Sunteți pe pagina 1din 22

PORTOFOLIU LA

BIOLOGIE
SPONGIERI
COȘULEȚUL VENEREI

Euplectella aspergillum (coșulețul Venerei) - 40-50 cm, spongier silicios în formă de


tub, fixat de fundul mării prin fibre scurte de silice. Are schelet silicios, format din fibre lungi și
spiculi foarte fini, împletiți într-o rețea.

Nutriție
Se realizează intracelular cu ajutorul vacuolelor digestive din apa aspirată prin pori și face
digestia microorganismelor existente în apă, antrenate de aceasta.

Respirație
Schimbul respirator se realizează la nivel celular pe un principiu bazat pe circulația apei în cadrul
spongierelor.

Reproducere
Se poate realiza atât sexuat cât și asexuat prin înmugurire. Fiind organisme hermafrodite, fiecare
individ produce un spermatozoid și un ovul care formează celula ou. Din această celulă ou se
dezvoltă o larvă ciliată care dă naștere unui nou individ. Cand reproducerea sexuată nu poate
avea loc din cauza condițiilor nefavorabile, spongierele formează muguri care cad pe fundul apei
și care devin viabili odată cu realizarea condițiilor de mediu favorabile dezvoltării noilor indivizi.

CELENTERATE
CORALII

Coralii sunt animale nevertebrate marine din clasa Anthozoa, încrengătura Cnidaria. În
mod tipic ei viețuiesc în colonii compacte formate dintr-o mulțime de polipi. Polipii sunt uniți
între ei prin canale calcaroase. După moartea lor, pe vechiul schelet calcaros se adaugă altul. Așa
se formează recifele de corali. Orificiul buco-anal al fiecărui individ este înconjurat de 8
tentacule.
Scheletul calcaros al coralilor, numit în română mărgean, are o culoare cel mai frecvent
roșie sau albă. El este folosit de oameni, în special pentru a obține din el obiecte de artă și de
podoabă.
De-a lungul timpului, coralul a fost folosit ca podoabă în confecționarea bijuteriilor, însă
această practică amenință existența acestor indivizi.
Coralii sunt clasificați în două subclase, bazate pe diferențele din simetria axială. O clasă
conține animale coloniale, cu opt tentacule, fiecare având un schelet intern. Printre ele se găsesc
și coralii bici, meduze și coralii roșii obișnuiesc să îl facă să sclipească. Membrii celorlalte
subclase de obicei au șase tentacule, sau multiplu de șase, dar și culorile difera. Ele includ coralii
de stâncă sau coralii adevărați. O altă clasă din aceeași categorie conține de asemenea forme de
corali care nu sunt clasificați în ea.
VIERMI LAȚI
VIERMELE DE GĂLBEAZĂ

Viermele de gălbează este un vierme parazit. Are 2 gazde: melcul de apa (limnea) si
rumegătoarele, în special oaia, în ficatul cărora crește. Este bine adaptat condițiilor de viață; este
acoperit cu un tegument care formează o cuticulă cu rol de apărare împotriva sucurilor digestive.
Tegumentul și pătura musculară de sub el formează împreună teaca musculo-cutanee.
Boala parazitară a ficatului pe care o produce se numește gălbează (a ficatului),
distomatoză hepatică, sau fascioloză.
Viermele-de-gălbează se găsește în ficatul oilor dar poate fi găsit și la alte animale, cum
ar fi vaca. Produce boala numită gălbează. Seamănă cu o sămânță de dovleac de 3-4 cm lungime.
Tocmai pentru că este galben, viermele a primit numele vierme-de-gălbează. Are două ventuze
pe partea ventrală, una în jurul orificiului buco-anal și celălalt înapoia lui.
Alcătuirea internă este simplă, neavând sistem circulator și nici respirator. Sistemul
digestiv este format din un tub lung și subțire, cu un singur orificiu buco-anal și ramificații
laterale scurte. Acestea facilitează circulația substanțelor nutritive, a oxigenului și a dioxidului de
carbon. Excreția se realizează prin canalicule și canale excretoare.
Organele de simț sunt foarte slab dezvoltate, datorită faptului că duce o viață parazită.
Viermele-de-gălbează se înmulțește printr-un număr mare de ouă, pe care le depune în
canalele biliare ale oii parazitate. Acestea ajung în tubul digestiv și apoi cu fecalele în mediul
exterior. Dacă împreună cu fecalele ajung în apa unei bălți, din ouă ies niște larve mici, care pot
înota. Larvele care pătrund în cochilia melcului se dezvoltă, se transformă, rezultând cercarii. Ele
se urcă pe firele de iarbă și se închistează.
După ce oile mănâncă iarba infestată, viermele merge din stomac în ficat până în căile
biliare. În săptămânile care urmează ingestiei parazitului, subiectul are febră, frisoane și simte
dureri ale ficatului. De asemenea, survin pusee de urticarie și uneori umflături ale articulațiilor.
Trecerea parazitului în căile biliare provoacă icter, dureri mai acute ale ficatului, colici hepatice
și o inflamare a căilor biliare și a veziculei. Prezența ouălor viermelui în scaune confirmă
diagnosticul.
Deoarece fasciolele (viermii de gălbează) își fac ciclul evolutiv prin intermediul melcilor,
ca gazde intermediare, se recomandă efectuarea unor tratamente chimice pe pășuni pentru
distrugerea melcilor, ceea ce va duce la reducerea cazurilor de gălbează la rumegătoare
VIERMI CILINDRICI
OXIURUL

