D 4 Dreptul Comunitar Popescu PDF PDF

ROXANA MARIANA POPESCU
DREPT COMUNITAR
-Manual de studiu individual-
1
2
ROXANA MARIANA POPESCU
DREPT COMUNITAR
-Manual de studiu individual-
3
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro
Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
4
CUPRINS
INTRODUCERE ........................................................................................... 8
Unitatea de învăţare 1 ................................................................................... 12
Consideraţii introductive cu privire la Comunităţile Europene şi la Uniunea Europeană 12
1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................... 12
1.2. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 12
Dezvoltarea Comunităţilor Europene/Uniunii Europene .......................... 18
Ordinea juridică a Uniunii Europene .......................................................... 23
Sistemul instituţional al Uniunii Europene ................................................. 31
Sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene ............................................... 54
TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE ............................................................................ 60
Bibliografie..................................................................................................... 72
I. Cursuri, tratate, monografii ........................................................................................... 72
II. Reviste de specialitate ................................................................................................. 73
III. Legislaţie ................................................................................................................... 73
5
Abrevieri
Art. - Articolul
AUE - Actul Unic European
BCE - Banca Centrală Europeană
BEI - Banca Europeană de Investiţii
CAER (rom.)/ - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
COMECON (engl.)
CAEM (fr.)
CE - Comunitatea Europeană
CEA - Comunitatea Europeană de Apărare
CECA - La Communauté européene du charbon et de l’acier
CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEE - Comunitatea Economică Europeană
CEEA/EURATO - Comunitatea Europeană a Energiei
M Atomice
CES - Comitetul Economic şi Social
CDE - Culegere de decizii europene
CIG - Conferinţă Interguvernamentală
CJ - Curtea de Justiţie
CJCE - Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene
CJUE - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
COREPER - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
CSCE/OSCE - Conferinţa/Organizaţia pentru securitate şi cooperare în
Europa
FED - Fondul European de Dezvoltare
FEDR - Fondul European de Dezvoltare Regională
FEOGA - Fondul European de Organizare şi Garantare Agricolă
FSE - Fondul Social European
hot. - hotărârea
JAI - Justiţie şi Afaceri Interne
JOCE - Jurnalul oficial al Comunităţilor
Europene
JOUE - Jurnalul oficial al Uniunii Europene
NATO - North Atlantic Treaty Organization
6
OCED Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
op. cit. - opera citată
pag. - pagina
PESC - Politica Externă şi de Securitate Comună
SEE/EEE - Spaţiul Economic European
SME - Sistemul monetar european
TCE - Tratatul constituind Comunitatea Europeană
TCEE - Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană
TCECA/CECO - Tratatul constituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului
TCEEA - Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice
TFUE - Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
TPI - Tribunalul de Primă Instanţă
TUE - Tratatul privind Uniunea Europeană
UE - Uniunea Europeană
UEM - Uniunea economică şi monetară
UEO - Uniunea Europei Occidentale
v.n. - Vechea numerotare
7
INTRODUCERE
Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, cu precădere, la:
- evoluţiile de natură istorică şi conceptuală înregistrate la nivel Uniunii
Europene;
- izvoarele dreptului Uniunii Europene şi aplicabilitatea acestora;
- sistemul instituţional al Uniunii Europene şi reforma realizată în acest
domeniu.
Metoda de transmitere a problematicii ce face obiectul cursului Drept
comunitar (al Uniunii Europene) se realizează prin susţinerea de cursuri-prelegere,
prin comunicarea de noi cunoştinţe pe baza instruirii programate, a pregătirii şi
dezbaterilor referatelor şi, nu în ultimul rând, a analizării unor speţe „clasice” din
jurisprudenţa „istorică” a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Procesul de învăţare nu este orientat prioritar spre acumularea şi reproducerea
de informaţii, ci spre învăţarea-participativă, dezvoltarea gândirii logice, spre
pragmatism şi motivaţie superioară ca argument pentru utilitatea cunoştinţelor, spre
formarea de personalităţi creative, cu o mare capacitate rezolutivă, care să facă faţă
rapidei perisabilităţi a informaţiilor şi adaptabilă schimbărilor complexe ce se
derulează la nivelul societăţii, în general, şi la nivelul Uniunii Europene, în special.
Obiectivele cursului
Cursul urmăreşte:
- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii sistemului instituţional al
Uniunii Europene;
- studiul şi aprofundarea normelor juridice ale dreptului Uniunii Europene
(raportul dintre normele juridice ale UE şi cele naţionale; jurisprudenţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene etc.);
- cunoaşterea şi înţelegerea istoricului, caracteristicilor şi mecanismelor specifice
Uniunii Europene – existenţa, organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea acestora;
- studiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi al
reformei în materie instituţională la nivelul Uniunii Europene;
- orientarea profesională a studenţilor pentru ca, la absolvire, să poată contribui la
activităţile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în
prezent, România îl parcurge, dar şi înţelegerea statutului de membru, cu
drepturi depline al UE;
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe

generale și specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor
specifice disciplinei)
8
identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni
în cadrul disciplinelor economice;
utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul economic;
definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de management
internaţional;
capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii de
management internaţional
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,
procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii economice în
managementul internaţional;
realizarea de conexiuni între elementele funcţiilor managementului
internaţional;
argumentarea unor enunţuri în faţa partenerilor de afaceri, anagajaţilor;
capacitatea de organizare şi planificare a activitatii de management;
capactitatea de analiză şi sinteză îmn procesul de luare a deciziilor.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare)
relaţionări între elementele ce caracterizează activităţile de management
internaţional;
descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul
activităţii de management internaţional;
capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul
cursului;
abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul managementului internaţional;
capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de management
internaţional;
capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul
unei organizaţii internaţionale.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de
domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii
democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice /
valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice /
angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi
similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde
la întrebările clienţilor;
implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina management
internaţional;
acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc.
conform legislaţiei în vigoare;
capacitatea de a avea un comportament etic în faţa partenerilor de afaceri,
angajaţilor;
9
capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor;
abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum

şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de
caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat.
În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-
vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot
desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei.
Bibliografie:
Bibliografie minimală obligatorie:

Doctrină:
- Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită
după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
- Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
Culegeri de jurisprudenţă:
- Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaş, C.F.; Ioniţă, B., „Curtea de Justiţie
Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
Site-uri:
- www.europa.eu – Uniunea Europeană.
Bibliografie recomandată:
Doctrină:
- Fuerea, Augustin, „Drept comunitar al afacerilor”, ediţia a III-a, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
- Fuerea, Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck,
2003;
- Popescu, Roxana-Mariana; Dumitraşcu, Mihaela-Augustina, „Dreptul Uniunii
Europene. Sinteze şi aplicaţii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
- Marcu, Viorel, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2006;
- Gavalda, Christian; Gilbert Parleani , „Droit des affaires de l’Union
10
Européenne”, Ed. Litec, Paris, 2010;
- Rideau, Joël, „Droit institutionnel de I’Union et des Communautés européennes”,
3-e édition, L.G.D.J. Paris, 1999;
Reviste de specialitate:
- Revista Română de Drept Comunitar
Legislaţie:
- Constituția României, republicată (2003);s
- Tratatul de a Nisa (2001);
- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);
- Tratatul de la Lisabona (2007).
Site-uri:
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
- www.ena.lu – European Navigatore.
Metoda de evaluare:
Studiul disciplinei Drept comunitar (al Uniunii Europene) se finalizează cu

susţinerea unui examen scris.
Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităţilor tutoriale, studenţii au
posibilitatea de a susţine, în cadrul grupei, referate şi de a participa activ la dezbaterile
teoretico-aplicative. Activitatea studentului, din timpul anului (elaborarea de referate,
susţinerea acestora, răspunsurile date în cadrul dezbaterilor, notele obţinute la lucrările
de control), este apreciată, de către cadrul didactic, cu note de la 10 la 5. Referatele
sunt prezentate, în original, la examen de către cadrul didactic care a condus tutoratul.
Studentul care a obţinut la examen cel puţin nota-limită de promovare (nota
cinci), poate primi, pe notelor obţinute pe parcursul semestrului, până la 2 puncte.
Studentul care nu a obţinut notă de promovare la examen, nu poate promova pe
baza notelor primite în timpul anului de studiu.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem de notare
existent în învăţământul universitar din România.
11
Unitatea de învăţare 1
Consideraţii introductive cu privire la Comunităţile

Europene şi la Uniunea Europeană
1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3. Îndrumător pentru autoverificare
La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor

reuşi:
să identifice Tratatele constitutive ale
Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene;
să descrie modul de constituire a Comunităţilor
Europene şi al Uniunii Europene;
să utilizeze, în mod corect, diferite concepte
specifice domeniului.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Potrivit Programei analitice.
După unii autori, începuturile integrării europene s-ar

regăsi încă din Antichitate, iar alţii dau campaniilor lui
Napoleon conotaţii integratoare. Aceştia din urmă, îşi
sprijină afirmaţia pe faptul că obiectivul principal al
12
campaniilor purtate era acela de a pune sub o comandă
unică mai multe teritorii.
În fapt, începutul integrării în Europa Occidentală
se situează în prima jumătate a sec. XX, caracterizată
prin desfăşurarea celor două războaie mondiale.
Pierderile materiale şi umane cauzate de cele 2
conflagraţii mondiale au determinat şefii de state şi de
guverne, în anii ‘45-’50, să caute soluţii pentru ca
obiectivele urmărite să poată fi realizate în comun şi
altfel decât pe calea armelor.
Aceste deziderate au condus la înfiinţarea unor
organizaţii internaţionale, precum:
 ’45 – ONU;
 ’49 – Consiliul Europei – pe plan politic;
 ’50 – NATO – pe plan militar;
 ’50 – Organizaţia de cooperare şi dezvoltare
(OCED) – pe plan economic;
 ’48 – Uniunea vamală a statelor unite ale
Benelux-ului, care a fost luată ca model de urmat pentru
înfiinţarea Comunităţilor europene:
- Comunitatea europeană a cărbunelui şi
oţelului (CECA);
- Comunitatea economică europeană (CEE);
- Comunitatea europeană a energiei atomice
(CEEA/Euratom).
Comunitatea europeană/Uniunea europeană – NU

SUNT SINONIME:
Tratatul de la Maastricht (1993) – Modifică
denumirea Tratatului instituind CEE în Tratatul
instituind Comunitatea europeană, astfel încât, de acum
înainte, CEE se va numi Comunitatea europeană.
Uniunea Europeană reprezintă: Comunităţile
europene + PESC + JAI
În 1950 este lansată ideea punerii sub control a
producţiei de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania.
Această idee a fost fundamentată de preşedintele
Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa – Jean
Monnet. La baza tezei stă conversia producţiei de
cărbune şi oţel din cele 2 state dintr-o producţie de război
într-o producţie de pace. Prin această teză s-a urmărit şi
realizarea bunăstării materiale şi spirituale a popoarelor
celor 2 state şi nu numai. O altă idee urmărită era
prevenirea unui nou război mondial.
Ideea lui Jean Monnet a fost lansată public, pentru
13
prima oară, la 9 mai 1950, de către Robert Schuman,
care era Ministrul afacerilor externe din Franţa. Din acel
moment, data de 9 mai a fost aleasă ca fiind “Ziua
Europei” şi sărbătorită atât în statele membre ale U.E.,
cât şi în statele cu statut de asociat la U.E. Lansarea
acestei idei s-a realizat prin intermediul unui plan –
Planul Schuman; acesta propunea înfiinţarea primei
Comunităţi europene – C.E.C.A. La plan aderă, pe lângă
Franţa şi Germania, încâ 4 state: Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg.
Cele 6 state aderante semnau la Paris, în 1951,
Tratatul de la Paris, privind înfiinţarea C.E.C.A.;
Tratatul, încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, a intrat
în vigoare 1 an mai târziu (1952). La 23 iulie 2002
Tratatul instituind CECA a expirat, potrivit Protocolului
anexat Tratatului de la Nisa. Ceea ce este interesant este
faptul că, deşi la această dată Tratatul de la Nisa nici nu
fusese ratificat de către toate statele membre ale U.E. (de
abia la 19 octombrie 2002, Irlanda – ultimul stat care nu
ratificase Tratatul – îl acceptă prin referendum),
Protocolul cu privire la bunurile şi finanţele CECA,
anexat Tratatului, se menţionează, va produce efecte
începând cu data de 24 iulie 2002.
În 1956, politicianul belgian Paul Henry Spaak
elaborează raportul privind înfiinţarea a încă 2
Comunităţi europene: C.E.E. şi C.E.E.A. (Euratom).
Aceleaşi 6 state părţi la C.E.C.A. semnează, în
1957, la Roma, Tratatele privind înfiinţarea C.E.E. şi
Euratom; tratatele intră în vigoare în 1958.
Cele 3 Comunităţi, pentru a exista şi funcţiona, au
înfiinţat, fiecare, instituţii proprii în domeniile: 1)
Decizional;
2) Executiv;
3) Control politic;
4) Control juridic.
Din motive de celeritate s-a propus trecerea,
graduală, la fuzionarea instituţiilor similare.
14
1.3. Îndrumar pentru autoverificare
Întrebări, exerciţii
1. Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale

interguvernamentale?
2. Ce tip de organizaţie internaţională a fost CECO?
3. Cine a fost primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului ?
4. Când se sărbătoreşte “Ziua Europei”. Argumentaţi răspunsul.
5. Prezentaţi structura instituţională a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
6. Precizaţi care este diferenţa dintre conceptul de „instituţie comunitară” şi cel de
„organ comunitar”.
7. Ce principii ale viitoarei colaborări se desprind din Planul Schuman?
8. Ce soluţii prevede Tratatul de la Nisa, în Protocolul anexat, cu privire la ieşirea din
vigoare a TCECO?
15
Rezolvaţi următoarele teste-grilă:
1. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost:

a) Jean Monnet;
b) Robert Schuman;
c) P. H. Spaak.
2. „Ziua Europei“ este sărbătorită la:

a) 18 aprilie;
b) 9 mai;
c) 10 decembrie.
3. Tratatul instituind CECA a fost semnat la:

a) Roma;
b) Paris;
c) Bruxelles.
4. Structura instituţională prevăzută în Tratatul de la Paris era:

a) Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea, Curtea de Justiţie;
b) Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună, Curtea de
Justiţie;
c) Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea, Curtea de Justiţie.
5. Instituţia interguvernamentală a Uniunii Europene poartă denumirea de:

a) Consiliul European;
b) Consiliu;
c) Consiliul general.
6. Instituţiile Uniunii Europene:

a) nu au personalitate juridică;
b) au personalitate juridică;
c) au personalitate juridică numai atunci când acţionează în nume propriu.
7. Uniunea Europeană are personalitate juridică.

