Opinia lui Irod despre Domnul Iisus

(9,7-9; cf. Matei. 14,1-2; Marcu. 6,14-16)

7. „ Dar a auzit Irod tetrarhul toate cele ce s-au făcut și era

nedumerit, pentru că se spunea de către unii, că Ioan a înviat
din morți, iar de către unii, că Ilie s-a arătat, iar de către alții că
s-a ridicat oarecare Profet dintre cei vechi. Dar, Irod a zis: Pe
Ioan eu l-am decapitat. Dar cine este Acesta despre care eu aud
acestea. Și căuta ca să-L vadă pe El.” În urma activității intense a
Apostolilor în părțile Galileei, nu se putea ca tetrarhul Irod Antipa
care stăpânea peste Galileea și Perea să nu primească fel și fel de
știri despre Domnul Iisus Hristos. Mulți se întreabă cum de vine, că
tetrarhul Irod Antipa, în districtele căruia Domnul Și-a dezvoltat
până acum o parte din activitatea Sa, aude, abia acum despre
prestigioasa activitate a Domnului Iisus. Întrebarea aceasta se
răspunde de către cei mai mulți exegeți în felul următor: Se zice că
Irod Antipa fiind dedat unei vieți ușoare și destrăbălate, nu avusese
până acum la dispoziție timpul necesar pentru ca să se informeze
mai de aproape și despre mișcările religioase și culturale din
teritoriul său, și în consecință a rămas până acum în necunoștința
activității pe care o dezvoltase Domnul Iisus Hristos în districtele de
sub stăpânirea lui. Când în cele din urmă, i se comunică lui Irod
faptele minunate pe care le împlinea Domnul Iisus și i se spuse că
acest Om Se bucură de mare autoritate la popor, el nu știe ce să
creadă despre Iisus. Irod era nedumerit. Și nedumerirea aceasta îl
neliniștea. El cere informații. Informațiile pe care le primește nu
sunt precise. Unii zic că Iisus ar fi Ioan Botezătorul care ar fi înviat
din morți. Alții erau de părere că Iisus ar fi Profetul Ilie, care a
reapărut. Iar alții ziceau că un Profet oarecare dintre cei vechi s-a
ridicat . În cele din urmă, el caută să se lămurească însuși și își zice
că pe Ioan Botezătorul eu l-am decapitat și atunci, acest Iisus să fie
altcineva și caută ca să-L vadă. Evangheliștii Matei (14,3-12) și
Marcu (6,17-24) ne istorisesc cu această ocazie decapitarea lui Ioan
Botezătorul. Evanghelistul nostru, trece însă sub tăcere acest capitol,
probabil pentru ca nu vrea ca să-l impresioneze rău pe
preaputernicul Teofil, care nu trebuia să știe despre destrăbălările
mari și nesăbuite de la curtea lui Irod Antipa, care stătea sub
protecția Romei.
Intoarcerea Apostolilor și săturarea celor 5000 de oameni
(9,10,17;cf. Matei.14,13-21; Marcu. 6,30-44; Ioan 6,1-13)

10. „Și întorcându-se Apostolii i-au istorisit Lui câte au făcut.

Și luându-i pe ei, S-a retras, îndeosebi, într-un loc pustiu numit
Betsaida!”Evanghelistul nostru ne comunică întoarcerea
Apostolilor din misiunea lor de probă, în care au fost trimiși. Întorși
la Domnul în Capernaum, dânșii îi raportează despre toate câte au
făcut. Domnul ia la cunoștință rapoartele lor și le ține ca acum, să se
retragă împreună cu dânșii într-un loc mai singuratic unde să se
odihnească și să poată sta de vorbă cu dânșii mai pe îndelete.
Acesta, crede Domnul, că este bine să o facă cu atât mai mult cu cât
I s-a spus că tetrarhul Irod Antipa care îl ucise pe Ioan Botezătorul,
se interesează, acum mult și despre activitatea Sa. Pentru a nu atrage
prea mult atenția tetrarhului asupra Sa, Domnul hotărăște să se
retragă din districtele acestuia în cele învecinate ale tetrarhului Filip.
Acesta era un frate al lui Irod Antipa, și după moartea părintelui său,
a regelui Irod Idumeul (+ 750 a. U. c. = 4 î. H) primise domnia peste
districtele Trahonilis,Batanea, Auranilis etc. cu titlul de tetrarh.
Pentru a trece în distrectele acestuia, Domnul se îmbarcă cu
Apostolii Săi într-o corabie și plutesc cu toții spre țărmul nord-estic
al lacului Ghenizaret ( Marcu. 6,32). Evanghelistul nostru (9,10) ne
spune că ei debarcă pe șesul mare și nelocuit de oameni, așadar
pustiu, care se întinde în această parte a țării, nu departe de orașul
Betsaida. Acest orășel este Betsaida Iulias situat în districtele
tetrarhului Filip, nu departe de revărsarea Iordanului în lacul
Ghenizaret. (cf. Iosif Flavius. Ant. 18,2,1) și deosebit de Betsaida
Galileei. Tetrarhul Filip rezidise orășelul Betsaida și îi dăduse
conumele de Iulias în onoarea ficei împăratului August, Iulia, care a
devenit soția împăratului Tiberiu ( Iosif Flavius. Ant. 18,2,1). În
aceste regiuni Domnul vroia să petreacă câteva zile liniștite, numai
cu Apostolii Săi. Aceștia se reîntoarseră din călătoria lor de probă și
aveau și ei nevoie de puțină recreere. Ajunși în aceste părți se retrag
într-un loc de deșert „îndeosebi”, unde dealtcum nu-i putea afla
nimeni.
