Sunteți pe pagina 1din 75

INSTITUTII POLITICE

NOTE DE CURS

Oana Saramet

I. ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

Categoria cel mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este
categoria putere, categorie cheie în organizarea statală a societăţii. Aceasta apare în exprimări
precum: putere de stat, puteri politice.
Constituţia României la art. 2 stabileşte că “Suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice
şi corecte precum şi prin referendum.” Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede, expresis verbis, că
niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitate în nume propriu.
Din această prevedere constituţională rezultă cel puţin două constatări:
- legăturile dintre categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri publice;
- formulările extrem de nuanţate cu care se operează precum cele de putere, suveranitate,
suveranitate naţională sau cele de “rezidă din naţiune”, “aparţine naţiunii”, “aparţine poporului”.

2. Relaţia popor – stat

Noţiunea de stat cunoaşte două accepţiuni, larg utilizate şi la fel de corecte din punct de
vedere ştiinţific:
a) Într-o accepţiune mai largă, politică şi sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente
distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. În această accepţiune statul
este sinonim cu ţara, acesta incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele,
autorităţile, etc.
b) Într-o accepţiune mai restrânsă prin stat se înţelege forma organizată a puterii, mecanismul sau
aparatul statal.

Drept urmare edificiul statal se exprimă astfel: poporul, naţiunea deţin puterea politică
pentru exercitarea căreia poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe de stat
deseori denumite autorităţi statale sau publice.

3. Relaţia stat – putere (puteri) de stat, puteri publice

1
Statul este organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei puteri.
Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de stat vorbim despre acelaşi lucru existând
prin urmare identitate şi între noţiunile de autorităţi statale şi autorităţi ale puterii.
În ceea ce priveşte exprimările putere politică şi putere de stat acestea pot evoca aceleaşi
noţiuni dar pot fi folosite şi cu nuanţe diferite, neconfundabile, în sensul în care termenul de
“politic” desemnează caracterul social al puterii, dar poate desemna şi caracterul puterii unor
formaţiuni şi partide politice, asociaţii, etc. în timp ce termenul de “putere politică” desemnează
puterea poporului, naţiunii.
Trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se
regăsesc, în totalitate, în ansamblul puterii politice.
Puterea statală reprezintă forma de organizare statală a puterii poporului.
dacă într-un sistem democratic organizarea statală a puterii politice se realizează prin mai
multe organe ale statului, cu funcţii şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie, atât
organizatorică cât şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare; într-un sistem
totalitar, organizarea statală a puterii se realizează de mai multe organe de stat cu funcţii şi
trăsături clar definite, dar caracterizate prin organizare şi funcţionare centralizată-concentrat,
putându-se astfel vorbi despre unicitatea puterii.

Trăsăturile generale ale puterii de stat sunt următoarele:

a) caracterul de putere – este esenţa noţiunii şi exprimă ideea că puterea este o putinţă efectivă
de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
b) puterea de constrângere – elementul de constrângere este definitoriu pentru putere ca putere
de stat deoarece în momentul în care ar dispare constrângerea ar dispare chiar statul. Aceasta se
exercită însă doar în ultimă instanţă atunci când voinţa de stat exprimată prin legi nu este
respectată de bună voie.
c) puterea socială – a apărut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase sociale) şi a fost
folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora. Prin caracterul social al puterii se
analizează şi se explică drumul parcurs de organizarea statală de la despotism la democraţie.
d) puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat. – exprimă raţiunea de a fi a puterii
organizată statal. Voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului exprimată prin lege nu este
suma aritmetică a voinţelor membrilor luaţi individual sau a grupurilor. În lege, în sens generic,
se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor iar raportul lege – voinţă este în
directă legătură cu caracterul democratic al statului.
e) caracterul organizat – puterea de stat există şi se exprimă sub forma unui aparat, mecanism,
autorităţi.
f) suveranitatea - exprimă supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei
guvernanţilor ca voinţă de stat. Aceasta se analizează sub denumirea de suveranitate de stat
pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

4. Separaţia puterilor, echilibrul şi colaborarea puterilor – origine şi evoluţie

Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată.
Apărută, mai curând readusă în atenţie şi dezvoltată, în Secolul Luminilor, aceasta a fost
îndreptată împotriva obscurantismului feudal, a închistării medievale şi împotriva abuzului de

2
putere. A fost de asemenea o reacţie împotriva monarhiei absolute, formă de guvernământ în care
regele concentra în mâinile sale puterea supremă.
Teoria separaţiei puterilor a stat la baza elaborării constituţiilor, în accepţiunea modernă a
termenului, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa – 1789 – stipula că o societate
în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu are
o constituţie.
Această teorie a încercat să creeze cele mai bune mijloace susceptibile de a stabili un
guvernământ moderat - care să fie atât pe placul celor guvernaţi, cât şi pe cel al guvernanţilor.
Deşi paternitatea principiului separaţiei puterilor este împărţită de Locke, care a enunţat
teoria separaţiei puterilor în lucrarea sa, din 1690, „Tratat asupra guvernământului civil” şi
Montesquieu, cel din urmă fiind cel care a dezvoltat-o şi fundamentat-o mult mai profund, în
lucrarea sa din 1748, „Despre spiritul legilor”, acest principiu îşi găseşte originile în antichitate.
Astfel, istorici precum Herodot, Tucidide, Xenofon sau filosofi precum Platon, Aristotel ne-au
transmis prin intermediul scrierilor lor reflecţii despre organizarea puterilor şi începuturile
divizării ei în Sparta şi, mai ales în Atena. Astfel, Platon, în lucrarea Republica, identifică 4
forme de guvernământ, având drept criteriu – caracterul celui care preia frâele puterii, şi anume:
timocraţia sau timarhia, oligarhia, democraţia şi tirania. Spre deosebire de acesta, Aristotel, în
lucrarea Politica, consideră că există trei forme de guvernământ care corespund celor trei
constituţii pure: regalitatea, aristocraţia şi republica, precum şi alte trei forme de guvernământ
care deviază de la primele, respectiv: tirania, oligarhia şi demagogia. Criteriul folosit de Aristotel
în identificarea acestor tipuri de guvernământ este „repartiţia ordonată a puterii, care se împarte
totdeauna între asociaţi, fie potrivit cu însemnătatea lor particulară, fie potrivit oricărui principiu
de egalitate obştească”, iar această repartiţie nu este altceva decât Constituţia.
Aristotel vorbeşte pentru prima dată despre o separaţie a puterilor în stat pornind de la
ideea că legea bazată pe raţiune este cea care stă la baza societăţii, iar dintre toate legile,
Constituţia este cea care stă la baza organizării statale, celelalte trebuind să i se conformeze. În
acelaşi timp, Constituţia trebuie să determine organizarea sistematică a tuturor puterilor dintr-un
stat, dar, mai ales, a celei suverane pentru că orice stat se consideră bine organizat dacă este
organizat în trei părţi: adunarea generală – legislativul de astăzi – care deliberează cu privire la
afacerile publice, corpul magistraţilor – executivul din prezent – căruia trebuie să i se hotărască
natura, atribuţiunile şi modul de numire, şi corpul judecătoresc. Aristotel consideră că
guvernământul este însăşi Constituţia, identificând trei forme de guvernământ, fiecare cu
Constituţie specifică: regalitatea, aristocraţia, republica, însă în fiecare dintre acestea Constituţia
trebuie să reprezinte „repartiţia ordonată a puterii”.
În opinia lui Aristotel statul este o asociaţie de cetăţeni care se supun sau nu unei
Constituţii, dar se întreabă dacă virtutea care caracterizează orice om liber trebuie să fie o
trăsătură şi a cetăţeanului, precizând că în ceea ce-l priveşte pe magistrat (accepţiunea în care este
folosit de către Aristotel cuvântul „magistrat” este cea etimologică, de înalt funcţionar public,
administrativ, executiv, legislativ sau în justiţie, în statele roman şi grec) pentru ca să fie vrednic
a guverna este necesar să fie totdeauna destoinic şi prudent, această din urmă calitate fiind mult
mai necesară omului politic, precum este şi magistratul, decât virtutea. Referitor la condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească un cetăţean pentru a face parte inclusiv din corpul magistraţilor,
Aristotel menţionează că în statele în care puterile publice sunt bazate pe egalitatea cetăţenilor,
precum sunt şi cele care cunosc ca formă de guvernământ republica, mai ales sub aspectul său de
democraţie, „toţi fiind asemenea, fiecare are dreptul să exercite autoritatea la rândul său”.
Indiferent de modul în care stipulezi prin Constituţie „repartiţia ordonată a puterilor”, nu este de
ajuns să concepi un guvernământ perfect, trebuie, în primul rând, conceput un guvernământ

3
practicabil, iar pentru ca să poată fi realizat acesta este necesar ca o Constituţie să cuprindă,
printre altele, organizarea magistraturilor, împărţirea puterilor, atribuirea suveranităţii, iar legile
trebuie să fie înţelese doar „ca norma magistratului în exerciţiul puterii”. Precum o vor face
succesorii săi şi Aristotel tratează, pe larg, mai întâi puterea legislativă – adunarea generală, după
cum o denumeşte acesta, iar apoi – puterea executivă – „corpul magistraţilor”. Capitolul XII din
Cartea a VI-a (sau a IV-a în ediţiile ordinare) este dedicată acestei puteri, fiind tratate aspecte
precum durata mandatului, posibilitatea de a avea mai multe mandate, modul de desemnare a
magistraţilor, numărul magistraturilor, încercându-se a se identifica şi o posibilă definiţie a
acestei puteri. Astfel:
• numărul magistraturile trebuie să difere în funcţie de mărimea statelor, fiind
evident că în statele mari numărul acestora este mare, iar în cele mici este acceptată, din
„lipsă de personal”, posibilitatea ca un magistrat să cumuleze mai multe funcţii, cu
condiţia ca mai întâi să fie stabilit numărul funcţiilor indispensabile în stat şi al acelora
care fără a fi aşa de absolut necesare, totuşi îi sunt trebuincioase;
• apreciază că, în medie, durata mandatului unei astfel de magistraturi este de 6 luni
– 1 an sau puţin mai mult, dar oricum în statele mari şansele ca un cetăţean să deţină mai
mult de un mandat sunt mult reduse faţă de cele ale unuia dintr-un stat mic, unde, din
acelaşi motiv – „lipsa de personal” – această posibilitate ar trebui să fie acceptată;
• în ceea ce priveşte numirea magistraţilor, consideră că trebuie ţinut cont, mai întâi,
de câteva reguli, respectiv: dreptul de a numi magistraţi fie aparţine tuturor cetăţenilor,
fie doar unor clase speciale; dreptul de a fi ales aparţine fie tuturor, fie este un privilegiu
legat de cens, de naştere, de merit, etc.; modul de numire este fie prin tragere la sorţi, fie
prin alegere, fie printr-o modalitate combinată a acestora două. Dintre toate modurile de
organizare a numirii magistraţilor, doar două sunt apreciate de Aristotel, anume
eligibilitatea prin sorţi, şi eligibilitatea prin alegere, urmând a se alege una dintre aceste
metode sau a se combina între ele;
• deşi apreciază că este dificil a defini magistraturile, menţionează, totuşi, o posibilă
definiţie a acestora precizând că „în general, adevăratele magistraturi sunt funcţiile care
dau drept de a delibera cu privire la oarecare obiecte, de a decide şi de a ordona”. Ultima
condiţie este apreciată cea mai importantă pentru că în funcţie de aceasta se poate stabili
dacă într-adevăr acel cetăţean participă la guvernământ în calitate de magistrat.
În secolele XVII – XVIII, ideile anticilor vor renaşte în încercarea de a reacţiona
împotriva obscurantismului feudal, al închistării medievale, al abuzului de putere, teoria
separaţiei puterilor fiind considerată ca o necesitate în lupta împotriva monarhiei absolute, formă
de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă, fapt sugerat cel mai
bine de Ludovic al XIV-lea atunci când afirma: „l’état c’est moi” („statul sunt eu”).
Astfel, deşi se consideră că iniţial accentul s-a pus pe ideea separaţiei puterilor în stat,
fiind de neconceput, la acel moment, că puterile ar mai putea colabora sau, chiar mai mult decât
atât, că ar putea fi într-un raport de echilibru manifestat prin cooperare şi control reciproc, de
fapt, s-a încercat crearea sau găsirea chiar a unui echilibru între puterile identificate şi, în special,
între cea legislativă şi cea executivă. S-a punctat că pentru a evita despotismul, este obligatoriu să
nu fie încredinţate cele trei puteri – cele trei funcţii aceluiaşi organ, indiferent că acesta avea un
caracter individual sau colegial, fiind necesară o specializare a acestora. S-a vorbit în acest
context, despre imposibilitatea de funcţionare a principiului non-cumulului de funcţii (Filosofii
iluminişti care au contribuit la fundamentarea acestei teorii au utilizat, în general, termenul de
„putere” ca sinonim pentru cel de „funcţie”), principiu aplicabil inclusiv raportat la funcţia

4
legislativă şi la cea executivă. Aşadar, aceste teorii au pus un accent deosebit pe trăsăturile puterii
legislative, respectiv ale celei executive, precum şi pe raporturile dintre acestea.
Cel care i-a dat prima formă doctrinară, după Aristotel, subliniind importanţa unei
separări a puterilor statului pentru garantarea libertăţii individuale, este filozoful englez John
Locke în scrierea sa „Essay on Civil Government”.
Considerând că puterea arbitrară şi omnipotentă a suveranului este inacceptabilă, J. Locke
a apreciat că puterea politică nu poate fi absolută, limita acesteia fiind dată de chiar drepturile
naturale ale oamenilor, drepturi pentru care, de altfel, a fost şi instituită.
J. Locke a considerat că existenţa societăţii este condiţionată de existenţa legilor şi,
pornind de la această idee, a făcut o diferenţiere între statul natural şi statul civil, acesta din urmă
având la bază un contract al cărui obiect este garanţia drepturilor naturale. „Semnatarii” acestui
contract au pus la dispoziţia societăţii civile dreptul de a pedepsi şi de a face dreptate. Acest drept
e identificat cu puterea judiciară care, la rândul ei, este divizată în: puterea legislativă, care
determină faptele care încalcă regulile de convieţuire şi pedepsele corespunzătoare; puterea
executivă, care execută în concret legile emise de puterea legislativă şi puterea confederativă,
care exercită puterea statului în exterior în raport cu celelalte state.
Divizarea puterii în cele trei puteri a fost justificată prin faptul că niciuna dintre puterile în
stat nu trebuie să fie absolută, însă această divizare nu trebuie să afecteze calitatea poporului de
deţinător unic al puterii dintr-un stat.
Locke a mai apreciat că este necesar ca puterea legislativă şi puterea executivă să fie
exercitate de titulari distincţi şi independenţi, iar puterea judecătorească să fie o componentă a
puterii legislative.
Lucrarea lui J. Locke poate fi considerată principala sursă ideologică a ideilor expuse în
lucrarea sa de către Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de
Montesquieu) –„De l’Esprit de lois” („Despre spiritul legilor”). Esenţa acestei lucrări nu constă
atât în identificarea celor trei puteri în stat - cea legislativă; cea executivă privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul ginţilor, pe care o numeşte pur şi simplu putere executivă; şi cea
executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul civil, pe care tot acesta o numeşte puterea
judecătorească-, cât în faptul că acestea nu pot să fie cumulate, în special, cea legislativă cu cea
executivă, şi deţinute de unul şi acelaşi organ.
Datorită efectelor pe care le-a produs în sistemele politice existente la acea vreme asupra
normelor cuprinse în constituţiile nord-americane de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, inclusiv în
Constituţia Statelor Unite ale Americii de la 1787, precum şi în constituţiile majorităţii statelor
moderne, teoria lui Montesquieu asupra separaţiei puterilor statului a devenit un principiu
constituţional de bază în orice stat de drept, iar autorul acesteia a fost considerat „adevăratul
părinte” al teoriei.
Montesquieu consideră că „puterea judecătorească prin care principele sau autoritatea
pedepseşte infracţiunile şi judecă litigiile dintre particulari este oarecum inexistentă”, important
fiind, aşadar, modul de organizare al celorlalte două, precum şi a raporturilor dintre acestea.
Astfel, puterea legislativă trebuie să reprezinte voinţa generală a statului pentru că „,în temeiul ei
principele sau autoritatea fac legi, le îndreaptă şi le abrogă”, iar puterea executivă trebuie să
realizeze executarea acestei voinţe generale pentru că în virtutea ei „principele sau autoritatea
declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină
năvălirile”.
Referitor atât la puterea executivă, cât şi la cea legislativă Montesquieu mai aprecia că pot
fi încredinţate unor dregători permanenţi sau unor corpuri permanente, însă în niciun caz nu
trebuie să fie exercitate de popor. De asemenea, acesta susţinea că ar fi mai bine ca puterea

5
executivă să aparţină unei persoane, cum era monarhul în acea perioadă, pentru că exercitarea
acestei puteri poate să impună luarea unor decizii prompte. Însă, în niciun caz puterea executivă
nu putea fi încredinţată unor persoane care să provină din puterea legislativă pentru că astfel ar
exista un dublu risc - fie deciziile să fie luate doar de puterea legislativă, caz în care „statul ar
cădea în anarhie”, fie deciziile ar fi luate doar de puterea executivă, caz în care aceasta ar deveni
absolută.
Sub aspectul atribuţiilor pe care le-ar avea puterea executivă, Montesquieu ia-n
considerare următoarele: aceasta trebuie să fie cea care să stabilească data şi durata convocării
puterii legislative; trebuie să aibă dreptul de a se împotrivi iniţiativelor legislative pentru că altfel
puterea legislativă ar deveni despotică; monarhul, dacă deţine puterea executivă, nu trebuie să
judece litigii, dar trebuie să aibă dreptul de a numi judecătorii. Montesquieu consideră, de altfel,
că exercitarea acestor atribuţii se poate face pe o perioadă determinată pentru că „în orice
dregătorie, întinderea puterii trebuie să fie compensată prin scurtimea duratei sale”, dar şi că nu
trebuie confundat Consiliul principelui cu puterea executivă pe care o reprezintă monarhul
pentru că cel dintâi este „prin natura sa depozitarul voinţei momentane a principelui”.
Montesquieu nu numai că nu a precizat despre cele trei puteri identificate faptul că ar
trebui să se organizeze şi să funcţioneze ca fiind separate între ele, ci, din contră, a subliniat că ar
trebui să se controleze reciproc, pentru a se evita ca vreuna să devină despotică. În acest sens, au
fost identificate şi mijloacele prin care acest control poate fi realizat. Astfel, Montequieu a
menţionat că puterea executivă ar trebui să aibă dreptul de a se împotrivi iniţiativelor
legislativului, mai mult decât atât ar trebui să participe la legiferare prin exercitarea unui drept de
veto pentru ca astfel să nu fie lipsită de propriile prerogative. Dreptul de iniţiativă legislativă
aparţinând executivului nu trebuie să fie un drept absolut tocmai pentru că existenţa acestui
veritabil drept de veto i-ar da dreptul de a respinge acele propuneri cu care nu este de acord. Însă,
aplicarea legilor trebuie să fie o atribuţie exclusivă a executivului, legislativul neputând nici să le
aplice, dar nici să îngrădească tocmai aplicarea lor pentru că executivul acţionează limitat prin
realizarea unor acţiuni prompte. Totuşi legislativului i se recunoaşte „dreptul să aibă
împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”,
controlând, astfel, activitatea executivului. În urma realizării acestui control, legislativul nu are
dreptul de a judeca persoana care a greşit, aceasta trebuind să fie inviolabilă, „dar cum cel învestit
cu puterea executivă nu poate aplica rău nicio lege fără să aibă sfătuitori porniţi spre rău, ce urăsc
legile ca miniştri, deşi ele îi socotesc ca oameni, aceştia pot fi anchetaţi şi pedepsiţi”, dar numai
de puterea judecătorească.
J.J. Rousseau, plecând de la constatarea că puterea, suveranitatea după cum o numea
acesta, este inalienabilă şi indivizibilă, susţine că aceasta nu poate fi divizată, împărţită în mai
multe alte puteri.
Identificând două cauze ce produc orice acţiune umană: una morală reprezentată de voinţă
şi care determină actul şi una fizică reprezentată de putere şi care îndeplineşte actul, Rousseau le
întâlneşte şi atunci când se vorbeşte despre corpul politic, forţa fiind cunoscută sub numele de
putere legislativă, iar puterea sub cel de putere executivă.
Rousseau apreciază că puterea legislativă aparţine poporului, însă puterea executivă nu
poate aparţine acestuia pentru că forţa publică pentru a fi pusă în acţiune şi pentru a fi unită
potrivit directivelor voinţei generale în vederea creării legăturii dintre stat şi suveran (acesta este
de fapt titularul puterii, s.n.) are nevoie de un agent. Acest agent este reprezentat de fapt de
guvernământ care nu deţine, aşadar, puterea şi care este un corp intermediar, plasat între supuşi şi
suveran, corp care este însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii civile şi politice.
Acest guvernământ, numit şi administraţie supremă, presupune exercitarea legitimă a puterii

