

Toţi cetăţenii ţării, beneficiază de drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie şi legi,
care prevăd la rândul lor egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără
discriminări. În acest sens atât în Constituţia României din 1991 cât şi în varianta revizuită din
2003, articolul 16 (2) stabileşte căt se poate de clar că “nimeni nu este mai presus de lege”. Cu
toate acestea, Constituţia diferenţiază regimul cetăţenilor români de cel al cetăţenilor străini.
Funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare de exemplu, pot fi ocupate doar de persoane cu
cetăţenia română şi domiciliate în ţară.90 În acest fel apare o neconcordanţă între principiile de
nediscriminare şi refuzul drepturilor de a ocupa aceste funcţii, de către cetăţenii care au
domiciliul în Romania, dar nu au cetăţenia acestui stat.

Apare astfel o deosebire între două categorii de cetăţeni: cetăţeni români care au
domiciliul în ţară şi cetăţeni români care au domiciliul în străinătate. Protecţia statului român este
oferit şi cetăţenilor români aflaţi în străinătate, care se bucură de acţiunile statului român pentru
pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, cu
respectarea legislatiei statului ai carui cetateni aceştia sunt.91 Aşa, de exemplu, până la revizuirea
Constituţiei din 2003, cetăţenii români aflaţi în străinătate, nu au fost obligaţi să efectueze
serviciul militar, aşa cum au fost obligaţi compatrioţii acestora, aflaţi pe teritoriul României.

89
Thomas Büergenthal , Renate Weber (1996), op. cit., p. 205.
90
A se vedea art. 16, alin. 3 din Constituţia României.
91
A se vedea art. 7 din Constituţia României.

- 46 -
Statul a demarat o acţiune amplă în perioada postdecembristă pentru recuperarea
românilor care din diferite motive şi-au pierdut cetăţenia dobândită prin naştere, acordându-le
privilegiul redobândirii cetăţeniei originale cu opţiunea păstrării cetăţeniei lor actuale. O inovaţie
conceptuală majoră a Tratatul asupra Uniunii Europene este cetăţenia europeană, care se
suprapune, fără a se substitui însă cetăţenia naţională şi se dobândeşte de către orice persoană,
având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Trebuie să menţionăm la capitolul de realizări şi faptul că ţara noastră, a colaborat cu


numeroase instituţii specializate ale O.N.U, precum: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO). România a
fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate de patru ori până acum, cel mai recent
când a fost aleasă de către statele membre la 23 octombrie 2003 cu 179 de voturi.92

Relaţiile României cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE)93 a fost creeata în anul


1973, initial sub numele de Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE),
cunoscută mai apoi ca "procesul de la Helsinki". CSCE a constituit un forum de dialog si
negocieri între blocul sovietic şi occident.

Evoluţiile apărute în anii ‘90 au impus schimbări fundamentale al procesului început la


Helsinki. Catalogul de drepturi, a fost suplimentat prin includerea drepturilor privind minorităţile
naţionale, concentrat pe activitatea de prevenire a conflictelor interetnice. Mandatul Înaltului
Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale ocupă un rol aparte în raporturile României cu
O.S.C.E., deoarece reafirmă împărtăşirea bunelor practici în gestionarea domeniu convieţuirii
inter-etnice, esenţial în asigurarea stabilităţii, securităţii şi dezvoltării democratice în spaţiul
OSCE pe ansamblu.

Documentele elaboratede către O.S.C.E. au un caracter politic, ceea ce obligă statele care
le-au adoptat, să le şi respecte iar dacă aceste documente sunt incluse în legislaţia internă, ele
dobândesc în mod automat forţă juridică obligatorie.94

92
„http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=8073”
93
Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta din 1994, a hotărât adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (OSCE).
94
De exemplu, Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umană, care a fost inclus în “Tratatul
între România şi Republica Federală Germania privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa” (art. 15)

- 47 -
Relaţiile României cu Consiliul Europei.

După Revoluţia din decembrie 1989, prioritatea zero a noului stat de drept, a fost
garantarea conform Constituţiei, a drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului şi aderarea
la Consiliul Europei. Cererea de aderare a fost depusă oficial de către România, la 19 decembrie
1991 şi a fost aprobată la nici trei ani de la depunere. La 7 octombrie 1993 România a semnat
documentele statuare de aderare şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului, devend astfel membră cu drepturi depline a Consiliului Europei.

Cu prilejul aprobării calităţii de membru, Adunarea Parlamentară a făcut câteva


recomandări, pe care statul român trebuia să le îndeplinească pentru asigurarea compatibilităţii
principiilor Consiliului Europei cu starea de fapt şi de drept din România. Aceste recomandări se
refereau printre altele la separarea puterilor în stat, independenţa judecătorească, asigurarea
independenţei presei, asigurarea condiţiilor pentru funcţionarea liberă a structurilor
administraţiei locale, protecţia minorităţilor naţionale, restituirea proprietăţilor bisericeşti,
îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie şi la dezincriminarea homosexualităţii.

În perioada de după admiterea în Consiliul Europei, România a semnat şi a ratificat mai


multe documente referitoare la drepturile omului. Au fost ratificate Convenţia Europeană a
drepturilor omului şi cele 11 Protocoale adiţionale, Convenţia Europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante şi cele două Protocoale la
Convenţie, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale etc., şi au fost semnate Carta
Europeană a limbilor regionale sau minoritare şi Carta Europeană a autonomiei locale.95

La data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,


deschizând cu acest prilej calea petiţiilor individuale în faţa CEDO.