Oxiurul este un vierme cilindric mic de circa 1 cm lungime, alb gălbui, care trăiește în
cec. Femela matură, cu uterul plin cu ouă migrează noaptea și depune ouăle în regiunea perianală
provocând un prurit anal nocturn; ouăle embrionează în circa 6 ore, devenind infecțioase, și
contaminează hainele, lenjeria de pe pat, aerul și praful încăperii. Persoana parazitată cu oxiuri
poate vehicula ouăle din regiunea perianală în cavitatea bucală, fie direct, prin mâini contaminate
din zona perianală (autoinfecție), fie indirect, contaminând diferite obiecte (pijamale sau lenjerie
de pat) sau alimente. După ingestia ouălor infectante, embrionii eclozează în duoden, năpârlesc și
devin adulți în 36-53 zile.
Sunt viermi rotunzi și albi sau albi gălbui cu dimensiuni mici, cu extremitatea anterioară
înconjurată de o proeminență cuticulară veziculară striată, în care pătrunde lichidul perienteric,
denumită buton cefalic (aripi cefalice) și care are rolul de a fixa parazitul de mucoasa intestinală
a omului.
Oxiurii au două creste laterale (aripi laterale) longitudinale care permit identificarea
ușoară a acestor paraziți pe secțiuni anatomopatologice.
Aparatul digestiv este compus dintr-un esofag muscular de tip rabditoid cu un bulb
esofagian posterior caracteristic, intestin și rect, care se deschide la exterior prin anus. Gura este
înconjurată de trei buze capabile de a se retracta în corp asigurând o fixare solidă la mucoasa
intestinală a omului.
Durata vieții oxiurilor este de 37–93 zile pentru femele și aproximativ 50 zile pentru
masculi.
Ouăle sunt netede, au formă alungită ovalară, asimetrică, cu o față plană și una convexă
în secțiune transversală. Ele măsoară 50–60 µm în lungime și 30–32 µm în lățime. Sunt
transparente, au un înveliș subțire, dublu. Cele două membrane se întâlnesc la unul din poli. Un
pol este mai ascuțit și prin el iese larva. În interior au un embrion ovoid care are o prelungire, ca
o coadă.
VIERMI INELAȚI
LIPITORI

Lipitoarea este un vierme inelat ce se înrudeşte cu râma.