V. 11. „Iar mulțimile cunoscând I-au urmat Lui. Și primindu-i
pe ei, le vorbea lor despre împărăția lui Dumnezeu, și vindecă pe
cei care aveau nevoie de vindecare. Iar cei 12 apropiindu-se I-au
zis Lui: „Demite mulțimea, ca, plecând prin satele și prin
țarinele de prin împrejur să se odihnească și să afle de mâncare,
că aici suntem în loc pustiu. Dar El a zis către dânșii: „Dați-le
voi de mâncare! Dar ei au zis: „Nu avem mai mult decât 5 pâini
și 2 pești, decât doară mergând noi să cumpărăm pentru tot
poporul aceste merinde. Căci erau cam 5000 de oameni. Dar El
a zis către ucenicii Săi: „Așezați-i pe dânșii în cete de câte 50. Și
au făcut așa și i-au așezat pe toți. Iar El, luând cele 5 pâini și 2
pești, ridicându-Și ochii spre cer, i-a binecuvântat pe ei și le-a
frânt. Și le dădea ucenicilor ca să le pună înaintea mulțimii. Și
au mâncat și s-au săturat toți și s-au ridicat 12 coșuri de
firimituri care le-au prisosit lor.” Plecarea Domului și a
învățăceilor Săi din Capernaum nu a rămas neobservată de mulțimea
poporului care-L caută. Erau mulți oameni care aduseseră cu sine și
pe bolnavii lor, pentru ca Domnul sa-i vindece. (cf. Ioan. 6,2). Dar
înafară de aceștia mai erau mulți alții care plecau spre Ierusalim,
căci precum ne spune evanghelistul Ioan (6,4) era aproape Paștele
Iudeilor. Acest Paște era Paștele anului 29 d. Hr. sau 782 a.u.c (Vezi
mai pe larg D Vasile Gheorghiu, Anul și ziua morții Domnului,
Cernăuți, 1925, p.35 ss. și 43 ss.). Văzând că, corabia în care Se
urcase Domnul și cu Apostolii Săi își ia cursul în direcția spre
revărsarea Iordanului în lac și spre Bethsaida Iulias, poporul dorit de
a-I auzi cuvantul Lui înțelep și a-i vedea și pe bolnavii lor cât mai
curând, iarăși sănătoși este gata să-L urmeze într-acolo. Dar
neaflând corăbii care să-i transporte într-acolo, dânșii fac calea pe
jos de-a lungul țărmului. Pe cale într-acolo li se asociază și mai
mulți alți oameni, venind din orașele și satele prin care au trecut (cf.
Matei. 14,13; Marcu 16,33). După cale de mai bine de 2 ore vor fi
ajuns cu toții după ce au trecut peste vadul Iordanului până în părțile
unde Se afla Domnul și cu Apostolii Săi. Domnul și cu Apostolii Săi
debarcaseră din corabie și Se urcară pe o colină din apropiere ca să
Se odihnească (Ioan 6,3).
Dar când Domnul Își ridică ochii și vede o mulțime atît de
mare de popor, că vine spre Dânsul, Domnului I Se face milă de
popor. Sărmanul popor, dorit de ajutor și luminare sufletească umblă
ore întregi pe urmele Lui. Domnul nu poate să stea ascuns, ci
părăsește locul unde Se retrăsese și vine de întâmpină mulțimea
poporului (Mt.14,14; Mc.6,33; Lc. 9.11). Ajuns în mijlocul lor,
Domnul vindecă pe toți bolnavii pe care poporul îi adusese cu sine,
și apoi le vorbește multe despre împărăția Lui Dumnezeu.(9,11. cf.
Mc. 6,34). Se face seară și Domnul tot nu terminase a vorbi către
popor (cf. Mt. 14,15). Notez că Iudeii deosebeau două seri. Seara
cea dintâi era partea din zi cam de la 15-18 (ora 3-6 d.m) sau după
calculul celor vechi de la ora 9-12 de zi, ziua socotită de la răsăritul
soarelui, iar seara a doua se numea timpul de la apusul soarelui până
ce înnopta. Pe timpul echinopțiului, respectiv al Paștelui, soarele
apunea cam pe la ora 18 (=6 seara). Deoarece evanghelistul
Marcu(6,35) ne spune că „orele erau acum multe”, noi va trebui să
ne gândim nu la seara a doua de când începeau a se număra orele de
noapte și la seara cea dintâi când cele 12 ore din zi erau pe sfârșite.