În cursul anului 1995 relaţia României cu Consiliul Europei, a cunoscut o uşoară


tensiune, datorită unui paragraf din Recomandarea 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului
Europei: „În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparţinând unei minorităţi
naţionale, vor avea dreptul să dispună de administraţie locală sau autonomă corespunzătoare, sau
de un statut special, conform situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia
naţională a statului".96 Situaţia a gasit o rezolvare în textul final al Tratatul de bază cu Ungaria97,
care face referire la Recomandarea 1201, însa conţine o menţiune care afirmă că România nu are
obligaţia să acorde dreptul la un statut special de autonomie teritorială, bazată pe criterii etnice.

95
Thomas Büergenthal, Renate Weber (1996), op. cit., p. 209.
96
A se vedea art. 11 din Recomandarea 1201 din 1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.
97
Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate cu Ungaria a fost semnat la 16 septembrie 1996, la Timisoara.

- 48 -
Tratatele internaţionale privind drepturile omului aplicate în România

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Articolul care reglementează situaţia juridică a tratatelor internaţionale privind drepturile


omului din Legea fundamentală a României prevede că: “Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”98

După o analiză superficială a acestui text, putem semnala faptul că articolul 20 din
Constituţia României, consacră supremaţia dreptului internaţional faţă de dreptul intern, aşadar
Legea fundamentală a României trebuie să fie interpretată în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Totodată neconcordanţa între tratatele internaţionale şi reglementările interne, oferă prioritate
reglementărilor internaţionale faţă de cele cu caracter intern.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat, însă menţionarea ei în


cadrul acestui articol, denotă faptul că are un statut de autoritate de necontestat.

Dispoziţiile art.20, în perspectiva aplicării lor, implică două aspecte majore. Primul
aspect îl priveşte pe legiuitor, care este obligat să verifice dacă proiectele de legi pe care le
discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care România este parte. Al doilea
aspect, priveşte autorităţile publice competente, care negociază, semnează şi ratifica tratatele
internaţionale. Aceştia trebuie să manifeste o atenţie sporită la observarea corelaţiei dintre
prevederile dreptului internaţional şi prevederile dreptului românesc, deasemenea trebuie să
identifice situaţiile în care procedeul rezervelor poate fi folosit.99

Primul articol al Constituţiei României prevede faptul că „respectarea Constitutiei, a


suprematiei sale si a legilor este obligatorie”.100 Supremaţia Constituţiei aşadar, permite
ratificarea unui tratat internaţional care ar contraveni prevederilor sale, doar cu condiţia ratificării
acesteia cu rezervele corespunzătoare.

98
A se vedea art. 20, alin. 1 şi 2, din Constituţia României.
99
Antonie Iorgovan, Constituţia României, comentată şi adnotată, R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 49.
100
A se vedea art. 1, alin. 5, din Constituţia României.

- 49 -
Articolul din Constituţia României, care obligă statul român să-şi îndeplinească
obligaţiile pe care le are, conform tratatelor internaţionale şi care reglementează totodată
transformarea unui tratat în lege internă, prevede următoarele: „Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.”101

Dacă comparăm acest articol cu articolele similare din Constituţiile Franţei şi a Statelor
Unite ale Americii, observăm că Franţa acordă prioritate tratatelor la care a devenit parte, cu
condiţia reciprocităţii102, iar SUA consideră că tratatele reprezintă “Legea supremă a ţării”103

Ţara noastră nu a semnat de fiecare dată convenţiile elaborate sub egida ONU
necondiţionat, ci a formulat deseori rezerve sau a decis să nu accepte unele prevederi ale
acestora. În continuare vom descrie situaţia României referitoare la ratificarea celor mai
importante convenţii elaborate sub egida ONU:

- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost


semnată în 1970 şi ratificată în 1990, fără recunoaşterea dreptului de petiţie individuală la
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (art.14);

- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau


degradante, ratificată prin Legea nr.19/1990, fără recunoaşterea Competenţei Comitetului
împotriva Torturii de a primi şi soluţiona plângeri inter-state precum şi petiţii individuale
(art.21);

- Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, la care România a acces


în 1950;

- Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, ratificată în


1978;

- Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost


ratificată în 1982;

- Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost ratificată în 1990;

- Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor şi Protocolul privind regimul refugiaţilor au fost


ratificate prin Legea nr.46/1991.

101
A se vedea art. 11, alin. 1, 2 şi 3, din Constituţia României.
102
A se vedea art. 55, din Constituţia Republicii Franceze.
103
A se vedea art. VI, par. 2, din Constituţia Statelor Unite ale Americii.

- 50 -
Alte Convenţii privind drepturile omului elaborate în cadrul ONU şi ratificate de
România de-a lungul timpului sunt: Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta
minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor; Convenţia cu privire la drepturile politice
ale femeilor; Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiunii
internaţionale; Convenţia cu privire la suprimarea traficului de persoane şi exploatarea
prostituţiei altora; Convenţia împotriva sclaviei (1926) şi Protocolul de amendare a acesteia
(1953); Convenţia cu privire la neaplicabilitatea limitărilor legale referitoare la crimele de război
şi crimele împotriva umanităţii, Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor
conflictelor armate internaţionale şi Protocoalele adiţionale, inclusiv recunoaşterea competenţei
Comisiei internaţionale de stabilire a faptelor.

Pactele internaţionale adoptate de O.N.U în 1966

Cele două pacte decisive pentru dezvoltarea protecţiei internaţionale a drepturilor omului,
primul privind drepturile civile şi politice, al doilea privind drepturile economice, sociale şi
culturale, au fost adoptate de Adunarea Generală în 1966, având statut de tratate internaţionale.

Pactul privind drepturile civile şi politice conţine prevederi referitoare la dreptul la viaţă
şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulaţie,
dreptul la viaţă intimă, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură, dreptul de
asociere, interzicerea muncii forţate, dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri, la recunoaşterea dreptului pretins, anulare actului şi repararea pagubei.