Corpul este alungit, fusiform prezentand în interior nervii, vasele de sânge şi canalul
digestiv. Pereţii corpului sunt alcătuiţi din musculatură longitudinală şi transversală. Cu ajutorul
ei lipitoarea se poate ondula foarte usor, modificand lungimea corpului functie de situatie.
La ambele capete ale corpului se află ventuze bine dezvoltate. Cu acestea lipitoarea se
poate ataşa de corpul victimei, ajutandu-se de ventuza din dreptul capului pentru a se hrani. De
asemenea, datorita musculaturii si celor doua ventuze, lipitoarea se poate deplasa.
Majoritatea lipitorilor trăiesc în apă, deoarece supravieţuiesc numai în locuri umede.
Dacă stau mult la loc uscat se deshidratează. Multe dintre ele preferă apele foarte lente sau
aproape stătătoare.
ALIMENTAŢIA ŞI MOD DE HRĂNIRE
Lipitoarea consumă vieţuitoare cu corpul moale. Prezintă trei lame maxilare
semicirculare, dinţate. Cu ajutorul acestora produce răni de forma literei „Y” pe pielea victimelor
sale. Glandele salivare elimină o substanţă ce dilată vasele de sange ale victimei şi împiedică
coagularea sângelui.
REPRODUCEREA
Lipitoarea posedă organe masculine şi feminine. În timpul împerecherii unul dintre
parteneri „acţionează” ca mascul. Unele specii depun sperma direct în orificiul genital al
partenerei. Altele ataşează punguţe spermatice de pielea partenerei, iar materialul germinativ
ajunge prin piele la locul de fecundare.
Ovulele fecundate nu sunt doar depuse în apă. Sunt ataşate într-o membrană mucoasă,
iar când părăsesc corpul lipitorii, pe la nivelul capului, această membrană se închide şi devine un
aşa-numit-cocon ce oferă protecţie. Unele specii îşi ataşează coconii de pietrele din apă sau îi
îngroapă în solul umed. Durata dezvoltării este de 4-10 săptămâni.
MOLUȘTE
LIMAXUL

Limaxului i se spune popular melcul fara cochilie. Se intalneste frecvent in gradini, in


special in locurile mai umede. Apare in gradini la inceputul lunii mai, cand temperaturile cresc,
iar melcii parasesc adaposturile in care au hibernat.
Melcul fara cochilie are corpul alungit (40-60 mm), de culoare alb-galbuie pana la brun-
roscat, iar pe spate prezinta un desen reticular. Corpul este acoperit cu un mucus mai putin
evident, laptos. Are doua perechi de tentacule (corne), ceva mai inchise la culoare.
Pneumostoma, locul de respiratie, este reliefat prin prezenta unui inel ingust, mai deschis la
culoare. Este intalnit in paduri, livezi, gradini de legume, rasadnite cu legume, tutun, etc.
preferand locurile umede.
Limaxul se inmulteste prin oua, pe care le depune sub bulgarii de pamant, intre frunze
sau in gaurile din pamant. Melcii eclozati, se maturizeaza de obicei in 2-3 luni. Intr-un an se pot
dezvolta doua sau chiar trei generatii.
Limaxul atacă numeroase specii de plante – legume, flori, vita de vie, pomi si arbusti
fructiferi, cereale etc. Mananca petalele florilor si frunzele pe care lasa perforatii de diferite
forme si marimi.
In radacini sapa cavitati adanci. Partile atacate sunt acoperite de un mucus albicios, iar
frunzele atacate se usuca si radacinile putrezesc.
SCOICILE
MIDIA

Midie este denumirea pentru mai multe specii de moluște bivalve. Au cochilia solidă, cu
coaja groasă, de culoare maronie spre albastru-violet. Cele mai mari exemplare ajung la
lungimea de 14 cm.
Midiile trăiesc în grupuri mari în toată zona Mării Mediterane, pe coasta Californiei,
Japoniei și Africii de Sud. În Marea Neagră și Marea Mediterană se găsesc două specii mai
numeroase, și anume Mytilus galloprovincialis și Mytilus edulis unde formează asociații
compacte, sub stabilopozi sau pietrele marine, numite bancuri. Spre deosebire de stridii, midiile
nu se fixează direct, ci cu ajutorul unor filamente, denumite byssus.
Midiile se hrănesc cu plancton și zooplancton (resturi organice aduse de curenți), filtrând
apa absorbită. O midie filtrează 82 l apa marinâ în 24 de ore și reține nu numai hrana și oxigenul,
ci și agenți poluanți, cum ar fi bacteriile dăunătoare și substanțele chimice toxice. Datorită
acestei capacități, midiile sunt excelenți agenți de purificare a apei.
Midiile sunt comestibile, carnea lor reprezintă o delicatesă foarte apreciată. Midiile se
consumă în general fierte, însă sunt apreciate și crude, la fel ca stridiile. Ele sunt comercializate
îndeosebi vii, dar și sub formă de produse prelucrate, în conserve sau marinate. Sunt crescute în
sisteme de miticultură, în plantații speciale marine.
CEFALOPODE
CARACATIȚA