Vor fi așadar cam orele 10 sau 11 de zi, după socoteala Iudeilor sau
orele 16-17 (=4-5 d.m) după numărarea noastră. Evanghelistul
nostru (9,12) ne spune cam același lucru zicând că „ziua a început a
se pleca”. Soarele așadar, nu apusese dar, nu mai era tare mult până
a apune. Văzând că soarele începe a se înclina spre apus, și știind că
poporul a venit încoace, fără să-și fi luat cu sine, în grabă, merindele
necesare, Apostolii se cred îndatorați ca să atragă atenția Domnului
asupra acestui fapt și să-l roage ca să-Și încheie mai curând predica
și să demită poporul încă la timp pentru a se împrăștia în satele și
vilegiaturile cele mai apropiate și a se adăposti pe acolo și a afla de
mâncare. (9,12). Motivele acestea nu sunt pentru Domnul
hotărâtoare pentru a-și întrerupe binecuvântarea Sa. De aceea
Domnul le dă Apostolilor următorul răspuns: „Nu au lipsă să
meargă! Dați-le voi lor de mâncare!”. Apostolii nu înțeleg cum
dânșii ar putea să hranească mulțimea aceasta atât de mare de
oameni, care se aduase aici. Ei se gândesc că ar trebui să meargă
prin satele și orașele din împrejurimi ca să cumpere pâini și
aducându-le să le împartă poporului pentru a putea constata dacă
cumpărarea de pâini este, în cazul prezent, posibilă sau nu. Domnul
Se adresează după cum ne spune Evanghelistul Ioan (6,5) către
apostolul Filip, care se pare că era cel mai practic dintre toți, și îl
întreabă: „De unde să cumpărăm noi pâini ca să mănânce aceștia?”
Domnul îi pune lui Filip această întrebare nu pentru că S-ar fi purtat
cu gândul ca să-l îndemne să cumpere pâini, ci, ispitindu-l pe Filip
ca să audă ce va răspunde ( Ioan 6,6). Filip răspunde: „ De 200 de
dinari nu le vor ajunge lor pâini pentru ca fiecare să ia câte o
bucățică!” Cu acestea Filip a zis că Apostolii dispun de suma de 200
de dinari. Dar această sumă este în cazul de față mult prea mică.
Pâinile pe care le-ar putea cumpăra cu acești bani nu puteau să
ajungă pentru a sătura o mulțime atat de mare de oameni. Abia putea
ajunge pentru ca din ele să poată primi fiecare câte o mică bucățică,
cu care nu și-ar fi putut astâmpăra foamea.
În condițiile acestea nu rămânea decât să se constate, de fapt dacă
poporul este lipsit de merinde . Tot evanghelistul Ioan (6,9) ne
comunică, că Apostolul Andrei, fratele lui Simon- Petru, îi spune
Domnului că „este un băiat, care are cu sine 5 pâini de orz și 2
peștișori”. Dar, și el observă că, cantitatea este mult prea mică
pentru că, cu ea să se poată sătura atâția oameni.
Pâinea de orz era hrana de toate zilele ale oamenilor cei sărmani (cf.
Jud.17,13; 2 Reg.7,1; Ezech.4,12). Totuși, pentru Domnul, chiar și
această mică cantitate de alimente este suficientă pentru a sătura cu
ea pe toți cei prezenți. Domnul poruncește, deci, ca acestea să fie
aduse în fața Sa. Totodată dă ordin Apostolilor ca să invite poprul,
ca să ocupe loc pe pajiștea de iarbă verde, care crescuse pe aici, și să
se așeze în cete de câte 50 și 100 de oameni (Mt.14,19; Mc.6,39s;
Lc.9,14; Ioan. 6,10). Călătorii, care au cutreierat regiunile acelea, ne
spun că pe acolo crește iarba verde numai primăvara până la Paște.
După Paști, toată iarba se usucă și terenul pare ars de soare. De
aceea, regiunea nici nu era locuită de oameni. Faptul că poporul se
așează pe iarba verde, ne dovedește că, și comunicarea, pe care ne-o
face evanghelistul Ioan (6,4), că episodul acesta s-a întâmplat încă
înainte de sărbătoarea Paștilor. Primind pâinile și peștișorii în
mâinile Sale, Domnul Își ridică ochii spre cer (Mt. 14,19; Mc. 6,41;
Lc.9,16) și mulțumind Părintelui Său celui din ceruri (Ioan 6,11) le
binecuvântează. Binecuvântarea pâinii și a tuturor bucatelor înainte
de masă era un frumos obicei vechi de al Iudeilor. Binecuvântând
cele 5 pâini și cei 2 pești, Domnul le scoate de sub blestemul sub
care, căzuse natura întreagă în urma păcatului primei perechi de
oameni. Pâinile binecuvântate nu-și mai păstrează cantitatea și
calitatea pe care o aveau și nici peștișorii, ci cresc și se înmulțesc în
mâinile Apostolilor Săi, cărora le predă și ajung a fi împărțite
tuturor. Evanghelistul Matei (6,11) ține să ne spună, că fiecare dintre
cei prezenți a primit „cât a voit”. Vrea să zică, că fiecăruia i s-a dat
cantități atât de mari, cât credea că îi trebuie, pentru a se sătura. Toți
evangheliștii, de comun acord, ne spun că „au mâncat și s-au săturat
toți” (Mt.14,20; Mc. 6,42; Lc. 9,17; Ioan 6,12).