6
executive, din cadrul său trebuind să facă parte şi regele sau monarhul, iar „principe sau magistrat
va fi numit omul sau corpul însărcinat cu această administraţie”. Pentru că suveranul este cel care
guvernează, guvernământul primeşte ordine de la acesta, ordine pe care, la rândul său, le
transmite poporului pentru ca statul să aibă un echilibru, iar existenţa acestuia din urmă este
condiţionată de existenţa unui echilibru între puterea guvernământului şi cea a cetăţenilor „care
sunt pe de o parte suverani şi pe de altă parte supuşi”.
Referitor la puterea executivă Rousseau mai precizează că aceasta trebuie să fie separată
de puterea legislativă, principele sau magistratul care o reprezintă pe cea dintâi va putea primi din
partea suveranului dreptul de a cere să se facă ceea ce el nu face tocmai pentru că „cetăţenii fiind
toţi egali prin contractul social, ceea ce sunt cu toţii obligaţi să facă poate fi ordonat de către toţi”.
Însă, Rousseau menţionează, contestând existenţa guvernământului reprezentativ, că este
„limpede că în puterea legislativă poporul nu poate fi reprezentat, dar el poate şi trebuie să fie
reprezentat în puterea executivă, care nu este decât forţa adăugată legii”.
Separarea dintre legislativ şi executiv nu trebuie să fie interpretată ca o independenţă a
unuia faţă de celălalt. În acest sens Rousseau subliniază că puterea executivă trebuie să depindă
de cea legislativă, orice „defect de proporţie prin divizarea guvernământului” trebuie să fie
înlăturat imediat. Mai mult decât atât acesta consideră că pot fi instituiţi nişte magistraţi
intermediari care să folosească „doar la cumpănirea celor două puteri şi la menţinerea drepturilor
respective” şi care să contribuie la temperarea guvernământului. De asemenea, Rousseau
apreciază că dacă este necesar, pe lângă această formă de control, pot fi instituite şi tribunale
pentru a fi înlăturată orice afectare a guvernământului.
În ceea ce priveşte apariţia guvernământului, Rousseau susţine că pot fi identificate două
momente: stabilirea acestuia prin lege de către suveran, pe de o parte, şi, pe de altă parte
executarea acestei legi, adică numirea şefilor care să fie însărcinaţi cu guvernământul care a fost
stabilit.
Actul prin care se instituie executivul nu este un contract, ci o lege pentru că „depozitarii
puterii executive nu sunt stăpânii poporului, ci slujbaşii lui, că el îi poate numi şi destitui când îi
place, că nu e vorba ca ei să contracteze, ci să asculte; şi că asumându-şi funcţiunile impuse lor
de către stat, ei nu fac altceva decât să-şi îndeplinească datoria de cetăţeni, fără a avea în niciun
chip dreptul să discute asupra condiţiilor”.
Contestată de mulţi, considerată demodată, propunându-se chiar şi înlăturareaacesteia,
teoria fundamentată de Montesquieu a supravieţuit de-a lungul secolelor, fiind şi astăzi unul
dintre fundamentele regimurilor politice contemporane, stând chiar la baza clasificării acestora în
regimuri care practică confuzia puterilor (fie în favoarea legislativului, fie în favoarea
executivului) şi regimuri care realizează separaţia puterilor.
Apreciem că, în primul rând, constituţia oricărui stat modern „nu este altceva decât
repartiţia ordonată a puterii”, motiv pentru care ar fi exagerat a se vorbi despre separaţia celor trei
puteri în stat, fiind de neconceput o separare absolută a acestora, o lipsă totală de colaborare între
acestea sau, altfel spus, independenţa acestora. De altfel în majoritatea actualelor constituţii este
fie înscris expresis verbis1 principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, fie organizarea
1
Acesta este cazul, spre exemplu, al Constituţiei Sloveniei care prevede, în art.3 alin.(2), că în această republică
puterea aparţine poporului, fiind exercitată direct de cetăţenii, în mod direct şi prin alegeri în conformitate cu
principiul separaţiei puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Constituţia Armeniei prevede, de asemenea, la
art. 5, faptul că puterea de stat va fi exercitată în conformitate cu Constituţia şi legile statului, având la bază
principiul separaţiei puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească. În acelaşi sens trebuie să fie amintit şi alin.
(4) al art.1 din Constituţia României, republicată, care menţionează faptul că statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei

7
puterilor2, mai precis a autorităţilor care exercită cele trei puteri în stat, este reglementată în
concordanţă cu acest principiu, interpretarea textelor constituţionale prin metode specifice
permiţând identificarea existenţei şi acţiunii acestui principiu şi în aceste cazuri.
Aşadar puterea politică este una singură, indivizibilă, ce aparţine unui popor. Modul de
organizare conceput prin intermediul principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat
priveşte, de fapt, această putere, nefiind vorba aşadar de existenţa mai multor puteri într-un stat,
ci a mai multor autorităţi care exercită cele trei funcţii fundamentale dintr-un stat – cea
legislativă, cea executivă şi cea judecătorească, dar şi a altor funcţii noi, precum funcţia de
deliberare a parlamentului; funcţia de control a acestuia asupra activităţii executive, funcţia de
directivare a politicii naţionale şi de administrare a organelor executive, în special a guvernului,
etc. Va trebui să ţinem cont şi de faptul că la momentul fundamentării acestei teorii nu existau
partidele politice, iar apariţia acestora a influenţat-o, fără nici un dubiu, dar, în nici un caz, nu a
determinat înlocuirea separaţiei puterilor cu confuzia acestora.
În acest context, considerăm că, mai mult ca oricând, sunt valabile cuvintele lui J.J.
Rousseau potrivit cărora dacă puterea legiuitoare este inima statului, puterea executivă este
creierul care pune toate părţile în mişcare, vorbe ce exprimă o concluzie anticipată a realităţilor
constituţionale, politice, economice şi nu numai referitoare, în general, la executiv şi, în
particular, la guvern, potrivit cărora rolul acestora a crescut în primul rând în detrimentul
legislativului.

Teoria clasică a separaţiei puterilor stipulează că în orice societate organizată în stat


există trei funcţii: de edictare de reguli juridice – sau funcţia legislativă; de executare a acestor
reguli – sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor – sau funcţia jurisdicţională. Fiecare dintre
aceste puteri/funcţii are organe distincte de exercitare a funcţiilor care îi revin, respectiv:
adunările reprezentative, guvernul şi organele judiciare.
La început teoria separaţiei puterilor în stat interzicea doar ca cele trei funcţii să fie
executate de acelaşi organe. Conceptul era însă abstract şi limitat întrucât nu stabilea raporturile
dintre aceste puteri, iar exercitarea lor complet independentă şi separată putea conduce la
imposibilitatea funcţionării statului, motiv pentru care a vorbi doar despre separaţia puterilor în
stat ar fi, în opinia noastră, eronat.
În prezent s-a pus problema îmbătrânirii teoriei separaţiei puterilor întrucât, prin apariţia
partidelor politice rolul lor determină ca echilibrul între Parlament şi Guvern să fie realizat şi prin
raportul dintre majoritate formată de partidele învingătoare în alegeri şi opoziţie care aşteaptă
următoarele alegeri pentru “ a-şi lua revanşa”.
S-a pus în discuţie şi înlăturarea acestei teorii avându-se în vedere mai ales faptul că în
regimurile totalitare s-a observat că divizarea puterii a fost înlocuită de unicitatea puterii de stat.

constituţionale. În constituţii, precum cea a Greciei, deşi nu este consacrat expres acest principiu, sunt prevăzute într-
un articol existenţa celor trei puteri, precum şi ce autorităţi le exercită (art. 26), urmând ca aceste prevederi să fie
dezvoltate prin prevederile constituţiei. Astfel art. 26 prevede că puterea legislativă va fi exercitată de Parlament şi
de Preşedintele Republicii; puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Republicii şi de Guvern; puterea
judecătorească va fi exercitată de instanţele judecătoreşti, iar deciziile acestora vor fi executate în numele poporului
grec.
2
În acest sens sunt prevederile unor constituţii precum cea a Argentinei (Partea a II-a a acesteia este consacrată
„Autorităţilor Naţionale”, iar în cadrul acesteia primul Titlu reglementează „Guvernarea federală”, respectiv puterea
legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, un capitol distinct fiind destinat Ministerului Public ); cea a
Olandei care reglementează în Capitolul II - Capitolul VI cele trei puteri, precum şi modul lor de organizare, actele
pe care le emit; cea a Statelor Unite ale Americii în care în art.1- art.3 sunt prevăzute reglementările celor trei puteri
– legislativă, executivă şi judecătorească.

8
Mai mult decât atât, chiar democraţiile recunoscute au relevat o inadaptare a acestei teorii la
realităţile actuale, spre exemplu P.Pactet afirmând chiar că „liberalismul britanic ţine de alte
cauze decât de separaţia puterilor”, în sistemul britanic observându-se o concentrare a puterii de
către Cabinet, acesta dispunând, în principiu, de majoritate absolută în Camera Comunelor.
Această inadaptare a teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat este vizibilă, mai ales, în
sistemele constituţionale în care 2 partide politice se luptă pentru obţinerea puterii.

Examinând dispoziţiile Constituţiei României, republicată, putem constata că aceasta


consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi modernă.
a) Astfel art.1 alin.(4) stipulează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
b) Cele trei “puteri” clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele
privitoare la Parlament – art. 61 şi urm.; executivul în normele privitoare la Preşedintele
României şi Guvern – art. 80 şi urm.; justiţia în normele privind autoritatea judecătorească – art.
124 şi urm.
c) Chiar dacă ulterior revizuirii din 2003, Constituţia a identificat în mod expres principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ordinea reglementării în Constituţie a puterilor a rămas
ordinea clasică, firească.
d) Parlamentului fiind unica autoritate legiuitoare a ţării i se asigură o anumită preeminenţă în
raport cu celelalte autorităţi statale.
e) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin interdependenţe ce
semnifică echilibru prin colaborare şi control.

9
II. SISTEMUL ELECTORAL

II.1 Drepturile electorale ale cetăţenilor. Scrutinul electoral

Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului statului şi
autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece prin natura şi conţinutul
lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Normele juridice denumite şi norme electorale sunt înscrise în Constituţie şi în legea
electorală şi indică direct şi eficient caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem
constituţional. Aceste norme sunt cercetate sub denumirea de sistem electoral sau drept electoral.
Normele electorale stabilesc drepturile electorale, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi beneficiarul acestora şi garanţiile pentru exercitarea lor.

Drepturile electorale ale cetăţenilor

Drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi cetăţeneşti fundamentale grupate în


categoria distinctă a drepturilor exclusiv politice, adică pot fi exercitate de cetăţeni numai pentru
participarea la guvernare.
Din examinarea sediului juridic al materiei vom constata că unele drepturi electorale sunt
prevăzute în Constituţie respectiv cele care au caracter fundamental iar celelalte în legea
electorală.
Tradiţional sunt considerate fundamentale şi înscrise în Constituţie dreptul de a alege şi
dreptul de a fi ales. Unele state au prevăzut, în corelaţie cu acestea, dreptul de revocare în sensul
că partide politice sau grupuri organizate de cetăţeni au dreptul să-i revoce pe membrii
parlamentului.
Cele mai multe dintre cele care permiteau revocarea erau fostele ţări comuniste.
În ceea ce priveşte rechemarea din funcţia de preşedinte al republicii o pot face numai
alegătorii prin intermediul referendumului.
Privitor la dreptul de a alege el apare în unele constituţii definit ca atare iar în altele este
înscris sub denumirea de drept de vot.
Strict teoretic există deosebiri între alegere şi votare dar ambii termeni exprimă în fond, din
punct de vedere constituţional, aceeaşi idee.

1.Dreptul la vot

Dreptul de vot ne indică cine şi în ce condiţii poate alege, în România el fiind universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Acest drept este recunoscut de Constituţia României, republicată,
prin art.36.

10
a.Universalitatea votului

Constă în aceea că cetăţenii români, dacă îndeplinesc condiţiile de vârstă, aptitudini intelectuale
sau morale au dreptul de a vota.
O distincţie frecvent întâlnită este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care îl
putem denumit şi vot selectiv.
La rândul său votul restrâns are două variante şi anume votul cenzitar şi votul capacitar.
Votul cenzitar era condiţionat de averea pe care cetăţeanul trebuia să o posede pentru a putea
vota, motiv pentru care deseori era denumit şi votul contribuabililor.
Censul de avere a fost completat în decursul istoriei şi prin alte censuri cum ar fi:
- censul de domiciliu – presupune că cetăţeanul, pentru a vota, trebuie să locuiască o perioadă
de timp în localitatea respectivă,
- censul de sex – a înlăturat mult timp femeile de la alegeri,
- censul de vârstă – constituia o oprelişte în exercitarea dreptului de vot aplicată tineretului,

Votul capacitar – implica un anumit grad de educaţie al alegătorului (de exemplu în SUA
dreptul de vot era acordat numai persoanelor care ştiau să scrie şi să citească, în ideea de a
exclude de la vot populaţia de culoare, mai puţin instruită).

Votul universal este o necesitate într-un stat de drept şi democratic unde, în condiţiile legii
toate persoanele trebuie chemate la urne.
Universalitatea ca trăsătură a dreptului de vot a cunoscut o evoluţie specifică sistematizată în
trei etape şi anume votul universal masculin, accesul femeilor la alegeri şi scăderea vârstei
minime admisibile.
În România o persoană poate vota dacă: este cetăţean român, are vârsta minimă de 18 ani,
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are aptitudinea
morală de a vota.
Două probleme juridice s-ar putea pune, una privind persoanele arestate preventiv iar cealaltă
privind persoanele condamnate de instanţele de judecată:

1. Cu privire la prima categorie nu există nici un impediment ca ele să-şi exercite


dreptul la vot întrucât aceste persoane se bucură de prezumţia de nevinovăţie şi de exercitarea
deplină a drepturilor politice.

2. În ceea ce priveşte a doua categorie trebuie subliniat că, în temeiul art. 53 din
Constituţia României, republicată, este posibilă restrângerea exerciţiului unor drepturi dar numai
în cazurile stabilite prin lege.
În art. 64 din Codul penal se prevede pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi, printre care la lit. a) “dreptul de a alege şi a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile
elective publice”. Pedeapsa complementară se poate aplica de instanţa de judecată numai dacă
pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 2 ani închisoare iar faţă de natura sau gravitatea
infracţiunii comise această pedeapsă este necesară. Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi
începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori
după prescripţia executării pedepsei.
De asemenea în art. 71 din Codul penal se prevăd pedepsele accesorii care constau în
interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64, deci şi cel cu privire la dreptul de vot, până la

11
executarea pedepsei cu închisoarea. Pentru cele în care modalitatea de executare este alta decât
cea privativă de libertate pedepsele accesorii rămân la aprecierea instanţei.

b. Egalitatea votului

Exprimă, în domeniul drepturilor electorale, principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.


Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea
aceluiaşi organ iar circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr
de locuitori.
Procedee electorale care au fost practicate şi în care egalitatea votului nu a fost respectată sunt:

- Geografia electorală – folosită pentru a dezavantaja cartiere sau localităţi unde locuiesc adversari
politici şi unde se formează circumscripţii electorale foarte mari stabilindu-se un număr egal de
mandate cu alte circumscripţii mult mai mici unde locuiesc susţinătorii partidului de
guvernământ.
- Colegiile electorale – constituite pe bază de avere sau profesiuni, inegale din punct de vedere
al numărului alegătorilor care acordă un număr egal de mandate.
- Votul plural – este un procedeu potrivit căruia unii alegători dispun de mai multe voturi decât
ceilalţi, în aceeaşi circumscripţie electorală, dacă îndeplinesc anumite condiţii cum ar fi: averea,
titluri ştiinţifice, număr de copii, etc.
- Votul multiplu – este asemănător votului plural dar se aplică în circumscripţii electorale
diferite.
- Prima electorală – este utilizat în perioade de criză politică, atunci când partidul de
guvernământ nu reuşeşte să obţină majoritatea în alegeri şi constă într-un plus de mandate ce se
atribuie partidului politic ce a obţinut în alegeri un anumit procent de voturi.

c. Votul direct

Constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct şi personal votul privind candidaţii propuşi
la ocuparea funcţiilor elective.
În istorie s-a utilizat şi încă se mai foloseşte votul indirect de exemplu în alegerea
preşedintelui SUA unde cetăţenii aleg electorii iar acesta îl aleg pe preşedinte iar în Franţa în ceea
ce priveşte alegerea Senatului.
În mod cert votul direct este mai democratic decât votul indirect.

d. Secretul votului

Exprimă posibilitatea cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor fără ca această voinţă să poată
fi cunoscută de alte persoane.
Legea electorală prevede garanţiile necesare asigurării secretul votului cum ar fi: toate buletinele
de vot să fie uniforme, fără semne distinctive, ştampilele să fie identice, executate după modelul
legal stabilit, secţiile de votare să fie prevăzute cu cabine de votare unde alegătorul intră singur,
etc.

12
e. Votul liber exprimat

Defineşte posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la alegeri şi este alternativa votului


obligatoriu care a existat în România în perioada comunistă şi care se practică astăzi în Italia şi
Belgia.

2. Dreptul de a fi ales

Este reglementat în art.37 din Constituţie şi din analiza textului rezultă că o persoană poate fi
aleasă ca deputat, senator sau şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi
îndeplineşte celelalte condiţii enumerate.
Prin art.38, articol introdus urmare a revizuirii Constituţiei noastre în anul 2003, se prevede şi
dreptul cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 3 funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi
ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în România. Derogările de la acest
text se aplică corelativ cu dispoziţiile legii române privind dubla cetăţenie iar prin al.4 introdus
prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a prevăzut şi dreptul cetăţenilor Uniunii Europene, în
condiţiile aderării României la aceasta, de a alege şi a fi aleşi şi în autorităţile administraţiei
publice locale.
O altă condiţie constituţională se referă la interdicţia prevăzută la art. 40 alin.3 în sensul în care
persoanelor să nu le fie interzisă asocierea în partide politice, precum sunt judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică. Dacă una dintre aceste persoane
doreşte să participe la alegeri o poate face numai dacă demisionează din funcţia pe care o deţine,
iar demisia să fie dovedită la data înregistrării candidaturii.
În fine, Constituţia impune limite de vârstă candidaţilor care trebuie să fi împlinit, până în ziua
alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în
organele administraţiei publice locale, cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi cel puţin 35
de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

II.2 S C R U T I N U L

Prin scrutin de la latinescul “scrutinium” se înţelege modalitatea în care alegătorii desemnează


deputaţii, senatorii, consilierii, etc.
În prezent se practică două sisteme diferite prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul
majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale.

1. Sistemul majoritar

Este sistemul în care candidaţii au obţinut cel mai mare număr de voturi şi cunoaşte şi el două
variante şi anume uninominal sau de listă şi în unul sau două scrutinuri.

a. Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat


într-o singură circumscripţie electorală.
Dintre avantajele şi dezavantajele acestui sistem enumerăm: creează posibilitatea unei legături
mai strânse între aleşi şi alegători, conduce la o majoritate parlamentară mai stabilă, parlamentul

13
devine mai mult un corp de elită micşorându-se caracterul politic, implică cheltuieli mai mari atât
pentru candidaţi cât şi pentru circumscripţiile electorale, nu este un procedeu optim pentru
exprimarea pluralismului politic, are o tendinţă de centralizare.

b. Scrutinul pe listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi în sensul


de a vota pentru o listă de candidaţi, fiind mai mult o opţiune politică pentru un partid.
Scrutinul de listă poate fi complicat prin posibilitatea acordării cetăţeanului dreptul de a modifica
lista candidaţilor prin sistemul panaşajului sau cel al votului preferenţial.
Panaşajul dă posibilitatea alegătorului să întocmească el însuşi o listă de candidaţi dintre cei
prezentaţi de pe mai multe liste.
Votul preferenţial dă posibilitatea alegătorului să modifice ordinea de pe lista candidaţilor
propuşi.
Atunci când în sistemul scrutinului de listă nu se admite nici panaşajul nici votul preferenţial ne
află în prezenţa unei liste blocate, în sensul în care alegătorul este obligat să voteze lista în
întregime fără a-i putea aduce nici o modificare.
Dintre avantajele şi dezavantajele acestui sistem enumerăm: presupune condiţionarea legată de
realizarea unui procent minim ce trebuie întrunit la nivel naţional (deci partidele cu un număr mai
mic de voturi decât pragul fixat nu vor primi nici un mandat), presupune o ruptură între ales şi
alegători, presupune multiple dificultăţi procedurale legate de calculul şi împărţirea mandatelor.

c. Unul sau două tururi de scrutin

Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul se atribuie
imediat candidatului care se află în frunte, fiindu-i suficientă majoritatea simplă sau relativă.
Dacă prin lege este stabilit un al doilea tur de scrutin el se practică atunci când în primul tur sunt
aleşi numai acei candidaţi care au obţinut majoritatea absolută adică jumătate plus unul din
numărul cetăţenilor înscrişi pe lista de alegători, pentru ceilalţi candidaţi organizându-se un al
doilea tur când obţinerea majorităţii relative este suficientă.
În acest sens în ţara noastră, potrivit Constituţiei, este declarat Preşedinte al României din primul
tur candidatul care a obţinut majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi pe lista electorală. În
cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate se organizează un al doilea
tur la care participă primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea voturilor din primul tur. În al doilea
tur de scrutin este declarat câştigător candidatul care obţine cele mai multe voturi.

2. Sistemul reprezentării proporţionale

Este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor politice din fiecare circumscripţie în
proporţie cu numărul voturilor obţinute. Reprezentarea proporţională presupune scrutin de listă
într-un singur tur care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.

3. Sisteme electorale mixte

Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui al reprezentării proporţionale .