a) adevărat;
b) fals.
c) numai Comunitatea Europeană are personalitate juridică.
16
Doctrină:
- Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi
adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011;
Site-uri:
17
Dezvoltarea Comunităţilor Europene/Uniunii Europene


reuşi:
să cunoască principalele momente ale evoluţiei
UE;
specifice domeniului;
să cunoască etapele şi caracteristicile dezvoltării
construcţiei Uniunii Europene.
Dezvoltarea construcţiei comunitare este analizată

din 2 perspective:
- o perspectivă calitativă (perfecţionarea
instituţiilor comunitare şi a construcţiei
comunitare, în general)
- o perspectivă cantitativă (extinderea
Comunităţilor europene prin cooptarea de noi
membri)
I. Din perspectivă calitativă
18
Din punct de vedere calitativ, dezvoltarea
contrucţiei comunitare cunoaşte 3 momente principale, şi
anume:
1. momentul crizelor şi al eşecurilor;
2. reflecţii cu privire la posibilitatea depăşirii
crizelor şi eşecurilor;
3. textele de drept pozitiv ce îşi propun să
revizuiască sau să dezvolte prevederile iniţiale
ale tratatelor institutive.
1. Momentul crizelor şi al eşecurilor
În evoluţia construcţiei comunitare au fost

înregistrate mai multe crize şi eşecuri.
Doctrina se opreşte, aproape în majoritate, asupra
uneia dintre crizele cu care s-au confruntat Comunităţile
europene: criza provocată de “politica scaunului gol”
practicată de Franţa, în iulie ’65 – ian. ’66.
Tratatele instituind Comunităţile europene au
prevăzut posibilitatea adoptării deciziilor la nivel
comunitar, în etapa de început (până în ’65), cu
unanimitate de voturi. După 1965, conform aceloraşi
tratate, se face trecerea la votul cu majoritate.
Justificarea sistemului de până în 1965: diferenţele
existente la nivelul celor 6 state din punct de vedere
economic, politic şi social. S-a considerat că până în
1965, aceste diferenţe pot fi estompate şi că s-ar putea
trece la un nou sistem de adoptare a deciziei, renunţându-
se la unanimitate şi, implicit, la dreptul de veto ce
aparţinea fiecărui stat, trecându-se la majoritatea simplă
sau calificată.
Franţa, considerând că i se pun în pericol grav
interesele în domeniul agrar prin trecerea la votul cu
majoritate, declară că va practica “politica scaunului gol”
– deci, nu va mai participa la adoptarea deciziei în cadrul
Consiliului de miniştri.
Compromisul de la Luxemburg a soluţionat criza.
Compromisul constă în adoptarea deciziei conform
căreia, în continuare, hotărârile importante de la nivelul
Comunităţilor europene se adoptă cu unanimitate, iar
hotărârile mai puţin importante, se vor adopta cu
majoritate.
Un studiu al hotărârilor adoptate din ’66 până în
prezent a dus la concluzia că toate hotărârile au fost
foarte importante, deci ele au fost adoptate cu
19
unanimitate.
2. Reflecţii cu privire la posibilitatea depăşirii

crizelor şi eşecurilor
Aceste reflecţii reprezintă acele propuneri cu

valoare orientativă pentru conduita statelor membre şi a
Comunităţilor europene, în ansamblul lor. Nu au valoare
coercitivă, sugerând doar posibile evoluţii într-o materie.
Exemplu: Planul Schuman, Raportul Spaak.
3. Textele de drept pozitiv ce îşi propun să

revizuiască sau să dezvolte prevederile iniţiale
ale Tratatelor institutive
Sunt foarte multe astfel de texte.

Exemplu: - modificările intervenite în materie
financiară succesiv în anii ’70 – ’75;
- Tratatul de la Bruxelles – ’65;
- Actul unic european – ’87;
- Tratatul de la Maastricht – ’93;
- Tratatul de la Amsterdam – ’99;
- Toate acordurile de asociere/aderare la U.E.
II. Din perspectivă cantitativă
U.E a evoluat de la 6 state membre la 27 până în

prezent. Ultima aderare a avut loc în 2007. Norvegia a
refuzat aderarea, prin referendum, în 1994 (a doua oară
consecutiv – 1994: compromisul de la Oslo; 51% - 49%
respinge aderarea).
1. Argumentaţi următoarea afirmaţie: „Uniunea Europeană este organizaţie economică

20
integrată”;
2. În ce constă originalitatea sistemului instituţional al Uniunii Europene? Argumentaţi
răspunsul;
3. Care era situaţia Groenlandei în momentul aderării Danemarcei la Comunităţile
Europene şi după intrarea acesteia în Comunităţile Europene?
4. Explicaţi motivele refuzului Norvegiei de a adera la Comunităţile Europene;
5. Explicaţi afirmaţia: extinderea din anul 1995 este prima extindere a UE şi ultima
extindere de tip clasic.
Rezolvaţi următoarele teste-grilă
1. Uniunea Europeană este:

a) Organizaţie internaţională (OI);
b) OI deschisă;
c) OI închisă;
d) OI regională.
2. Ca subiect de drept internaţional public, Uniunea Europeană este:

a) asociaţie economică integrată; organizaţie internaţională;
b) organizaţie internaţională; asociaţie de cooperare; organizaţie de sine
stătătoare;
21
c) organizaţie internaţională; organizaţie de cooperare politică;
organizaţie liberală.
Bibliografie obligatorie

Doctrină:
Site-uri:
22
Ordinea juridică a Uniunii Europene


reuşi:
să cunoască izvoarele dreptului UE;
să identifice elementele constitutive ale actelor
normative ale UE;
să cunoască principalele prevederi ale Tratatului
de aderare a României la UE;
să identifice actele normative ale UE şi
principalele caracteristici ale acestora, în raport cu
actele normative interne.
Ordine juridică = ansamblul de norme care

guvernează raporturile stabilite de către Comunităţile
europene cu:
o statele membre;
o statele nemembre;
o alte organizaţii internaţionale;
o persoane fizice/juridice din statele
23
membre.
Principii:
1. integrarea directă a ordinii juridice
comunitare în ordinea juridică internă a
statelor membre ale C2.E.;
2. aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar
în dreptul intern al statelor membre.
Ordinea juridică a C2.E., în ansamblul său, are în
compunere 2 categorii de norme juridice:
- norme juridice cu valoare de lege
fundamentală, constituţională (tratatele
institutive şi modificatoare):
- norme juridice cu valoare de legi ordinare
elaborate de instituţii în existenţa şi
funcţionarea lor.
IZVOARELE DREPTULUI UE
În doctrină au fost formulate mai multe propuneri cu

privire la criteriile de clasificare a izvoarelor dreptului
comunitar european.
Potrivit criteriului forţei juridice, izvoarele dreptului
comunitar sunt:
1. izvoarele primare (principale);
2. izvoarele derivate (secundare);
3. normele juridice ce provin din angajamentele
externe ale C2.E.;
4. izvoarele complementare;
5. izvoarele nescrise.
1. Izvoarele primare (principale)
- tratatele institutive şi cele modificatoare:

Tratatul de la Paris (1952) – instituind CECA,
Tratatele de la Roma (1958) – instituind CEE
şi Euratom.
Forţa juridică a acestor tratate este similară forţei
juridice pe care o au prevederile constituţionale din
dreptul intern al fiecărui stat.
Ordinea juridică a C2.E. a parcurs 2 etape succesive:
- la început au avut caracterul unei ordini
24
juridice internaţionale
(drept internaţional public);
- ulterior, dobândesc caractere proprii dreptului
internaţional privat.
Astăzi asistăm la un drept internaţional al C2.E., cu
precădere, şi, în subsidiar, la un ansamblu de norme care
se regăsesc în categoria ordinii juridice interne.
Tratatele institutive reunesc caracterele proprii
fiecăruia dintre cele 2 sisteme de drept:
- tratatele sunt guvernate de normele dreptului
internaţional public;
- tratatele reunesc elementele constitutive al
legii fundamentale interne, fiind guvernate de
dreptul intern existent în cadrul Comunităţilor
europene.
Tratatele modificatoare dobândesc forţa juridică a
izvoarelor primare pe care le completează sau le
revizuiesc.
2. Izvoarele derivate (secundare)
a) regulamentul;
b) directiva;
c) decizia;
d) recomandarea şi avizul.
a) Regulamentul are forţa juridică a legii din dreptul

intern. Se caracterizează prin maximă generalizare şi
abstractizare; orice aplicare incompletă este interzisă.
Regulamentul este obligatoriu pentru instituţiile din
dreptul intern din toate statele membre ale C2.E.; are
forţă juridică obligatorie cu privire la:
• scopul final de atins;
• modul, forma prin care se poate ajunge la
• îndeplinirea scopului final.
b) Directiva este izvorul care urmează tehnica legii-

cadru, completată prin decretele de aplicare. În raport cu
regulamentul, directiva este mai flexibilă, ţinând cont de
realitatea naţională existentă în fiecare stat membru. Spre
deosebire de regulament, directiva se adresează
instituţiilor de drept intern numai din anumite state ale
C2.E (regula); excepţia este dată de situaţia când ea poate
avea drept destinatar subiecte de drept intern din toate
statele membre; când se întâmplă acest lucru, directiva
25
prevede expres în conţinutul său.
Spre deosebire de regulament, directiva este
obligatorie numai cu privire la scopul final, aceasta
lăsând la dispoziţia statelor forma/mijloacele prin care se
ajunge la îndeplinirea scopului.
c) Decizia - Asemănător directivei şi spre deosebire

de regulament, decizia se adresează subiectelor de drept
intern din anumite state memebre ale Comunităţilor
europene (destinatari desemnaţi). Decizia, asemenea
regulamentului şi spre deosebire de directivă, este
obligatorie în toate elementele ei, adică atât cu privire la
scop, cât şi cu privire la forma/mijloacele de îndeplinire
a scopului.
d) Recomandarea şi avizul nu sunt izvoare derivate

ale dreptului comunitar european în sensul celor de mai
sus. Acestea nu au forţă juridică obligatorie. Ele îşi
propun să orienteze conduita statelor cu privire la
evoluţia construcţiei comunitare.
3. Normele care provin din angajamentele

externe ale Comunităţilor europene
Nivelul pe care-l ocupă normele care provin din

angajamentele externe în ordinea juridică comunitară:
aceste norme ocupă un loc inferior izvoarelor primare,
dar se situează pe un loc superior faţă de izvoarele
derivate în ansamblul ordinii juridice comunitare
4. Izvoarele complementare
Izvoarele complementare reprezintă normele care se

situează în sfera/câmpul de aplicare a izvoarelor primare
ale dreptului comunitar european. Uneori, acestea se pot
găsi şi în prelungirea aspectelor reglementate de
categoria izvoarelor primare.
Există 3 situaţii:
- domeniile/materiile care sunt reglementate
exclusiv la nivel comunitar; situaţie în care
intervenţia statelor membre este considerată a
fi o încălcare a prevederilor tratatelor
comunitare (ex.: materia taxelor vamale);
26
- domeniile /materiile reglementate exclusiv de
statele membre ale C2.E.; orice intervenţie a
instituţiilor comunitare este considerată o
încălcare a normelor de drept intern;
- domeniile/materiile reglementate de
Comunităţile europene şi statele membre ale
acestora.
Conflictul dintre norma comunitară şi cea internă se
soluţionează în favoarea celei dintâi (ex.: materia
concurenţială).
Fac parte din această categorie de izvoare:
- convenţia comunitară, încheiată de
Comunităţile europene cu alte organizaţii
internaţionale sau cu state nemembre;
- acordurile încheiate între statele membre şi
alte organizaţii internaţionale sau cele
încheiate între statele membre şi statele
nemembre.
5. Izvoarele nescrise
a) metoda de interpretare folosită de Curtea de