Pentru ca minunea săturării să fie și mai evidentă, Domnul
poruncește ca să se, cand adune toate firimiturile rămase.
Firimiturile rămase, dacă s-au adunat, au umplut 12 coșuri. Cum
Iudeii obișnuiau a-și lua cu sine în călătorii mai îndepărtate coșuri,
și cum mulți dintre cei prezenți plecau, de fapt, la Ierusalim, spre a
sărbători acolo Paștele, care se apropia, nu ne putem mira că poporul
are de unde pune Apostolilor la dispoziție aceste 12 coșuri,
reprezintă, netăgăduind, un volum mult mai mare decât îl puteau
avea cele 5 pâini și cei 2 peștișori la început, când le-au aflat la un
băiețel (Ioan, 6,9). Și când mai considerăm încă și faptul că numărul
celor care s-au săturat, în chipul acesta, a fost „cam 5000 de
bărbați”, în care număr nu sunt incluse nici femeile, nici copiii,
pentru că la iudei, femeile și copiii nu obișnuiau să stea la o masă
împreună cu bărbații, va trebui să spunem, că minunea cu 5 pâini și
2 peștișori era prea evidentă pentru toți. Numărul bărbaților prezenți
a putut fi ușor constatat pentru că, am auzit mai sus, că s-au așezat
pe iarbă în cete tot de câte 50 și 100 de oameni. Nu tot așa însă, și
numărul femeilor și al copiilor, care se vor fi așezat pe iarbă în cete
deosebite. Numărul lor nu s-a putut constata cu precizie. Impresia pe
care a făcut-o această săturare minunată asupra poporului a fost atât
de puternică, încât toți, plini de admirație, au erupt în strigătul
:„Acesta este cu adevărat Profetul, Care are să vină în lume!”
(Ioan,6,14). Ei se exprimă astfel, pentru că își amintesc de Moise,
care a săturat de asemeni in mod minunat, poporul când se aflau
părinții lor în pustiul Arabiei, Moise le pusese lor, tot atunci, în
vedere că, la timpul său, Dumnezeu le va ridica lor un Profet mare,
ca și dânsul (Deut.68,15). Acel Profet mare se credea că, va fi
Mesia. De aceea poporul de acum se gândește ca să-L proclame pe
Domnul „Mesia al lor”. Așa un Mesia dorea ca să aibă, care să se
pună în fruntea lor și să înceapă războiul de eliberare de sub jugul
Romanilor. Cu alimente minimale El va putea conduce armatele
Iudeilor. Știind însă, cu ce gânduri se poartă poporul, Domnul
demite poporul în grabă, silește pe Apostoli ca să se întoarcă în
corabia, cu care veniseră încoace, ca să plece înapoi la Capernaum.
Iar Însuși Se retrage pe o colină din apropiere, ca să Se roage și să
mulțumească din tot sufletul Său, Părintelui Său cel ceresc pentru
minunea pe care a împlinit-o (Mt.14,23; Mc.6,46). El n-a venit ca să
le fie Iudeilor un Mesia politic-național, ci misiunea Sa este
universală, venind pentru ca să elibereze omenirea întreagă de sub
tirania diavolului de sub stăpânirea păcatelor și împăcarea lor cu
Dumnezeirea, înălțându-i la rangul „de copii dragi ai Lui
Dumnezeu”, cum au fost înainte de căderea în păcat și neascultare
față de Dumnezeu.
Anul al treilea al activității Messianice a Domnului Iisus de la
Paștele anului 29 d. H. până la Paștele anului 30 d. H. (= 782-
783 a. U.c.)
Diferite păreri despre Domnul Iisus și mărturisirea lui Petru (9,18- 22;
ef. Mt.16,13- 19; Mc. 8,27- 29).

v. 18. „Și a fost, că pe când El era Singurul rugându-se s-au

adunat câte unul la El ucenicii și i-a întrebat pe ei zicând: „Cine
zic oamenii, că sunt Eu?” Iar, ei răspunzând, au zis Ioan
Botezătorul, iar alții Ilie, iar alții că e un Profet oarecare dintre
cei vechi s-a ridicat. Dar le-a zis lor: Hristosul lui Dumnezeu!
Iar EL, certându-i pe dânșii le-a ordonat ca nimănui să nu
spună acestea, zicând că Fiul Omului trebuie multe să
pătimească și să fie nesocotit decât bătrânii și Arhiereii și
cărturarii și să fie ucis, și a treia zi să învie!” Notez că până a-și
mărturisi Petru credința sa în Domnul, ceilalți evangheliști ne
comunică nouă multe alte evenimente care au avut loc între timp.