Caracatița (Octopus) este un gen de moluște cefalopode. Ele trăiesc în mări și oceane.
Corpul are forma unui sac. Capul prezintă doi ochi mari, o coroană de brațe (8-10), numite
tentacule, prevăzute cu ventuze, și o gură cu fălci tari. Corpul este acoperit de o „manta”.
Caracatițele se hrănesc cu crustacee, pești etc. În corp, caracatița are o glandă plină cu un lichid
brun (asemănător cu cerneala), care, eliminat în apă, o ajută să se apere de prădători . Această
cerneală poate avea trei culori: roşie, neagră sau maron, şi este compusă din melanină, acelaşi
pigmen care colorează părul şi pielea oamenilor.
Majoritatea caracatițelor folosesc această substanșă, atunci când sunt urmarite.
Reprezentantul tipic al acestui gen de moluște este caracatița-comună. Caracatițele sunt pescuite
pentru carnea lor foarte apreciată în gastronomie.
Caracatiţele sunt unele dintre cele mai „bătrâne” şi mai impresionante creaturi de pe
planetă. Numeroasele lor braţe le-au făcut să devină subiectul celor mai montruoase legende
deşi, dacă este să ne luăm după oamenii de ştiinţă, caractiţele ne seamănă mai mult decât am
crede.
În ciuda creierului de mărimea unei nuci, caracatiţele sunt mai isteţe decât se crede.
Creierul lor este compus în medie din 500 de milioane de neuroni, în timp ce creierul uman
conţine în jur de 100 de miliarde de neuroni. Se pare că sunt cele mai deştepte nevertebrate şi pe
bună dreptate: s-a dovedit că aceste animale marine au atât memorie de scurtă durată, cât şi de
lungă durată, că sunt capabile să evadeze din acvarii şi să scape din labirinturi, cât şi să se
strecoare nevazute la bordul ambarcatiunilor!
Neavând schelet intern şi nici extern, caracatiţele au o uimitoare capacitate de a se
strecura prin cele mai mici orificii, schimbându-şi în acelaşi timp forma corpului. Singura
porţiune solidă din componenţa corpului caracatiţei este “craniul” cartilaginous.
Caracatiţele au trei inimi - primele două se ocupă să transporte sângele exclusiv la
branhii, în timp ce cea de-a treia are rolul de a pompa sânge în întreg corpul animalului.
Indiferent de gen, caracatiţele trăiesc între trei şi cinci ani, fapt ce le limitează cunoştinţele.
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că, dacă media de viaţă ar fi mult mai mare, acestea ar deveni
inteligenţa cu forţă dominantă pe pământ.