Pactul a fost completat la 16 decembrie 1966 cu “Protocolul facultativ referitor la Pactul


internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”. Decizia ratificării Protocolului de către
state, se putea lua în mod facultativ, ratificarea lui nefiind obligatorie. Devine însă obligatoriu
pentru acele state părţi contractante ale Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, care îl ratifică. Statele care au ratificat protocolul adiţional, au permis cetăţenilor
acestora, să trimită plângeri Comitetului drepturilor omului, cu condiţia de a fi epuizat toate căile
interne de recurs, pentru apărarea drepturilor acestora.104

104
A se vedea art. 2, alin. 3, lit. c, din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si politice din 16/12/1966,
publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 146 din 20/11/1974.

- 51 -
Al doilea protocol, “Protocolul facultativ al Pactului internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea”, a fost adoptat de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la 15 decembrie 1989 şi completează reglementările pactului
referitoare la garantarea dreptului fundamental al omului la viaţă şi promovarea demnităţii
umane. Acest Protocol nu admite rezerve la prevederile sale, în afară de rezerva formulată cu
ocazia ratificării sau aderării, dar permite aplicarea pedepsei capitale pe timp de război, pentru
crime cu caracter militar de o gravitate extremă.105

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale conţine prevederi referitoare la


dreptul la protecţie socială, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la grevă, protecţia proprietăţii
private, dreptul la moştenire, protecţia copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor handicapate,
dreptul la educaţie. Pactul permite printre altele, indivizilor şi persoanelor juridice să înfiinţeze şi
să conducă instituţii de învăţământ particulare, în concordanţă cu prevederile şi normele stabilite
de către state.106

Cele mai importante convenţii elaborate sub egida ONU au fost ratificate de către
România, chiar dacă în unele situaţii, ca şi în cazul de faţă, acest lucru s-a înfăptuit la un deceniu
după ce au fost adoptate de către Organizaţie. Unele convenţii ratificate înainte de 1990 nu se
găsesc traduse în limba română, în Buletinele Oficiale sau în alte culegeri de acte normative ale
vremii, deoarece acestea nu au fost niciodată publicate.

Concluzii

Sub aspectul întregii lucrări şi a tuturor categoriilor de drepturi la care ne-am referit,
trebuie să remarcăm dispoziţiile articolului 49 al Constituţiei, referitoare la restrângerea
exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Aceaste restrângeri nu pot fi efectuate decât prin lege, în
situaţii deosebite, cum ar fi apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, prevenirea
consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Sub nici o formă, articolul 53 din Constituţie nu poate fi invocat pentru a motiva restrângerea
dreptului la muncă, reducerea veniturilor obţinute din muncă sau reducerea pensiilor, într-o
societate care se vrea democratică şi care ar trebui să aibă la bază, principiul respectării
neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

105
A se vedea art. 2, alin. 1, 2 şi 3, din Protocolul facultativ al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.
106
A se vedea art. 13, alin. 3 şi 4, din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale din 16/12/1966, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 146 din 20/11/1974.

- 52 -
4. STUDIU DE CAZ

Introducere

Pentru început doresc să familiarizez cititorii cu câteva reguli de procedură107 a Curţii


Europene a Drepturilor Omului, în cazul unei solicitări din partea unei persoane fizice sau
juridice, ca mai apoi să expun două speţe relevante ale Curţii, în urma cărora s-au emis decizii
favorabile cetăţenilor, ale căror drepturi fundamentale au fost încălcate de către statul român.

Întrebare firească pe care mulţi cetăţeni şi-o adresează, atunci când nu mai au speranţe
în sistemul juridic naţional şi se simt nedreptăţiţi în propriul lor stat este: „Trebuie să mă duc la
Strasbourg pentru a-mi face dreptate?”. Răspunsul este NU.

Pentru a putea benefica de protecţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, solicitantul


trebuie să urmeze câţiva paşi simplii. Primul pas este completarea unei cereri-tip, care se poate
obţine de la Grefa Curţii sau pe pagina oficială al Curţii108. Solicitarea se va redacta într-o limbă
oficială a unuia din statele membre la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi va include
toate datele necesare. Dacă cererea va fi declarată admisibilă, toate documentele premergătoare
acestei proceduri vor trebui traduse în limbile oficiale ale Curţii (engleză sau franceză). Curtea
îşi rezervă dreptul refuzării cererilor anonime, sau a celor care au beneficiat deja de soluţionare
şi nu au furnizat informaţii noi la dosar.

Se examinează admisibilitatea cererii, prin efectuarea unor verificări de rutină. Se


verifică data depunerii plângerii, care nu are voie să depăşească 6 luni de la sentinţa finală
primită în ţară. Partea lezată, trebuie de asemenea să epuizeze toate posibilităţile naţionale de
recurs. Deseori, Curtea organizează o audienţă publică pentru a se pronunţa asupra fondului,
adică, pentru a decide dacă a avut loc o violare a vreunei dispoziţii ale Convenţiei. Protocolul nr.
14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un pas important spre eficientizarea
sistemului, prin introducerea posibilităţii verificării admisibilităţii unei plângeri, de către un
singur judecător. În trecut, această procedură, putea fi îndeplinită doar cu prezenţa a cel puţin trei
judecători.

Nu este obligatoriu ca reclamantul să fie cetăţean al unui stat membru, însă este
important ca încălcarea dispoziţiilor Convenţiei şă se fi produs pe teritoriul acesteia. Reclamantul
107
Noile reguli ale Curţii au intrat în vigoare la 1 iunie 2010, odată cu Protocolul nr. 14 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi se găsesc la adresa „http://www.echr.coe.int/../RulesOfCourt_June2010.pdf”
108
Cererea prezentată în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu
articolele 45 şi 47 din Regulamentului Curţii, se găseşte la adresa „http://www.echr.coe.int/../FormulaireROU.pdf”

- 53 -
trebuie de asemenea să fie victima directă a încălcării şi poate înainta o plângere în numele altei
persoane, doar cu condiţia să fie reprezentantul ei legal.