justiţie a C.E.
b) principiile: - generale = principiile
fundamentale ale dreptului internaţ. public
- cu caracter tehnic (ex.: neplata
zilelor de grevă).
1. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre izvoarele derivate obligatorii ale

dreptului Uniunii Europene?
2. Care este structura tehnico-legislativă a tratatelor constitutive ale Comunităţilor
Europene?
3. Precizaţi care sunt prevederile Constituţiei României, republicată, în legătură cu
aplicarea dreptului Uniunii Europene.
4. Ce este „acquis-ul UE”?
27
Rezolvaţi următoarele teste-grilă
1. Dreptul primar al UE este constituit din:

a) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene;
b) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din
actele primare ale instituţiilor UE;
c) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din
actele care le modifică, completează şi adaptează.
2. Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor Europene sunt:

a) izvoare primare ale dreptului Uniunii Europene;
b) izvoare secundare ale dreptului Uniunii Europene;
c) izvoare complementare ale dreptului Uniunii Europene.
3. Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European fac parte din:
a) legislaţia primară a dreptului Uniunii Europene;
b) legislaţia secundară a dreptului Uniunii Europene.
4. Termenul de „act juridic al UE” reprezintă:
28
a) orice act legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile
administrative;
b) orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile
administrative;
c) orice hotărâre legislativă sau administrativă adoptată de autorităţile
administrative.
5. Regulamentele:
a) sunt obligatorii pentru toţi destinatarii lor şi sunt direct aplicabile în toate
statele membre;
b) sunt obligatorii în ceea ce priveşte scopul de atins pentru destinatarii lor
şi sunt direct aplicabile în toate statele membre;
c) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în toate
statele membre;
d) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în statele
membre destinatare.
6. Directivele:
a) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse
integral în legislaţia internă;
b) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse
integral în termenele prevăzute;
c) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse în
termenele prevăzute.
7. Deciziile:
a) cuprind reguli generale care sunt valabile erga omnes;
b) nu cuprind reguli generale care sunt valabile erga omnes;
c) cuprind reguli generale care nu sunt valabile erga omnes.

Doctrină:
29
Site-uri:
30
Sistemul instituţional al Uniunii Europene


reuşi:
să cunoască atribuţiile diferitelor instituţii ale UE;
să cunoască principalele elemente ale modului de
organizare şi funcţionare a sistemului instituţional
al UE;
să identifice stările de fapt, respectiv să estimeze
problemele viitoare referitoare la participarea ţării
noastre, în calitate de stat membru cu drepturi şi
obligaţii depline al UE, în cadrul instituţiilor şi
organelor UE.
CONSILIUL EUROPEAN
Consiliul european a apărut pe cale

neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale
şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa a fost
31
reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2)
şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D).
În evoluţia sa, Consiliul european cunoaşte 3 etape:
1. Întâlnirile la vârf ale şefilor de stat şi de guvern –
în cadrul acestor întâlniri sunt analizate doar cu caracter
accidental aspecte ce ţin de construcţia comunitară.
- 1964-1967;
- 1967-1969 – nu s-au produs mutaţii
semnificative.
2. 1969-1974 – în cadrul întâlnirilor la vârf ale
şefilor de stat şi de guvern se bucură de o consacrare
specială rezolvarea chestiunilor ce ţin de domeniul
afacerilor comunitare.
3. 1975 – prezent – în această perioadă se observă
dezvoltări succesive în privinţa atribuţiilor/competenţelor
asumate, precum şi în privinţa organelor înfiinţate în
acest sens.
Atribuţiile Consiliul European
Atribuţii cu rol politic:

- orientarea evoluţiei construcţiei UE;
- definirea noilor sectoare de activitate;
- impulsionează şi relansează construcţia
comunitară;
De asemenea, are un important rol în materie
legislativă cu privire la soluţionarea problemelor rămase
în aşteptare.
Actele Consiliului European
- Directive;
- Declaraţii comune (pentru 2 sau mai mulţi şefi
de stat şi de guvern);
- Decizii;
- Recomandări/avize (rezoluţii).
CONSILIUL
Apariţie
Consiliul a apărut pe cale convenţională – Tratatele

institutivve ale Comunităţilor europene. Iniţial s-a numit
Consiliul special al miniştrilor (tratatul de la Paris) şi
32
Consiliu (tratatele de la Roma). Din 1993, în urma
Tratatului de la Maastricht, instituţia îşi schimbă
denumirea în Consiliul Uniunii europene.
Componenţă
- Consiliul general – miniştrii afacerilor externe
- Consilii specializate –miniştrii de resort
Atribuţii
Există 2 categorii de atribuţii:

A) Generale – coordonează politicile generale ale
statelor membre ale U.E. cu politica genrală a
U.E. pentru acele domenii care sunt
reglementate la nivel comunitar;
- coordonează politicile statelor
membre pentru domeniile care exced
competenţelor comunitare.
B) Speciale – rolul de veritabil suprem legislativ
pe care Consiliul de miniştri îl
îndeplineşte la nivelul U.E.;
- se materializează în activitatea
normativă a instituţiei care este similară
celei pe care Parlamentul, la nivel naţional,
o desfăşoară în acest domeniu.
Funcţionare
Funcţionarea Consiliului de miniştri presupune

analiza a 3 aspecte:
1. exercitarea preşedinţiei;
2. organele auxiliare;
3. regulile şi metodele de votare.
1. Exercitarea preşedinţiei
Preşedinţia Consiliului de miniştri se exercită timp

de 6 luni, de fiecare stat membru, prin rotaţie. Ordinea
exercitării preşedinţiei este stabilită prin tratatele
institutive, dar aceasta se schimbă, din 2 motive:
- statele nou aderante modifică periodicitatea
exercitării preşedinţiei;
- statele care au exercitat preşedinţia într-o
etapă în prima jumătate a anului, în continuare
vor exercita această calitate în cea de a doua
33
jumătate a anului.
Preşedintele Consiliului de miniştri stabileşte
ordinea de zi a reuniunilor; ordinea este provizorie şi este
înaintată membrilor Consiliului de miniştri cu suficient
timp înainte de desfăşurarea acestei reuniuni. Membrii
Consiliului pot propune pe ordinea de zi şi alte probleme
de analizat, dar pentru a fi acceptate se cere votul
unanim. După ce ordinea de zi a fost stabilită, acesta este
aprobată cu unanimitate.
Astfel, se poate spune că se parcurg 3 etape:
- preşedintele stabileşte ordinea de zi;
- membrii Consiliului fac propuneri, care sunt
aprobate cu unanimitate;
- ordinea de zi, astfel stabilită, este aprobată cu
votul unanim al membrilor Consiliului.
Ordinea de zi cuprinde 2 părţi obligatorii:
1. Partea A – cuprinde probleme asupra cărora
membrii Consiliului de miniştri s-au pus de
acord, fiind înscrise pe ordinea de zi numai
din considerente formale (asupra lor nu se
poartă dezbateri);
2. Partea B – cuprinde probleme care necesită
dezbateri de fond, după care acestea sunt
supuse aprobării.
2. Organele auxiliare
Consiliul beneficiază de mai multe direcţii generale,

direcţii şi servicii care asigură continuitatea activităţii
instituţiei., pentru că instituţia nu are o funcţionare
permanentă.
La nivelul Consiliului, un rol important revine
Secretariatului general, care se găseşte sub autoritatea
unui Secreatr general desemnat cu unanimitate de către
membrii Consiliului de miniştri.
De asemenea, pe lângă Consiliul de miniştri îşi
desfăşoară activitatea o serie de comitete:
a) Comitetul reprezentanţilor permanenţi
(COREPER) – este cel mai important; îşi are originea în
organul cu caracter tehnic înfiinţat imediat după
aprobarea tratatului institutiv, în scopul punerii în
aplicare a acestui tratat.
COREPER are în compunere câte o delegaţie
desemnată de către fiecare stat membru. La început, era
34
format numai din experţi pe domenii. În prezent,
structura a fost îmbunătăţită, în sensul că la conducerea
fiecărei delegaţii se găseşte o persoană cu rang de
ambasador (din fiecare stat membru), ajutată de un
ministru plenipotenţial + grupurile de experţi pe domenii
(în funcţie de problemele analizate).
a) Comitetul regiunilor
b) Comitetul economic şi social
3. Reguli şi metode votare
Conform tratatelor institutive, până în 1965, la nivel

comunitar, era consacrat sistemul votului unanim. Din
1965 urma să se treacă la sistemul votului majoritar, dar
criza provocată de politica “scaunului gol”, practicată de
Franţa şi soluţionată prin Compromisul de la
Luxemburg, a condus la o nuanţare cu privire la noul
sistem de vot: deciziile importante se vor lua cu
unanimitate, iar cele mai puţin importante cu votul
majoritar (de la 1 ianuarie 1966).
În doctrină există puncte de vedere diferite cu
privire la această trecere. Compromisului de la
Luxemburg i s-au atribuit doar conotaţii politice care nu
ar fi justificat păstrarea sistemului de vot unanim.
Consiliul hotărăşte cu votul majorităţii membrilor
care-l compun, mai puţin atunci când există dispoziţii
contrare.
De la început, hotărârile Consiliului au fost adoptate
cu unanimitatea sau majoritate calificată.
Unanimitatea este realizată în cazul în care nu există
nici un vot împotrivă. Abţinerea unui stat de la vot nu
este de natură să impiedice votarea documentului în
cauză. Această regulă este considerată a fi o reflectare şi
respectare a egalităţii şi a suveranităţii statelor la care se
adaugă evidenţierea caracterului interguvernamental al
Comunităţilor.
Unanimitatea trebuie să fie realizată în problemele
cele mai importante ale Comunităţilor vizând revizuirea
tratatelor, funcţionarea instituţiilor comunitare, admiterea
de noi state membre şi altele.
Tratatul de la Maastricht prevede, în fiecare caz,
modul de adoptare a deciziilor, înlocuind în unele situaţii
regula unanimităţii cu majoritatea calificată.
În cazul adoptarea unei decizii cu majoritate
calificată se remarcă faptul că fiecare stat dispune de un
35
număr de voturi din totalul celor existente la nivelul
Consiliului, iar deciziile se adoptă în funcţie de raportul
voturilor date din numărul total al acestora.
Dreptul de veto este în legătură cu Compromisul de
la Luxemburg (1966), aici găsindu-şi singurul temei
pentru că nu este menţionat în nici un tratat comunitar.
Dreptul de veto = expresia unei situaţii de fapt ce
nu-şi găseşte un fundament juridic; are doar o valoare
politică, de natură să atragă atenţia celorlalte state asupra
faptului că un document, având o anumită formă sau un
anumit conţinut, poate conduce la apariţia unor dificultăţi
grave în existenţa Comunităţilor.
COMISIA EUROPEANĂ
Denumire
Comisia Europeană a apărut pe cale convenţională,

prin tratatele de la Paris (Înalta Autoritate) şi Roma
(Comisia). Din 1965 instituţia cu atribuţii executive a
Comunităţilor europene, poartă denumirea de Comisia
europeană, denumire dobândită prin Tratatul de la
Bruxelles, tratat cunoscut sub denumirea de “Tratatul de
fuziune a executivelor”.
Componenţă
În prezent, Comisia europeană este compusă din 27

de membri.
Preşedintele Comisiei Europene este desemnat în
urma negocierilor purtate de statele membre cu
Parlamentul european (Consiliul european – Parlamentul
european, mai exact). După desemnarea preşedintelui,
acesta, pe baza acordului între preşedinte şi statele
membre numeşte şi ceilalţi membri ai Comisiei. După ce
membrii Comisie au fost numiţi şi preşedintele ales,
Comisia va fi supusă spre aprobare Parlamentului
european.
Atribuţiile preşedintelui:
Atribuţiile preşedintelui nu se găsesc înscrise în
tratatele institutive. Din practică, rezultă că preşedintele
are responsabilităţi sporite care vizează coordonarea
36
activităţii celorlalţi membri ai Comisie. Preşedintele
participă la lucrările Consiliului şi ale Parlamentului
european, cu scopul de prezenta punctul de vedere al
Comisiei europene cu privire la punctele înscrise pe
ordinea de zi.
Preşedintele Comisiei are un rol important în cadrul
reprezentării internaţionale în raporturile Comunităţilor
cu alte entităţi de drept internaţional.
Comisia, prin preşedintele acesteia, prezintă
raporturi în cadrul Parlamentului european cu privire la
activitatea desfăşurată în cadrul sesiunilor deschise şi
trebuie să răspundă la întrebările formulate de membrii
Parlametului european. Atunci când se apreciază că este
necesar, Parlamentul european poate decide chiar
dizolvarea Comisiei europene.
Mandatul unui comisar este de 5 ani, cu
posibilitatea prelungirii acestuia pentru mai multe
mandate.
Pot fi desemnaţi membri ai Comisiei doar
persoanele care au cetăţenia statelor pe care le reprezintă.
Exercitarea demnităţii de membru al Comisiei este
incompatibilă cu exercitarea altor funcţii
remunerate/neremunerate la nivel comunitar sau
extracomunitar. La numirea în funcţie, membrii Comisiei
depun jurământul de loialitate în faţa Curţii de justiţie,
loialitate ce are în vedere, mai ales, aspectul ocupării
altor funcţii ce ar aduce foloase pe timpul mandatului sau
după încetarea acestuia. Sancţiunile privesc, în special
dreptul la pensie.
Mandatul de comisar poate înceta în unul din
următoarele cazuri:
- ajungerea la termen;
- decesul;
- demisia voluntară;
- demitere;
- moţiune de cenzură.
Pe lângă Comisie îşi desfăşoară activitatea
Secretariatul general, condus de un secretar general.
Funcţionarea Comisiei
Comisia Europeană funcţionează pe baza