CRUSTACEE
CREVETELE

Creveta este denumirea dată mai multor specii de crustacee acvatice din ordinul
decapodelor. Corpul are de la 2 până la 30 cm lungime și este, de regulă, turtit lateral și
încovoiat. Crevetele sunt unisexuate și se dezvoltă, de obicei, prin metamorfoză. Majoritatea sunt
animale marine care populează întreg Oceanul Planetar. Crevetele servesc ca hrană pentru mulți
pești și mamifere marine. Multe specii de crevete sunt pescuite pentru carnea foarte gustoasă, ca
de exemplu crabul-Pandalus (Pandalus latirostris) din Extremul Orient
Corpul crustaceelor, alcatuit din cap, torace si abdomen, este format dintr-un numar variat
de segmente, care la formele evoluate fuzioneaza in partea anterioara a corpului (formand un
cefalotorace, protejat sau nu de o carapace). Prezinta mai multe apendice: picioare articulate
folosite la mers sau la inot, si clesti pentru apucarea hranei. Ultimul segment abdominal
formeaza impreuna cu apendicele segmentului anterior, inotatoarea codala, care poarta pe fata
ventrala orificiul anal si serveste la inot.
Unele specii se deplaseaza inot, dar sunt si specii care se deplaseaza prin mers. Crevetele,
care fac parte dintre crustaceele inotatoare, au o carapace usoara si picioare alungite. Crustaceele
care se deplaseaza prin mers au, in general, o carapace mai groasa si picioare mai scurte decat
crustaceele inotatoare.
Capul crustaceelor prezinta doi ochi, doua perechi de antene si un aparat bucal, alcatuit
din mai multe piese chitinoase (mandibule, maxile, maxilipede) care au rolul de a faramita hrana.
Tubul digestiv este complet, iar glandele anexe ale acestuia sunt glandele salivare si
hepatopancreasul. Excretia se face la nivelul unor glande maxilare sau antenare, deschise la
partea anterioara a capului, de asemenea, substantele catabolice pot fi eliminate si la nivelul
tegumentului, branhiilor, sistemului digestiv sau nefrocite. Respiratia este tegumentara,
efectuandu-se la nivelul unor structuri branhiale. Sistemul circulator este deschis, inima, tubulara
la formele primitive, si compacta la cele evoluate este invelita in pericard si prevazuta cu ostiole.
Sistemul nervos este de tip scalariform, caracterizat prin creier. Ca organe de simt, exista peri
tactili pe corp si apendici, estetasce olfactive pe antene, statocisti si ochi. Acestia din urma pot fi
simpli sau compusi, penduculati.
In cursul vietii, un crustaceu naparleste de mai multe ori pentru a creste. In momentul
respectiv, carapacea i se fisureaza si se ridica, descoperind corpul moale. Animalul are nevoie de
mai multe ore pentru a scapa de vechea carapace. Apoi, corpul sau creste in volum, membrana cu
care este acoperit se intareste treptat si formeaza o carapace noua.
INSECTELE
SCARABELUL

Scarabeul este un gândac de 25 – 37 mm lungime. Corpul este negru, luciu mat sau
metalic. Ultimele articole ale picioarelor sunt acoperite cu perișor galbeni. La prima pereche de
picioare tarsul lipsește, însă sunt mai puternice și zimțate, capabile să construiască gogoașele.
Pronotul toracic este turtit și formează anterior o placă zimțată.
Preferă să locuiască în solurile nisipoase, în regiunile aride și secetoase. Sunt activi de la
începutul primăverii până la sfârșitul verii. Se hrănesc cu bălegarul animalelor ierbivore din care
își fac gogoașe. Gogoașele au diferite dimensiuni, întrecând uneori mărimea insectei. Apoi, ele
sunt rostogolite cu ajutorul picioarelor posterioare și îngropate în sol, unde sunt consumate.
Uneori pot apărea lupte pentru gogoașe, între gândacul care a fabricat-o și alții mai „leneși”.
Gogoașele de bălegar pot fi fabricate în perechi, formându-se cupluri care încep să
acumuleze hrană împreună pentru urmași. Ponta este depusă în galerii cu adâncimi de 10–30 cm
ce se termină cu o cameră specială. În această cameră are loc și acuplarea. Stadiul de ouă durează
5-12 zile, Scarabeul sacru este răspândit în statele mediteraneene (Franța, Italia, fosta Iugoslavie,
Albania, Grecia, Bulgaria, Turcia, Africa de Nord), în sudul Ucranei, unele țări caucaziene și în
Arabia. larvar - 30-3 zile, pupa - două săptămâni.
PEȘTI
ȘALĂUL

Șalăul este un pește răpitor de apă dulce. El trăiește în apele curgătoare, bălți care pot
avea și apă sărată cu o concentrație de până la 1 %. De la Ural, Anatolia regiunea de la Marea
Caspică, Marea Neagră până la Marea Baltică în Europa Occidentală. Este un pește apreciat
pentru carnea sa gustoasă.
Șalăul are un corp alungit fusiform, pe spate are înotătoare caracteristică subdivizată, cu
partea anterioară prevăzută cu tepi. Capul are o formă ascuțită, cu o gură largă prevăzută cu dinți
ascuțiți, marginea branhiilor este zimțată. Corpul este acoperit cu solzi, având spatele de culoare
cenușie verzuie, abdomenul fiind alb argintiu, iar înotătoarele sunt punctate cu puncte de culoare
închisă cu pene aurii.
Șalăul este un pește răpitor care trăiește în apele cu un curs domol, lacuri sau în apele din
porturile Europei. El poate fi întâlnit în Elba, Odra, Rin, Dunăre sau afluenții acestora. Preferă
apele adânci, tulburi, peștele poate atinge 40 cm - 1,30 m lungime, o greutatea până la 19 kg, și o
vârstă de 10 - 20 ani.
Depune icrele pe fundul apei, primăvara din mai până în iunie când temperatura apei
atinge 12 °C - 15 °C. Icrele se lipesc de plantele sau pietrele din apă. Masculul va păzi icrele de
alți pești, puietul devine apt de reproducție la vârsta de 2 - 5 ani când atinge o lungime de 30 –
40 cm.
Șalăul este după știucă cel mai important pește răpitor din Europa. El vede și în ape
tulburi și are un auz mai bun decât al crapului.