Dacă se constată că plângerea este admisibilă, pasul următor al Curţii este să convingă
părţile, să ajungă la o înţelegere amiabilă. Dacă aceştia nu s-au înţeles asupra unei soluţii,
reclamantului i se oferă posibilitatea de a fi reprezentat de un avocat în mod gratuit prin sistemul
de asistenţă juridică sau de a acţiona în nume propriu.

Datorită numărului tot mai mare de cereri, poate trece chiar şi un an până la analizarea
efectivă a dosarului. În acest sens, au prioritate cazurile de urgenţă extremă, unde integritatea
fizică a reclamantului este compromisă. După analizarea tuturor documentelor depuse la dosar
pentru susţinerea cât mai exactă a cauzei, acestea trec la una din Camere. Deciziile Camerei pot
fi atacate prin recurs la Marea Cameră în termen de trei luni de la pronunţarea sentinţei. După
pronunţarea deciziilor Marii Camere, acestea vor fi promovate în faţa Curţii sau comunicate în
scris şi capătă totodată o calitatea definitivă şi irevocabilă. Deciziile Curţii sunt obligatorii,
aşadar dacă se constată o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei, statul în cauză are obligaţia să ia
măsurile necesare pentru evitarea producerii unei încălcări similare. Curtea poate de asemenea,
să acorde unui reclamant o “satisfacţie echitabilă”, iar de cele mai multe statul incriminat plăteşte
reclamantului.

Comitetul Miniştrilor supraveghează măsurile de ordin general pe care statul incriminat


trebuie să le ia pentru a preveni noi încălcări ale Convenţiei (modificarea legislaţiei, a
jurisprudenţei, a practicilor sale sau a judecătorilor) şi supraveghează deasemenea plata
compensaţiilor financiare acordate reclamanţilor.

Statistic vorbind, la momentul actual sunt peste 4.200 de plângeri făcute împotriva
României, din care nici 3% nu sunt soluţionate cu condamnări, totuşi, Romania a plătit daune de
aproximativ 12 milioane de euro, în urma deciziilor date de CEDO, de-a lungul a 20 de ani.109

Afirmaţia populară conform căreia toţi contribuabilii statelor incriminate, plătesc


greşelile justiţiei la CEDO, este complet eronată, deoarece Curtea de la Strasbourg nu face
altceva decât să analizeze compatibilitatea sistemelor instituţionale al statelor cu reglementările
Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului, şi aplică în caz de incompatibilitate, sancţiunile
necesare.

109
Silvia Ilieş, Cătălin Predoiu, Actualitatea, în dezbatere, Radio România Actualităţi, Bucureşti, 29 martie 2010

- 54 -
„Umbra securităţii planează asupra României şi, la căderea lui Ceauşescu, toată lumea descoperă
că a fost trădată, chiar şi de cei mai apropiaţi prieteni”110

Cauza Rotariu împotriva României

Dreptul la viaţa privată în viziunea Serviciului Român de Informaţii

Am ales pentru studiu de caz această hotărâre, în ciuda faptului că a fost pronunţată în
urmă cu 10 ani, pentru că are acelaşi grad de actualitatea pe care l-a avut în anul 2000.111

Atunci, Consiliul Europei a cerut României să adopte urgent măsuri pentru a preveni
strângerea şi stocarea ilegală de informaţii de către serviciile secrete din România. CEDO a
constatat că sistemele de supraveghere menite să apere democraţia şi securitatea naţională, sunt
pe calea cea mai rapidă de a o submina. Legislaţia din România, nu impunea la momentul
respectiv limite clare, în activitatea de strângere, înregistrare şi arhivare a informaţiilor
referitoare la securitatea naţională şi deasemenea, nu permitea cetăţenilor să îşi exprime
dezacordul faţă de strângerea acestora sau de a le contesta autenticitatea.

Se arată totodată că sub pretextul adunării de informaţii pentru apărarea siguranţei


naţionale, serviciile secrete au avut mană liberă, chiar şi atunci când acţiunile lor, vizeau viaţa
personală a oamenilor. Sub pretextul securităţii naţionale se puteau urmări aşadar oameni care nu
aveau nici o legatură cu acest aspect, se puteau asculta discuţii personale, ba chiar se putea
practica şantajul, iar dacă persoanele vizate totuşi nu au aveau legătură cu securitatea naţională,
toate informaţiile adunate au fost păstrate şi arhivate.

Persoana de la care a pornit iniţiativa rezoluţiei Comitetului de Ministri al Consiliului


Europei se numeşte Aurel Rotaru, este jurist de profesie şi a dat în judecată Statul Român,
invocând nerespectarea dreptului la viaţa privată. El se referea la faptul ca SRI deţine şi foloseşte
un fişier ce conţine date sale personale şi nu i s-a permis să conteste autenticitatea acestuia.

Totul a început în 1946, după instaurarea regimului comunist, când lui Rotaru, i s-a
refuzat să publice două broşuri, "Suflet de student" şi "Proteste", din cauza faptului că aveau o
tentă antiguvernamentală. Nemulţumit de refuz, acesta a protestat în scris, împotriva suprimării

110
Radu Mihăileanu, Trahir (A trăda), Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor „RomaniaFilm”,
România, 1993
111
La originea cauzei se află cererea nr. 28341/95 către CEDO, împotriva României, pronunţată la 29 martie 2000 şi
publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 11 ianuarie 2001.