14
II.3 Sistemul electoral din România

adrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a


Senatului se face, începând cu data 13 aprilie 2008, în conformitate cu prevederile Legii
nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali
Alegerile parlamentare în România se desfăşoară cu respectarea caracterului universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat al votului.
Cetăţenii români au dreptul de vot şi de a fi aleşi, indiferent de rasă, sex, naţionalitate,
origine etnică, limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau de origine socială.
Cetăţenii români au dreptul de vot de la vârsta de 18 ani, dacă această vârstă a fost
împlinită până în ziua alegerilor inclusiv.
Nu au dreptul de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele
condamnate la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi la un
singur vot pentru alegerea Senatului.
Fiecare alegător îşi exprimă votul personal. Exercitarea votului în numele altui alegător
este interzisă.
Votul exercitat în cadrul alegerilor este secret. Orice control asupra modului în care
votează un alegător este interzis.
Participarea cetăţenilor la alegeri se face pe baza liberului consimţământ al acestora.
Nimeni nu are dreptul de a exercita presiuni asupra unui alegător pentru a-l determina pe acesta
să participe sau să nu participe la alegeri.
Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor Legii
nr.35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, prin scrutin uninominal, potrivit
principiului reprezentării proporţionale.
Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000
de locuitori.
Norma de reprezentare pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 de
locuitori.

Alegerile se desfăşoară într-o singură zi care poate fi numai duminica.


Aducerea la cunoştinţă publică a datei alegerilor se face cu cel puţin 90 de zile înainte de
ziua votării prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului
privind data alegerilor.
Campania electorală începe cu 30 de zile înainte de ziua votării şi se încheie cu 24 de ore
înainte de momentul începerii votării.

Alegătorii votează numai la secţia de votare la care este arondată strada sau localitatea
unde îşi au domiciliul, potrivit delimitării făcute de lege.
Cetăţenii români cu drept de vot, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, îşi exercită
dreptul de vot la una dintre secţiile de votare din acea ţară în care îşi au domiciliul sau reşedinţa.
Personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare îşi exercită dreptul de vot la
secţia de votare constituită pe lângă misiunea diplomatică sau oficiul consular la care îşi
desfăşoară activitatea. Acesta va fi înscris în lista electorală suplimentară de către preşedintele

15
biroului electoral al secţiei de votare şi va putea vota pe baza paşaportului diplomatic sau a
paşaportului de serviciu.
Membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, precum şi persoanele însărcinate cu
menţinerea ordinii votează la secţia la care îşi desfăşoară activitatea, după înscrierea lor în lista
electorală suplimentară, dacă este cazul, doar dacă domiciliază pe raza acelui colegiu uninominal
în care se află secţia de votare respectivă şi sunt arondaţi, conform domiciliului, în altă secţie de
votare a aceluiaşi colegiu uninominal, iar candidaţii pot vota la oricare dintre secţiile de votare
din cadrul colegiului uninominal în care candidează.
Alegătorii care au fost înscrişi în registrul electoral cu adresa de reşedinţă votează numai
la secţia de votare la care este arondată strada sau localitatea unde îşi au reşedinţa, potrivit
delimitării făcute conform Legii nr.35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi unde
sunt înscrişi în copia de pe lista electorală permanentă.

Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite, care nu au


obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator au dreptul, potrivit art. 62 alin.
(2) din Constituţia României, republicată, la un mandat de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga
ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe
ţară pentru alegerea unui deputat. Pot depune candidaturi, de regulă, organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament. Aceste prevederi nu se aplică
organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care a participat la alegeri într-o alianţă
electorală. Mandatul de deputat astfel atribuit se acordă peste numărul total de deputaţi rezultat
din norma de reprezentare. Organizaţiile menţionate pot participa la alegeri şi pot depune
candidaturi numai sub denumirea şi cu semnul electoral ale respectivei organizaţii. Prin excepţie,
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot depune aceeaşi candidatură pentru
Camera Deputaţilor în mai multe colegii uninominale. O organizaţie a unei minorităţi naţionale
poate propune acelaşi candidat pentru mai multe colegii uninominale aparţinând diferitelor
circumscripţii electorale, numai în condiţiile în care propune un singur candidat la nivel naţional
şi doar pentru alegerea Camerei Deputaţilor.

Partidele politice, alianţele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor


naţionale se pot asocia între ele numai la nivel naţional, pe bază de protocol, constituind o alianţă
electorală, în scopul participării la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Un partid politic,
o alianţă politică sau o organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale nu poate face
parte decât dintr-o singură alianţă electorală. Alianţa electorală care a participat la alegerile
anterioare sub o denumire o poate păstra numai dacă nu şi-a schimbat componenţa iniţială. De
asemenea, denumirea respectivă nu poate fi utilizată de o altă alianţă.
Protocolul de constituire a alianţei electorale se depune la Biroul Electoral Central în termen de
48 de ore de la înfiinţarea acestuia.
Biroul Electoral Central se pronunţă în şedinţă publică asupra admiterii sau respingerii
protocolului de constituire a alianţei electorale, în termen de 24 de ore de la depunerea acestuia.
Decizia Biroului Electoral Central de admitere a protocolului de constituire a alianţei electorale
poate fi contestată de orice persoană fizică sau juridică interesată la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în termen de 24 de ore de la pronunţare.
Decizia Biroului Electoral Central de respingere a protocolului de constituire a alianţei electorale
poate fi contestată de semnatarii protocolului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 24
de ore de la pronunţare.

16
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra contestaţiilor, în termen de 24 de ore de la
înregistrarea contestaţiei, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Circumscripţiile electorale, colegiile uninominale şi organismele electorale

Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor 41 de


judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii cu
domiciliul sau reşedinţa în afara ţării. Numărul total al circumscripţiilor electorale este de 43.
Denumirea şi numerotarea circumscripţiilor electorale sunt prevăzute de Legea nr.35/2008, cu
modificările şi completările ulterioare.

În cadrul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se constituie colegii


uninominale pe baza normei de reprezentare, după cum urmează:
a)numărul colegiilor uninominale pentru Camera Deputaţilor, respectiv pentru Senat se determină
prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripţii electorale la normele de
reprezentare prevăzută mai sus, la care se adaugă un colegiu de deputat, respectiv de senator
pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul colegiilor de deputat
dintr-o circumscripţie electorală să fie mai mic de 4, iar cel de senator, mai mic de 2;
b)numărul de locuitori avut în vedere la calculul numărului de colegii uninominale care se
delimitează în cadrul fiecărui judeţ este cel prevăzut de lege.

Delimitarea colegiilor uninominale se face ţinând cont de următoarele reguli:


a)o circumscripţie electorală poate fi compusă numai din colegii uninominale întregi;
b)teritoriul cuprins de un colegiu uninominal trebuie să se afle pe teritoriul unuia şi aceluiaşi
judeţ sau al municipiului Bucureşti;
c)pe teritoriul unei localităţi pot fi delimitate, de regulă, doar colegii uninominale întregi;
d)un colegiu uninominal poate cuprinde, de regulă, una sau mai multe localităţi întregi;
e) în municipiul Bucureşti, colegiile uninominale nu trebuie să depăşească limitele administrativ-
teritoriale dintre cele 6 sectoare. În fiecare dintre sectoare se vor delimita colegii uninominale
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului.
f)în circumscripţia electorală specială pentru cetăţenii români cu domiciliu în afara graniţelor
României se vor forma 4 colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi două colegii
uninominale pentru alegerea Senatului. Arondarea geografică a celor 4 colegii uninominale
pentru Camera Deputaţilor şi a celor două colegii uninominale pentru Senat va fi stabilită prin
hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza
proporţionalităţii reprezentării parlamentare;
g) în cadrul unei circumscripţii electorale, delimitarea colegiilor uninominale pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face astfel încât mărimea acestora, calculată
în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare colegiu uninominal să fie, de regulă,
cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal
h)întotdeauna un colegiu uninominal pentru alegerea Senatului este format dintr-un număr întreg
de colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor, întregi şi alăturate, din cadrul
aceleiaşi circumscripţii electorale.
Prima delimitare şi numerotare a colegiilor uninominale va fi efectuată prin hotărâre a
Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale constituite pe baza
proporţionalităţii reprezentării parlamentare. Delimitarea şi numerotarea colegiilor uninominale
se actualizează de către Autoritatea Electorală Permanentă. Operaţiunea de delimitare se

17
actualizează anual în cazul în care au apărut modificări în structura, denumirea sau rangul
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi după fiecare recensământ al populaţiei, cu cel puţin
12 luni înainte de alegerile parlamentare la termen, prin emiterea unei hotărâri a Autorităţii
Electorale Permanente, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Modificarea
colegiilor uninominale nu poate fi făcută decât dacă faţă de delimitarea anterioară a apărut o
variaţie pozitivă sau negativă de minimum 10% din populaţia respectivului colegiu uninominal.

Pentru organizarea procesului electoral funcţionează în mod permanent Autoritatea


Electorală Permanentă, care emite hotărâri, decizii şi instrucţiuni. În perioada organizării
alegerilor se formează Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripţie la nivel
judeţean, al municipiului Bucureşti, oficii electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi
un birou electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara
ţării, precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.
Birourile electorale sunt alcătuite numai din cetăţeni cu drept de vot. Candidaţii în alegeri,
soţul/soţia, rudele şi afinii acestora până la gradul al doilea inclusiv nu pot fi membri ai birourilor
electorale.
În îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, membrii birourilor electorale exercită o funcţie ce implică
autoritatea de stat. Exercitarea corectă şi imparţială a funcţiei de membru al biroului electoral este
obligatorie. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea juridică, civilă sau penală, după
caz.
Birourile şi oficiile electorale lucrează în prezenţa majorităţii membrilor lor şi iau decizii cu votul
majorităţii membrilor prezenţi. Biroul Electoral Central lucrează în prezenţa majorităţii
membrilor săi şi adoptă decizii şi hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. În caz de
egalitate de voturi, votul preşedintelui este hotărâtor.
Reprezentanţii partidelor politice, ai alianţelor politice şi ai alianţelor electorale, precum şi
ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în birourile şi oficiile electorale nu
pot primi şi nu pot exercita alte însărcinări în afara celor prevăzute de prezenta lege.
Reprezentanţii partidelor politice, ai alianţelor politice şi ai alianţelor electorale, precum şi ai
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în birourile şi oficiile electorale pot fi
înlocuiţi, la cererea celor care i-au propus, cu aprobarea biroului electoral ierarhic superior, până
în preziua votării, iar în caz de deces, îmbolnăviri sau accidente, chiar şi în ziua alegerilor.
Membrii birourilor şi oficiilor electorale care nu reprezintă partide politice, alianţe politice,
alianţe electorale sau, după caz, organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale pot fi
înlocuiţi, în caz de deces, îmbolnăviri sau accidente, de către cei care i-au desemnat, cu
respectarea prevederilor prezentei legi.
Calitatea de membru al unui birou sau oficiu electoral încetează de drept în cazul în care
s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de lege. Constatarea
cazului încetării de drept a calităţii de membru al unui birou sau oficiu electoral se face, în termen
de 48 de ore de la intervenirea cazului, de către preşedintele biroului electoral ierarhic superior,
iar în cazul Biroului Electoral Central, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La nivel naţional se constituie un Birou Electoral Central, format din 5 judecători ai
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor
electorale care participă la alegeri, conform legii, precum şi un reprezentant desemnat de grupul
parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor
În termen de 24 de ore de la învestire, judecătorii desemnaţi aleg din rândul lor, prin vot secret,
preşedintele Biroului Electoral Central şi locţiitorul acestuia. În termen de 24 de ore de la

18
alegerea preşedintelui Biroului Electoral Central, biroul se completează cu preşedintele şi
vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente, cu câte un reprezentant al partidelor politice
parlamentare şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu grup parlamentar
propriu în ambele Camere ale Parlamentului, precum şi cu reprezentantul desemnat de grupul
parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, comunicaţi în scris de către
acestea. Completarea Biroului Electoral Central se consemnează într-un proces-verbal care
constituie actul de învestire. În termen de două zile de la rămânerea definitivă a candidaturilor,
partidele politice care nu sunt reprezentate în Parlament, alianţele politice şi alianţele electorale
ale acestora care participă la alegeri comunică, în scris, Biroului Electoral Central, numele şi
prenumele reprezentanţilor. Comunicările transmise după acest termen nu se mai iau în
considerare.
Desemnarea reprezentanţilor partidelor politice neparlamentare, alianţelor politice şi alianţelor
electorale dintre acestea în Biroul Electoral Central se face în ordinea descrescătoare a numărului
de candidaturi rămase definitive din colegiile uninominale.
În cazul în care la desemnarea reprezentanţilor partidelor politice neparlamentare, alianţelor
politice sau alianţelor electorale dintre acestea ultimul loc de distribuit revine unor partide sau
alianţe care au depus acelaşi număr de candidaturi, desemnarea reprezentanţilor acestora se face,
prin tragere la sorţi, de preşedintele Biroului Electoral Central, în prezenţa persoanelor delegate
de partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale în cauză.
În componenţa prevăzută mai sus Biroul Electoral Central adoptă, în termen de două zile de la
constituire, un regulament de organizare şi funcţionare, care se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi este obligatoriu pentru toate birourile electorale.
Aparatul tehnic auxiliar al Biroului Electoral Central este asigurat de Autoritatea Electorală
Permanentă împreună cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, iar statisticienii
necesari, de către Institutul Naţional de Statistică.
Biroul Electoral Central are următoarele atribuţii principale:
a)urmăreşte aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privitoare la alegeri şi asigură interpretarea
unitară a prevederilor acestora;
b)asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei cuprinzând denumirea şi
semnele electorale ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal constituite, care au dreptul să participe la
alegeri, şi comunică lista tuturor birourilor electorale de circumscripţie, imediat după constituirea
acestora;
c) rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la activitatea
birourilor electorale de circumscripţie; contestaţiile se soluţionează prin decizii care sunt
obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile publice la
care se referă
d)face publicaţiile şi afişările prevăzute de prezentul titlu cu privire la candidaturi;
e)centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de circumscripţie,
numărul de candidaturi definitive din colegiile uninominale depuse de către partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale; comunică situaţia centralizată, în termen de 24 de ore de la întocmire, comisiei speciale
a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru atribuirea timpilor de antenă, precum şi Societăţii
Române de Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune;
f) stabileşte, pe baza proceselor-verbale transmise de birourile electorale de circumscripţie, lista
partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi a organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care au întrunit pragul electoral, precum şi lista celor care nu au

19
întrunit pragul electoral şi comunică birourilor electorale de circumscripţie şi dă publicităţii, în
termen de 24 de ore de la constatare, aceste liste;
g)anulează alegerile dintr-o secţie de votare în cazul în care constată că votarea sau stabilirea
rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală;
h)poate dispune renumărarea voturilor într-o secţie de votare sau refacerea centralizării voturilor
şi rezultatului alegerilor dintr-un colegiu uninominal în situaţia în care constată, pe baza probelor
administrate, că au fost comise erori sau au fost înregistrate neconcordanţe între datele
înregistrate în procesele-verbale;
i)totalizează rezultatul naţional, pe baza proceselor-verbale primite de la birourile electorale
constituite la nivele inferioare;
j)transmite Autorităţii Electorale Permanente, după publicarea rezultatelor alegerilor în Monitorul
Oficial al României, Partea I, materialele necesare redactării Cărţii Albe a Alegerilor;
k)stabileşte, la nivel naţional, numărul de mandate ce revin în fiecare circumscripţie electorală
fiecărui partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi naţionale, candidat independent care participă în alegeri în condiţiile prezentului titlu;
l)atestă atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale care a întrunit condiţiile prevăzute de lege şi eliberează certificatul doveditor
deputatului desemnat pe această bază;
m)trimite spre publicare rezultatele finale ale alegerilor către Regia Autonomă "Monitorul
Oficial";
n)organizează şi implementează un sistem de colectare de date şi de informare periodică a opiniei
publice privind prezenţa populaţiei la vot, în baza unui eşantion reprezentativ la nivel judeţean şi
naţional;
În cazul în care pentru soluţionarea unei contestaţii sunt necesare verificări de fapt, acestea se
efectuează în prezenţa unui judecător din Biroul Electoral Central. Asemenea verificări nu se pot
face în ziua alegerilor.
Cererea de anulare a alegerilor dintr-un colegiu uninominal pentru fraudă electorală se poate face
numai de către competitorii electorali care au participat la alegeri în colegiul respectiv. Cererea se
depune la Biroul Electoral Central în termen de cel mult 24 de ore de la încheierea votării, sub
sancţiunea decăderii. Cererea trebuie temeinic motivată şi însoţită de dovezile pe care se
întemeiază. Lipsa probelor atrage respingerea cererii. Cererea poate fi admisă numai dacă cel care
a sesizat nu este implicat în producerea fraudei şi numai dacă se stabileşte că aceasta a fost de
natură să modifice atribuirea mandatelor. Soluţionarea cererii de anulare a alegerilor de către
Biroul Electoral Central se poate face numai până la data publicării rezultatului alegerilor în
Monitorul Oficial al României, Partea I. În termen de cel mult 10 zile de la data admiterii cererii
de anulare a alegerilor se organizează un nou scrutin în secţiile de votare unde s-a constatat
frauda electorală. Biroul de circumscripţie electorală împreună cu autorităţile publice locale vor
asigura buna desfăşurare a noului scrutin, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor prezentului
titlu. Până la obţinerea noilor rezultate se suspendă operaţiunile electorale privind numărarea
voturilor şi constatarea rezultatelor.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit prevederilor prezentului titlu, Biroul Electoral
Central adoptă decizii şi hotărâri. Hotărârile Biroului Electoral Central se dau pentru interpretarea
unitară a legii şi sunt general obligatorii. Deciziile Biroului Electoral Central se dau în aplicarea
prevederilor prezentei legi, precum şi în soluţionarea întâmpinărilor şi contestaţiilor pe care este
competent să le soluţioneze. Deciziile Biroului Electoral Central sunt obligatorii pentru toate
autorităţile, instituţiile publice, birourile electorale, precum şi pentru toate organismele cu
atribuţii în materie electorală, de la data aducerii la cunoştinţă în şedinţă publică. Deciziile se

20
aduc la cunoştinţă în şedinţă publică şi prin orice mijloc de publicitate, iar hotărârile se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea după 48 de ore de la publicarea în Monitorul
Oficial al României, Partea I, a rezultatului alegerilor.

La nivelul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se constituie un birou


electoral de circumscripţie, format din 3 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 9 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor
electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la
alegeri, conform prezentului titlu, în circumscripţia electorală respectivă. Biroul electoral de
circumscripţie pentru cetăţenii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării are sediul în municipiul
Bucureşti.
Desemnarea celor 3 judecători se face în şedinţă publică, în termen de 21 de zile de la începerea
perioadei electorale, de către preşedintele tribunalului, prin tragere la sorţi dintre judecătorii în
exerciţiu ai tribunalului judeţean, respectiv ai Tribunalului Bucureşti pentru Circumscripţia
Electorală Bucureşti şi pentru circumscripţia electorală pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa
în afara ţării. Data şedinţei se aduce la cunoştinţă publică, prin presă, de preşedintele tribunalului,
cu cel puţin 48 de ore înainte. Rezultatul tragerii la sorţi se consemnează într-un proces-verbal,
semnat de preşedinte, ce constituie actul de învestire. În termen de 24 de ore de la desemnare,
judecătorii, prin vot secret, aleg preşedintele biroului electoral de circumscripţie şi locţiitorul
acestuia. Din acel moment biroul astfel constituit îndeplineşte toate atribuţiile ce îi revin potrivit
prezentului titlu, urmând a fi completat cu reprezentantul Autorităţii Electorale Permanente,
reprezentanţii partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi ai organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri.
În termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive a candidaturilor, partidele politice, alianţele
politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri conform prezentului titlu vor comunica, în scris, respectivului birou electoral
de circumscripţie, numele şi prenumele reprezentanţilor lor în biroul electoral. Comunicările
transmise după acest termen nu se mai iau în considerare.
Reprezentanţii Autorităţii Electorale Permanente vor fi desemnaţi de către aceasta prin hotărâre,
în 24 de ore de la desemnarea judecătorilor.
În termen de 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), biroul electoral de
circumscripţie se completează cu câte un reprezentant al partidelor politice parlamentare sau al
alianţelor politice/electorale dintre partidele parlamentare, care participă la alegeri în respectiva
circumscripţie. În termen de 24 de ore de la completarea biroului cu reprezentanţii partidelor
politice parlamentare, biroul electoral de circumscripţie se completează şi cu reprezentanţii
partidelor politice neparlamentare, ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
şi ai alianţelor politice sau electorale dintre acestea, care participă la alegeri în respectiva
circumscripţie, în limita numărului de reprezentanţi prevăzuţi la alin. (1). Desemnarea
reprezentanţilor partidelor politice neparlamentare, ai alianţelor politice şi ai alianţelor electorale
dintre acestea se face în ordinea descrescătoare a numărului de candidaturi rămase definitive din
colegiile uninominale din circumscripţie, iar în caz de egalitate, prin tragere la sorţi.
Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti şi sunt alcătuite
dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente
şi din cel mult 7 membri, reprezentanţi ai partidelor politice, ai alianţelor politice, ai alianţelor
electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri
în municipiul Bucureşti.