principiului colegialităţii.
37
Procedura adoptării deciziilor
Procedura adoptării deciziilor este prevăzută în
Regulamentul interior cu privire la organizarea şi
funcţionarea Comisiei. Aici este înscris şi cvorumul
necesar adoptării acestora. La nivelul Comisiei există
posibilitatea exprimării poziţiei în scris.
Aceste poziţii (puncte de vedere) se transmit prin
grija Secretariatului general.
Regulamentul intern permite, de asemenea, şi
delegarea, potrivit căreia, Comisia poate, cu condiţia
respectării depline a principiului colegialităţii, să
abiliteze pe membrii acesteia să ia în numele şi sub
controlul său măsuri de gestionare şi administrare clar
definite.
Delegarea a fost recunoscută şi de Curtea de justiţie
pentru că a fost frecvent utilizată în activitatea Comisiei.
În funcţionarea sa, Comisia înfiinţează o serie de
organe subsidiare, cu toate că, în tratatele institutive, nu
apare o asemenea posibilitate. Aceste organe îşi
desfăşoară activitatea în domenii clar definite, fără a
răspunde de puteri discreţionare.
Atribuţii
Între Parlamentul European şi Comisia Europeană

există aceleaşi raporturi ca între Guvernul şi Parlamentul
statelor membre.
- iniţiativă legislativă;
- urmăreşte modul de respectare şi aplicare a
dispoziţiilor tratatelor comunitare.
PARLAMENTUL EUROPEAN
Parlamentul European a apărut prin tratatele

institutve, fiind denumit, la început, fie Adunarea
comună (CECA), fie Adunare (CEE, Euratom); prin
rezoluţia din 20 martie 1958, cel trei instituţii similare au
fost reunite în Adunarea parlamentară europeană, numire
38
ce şi-a produs efectele începând cu 1960.
Prin rezoluţia Adunării parlamentare europene din
30 martie 1962, s-a stabilit denumirea de Parlamentul
european, denumire pe care o poartă şi în prezent.
Componenţa Parlamentului European
Parlamentul european reuneşte reprezentanţii

desemnaţi de către statele membre potrivit criteriilor
demografic şi democratic. Criteriul demografic are în
vedere repartizarea pentru fiecare stat membru în funcţie
de populaţia care se găseşte pe teritoriul acestuia.
Criteriul democratic face trimitere la modalitatea
desemnării reprezentanţilor statelor membre prin vot
secret direct potrivit procedurilor existente la nivelul
fiecărui stat membru.
Procedura desemnării
La început, Adunarea a fost formată din delegaţi

desemnaţi de către fiecare Parlament naţional în
concordanţă cu procedura proprie stabilită. S-a apreciat
că pentru a conferi o mai bună reprezentabilitate acestei
instituţii, este necesară alegerea membrilor prin vot
universal, egal, direct şi secret, potrivit unei proceduri
unitare pentru toate statele membre.
Această iniţiativă, ce datează din 1960, a fost
obstrucţionată de guvernul francez din motive care ţin de
tradiţionalismul existent în materie.
Convenţia de la Haga a Consiliului european din 1
decembrie 1969 a reluat iniţiativa de a elabora şi adopta
un document unitar, iar cu prilejul întâlnirii de la Paris a
şefilor de stat şi guvern din 1974 s-a decis aplicarea unor
principii general acceptate cu prilejul alegerilor
parlamentare din 1978. În acest sens, Consiliul european
a şi aprobat un document, la 20 septembrie 1976.
Documentul adoptat în 1976 a fost supus unor proceduri
naţionale de aprobare sau ratificare, proceduri specifice
tratatelor internaţionale importante. Această procedură a
contribuit la întârzierea desfăşurărilor alegerilor
programate pentru 1978, acestea replanificându-se pentru
1979 (7-10 iunie). Nici până în prezent nu s-a reuşit
adoptarea şi aplicarea unor norme unitare în temeiul
cărora să se desfăşoare alegerile Parlamentului european.
În prezent, actul din 1976 îşi găseşte aplicarea, dar numai
39
cu privire la unele aspecte ce ţin de organizarea,
desfăşurarea alegerilor.
Reţin atenţia următoarele aspecte:
- nimeni nu poate vota decât o singură dată;
- deschiderea urnelor se face numai după
încheierea scrutinului în toate statele membre.
Prin Actul din 1976 sunt reglementate şi alte aspecte
legate de contestaţiile privind alegerile, situaţia
organizării unui al 2-lea tur de scrutin.
Celelalte prevederi sunt reglementate de către legea
internă şi fac trimitere la vârsta candidatului, a
electoratului, la situaţiile de vacanţă a locurilor în cadrul
Parlamentului, rezolvarea contestaţiilor la nivel naţional
ş.a.
Din considerente ce ţin de suprapunerea celor 2
categorii de reglementări, apar probleme cu privire la
validitatea alegerilor pentru că, în mod practic, nu pot fi
verificate decât acele probleme ce-şi găsesc
regelementarea la nivel comunitar.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, s-a instituit
dreptul de vot, precum şi posibilitatea de a fi ales, pentru
toate persoanele care au cetăţenia unuia din statele
membre ale U.E., fapt care face să dispară efectul
anumitor reglementări naţionale, rămânând, însă, altele
în vigoare.
Tratatul de la Maastricht precizează faptul că
partidele politice l-a nivel european au un rol important,
ca factor de integrare în cadrul U.E., precum şi pentru
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Din această
dispoziţie a tratatului rezultă respectarea concepţiilor
politice ale cetăţenilor statelor membre şi, deopotrivă,
recunoaşterea dreptului partidelor politice naţionale de a
desfăşura campanii electorale şi de a-şi concentra
efectele în plan comunitar în temeiul aceloraşi programe
electorale politice transnaţionale.
Statutul parlamentarilor
Durata mandatului parlamentarilor a fost stabilită

prin Actul din 20 septembrie 1976 la 5 ani, cu începere
din prima sesiune ce a urmat alegerii noului Parlament.
Prin Actul menţionat s-a statuat caracterul reprezentativ
al mandatului, astfel încât parlamentarii acţionează în
mod individual, neprimind instrucţiuni pentru că nu sunt
40
legaţi în calitatea pe care o au de un mandat imperativ. În
acelaşi timp, există şi unele dispoziţii cu caracter naţional
care se adaugă celor existente la nivel comunitar, făcând
neuniform statutul parlamentarilor. Totodată, găsim
regelementată incompatibilitatea dintre mandatul
parlamentarilor şi ocuparea altor demnităţi la nivel
naţional/comunitar. În acest sens, în cazul în care un
parlamentar îndeplineşte şi o altă demnitate, dacă nu
renunţă prin demisie la una dintre cele 2, intervine
înlocuirea din oficiu a acestuia.
Incompatibilitatea are în vedere calitatea de membru
al guvernului unui stat membru, cât şi calitatea de
parlamentar naţional, aspect care este controversat în
literatura de specialitate, deoarece, până la stabilirea
votului universal, parlamentarii europeni erau desemnaţi
dintre parlamentarii naţionali, practică care, în prezent,
nu a fost definitiv înlocuită.
Cu toate că prin Actul din 1976 a fost introdusă
această incompatibilitate, ulterior practica statelor a
confirmat că aceeaşi persoană este greu să poată
îndeplini, la aceeaşi parametri, în acelaşi timp atribuţiile
ce-i revin la nivel naţional, cât şi la nivel comunitar.
Această incompatibilitate apare şi cu privire la ocuparea
anumitor activităţi la nivel comunitar; în doctrină se
apreciază că există un aspect care nu este acoperit
integral, pentru că nu există nici o reglementare care să
stabilească incompatibilitatea de parlamentar şi cea de
întreprinzător privat.
În condiţiile actuale, există unele reglementări
interne care diferă de la un stat la altul şi prin intermediul
cărora s-au stabilit şi unele incompatibilităţi, dar şi unele
privilegii şi imunităţi. Aceste privilegii şi imunităţi, la
nivel comunitar, se regăsesc în Protocolul din 8 aprilie
1965; aceste prevederi sunt reluate şi de Actul din 1976
şi se referă, în principal, la:
- libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie
administrativă sau de altă natură privind
deplasarea la şi de la locul reuniunilor
parlamentare;
- imunitatea care funcţionează privind
cercetarea, reţinerea sau urmărirea pe motive
de opinie sau cu privire la votul exprimat în
exercitarea atribuţiilor;
- imunitate personală pe timpul mandatului care
este similară cu aceea de care beneficiază
41
parlamentarii pe plan naţional. Această
imunitate personală comportă unele diferenţe
înregistrate de la o ţară la alta, fapt care
reclamă necesitatea adoptării unei
reglementări comunitare în materie.
Indemnizaţiile parlamentarilor europeni
Acestea nu sunt reglementate prin norme la nivel

comunitar şi, de aceea, sunt dependente de
reglementările naţionale care, de regulă, sunt similare
celor cu trimitere la parlamentele naţionale. S-a instituit,
însă, un sistem compensatoriu comunitar care urmăreşte
o relativă egalizare a indemnizaţiilor parlamentarilor prin
intermediul rambursărilor forfetare calculate după
numărul de zile în care un parlamentar european a
desfăşurat activităţi la nivel comunitar. Aceste
rambursări forfetare nu sunt impozabile la nivel naţional
dacă se încadrează în limite rezonabile.
Funcţionarea Parlamentului European
Parlamentul european se conduce după modelul

parlamentelor cu tradiţie democratică. Aşa cum este
înscris şi în Regulamentul interior adaptat funcţionării în
cadrul unor sesiuni ordinare şi extraordinare. Sesiunile
ordinare se ţin anual şi încep în a 2-a zi de marţi a lunii
martie sau pot începe în prima zi de marţi a lunii
următoare datei alegerilor.
Sesiunile extraordinare pot fi convocate la cererea
majorităţii membrilor Parlamentului european ori la
iniţiativa Consiliului de miniştri sau a Consiliului
european.
Potrivit Regulamentului interior, sesiunile nu sunt
limitate în timp, fiind posibil ca acestea să se întindă pe
întreaga perioadă a unui an calendaristic, fapt ce le
deosebeşte de sesiunile parlamentelor naţionale, dar,
Parlamentul european poate decide, atunci când
consideră de cuviinţă, să întrerupă desfăşurarea
sesiunilor anuale. În practică, se întâlneşte situaţia în care
Parlamentul se reuneşte o dată pe lună, timp de o
săptămână.
Organizarea internă a Parlamentului european