- 55 -
libertăţii de exprimare a noului regim popular. În urma acestor scrisori, a fost arestat, iar la 20
septembrie 1948, a fost condamnat la un an de închisoare pentru ultraj.

După 1989, persoanelor persecutate de regimul comunist li s-au acordat câteva drepturi,
astfel Rotaru în 30 iulie 1990, a dat în judecată Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării
Naţionale, precum şi Direcţia Muncii, solicitând ca la calcularea anilor de vechime în muncă, să i
se ia în considerare şi perioada în care a fost privat de libertate, cerând totodată şi beneficii
materiale în urma condamnării lui.

La 11 ianuarie 1993, Judecătoria Bârlad a pronunţat o sentinţă prin care constată ca în


perioada 1946-1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice, admiţând astfel cererea lui
Rotaru, cu menţiunea că acesta a activat ca membru legionar în Asociaţia Studenţilor Creştini,
conform unei scrisori al Serviciului Român de Informaţii, care avea următorul cuprins:

"La adresa dumneavoastră nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel,
din Bârlad, vă facem cunoscut că în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele:

- sus-numitul, pe perioada efectuării studiilor la „Facultatea de Ştiinţe” din Iaşi a activat ca


membru legionar în Asociaţia Studenţilor Creştini;

- în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui două broşuri intitulate „Suflet de student”
şi „Proteste”, solicitând publicarea lor, dar nu a obţinut acest lucru, deoarece aveau
conţinut antiguvernamental;

- dintr-o declaraţie dată în anul 1948 rezultă că a făcut parte din organizaţia P.N.Ţ. -
tineret;

- sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionată de el;

- între anii 1946 - 1948, datorită concepţiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către
organele de siguranţă şi audiat în legătură cu atitudinea sa. (...)."112

În urma acestei scrisori, Rotaru a acţionat în judecată Serviciul Român de Informaţii, a


cerut daune morale pentru prejudiciul moral suferit, şi a cerut totodată distrugerea fişierului
referitor la presupusul său trecut legionar. Acesta a susţinut că nu a fost membru al miscării
legionare, că nu a fost student al instituţiei menţionate în scrisoare, ci al Facultăţii de Drept din
Iaşi, precum şi faptul că alte informaţii furnizate de SRI erau false şi defăimătoare. Judecătoria
Bucureşti i-a respins cererea, iar Tribunalul Municipiului Bucureşti i-a respins şi recursul, de
data asta cu menţiunea că informaţiile privind trecutul său legionare erau false.

112
„http://www.scj.ro/strasbourg/ROTARU-Romania RO.htm”

- 56 -
Instanţele judecătoreşti au motivat acţiunea lor prin faptul că nu aveau competenţa să
anuleze sau să modifice conţinutul fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului
şi au judecat cazul potrivit competenţelor prevăzute de Codul de procedura civilă.

În 13 iunie 1995 a înaintat o solicitare la CEDO prin care a cerut despăgubiri din partea
tuturor judecătorilor care i-au respins cererea de anularea sau distrugere a fişierului. În luna iunie
1997, ministrul Justiţiei a comunicat directorului SRI ca plângerea lui Rotaru a fost declarată
admisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului.

Apare un tabel întocmit de Biroul Siguranţei din Iaşi, pe care era menţionat un anume
Aurel Rotaru, figurând ca "element de masă, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini". SRI a
aratat că tabelul era datat din 15 februarie 1937 şi a apreciat totodată că la acea dată Rotaru, care
avea o vârstă de aproximativ 16 ani, nu putea fi student al Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi. Au
recunoscut că se află astfel în prezenţa unei regretabile situaţii de confuzii de nume, care a făcut
să considere că domnul Rotaru Aurel din Bârlad este acelaşi Rotaru Aurel, înscris în tabelul
Biroului Siguranţei din Iaşi, respectiv ca membru legionar.

CEDO a considerat că prin recunoaştere erorii menţiunilor, nu se poate remedia situaţia


creeată prin încălcarea drepturilor garantate. Dosarul secret al lui Rotaru, nu este doar păstrat, ci
şi folosit de către SRI, Rotaru nevând înca acces la datele lui personale. Deasemenea, nu poate fi
exclusă posibilitatea, folosirii în viitor de către SRI, a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut
legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii din dosarul acestuia. Curtea a observat
deasemenea că a fost contestată calitatea de victimă a reclamantului, acesta demonstrând în
replică existenţa unui registru secret, conţinând date sale personale, a cărui prezenţă a fost
dezvăluită şi în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Reiese aşadar fără nici o îndoială
că acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a lui Rotaru. Din acest motiv, arată
CEDO, reclamantul se poate pretinde victima unei încălcări a Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale".

CEDO a atras atenţia statului român că atât realizarea inregistrărilor unor date privind
viaţa privată a unui individ de către o autoritate publică, cât şi folosirea acestora sau pur şi
simplu refuzul de a acorda posibilitatea contestării veridicităţii lor, constituie o încălcare gravă a
dreptului la respectarea vieţii private. Curtea a arătat şi faptul că are dubii cu privire la relevanţa
pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre Rotaru, având în vedere faptul că Legea
română autorizează SRI să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care ar putea ameninţa
securitatea naţională. Dreptul naţional nu definea suficient de clar, condiţiile în care SRI avea
dreptul să utilizeze aceste informaţii, care se refereau la viaţa privată a reclamantului.

- 57 -
Judecătorii CEDO au mai constatat că Legea română prevede că pot fi culese, înregistrate
şi arhivate în dosare secrete, informaţii cu privire la siguranţa naţională, dar că nici o
reglementare internă nu prevede, limite în sensul exercitării acestor compeţente. Astfel, dreptul
intern nu defineşte genul informaţiilor ce pot fi înregistrate, categoriile persoanelor susceptibile
să facă obiectul măsurilor de supraveghere, nici imprejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi
nici procedura care trebuie urmată în cazul acestora.