21
Preşedintele şi locţiitorul acestuia sunt magistraţi desemnaţi de preşedintele Tribunalului
Bucureşti cu 20 de zile înainte de data alegerilor, prin tragere la sorţi pe funcţii, dintre judecătorii
în exerciţiu ai judecătoriei sectorului.
În 24 de ore de la desemnarea magistraţilor, partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri
vor comunica în scris numele reprezentanţilor lor în oficiul electoral.
În 24 de ore de la desemnarea magistraţilor, Autoritatea Electorală Permanentă comunică numele
reprezentanţilor ei, desemnaţi prin hotărâre, în fiecare oficiu electoral.
Birourile electorale de circumscripţie au următoarele atribuţii:
a)veghează la organizarea din timp a secţiilor de votare, urmăresc şi asigură aplicarea unitară şi
respectarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri de către toate autorităţile, instituţiile şi
organismele cu responsabilităţi în materie electorală din cadrul circumscripţiei;
b)înregistrează candidaturile depuse la nivelul circumscripţiei şi constată rămânerea definitivă a
acestora;
c)comunică, în termen de 24 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, Biroului Electoral
Central, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale cu reprezentare în Parlament prin grup parlamentar propriu în
ambele Camere ale Parlamentului, celelalte partide politice, alianţe politice şi organizaţii ale
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au depus candidaţi la nivelul colegiilor
uninominale de pe raza circumscripţiei, cât şi numărul de candidaturi depuse de acestea;
d)fac publicaţiile şi afişările prevăzute de prezentul titlu cu privire la candidaturi;
e) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la
operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare sau, după caz, oficiilor electorale din
cadrul circumscripţiei electorale în care funcţionează; contestaţiile se soluţionează prin decizii
care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile
publice la care se referă;
f) distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul primarilor, pe bază de
proces-verbal de predare-primire, buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu
menţiunea «VOTAT», formularele pentru încheierea proceselor-verbale, precum şi celelalte
materiale necesare procesului electoral. Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului
Bucureşti distribuie aceste materiale oficiilor electorale;
g)stabilesc mandatele ce revin, la nivelul circumscripţiei, fiecărui partid politic, alianţă politică,
alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, candidat
independent care participă în alegeri;
h)eliberează candidaţilor declaraţi aleşi certificatul doveditor al alegerii;
i)înaintează Biroului Electoral Central procesele-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor din
colegiile uninominale ce compun circumscripţia electorală în care funcţionează şi rezultatul
alegerilor la nivelul circumscripţiei electorale în care funcţionează, precum şi întâmpinările,
contestaţiile şi procesele-verbale primite de la birourile electorale judeţene;
j)aduc la cunoştinţă publică, în termen de 48 de ore de la constituire, numărul alegătorilor înscrişi
în listele electorale permanente ale fiecărui colegiu uninominal.
Deciziile biroului electoral de circumscripţie se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică

Oficiile electorale de sector au următoarele atribuţii:


a)urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri în sectoarele la nivelul cărora
funcţionează şi veghează la organizarea din timp a secţiilor de votare;

22
b)rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la
operaţiunile c)birourilor electorale ale secţiilor de votare de pe teritoriul sectorului la nivelul
căruia funcţionează;
distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul primarilor, buletinele de
vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea «VOTAT», formularele pentru încheierea
proceselor-verbale, precum şi celelalte materiale necesare procesului electoral
d)totalizează rezultatul alegerilor, conform proceselor-verbale primite de la birourile electorale
ale secţiilor de votare din subordine pentru fiecare colegiu uninominal pentru alegerea deputaţilor
şi pentru fiecare colegiu uninominal pentru alegerea senatorilor de pe teritoriul sectorului la
nivelul căruia funcţionează şi transmit rezultatele către Biroul Electoral de Circumscripţie al
Municipiului Bucureşti căruia i se subordonează;
e)înaintează biroului electoral de circumscripţie căruia i se subordonează procesele-verbale
cuprinzând rezultatul alegerilor, de pe raza sectorului respectiv, precum şi întâmpinările,
contestaţiile şi procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.
Deciziile oficiului electoral de sector se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică.

Secţiile de votare şi birourile electorale ale secţiilor de votare

Delimitarea secţiilor de votare se stabileşte în termen de 30 de zile de la stabilirea datei


alegerilor de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-
teritoriale ale municipiilor componente, împreună cu prefecţii şi cu structurile teritoriale ale
Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, fără ca
acestea să depăşească limitele colegiilor uninominale pentru Camera Deputaţilor
Numerotarea secţiilor de votare se stabileşte de către prefect, la nivelul fiecărei
circumscripţii electorale, începând cu localitatea reşedinţă de judeţ şi continuând cu cele din
municipii, oraşe şi comune, în ordinea alfabetică a acestora; în municipiile cu subdiviziuni
administrativ-teritoriale numerotarea se face cu respectarea ordinii acestor subdiviziuni,
prevăzută de lege. Numerotarea secţiilor de votare din străinătate se stabileşte de către ministrul
afacerilor externe, prin ordin.
Prefecţii comunică Autorităţii Electorale Permanente, pentru înregistrarea în Registrul
secţiilor de votare, delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare de la nivelul circumscripţiei
electorale.
Secţiile de votare se organizează după cum urmează:
a) în localităţile cu o populaţie de peste 1.500 de locuitori, câte o secţie de votare la 1.000-2.000
de locuitori;
b) în localităţile cu o populaţie sub 1.500 locuitori, o singură secţie de votare;
c) se pot organiza secţii de votare şi în satele sau grupele de sate cu o populaţie de până la 1.000
de locuitori, situate la o distanţă mai mare de 3 km faţă de sediul secţiei de votare din reşedinţa
comunei, oraşului sau municipiului.

Birourile electorale ale secţiilor de votare

Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al
acestuia, care sunt, de regulă, magistraţi sau jurişti, precum şi din 7 membri. Birourile electorale
ale secţiilor de votare nu pot funcţiona cu mai puţin de 5 membri.
Desemnarea preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare şi a locţiitorilor
acestora se face cu 15 zile înainte de ziua votării, de către preşedintele tribunalului, în şedinţă

23
publică anunţată cu 48 de ore înainte, prin tragere la sorţi, pe funcţii, dintre magistraţi sau alţi
jurişti existenţi în judeţ sau în municipiul Bucureşti. Listele magistraţilor care vor participa la
tragerea la sorţi se întocmesc de către preşedintele tribunalului, iar cele ale altor jurişti, de către
prefect, împreună cu preşedintele tribunalului. Listele vor cuprinde un număr de persoane mai
mare cu cel puţin 10% decât cel necesar, acestea fiind rezervă la dispoziţia preşedintelui
tribunalului, pentru înlocuirea, în cazuri deosebite, a titularilor. Gruparea în liste în vederea
tragerii la sorţi se va face avându-se în vedere necesitatea ca locuinţele persoanelor în cauză să fie
în localitatea în care îşi are sediul biroul electoral al secţiei de votare sau cât mai aproape de
aceasta
În lista sus menţionată vor fi trecuţi numai jurişti care nu fac parte din niciun partid politic
şi din nicio organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri şi
nu sunt rude până la gradul al patrulea cu niciunul dintre candidaţi. În cazul în care numărul
juriştilor este insuficient, lista va fi completată, la propunerea prefectului cu avizul Autorităţii
Electorale Permanente, cu alte persoane cu o reputaţie bună în localitate, care nu fac parte din
niciun partid politic şi din nicio organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri şi care nu sunt rude până la gradul al patrulea cu niciunul dintre candidaţi.
În cel mult 48 de ore de la tragerea la sorţi, preşedintele tribunalului transmite biroului
electoral de circumscripţie lista persoanelor desemnate ca preşedinţi ai birourilor electorale ale
secţiilor de votare şi locţiitori ai acestora.
În cel mult două zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. (7), partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care participă la alegeri sunt obligate să comunice biroului electoral de circumscripţie, respectiv
oficiului electoral, în cazul municipiului Bucureşti, lista reprezentanţilor lor în birourile electorale
ale secţiilor de votare, sub forma unui tabel care cuprinde următoarele: numărul secţiei de votare,
numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa şi modalitatea de contact,
respectiv numărul de telefon, de fax sau adresa de e-mail. Un partid politic, o alianţă politică, o
alianţă electorală sau o organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă
la alegeri nu poate avea într-un birou electoral al unei secţii de votare mai mult de 3
reprezentanţi.
Desemnarea reprezentanţilor partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi ai
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu care se face completarea birourilor
electorale ale secţiilor de votare se face de preşedintele biroului electoral de circumscripţie,
respectiv de preşedintele oficiului electoral, în cazul municipiului Bucureşti, în prezenţa
reprezentanţilor partidelor politice în biroul electoral de circumscripţie sau în oficiul electoral
respectiv
Birourile electorale ale secţiilor de votare au următoarele atribuţii:
a) primesc de la structurile teritoriale ale Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date
privind Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, prin
intermediul primarilor, pe bază de proces-verbal, cu 3 zile înainte de data alegerilor, două copii
de pe listele electorale permanente care cuprind alegătorii din secţia de votare. Un exemplar este
pus la dispoziţia alegătorilor pentru consultare şi un exemplar este utilizat în ziua alegerilor;
b) primesc, pe bază de proces-verbal, de la primari buletinele de vot, ştampila de control şi
ştampilele cu menţiunea «VOTAT», formularele pentru încheierea proceselor-verbale şi alte
materiale necesare desfăşurării procesului electoral, precum şi două buletine de vot anulate, câte
unul pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, de către preşedintele biroului electoral
de circumscripţie, pe care le vor afişa într-un loc vizibil, în ziua premergătoare alegerilor;

24
birourile electorale ale secţiilor de votare de pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare
primesc aceste materiale prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe;
c)conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare şi în jurul
acestuia;
d)numără voturile şi consemnează rezultatele votării;
e)rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
f) înaintează birourilor electorale de circumscripţie sau oficiului electoral de sector procesele-
verbale cuprinzând rezultatele votării, buletinele de vot nule şi cele contestate, împreună cu
contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se referă, precum şi listele electorale utilizate în
cadrul secţiei de votare, îndosariate pe tipuri de liste; birourile electorale ale secţiilor de votare de
pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare predau aceste materiale, prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, biroului electoral de circumscripţie pentru românii cu domiciliul
în afara ţării;
g) necontestate, precum şi cele anulate, ştampilele şi celelalte materiale utilizate în desfăşurarea
votării; birourile electorale ale secţiilor de votare de pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile
consulare predau aceste materiale, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, Tribunalului
Bucureşti
h)eliberează fiecărui reprezentant al partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din componenţa biroului câte o copie
după fiecare proces-verbal, certificată de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare;
i)eliberează, la cererea observatorilor organizaţiilor neguvernamentale, cât şi a reprezentanţilor
presei acreditaţi pe lângă respectivele secţii de votare, prin preşedintele secţiei de votare, câte o
copie a fiecărui proces-verbal care consemnează rezultatul alegerilor în secţia respectivă;
j) furnizează, în ziua alegerilor, date privind prezenţa populaţiei la vot, conform unui program
stabilit de Biroul Electoral Central.
Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri conform prezentului titlu, precum şi
candidaţii independenţi pot contesta modul de formare şi componenţa birourilor electorale, în cel
mult 48 de ore de la expirarea termenului de constituire sau, după caz, de completare a acestor
birouri.

Registrul electoral, listele electorale şi cărţile de alegător


Registrul electoral

Registrul electoral reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscrişi toţi cetăţenii
români, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu
drept de vot. Înregistrarea cetăţenilor cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate se va face pe baza
evidenţei existente la Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, utilizată la eliberarea paşapoartelor cu menţiunea privind stabilirea
domiciliului în străinătate, precum şi a datelor deţinute de Ministerul Afacerilor Externe
Registrul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul în România este structurat pe judeţe,
municipii, oraşe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în străinătate, pe ţări şi localităţi.
Autoritatea Electorală Permanentă întocmeşte, păstrează şi actualizează în permanenţă, până la
data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul fiecărui judeţ şi sector al
municipiului Bucureşti, Registrul electoral care cuprinde alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa pe
teritoriului unităţii administrativ-teritoriale este păstrat şi actualizat de către biroul teritorial al
Autorităţii Electorale Permanente.

25
Odată înscris în Registrul electoral cu adresa de domiciliu, alegătorul poate să adreseze
Autorităţii Electorale Permanente o cerere pentru înscrierea sa cu adresa de reşedinţă.
Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, precum şi cetăţenii români cu
domiciliul în ţară aflaţi temporar în străinătate, la cererea lor, se înscriu în Registrul electoral cu
datele corespunzătoare ultimei adrese de domiciliu sau de reşedinţă.
Datele şi informaţiile conţinute în Registrul electoral sunt destinate exclusiv proceselor
electorale.
Orice persoană înscrisă în Registrul electoral poate solicita informaţii numai cu privire la datele
personale care sunt conţinute în acesta.
Întâmpinările împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din Registrul electoral
se fac la biroul teritorial judeţean al Autorităţii Electorale Permanente competent, acesta fiind
obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult 3 zile de la înregistrare.
Contestaţiile împotriva dispoziţiilor date se soluţionează, în cel mult 3 zile de la înregistrare, de
către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul.

Listele electorale

Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral. Ele sunt
permanente sau suplimentare.
Listele electorale permanente pentru subdiviziunile administrativ-teritoriale de pe
teritoriul naţional se întocmesc de către primarul comunei, oraşului sau municipiului ori al
sectorului municipiului Bucureşti, după caz, pe baza datelor şi informaţiilor cuprinse în Registrul
electoral şi comunicate primarului de către biroul teritorial al Autorităţii Electorale Permanente
care funcţionează la nivelul judeţului pe teritoriul căruia se află localitatea.
Listele electorale se întocmesc şi se pun la dispoziţia alegătorilor spre consultare până cel
târziu cu 45 de zile înaintea zilei alegerilor.
Alegătorii au dreptul să verifice înscrierea în listele electorale. Întâmpinările împotriva
omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din liste se fac la primarul localităţii, acesta
fiind obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult 3 zile de la înregistrare.
Contestaţiile împotriva dispoziţiilor date se depun în termen de 5 zile de la comunicare şi
se soluţionează, în cel mult 3 zile de la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială
domiciliază alegătorul.
Primarul este obligat să comunice judecătoriei şi Autorităţii Electorale Permanente orice
modificare în listele electorale.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe toţi cetăţenii cu
drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite.
Listele electorale permanente se întocmesc la comune, pe sate şi, după caz, străzi, iar la
oraşe, municipii şi subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor, pe străzi şi, după caz,
blocuri.
În lista electorală suplimentară vor fi trecute, de către preşedintele biroului electoral al
secţiei de votare, persoanele care se prezintă la vot şi fac dovada că domiciliază pe raza secţiei de
votare respective, însă au fost omise din copia de pe lista electorală permanentă, persoanele care
votează conform prevederilor în vigoare, cetăţenii români din străinătate care fac dovada cu
paşaportul cu menţiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate că domiciliază într-o ţară din
colegiul uninominal respectiv, cetăţenii români care arată că au reşedinţa într-o ţară din colegiul
uninominal respectiv prin prezentarea paşaportului simplu sau, în cazul statelor membre ale
Uniunii Europene, şi a cărţii de identitate, însoţite de documentul emis de autorităţile străine care

26
dovedeşte reşedinţa în străinătate. Persoanele respective pot vota numai în baza actului de
identitate şi a cărţii de alegător.

Cărţile de alegător
Exercitarea dreptului de vot în alegeri se face numai pe baza actului de identitate şi a
cărţii de alegător, eliberată în condiţiile prezentului titlu. Cetăţenii români cu domiciliul sau
reşedinţa în străinătate pot vota şi fără carte de alegător.
Modelul cărţii de alegător va fi stabilit prin hotărâre a Guvernului în termen de 30 zile de
la intrarea în vigoare a prezentului titlu.
Cartea de alegător se întocmeşte de către serviciile publice comunitare de evidenţă a
persoanelor.
Eliberarea cărţii de alegător se face pe baza actului de identitate, numai către titular şi sub
semnătura acestuia, de către serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor.
Un alegător nu poate primi decât o singură carte de alegător.
Întâmpinările şi contestaţiile privind întocmirea sau eliberarea cărţilor de alegător se fac
către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor care le va soluţiona în termen de 3 zile.
Cărţile de alegător sunt permanente şi valabile pentru toate tipurile de alegeri, potrivit
numărului de scrutine prevăzut în cuprinsul lor, şi se eliberează alegătorilor înscrişi în Registrul
electoral.
Cartea de alegător se păstrează şi se foloseşte numai de către titular.
În cazul pierderii sau distrugerii cărţii de alegător, indiferent de motiv, se poate elibera un
duplicat de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor.
Eliberarea duplicatului se face la cererea titularului şi pe răspunderea acestuia. Originalul
declarat pierdut sau distrus este nul de drept.
Cartea de alegător a persoanei care este radiată din Registrul electoral este nulă de drept.
Autoritatea Electorală Permanentă va asigura informarea serviciilor publice comunitare de
evidenţă a persoanelor, a primarilor, a misiunilor diplomatice şi a birourilor electorale ale
secţiilor de votare asupra numelor cetăţenilor ale căror cărţi de alegător devin nule de drept.

Candidaturile
În fiecare colegiu uninominal, fiecare competitor electoral poate avea doar o singură
propunere de candidatură.
Un candidat poate reprezenta un singur competitor electoral într-un singur colegiu
uninominal.
Propunerile de candidaţi se depun la birourile electorale de circumscripţie care
funcţionează la nivelul la care sunt aleşi candidaţii respectivi, cel mai târziu cu 40 de zile înainte
de data alegerilor.
La depunerea candidaturilor, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală,
organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, candidat independent trebuie să facă
dovada constituirii unui depozit, în contul Autorităţii Electorale Permanente, cu valoare de 5
salarii minime brute pe ţară pentru fiecare candidat.
Propunerile de candidaţi se fac în scris, în 4 exemplare, de către partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care participă la alegeri conform prezentului titlu, sub semnătura conducerii acestora sau a
persoanelor desemnate pentru a le semna, iar în cazul candidaţilor independenţi, pe baza listei
susţinătorilor.

27
Propunerile de candidatură trebuie să cuprindă circumscripţia electorală şi colegiul
uninominal în care candidează, numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul, locul şi
data naşterii, ocupaţia, profesia, iar în cazul alianţelor politice sau electorale, partidul care i-a
propus. Nu sunt permise candidaturi independente pentru partide politice, alianţe politice sau
electorale.
Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii, semnate
şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi declaraţia de interese ale fiecărui
candidat.
Declaraţia de acceptare a candidaturii va cuprinde circumscripţia electorală şi colegiul
uninominal în care candidează, numele, prenumele, codul numeric personal, partidul politic sau
alianţa care l-a propus, profesia, ocupaţia şi apartenenţa politică a candidatului, consimţământul
expres al acestuia de a candida pentru funcţia respectivă, precum şi precizarea că întruneşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a candida.
Toţi candidaţii născuţi înainte de data de 1 ianuarie 1976 vor da o declaraţie pe propria
răspundere, potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa la securitate ca poliţie
politică.
O persoană nu poate accepta candidatura decât pentru o singură circumscripţie electorală,
iar în cadrul acesteia, pentru un singur colegiu uninominal. Excepţie fac persoanele care
candidează fiind propuse de organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale în
conformitate art. 9 alin. (11).
Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute de art. 37 din Constituţia României, republicată, pentru a fi alese.
Înalţii funcţionari publici pot candida la alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat
numai dacă la data depunerii candidaturii le-au încetat raporturile de serviciu, în condiţiile legii.
Prin derogare de la prevederile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, funcţionarii publici de conducere pot candida la alegerile
pentru Camera Deputaţilor şi Senat cu condiţia de a se suspenda din funcţia publică pe perioada
desfăşurării campaniei electorale.
Candidaţii independenţi trebuie să fie susţinuţi de minimum 4% din numărul total al
alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează,
dar nu mai puţin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi 4.000 de alegători pentru
Senat. Susţinătorii pot fi numai cetăţeni cu drept de vot şi domiciliul în colegiul uninominal unde
candidatul independent doreşte să candideze. Un susţinător poate sprijini câte un singur candidat
pentru fiecare dintre funcţiile pentru care se organizează alegeri
Biroul electoral de circumscripţie examinează respectarea condiţiilor legale pentru ca o
persoană să poată candida, respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale listei susţinătorilor,
înregistrând candidaturile care îndeplinesc aceste condiţii sau respingând înregistrarea celor care
nu îndeplinesc condiţiile legale.
În termen de 24 de ore de la înregistrarea fiecărei candidaturi, unul dintre exemplarele
propunerii de candidatură se afişează de către biroul electoral de circumscripţie la sediul acestuia
într-un loc vizibil.
Candidaţii pot renunţa la candidatură, până la data rămânerii definitive a candidaturilor. În
acest scop, persoana în cauză va da o declaraţie pe propria răspundere, pe care o va depune la
biroul electoral de circumscripţie.
Acceptarea de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi se face, în termen
de 24 de ore de la depunere, prin decizie şi poate fi contestată de către cetăţenii cu drept de vot,

28
partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, în termen de cel mult 48 de ore de la afişarea deciziei de acceptare.
Respingerea de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi se face, în
termen de 24 de ore de la depunere, prin decizie şi poate fi contestată de către candidat sau de
către competitorii electorali care au propus candidatura respectivă, în termen de 48 de ore de la
afişarea deciziei de respingere
Contestaţiile vor cuprinde numele şi prenumele, adresa şi calitatea contestatarului, numele
şi prenumele persoanei a cărei candidatură a fost admisă sau respinsă, expunerea temeiurilor
contestaţiei, data şi semnătura contestatarului şi indicarea, dacă este cazul, a persoanei desemnate
să-l reprezinte.
Contestaţia şi cererea de recurs se depun la instanţa competentă, sub sancţiunea nulităţii.
Contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se soluţionează în termen
de 48 de ore de la înregistrare, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia
electorală. Contestaţiile înregistrate la candidaturile pentru circumscripţia electorală pentru
românii cu domiciliul în afara României se soluţionează de către Tribunalul Bucureşti. Hotărârea
dată se afişează, în mod vizibil, la sediul instanţei care a emis-o.
Împotriva hotărârii date în contestaţie se poate face recurs în termen de 24 de ore de la
pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Recursul se soluţionează în termen de 24 de ore de la
înregistrare.
Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi irevocabilă.