42
Cuprinde:
• Biroul;
• Conferinţa preşedinţilor, care a înlocuit Biroul
lărgit;
• Comisiile;
• Grupurile politice parlamentare.
a) Biroul are în compunere 1 preşedinte şi mai mulţi
vicepreşedinţi (14) aleşi de Parlament pentru o perioadă
de 2 ½, cu posibilitatea prelungirii mandatului.
Preşedintele este ales cu majoritate calificată a voturilor
exprimate la primele 3 tururi de scrutin. În cazul în care
se ajunge la cel de al 4-lea tur de scrutin, ales va fi cel
care a obţinut cele mai multe voturi. Vicepreşedinţii sunt
aleşi în 3 tururi de scrutin, fiind posibilă alegerea lor şi
după primele 2 tururi de scrutin, în cazul în care se
întruneşte majoritatea calificată. Cu prilejul celui de al 2-
lea tur de scrutin este posibilă alegerea lor şi cu
majoritate simplă.
Din Birou mai fac parte şi 5 chestori care sunt
membri cu drept de vot consultativ.
b) Conferinţa preşedinţilor a înlocuit Biroul lărgit,
din care făceau parte, pe lângă membrii Biroului şi
preşedinţii grupurilor parlamentare.
Conferinţa preşedinţilor este formată din
preşedintele Parlamentului european şi preşedinţii
grupurilor politice parlamentare.
c) Comisiile înfiinţate de Parlamentul european pot
fi:
- comisii permanente;
- comisii temporare, care sunt înfiinţate pentru
max. 12 luni;
- comisii de anchetă.
Acestea din urmă sunt reglementate de prevederile
Tratatului de a Maastricht şi se înfiinţează numai la
cererea unei pătrimi din totalul membrilor Parlamentului.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Parlamentul
poate înfiinţa o comisie temporară de anchetă pentru a
examina, fără a prejudicia, atribuţiile conferite de tratat
altor instituţii sau organe comunitare, acuzaţiile privind
săvârşirea de infracţiuni ori gestionarea defectuoasă a
afacerilor comunitare, excepţie făcând cazurile în care
faptele acuzate sunt în atenţia unor organe
jurisdicţionale, atâta timp cât procedura jurisdicţională
nu este începută.
43
Comisia de anchetă îşi încetează existenţa în
momentul în care depune raportul cu privire la cauza
examinată.
Modalitatea de exercitare a dreptului de anchetă este
determinată prin acordul comun intervenit între
Parlamentul european, Consiliul de miniştri şi Comisia
europeană.
a) Grupurile politice parlamentare (GPP) sunt
formaţiuni organizatorice ale parlamentarilor,
constituindu-se în temeiul criteriilor politce
care îi separă sau îi unesc pe parlamentari.
Orice grup politic parlamentar se înfiinţează prin
intermediul unei declaraţii care se face în faţa
preşedintelui Parlamentului, declaraţie care conţine
denumirea GPP, semnătura membrilor şi componenţa
biroului.
Aceste GPP-uri se constituie potrivit convingerilor
politice ale parlamentarilor şi nu după criteriul
apartenenţei acestora la statele membre.
Pentru prima dată constituirea GPP-urilor a fost
decisă la 21 martie 1958, iar constituirea lor s-a realizat
în a 2-a parte a aceluiaşi an.
Potrivit Regulementului intern, mai pot fi infiinţate
delegaţii interparlamentare desemnate de către GPP-uri,
având competenţa stabilită de către Parlament.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Parlamentul
European numeşte un mediator care este împuternicit să
primească plângeri, sesizări de la orice cetăţean al U.E.,
orice persoană fizică/morală care este rezidentă sau are
sediul statutar pe teritoriul unui stat membru cu privire la
situaţiile de administrare defectuoasă a afacerilor
comunitare, excepţie făcând situaţiile în care se regăsesc
instituţiile jurisdicţionale.
Mediatorul este cel care face anchete în cazuri
temeinic justificate, din proprie iniţiativă sau atunci când
este sesizat direct ori prin intermediul unui membru al
Parlamentului, mai puţin atunci când este, deja, iniţiată o
procedură jurisdicţională.
În cazul în care mediatorul constată existenţa unor
fapte de administrare defectuoasă a afacerilor
comunitare, sesizează instituţia respectivă, instituţie ce
trebuie să răspundă la sesizare în termen de 3 luni.
Mediatorul prezintă Parlamentului şi instituţiei în
cauză un raport întocmit cu privire la constatările făcute.
44
Uneori, mediatorul informează cu privire la
concluziile la care s-a ajuns şi perosanele care au sesizat
faptele ce au făcut obiectul investigaţiei.
În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului şi
un raport final cu privire la rezultatul tuturor anchetelor
desfăşurate.
Mandatul mediatorului este egal cu mandatul
parlamentarilor, existând posibilitatea realegerii acestuia.
El poate fi demis doar de Curtea de justiţie, pentru că în
exercitarea atribuţiilor ce-i revin se apreciază că este
total independent de orice altă instituţie. Pe perioada
mandatului îi este interzisă desfăşurea oricărei activităţi
remunerate sau nu.
Atribuţiile Parlamentului European
Tratatele instituind Comunităţile eUropene conferă

instituţiilor premergătoare Parlamentului European
atribuţii de control (Tratatul de la Paris) ori atribuţii de
deliberare şi control (Tratatele de la Roma). Modificările
care au intervenit anterior adoptării Tratatului de la
Maastricht nu au contribuit la mutaţii semnificative cu
privire la creşterea competenţelor Parlamentului
european, excepţie făcând domeniul financiar.
În literatura de specialitate se apreciază că, pe lângă
atribuţiie de control politic, Parlamentul european
rămâne şi o instituţie cu caracter preponderent
consultativ.
Atribuţii de control politic se exercită în raport cu
instituţia Comisiei europene prin posibilitatea oferită
Parlamentului de a iniţia, când consideră că este necesar,
o moţiune de cenzură şi de a demite Comisia.
Mai există şi posibilitatea interpelării Parlamentului,
acesta fiind obligat să răspundă în scris sau oral
întrebărilor parlamentarilor.
Atribuţia consultativă
Rolul consultativ al Parlamentului se materializează
în elaborarea şi prezentarea avizelor care sunt obligatorii
în sensul solicitării, dar acestea nu întotdeauna trebuie
aplicate, respectate.
Mai există şi procedura cooperării instituită prin
intermediul AUE, procedură care dă posibilitatea
membrilor Parlamantului de a respinge, la o a 2-a
lectură, punctul de vedere al Consiliului, adoptată cu
majoritate calificată. În urma unei astfel de respingeri
45
intervenită din partea Parlametului, Consiliul nu mai
poate statua în problema respectivă decât cu unanimitate
de voturi.
Amendamentele propuse de membrii Parlamentului
cu majoritate calificată nu pot fi respinse de Consiliu de
miniştri decât cu unanimitate de voturi. Această măsură
se aplică în măsurile referitoare la Piaţa internă, libera
circulaţie a persoanelor, prestarea de servicii, domeniul
cercetării şi dezvoltării tehnologice.
În timp, rolul Parlamnetului în raport cu Consiliul
de miniştri a înregistrat o creştere considerabilă,
materializată, inclusiv, prin declaraţia comună din 4
martie 1975, prin intermediul căreia s-a instituit o
procedură de conciliere ce a permis să aibă un rol
important îndeosebi în fundamentarea şi elaborarea
deciziilor privind resursele şi cheltuielile comunitare.
Prin AUE s-a solicitat Consiliului de miniştri şi
Parlamentului să instituie un dialog permanent în vederea
elaborării legislaţiei în anumite domenii de activitate
comunitare, conferindu-se Parlamentului posibilitatea de
a da avize consultative în cazul aderării şi al acordurilor
de asociere.
Atribuţii în materie decizională
Aceste atribuţii se referă atât la posibilitatea
Parlamentului de a demite Comisia, cât şi la competenţe
Parlamentului de adoptare a bugetului comunitar în urma
unui proces complex la care participă toate instituţiile
UE pentru elaborarea bugetului.
Atunci când consideră că este necesar, Parlamentul
are posibilitatea de a respinge bugetul comunitar.
Aceste prerogative ale Parlamentului au constituit,
uneori, motiv de dispută între Parlamentul european şi
Consiliul de miniştri, ajungându-se la litigii soluţionate
în faţa Curţii de justiţie.
De asemenea, Parlamentul are şi rolul de a controla
execuţia bugetară, execuţie care este atribuţia Comisei.
Acest control se efectuează la recomandarea Consiliului,
în temeiul conturilor şi a bilanţului întocmit de Comisie
şi raportul Curţii de conturi.
Parlamentul are dreptul să acorde sau să refuze
descărcarea Comisiei, considerată a fi echivalentul
dreptului de a introduce o moţiune de cenzură, cu toate
că a nu da descărcare Comisiei de execuţia bugetară nu
echivalează cu moţiunea de cenzură în sine.
46
Nedescărcarea este o cauză pentru introducerea moţiunii
de cenzură.
Parlamentul mai este consultat şi cu privire la
adoptarea deciziilor în materia utilizării resurselor proprii
ale Comunităţilor europene în domeniul numirii
membrilor Curţii de conturi şi în cazul adoptării
Regulamentului financiar.
În ceea ce priveşte raporturile Parlamentului cu
Comisia europeană, în mod aparent, s-ar putea aprecia că
acestea ar fi raporturile de tip clasic dintre un legislativ şi
un executiv la nivel naţional. Această situaţie nu este
reală, având în vedere faptul că instituţia Consiliului
desemnează membrii Comisiei la propunerea statelor
membre şi nu Parlamentul european. De asemenea,
Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului şi nu în
faţa Consiliului, motiv pentru care Parlamentul este cel
care poate introduce moţiunea de cenzură.
CURTEA DE CONTURI
Curtea de conturi a fost introdusă în rândul instituţiilor

comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din 1993, până
atunci regăsindu-se printre organele cu caracter tehnic
auxiliar.
Curtea de conturi a fost înfiinţată la iniţiativa
Parlamentului european, prin tratatul de revizuire a
dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975.
Curtea de conturi a înlocuit Comisia de control
înfiinţată prin tratatele C.E.E.A. şi Euratom şi comisarii
(delegaţii) pentru conturi prevăzuţi în Tratatul C.E.C.A.
Curtea de conturi este instituţia care, prin activitatea
pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri financiare,
realizând controlul în domeniu; nu este o instanţă
jurisdicţională.
Componenţa, statutul membrilor şi funcţionarea

Curţii de conturi
Ca organ colegial, Curtea de conturi are în

compunere 27 membri numiţi pentru o perioadă de 6 ani,
cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului
european. Există şi posibilitate reînnoirii mandatului
membrilor.
Persoanele propuse să facă parte din Curtea de
47
Conturi a UE trebuie ca în ţările trimiţătoare să fi
aparţinut sau să fi exercitat atribuţii în cadrul instituţiilor
de control financiar extern, având pregătire în domeniu.
Independenţa membrilor Curţii de conturi este
similară celei care caracterizează judecătorii Curţii de
justiţie; această independenţă este asigurată şi garantată,
în sensul că nu primesc şi nu acceptă ori solicită
instrucţiuni de la guvernele statelor trimiţătoare sau de la
alte organisme internaţionale.
În perioada mandatului, membrii Curţii de conturi
nu mai pot exercita nici o altă activitate profesională,
remunerată sau nu. Aceştia beneficiază de imunităţi şi
privilegii similare funcţionarilor comunitari, demiterea
fiind în competenţa Curţii de justiţie, care declanşează
procedura numai la solicitarea Curţii de conturi.
Din motive de rigoare, specifice domeniului
comunitar, fiecărui membru al Curţii de conturi îi este
repartizat un domeniu de activitate; de aici rezultând
caracterul de colegialitate al instituţiei. Curtea
desemnează dintre membrii săi un preşedinte pentru o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Eficacitatea şi credibilitatea Curţii de conturi sunt
caracteristici dobândite în timp şi prin faptul că membrii
care o compun sunt asistaţi de un număr mare de
colaboratori. Curtea numără peste 300 de funcţionari cu
un înalt nivel de calificare. 1/3 dintre aceştia sunt plasaţi
în categoria A.
Atribuţiile Curţii de conturi
Sediul materiei: - Tratatele institutive;

- Regulamentul interior privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de
conturi.
Curtea de conturi se ocupă de examinarea aspectelor
de legalitate şi regularitate a veniturilor şi cheltuielilor
UE, indiferent dacă sunt bugetare sau nu.
Controlul nu se extinde şi asupra bunei gestiuni
financiare a operaţiunilor.
Instituţia Curţii de conturi exercită controlul pe
domenii asupra instituţiilor şi statelor membre ale
Comunităţilor, în măsura în care acestea au beneficiat de
fonduri comunitare.
Curtea de conturi exercită şi o funcţie de asistenţă
48
pentru autorităţile bugetare (Consiliul şi Parlamentul
european) pentru materializarea dreptului de control
politic în domeniul execuţiei bugetare (colaborează cu
Comisia).
Curtea are şi responsabilitatea executării controlului
permanent al conturilor. Această responsabilitate este
realizată în mod autonom, fapt ce deosebeşte Curtea de
celelalte organe cu caracter tehnic auxiliar (Comitetul
economic şi social).
Toate atribuţiile menţionate se materializează în
rapoarte anuale elaborate după încheierea exerciţiului
financiar, rapoarte care sunt transmise spre informare şi
examinare şi altor instituţii comunitare, după care sunt
publicate în JOUE.
Rolul consultativ al Curţii se materializează în
avizele date de ea la solicitarea instituţiilor comunitare
pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic financiar.
Aceste avize sunt obligatorii de cerut, dar nu există
obligaţia respectării lor.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Precizaţi care sunt principalele modificări introduse prin Actul Unic European.
2. Care este diferenţa dintre Consiliul Europei şi Consiliul European?
3. Care este rolul Consiliului European în ansamblul instituţional al Uniunii
Europene?
4. Menţionaţi diferenţa dintre Consiliul şi Consiliul European.
5. Menţionaţi de ce COREPER mai este denumit şi „avocatul cu două feţe”.
6. Menţionaţi motivele pentru care ordinea la exercitarea preşedinţiei UE se
modifică.
7. În baza cărui principiu funcţionează Comisia Europeană?
8. Care sunt regulile unice prevăzute în Actul din anul 1976, cu privire la
alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European?
9. În ce constă „dreptul la petiţie” al cetăţenilor europeni?
10. Ce reprezintă „procedura opiniei separate” şi unde este întâlnită?
11. În lipsa consensului, cum sunt adoptate deciziile în cadrul CJUE?
49
12. Menţionaţi care este legitimarea procesuală în cadrul recursurilor introduse în
faţa CJUE.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul European cuprinde:

a) un Birou; Conferinţa Preşedinţilor; Consilii; Grupuri politice parlamentare;
b) un Birou; un Birou lărgit, Conferinţa Preşedinţilor; Grupuri politice
parlamentare;
c) un Birou; Conferinţa Preşedinţilor; Comisii; Grupuri politice parlamentare.
2. Curtea de Conturi a UE îşi desfăşoară activitatea la:

a) Luxembourg;
b) Bruxelles;
c) Strasbourg.
3. Parlamentul European poate înfiinţa:

a) comisii de specialitate;
b) comisii de angajare;
c) comisii parlamentare mixte.
4. Rolul Consiliului European se concretizează în:

50
a) elaborarea Tratatelor internaţionale;
b) adoptarea de regulamente în domeniul agricol;
c) direcţionarea politică a construcţiei comunitare.
5. Preşedintele Curţii de Conturi a UE este ales dintre membrii acesteia

pentru o durată de:
a) 2 ani;
b) 3 ani;
c) 5 ani.
6. Consiliul Uniunii Europene are rolul de a reprezenta:

a) interesele Comunităţilor Europene;
b) interesele statelor membre ale Uniunii Europene;
c) interesele popoarelor Uniunii Europene.
7. Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile:

a) în deplină independenţă, în interesul general al statelor membre;
b) în deplină independenţă, în interesul general al popoarelor Uniunii Europene;
c) în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii.
8. Preşedinţia Consiliului European este asigurată:

a) de şeful de stat sau/şi de guvern al statului care asigură preşedinţia Comisiei
Europene, prin rotaţie, timp de şase luni;
b) de şeful de stat sau/şi de guvern al statului care asigură preşedinţia
Parlamentului European, prin rotaţie, timp de şase luni;
c) de şeful de stat sau/şi de guvern al statului care asigură preşedinţia Consiliului,
prin rotaţie, timp de şase luni.
9. Din Consiliul Uniunii Europene face/fac parte:

a) orice funcţionar, indiferent de nivel, dacă sunt membri ai guvernelor statelor
membre;
b) orice membru al guvernelor statelor membre, în urma discuţiilor dintre miniştrii
afacerilor externe ai statelor membre;
c) numai persoanele având calitatea de membri ai guvernelor statelor membre.
10. Parlamentul European îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un

cvorum de:
a) 1/2 din membrii săi;
b) 1/3 din membrii săi;
c) ¼ din membrii săi.
11. Statutul parlamentarilor este stabilit prin:

a) Actul din 1976;
b) Actul din 1976 şi Regulamentul interior al Parlamentului European;
c) Actul unic european, din 1986.
51
12. Controlul bugetar se exercită, în prezent, prin:
a) Comisia de control;
b) Comisarii pentru conturi;
c) Curtea de Conturi.
13. Consiliul Uniunii este una şi aceeaşi instituţie cu:

a) Consiliul European;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Consiliul Europei.
14. Abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentaţi în cadrul Consiliului

UE:
a) constituie obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului care cere unanimitatea;
b) nu constituie obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului care cere
unanimitatea;
c) nu constituie obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului care cere
unanimitatea, dacă hotărârea are ca obiect încheierea de tratate internaţionale în
domeniul mediului.
15. Mandatul Mediatorului European este de:

a) 3 ani;
b) 4 ani;
c) 5 ani.
16. Deciziile Consiliului UE sunt pregătite de:

a) reprezentanţii statelor membre, la nivel ministerial;
b) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi;
c) Comitetul pentru luarea deciziilor.
17. Consiliul UE poate modifica numărul membrilor colegiului Comisiei

Europene statuând cu:
a) majoritate simplă;
b) majoritate calificată;
c) unanimitate.
18. Comisia Europeană este convocată de:

a) Secretariatul general;
b) preşedintele său;
c) reprezentantul statului care asigură preşedinţia Consiliului UE.
19. Preşedintele Parlamentului European este ales prin scrutin:

a) direct;
b) secret;
52
c) indirect.
20. Sesiunile Parlamentului European au loc la:

a) Luxemburg;
b) Bruxelles;
c) Strasbourg.

Doctrină:
Site-uri:
53
Sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene

CURTEA DE JUSTIŢIE
Structura şi statutul membrilor
Curtea are în componenţă 27 judecători şi 8 avocaţi

generali. Acestora li se adaugă un grefier, un grefier
adjunct, raportorii adjuncţi şi referenţii.
Preşedintele – este desemnat din cei 27 judecători.
Judecătorii desemnează din rândul lor, prin vot secret, un
preşedinte pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea
reînnoirii acestuia.
Preşedintele este cel care conduce lucrările
instanţei, prezidează audierile acesteia şi deliberările în
Camera de consiliu.
1
Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 noiembrie 2004.
2
Fostul art. 179.
54
Competenţele jurisdicţionale proprii, preşedintele le
exercită prin intermediul ordonanţelor.
Judecătorii – deşi în tratate nu este înscrisă condiţia
de a avea cetăţenia/naţionalitatea statelor membre, din
practică rezultă că fiecare stat membru desemnează câte
un reprezentant-judecător în cadrul Curţii de justiţie.
Motivul principal ţine, îndeosebi, de cerinţa ce priveşte
cunoaşterea sistemului de drept existent în fiecare stat
membru. Doctrinarii recunosc şi faptul că
precumpănitoare au fost şi motivele de ordin politic, care
au favorizat realizarea unui echilibru global pe
naţionalităţi, echilibru pe care încearcă să se sprijine şi
efectivul judecătorilor, respectiv al avocaţilor generali.
Statutul acestora le permite să-şi îndeplinească rolul
cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de
comun acord de către guvernele statelor membre, dintre
personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă
şi întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în statele
de unde provin a celor mai înalte demnităţi
jurisdicţionale sau sunt jurişti care, în timp au dobândit
competenţe de notorietate recunoscute în plan intern sau
internaţional.
Aceste condiţii au caracter restrictiv şi nu se admite
nici o derogare cu privire la respectarea lor.
La cererea Curţii de justiţie, Consiliul de miniştri,
statuând în unanimitate, poate decide mărirea numărului
judecătorilor, urmărindu-se permanent aspectul
reprezentativităţii tuturor statelor membre în cadrul
instanţei.
Judecătorii sunt numiţi pentru un mandat de 6 ani şi,
teoretic, este posibilă reînnoirea mandatului fără limite.
Practica arată, însă, că aceştia rămân în funcţie timp de 2
mandate. Înnoirea judecătorilor se face în concordanţă cu
respectarea principiului continuităţii.
În ceea ce priveşte vârsta, tratatele nu specifică
nimic în legătură cu aceasta.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un
judecător al Curţii în timpul exercitării mandatului său.
Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra
activităţii şi disciplinei membrilor săi. Tot Curtea este
cea care poate revoca un judecător cu unanimitate de
voturi, bineînţeles decizia urmând a se lua în absenţa
judecătorului în cauză şi doar când acesta a încetat să
răspundă condiţiilor cerute pentru exercitareea
55
atribuţiilor ce-i revin.
Independenţa judecătorilor este garantată, în special,
prin caracterul secret al deliberărilor în Camera de
consiliu. Procedura opiniei separate, întâlnită în cadrul
Curţii internaţionale de justiţie, nu este admisă, pentru că
hotărârile Curţii sunt decizii colective care angajează
instanţa în întregul ei. Tot independenţa judecătorilor
este garantată şi de statutul acestora, de drepturile, de
incompatibilităţile pe care le prevăd Tratatele în acest
scop.
Avocaţii generali – aceştia nu au echivalent în toate
sistemele de drept intern din statele membre, inspirându-
se din sistemele francez şi belgian.
În principiu, avocaţii generali pot fi asemănaţi cu
procurorii (la noi); ei au rolul de a prezenta public, cu
toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii
motivate asupra cauzelor deduse spre soluţionare în faţa
CJ.
Rolul lor se materializează, îndeosebi, în etapa
punerii concluziilor.
Grefierul – este numit de Curtea de justiţie, cu
consultarea avocaţilor generali, pentru un mandat de 6
ani, cu posibilitatea prelungirii acestuia.
Curtea de justiţie stabileşte statutul grefierului. În
cazul în care grefierul nu mai îndeplineşte condiţiile
cerute, acesta poate fi revoccat.
Grefierul este asistat de un grefier adjunct; atunci
când este cazul acesta îl poate înlocui.
Asemeni judecătorilor şi avocaţilor generali,
grefierul, cu prilejul numirii, este obligat să depună
jurământul de credinţă în faţa instanţei, în sensul că îşi va
exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va
divulga secretul dezbaterilor.
Grefierul îndeplineşte atribuţii cu dublă natură,
adică îndeplineşte atribuţii de natură procedurală,
jurisdicţională şi atribuţii de natură administrativă.
Grefierul este cel care, aflat sub controlul general al
preşedintelului, primeşte, transmite şi conservă toate
documentele instanţei, realizând, totodată, eventualele,
notificări sau comunicări de acte pe care le comportă
aplicarea regulamentului de procedură.
Grefierul este cel care asistă la şedinţele de audiere
ale Curţii de justiţie şi ale Camerelor acesteia. Se ocupă
şi de organizarea şi desfăşurarea activităţii în cadrul
56
arhivei şi pentru apariţia publicaţiilor CJ.
Ca atribuţii administrative: gestiunea şi
contabilitatea instanţei cu ajutorul unui administrator.
Grefierul este cel care are în subordinea sa, dar sub
controlul general al preşedintelui, toţi funcţionarii şi
agenţii Curţii, fiind îndriduit să propună, dacă este cazul,
modificări privind organizarea serviciilor instanţei.
Raportorii adjuncţi – au rolul de a ajuta preşedintele
instanţei în procedura de urgenţă şi pe judecătorii
raportori în dosarele atribuite. Nu au rolul de a participa
la hotărâre, dar au rolul de a participa la dezbateri.
Referenţii – fiecare judecător şi avocat general
primeşte asistenţă din partea a 2 referenţi care sunt
jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi
cetăţenie/naţionalitate ca şi judecătorii sau avocaţii
generali.
Referenţii formează cabinetul fiecărui
judecător/avocat general.
Organizarea Curţii de justiţie
Regula: Curtea de justiţie lucrează în şedinţe

plenare. Pentru motive de celeritate există, însă, şi
posibilitatea înfiinţării unor Camere în cadrul instanţei.
Camerele au în compunere de la 3 la 5 judecători.
Competenţa Camerelor este stabilită în plenul Curţii,
odată cu desemnarea preşedinţilor lor.
Instanţa poate delibera valabil numai în prezenţa
unui număr impar de judecători. Când numărul
judecătorilor este par, judecătorul cu vechimea cea mai
mică nu va participa la deliberări.
Funcţionarea CJ
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc în

Camera de consiliu, în prezenţa judecătorilor care au
participat inclusiv în faza procedurii orale.
Avocaţii generali care au prezentat concluziile în
cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi la deliberări.
Preşedintele nu are un vot dominant. În lipsa
consensului, deciziile sunt adoptate cu votul majoritar,
vot care se exprimă începând cu judecătorul cel mai
tânăr.
Deliberările sunt strict secrete şi principiul opiniei
separate nu este admis, cea ce înseamnă că deciziile
57
Curţii sunt decizii colective, care angajează instanţa în
întregul ei.
În cazul în care deliberările au ca obiect unele
probleme de ordin administrativ la acestea pot participa
şi avocaţii generali cu vot deliberativ, beneficiind şi de
asistenţa grefierului.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul sunt
obligaţi, prin tratate, să aibă reşedinţa chiar în sediul
instanţei. Pentru una sau mai multe şedinţe determinate,
Curtea îşi poate alege ca sediu una din capitalele statelor
membre.
Instanţa este o instituţie cu funcţionare permanentă,
dar dispune de vacanţe judiciare. Acestea întrerup
activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În
caz de urgenţă, preşedintele instanţei poate convoca
şedinţele, chiar în această perioadă.
Lucrările se desfăşoară, teoretic, în toate limbile
oficiale ale Comunităţilor europene, dar, practic, acestea
se desfăşoară în limba franceză. Pentru fiecare cauză în
parte, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului,
mai puţin în cazul în care pârâtul este Comisia sau
Consiliul, când se foloseşte limba franceză.
Competenţa Curţii
1. Competenţa ratione materiae

Instanţa are competenţe precis determinate de
textele tratatelor institutive. În mod excepţional, Curtea
poate fi investită şi cu alte competenţe în temeiul unei
clauze compromisorii intervenită din iniţiativa statelor
membre aflate în diferend în conexiune cu obiectul
tratatelor institutive.
Instanţa este cea care asigură respectarea normelor
de drept şi aplicarea acestora prin intermediul
recursurilor pe care statele, instituţiile, persoanele fizice
şi juridice le au la dispoziţie.
Are în vedere legalitatea acţiunilor comunitarre şi
aspectul interpretării normelor la acest nivel.
2. Competenţa ratione personae