Având în vedere vechimea informaţiilor culese, Legea nu stabileste limite cu privire la


durata păstrării acestora. Totodată, CEDO a susţinut că în Legea româna, nu există dispoziţii
explicite şi detaliate cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, tipurile dosarelor pe
care aceştia au dreptul să o consulte, procedura care trebuie urmată precum şi modul în care pot
fi utilizate informaţiile astfel obţinute. Curtea a mai observat că deşi Legea nr. 14/1992
împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze măsurile necesare, în vederea prevenirii şi
contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este
suficient de precis definit.

CEDO a mai constatat că legile române nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de
stat a datelor cu privire la viaţa personală a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor
informaţii şi sistemul de control instituit, nu vizează decât divulgarea acestor informaţii cu
privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii.

Curtea a concluzionat, după o analiză destul de complexă a tuturor aspectelor legate de


caz, că a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru şi în consecinţă, a obligat statul
român, ca în termen de 3 luni, să plătească reclamantului suma de 50.000 de franci francezi cu
titlu de daune morale şi 13.450 de franci francezi cu titlu de taxe şi cheltuieli judiciare.113

Astfel, în situaţia în care se invocă o ameninţare la securitatea naţională, trebuie să existe


cel puţin un motiv real şi întemeiat, pentru a dispune de măsuri care aduc atingere vieţii
personale. Păstrarea unor informaţii privind viaţa personală a unei persoane, pe motivul
asigurării securităţii nationale, poate ridica probleme serioase de legalitate. Demersurile de
transformare axate pe dimensiunea calitativă şi optimizarea funcţională a activităţii Serviciului
Român de Informaţii, au dus la aplicarea a două legi importante în domeniu, inspiate din
deciziile unor mecanisme de control European: Legea nr.544/2001 privind accesul liber şi
neîngrădit la orice informaţie de interes public, principalul fundament ale relaţiei dintre persoane
şi autorităţile publice şi Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.114

113
Pe site-ul „http://www.echr.coe.int”, este disponibil textul integral al hotărârii, în limba engleză.
114
„http://www.sri.ro/categorii/55/legislatie-specifica.html”

- 58 -
Cauza Ciupercescu împotriva României

Cazul teroristului despăgubit de statul român

Dragoş Ciupercescu, supranumit şi "grenadierul de la Jean Monnet", s-a născut în 1971 şi


este primul român din istoria ţării, condamnat la închisoare pentru acte de terorim. Acesta a fost
condamnat la la 18 ani de închisoare şi la plata a peste 10.000 lei, reprezentând cheltuieli
judiciare şi despăgubiri către Ministerul Apărării Naţionale, către părţile vătămate şi
contravaloarea costurilor de spitalizare a victimelor atentatului.

Dragoş Ciupercescu a fost angajat pe bază de contract, în cadrul Ministerului Apărării


Naţionale, de unde a fost demis în 1 martie 1999 cu gradul de caporal, pentru că nu îşi exercita
atribuţiunile de serviciu. Procurorii Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, care au
instrumentat iniţial cazul, susţin că în noaptea de 10 spre 11 august 2002, Ciupercescu a furat din
depozitul de muniţii al unităţii militare la care a fost angajat, şapte grenade de mână de tip F1 şi
144 de cartuşe de calibrul 7,65. În 6 noiembrie 2002, Ciupercescu a detonat pe trotuarul din faţa
Liceului "Jean Monnet" din Bucureşti, una dintre grenadele sustrase, atentând astfel la viaţa
elevilor şi provocând vătămarea corporală a patru elevi şi a unei fetiţe de 13 ani. În 14 martie
2003, el ar fi amplasat o altă grenadă pe o alee frecventată din Parcul Cişmigiu, în ambele cazuri
urmărind uciderea unor persoane prin detonarea grenadelor respective. Din declaraţiile acestuia
rezultă că ar fi fost vorba de o răzbunare pe comandantul unităţii la care acesta era angajat ca
subofiţer, care îl dăduse afară cu aproape 4 ani în urmă.

Cu privire la procesul penal în care a fost implicat, Ciupercescu a fost arestat şi trimis în
judecată în 2003, iar o decizie definitivă de condamnare a fost pronunţată în 2007 în urma
recusului inculpatului, acesta fiind condamnat la 18 ani de închisoare şi la interzicerea unor
drepturi pentru săvârşirea actelor de terorism.115

În noiembrie 2003 a fost transferat în sectorul destinat condamnaţilor periculoşi de la


Penitenciarul Jilava, unde a fost nevoit să împartă o cameră de 14 metrii pătraţi, cu nouă paturi,
cu alţi 19 de deţinuţi condamnaţi definiv la ani grei de puşcărie. Ciupercescu susţinea că regimul
deţinuţilor periculoşi presupunea percheziţii corporale săptămânale ce implicau dezbrăcarea lor
completă, restricţii cu privire la exerciţii fizice şi prezenţa „mascaţilor” la vizitele din partea
persoanelor apropriate.

115
Decizia secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la dosarul nr. 7994/2/2006 poate fi urmarită la adresa:
„http://www.scj.ro/Minuta dec 975.htm”

- 59 -
Ciupercescu a adresat în 2004 o cerere instanţelor din România în legătură cu regimul de
detenţie116, judecătorii admiţându-i cererea, însă transferându-l pe acesta la Penitenciarul Rahova
în rândul deţinuţilor cu regim normal, abia în februarie 2005. În 2005 respectiv în 2006 acesta a
adresat câte o cerere împotriva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, prin care a solicitat
daune pentru faptul că a fost deţinut în mod ilegal, ambele acţiuni fiindu-i respinse.