Buletinele de vot şi ştampilele de vot

Modelul, dimensiunile şi condiţiile de tipărire ale buletinelor de vot se stabilesc prin


hotărâre a Guvernului, în termen de 7 zile de la stabilirea datei alegerilor, la propunerea
Autorităţii Electorale Permanente şi a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
Ordinea în care se tipăresc numele candidaţilor pe buletinul de vot se stabileşte de biroul
electoral de circumscripţie, prin trageri succesive la sorţi: întâi pentru partidele politice
parlamentare şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu grup parlamentar
propriu în ambele Camere ale Parlamentului şi alianţele politice sau electorale ce cuprind cel
puţin un partid politic parlamentar, apoi pentru partidele politice neparlamentare şi alianţele
politice sau electorale dintre acestea, apoi pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale. Candidaţii independenţi se vor înscrie pe buletinul de vot, în partea finală a acestuia, în
ordinea înregistrării candidaturilor.
Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere, în număr suficient pentru a
cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină, pe care se aplică ştampila de control.
Paginile se numerotează.
În unghiul din partea stângă sus a patrulaterului se va imprima denumirea integrală a
partidului politic, alianţei politice, alianţei electorale, a organizaţiei cetăţenilor aparţinând
minorităţii naţionale sau, după caz, sintagma "candidat independent", iar în unghiul din partea
dreaptă sus se tipăreşte, după caz, semnul electoral. Numele candidatului va fi tipărit în mijlocul
patrulaterului.
Buletinele de vot se capsează.
Semnele electorale se stabilesc de către fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală sau organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri
în condiţiile prezentului titlu, cu cel puţin 60 de zile înainte de ziua alegerilor.

29
Semnele electorale trebuie comunicate Biroului Electoral Central în vederea înregistrării
şi trebuie să se deosebească clar de cele anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi
simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt încadrate. Partidele şi alianţele
politice pot întrebuinţa, ca semn electoral, semnul permanent cu care s-au înscris la Tribunalul
Bucureşti.
Semnele electorale nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului
român, ale altor state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie
partidele politice care sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând
utiliza semnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică.
Semnul electoral folosit de un partid politic, alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie
a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, înregistrate legal începând din anul 1990, îi
aparţine de drept dacă l-a folosit primul, respectiv prima, şi nu poate fi însuşit sau utilizat de alt
partid politic, alianţă politică, alianţă electorală sau organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi naţionale înregistrată ulterior, decât cu consimţământul celor cărora le-a aparţinut,
respectiv al partidelor care au alcătuit alianţa politică sau alianţa electorală iniţială.
În cazul în care acelaşi semn electoral este solicitat de mai multe partide politice, alianţe
politice, alianţe electorale, organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri în condiţiile prezentului titlu, atribuirea se va face în beneficiul partidului
politic, alianţei politice, alianţei electorale sau organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţii
naţionale care a înregistrat primul, respectiv prima, respectivul semn.
Semnele electorale nu pot fi contrare ordinii de drept.
Candidaţii independenţi nu pot folosi semne electorale.
Alianţa politică sau alianţa electorală care a participat la alegerile anterioare sub o
denumire o poate păstra numai dacă nu şi-a schimbat componenţa iniţială sau dacă niciunul dintre
partidele politice care au părăsit alianţa nu înaintează Biroului Electoral Central o adresă în care
precizează că nu este de acord ca denumirea respectivă să fie păstrată de către alianţa respectivă
în noua sa formă. De asemenea, denumirea respectivă nu poate fi utilizată de o altă alianţă
politică sau alianţă electorală.
Pe ştampilele de vot se va inscripţiona cuvântul "VOTAT", scris cu majuscule.
Buletinele de vot se predau preşedintelui biroului electoral de circumscripţie, care le va
distribui, prin intermediul primarilor, preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu
cel puţin două zile înainte de data alegerilor. Predarea şi distribuirea buletinelor se fac, în pachete
sigilate de câte 100 de bucăţi sau multiplu de 100 de bucăţi, pe bază de proces-verbal.
Câte două exemplare din buletinele de vot, vizate şi anulate de preşedintele biroului
electoral de circumscripţie, se vor afişa, cu o zi înainte de alegeri, la sediul judecătoriilor, precum
şi la sediul fiecărei secţii de votare.

Campania electorală
În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale,
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, cât şi cetăţenii cu drept de vot au
dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio discriminare, prin mitinguri, adunări,
utilizarea televiziunii, radioului, presei scrise, a mijloacelor electronice şi a celorlalte mijloace de
informare în masă.
Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii de drept.
Este interzisă organizarea acţiunilor de campanie electorală în unităţile militare.

30
Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri conform prezentului titlu şi candidaţii
independenţi au acces gratuit la serviciile publice de radio şi televiziune proporţional cu numărul
de candidaturi propuse şi rămase definitive. Fiecare societate publică de radio şi televiziune va
lua în considerare numărul de candidaturi propuse de fiecare competitor electoral în aria
geografică acoperită de postul respectiv de radio sau televiziune.
Partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri conform prezentului titlu, precum şi
candidaţii independenţi sunt obligaţi să solicite, în termen de 48 de ore de la data stabilirii zilei
votării, conducerii serviciilor publice de radio şi televiziune, acordarea timpilor de antenă.
Solicitările peste acest termen nu se iau în considerare.
Posturile private de radio şi televiziune vor practica acelaşi tarif pe emisiune şi pe unitate
de timp pentru toţi competitorii electorali care participă în alegeri, conform prezentului titlu, iar
timpii de antenă oferiţi competitorilor electorali trebuie să fie proporţionali cu cei practicaţi de
posturile publice.
Este interzisă introducerea spoturilor publicitare electorale în alte emisiuni decât cele
electorale.
Primarii sunt obligaţi ca după expirarea termenului de depunere a candidaturilor, dar până
la începerea campaniei electorale să stabilească şi să asigure prin dispoziţie locuri speciale pentru
afişajul electoral, ţinând seama de numărul competitorilor electorali care participă la alegeri.
Dispoziţia primarului se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la sediul primăriei.
Locurile speciale pentru afişaj trebuie să fie stabilite în locuri publice frecventate de
cetăţeni, astfel încât competitorii electorali să le poată folosi fără stânjenirea circulaţiei pe
drumurile publice şi a celorlalte activităţi din localităţile respective. În prealabil, primarii sunt
obligaţi să asigure înlăturarea din spaţiul public a oricăror materiale de propagandă electorală
rămase de la campaniile electorale precedente.
Utilizarea locurilor speciale pentru afişaj electoral este permisă numai pentru partidele
politice, alianţele politice, alianţele electorale, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, candidaţii independenţi care participă la alegeri în condiţiile prezentului titlu.
Este interzisă utilizarea de către partidul politic, alianţa politică, alianţa electorală,
organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri conform
prezentului titlu ori candidatul independent a locurilor speciale pentru afişaj electoral astfel încât
să împiedice folosirea acestora de către un alt partid politic, alianţă politică, alianţă electorală,
organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri ori alt candidat
independent.
Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a campaniei
electorale în circumscripţia electorală în care funcţionează, soluţionând plângerile ce le sunt
adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, unei alianţe politice, unei alianţe electorale
sau unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale care participă la alegeri
conform prezentului titlu ori a unui candidat independent de a-şi desfăşura campania electorală în
condiţiile prevăzute de prezentul titlu şi cu respectarea deontologiei electorale.

Votarea
Fiecare secţie de votare trebuie să posede un număr suficient de urne etichetate
corespunzător pentru alegerea Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului, urnă specială, cabine,
ştampile cu menţiunea «VOTAT», având în vedere numărul alegătorilor înscrişi în listele
electorale permanente şi respectarea duratei votării prevăzute în lege. Buletinul de vot introdus în

31
cealaltă urnă decât cea corespunzătoare tipului de alegere este luat în calcul dacă votul este
valabil exprimat.
Cabinele şi urnele trebuie aşezate în aceeaşi încăpere în care se află biroul preşedintelui
biroului electoral al secţiei de votare. Cabinele, urnele, ştampilele şi celelalte materiale necesare
biroului electoral al secţiei de votare se asigură de către primarii comunelor, oraşelor,
municipiilor şi ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, împreună cu prefecţii.
Materialele necesare birourilor electorale ale secţiilor de votare se predau, pe bază de
proces-verbal, de primari, preşedinţilor birourilor electorale ale secţiilor de votare cu cel puţin
două zile înainte de data alegerilor. După preluarea buletinelor de vot şi a ştampilelor,
preşedintele biroului electoral al secţiei de votare asigură păstrarea acestora în deplină siguranţă.
Formularele şi celelalte imprimate necesare votării se predau biroului electoral al secţiei
de votare pe bază de borderou de predare-primire, cuprinzând felul şi numărul de exemplare din
fiecare imprimat.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, împreună cu membrii acestuia, trebuie
să fie prezenţi la sediul secţiei de votare, în ajunul zilei alegerilor, la ora 18,00, fiind obligat să
dispună măsurile necesare pentru asigurarea ordinii şi corectitudinii operaţiunilor de votare.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare dispune îndepărtarea materialelor de
propagandă electorală de orice tip din şi de pe clădirea sediului secţiei de votare.
În ziua alegerilor, activitatea biroului electoral al secţiei de votare începe la ora 6,00.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, în prezenţa celorlalţi membri şi, după caz, a
persoanelor acreditate, verifică urnele, listele electorale, buletinele de vot şi ştampilele,
consemnând, în procesul-verbal prevăzut la art. 45, numărul persoanelor înscrise în copiile
listelor electorale permanente, numărul buletinelor de vot separat pentru Camera Deputaţilor şi
Senat, precum şi numărul ştampilelor cu menţiunea «VOTAT». După încheierea acestei operaţii
închide şi sigilează urnele, aplicând ştampila de control a secţiei de votare
Preşedintele va dispune fixarea posturilor de pază în jurul localului de vot.
Preşedintele este obligat să asigure aplicarea ştampilei de control şi pe ultima pagină a
fiecărui buletin de vot.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare este obligat să ia măsurile necesare
pentru ca alegerile să decurgă în bune condiţii. Atribuţiile acestuia, în această privinţă, se întind şi
în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot,
precum şi pe străzi şi în pieţe publice până la o distanţă de 500 m.
Pentru menţinerea ordinii, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare va avea la
dispoziţie mijloacele de ordine necesare, asigurate de primar şi de prefect, împreună cu
reprezentanţii Ministerului internelor şi Reformei Administrative.
În afară de membrii biroului electoral al secţiei de votare, de candidaţi şi de delegaţii şi
observatorii acreditaţi, nicio altă persoană nu poate staţiona în locurile publice din zona de votare
sau în localul de vot mai mult decât timpul necesar pentru votare.
Pe durata votării se interzice membrilor birourilor electorale şi persoanelor acreditate să
poarte ecusoane, insigne sau alte însemne de propagandă electorală.
Votarea începe la ora 7,00 şi are loc până la ora 21,00, când secţia de votare se închide. Pe
uşa secţiei de votare se vor afişa orele între care se desfăşoară procesul de votare.
Accesul alegătorilor în sala de vot are loc în serii corespunzătoare numărului cabinelor.
Fiecare alegător prezintă cartea de alegător şi actul de identitate biroului electoral al secţiei de
votare. Biroul electoral al secţiei de votare verifică dacă alegătorul este înscris în copia de pe lista
electorală permanentă, după care alegătorul semnează în listă la poziţia destinată acestuia. În baza
semnăturii în copia de pe lista electorală permanentă, preşedintele sau un membru al biroului

32
electoral al secţiei de votare îi încredinţează alegătorului buletinul de vot şi ştampila cu
menţiunea «VOTAT» pe care acesta o va aplica pe buletinul de vot. Dacă un alegător se prezintă
cu duplicatul cărţii de alegător, biroul electoral al secţiei de votare face o menţiune privind acest
fapt în copia de pe lista electorală permanentă.
Alegătorii care ridică cartea de alegător de la secţia de votare vor semna de primire în
procesul-verbal întocmit la predarea de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor
a cărţilor de alegător neridicate.
Alegătorii vor vota separat în cabine închise, aplicând ştampila care poartă menţiunea
"VOTAT" înăuntrul patrulaterului care cuprinde numele şi prenumele candidatului pe care îl
votează.
Ştampila cu menţiunea "VOTAT" trebuie astfel dimensionată încât să fie mai mică decât
patrulaterul.
După ce au votat, alegătorii vor îndoi buletinele, astfel ca pagina netipărită care poartă
ştampila de control să rămână în afară, şi le vor introduce în urnă, având grijă să nu se deschidă.
Îndoirea greşită a buletinului nu atrage nulitatea acestuia.
La cererea alegătorului, în cazul în care acesta a aplicat greşit ştampila cu menţiunea
"VOTAT", dar nu a introdus buletinul în urnă, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare
îi poate elibera, numai o singură dată, un nou buletin, reţinând şi anulând buletinul de vot iniţial
şi făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal al operaţiunilor de votare.
Ştampila încredinţată pentru votare se restituie preşedintelui sau acelor membri ai biroului
electoral al secţiei de votare desemnaţi de acesta, după care preşedintele sau acel membru ova
aplica pe cartea de alegător în locul corespunzător numărului de scrutin.
Preşedintele poate lua măsuri ca staţionarea unui alegător în cabina de votare să nu se
prelungească nejustificat.
Candidaţii şi oricare alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei care se prezintă
la vot. În acest caz, identitatea se stabileşte de preşedintele biroului electoral al secţiei de votare
prin orice mijloace legale.
În cazul în care contestaţia este întemeiată, preşedintele biroului electoral al secţiei de
votare va opri de la votare pe alegătorul contestat, va consemna faptul într-un proces-verbal şi va
sesiza această situaţie autorităţilor competente.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate suspenda votarea pentru motive
temeinice.
În timpul suspendării, urnele de votare, ştampilele, buletinele de vot şi celelalte
documente şi materiale ale biroului electoral al secţiei de votare vor rămâne sub pază permanentă,
în timpul suspendării nu pot părăsi sala de votare mai mult de jumătate din numărul membrilor
biroului electoral al secţiei de votare în acelaşi timp.
Candidaţii şi persoanele acreditate care asistă la votare în condiţiile prezentului titlu nu
pot fi obligate să părăsească sala de votare în acest timp.
Prezenţa oricărei persoane în cabinele de vot, în afara celei care votează, este interzisă.
Alegătorul care, din motive temeinice, constatate de preşedintele biroului electoral al
secţiei de votare, nu poate să voteze singur are dreptul să cheme în cabina de votare un însoţitor
ales de el, pentru a-l ajuta. Acesta nu poate fi din rândul observatorilor sau membrilor biroului
electoral al secţiei de votare.
La ora 21,00 preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea încheiată şi
dispune închiderea secţiei de votare.

Observarea alegerilor

33
În afara membrilor birourilor electorale şi a candidaţilor, la toate operaţiunile din secţiile de
votare, cât şi la toate operaţiunile efectuate de birourile electorale la toate nivelele pot asista:
a)observatori interni acreditaţi;
b)reprezentanţi acreditaţi ai unor organizaţii străine;
c)reprezentanţi acreditaţi ai presei scrise, radioului şi televiziunii, români şi străini.
Pot fi acreditaţi, ca observatori interni, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale
care au ca obiect principal de activitate apărarea democraţiei şi a drepturilor omului, care sunt
legal constituite cu cel puţin 6 luni înainte de data desfăşurării alegerilor şi în ale căror organe de
conducere nu se află niciun membru al vreunui partid politic sau organizaţie a cetăţenilor
aparţinând unei minorităţi naţionale. Persoanele desemnate de aceste organizaţii ca observatori nu
pot fi membri ai vreunui partid politic sau ai vreunei organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi naţionale care participă în alegeri conform prezentului titlu.
Acreditarea reprezentanţilor presei scrise, radioului şi televiziunilor din România se face
de către Autoritatea Electorală Permanentă. Contestaţia privind acreditarea sau respingerea
solicitării de acreditare se soluţionează de Curtea de Apel Bucureşti în termen de două zile de la
înregistrare. Hotărârea dată este definitivă şi irevocabilă.
Acreditarea reprezentanţilor presei, radioului şi posturilor de televiziune străine, precum
şi a reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale cu activitate în domeniul democraţiei şi al
drepturilor omului care solicită acest lucru se face de către Autoritatea Electorală Permanentă, la
propunerea Ministerului Afacerilor Externe.
Persoanele acreditate pot asista la operaţiunile electorale în ziua votării, începând cu ora
6,00 şi terminând cu momentul încheierii şi semnării, de către membrii biroului electoral al
secţiei de votare, a procesului-verbal de constatare a rezultatelor votării în secţia respectivă,
numai dacă prezintă actul de acreditare. Acestea nu pot interveni în niciun mod în organizarea şi
desfăşurarea alegerilor, având numai dreptul de a sesiza în scris preşedintele biroului electoral în
cazul constatării unei neregularităţi. Orice act de propagandă pentru sau împotriva unui partid
politic, alianţă politică, alianţă electorală sau organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi
naţionale care participă la alegeri conform prezentului titlu ori candidat independent sau
încercarea de a influenţa opţiunea alegătorului, precum şi încălcarea în orice mod a actului de
acreditare atrag aplicarea sancţiunilor legale, suspendarea acreditării de către biroul electoral care
a constatat abaterea, iar în ziua votării, îndepărtarea imediată a persoanei respective din secţia de
votare.

Numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor


La toate operaţiunile ce ţin de numărarea voturilor participă membrii birourilor electorale
ale secţiilor de votare şi pot asista candidaţii şi persoanele acreditate în condiţiile prezentului titlu.
După încheierea votării, preşedintele, în prezenţa membrilor biroului electoral al secţiei de
votare, anulează buletinele de vot rămase neîntrebuinţate.
Se consemnează distinct, în procesele-verbale pentru fiecare tip de alegere, numărul
buletinelor de vot anulate.
Se numără toţi alegătorii din listele electorale permanente şi suplimentare care au
participat la vot şi se consemnează numărul lor în rubricile corespunzătoare din procesele-
verbale. Se îndosariază listele electorale suplimentare în ordinea întocmirii lor.
Pentru fiecare tip de alegere se adună buletinele de vot utilizate aşa cum rezultă din listele
de alegător cu buletinele de vot neutilizate şi anulate. Suma acestora, care trebuie să corespundă
cu numărul de buletine primite în cadrul secţiei de votare, se consemnează în procesul-verbal. În
cazul în care suma lor este alta decât numărul de buletine de vot primite, se precizează în

34
procesul-verbal motivul pentru care apare eroarea, luându-se în considerare şi întâmpinările şi
contestaţiile adresate biroului electoral al secţiei de votare.
În cazul în care suma nu se verifică, membrii biroului electoral al secţiei de votare pot
avea opinii separate. Acestea se consemnează în procesul-verbal.
După aceste operaţiuni, se procedează la deschiderea urnelor. Deschiderea urnelor se face
în mod succesiv. Următoarea urnă se deschide numai după ce se efectuează numărătoarea
buletinelor de vot şi se consemnează rezultatele în procesul-verbal de la urna anterioară.
Preşedintele va citi, cu voce tare, la deschiderea fiecărui buletin, numele şi prenumele
candidatului votat şi va arăta buletinul de vot celor prezenţi.
Pe formularul tipizat elaborat de Autoritatea Electorală Permanentă, unul dintre membrii
biroului electoral asistat de cel puţin încă un membru al acestuia consemnează opţiunea ce rezultă
prin citirea fiecărui buletin de vot.
Fiecare buletin de vot citit şi consemnat în formular este aşezat de către preşedinte, ajutat
de ceilalţi membri ai biroului electoral, într-un pachet separat pentru fiecare partid politic, alianţă
politică, alianţă electorală, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi candidat
independent.
Pentru buletinele de vot nule, voturi albe, precum şi pentru cele contestate se fac pachete
separate.
Sunt nule buletinele de vot care nu poartă ştampila de control a biroului electoral al secţiei
de votare, buletinele de vot având alt model decât cel legal aprobat sau la care ştampila este
aplicată pe mai multe patrulatere ori în afara acestora. Aceste buletine de vot nu intră în calculul
voturilor valabil exprimate.
În cazul în care există buletine de vot pentru care există opinii diferite privind
valabilitatea votului, acesta va fi atribuit unui candidat sau va fi considerat nul în funcţie de
părerea majorităţii membrilor biroului electoral al secţiei de votare.
Sunt voturi albe buletinele care nu au aplicată ştampila "VOTAT". Aceste buletine nu
intră în calculul voturilor valabil exprimate.
Rezultatul se consemnează în câte un tabel separat şi se încheie în două exemplare
originale, câte un proces-verbal.
Lipsa semnăturilor unor membri ai biroului electoral al secţiei de votare nu influenţează
asupra valabilităţii procesului-verbal. Preşedintele va menţiona motivele care au împiedicat
semnarea.
Fiecare membru al biroului electoral al secţiei de votare are dreptul de a obţine o copie a
procesului-verbal, semnată de către preşedintele secţiei de votare, sau de către locţiitorul acestuia,
după caz, şi de către ceilalţi membri ai biroului.
În timpul operaţiunilor de votare şi de deschidere a urnelor se pot face întâmpinări şi
contestaţii cu privire la aceste operaţiuni. Acestea se soluţionează pe loc de către preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare.
Contestaţiile se prezintă preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare. Ele se
formulează în scris în două exemplare, din care unul, semnat şi ştampilat de preşedinte, rămâne la
contestator.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare hotărăşte, de îndată, asupra
contestaţiilor a căror rezolvare nu suferă întârziere.
Separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat se întocmeşte câte un dosar care cuprinde:
procesul-verbal, în două exemplare originale, contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale
biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de vot nule şi cele contestate, formularele tipizate
care au fost folosite la calculul rezultatelor, precum şi listele electorale utilizate în cadrul secţiei

35
de votare, îndosariate pe tipuri de liste. Dosarele, sigilate şi ştampilate, însoţite de listele
electorale utilizate la secţia de votare respectivă se înaintează biroului electoral de circumscripţie,
respectiv oficiului electoral, în cel mult 24 de ore de la încheierea votării, de către preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare, cu pază militară şi însoţit, la cerere, de reprezentanţii
partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale din biroul electoral al secţiei de votare, candidaţii sau persoanele
acreditate conform prezentului titlu.
Preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare vor preda dosarele întocmite la:
a) sediul circumscripţiilor electorale, în cazul secţiilor de votare organizate pe teritoriul judeţelor;
b) sediul oficiului electoral de sector pe raza căruia şi-au desfăşurat activitatea, în cazul secţiilor
de votare organizate în municipiul Bucureşti;
c) sediul misiunilor diplomatice şi al consulatelor României din ţara în care au fost organizate
Biroul electoral de circumscripţie centralizează informaţiile cu privire la voturile
exprimate în întreaga circumscripţie electorală, pentru fiecare tip de alegere.
Birourile electorale de circumscripţie la nivel judeţean şi biroul electoral al
circumscripţiei electorale pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării,
respectiv oficiile electorale din municipiul Bucureşti întocmesc, după caz, următoarele procese-
verbale pentru fiecare tip de alegere:
a) câte un proces-verbal pentru fiecare colegiu uninominal înfiinţat pe raza circumscripţiei
electorale, respectiv a oficiului electoral de sector;
b) un proces-verbal privind centralizarea voturilor şi constatarea rezultatului alegerilor, pe
competitori electorali, la nivelul circumscripţiei electorale, respectiv al oficiului electoral de
sector.