AMFIBIENII
TRITONUL

Tritonii arata ca niste soparle mici si sunt acva-terestri.


Tritonul cu creasta (Triturus cristatus) are o lungime de 10-18 cm, corpul il are alungit,
aproape cilindric, coada este aplatizata lateral si are varful ascutit. Pielea de pe corp este aspra.
Membrele tritonului cu creasta sunt lungi si au cate 4 si 5 degete (4 la mambrele anterioare, 5 la
cele posterioare). Pielea este de culoare bruna (mai inchis sau mai deschis), pe lateralele corpului
au pete albe sau galbui, iar burtica este galben portocalie si presarata cu pete negre.
Masculul are pe spate si pe partea dorsala a cozii o creasta inalta, dintata, care este
intrerupta la baza cozii.
Femela are in loc de creasta un sant pe toata lungimea spatelui, iar pe partea dorsala a
cozii are o creasta mai putin inalta decat cea a masculului.
Tritonul de apa (Triturus vulgaris) are o lungime de aproximativ 6-10 cm, corpul este
alungit, avand o forma aproape cilindrica, coada este aplatizata pe laterale, avand o muchie
ascutzita. Pe spate au trei santuri longitudinale. Pe spate si pe laterale sunt galbeni-bruni cu
nuantze cenusii sau maslinii si cu pete negre dispuse in "serii longitudinale". Burtica are pete
negre care se intind si spre gusha. Baza ventrala acozii este neagra la mascul si portocalie la
femela. Coada este cenusie, cu puncte rosii sau brune si dungi albastrui catre varf.

REPTILELE
VARANUL

Varanii sunt considerati soparle superior dezvoltate. In randul soparlelor actuale


nu au nici o ruda apropiata, acesti uriasi, care pot atinge 3 m, fiind considerati in popor
balaurii zilelor noastre.
Varanii traiesc in regiunile tropicale, in special in Asia de Sud, Australia si
Oceania.
Dintre cele 45 de specii si subspecii cunoscute, trei se gasesc in Africa.
Impresionabili prin dimensiune, forta si aspect, varanii de Komodo sunt animale
carnivore, pradatoare. In pofida aspectului greoi, miscarile lor sunt foarte iuti si iscusite
atunci cand vaneaza.
Se hranesc, in general, cu mamifere mici, pasari si serpi, dar sunt capabili sa
ucida si animale de dimensiuni mai mari, cum ar fi porcii, caprioarele sau caprele. Prada
este bine scuturata, apoi capul este strivit.
Ghearele lor ascutite, maxilarele bine dezvoltate si dintii lor puternici ii trasforma
in pradatori excelenti, neavand nici un dusman natural. In cazul in care reuseste sa
scape atacului unui varan de Komodo, prada este ucisa ulterior de infectiile cauzate de
bacteriile continute in saliva acestei soparle.
Reproducerea acestei specii este un exemplu unic de reproducere ajutata de insecte:
femela isi depune ouale intr-un musuroi activ de termite.
Termitele isi repara musuroiul, sigiland complet cavitatea respectiva, si construiesc astfel
pentru oua un incubator sigur, care le ofera conditii constante de temperatura si umiditate.
Puii eclozeaza in anul urmator si evadeaza din musuroi cand ploile au inmuiat deja
suficient de bine exteriorul uscat de soare al musuroiului de termite.