Reclamantul a înaintat o plângere către Curtea Europeană a Drepturilor Omului,117


susţinând că este ţinut laolaltă cu deţinuţii periculoşi, în celule supraaglomerate cu foarte mulţi
condamnati şi a invocat în faţa Curţii încălcarea art. 3, 6(1), 6(2) şi 8 din Convenţie.118 Curtea a
luat în considerare doar presupusa încălcare a articolului 3 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, potrivit căruia "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante".

Conform calculelor Curţii într-o cameră de 14 metrii pătraţi cu 19 deţinuţi periculoşi,


reclamantului îi revenea un spaţiu de aproximativ de 1,5 metrii pătraţi, în ciuda faptului că,
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii a recomandat un spaţiu de minimum 4 metrii
pătraţi, într-o vizită anterioară.119 Împărţirea camerei cu deţinuţi periculoşi condamnaţi în mod
definitiv, cât timp reclamantul era încarcerat în stare de arest preventiv, constituie deasemenea o
încălcare a dispoziţiilor art.3 din Convenţie.

Deasemenea, în ceea ce priveşte încadrarea în categoria deţinuţilor periculoşi, Curtea a


acceptat argumentul invocat de instanţele naţionale, conform căruia prin natura acuzaţiilor pentru
care a fost încarcerat şi mai apoi condamnat, plasarea inculpatului şi încadrarea lui în această
categorie este potrivită. Curtea a considerat că încălcarea articolului 3, s-a înfăptuit şi prin
prezenţa „mascaţilor”120 atunci când reclamantul primea vizite, precum şi prin efectuarea de
percheziţii corporale de către aceştia. Potrivit Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi
a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante asemenea practici nu mai există la
Jilava, dar au existat în momentul când reclamantul era deţinut acolo.

Azi situaţia este diferită faţă de condiţiile invocate de către reclamant, penitenciarul din
Jilava dispune de sală de calculatoare121, pentru instruirea persoanelor private de libertate, de sală
de forţă şi de o bibliotecă. Persoanele private de libertate desfăşoară deasemenea activităţi de

116
Noile măsuri privind regimul de maximă siguranţă, sunt reglementate de art. 21, din Legea nr. 275/2006 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
117
La originea cauzei se află cererea nr. 35555/03 către CEDO, împotriva României.
118
Articolul 3,6 şi 8 se referă la interzicerea torturii, dreptul la un proces echitabil respectiv dreptul la respectarea
vieţii private şi al familiei.
119
Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau
Degradante (vizita din 1999), se găseşte la adresa „http://www.cpt.coe.int/documents/rom/2003-25-inf-fra.pdf”
120
Detaşament de Poliţie pentru Intervenţie Rapidă (DPIR)
121
„http://www.penitenciaruljilava.ro/media/bilant/7Compartimentul_Informatica.PDF”

- 60 -
stimulare a imaginaţiei, a aptitudinilor creatoare, artistice şi literare. Dreptul lor la informare este
asigurat prin intermedul celor 75 de abonamente zilnice la publicaţii cît şi prin accesul la
posturile radio şi televiziune.122

În data de 15 iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza
Ciupercescu împotriva României şi a condamnat statul român pentru încălcarea dreptului de a nu
fi supus la rele tratamente. Reclamantul, Dragoş Ciupercescu, a fost susţinut în demersurile sale
în faţa Curţii Europene de către Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România,
Comitetul Helsinki. APADOR-CH este o organizaţie neguvernamentală, non-profit, înfiinţată în
1990 având misiunea de a a determina creşterea gradului de conştientizare şi respectare a
drepturilor omului şi a principiului preeminenţei legii în Romînia şi în regiunile învecinate.123

Ca urmare a daunelor aduse drepturilor sale în temeiul articolului 3, Curtea a acordat


reclamantului suma de 14.000 EURO reprezentând daunele morale suferite şi 4.420 EURO
pentru costuri şi cheltuieli de judecată.124

În cadrul unui interviu, un fost coleg de celulă al lui Dragoş Ciupercescu l-a caracterizat
drept „un deţinut cam inventiv, mincinos, căruia ii place să se afirme, să depună reclamaţii şi
sesizări”.125 Din 24 martie 2003, dată la care Ciupercescu a fost reţinut, până azi, acesta a
schimbat trei penitenciare, isprăvindu-şi momentan pedeapsa la Penitenciarul Giurgiu.

Concluzii

Caracterul subsidiar al mecanismelor de control European, nu substituie sub nici o formă


dreptul naţional, acesta rămânând deocamdată, principalul instrument de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.

În materia executării pedepselor, acest instrument, este desăvârşit în România prin Legea
275/2006, o lege lacunară, care nu beneficieză de suficiente mijloace de aducere reală la
îndeplinire, a prevederilor sale. Respectarea demnităţii umane, interzicerea supunerii la orice
formă de tortură sau tratamente inumane şi degradante, sunt principii de bază în orice societate
democratică, fără discriminarea persoanelor private de libertate, ale căror dezvoltare ar trebui să
se desfăşoare într-un mod cât mai armonios, în vederea reintegrării lor în societate.