Constatarea rezultatelor alegerilor


După primirea proceselor-verbale încheiate de birourile electorale ale circumscripţiilor
electorale, potrivit art. 46, Biroul Electoral Central stabileşte partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care îndeplinesc
pragul electoral, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat. Pragul electoral reprezintă
numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară sau de
colegii uninominale în care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale
sau ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au obţinut cel mai mare număr
de voturi valabil exprimate, calculat după cum urmează:
a) pentru Camera Deputaţilor, 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate circumscripţiile
electorale, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale;
b) pentru Senat, 5% din totalul voturilor valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale,
pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale;
c) pentru Camera Deputaţilor şi Senat, prin îndeplinirea cumulativă a condiţiei obţinerii a 6
colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a 3 colegii uninominale pentru Senat, în care
candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale se situează pe primul loc, în ordinea numărului de voturi
valabil exprimate, chiar dacă acestea nu au îndeplinit condiţiile prevăzute la lit. a) sau b);
d) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% prevăzut la lit. a) şi b) se
adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate în toate
circumscripţiile electorale şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un

36
procent din voturile valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, fără a se putea depăşi
10% din aceste voturi.
Pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu au îndeplinit
condiţiile prevăzute de lege şi care au dreptul conform legii la reprezentare în Camera Deputaţilor
se stabileşte un coeficient electoral la nivel naţional reprezentând numărul mediu de voturi valabil
exprimate necesare pentru alegerea unui deputat, pentru a determina acele organizaţii ale
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care pot avea reprezentanţi în Camera Deputaţilor.
Coeficientul electoral la nivel naţional se stabileşte prin împărţirea numărului total de
voturi valabil exprimate pentru alegerea Camerei Deputaţilor din toate circumscripţiile electorale,
obţinute de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele
politice, alianţele electorale, la numărul total de colegii uninominale constituite pentru alegerea
Camerei Deputaţilor. Are dreptul la reprezentare organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţii
naţionale care a obţinut cel puţin 10% din coeficientul electoral. Se declară ales acel reprezentant
al organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr de
voturi.
Rezultatul operaţiunilor prevăzute anterior, calculat ca parte întreagă nerotunjită, se
transmite de către Biroul Electoral Central, pe bază de proces-verbal, fiecăruia dintre birourile
electorale de circumscripţie
După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire la partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care întrunesc şi care nu întrunesc pragul electoral potrivit art. 47 alin. (2), birourile electorale de
circumscripţie procedează la prima etapă de repartizare pe competitor electoral a mandatelor de
deputat, respectiv de senator, la nivel de circumscripţie electorală.
Biroul electoral de circumscripţie stabileşte, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru
Senat, coeficientul electoral al circumscripţiei electorale, determinat ca partea întreagă nerotunjită
rezultată prin împărţirea numărului de voturi valabil exprimate pentru toţi competitorii electorali
care întrunesc condiţia privind pragul electoral, inclusiv voturile valabil exprimate pentru
candidaţii independenţi care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul
uninominal unde au candidat, la numărul de deputaţi, respectiv de senatori ce urmează să fie aleşi
în acea circumscripţie electorală.
Pentru fiecare competitor electoral se împarte numărul total de voturi valabil exprimate
obţinut prin însumarea voturilor valabil exprimate în favoarea tuturor candidaţilor săi din
colegiile uninominale de pe raza circumscripţiei electorale la coeficientul electoral, reţinându-se
partea întreagă, nerotunjită, a catului. Rezultatul obţinut reprezintă numărul de mandate
repartizate de biroul electoral de circumscripţie competitorului electoral la nivelul circumscripţiei
electorale în prima etapă de repartizare a mandatelor. Candidaţilor independenţi li se atribuie câte
un mandat de către biroul electoral de circumscripţie dacă au obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate în colegiul uninominal în care au candidat.
Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute de
competitorii electorali ce întrunesc condiţia prevăzută la art. 47 alin. (2), precum şi mandatele ce
nu au putut fi repartizate de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta Biroului
Electoral Central, pentru a fi repartizate centralizat în a doua etapă, la nivel naţional.
Biroul Electoral Central însumează, pe întreaga ţară, separat pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat, voturile neutilizate şi pe cele inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei
electorale din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau
alianţă electorală care întruneşte condiţia prevăzută la art. 47 alin. (2) – referitoare la pragul
electoral; numărul voturilor astfel obţinute de fiecare partid politic, alianţă politică şi alianţă

37
electorală se împarte la 1, 2, 3, 4 etc, făcându-se atâtea operaţii de împărţire câte mandate nu au
putut fi repartizate la nivelul circumscripţiilor electorale; caturile rezultate din împărţire, calculate
cu 8 zecimale, indiferent de competitorul electoral de la care provin, se clasifică în ordine
descrescătoare, până la concurenţa numărului de mandate nerepartizate; cel mai mic dintre aceste
caturi constituie coeficientul electoral pe ţară pentru deputaţi şi, separat, pentru senatori; fiecărui
competitor electoral care a întrunit condiţia prevăzută la art. 47 alin. (2) i se repartizează atâtea
mandate de deputaţi sau, după caz, de senatori, de câte ori coeficientul electoral pe ţară se
cuprinde în numărul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul politic, alianţa politică sau
alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea pe ţară a voturilor neutilizate şi a celor
inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale (partea întreagă nerotunjită).
Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale se face de Biroul
Electoral Central, după cum urmează:
a) pentru fiecare partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală care întruneşte condiţia
prevăzută la art. 47 alin. (2), se împarte numărul voturilor neutilizate şi al celor inferioare
coeficientului electoral al circumscripţiei electorale, din fiecare circumscripţie electorală, la
numărul total al acestor voturi valabil exprimate pentru acel partid politic, acea alianţă politică
sau alianţă electorală, rămase neutilizate la nivel naţional. Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare
circumscripţie electorală se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite partidului politic, alianţei
politice sau alianţei electorale. Datele obţinute, calculate cu 8 zecimale, se ordonează
descrescător la nivelul ţării şi separat descrescător în cadrul fiecărei circumscripţii electorale. La
două valori egale departajarea se face şi în funcţie de numărul total de voturi valabil exprimate şi
numărul total al voturilor neutilizate sau inferioare coeficientului electoral la nivel de
circumscripţie electorală. Pentru fiecare circumscripţie electorală se iau în calcul primele partide
politice, alianţe politice sau alianţe electorale, în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în
circumscripţia electorală respectivă. Ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartitorul
acelei circumscripţii electorale. În continuare, se procedează la repartizarea mandatelor pe
circumscripţii electorale în ordinea partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale,
precum şi a circumscripţiilor electorale din lista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista
ordonată pe ţară se împarte la repartitorul circumscripţiei electorale de la care provine, rezultând
numărul de mandate ce îi revin în circumscripţia electorală respectivă. În continuare, se
procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată pe ţară. În situaţia în care s-a epuizat
numărul de mandate cuvenite unui partid politic, unei alianţe politice sau unei alianţe electorale
ori dintr-o circumscripţie electorală, operaţiunea se continuă fără acestea. Dacă numărul din lista
ordonată pe ţară este mai mic decât repartitorul de circumscripţie electorală, se acordă un mandat;
b) în cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din aplicarea
prevederilor lit. a), Biroul Electoral Central are în vedere circumscripţia electorală în care partidul
politic, alianţa politică sau alianţa electorală are cel mai mare număr de candidaţi, iar dacă si
astfel au rămas mandate nerepartizate pe circumscripţii electorale, circumscripţia electorală în
care partidul politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă are cele mai multe voturi
neutilizate ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie;
c) dacă după aplicarea prevederilor lit. a) şi b) au mai rămas mandate nedesfăşurate pe
circumscripţii electorale, Biroul Electoral Central ie stabileşte pe baza acordului partidelor
politice, alianţelor politice sau alianţelor electorale cărora li se cuvin aceste mandate, potrivit alin.
(4)- Pentru fiecare competitor electoral se împarte numărul total de voturi valabil exprimate
obţinut prin însumarea voturilor valabil exprimate în favoarea tuturor candidaţilor săi din
colegiile uninominale de pe raza circumscripţiei electorale la coeficientul electoral, reţinându-se
partea întreagă, nerotunjită, a catului. Rezultatul obţinut reprezintă numărul de mandate

38
repartizate de biroul electoral de circumscripţie competitorului electoral la nivelul circumscripţiei
electorale în prima etapă de repartizare a mandatelor. Candidaţilor independenţi li se atribuie câte
un mandat de către biroul electoral de circumscripţie dacă au obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate în colegiul uninominal în care au candidat -, iar în lipsa unui acord, prin tragere la
sorţi, în termen de 24 de ore de la încheierea operaţiunilor anterioare
Alocarea pe colegii uninominale şi atribuirea de mandate candidaţilor se fac de către
biroul electoral de circumscripţie, avându-se în vedere numai competitorii electorali care au
întrunit pragul electoral prevăzut la art. 47 alin. (2), în mod distinct pentru Camera Deputaţilor şi
pentru Senat.
În fiecare colegiu uninominal pentru Camera Deputaţilor, respectiv Senat, se atribuie un
singur mandat de deputat, respectiv de senator.
Atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se face în două etape, la nivelul colegiilor
uninominale şi la nivelul fiecărei circumscripţii electorale.
În prima etapă, la nivelul colegiilor uninominale, se atribuie un mandat candidaţilor care
aparţin unui competitor electoral ce a întrunit pragul electoral potrivit art. 47 alin. (2) şi care au
obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat.
În cea de a doua etapă, de alocare pe colegii şi atribuire de mandate competitorilor
electorali care au întrunit pragul electoral, biroul electoral de circumscripţie va întocmi, separat
pentru Camera Deputaţilor şi Senat, o listă ordonată cu toţi candidaţii cărora nu li s-au atribuit
mandate în prima etapă, dispuşi în ordinea descrescătoare a raporturilor dintre voturile valabil
exprimate obţinute în colegiile uninominale în care au candidat şi coeficientul electoral al
circumscripţiei electorale respective, calculate până la a opta zecimală inclusiv.
Departajarea între 2 sau mai mulţi candidaţi care au obţinut rezultate identice în urma
operaţiunilor efectuate conform prevederilor anterioare se face pe baza voturilor valabil
exprimate sau, în caz de egalitate, în funcţie de poziţiile înregistrate la nivelul secţiilor de votare
Dacă pentru un competitor electoral numărul de mandate atribuite potrivit prevederilor
anterioare este mai mare sau egal cu numărul de mandate repartizate competitorului electoral
respectiv în acea circumscripţie electorală, calculat potrivit celor de mai sus, acestuia nu i se va
mai aloca niciun mandat în etapa a doua prevăzută, acesta reţinând mandatele atribuite potrivit
prevederilor.
Pentru fiecare competitor electoral care a întrunit pragul electoral potrivit prevederilor art.
47 alin. (2), din numărul de mandate repartizat în acea circumscripţie electorală, calculat potrivit
prevederilor de mai sus, se scade numărul de mandate atribuite la nivelul colegiilor uninominale,
rezultatul reprezentând numărul de mandate de atribuit fiecărui competitor electoral la nivelul
circumscripţiei electorale în cea de a doua etapă de atribuire şi alocare de mandate. Numărul de
mandate rezultat pentru fiecare competitor electoral se alocă pentru candidaţii acestora în ordine
descrescătoare în funcţie de clasarea în lista mai sus. În cazul în care următorul candidat căruia
urmează să i se atribuie mandat din lista ordonată aparţine unui competitor electoral care a
epuizat numărul de mandate la care are dreptul în acea circumscripţie electorală sau dacă în
colegiul uninominal în care acesta a candidat deja s-a atribuit un mandat, se va proceda la
trecerea la următorul candidat din lista ordonată, până la atribuirea tuturor mandatelor.
În cazul în care, în urma atribuirii de mandate în cele două etape potrivit prevederilor
anterioare, unuia sau mai multor competitori electorali care au întrunit pragul electoral potrivit
prevederilor art. 47 alin. (2) nu li s-a atribuit numărul de mandate la care au dreptul în acea
circumscripţie electorală, acestora li se vor atribui atâtea mandate până la concurenţa cu acest
număr. Mandatele se alocă suplimentar candidaţilor competitorilor electorali respectivi cei mai
bine plasaţi în lista ordonată cărora nu li s-a alocat mandat, în colegiul uninominal în care au

39
candidat, prin excepţie, prin creşterea corespunzătoare a numărului de mandate din circumscripţia
electorală respectivă.
Alegerile parţiale se desfăşoară într-un singur tur, cel mai bine clasat candidat urmând a fi
declarat câştigător.

Publicarea rezultatelor alegerilor


În fiecare circumscripţie electorală, biroul electoral de circumscripţie aduce la cunoştinţă
publică rezultatele preliminare ale alegerilor cel puţin o dată la 24 de ore, înainte de a obţine
procesele-verbale şi rezultatele votării de la toate birourile electorale care funcţionează la nivele
inferioare nivelului său.
După obţinerea rezultatelor votării de la toate birourile electorale ale secţiilor de votare,
biroul electoral de circumscripţie aduce la cunoştinţă publică rezultatele alegerilor.
În termen de 48 de ore de la primirea rezultatelor finale de la toate birourile electorale de
circumscripţie, Biroul Electoral Central încheie câte un proces-verbal separat pentru Camera
Deputaţilor şi, respectiv, pentru Senat, cuprinzând, pe întreaga ţară:
1. numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale;
2. numărul alegătorilor care s-au prezentat la urne - total;
3. gradul de participare la vot - %; pct. 3 = (pct. 2: pct. 1) x 100
4. numărul voturilor valabil exprimate - total;
5. numărul voturilor nule - total;
6. numărul voturilor albe - total;
7. numărul mandatelor atribuite - total;
8. gruparea mandatelor şi a voturilor valabil exprimate atribuite pe partide politice, organizaţii ale
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţe politice, alianţe electorale, inclusiv
candidaţi independenţi;
9. repartizarea pe ţară a mandatelor cu desfăşurarea acestora pe circumscripţii electorale şi colegii
electorale;
10. organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care, deşi au participat la alegeri,
nu au obţinut niciun mandat de deputat sau senator, cărora li se cuvine câte un mandat de deputat
potrivit art. 9; numele şi prenumele candidatului care a întrunit cel mai mare număr de voturi.
(22) Procesul-verbal se semnează de către preşedinte, de locţiitorul acestuia şi de ceilalţi membri
ai Biroului Electoral Central în prezenţa cărora s-a întocmit şi se înaintează Camerei Deputaţilor
şi Senatului în vederea validării mandatelor, împreună cu dosarele întocmite de birourile
electorale de circumscripţie. Lipsa semnăturii unor membri ai biroului nu are influenţă asupra
valabilităţii procesului-verbal şi a alegerilor. Preşedintele menţionează motivele care au
împiedicat semnarea.
Biroul Electoral Central publică rezultatele alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial al
României, Partea I, în termen util.

Autoritatea Electorală Permanentă

În scopul asigurării condiţiilor logistice necesare aplicării întocmai a dispoziţiilor legale


privitoare la exercitarea dreptului de vot, precum şi a condiţiilor corespunzătoare pentru buna
desfăşurare a operaţiunilor electorale, funcţionează Autoritatea Electorală Permanentă.
Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă autonomă cu
personalitate juridică şi cu competenţă generală, care asigură aplicarea unitară, în intervalul dintre
două perioade electorale, a dispoziţiilor legale privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor sau a

40
altor consultări cu caracter naţional sau local. Autoritatea Electorală Permanentă urmăreşte şi
sprijină dotarea secţiilor de votare cu logistica necesară, precum şi realizarea operaţiunilor
specifice în intervalul dintre două perioade electorale.
Perioada electorală este intervalul de timp care începe la data aducerii la cunoştinţă
publică a zilei alegerilor şi se încheie odată cu comunicarea oficială a rezultatului scrutinului.
Perioada electorală cuprinde intervalul de timp dintre data aducerii la cunoştinţă publică a zilei
alegerilor şi data începerii campaniei electorale, campania electorală, desfăşurarea efectivă a
votării, numărarea şi centralizarea voturilor, stabilirea rezultatului votării, atribuirea mandatelor şi
publicarea rezultatului alegerilor în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Autoritatea Electorală Permanentă este condusă de un preşedinte, cu rang de ministru,
ajutat de 2 vicepreşedinţi cu rang de secretar de stat.
Preşedintele este numit prin hotărâre adoptată în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului, la propunerea grupurilor parlamentare, dintre personalităţile cu pregătire şi experienţă
în domeniul juridic sau administrativ. Este numit preşedinte candidatul care întruneşte
majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor.
Preşedintele este ajutat de 2 vicepreşedinţi cu rang de secretar de stat, unul numit de
Preşedintele României, iar celălalt de primul-ministru.
Preşedintele şi vicepreşedinţii nu pot fi membri ai unui partid politic.
Mandatul preşedintelui şi mandatele vicepreşedinţilor Autorităţii Electorale Permanente
sunt de câte 8 ani şi pot fi reînnoite o singură dată.
Mandatul preşedintelui sau vicepreşedinţilor încetează în următoarele situaţii:
a)expirarea mandatului;
b)demisie;
c)revocare;
d)deces.
Preşedintele şi vicepreşedinţii pot fi revocaţi din funcţie, pentru motive temeinice, de
către autorităţile care i-au numit.
Autoritatea Electorală Permanentă, cu avizul Ministerului Economiei şi Finanţelor, îşi
aprobă proiectul de buget propriu, înaintea dezbaterii bugetului de stat, şi îl înaintează Guvernului
în vederea includerii lui în bugetul de stat. Includerea cheltuielilor de capital în bugetul propriu se
face cu consultarea Guvernului.
Preşedintele Autorităţii Electorale Permanente este ordonator principal de credite. În
îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, preşedintele emite ordine.
Autoritatea Electorală Permanentă are un secretar general numit de primul-ministru pe
bază de concurs, în condiţiile legii.
În lipsa preşedintelui, atribuţiile acestuia sunt îndeplinite de unul dintre vicepreşedinţi
stabilit prin ordin.
Autoritatea Electorală Permanentă exercită următoarele atribuţii principale în intervalul
dintre două perioade electorale:
a)elaborează propuneri privitoare la asigurarea logisticii necesare desfăşurării alegerilor, pe care
le transmite spre însuşire Guvernului şi autorităţilor administraţiei publice locale, şi urmăreşte
modul de îndeplinire a propunerilor;
b)urmăreşte modul de stabilire a localurilor secţiilor de votare şi a sediilor birourilor electorale;
c)urmăreşte şi asigură realizarea din timp a dotărilor specifice secţiilor de votare: urne şi cabine
tipizate, ştampile, tuşiere, recipiente pentru transportul buletinelor de vot şi altele asemenea;
controlează modul de păstrare a acestora între perioadele electorale;