Evanghelistul Ioan (6,22- 59) ne comunică renumita cuvântare, pe
care Domnul a ținut-o a doua zi, după săturarea minunată a celor
5000 de oameni, în sinagoga din Capernaum, cuvântare în care
Dânsul Se prezintă ca adevărata „pâine a vieții”. De aceste cuvinte
ale Domnului se scandalizează mulți dintre aceia care n-au pătruns
înțelesul mai adânc al cuvintelor Lui. Cu toate acestea, în urma
activității binecuvântate, pe care o dezvolta Domnul în Galileea
numărul aderenților Săi creștea cei din zi tot mai mare. Așa ne spun
evangheliștii Matei (15,1, ss) și Marcu (7,1 ss). Cercurilor
conducătoare din Ierusalim, invidioase de prestigiul tot mai mare, de
care Domnul Iisus se bucura la popor și nu puțin îngrijorate, că
autoritatea de care se bucurau până atunci, începe să scadă și
poporul se dă hotărât pe partea Domnului Iisus, se hotărăsc ca să
trimită pe cei mai destoinici dintre Farisei și pe cei mai iscusiți
cărturari în Galileea, ca să observe pe deaproape activitatea
Domnului Iisus. Aveau ordinul ca îndată ce vor constata în
învățătura sau atitudinea Lui oricare părți slabe, să-L atace și să
caute să-L compromită în fața poporului, zdruncinând astfel
autoritatea, pe care a știut să și-o câștige până acum. Sosiți în
Galileea, Fariseii și cărturarii, nu au ochi nici pentru minunile pe
care le împlinea Domnul, nici înțelegere pentru învățăturile Lui
înțelepte și de un farmec neîntrecut. În schimb ei observă, că
ucenicii Lui nu-și spală mâinile, de câte ori se așează la masă. Pe
chestia spălării mâinilor se încinge o discuție vehementă. Urmarea
este, că învățăceii Domnului se emancipează, completamente de
sub învinuirea dăunătoare, pe care Fariseii și cărturarii o exercitau
asupra mulțimii mari a poporului. Felul, cum Domnul a luat
apărarea Apostolilor Săi, i-a indispus atât de mult încât Domnul,
pentru a evita izbucnirea urii lor înainte de timpul hotărât de Pronia
Divină, Se retrage peste frontierele „țării sfinte” și trece în districtele
învecinate ale cetăților Tyv și Sidon. Până pe aici dușmanii Săi nu-
L mai puteau urmări cu ura lor. Această călătorie Domnul o face și
cu scopul ca să se poată dedica mai mult și mai nestingherit
instrucției Apostolilor Săi. Nu era intenția lor ca să dezvolte în
districtele acestor orașe oarecare activitate Messianică. Totuși,
vestea despre activitatea prodigioasă a Domnului, a străbătut și până
pe aici și a determinat pe o femeie cananeancă, ca să ceară ajutorul
Domnului pentru fiica ei demonizată. (Mt.15, 21- 28. Mc.7,24- 30).
De aici Domnul Se întoarce înapoi, luminându-Se pe valea râului
Leontes (Nahr el Litani) până la izvorul de vest ale Iordanului. Vine
în districtele Decapolei. Vestea despre revenirea Lui, se răspândește
în toată împrejurimea. Vindecă, în mod minunat pe pe mulți bolnavi
și satură într-un loc deșert, în mod miraculos o mulțime de 4000 de
oameni care se adună în jurul Său (Mt. 15, 29- 39; Mc. 7,31- 8,10).
De aici trece în părțile Magdalei și ale Dalmantei. Fariseii și
cărturarii, veniți din Ierusalim, cer de la Domnul, să le arate un
semn din cer, pentru a Se legitima că este adevăratul Mesia. Domnul
le pune în vedere „semnul lui Ioan”(Mt 16,1- 4; Mc 8,11- 13). După
o scurtă excursie pe care o face până pe tărmul de est al lacului( Mt,
16,5 ss; Mc, 8,14 ss), Domnul însoțit de Apostolii Săi își ia calea pe
valea Iordanului, în sus până ce ajunge în dreptul Cesareei lui Filip.