PĂSĂRILE
PELICANUL

Pelicanul face parte din familia păsărilor acvatice Pelecanidae care cuprinde 8 specii.
Sunt păsări mari, răspândite în regiunile temperate și tropicale.
Pelicanul, excelent zburător și bun înotător, are un corp îndesat, un cioc lung, cu o pungă
galben-portocalie sub el, ce se poate dilata. Pelicanii nu se pot scufunda, dar pescuiesc împreună,
încercuind peștii sau broaștele și aruncându-și simultan capetele în apă cu ciocurile larg deschise,
la adâncime mică. Se folosesc atunci de pungile lor ca de o plasă. Se hrănesc mai ales cu pești
bolnavi sau izolați în bălți pe cale de desecare, fiind considerați ca adevărați „sanitari piscicoli”.
Fiind păsări migratoare, sosesc în România între martie și mai, apoi pleacă în septembrie-
octombrie, spre Delta Nilului, regiunea Golfului Persic sau coastele Asiei.
În România trăiesc în delta Dunării, singurul loc din țară în care clocesc, două specii
de pelicani: pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) și pelicanul creț (Pelecanus crispus).

MAMIFERE OMNIVORE
VULPEA

Vulpea este un mamifer omnivor, de dimensiune mică spre medie, încadrat sistematic în
familia Canidae, alături de lup, câine sau șacal. Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a
fi roșcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la alb și
cenușiu).
Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și
10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă circa 30-40 cm.
Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență
datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă cele mai
mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează
prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra
sa, cu labele din față, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o
singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.
Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei,
vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o
singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua
săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor
pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba
despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu
a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări
pe cont propriu.
Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la
rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea
răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi
afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă
și omului fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

MAMIFERE ERBIVORE RUMEGĂTOARE


BIZONUL

Bizonul american are masa cuprinsă între 450–1350 kg. Înălțimea este de 1,60–1,80 m.
Numărul de pui este 1. Durata vieții sale este în jur de 33 ani.
Bizonul american este o bovină sălbatică, fiind înrudit cu Bizonul european. Deși
seamănă cu cel european există totuși câteva deosebiri. Bizonul american are 15 coaste, în timp
ce bizonul european are 14. Bizonul american are patru vertebre lombare, în timp ce bizonul
european are cinci.Bizonul adult american nu este la fel de înalt și zvelt ca cel european deoarece
au picioare mai scurte. Coarnele bizonilor europeni sunt plane cu fețele lor, făcându-le mai
adaptate la lupta cu coarne, în același mod ca la bovinele domestice, spre deosebire de bizonul
american, care are coarne ce favorizează ciocnirea. Bizonii americani sunt mult mai ușor de
domesticit decât verii lor europeni, ei se împerechează mai ușor cu bovinele domestice.
Este cel mai puternic mamifer ce trăiește pe marele câmpii ale Americii de Nord. Bizonul
este erbivor și mănâncă frunze. Caută cartofi în timpul verii; licheni, iarbă uscată și mușchi în
timpul iernii.

MAMIFERE ERBIVORE NERUMEGĂTOARE


ZEBRA

Zebra este intalnita in campie, in zone deschise, dar si in munti, in Africa. Are capul alb
cu pete maro, fata de culoarea maro deschis si corpul alb-argintiu sau alb-galben cu dungi negre.
Ajunge la 1,5 metri inaltime si cantareste intre 200 de kg si 500 de kg.
Zebrele raman impreuna cu alte exemplare, formand turme, in interiorul carora se
recunosc intre ele prin intermediul mirosului, a sunetelor sau a altor semne primare. Se hranesc
cu plante, frunze si iarba si sunt dependente de apa, fiind nevoite sa calatoreasca mult pentru a o
gasi. Cand o gasesc sunt capabile sa bea pana la 14 litri de apa pe zi.
Dungile o fac pe zebra diferita fata de restul familiei cailor. Principalul dusman al zebrei
este leul. Ea se apara prin fuga, modul in care sunt dispuse dungile ajutand-o sa se piarda in zare,
pradatorul neavand precizie in a o urmari. Mai ales daca sunt mai multe intr-o turma, urmarirea
lor de catre dusmani devine imposibila, provocand confuzie cu atatea dungi.