41
d)urmăreşte modul de asigurare a fondurilor necesare realizării eşalonate, din timp, a logisticii
necesare desfăşurării procesului electoral;
e)elaborează sisteme de protecţie a secţiilor de votare, a buletinelor de vot şi a celorlalte
documente şi materiale specifice perioadei electorale;
f)monitorizează şi controlează modul de întocmire şi actualizare a listelor electorale permanente
şi de păstrare a registrelor cuprinzând listele electorale permanente, precum şi modul de efectuare
a comunicărilor prevăzute de lege şi de operare a acestora, la timp, în listele electorale;
g)urmăreşte modul de întocmire şi eliberare a cărţilor de alegător, în concordanţă cu listele
electorale permanente;
h)urmăreşte şi controlează modul de asigurare a concordanţei dintre conţinutul listelor electorale
permanente existente la primării şi exemplarul aflat la judecătorii;
i)asigură, în limita competenţelor sale, aplicarea unitară a dispoziţiilor legale referitoare la
organizarea alegerilor;
j)elaborează studii şi propuneri vizând îmbunătăţirea sistemului electoral, pe care le dă
publicităţii şi le prezintă autorităţilor publice, partidelor politice, precum şi organizaţiilor
neguvernamentale interesate;
k)prezintă Parlamentului, în maximum 3 luni de la încheierea alegerilor pentru Camera
Deputaţilor şi Senat, pentru Preşedintele României şi pentru autorităţile administraţiei publice
locale sau a unui referendum naţional, un raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor,
respectiva referendumului, cuprinzând referiri la participarea la scrutin, modul de desfăşurare a
acestuia, abaterile şi neajunsurile, inclusiv de ordin legislativ, constatate şi rezultatul consultării.
Raportul se dă publicităţii sub forma unei Cărţi Albe;
l)elaborează materiale şi programe de informare şi instruire a alegătorilor asupra sistemului
electoral românesc şi asupra respectării deontologiei electorale şi asigură popularizarea acestora;
m)elaborează programe specifice de instruire în materie electorală, pentru primarii şi secretarii
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi pentru persoanele care pot deveni membri ai
birourilor electorale, organizează desfăşurarea acestor programe, împreună cu Institutul Naţional
de Administraţie şi cu filialele regionale;
n)elaborează programe şi stabileşte reguli unitare privind exercitarea votului de către persoanele
neştiutoare de carte sau cu handicap şi asigură popularizarea acestora;
o)elaborează proiectul bugetului propriu, care se aprobă prin legea bugetului de stat;
p)întocmeşte lista cu personalul de specialitate atestat de Institutul Naţional de Statistică, care
participă la centralizarea, prelucrarea datelor şi constatarea rezultatelor alegerilor;
q)sprijină constituirea bazei materiale specifice sistemului informaţional la nivel naţional, necesar
stabilirii rezultatelor alegerilor;
r)organizează licitaţii în vederea selecţionării programelor de calculator care urmează a fi
utilizate de Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării;
s)elaborează şi supune Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul internelor şi Reformei
Administrative, calendarul acţiunilor din cuprinsul perioadei electorale;
ş)elaborează şi supune Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative, proiectele de hotărâri specifice bunei organizări şi desfăşurări a alegerilor;
t)elaborează proiecte de acte normative pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului
electoral românesc, pe care le supune Guvernului spre analiză şi exercitare a dreptului de
iniţiativă legislativă;
ţ)prezintă Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Economiei şi Finanţelor şi
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, proiectul hotărârii Guvernului privind

42
aprobarea cheltuielilor necesare pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor; hotărârea se aprobă
în termen de cel mult 5 zile de la aducerea la cunoştinţă publică a zilei alegerilor;
u)certifică spre neschimbare, cu 10 zile înainte de data alegerilor, programele de calculator
selecţionate în urma licitaţiei organizate potrivit prevederilor legale în vigoare şi le pune la
dispoziţie partidelor înscrise în competiţia electorală, la cererea acestora;
v)ţine evidenţa comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti în care
sunt vacante posturile de primar sau în care au fost dizolvate consiliile locale şi face propuneri
Guvernului pentru stabilirea datei de organizare şi desfăşurare a noilor alegeri;
x)sprijină organizarea şi desfăşurarea alegerilor parţiale.
Autoritatea Electorală Permanentă prezintă Parlamentului anual un raport asupra
activităţii sale.
Autoritatea Electorală Permanentă îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Autoritatea Electorală Permanentă adoptă decizii, hotărâri
şi instrucţiuni, care se semnează de preşedinte şi se contrasemnează de vicepreşedinţi. Hotărârile
Autorităţii Electorale Permanente se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt
obligatorii pentru toate organismele şi autorităţile cu atribuţii electorale.

43
III. PARLAMENTUL

A. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI

Parlamentul este o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe
corpuri sau camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membrii (senatori sau deputaţi)
cărora poporul le deleagă exerciţiul drepturilor lui naturale şi inalienabile de a-şi exprima
juridic voinţa prin emiterea legilor.
Parlamentul are un loc şi un rol deosebit în sistemul statal întrucât prin el se exercită
puterea poporului iar funcţiile sale sunt specifice conducerii statale şi anume funcţii de conducere
şi funcţii deliberative.
Studierea acestor funcţii presupune o clasificare pe criteriul conţinutului acestora, mai
exact a atribuţiilor parlamentului şi din acest punct de vedere distingem:

1. Funcţia legislativă este cea mai importantă împuternicire a parlamentului

În explicarea acesteia ne vom referi la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la


sensul de act normativ emis de parlament conform art. 61 din Constituţie potrivit căruia
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
În practică parlamentul nu exercită singur această funcţie, el împărţind-o cu executivul, cu
propriile comisii şi cu electoratul – prin intermediul referendumului.
Potrivit art. 73 din Constituţie domeniul rezervat legii, în care numai parlamentul se poate
pronunţa se împarte în trei categorii de legi şi anume: legile constituţionale, legile organice şi
legile ordinare.

2. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi


juridice

Exercitând prerogativele conducerii statale care îi sunt delegate de popor, parlamentul poate
decide în problemele cele mai importante.
În acest sens îi revin parlamentului: adoptarea bugetului naţional, aprobarea programului
guvernului, declararea mobilizării totale sau parţiale, reglementarea alegerilor, reglementarea
organizării şi desfăşurării referendumului, reglementarea cetăţeniei, stabilirea sistemului general
al taxelor şi impozitelor, emisiunea de monedă, etc.

3. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale

Este o funcţie complexă iar exercitarea unor astfel de atribuţii diferă de la un stat la altul.
În România, conform Constituţiei Parlamentul poate suspenda din funcţie Preşedintele României,
acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului, poate retrage încrederea
acordată Guvernului, etc. Senatul numeşte Avocatul Poporului, trei judecători la Curtea
Constituţională, etc.

44
4. Controlul parlamentar

Controlul parlamentar este necesar deoarece parlamentul, ca organ reprezentativ al poporului


trebuie să constate direct şi deplin cum sunt aplicate şi respectate Constituţia şi legile şi cum
autorităţile statale îşi realizează rolul pe care îl au în societate.
Controlul parlamentar este în principiu un control deplin în sensul că el se exercită asupra întregii
activităţi potrivit legilor, având dreptul de a anula actele ilegale, de a revoca organe de stat şi
înalţi funcţionari. Controlul se exercită însă diferenţiat în funcţie atât de natura activităţii
controlate cât şi de poziţia în sistem a autorităţii de stat controlate. El se exercită fie direct, de
către întregul parlament, fie de una dintre camerele sale, fie prin alte mijloace şi exemplificăm în
acest sens obligaţia Guvernului de a prezenta informaţiile şi documentele solicitate.
Formele prin care se exercită controlul sunt:

a. prin dări de seamă, rapoarte, mesaje, programe prezentate parlamentului;


b. prin comisiile parlamentare – care pot fi comisii de anchetă sau comisii speciale şi care au
deseori puteri judiciare în sensul de a cita martori care au obligaţia să se prezinte la audieri;
c. prin întrebări (care pot fi formulate oral sau în scris) şi interpelări numai în formă scrisă,
formulate de parlamentari adresate diferitelor instituţii şi autorităţi ale statului;
d. prin dreptul parlamentarilor de a cere şi obţine informaţii;
e. prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor;
f. prin avocatul poporului.

Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în România
şi este reglementată în art. 58-60 din Constituţie.
Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele executive pe care legea le obligă să-
i asigure sprijinul necesar.
Avocatul poporului este o persoană independentă numită de către Parlament pe o perioadă de 5
ani, îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate, răspunde numai în
faţa parlamentului şi are obligaţia de a-i prezenta rapoarte în care poate face recomandări privind
legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor publice.

5. Conducerea în politica externă a parlamentului se manifestă prin importantele atribuţii care îi


revin şi anume: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale, declararea stării de război,
decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare.

6. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa

a. Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor


b. Adoptarea regulamentului de funcţionare
c. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului
d. Stabilirea bugetului propriu
e. Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor

45
B. STRUCTURA PARLAMENTULUi
Parlamentele existente astăzi sunt formate dintr-o singură cameră – denumite parlamente
cu structură unicamerală sau din două sau mai multe adunări denumite parlamente cu structură
bicamerală sau multicamerală.
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat dar fără ca între ele să
existe o conexitate rigidă.
În cazul parlamentelor bicamerale cele două camere pot avea competenţă identică sau
diferită iar din analiza sistemelor existente se conturează trei ipoteze sub care se poate prezenta
cea de-a doua cameră:
- camera aristocratică – apărută ca reuniuni ale vasalilor regelui – Camera Lorzilor în
Anglia;
- camera federală – corespunde structurii federale a statului reprezentând interesele satelor
membre;
- camera democratică – apărută pentru o echilibrare a puterilor.

În literatura de specialitate s-au exprimat rezerve şi critici în legătură cu apariţia celei de a


doua camere democratice susţinându-se că este ilogică faţă de faptul că naţiunea este unitară cu o
voinţă indivizibilă în esenţa ei, că poate crea blocaje şi încetineală în adoptarea legilor şi chiar
conflicte constituţionale.
Susţinătorii acestui sistem argumentează însă că existenţa celei de a doua camere
reprezintă o garanţie solidă a faptului că parlamentul nu se va îndepărta de la mandatul dat de
popor iar legile au parte de o dezbatere mai largă şi ajung să exprime mai plenar voinţa
electoratului.
În România ne află în prezenţa unui bicameralism nediferenţiat în sensul că Parlamentul
este format din doua camere, ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat.

C. ORGANIZAREA INTERNĂ A PARLAMENTULUI

Camerele parlamentului sunt organisme colegiale cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi


decid numai în plen, în sesiuni.
Pentru o mai bună organizare a muncii se organizează formaţiuni restrânse de lucru care
sunt: birouri, comitete, comisii, grupuri, etc. care îşi desfăşoară activitatea potrivit regulamentului
fiecărei camere.
Întrucât orice parlament este format din majoritatea parlamentară şi minoritate, denumită adeseori
opoziţie, se pune problema de a găsi reguli şi proceduri care să împiedice dominaţia majorităţii şi
să protejeze minoritatea parlamentară în ideea ca pluralismul politic să-şi găsească exprimarea. În
acest sens se constituie:

a. Grupurile politice parlamentare

Constituirea grupurilor parlamentare este o facultate şi nu o obligaţie şi de aceea deputaţii şi


senatorii au posibilitatea de a se înscrie sau nu într-un grup parlamentar.
În România grupurile parlamentare se organizează separat pentru Senat cu cel puţin 7
membrii şi Camera Deputaţilor din cel puţin 10 membrii, fiecare grup alegându-şi un preşedinte
şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Dintre atribuţiile şi drepturile grupurilor parlamentare
amintim:
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere;

46
- pot propune membrii în Comisia de mediere;
- pot cere modificarea ordinii de zi;
- pot prezenta amendamente, etc.

a. Birourile şi comitetele

Birourile, denumite uneori permanente sunt organe interne ale camerelor parlamentare formate
din deputaţi, respectiv senatori aleşi pe durata unei sesiuni parlamentare sau a întregii legislaturi
şi au ca atribuţii privind buna desfăşurare a lucrărilor camerelor.
În România fiecare cameră îşi alege câte un birou permanent în care preşedinţii sunt aleşi
pe întreaga durată a mandatelor în timp ce ceilalţi membrii numai pe durata fiecărei sesiuni.
Preşedintele camerei este şi preşedintele biroului permanent ales prin vot secret din care mai fac
parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori (la Senat numai 2 chestori).

Dintre atribuţiile birourilor permanente enumerăm:


- propun camerelor data începerii şi încheierii sesiunilor parlamentare;
- solicită convocarea sesiunilor extraordinare
- primesc şi distribuie proiectele şi propunerile de legi;
- conduc şi controlează serviciile camerei;
- întocmesc proiectele ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru.

În cazul parlamentelor bicamerale uneori cele două camere lucrează în şedinţe comune în
asemenea cazuri constituindu-se comitetul parlamentului cu regulament propriu de funcţionare.

b. Comisiile parlamentare

Şi acestea sunt organisme interne de lucru ale parlamentului iar prin funcţiile lor privind
atribuţiile legislative şi de control sunt organisme esenţiale ale muncii parlamentare.
Comisiile parlamentare sunt de mai multe categorii şi anume permanente – alese pe toată
durata mandatului, temporare – alese pe o scrută perioadă de timp şi comune.
Comisiile permanente au un rol deosebit în activitatea parlamentului, specializate pe
domenii de activitate (economie, finanţe, apărare, sănătate, etc.) având atribuţii de studiere,
avizare şi control. Ele avizează proiectele de legi şi propunerile legislative, precum şi
amendamentele, efectuează anchete parlamentare, dezbat şi hotărăsc asupra altor probleme
trimise de Biroul permanent.
Organizarea comisiilor permanente este cuprinsă în detaliu în regulamentele celor două
camere.
Fiecare parlamentar trebuie să facă parte din cel puţin o comisie permanentă. După
desemnarea membrilor fiecare comisie, în prima şedinţă îşi alege Biroul comisiei format din
preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari care va organiza activitatea comisiei.
Alte comisii care mai pot funcţiona, potrivit regulamentelor sunt: comisii temporare,
comisii speciale, comisii comune sau mixte, comisii de anchetă, comisii de mediere, etc.

D. FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

47
1. Mandatul sau legislatura reprezintă durata de timp pentru care parlamentarii au
fost aleşi şi diferă de la un stat la altul, în România mandatul fiind, potrivit Constituţiei de 4 ani
cu posibilitatea prelungirii în situaţiile speciale prevăzute de Constituţie.
2. Sesiunea parlamentară – reprezintă durata periodică în care parlamentul îşi
desfăşoară activitatea.
Sesiunile pot fi ordinare – în care camerele sunt obligate conform legii să se întrunească şi sesiuni
extraordinare care se pot organiza, ori de câte ori este nevoie, înafara sesiunilor ordinare.
În România sesiunile ordinare sunt două pe an, prima începând în luna februarie şi
neputând depăşi sfârşitul lunii iunie iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii decembrie.
3. Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor în care parlamentul hotărăşte şedinţă
secretă şi pot fi separate (a fiecărei cameră) sau comune. Prezidarea şedinţelor se face de
preşedintele camerei sau în lipsa acestuia de unul dintre vicepreşedinţi iar în cazul şedinţelor
comune alternativ de fiecare dintre preşedinţii fiecărei camere.

4. Sistemul de vot

Asupra problemelor dezbătute camerele parlamentului decid prin vot care poate fi deschis sau
secret.
Votul se exprimă prin buletine, bile sau electronic.
Sistemul de vot în parlament a cunoscut, sub presiunea cetăţenilor o anumită evoluţie, de
la votul secret la votul deschis, prima formă mai subzistând în cazul alegerilor în funcţii.
Tendinţa populară a coincis şi cu maturizarea partidelor politice care au început să prefere
tehnica votului deschis care permite un control asupra opţiunilor parlamentarilor iar guvernul
poate avea o imagine clară a susţinerii de care se bucură în rândul majorităţii parlamentare al
cărei exponent este.

E. DEPUTAŢII ŞI SENATORII

Membrii parlamentului poartă de regulă denumirea de deputaţi sau senatori şi sunt aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând însă şi alte modalităţi de desemnare. De
exemplu, în Constituţia României se stabileşte că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au
dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile stabilite prin legea electorală.
Cât priveşte senatorii ei pot fi aleşi, de drept sau numiţi.
Precizări se impun în cazul senatorilor de drept care se regăsesc în acele sisteme constituţionale
care stabilesc că anumite persoane (de regulă foşti primi-miniştrii, preşedinţi ai academiei, şefi ai
cultelor religioase, etc.) fac parte din senat în temeiul calităţii lor. Senatorii numiţi au fost
consacraţi prin unele constituţii de exemplu Constituţia română din 1938 ei fiind desemnaţi de
rege.
Senatorii aleşi reprezintă însă regula în virtutea principiului că ei sunt cei care îi reprezintă pe
cetăţeni.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata mandatului şi intră în exercitarea funcţiilor de la data
alegerilor sub rezerva validării acestora.
Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese, în caz
de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate sau de deces.

48
Drepturi şi obligaţii

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor ar putea fi clasificate în funcţie de conţinutul


lor, de timpul în care pot sau trebuie să fie exercitate, de actul normativ care le prevede, etc.
Principalele drepturi şi obligaţii sunt:
- de a participa la întreaga activitate a parlamentului şi camerei din care face parte, de a
participa la şedinţele plenului, grupurilor şi comisiilor parlamentare, de a iniţia proiecte
legislative;
- de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri adoptate de parlament;
- de a pune întrebări şi a adresa interpelări;
- de a cere informaţiile necesare de la autorităţile şi instituţiile publice;
- de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii
- de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea transportului;
- de a li se acorda concedii în condiţiile Regulamentului camerei.

Incompatibilităţi şi imunităţi

Prin constituţie se stabilesc o serie de incompatibilităţi cum ar fi aceea că funcţia de senator nu


este compatibilă cu altă funcţie publică de autoritate cu excepţia celei de membru a Guvernului.
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legi organice în special pentru evitarea corupţiei şi a
conflictului de interese.
Imunitatea parlamentarului urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor urmăriri
judiciare abuzive şi şicanatorii.
Există două categorii de imunităţi parlamentare, prima caracterizată prin inexistenţa
răspunderii care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de
exercitarea mandatului – respectiv discursuri, opinii, mod de vot, etc., iar a doua categorie se mai
numeşte a inviolabilităţilor şi cuprinde reguli speciale privind percheziţia, reţinerea, arestarea şi
trimiterea în judecată a parlamentarilor în cazul în care aceştia sunt învinuiţi de infracţiuni de
drept comun.
În articolul 72 din Constituţie se detaliază condiţiile şi normele procedurale care
guvernează în România urmărirea penală a parlamentarilor.

Răspundere şi sancţiuni

În cazul în care parlamentarii nu-şi îndeplinesc obligaţiile ei pot fi sancţionaţi cu:


avertisment, chemare la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala de şedinţă, interzicerea
participării la lucrări pe maxim 15 zile, excluderea temporară.

F. ACTELE PARLAMENTULUI

Actele parlamentului pot avea caracter exclusiv politic, care, deşi cuprind şi o
manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte sociale, ele cuprind numai afirmaţii de
principiu sau luări de atitudine lipsite de efect juridic imediat dar se bucură de influenţă asupra
opiniei publice. Astfel de acte cu caracter exclusiv politic sunt: declaraţia, mesajul şi apelul.
Celelalte acte ale parlamentului pot fi clasificate în două categorii şi anume acte cu
caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ).

49
În prima categorie intră legile, regulamentele camerelor şi unele hotărâri. În a doua
categorie intră numai moţiunile şi hotărârile care cuprind manifestări de voinţă în scopul
stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte dinainte determinate.

1. Regulamentele Parlamentare

Sunt acte normative şi sunt supuse obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial. Fiecare cameră îşi
adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare iar parlamentul, în plen, cu votul
majorităţii membrilor adoptă un regulament al şedinţelor comune.
Regulamentele sunt supuse în integralitate controlului de constituţionalitate la sesizarea
preşedinţilor celor două camere.
În România Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr.45 şi 46 din anul 1994
fiind declarate ca neconstituţionale prevederi din regulamente care prevedeau drepturi şi obligaţii
ce ţin de statutul parlamentarilor, reţinându-se că regulamentele pot cuprinde reguli de procedură
care să permită punerea în aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale dar nu le pot modifica
în ceea ce priveşte conţinutul şi domeniul de reglementare.
De asemenea prin decizia nr.601/14.11.2005 Curtea Constituţională s-a pronunţat cu
privire la neconstituţionalitatea unora dintre articolele Regulamentul Senatului iar prin decizia
602 din aceeaşi dată cu privire la unele dintre articolele Regulamentului Camerei Deputaţilor,
astfel cum fuseseră modificate de către cele două camere.

2. Hotărârile, ca act juridic al parlamentului

Hotărârile parlamentului pot avea caracter normativ dar şi caracter nenormativ.


Delimitarea dintre legi şi hotărâri, ca acte ale parlamentului se face după criterii de
conţinut şi procedură de adoptare.
Din punct de vedere al conţinutului vom observa că în timp ce toate legile au conţinut
normativ, hotărârile pot fi şi cu caracter nenormativ. În al doilea rând normele cuprinse în
hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor.
Sub aspect procedural se constată că pentru adoptarea hotărârilor nu sunt aplicabile
regulile cu privire la iniţiativa legislativă, nu există obligaţia examinării şi avizării lor de alte
organisme şi se semnează de către preşedintele Camerei. De asemenea în sistemele parlamentare
bicamerale hotărârile pot fi emise şi de o singură cameră.
Camerele au adoptat hotărâri privind: componenţa grupurilor parlamentare, demisia
parlamentarilor, validarea mandatelor, ridicarea imunităţii parlamentare, aprobarea unor delegaţii
ale parlamentului, etc.

3. Moţiunile

Termenul de moţiune este în general utilizat în privinţa unor hotărâri ale parlamentului prin care
se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.
Când sunt acte juridice ele privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de guvern în
virtutea atribuţiei de a-i controla activitatea.
Moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din C României poate fi iniţiată de cel puţin
¼ din numărul total de senatori şi deputaţi şi se comunică Guvernului la data depunerii. Ea se
dezbate în şedinţa comună a celor două camere.