În apropierea acestei cetăți, încă fiind „pe cale” (Mc. 8,27) Domnul
îi întreabă pe Apostolii Săi ce părere au despre Dânsul. La această
întrebare Apostolii răspund că, după informațiile pe care le au, unii
îl socotesc „Ioan Botezătorul”, alții că „este Ilie”, și iarăși alții că „
este unul din vechii mari Profeți”, informațiile pe care le avea și
tetrarhul Irod Antipa (8,7 ss). Unii credeau că Domnul Iisus nu este
decât Ioan Botezătorul, pe care îl decapitase tetrarhul Irod Antipa în
cetatea Macherus din Perca și care a înviat din morți. Cei care îl
socoteau pe Domnul că ar fi Profetul Ilie, se vor fi gândit la
cuvintele Profetului Maleahi (4,5), care a prezis la vremea sa, că
înainte de ziua cea mare și înfricoșată a Domnului, își va face din
nou apariția Profetul Ilie. Acesta va dezvolta o activitate de
împăciuire generală și va întoarce inimile părinților spre fiii lor și
inimile acestora, spre părinții lor și va pregăti toate cele ce vor fi de
trebuință pentru ziua cea mare a Domnului. În fine, auzim că iarăși
alții îl identificăm pe Domnul „cu unul din vechii Profeți”, fără ca să
precizeze cu care anume. De această părere vor fi fost toți acei care
așteptau ca în zilele cele de mai apoi toți Profeții vor învia din morți
și vor îndemna poporul ca să se lepede de păcatele lor, și să-și
întoarcă privirile din nou, spre cer. Cine dintre Apostoli a dat
Domnului informațiile de mai sus , nu ni se spune. Este posibil, ca
unul a dat un răspuns, celălalt alt răspuns. După cum vedem dânșii
nu s-au putut avânta la ideea că Domnul este adevăratul Mesia,
probabil din cauză că erau prea ocupați de ideea greșită că Mesia,
când va veni, se va prezenta lumii ca un erou politic-național al
Iudeilor, se va pune în fruntea lor și trecând din biruință în biruință,
le va supune lor toate popoarele pământului. Răspunsurile primite
nu L-au putut satisface pe Domnul, pentru că nu corespundeau cu
starea faclică a lucrurilor. Și atunci, El Se îndreaptă către Apostolii
Săi și îi întreabă pe dânșii ce părere au ei despre Dânsul. Și atunci,
Simon Petru, cel mai bătrân dintre dânșii ia cuvântul și răspunde în
numele tuturor, că Domnul „este Hristosul lui Dumnezeu”. În aceste
puține cuvinte , Petru își sintetizează toată credința sa în Domnul,
faptul că Petru mărturisește, că crede, că Domnul este „adevăratul
Mesia”, care vine de la Dumnezeu, are o deosebită importanță. El nu
s-a atașat deci, părerilor care circulau despre Domnul în cercurile
celor care dădeau mai departe, ci urmează unei voci interne a
sufletului său, care îi spunea că „Domnul este chiar Mesia”. După
cele ce ni le spune evanghelistul Matei, Petru adaugă a zice că el
crede că Domnul „este Fiul lui Dumnezeu”. Adaosul acesta are o
importanță destul de mare. Iudeii de pe atunci își închipuiau că
Mesia, când va veni, nu va fi decât un simplu om, înzestrat cu puteri
extraordinare din partea lui Dumnezeu. Petru mărturisește însă, spre
deosebire de ei, că Domnul este nu numai Mesia în înțelesul
concepției pe care o aveau iudeii despre acest ilustru personaj, ci
crede că este mai mult decât un simplu om, este chiar „Fiul lui
Dumnezeu!”.
Drept că în Vechiul Testament sunt numiți în mod inpropriu, „fii ai
lui Dumnezeu” și unii regi, deosebit de pioși și unii oameni deosebit
de pioși (cf. Ieș. 4,22; Ierem; 31,9-20). El este „Fiul lui Dumnezeu”,
în înțelesul cel mai propriu al cuvantului. Cum de vine, ca Apostolul
Petru s-a putut înălța până la adevărata concepție despre Persoana
Domnului Iisus Hristos, auzim din gura Domnului Însuși, care îi
comunică lui Petru, că acesta i s-a descoperit lui de Sus. Omul de la
sine nu poate ști ce înseamnă a fi „Fiul lui Dumnezeu” în înțelesul
cel mai propriu al cuvântului, căci nimeni nu este în stare ca să
pătrundă ființa divină a Fiului lui Dumnezeu, decât numai Tatăl Său
Cel ceresc. Și nimeni nu cunoaște ființa divină a Tatălui Celui
ceresc decât numai Fiul Lui și doar încă și aceia cărora Fiul ar voi ca
să le descopere, și dacă Domnul zice că Tatăl Său Cel ceresc i-a
descoperit lui Petru că Dânsul este „Fiul lui Dumnezeu” în înțelesul
cel mai propriu al cuvântului. Despre cele ce i-a mai spus Domnul,
cu această ocărâciune lui Petru, (vezi mai pe larg Dr. Vasile
Gheorghiu, Sfânta Evanghelie după Matei, Cernăuți, 1929, 506-
513). Evanghelistul nostru își încheie raportul său asupra mărturisirii
lui Petru, comunicând că Domnul le-a interzis ca să spună cuiva cele
ce s-a întâmplat. La o atare poruncă noi nu ne așteptam. Si atunci să
ne întrebăm, oare pentru care motive Domnul a crezut necesar ca să-
i opreasca pe Apostolii Săi de a comunica faptul că El este de fapt
adevăratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Pentru a putea răspunde la
această întrebare, trebuie să ne amintim că poporul se purta, de
lungă vreme, cu gândul ca să-L proclame pe Domnul în public ca
Mesia(cf. Ioan 6,14 ss). Poporul vroia să se pună sub conducerea
Lui și să se revolte împotriva romanilor. Dacă ar fi făcut acest lucru,
autoritățile romane ar fi intervenit și ar fi pus imediat capăt
activității Mesianice a Domnului, prinzându-L și condamnându-L la
moarte ca pe un vinovat revoluționar.