122
„http://www.penitenciaruljilava.ro/media/bilant/4Educatie_si_asistenta_psihosociala.PDF”
123
„http://www.apador.org/show_report.php?id=174”
124
Pe site-ul „http://www.echr.coe.int”, este disponibil textul integral al hotărârii, în limba franceză.
125
„http://www.acasatv.ro/emisiuni/afla-pentru-ce-a-primit-un-roman-despagubiri-de-18-000-de-euro-video.html”

- 61 -
BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri şi monografii

1. Apetrei Irina, Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Editura Cantes,


Iaşi, 2001

2. Balahur Doina, Protecţia europeană a drepturilor omului, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi,


2006

3. Boltineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, Editura All


Beck, Bucureşti, 2000

4. Büergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura


All, Bucureşti, 1996

5. Ciucă Aurora, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura Fundaţiei Axis,


Bucureşti, 2005

6. Domuţa Marcela, Drepturile Omului - note de curs, Universitatea Babes - Bolyai, Cluj –
Napoca, 2004

7. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi


internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

8. Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin, Drept instituţional comunitar european, Editura


Actami, Bucureşti, 1999

9. Freeman Michael, Human rights: an interdisciplinary approach, Editura Wiley-


Blackwell, Cambridge, 2002

10. Fuerea Augustin, Drept comunitar european, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

11. Iorgovan Antonie, Constituţia României, comentată şi adnotată, Regia Autonomă


„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992

12. Jofa Constantin , Protecţia drepturilor omului, Editura Chemarea, Iaşi, 1999

13. Mazilu Dumitru, Drepturile Omului - concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura
Actami, Bucureşti, 2003

14. Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a drepturilor
Omului şi în Constituţia româniei, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

15. Morange Jean, Libertăţi publice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

- 62 -
16. Moroianu-Zlătescu Irina, Protecţia juridică a drepturilor omului, IRDO - Universitatea
„Spiru Haret”, Bucureşti, 1996

17. Muraru Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura “Pro Arcadia”,
Bucureşti, 1993

18. Năstase Adrian, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, 1992

19. Păun Nicolae, Păun Adrian-Ciprian, Ciceo Georgiana, Europa Unită, Europa Noastră,
Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2003

20. Popescu Corneliu – Liviu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, surse, instituţii,
proceduri, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

21. Purdă Nicolae, Protecţia drepturilor omului, mecanisme interne şi internaţionale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001

22. Scăunaş Stelian, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti,
2003

23. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004

24. Steiner Henry, Alston Philip, International Human Rights in Context: Law, Politics,
Morals, University Press, Oxford, 2000

25. Wachsmann Patrick, Les droits de l’ hommes, Editura Dalloz, Paris, 2002

II. Reviste de specialitate

1. Andreescu Gabriel, Recomandarea 1201, drepturile minorităţilor naţionale şi dezbaterile


publice din România în Revista Română de Drepturile Omului nr.8/1995 şi nr.9/1995,
Centrul pentru Drepturile Omului, APADOR-CH, Bucureşti, 1995

III. Surse electronice

1. http://ec.europa.eu/justice_home/index_en.htm

2. http://echr.coe.int/NR/rdonlyres/6AC1A02E-9A3C-4E06-94EF-E0BD377731DA/0/
RulesOfCourt_June2010.pdf

3. http://www.apador.org/show_report.php?id=174

- 63 -
4. http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/9ABDE82D-17F1-48CB-A734-
DE1F228BBFC9/0/FormulaireROU.pdf

5. http://www.coe.int

6. http://www.cpt.coe.int/documents/rom/2003-25-inf-fra.pdf

7. http://www.europarl.europa.eu/news/public/default_ro.htm

8. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=8073

9. http://www.penitenciaruljilava.ro

10. http://www.scj.ro/Minuta dec 975.htm

11. http://www.sri.ro/categorii/55/legislatie-specifica.html

IV. Acte normative

1. Actul Unic European, Luxemburg şi Haga, 1986

2. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, 1974

3. Carta Drepturilor Fundamentale, Köln, 1999

4. Carta Naţiunilor Unite, San Francisco, 1945

5. Constituţia Republicii Franceze, amendată de 17 ori, cel mai recent în 2003

6. Constituţia României, modificată şi completată prin Legea Nr. 429/2003

7. Constituţia Statelor Unite ale Americii, amendată de 27 ori, cel mai recent în 1992

8. Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, amendată


de Protocoalele nr. 11 şi 14, însoţită de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 şi 13, Roma, 1950

9. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Paris, 1948

10. Monitorul Oficial al României, 1990-1993

11. Pactele privind drepturile economice, sociale şi culturale, respectiv drepturile civile şi
politice, cu cele două protocoale facultative, New York, 1966

12. Statutul Consiliului Europei, Londra, 1949

13. Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht, 1992

14. Tratatul de la Amsterdam, Amsterdam, 1997

15. Tratatul de la Nisa, Nisa, 2001

- 64 -
IV. Alte surse

1. Däubler-Gmelin Herta, Eine europäische Charta der Grundrechte - Beitrag zur


gemeinsamen Identität, discursul Ministrului Federal al Justitiei, Prof. Dr. Herta Däubler-
Gmelin la 27 aprilie 1999 în Köln. (varianta electonică a discursului este disponibilă la
adresa: „http://www.ena.lu/”)
2. Ilieş Silvia, Predoiu Cătălin, Actualitatea, în dezbatere, Radio România Actualităţi,
Bucureşti, 29 martie 2010, ora 13:30 (varianta electonică a dezbaterii este disponibilă la
adresa: „http://www.just.ro/Portals/0/articole si interviuri/actualitatea in dezbatere - rra -
invitat ministrul justitiei_.doc”)
3. Mihăileanu Radu, Trahir (A trăda), Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a
Filmelor „RomaniaFilm”, România, 1993
4. Moldovan Ioana, Poveştiri Adevărate, Pro TV S.A., România, 17 iunie 2010, ora 17:30,
(montajul poate fi urmărit la adresa: „http://www.acasatv.ro/emisiuni/afla-pentru-ce-a-
primit-un-roman-despagubiri-de-18-000-de-euro-video.html”).

- 65 -

S-ar putea să vă placă și