MAMIFERE CARNIVORE
LEOPARDUL

Leopardul este un mamifer carnivor de mari dimensiuni din familia felinelor. El este
vestit pentru capacitatea sa de a se adapta, iar datorită simțurilor sale excelent dezvoltate și a
desenului blănii poate fi cu greu observat. Poate fi întâlnit din zonele semideșertice și până în
zonele reci. Leopardul este una din cele mai mari feline, cu o greutate cuprinsă între 40–80 kg, o
înălțime de 60–80 cm și cu o lungime a corpului de până la 2 m. Cu toate că are dimensiuni
relativ mari, leopardul este un animal agil. Poate trăi până la 20 ani și chiar mai mult.
De regulă, blana sa este de culoare galbenă cu pete negre, cu un desen caracteristic. O
varietate a sa, pantera neagră, este unicul leopard cu blana de culoare neagră în întregime.
Acesta trăiește în Malaysia și are o formă de melanism. Este o varietate periclitată, dar greu de
studiat, deoarece exemplarele nu puteau fi deosebite prin fotografiere cu camere foto în lumină
vizibilă. S-a constat că fotografiile cu camere foto în infraroșu pun în evidență pete specifice,
invizibile altfel, permițând recenzarea și urmărirea exemplarelor aflate în libertate.

MAMIFERE ACVATICE
FOCA

Focile sunt înotătoare foarte iscusite, putând rămâne sub apă timp de 30 de minute,
ajungând la adâncimi de până la 200 de m. Pe uscat, ele sunt greoaie si stangace, dar in apa devin
agere si au miscari foarte rapide.
Focile au corpul fusiform, tocmai pentru a putea sa inoate mai bine. Au mustati cu fire
rare, dar foarte lungi, si un bot care aduce putin cu cel al unui catel, ceea ce le face simpatice.
Majoritatea raselor traiesc in acele zone maritime apropiate de tarm, unde gasesc peste din
abundenta.
Cel mai adesea, focile pot fi intalnite in regiunile polare si subpolare, insa traiesc si in alte
zone, cu o clima mai calda. În mod normal rămân însă ca. 3 minute sub apă, timp în care
vânează pești, de exemplu heringi, sardine, lostrițe, plătici sau crustacei și moluște. În apă
vânează fiecare separat, numai pe uscat trăiesc în colonii mici. În general sunt animale agresive,
având loc frecvent lupte sângeroase între masculi.
Împerecherea are loc în apă, mai mulți masculi urmărind o femelă, care se apără la
început prin mușcături. După împerechere partenerii se despart. Unele specii de foci trăiesc
grupate în haremuri. Perioada de gestație durează 11 luni, fiind născut de regulă un singur pui
care are ca. 10 kg și o lungime de 85 cm. El va suge timp de 5 săptămâni lapte matern, după care
va fi părăsit de mamă. Focile trăiesc în medie între 30 și 35 de ani.

MAMIFERE PRIMATE
GORILĂ

Gorilele sunt cele mai mari primate. Ele traiesc in padurile din centrul Africii.
Gorilele de munte pot fi intalnite intre 2200 si 4300m. Gorilele de campie traiesc in
paduri dese si mlastini.
Gorilele sunt erbivore. Ele consuma fructe, frunze si lastari. Exista dovezi care confirma
ca mananca si furnici, le plac termitele la fel de mult ca si cimpanzeilor.Gorilele isi petrec cea
mai mare parte a timpului mancand. Caninii lungi si puternici le permite sa zdobeasca plante ca
bambusul.Se hranesc in principal cu fructe, gorilele de munte consumand mai mult plante, tulpini
si radacini.
Gorilele se deplaseaza in patru labe, desi uneori merg pe doua picioare, ca si oamenii, dar
pe distante scurte. Masculii au inaltimea de 1.65 – 1.75 si o greutate de 140 – 200 kg.
Gorila de munte are blana cea mai groasa si cea mai inchisa culoare, urmata de gorila de
vest care are o culoare a blanii maro sau gri.
Gorilele care traiesc la ses sunt mai suple si mai agile decat gorilele de munte. Aproape
toate gorilel au grupa sanguina B, ca si oamenii, si la degete au amprente.
Gorilele au multe asemanari cu omul si sunt considerate foarte inteligente.Cateva
exemplare din captivitate au invatat limbajul semnelor. Gorilele, si alte maimute, rad, se
intristeaza, dezvolta legaturi puternice cu familia si nu numai, folosesc unelte.

S-ar putea să vă placă și