Domnul nu a venit ca să fie un revoluționar politic-național al
Iudeilor. Misiunea Lui este ca să fie un Mântuitor religios al întregii
omeniri. De aceea, activitatea Lui Mesianică trebuia să se dezvolte
până la sfârșit în condițiile fixate de Pronia divină. El trebuia să
moară absolut nevinovat, de aceea, Dânsul oprește pe Apostolii Săi
ca să comunice poporului că El este adevăratul Messia. Căci, dacă
poprul ar fi auzit chiar din gura Apostolilor că Domnul este
adevăratul Mesia, nimeni nu l-ar mai fi putut reține ca să-l proclame
în public Mesia și să se revolte împotriva romanilor. Complicațiile
de felul acesta trebuiau evitate în mod cât mai scrupulos. În legătură
strânsă cu mărturisirea lui Petru, toți evangheliștii sinoptici ne
comunică, că Domnul a început de aceea înainte de a le vorbi în
mod deschis despre patimile, moartea și învierea Sa cea de a treia zi.
Până acum Domnul indicase numai pe departe și în mod învelit că
va trebui să moară și a treia zi va învia(cf. Ioan, 2,19; 3,14; 6,51;
Mt, 9,15; 12, 39 s, 16,4; Mc. 2,20; Lc. 5,05). Vinovați de moartea Sa
vor fi bătrânii, Arhiereii și cărturarii. Că vor colabora și autoritățile
romane, însă nu li se va spune. Dar, se accentuează că a treia zi va
învia din morți. Aceasta se face pentru ca să nu vadă cineva că și
învierea Lui din morți va avea loc abia în ziua cea de apoi când vor
învia toți morții.
Motivele pentru care Domnul a ținut ca să le vorbească
Apostolilor, de această dată, deschis, despre cele ce I se vor
întâmpla Lui sunt a se căuta în faptul că dânșii încă nu abandonaseră
pe deplin concepția greșită a iudeilor de pe atunci că Mesia va fi un
erou politic național al lor. Această concepție greșită trebuia
dezrădăcinată și stârpită din sufletele lor și înlocuită cu cea
adevărată, că El, Mântuitorul va muri jertfându-Se pentru noi. Dar
trupul Său nu va rămâne în mormânt, ci a treia zi va învia din morți.
Evanghelistul Matei (16,22 s) ne mai comunică, că Petru a încercat
ca să-l abată pe Domnul de la aceste gânduri pe care le credea
gânduri sinistre. Dar Domnul îl refuză cu toată hotărârea.
Evanghelistul Marcu și totuși și alți evangheliști trec sub tăcere
acest gest, puțin cugetat al Apostolului Petru.
 Condițiile în care cineva poate deveni ucenicul Domnului 9,23-
27 (cf. Mt. 16, 24-28; Mc. 8,34-9,1).

24. „Dar zicea către toți: Dacă cineva vrea să vină după Mine, să
se lepede pe sine însuși și să-și i-a crucea sa (în toată ziua) și să-
Mi urmeze Mie. Căci cine ar dori cumva ca să-și mântuiască
sufletul său, îl va pierde pe el. Dar cine și-ar pierde cumva
sufletul său pentru Mine, acesta se va mântui pe el. Căci ce se
folosește omului, câștigând lumea întreagă dar pe sine s-a
pierdut sau s-a păgubit? Căci oricine s-ar rușina cumva de Mine
și de cuvintele mele, de acela Se va rușina Fiul Omului când va
venii în mărirea Sa și a Părintelui și a sfinților îngeri. Dar vă zic
vouă cu adevărat, când unii dintre cei ce stau aici, care nu vor
gusta moartea, până când nu vor vedea cumva împărăția lui
Dumnezeu. ” Domnul Se adresează tot atunci către toți învățăceii
Săi și le arată condițiile în care ar putea să devină învățăcei buni și
conștiincioși. Domnul nu forțează pe nimeni în această direcție și
lasă pe fiecare în libera sa voie. Omul a fost creat și înzestrat de la
început din partea lui Dumnezeu cu voie liberă. Aceasta îi rămâne
salvată, pentru că Domnul nu vrea să aibe în jurul Său, oameni care
lucrează forțați ca niște mașini, ci oameni care se atașează din dragă
inimă. Cei care vor să-L urmeze și să își închine Lui viața lor,
trebuie să împlinească următoarele trei condiții: 1) să se lepede de
sine; 2) să-și ia crucea sa; 3)sa-I urmeze Domnului.
„A se lepăda de sine” înseamnă a renunța la toate plăcerile pe care
ni le-ar oferi viața aceasta pământească și a le socoti de niciun folos
pentru viața noastră sufletească. A lăsa egoismul la o parte. „A-și
lua crucea sa” înseamnă a fi întotdeauna gata de a sufei tot greul
vieții acesteia pământești și chiar și moartea cea mai crâncenă,
numai pentru a putea aparține Domnului Iisus (cf. Mt. 10, 38).
Aceste două condiții nu trebuie să-l îndepărtezi, ci dimpotrivă să-l
lege cât mai strâns de Domnul.