Instanţa soluţionează litigiile care apar între
Comunităţi şi statele membre şi cele nemembre, între
Comunităţi şi alte organizaţii internaţionale sau între
58
Comunităţi şi persoane fizice/juridice care aparţin sau nu
statelor membre ale Comunităţilor.
TRIBUNALUL
Tribunalul de Primă Instanţă (actualul Tribunal) a

luat fiinţă prin Decizia Consiliului de miniştri din anul
1988.
În prezent, Tribunalul are în componenţă 27
judecători desemnaţi pentru un mandat de 6 ani, cu
posibilitatea înnoirii acestuia.
Ca şi membrii CJ, judecătorii Tribunalului sunt
numiţi de comun acord de către guvernele statelor
membre.
În perioada mandatului, membrii Tribunalului se
supun aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi
garanţii, privilegii şi imunităţi ca şi membrii CJ.
Pentru a fi desemnaţi în calitate de judecători,
acestora nu li se cere să fi avut capacitatea exercitării
celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, ci li se cere numai
să aibă capacitatea exercitării funcţiilor jurisdicţionale.
Membrii T. desemnează un preşedinte pentru un
mandat de 3 ani, cu posibilitatea înnoirii acestuia.
Sediul T. este în aceeaşi clădire cu sediul CJ, dar
independenţa acestuia faţă de Curte este dată atât de
preşedintentele T., cât şi de existenţa distinctă a
instituţiei grefierului.
Cele două instituţii folosesc împreună serviciul
bibliotecii, serviciile de cercetare, traducere şi
interpretare.
Regula funcţionării T. este dată de acţiunea în
cadrul Camerelor formate de la 3 la 5 judecători.
Excepţie: acţiunea în plen (invers faţă de CJ)
Regulamentul de procedură al T. este cel care
determină alcătuirea Camerelor şi repartizarea
proceselor. Tot prin Regulamentul de procedură se
stabilesc şi specializările fiecărei Camere, specificându-
se ca una dintre ele să aibă sub control şi problemele de
personal.
În cadrul Tribunalului nu regăsim categoria
avocaţilor generali.
59
Competenţa T.
T. are competenţe limitate în raport cu cele pe care

le are CJ. T. este competent să se pronunţe, în principal:
- în litigiile dintre Uniune şi agenţii lor, adică în
toate problemele de personal, inclusiv în
cazul acţiunilor în despăgubire;
- acţiunile formulate împotriva unei instituţii a
Uniunii de către persoane fizice care se referă
la punerea în practică a regulilor concurenţiale
aplicabile întreprinderilor;
- acţiunile formulate împotriva Comisiei de
către întreprinderi, care se referă la acte
individuale privitoare la încasări, preţuri,
negocieri ş.a.
Caracteristica celor de mai sus: - toate pentru
soluţionare, ca litigii, necesită timp, deoarece presupune
examinarea unor fapte concrete şi complexe, motiv
pentru care CJ a solicitat să fie grevată de ele.
Procedura în faţa T. este, în principiu, aceeaşi cu cea
din faţa CJ.
TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE
Tratatul de la Nisa a prevăzut înfiinţarea de

Camere jurisdicţionale în anumite domenii. La 4
noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat, pe această bază,
o decizie1 care instituie Tribunalul funcţiei publice a
Uniunii Europene.
Această nouă jurisdicţie specializată are
competenţa de a statua cu privire la recursurile legate de
contenciosul funcţiei publice. Tribunalul funcţiei publice
exercită în prim instanţă competenţele pentru a statua cu
privire la litigiile între Comunităţi şi agenţii săi, în
virtutea art. 2362 din Tratatul instituind CE, înţelegând
aici litigiile între orice organ sau organism şi personalul
său.
Deciziile sale pot face obiectul unor acţiuni
introduse în faţa Tribunalului şi, în mod excepţional, în
faţa Curţii de Justiţie.
Tribunalul are în componenţă 27 judecători, aleşi
pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea reînnoirii
mandatului. Dacă Curtea de Justiţie solicită, Consiliul,
60
statuând cu majoritate calificată, poate mări numărul
judecătorilor. Judecătorii sunt numiţi de către Consiliul
UE. La numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarcina
de a asigura o componenţă echilibrată a Tribunalului, pe
o bază geografică cât mai largă. Orice persoană care are
cetăţenia unională şi îndeplineşte condiţiile prevăzute
Tratate, poate să-şi prezinte candidatura. Consiliul,
statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandărilor
Curţii, fixează condiţiile şi modalităţile cu privire la
prezentarea şi tratarea candidaturilor.
În cadrul Tribunalului funcţionează un Comitet
compus din 7 personalităţi dintre foştii membri ai Curţii
de Justiţie şi ai Tribunalului de Primă Instanţă şi din
jurişti care au competenţe notorii. Desemnarea
membrilor Comitetului, precum şi regulile sale de
funcţionare sunt decise de către Consiliul UE, statuând
cu majoritate calificată, pe baza recomandării Curţii de
Justiţie.
Comitetul îşi dă avizul cu privire la candidaţii la
exercitarea funcţiei de judecător al Tribunalului.
Comitetul oferă, alături de aviz, lista cu candidaţii care
au o competenţă foarte ridicată.
Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o
perioadă de 3 ani, un preşedinte. Mandatul acestuia poate
fi, de asemenea, reînnoit.
Tribunalul Funcţiei Publice lucrează în Camere
compuse din 3 judecători. Cu titlu excepţional,
Tribunalul poate lucra şi în şedinţe plenare sau în
Camere de 5 judecători sau 1 judecător.
Preşedintele Tribunalului prezidează Camerele de
3 sau 5 judecători.
Tribunalul Funcţiei Publice îşi numeşte un grefier,
căruia îi fixează statutul.
Dispoziţiile cu privire la regimul lingvistic al
Tribunalului sunt aplicabile şi Tribunalului Funcţiei
Publice.
PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE
Procedura în faţa CJ este contradictorie, publică,

mixtă (scris şi oral), de tip inchiziţional şi, teoretic,
gratuită.
- procedura ordinară;
61
- excepţiile de la normale desfăşurare a
procedurii ordinare;
- procedurile speciale.
1. Procedura ordinară
Procedura ordinară cuprinde 3 etape distincte:

- etapa scrisă;
- etapa orală, precedată de o eventuală etapă de
anchetă;
- etapa deliberărilor, care se finalizează cu
adoptarea unei hotărâri.
Etapa scrisă
Etapa scrisă debutează prin sesizarea Curţii de către

un stat membru, un resortisant persoană fizică/juridică al
unui stat membru, de către o instituţie sau organ
comunitar şi, mai rar, de către o instanţă naţională cu o
plângere care se depune la grefier.
Plângerea este obligatorie şi aceasta trebuie să se
introducă în anumite termene de decădere, termene care
diferă în funcţie de obiectul cauzei de la 1 lună la 5 ani şi
care sunt înscrise în mod expres în textul tratatului.
Acestor termene li se adaugă şi termenele de distanţă
apreciate în funcţie de sediul în care îşi desfăşoară
lucrările instanţa.
În cazul în care actul atacat emană de la un organ
comunitar sau instituţie, termenul de recurs începe în
ziua imediat următoare notificării sau la 15 zile după
publicarea actului în JOUE.
În cazul în care ultima zi este o zi liberă/sărbătoare
legală, termenul expiră numai la finele zilei lucrătoare
care urmează.
În principiu, termenele nu pot fi suspendate,
excepţie făcând cazul fortuit şi forţa majoră. Vacanţele
judiciare nu suspendă termenele.
Plângerea trebuie să fie redactată într-una din cele
23 limbi oficiale ale Uniunii Europene. Aceasta se
depune la grefier, grefierul având obligaţia să o
transmmită celeilalte părţi împreună cu toate anexele,
precizând şi termenul în care trebuie depus memoriul în
întâmpinare. În principiu, termenul este de 1 lună.
Întâmpinare este transmisă prin intermediul
62
grefierului, preşedintele fiind cel care stabileşte termenul
în care reclamantul poate formula, la rându-i, un
memoriu în replică împotriva pârâtului.
Pârâtul va avea la disppoziţie şi un memoriu în
duplică, memoriu pentru care preşedintele stabileşte
numai termenul pentru distanţă.
Curtea de justiţie poate decide ca ancheta să fie
făcută, la nevoie, de către judecătorul raportor, cu
participarea avocatului general şi asistenţa părţilor.
Părţile se pot informa prin intermediul grefierului,
prin procesele verbale de audieri, iar pe cheltuiala lor pot
obţine şi copii ale acestora.
Curtea poate da un termen în favoarea părţilor
pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a prezenta în
scris observaţii cu privire la măsurile de anchetă dispuse
şi referitor la rezultatele anchetei.
Faza orală
Această etapă debutează cu audierea publică a

raportului care este prezentat de către judecătorul
raportor. După prezentarea raportului, preşedintele
Camerei deschide dezbaterile în cadrul cărora părţile nu
au dreptul să pledeze personal; pentru ele pledează
agenţii, avocaţii, consilierii.
Pledoariile se prezintă în limitele conţinutului
memoriilor înaintate în scris, memorii care sunt detaliate
în cadrul acestei etape.
Avocatul general prezintă concluziile sale, aşa cum
rezultă acestea în raport cu situaţia de drept. După
ascultareea avocatului general, preşedintele este cel care
închide procedura orală, anunţând luarea cauzei în
deliberare.
Redeschiderea procedurii orale se admite numai în
mod excepţional.
Deliberarea şi hotărârea
Deliberarea este secretă şi are loc în Camera de

consiliu. Pentru a nu fi probleme legate de limba oficială,
fiecare judecător poate cere ca problemele dezbătute ce
urmează a fi supuse la vot să fie formulate în limba
oficială precizată de acesta.
Hotărârea Curţii este dată în numele întregii instanţe
şi nu în numele majorităţii judecătorilor.
63
La dezbateri nu se admite procedura opiniei
separate.
Hotărârea se prezintă în şedinţă publică şi trebuie să
fie semnată de preşedinte, de judecătorul raportor, de
judecătorii care au particpat la deliberări şi de grefier.
Minuta hotărârii, parafată, va fi depusă la grefă, iar
câte o copie autentificată de pe aceasta se notifică
părţilor.
2. Excepţii de la normala desfăşurare a

procedurii ordinare
a) Asistenţă juridică gratuită – în cazul în care una

dintre părţi se găseşte în imposibilitatea să facă faţă total
sau parţial cheltuielilor solicitate de un proces, poate
cere, în orice moment, beneficiul asistenţei juridice
gratuite.
b) Excepţia sau incidentul – în cazul în care una
dintre părţi ridică în faţa instanţei o excepţie/incident,
solicitând să se ia o decizie fără să se angajeze dezbateri
asupra fondului, partea care solicită este obligată ca prin
intermediul unui document separat să prezinte situaţia de
fapt şi de drept pe care se întemeiază concluziile, precum
şi probele necesare.
c) Absenţa pârâtului – cu toate că a fost citat, este
posibil ca pârâtul să nu răspundă în formele şi la
temrenele stabilite. În aceste cazuri reclamantul poate
cere instanţei să-i dea câştig de cauză admiţându-i prin
hotărâre pretenţiile. Cererea este notificată pârâtului, iar
preşedintele stabileşte data deschiderii procedurii orale.
b) Desistarea este înscrisă în Regulamentul de
procedură în 2 situaţii:
- atunci când a intervenit înţelegerea părţilor cu
privire la soluţionarea litigiului;
- atunci când reclamantul renunţă în scris la
sesizarea făcută.
e) Alte excepţii:
- procedura de urgenţă;
- problema terţilor inteervenienţi;
- rectificarea erorilor materiale;
- omisiunea de a hotărî;
- opoziţia;
- problema căilor extraodinare de recurs – nu
64
există căi extraordinare de recurs.
3. Executarea hotărârilor Curţii
Potrivit tratatelor institutive aceste hotărâri au forţă

executorie în sfera de aplicare a documentelor
internaţionale.
Hotărârea instanţei, ca şi ordonanţele asupra
cheltuielilor recuperabile, au forţă executorie şi sunt
susceptibile de executare imediată.
Executarea silită a hotărârilor se realizează prin
autorităţile statelor membre, dreptul comunitar trimiţând
la legislaţiile naţionale ale ţărilor în care executarea va
avea loc.
ACŢIUNILE ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE

Acţiunea în anulare
Acţiunea în anulare constă în posibilitatea pe care

o au statele, instituţiile comunitare şi persoanele fizice
ori juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu
emis de Consiliu sau de Comisie şi de a obţine, în
anumite condiţii, desfiinţarea acestuia.
⇒ Actele susceptibile de a fi atacate

- pot face obiectul unei acţiuni în anulare numai
actele care au forţă obligatorie, emanând de la Consiliu
sau de la Comisie, respectiv regulamentele şi directivele,
iar, în anumite situaţii, deciziile.
⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acţiunii

în anulare
- Consiliul şi Comisia, pe de o parte, şi particularii,
persoane fizice sau juridice, pe de altă parte.
- poate avea calitatea de reclamant „orice persoană
fizică sau juridică”, acestea putând „formula ... un recurs
... împotriva deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui
regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane,
o privesc direct şi individual”.
⇒ Legitimarea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în

anulare
- Comisia, Consiliul.
65
⇒ Procedura acţiunii în anulare
- termenul în care se poate formula recursul în
anulare este de 2 luni şi curge, pentru actele generale, de
la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la
notificarea lor către cel interesat..
- termenul curge, în caz de notificare, din ziua
următoare acestei notificări, iar în caz de publicare, cu
începere din a 15-a zi următoare datei publicării actului
atacat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
⇒ Cauzele de ilegalitate
Tratatele institutive reţin, în unanimitate, aceleaşi
cauze de ilegalitate, şi anume: incompetenţa, violarea
normelor substanţiale, violarea Tratatului sau a oricărei
reguli de drept referitoare la aplicarea acestuia sau
deturnarea de putere.
Acţiunea în carenţă
Acţiunea în carenţă constă în posibilitatea pusă la
dispoziţia statelor, a instituţiilor UE, precum şi a
întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite
situaţii strict limitate, de a ataca în faţa Curţii de Justiţie
abstenţiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de a
decide în materii în care aceste instituţii comunitare au,
prin Tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură.
Fiind un mijloc de control jurisdicţional, recursul în
carenţă are un rol deosebit, garantând exercitarea
puterilor comunitare conferite instituţiilor prin Tratatele
institutive şi urmărind să oblige instituţia competentă să
acţioneze.
⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acţiunii

în carenţă
- se realizează o delimitare clară între dreptul
statelor membre sau al instituţiilor comunitare de a
introduce un recurs în carenţă şi cel al persoanelor
particulare.
⇒ Legitimarea procesuală pasivă din cadrul acţiunii

în carenţă
- Consiliul, Comisia
66
⇒ Procedura acţiunii în carenţă
Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară,
de punere în întârziere a instituţiei aflate în carenţă şi o a
doua, imediat următoare, care constă în procedura
contradictorie în faţa Curţii, în timpul căreia se
examinează legalitatea inacţiunii instituţiei comunitare.
În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să
ceară instituţiei competente a UE să pună capăt
inactivităţii sale. De fapt, cererea reprezintă o punere în
întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze
instituţia comunitară că perseverarea în inactivitate va
duce la un recurs în carenţă. Este necesar ca cererea
preliminară să precizeze data de la care curge termenul
de două luni, în decursul căruia instituţia comunitară
trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se
adresează numai instituţiei competente şi obligată la o
anumită acţiune, ea trasând limitele în care viitorul recurs
în carenţă va putea fi introdus.
Dacă şi după cele două luni, trecute de la punerea
în întârziere, instituţia în culpă perseverează în tăcerea
sa, partea interesată are la dispoziţie un nou termen de
două luni (conform Tratatelor de la Roma) pentru a
sesiza Curtea cu o acţiune în carenţă propriu-zisă.
Curtea arată că acţiunea în carenţă este acceptat
numai dacă, la expirarea termenului, instituţia respectivă nu
a luat poziţie. Curtea apreciază că orice act sau acţiune a
instituţiei în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal
şi obligatoriu, tre-buie considerat ca fiind o luare de poziţie,
punând capăt carenţei.
⇒ Cauze de ilegalitate invocate pe calea acţiunii în

carenţă
- acţiunea reprezintă mijlocul de a invita instituţia
UE competentă să acţioneze atunci când refuză
nejustificat să-şi îndeplinească obligaţiile.
Temeiurile de ilegalitate invocabile sunt: violarea
Tratatului şi deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze
pentru invocarea acestui recurs incompetenţa instituţiei
sau violarea normelor substanţiale.
Acţiunea în interpretare
Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării

unei activităţi de interpretare de către Curte, cu titlu
67
incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis
dedus direct în faţa instanţei comunitare pe calea
recursului în interpretare, care este reglementat diferit în
Tratatele de la Roma.
Potrivit Tratatului , „Curtea este competentă să
hotărască cu titlu prejudicial (prealabil): asupra
interpretării prezentului Tratat; asupra validităţii şi
interpretării actelor luate de instituţiile Uniunii; asupra
interpretării statutelor organismelor create printr-un act
al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd”.
⇒ Condiţiile cererii
- trebuie să existe un litigiu pendinte în faţa unei
jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea, cerând
interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului
comunitar în cauză.
În practică, instanţa de la Luxemburg a precizat că
„Tratatul subordonează competenţa Curţii numai
existenţei unui cereri, în sensul art. 177, fără a fi cazul
pentru judecătorul comunitar să examineze dacă
hotărârea judecătorului naţional a dobândit autoritate de
lucru judecat, potrivit dispoziţiilor dreptului său
naţional”.
⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acţiunii în

interpretare
În cadrul acestui recurs, dispun de legitimare
procesuală activă numai jurisdicţiile naţionale. Astfel,
sunt abilitate să formuleze recurs în interpretare nu
numai jurisdicţiile supreme, ci şi jurisdicţiile care dau
într-o speţă concretă o hotărâre nesusceptibilă de recurs
în dreptul intern.
⇒ Valoarea hotărârii Curţii de Justiţie

Aceasta (hotărârea) are, conform doctrinei
majoritare şi jurisprudenţei comunitare, autoritate de
lucru judecat relativă (priveşte numai părţile interesate).
⇒ Procedura acţiunii în interpretare

Conform Protocolului asupra Statutului Curţii de
Justiţie a CE, judecătorul naţional, care deschide un
recurs în interpretare, suspendă procesul pendinte şi
comunică hotărârea sa Curţii, care o notifică, prin grefier,
părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi
68
Consiliului, dacă actul în discuţie emană de la acesta.
În termen de două luni de la comunicare, părţile,
statele membre, Comisia şi, dacă a fost anunţat, Consiliul
au dreptul să depună Curţii memorii sau observaţii scrise.
După depunerea acestora se urmează procedura obişnuită
prevăzută în Regulamentul de procedură.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce reprezintă „procedura opiniei separate” şi unde este întâlnită?

2. În lipsa consensului, cum sunt luate deciziile în cadrul CJ?
3. Menţionaţi care este legitimarea procesuală în cadrul acţiunilor introduse în faţa
CJ.
Teste de evaluare/autoevaluare
69
1. Curtea de Justiţie poate delibera valabil numai în prezenţa:
a) tuturor judecătorilor;
b) unui număr impar de judecători;
c) unui număr par de judecători.
2. Procedura ordinară în faţa Curţii de Justiţie cuprinde mai multe faze succesive, şi
anume:
a) faza scrisă, urmată de o eventuală fază de anchetă; faza orală; faza
deliberărilor;
b) faza scrisă; faza orală; faza deliberărilor;
c) faza scrisă; faza orală; faza deliberărilor; faza de constatare.
3. Pentru fiecare cauză, CJ foloseşte limba:

a) franceză, mai puţin în cazul în care pârâtul este Consiliul sau Comisia
Europeană;
b) pârâtului, mai puţin în cazul în care pârâtul este Consiliul sau Comisia
Europeană;
c) reclamantului, mai puţin în cazul în care reclamantul este Consiliul
sau Comisia.
4. În ceea ce priveşte activitatea CJ, regula este:

a) plenul;
b) lucrul în Camere;
c) lucrul în Camere de consiliu.
5. Deliberările Curţii de Justiţie şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei:

a) Camere de Consiliu;
b) Camere Secrete;
c) Camere Deliberativă.
6. Curtea de Justiţie are rolul:

a) de a asigura respectarea dreptului UE în interpretarea şi aplicarea
Tratatelor constitutive;
b) de „gardian” al Tratatelor constitutive;
c) de mediere a eventualelor conflicte între statele membre ale
Uniunii Europene.
7. Termenele peremptorii, întâlnite în cadrul procedurii ordinare în faţa CJ, variază

după obiectul cauzei:
a) de la o lună la 1 an;
b) de la o lună la 3 ani;
c) de la o lună la 5 ani.
8. Procedura acţiunii în carenţă cuprinde:

70
a) o etapă;
b) 2 etape;
c) 3 etape;
d) o etapă scrisă şi una orală.
9. În ceea ce priveşte condiţiile cererii de acţiune în interpretare, trebuie:

a) ca în statul reclamant să fi fost epuizate toate căile de atac interne;
b) să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să
sesizeze Curtea cerând acţiunea în interpretare;
c) să nu existe un litigiu în faţa instanţei care cere acţiunea în interpretare
în faţa Curţii.
10. Legitimarea procesuală pasivă este întâlnită în cadrul acţiunii:

a) în anulare;
b) în interpretare,
c) în carenţă.

Doctrină:
- Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi
Bucureşti, 2011;
Site-uri:
71
Bibliografie
I. Cursuri, tratate, monografii
1. Catalano, Nicolo, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris,

1962;
2. Charpentier, Jean, „Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1997;
3. Chevallier, Roger Michel, „La procedure devant la Cour de joustice”, în Droit
des Communautés européennes, 1989;
4. Edward, David A.O.; Lane, C. Robert, „European Community Law”,
Edinburgh, 1991;
5. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”,
ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI,
Bucureşti;
6. Fuerea, Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura
AllBeck, Bucureşti, 2003;
7. Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002;
8. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi
Bucureşti, 2011;
9. Gand, Joseph, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la
Cour”, în „Droit des Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, 1990;
10. Isaac, Guy, „Droit communautaire general”, Ed. Armand Colin, Paris 1999;
11. Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001;
12. Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni
comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
13. Kovar, R., „Note sur les critères du droit communautaire non directement
aplicables”, Melange Debousse, Nathan, Paris, Labor, Bruxelles, 1979;
14. Lecourt,R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;
15. Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economica, Bucureşti,
2001;
16. Leicu, Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
17. Louis, Jean Victor, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990;
18. Manin, Philippe, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit
institutional”, Paris, Editura A. Pedone, 1993;
19. Marcu, Viorel; Diaconu, Nicoleta, „Drept comunitar general. Tratat”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
20. Marcu,Viorel, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
21. Monnet, Jean, „Mémoires”, éd. Fayard, Paris, 1976;
22. Moroianu Zlătescu, Irina; Demetrescu, Radu C., „Drept instituţional
european”, Editura Olimp, Bucureşti, 1999;
23. Munteanu, Roxana, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”,
72
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996;
24. Pepy, A., „Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome în
„Cahiers de droit européen”, Louvain, 1965;
25. Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
26. Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
27. Sauron, Jean-Luc, „Cours d’institutions européenne”s, Gualino Editeur, 2000;
28. Ştefănescu, Brînduşa, „Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979;
29. Ţinca, Ovidiu, „Drept coumunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti, 1999;
30. Usher, J.A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed.
Addison Wesley Longroun Ltd.;
31. Vigne, Natacha, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997.
II. Reviste de specialitate
1. Comisia Europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance

historique”;
2. Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul
tău”, 1995, Bruxelles-Luxemburg;
3. Delegaţia Comisiei europene în România, „Instituţiile Uniunii Europene”,
Bucureşti, 1999;
4. Dewost,J. L., „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie
comunitară”, R.M.C., 1980;
5. Gaudement-Tallon, H., „Noul drept internaţional privat european de contracte”,
R.T.D.E., 1981;
6. Kelsen, H., „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”,
R.C.A.D.I., 1926;
7. Lecourt, R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;
8. Triepel, H., “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” ,
R.C.A.D.I., 1923;
9. Verhoeven, J., „Noţiunea de aplicabilitate directă a dreptului internaţional”,
R.T.D.E., 1980.
III. Legislaţie
1. Statutul Consiliului Europei, 1949;

2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949;
3. Tratatul de la Paris, instituind CECA - 1951 (intrat în vigoare în 1952);
4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europei Occidentale – 1954;
5. Tratatele de la Roma, instituind CEE şi Euratom 1957 (intrate în vigoare în
1958);
6. Convenţia cu privire la Asociaţia europeană a liberului schimb – 1960;
73
7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică - 1965
(intrat în vigoare în 1967);
8. Actul final de la Helsinki – 1975;
9. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987);
10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990;
11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în
vigoare în 1993);
12. Tratatul Spaţiului economic european, - 1992 (intrat în vigoare în 1994);
13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în
vigoare în 1999);
14. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001, intrat în vigoare în anul 2003;
15. Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007;
16. Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrat în vigoare în
anul 2000;
17. Constituţia României, republicată.
74

D 4 Dreptul Comunitar Popescu PDF PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D 4 Dreptul Comunitar Popescu PDF PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROXANA MARIANA POPESCU

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei.

Bibliografie minimală obligatorie:

Studiul disciplinei Drept comunitar (al Uniunii Europene) se finalizează cu

Consideraţii introductive cu privire la Comunităţile

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor

Timpul alocat unităţii de învățare:

Potrivit Programei analitice.

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare

După unii autori, începuturile integrării europene s-ar

Comunitatea europeană/Uniunea europeană – NU

1. Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale

1. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost:

2. „Ziua Europei“ este sărbătorită la:

3. Tratatul instituind CECA a fost semnat la:

4. Structura instituţională prevăzută în Tratatul de la Paris era:

5. Instituţia interguvernamentală a Uniunii Europene poartă denumirea de:

6. Instituţiile Uniunii Europene:

7. Uniunea Europeană are personalitate juridică.

Dezvoltarea Comunităţilor Europene/Uniunii Europene

2.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor

Timpul alocat unităţii de învățare:

Potrivit Programei analitice.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Dezvoltarea construcţiei comunitare este analizată

I. Din perspectivă calitativă

1. Momentul crizelor şi al eşecurilor

În evoluţia construcţiei comunitare au fost

2. Reflecţii cu privire la posibilitatea depăşirii

Aceste reflecţii reprezintă acele propuneri cu

3. Textele de drept pozitiv ce îşi propun să

Sunt foarte multe astfel de texte.

II. Din perspectivă cantitativă

U.E a evoluat de la 6 state membre la 27 până în

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1. Argumentaţi următoarea afirmaţie: „Uniunea Europeană este organizaţie economică

Rezolvaţi următoarele teste-grilă

1. Uniunea Europeană este:

2. Ca subiect de drept internaţional public, Uniunea Europeană este:

Bibliografie minimală obligatorie:

3.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

3.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor

Timpul alocat unităţii de învățare:

Potrivit Programei analitice.

2.2. Conţinutul unităţii de învăţare

Ordine juridică = ansamblul de norme care

În doctrină au fost formulate mai multe propuneri cu

1. Izvoarele primare (principale)

- tratatele institutive şi cele modificatoare:

2. Izvoarele derivate (secundare)

a) Regulamentul are forţa juridică a legii din dreptul

b) Directiva este izvorul care urmează tehnica legii-