A treia condiție este „ca să-L urmeze pe Domnul”. „A-L urma
pe Domnul” nu înseamnă a călca numai trupește în numele Lui, ci a-
și împropia și sufletește tot ceea ce Dânsul a învățat, a-I face voia și
a-și închina Lui toată viața. Adaosului „în toată ziua” dă invitației
acestuia un timbru și mai expresiv, adică fără întrerupere. Dacă ar
crede cineva că n-ar fi de trebuință ca să-și pericliteze viața aceasta
și să renunțe la plăcerile ei, să știe că de dorința lui de a-și salva
sufletul său, ci îl va pierde. Pe când acela care va fi gata ca să-și
piardă viața pentru Domnul, acela în realitate, nu și-a pierdut
sufletul, ci l-a salvat. Cu acestea, Domnul ne-a învățat, că noi
trebuie să facem deosebire între viața cea de pe pământ și între viața
cea de dincolo de mormânt. În dorința de a le salva viața, pentru
totdeauna noi va trebuie să dăm precădere vieții celei viitoare față de
cea de acum de pe pământ.
De nu va avea cineva să facă așa, ci va vrea să-și salveze cu
orice preț viața, cea de acum, atunci va ști că el își va pierde viața
cea de dincolo de mormânt. Viața de acum se poate salva, cu orice
preț, numai atunci când a renuțat la viața cea de dincolo. Pe când
acela care își sacrifică viața sa cea de aici, pentru a putea aparține
Domnului, acela de fapt, nu și-a pierdut viața, ci și-a dobândit
dreptul la o viață dincolo de mormânt, în societatea fericită a
Domnului. Dar, dacă și-ar zice cineva că este irelevant dacă își alege
viața cea de aici sau cea viitoare, atunci să știe, zice Domnul, că
viața cea viitoare este mult mai de preț decât viața cea de aici.
Admitem cazul, că cineva ar reuși să dobândească chiar lumea
întreagă. Ce folos poate să aibă din bogățiile lumii acesteia, când el
nu și-a dat silința ca să-și asigure și viața cea de dincolo de
mormânt. Averile de aici le va pierde peste un timp destul de scurt și
din ele nu va putea lua nimic cu sine pentru viața cea de dincolo.
Amintirea vieții pământești, petrecută în plăceri, nu-l va putea
mângâia în viața cea de dincolo, ci dimpotrivă va face loc unor grele
remușcări, pentru că atunci își va da seama, cât de rău a făcut, să
renunțe la plăcerile înșelătoare ale acestei vieți pământești și să-și
asigure, în schimb, pentru veșnicie, bucuria unei vieți fericite la
Domnul. Dauna, pe care o va suferi, va fi deosebit de mare și
ireparabilă, pentru ca fericirea unei vieți viitoare nu o va mai putea
dobândi. Ea va rămâne pentru dânsul pierdută, pentru totdeauna.
Evanghelistul Marcu (8, 38) și tot așa și evanghelistul nostru (9,26)
adaugă a ne spune, că Domnul a mai zis: „Iar, cine se va rușina de
Mine și de cuvintele Mele, Fiul Omului se va rușina de el.” Așadar,
dacă s-ar întâmpla cazul, ca cineva să se rușineze de a mai vorbi de
Dânsul și de a respecta cuvintele Lui și nu va voi să umble pe calea,
pe care ne-a îndrumat El, acela să știe, că și Domnul se va rușina de
dânsul și nu-l va recunoaște ca al Său, la vremea sa, adică atunci,
când va veni, ca să stea la judecată asupra întregii oemeniri. Atunci
va veni nu mai mult în chip umilit, ca acum, ci în toată mărirea Sa și
a Tatălui Său și a sfinților îngeri. Judecata pe care o va ține, va fi o
judecată dreaptă și definitivă, pentru totdeauna. Fiecare va primi, la
acea judecată, o răsplată bună sau rea, după cum i-au fost și faptele
sale cele de aici, de pe pământ, bune sau rele. Că există o dreaptă
răsplătire, despre faptul acesta se vor convinge toți. Deaceea
Domnul ține să-și încheie acest îndemn, adresat ucenicilor Săi cu
asigurarea, că sunt unii chiar dintre cei prezenți care „nu vor gusta
moartea, până ce nu vor vedea cumva împărăția lui Dumnezeu.” Cu
acestea Domnul le-a descoperit, că unii dintre ei vor trăi și vor
vedea, cu ochii proprii, cum Dânsul, Fiul Omului, va veni și îi va
duce în împărăția lui Dumnezeu. „A gusta moartea” este o frază
aramaică. Iudeii își închipuiau, adică, moartea sub icoana unui fruct
otrăvit, din care dacă gustă cineva, moare. Marele eveniment, pe
care Domnul îl pune în vedere ucenicilor Săi și pe care unii dintre ei
îl vor vedea cu ochii lor proprii, se vor realiza maă întâi, atunci când
va fi dărâmat Ierusalimul (în anul 70 d. Hr.), eveniment, pe care unii
dintre ei îl vor vedea cu ochii proprii. Judecata particulară, venită
asupra Ierusalimului necredincios, le va fi o dovadă indiscutabilă
despre puterea și dreptatea mare a Domnului Iisus și tot deodată și o
garanție că nici judecata generală nu va întârzia să vină, pentru ca
fiecare să fie răsplătit după faptele sale.
Prof. dr. Vasile Gheorghiu
17.06.1958