50
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai
pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia situaţiei în care Guvernul îşi
asumă răspunderea.
În temeiul art. 114 guvernul poate să-şi asume răspunderea în faţa parlamentului reunit în
şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege. Dacă în termen de 3 zile de la prezentarea acesteia se introduce o moţiune de cenzură şi este
votată, Guvernul este demis. Dacă Guvernul nu a fost demis proiectul de lege se consideră
adoptat fără a mai fi dezbătut în cele camere şi devine obligatoriu.
Moţiunea de cenzură reflectă în fapt raporturile dintre Parlament şi Guvern semnificând
acordarea, menţinerea sau retragerea încrederii acordată executivului.

4. Alte acte emise de structurile parlamentului sunt: decizii ale camerelor (pentru
convocarea în sesiune a camerelor, pentru asigurarea conducerii pe perioada lipsei preşedintelui
camerei, etc.), avize şi rapoarte ale comisiilor permanente.

5. Legea – ca act juridic al parlamentului fiind cea mai importantă dintre atribuţiile parlamentului
o vom trata într-un curs distinct.

Legea ca act juridic al Parlamentului


Cea mai importantă atribuţie a Parlamentului este legiferarea. Această activitate este supusă unor
normelor constituţionale şi legale care reglementează traseul legii din momentul exercitării
dreptului de iniţiativă legislativă şi până la publicarea legii în Monitorul Oficial al României,
norme ce formează conţinutul procedurii legislative parlamentare.
În mod obişnuit termenul de lege este folosit în două accepţiuni, o accepţiune largă “lato
sensu” care exprimă generic orice act normativ şi o accepţiune restrânsă “stricto sensu” care
desemnează actul juridic al parlamentului ca autoritate legiuitoare.
Distincţia ştiinţifică se impune atunci când urmărim stabilirea ierarhiei izvoarelor de
drept, când facem delimitări între actele juridice ale altor autorităţi publice şi ale parlamentului
precum şi când dorim să explicăm supremaţia legii care priveşte numai legea ca act juridic al
parlamentului.
De regulă, în definirea legii, se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului
normativ care reprezintă criteriul material şi procedura de adoptare care reprezintă criteriul
formal.
Vom defini deci legea, în accepţiunea sa restrânsă, ca fiind „actul juridic al
parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite
şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi mai importante”.
Din această definiţie identificăm organul emitent şi anume parlamentul, legea fiind actul
juridic exclusiv al parlamentului, unicul organ legiuitor.
Caracterul unic rezultă din faptul că parlamentul este singurul organ de stat ales de către
toţi cetăţenii ţării prin vot direct, universal, egal şi secret. Nici un alt organ de stat nu poate
adopta legi întrucât numai parlamentul îmbracă voinţa poporului dându-i caracter de voinţă de
stat.
Legea trebuie de asemenea perfect armonizată cu litera şi spiritul Constituţiei, aflându-se
într-un raport de conformitate cu aceasta iar celelalte acte normative trebuie să fie conforme legii.

51
În ceea ce priveşte procedura de adoptare aceasta este prestabilită chiar prin Constituţie şi
ea trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct asupra modului cum parlamentul
îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebi funcţia legislativă.
Definiţia cuprinde însă referiri şi la conţinutul legii, la identificarea domeniului de
reglementare rezervat numai legii.
În Constituţia României art.73 reglementează domeniul rezervat legii, adică acele relaţii sociale
considerate cele mai generale şi importante şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare, cu precizarea că legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
Prin aliniatul 3, astfel cum a fost modificat prin legea de revizuire a Constituţiei sunt
enumerate domeniile de reglementare rezervate legii organice dintre care exemplificăm:
a. sistemul electoral;
b. organizarea, funcţionarea şi funcţionarea partidelor politice;
c. organizarea şi desfăşurarea referendumului;
d. organizarea Guvernului şi a Consiliului Superior de Apărare a Ţării;
e. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
f. statutul funcţionarilor publici;
g. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
h. regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii;
i. celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.(t), etc. - de
învăţat pt. examen

În ceea ce priveşte legile ordinare Constituţia nu nominalizează domeniul de reglementare


rezervat legii, lăsând Parlamentului aprecierea.

CLASIFICAREA LEGILOR

Clasificarea legilor astfel cum sunt definite în art.73 din Constituţie în legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare se realizează atât pe criteriul conţinutului reglementărilor dar şi pe al
procedurilor de adoptare.

1. Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte constituţia iar sub aspectul
conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.
Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor
fiecărei Camere, fiind definitivate numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel
mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.
2. Legile organice – şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei camere.
3. Legile ordinare – reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă iar
procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

SUPREMAŢIA LEGII
Supremaţia legii se defineşte ca fiind acea caracteristică potrivit căreia normele pe care legea le
stabileşte nu trebuie să corespundă nici unei alte norme în afară de cele constituţionale iar
celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punct de vedere al
eficacităţii lor juridice (Tudor Drăganu).

52
Supremaţia legii este un principiu constituţional ce exprimă acea calitate de a fi superioară
juridic, tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional.
Studierea supremaţiei legii se face în general având în vedere că în conceptul de lege este
inclusă şi Constituţia întrucât şi ea este o lege dar o lege fundamentală.
Celelalte acte juridice se elaborează în baza legii dar se raportează permanent la
Constituţie, legea trebuind să fie conformă cu aceasta.
Consecinţele juridice ale supremaţiei legii sunt cele privind: elaborarea legii, cele privind
modificare, suspendarea şi abrogarea legii şi cele privind conformitatea legii cu celelalte acte
emise de organele statului.

PROCEDURA LEGISLATIVĂ PARLAMENTARĂ cuprinde următoarele etape:

- iniţiativa legislativă,
- examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor
permanente,
- includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei
competente să o dezbată,
- dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei competente
- votarea proiectului de lege în plenul Camerei,
- întoarcerea legii la Camera care are competenţă decizională în condiţiile art. 75 al.4 şi 5 din
Constituţie
- semnarea legii de către preşedinţii Camerelor
- promulgarea legii
- publicarea legii în M.O.

În continuare vom prezenta a câteva aspecte mai importante:


a. Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă cuprinde posibilitatea
de a propune proiecte sau propuneri de legi corelate cu obligaţia parlamentului de a examina,
dezbate şi a se pronunţa asupra acestora.
Art.74 din Constituţie reglementează că subiecţii apţi să deţină iniţiativa legislativă sunt
Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii în condiţiile stabilite– învăţaţi din Constituţie -.
Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin proiecte de legi iar în cazul deputaţilor,
senatorilor şi cetăţenilor se exprimă prin propuneri legislative dar în forma cerută pentru
proiectele de legi.
Iniţiativa legislativă cuprinde nu numai înaintarea proiectelor şi propunerilor legislative ci
şi examinarea şi avizarea acestora de către unele organe statale anterior sesizării parlamentului.
Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca
primă Cameră sesizată. – a se învăţa pentru examen art. 75 din Constituţie revizuită.

b. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare


Înainte de a se pronunţa plenul Camerei, proiectul sau propunerea legislativă este supus
examinării şi avizării de către comisiile parlamentare.
Acestea pot propune adoptarea, eventual cu amendamente sau respingerea, dar nu pot
propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori. Punctul de vedere al comisiilor
parlamentare nu obligă nici parlamentul şi nici pe iniţiator, asupra proiectul hotărând numai

53
parlamentul în afară de situaţia în care iniţiatorul îşi retrage proiectul în condiţiile prevăzute de
lege.

c. Includerea propunerii pe ordinea de zi a şedinţei camerei parlamentare se decide de


camera parlamentară ea fiind chemată să decidă şi asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi
examinate în sesiunile sale.

d. Dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor parlamentului se face mai întâi la


prima Cameră sesizată care se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi
complexe termenul este de 60 zile. Dacă termenul a fost depăşit proiectul de lege sau propunerea
legislativă se consideră adoptate tacit.
După adoptare sau respingere de către prima cameră sesizată, proiectul sau propunerea
legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

e. Promulgarea legii şi intrarea în vigoare


După semnarea de către preşedintele camerei care atestă astfel că procedura de elaborare a legilor
a fost respectată, legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea de face în
termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea sau dacă legea a fost supusă controlului de
neconstituţionalitate promulgarea se face în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii după
reexaminare sau de le primirea decizie Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul oficial şi intră în vigoare în 3 zile de la data publicării sau
la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

f. Alte reguli constituţionale privind elaborare legii

Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de elaborare a legii cunoaşte anumite
nuanţări.
- Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative în procedură de urgenţă.
Parlamentul poate adopta din proprie iniţiativă sau la iniţiativa Guvernului proiecte de legi în
procedură de urgenţă stabilită prin regulamentele Camerelor. Urgenţa priveşte numai dezbaterea
şi votarea legii în cele două camere, nepunându-se în discuţie succesiunea şi obligativitatea
constituţională a etapelor de elaborare a legilor.
- Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 113-114 din Constituţie. Dacă
Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis prin intermediul
moţiunii de cenzură proiectul se consideră adoptat.
- Conform prevederilor art. 65 al.2 cele două Camere îşi desfăşoară lucrările în
şedinţe comune pentru – de învăţat din Constituţie pentru examen.

g. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Întrucât procedura de elaborare a legii exprimă faptul că legea exprimă voinţa poporului suveran,
valorificând poziţia supremă a legii în sistemul de drept, în mod firesc şi procedurile de
modificare, suspendare şi abrogare trebuie să pună în valoare supremaţia acesteia.

54
În acest sens modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot prin lege,
adoptată prin votul parlamentarilor. În aceasta îşi găseşte aplicaţie marele principiu al simetriei
actelor juridice.

Conformitatea legilor cu Constituţia şi a celorlalte acte emise de către organele statului cu


legea

Datorită deosebirilor de conţinut şi formă detaliate mai sus Constituţia are o putere
juridică superioară legilor.
În raport însă cu celelalte acte emise de organele statului legea îşi manifestă supremaţia.
În ce priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii condiţia de
conformitate cu legea este indiscutabilă.
Actele puterii judecătoreşti sunt acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au un caracter
individual dar trebuie emise în baza legii.
Controlul conformităţii actelor juridice este garantat prin îndatorirea respectării legii, prin
controlul constituţionalităţii legilor şi actelor normative şi prin controlul legalităţii.

55
IV. PUTEREA EXECUTIVĂ. GUVERNUL. ŞEFUL DE STAT

În cadrul puterilor statutului puterea executivă se distinge prin conţinut şi trăsături


specifice, aceasta mai fiind denumită “autoritate administrativă” sau “administraţie de stat”.
Toate aceste denumiri exprimă unul şi acelaşi lucru şi anume funcţia şi organele statului
care implică organizarea executării şi executarea în concret a legilor.

I. STRUCTURA EXECUTIVULUI

Pentru dreptul constituţional prezintă interes următoarele structuri executive: şeful de stat,
guvernul, ministerele şi organele administraţiei publice locale.

a. Şeful statului uneori denumit şeful executivului este de regulă un monarh sau un
preşedinte şi prezintă trăsături, are atribuţii şi puteri diferite în funcţie de forma de guvernământ.
b. Guvernul este consacrat în diferite constituţii sub denumiri cum ar fi Cabinet,
Consiliu de Miniştri,care depind de sistemul constituţional. El este format din două componente
şi anume şeful guvernului şi miniştrii şi secretari de stat.
În Constituţia României la art.102 al.3 se prevede că Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Şeful guvernului se prezintă la rândul său sub denumiri diferite cum ar fi prim-ministru,
preşedinte, existând situaţii în care şeful statului cumulează şi funcţia de şef al puterii executive
cum este cazul SUA. În alte sisteme constituţionale există distincţii între şeful statului şi şeful
guvernului, primul depăşind prin atribuţiile pe care le are deseori sfera executivului, încadrându-
se în autorităţile reprezentative ale statului. Ministerele şi celelalte organe centrale ale
administraţiei publice execută legile în domeniile lor de activitate şi se subordonează guvernului.
c. Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ teritoriale, cunoscând o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele
executive superioare, în condiţiile de autonomie stabilite prin lege, dar şi o subordonare pe
orizontală faţă de organele alese prin vot de cetăţeni.

II. RAPORTURILE LEGISLATIV-EXECUTIV

1. Rolul legislativului în formarea executivului

Puterea legislativă are oriunde în lume un anumit rol în formarea executivului care diferă
de la un sistem constituţional la altul fiind în directă legătură cu forma de guvernământ şi
structura executivului.
Dacă şeful executivului este şeful de stat, în forma de guvernământ monarhică (unde de
regulă monarhia este ereditară) intervenţia parlamentului este rară şi nesemnificativă. În cazul
republicii prezidenţiale şeful statului fiind ales de către cetăţeni prin vot universal şi direct, rolul
parlamentului este redus doar la depunerea jurământului şi preluarea funcţiei. În ceea ce priveşte
republica parlamentară, şeful statului este ales de parlament rolul acestuia fiind decisiv.
De regulă ceilalţi membrii ai guvernului sunt desemnaţi de şeful executivului sau sunt
prezentaţi parlamentului spre aprobare pe baza propunerii primului-ministru.
Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate el are nevoie de aprobarea
componenţei şi a programului de guvernare prin intermediul investiturii acordate de parlament în
virtutea dreptului legitim al acestuia de a fi ales de către cetăţeni prin vot universal şi direct.

56
Investitura trebuie să preceadă actului de numire şi să se manifeste fie explicit, prin aprobare
directă, fie implicit printr-un consimţământ tacit.
În România, potrivit Constituţiei preşedintele statului desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care deţine majoritatea absolută în
parlament sau, dacă o asemenea majoritate nu există, după consultarea partidelor reprezentate în
parlament.
În termen de 10 zile de la desemnare candidatul acesta va cere votul de încredere la
parlamentului asupra programului de guvernare şi a întregii liste a guvernului. Dezbaterea va
avea loc în şedinţă comună a celor două camere iar Votul de încredere se acordă cu votul
majorităţii deputaţilor şi al senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de parlament
Preşedintele României numeşte Guvernul. Tot preşedintele are dreptul să revoce şi să numească
la propunerea primului-ministru pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului.

2. Raporturile legislativ-executiv în ceea ce priveşte activitatea acestora

În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor iar participarea la


actul guvernării este complexă, nuanţată şi interactivă.
În literatura de specialitate se afirmă în ultima perioadă că rolul organelor executive este
acela de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja negocieri, de a sancţiona încălcări, de a
reglementa problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.
Din punct de vedere tehnic guvernele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi în funcţii,
iar din punct de vedere politic ei sunt de regulă lideri ai partidului majoritar. Pe de altă parte
membrii executivului dispun şi de mijloace administrative, financiare şi de forţa publică
indispensabilă executării legilor.
Pentru a analiza raportul dintre executiv şi legislativ vom enumera câteva dintre
modalităţile prin care cele două puteri se influenţează reciproc.

a. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin mai multe


căi:

- puterea legislativă stabileşte legile pe care executivul trebuie să le execute;


- parlamentul aprobă programul de guvernare al executivului, neaprobarea conducând de regulă
la demisia guvernului;
- parlamentul aprobă delegarea legislativă, abilitând guvernul să emită pe anumite perioade să
emită norme juridice în domenii rezervate legii – vezi art. 115 din Constituţie;
- parlamentul controlează activitatea guvernului.

b. Intervenţia executivului în activitatea legislativului se exercită:

- cu prilejul iniţiativei legislative. Potrivit statisticilor aproape 90% dintre legile adoptate de
parlament au la origine iniţiativa legislativă a Guvernului;
- cu prilejul promulgării legilor – care aparţine şefului statului. În unele state şeful statului are
drept de veto, putând practic bloca o lege;
- cu prilejul referendumului, în multe state organizarea acestuia fiind în sarcina guvernului.

57
3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive

Practica statelor a evidenţiat trei soluţii distincte şi anume: incompatibilitatea celor două
funcţii (ex. SUA şi Franţa), cumularea celor două funcţii (ex. Australia, Japonia) şi un al treilea
sistem în care miniştrii nu sunt obligaţi să fie parlamentari dar trebuie să îndeplinească condiţiile
de eligibilitate (ex. Liechtenstein). În România cele două funcţii sunt compatibile.

4. Creşterea rolului executivului

În prezent în sistemele pluraliste de guvernământ asistăm la o tendinţă constantă de


creştere a rolului executivului în raport cu legislativul. Această tendinţă îşi găseşte justificarea în
rolul hotărâtor al partidelor politice care au adus la putere acel guvern care să le îndeplinească
platforma electorală, desigur împreună cu parlamentul.
De altfel această tendinţă este practic instituţionalizată, în unele state şeful de stat fiind şi
şeful executivului, este ales prin vot de către cetăţeni primind astfel o legitimitate egală cu a
parlamentului ex. SUA.
Creşterea rolului executivului se mai exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor atribuţii
legislative mai ales prin procedura legislaţiei delegate ex. Franţa şi România
De asemenea importanţa crescândă a sectoarelor de apărare, economie, afaceri externe, în
care parlamentele pot face puţine lucruri duc evident la sporirea rolului executivului.

Şeful de stat. Guvernul

Istoria şefului de stat îşi are originea în istoria lumii şi a sistemelor statale, colectivităţile
umane organizate recunoscând dintotdeauna un şef.
Instituţia şefului de stat a cunoscut cum era firesc o permanentă evoluţie care a vizat
puterea, structurile, împuternicirile, protocoalele, etc.
Şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale iar cei care
au ocupat cea mai înaltă demnitate în stat s-au numit sau se numesc regi, principi, emiri, împăraţi,
preşedinţi.
În explicarea instituţiei şefului de stat trebuie pornit de la constatarea că sistemele
constituţionale diferă între ele şi prin viziunea asupra puterii. În timp ce unele sisteme se bazează
pe teoria unicităţii puterii altele se întemeiază pe teoria separaţiei/echilibrului puterilor în stat.
În prima categorie şeful statului este inclus alături de parlament în categoria organelor
puterii de stat în timp ce, în statele organizate pe baza principiului separaţiei puterilor, sistemul
statal este construit pe cele trei mari puteri şi anume puterea legiuitoare, puterea executivă şi
puterea judecătorească, şeful statului fiind de regulă inclus în cadrul puterii executive.
Instituţia şefului statului trebuie explicată şi prin locul pe care îl ocupă în structura executivului,
loc care exprimă de fapt relaţia constituţională dintre popor, parlament şi şeful de stat.
În statele cu regimuri prezidenţiale pure, executivul este format dintr-un organ statal unic,
adeseori un preşedinte, care îşi legitimează împuternicirile pe votul universal fiind ajutat în
atribuţiile guvernării de o echipă formată din funcţionari.
Un al doilea grup de state se caracterizează prin faptul că puterea executivă este formată
din două organe de stat şi anume şeful de stat şi guvern, situaţie legată din dezvoltarea regimului

58
parlamentar din Anglia unde atribuţiile coroanei au slăbit progresiv crescând corelativ puterea
cabinetului.
În unele ţări funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite prezidii,
consilii de stat sau consilii prezidenţiale cum a fost şi cazul României în perioada 1947-1974.
Tot un exemplu de regim colegial considerat unic, este regimul elveţian.

1. Atribuţiile şefului de stat

Împuternicirile şefului de stat sunt diferite de la stat la stat şi depind de foarte mulţi factori
cum ar fi structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata
mandatelor, garanţiile constituţionale, modul de desemnare a şefului de stat, etc.
În Franţa preşedintele veghează la respectarea Constituţiei, fiind garantul independenţei
naţionale, a integrităţii teritoriului, a respectării acordurilor comunităţii şi al tratatelor precum şi
al independenţei autorităţilor judiciare. El numeşte şi revocă pe primul ministru iar la propunerea
acestuia ceilalţi miniştrii, promulgă legile în termen de 15 zile, poate supune referendumului
anumite proiecte de legi, acreditează ambasadorii, acordă graţierea, etc.
Se consideră că preşedintele Franţei are trei funcţii şi anume funcţia de reprezentare,
funcţia de apărare şi funcţia de arbitraj.
În SUA, republică prezidenţială, preşedintele este considerat organ al administraţiei de
stat. În decursul istoriei a avut loc un proces permanent de întărire a rolului preşedintelui în
sistemul american, astăzi unii considerând că deţinătorul funcţiei de preşedinte al SUA este cel
mai puternic om din lume.
În Suedia şeful statului nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu
desemnează şi nu revocă miniştrii, funcţiile sale fiind eminamente de ordin ceremonial.

2. Desemnarea şefului statului

Desemnarea şefului statului este direct legată de forma de guvernământ, prezentând


interes în definirea prerogativelor cât şi a raporturilor sale cu celelalte puteri din sat.
În istorie s-au constatat patru moduri de desemnare: pe cale ereditară, prin alegerea de
către parlament, prin alegerea de către un colegiu electoral şi prin alegerea prin vot universal.

3. Durata mandatului şefului de stat

În situaţia sistemelor monarhice se constată că mandatul este pe viaţă, în timp de în


sistemele în care şeful de stat este ales mandatul şefului de stat este limitat.
Din studierea constituţiilor naţionale se constată că cel mai scurt mandat prezidenţial este
de 1 an – în Elveţia iar cel mai lung de 7 ani era în Franţa (până în anul 2000), Gabon, Irlanda,
Somalia, etc.
Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice şi Grenadine sunt numiţi pe perioadă
nedeterminată iar guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua Zeelandă sunt desemnaţi
pentru 5 ani.
O altă problemă este cea a numărului de mandate, în situaţia statelor în care preşedintele
este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două
mandate.

59
4. Proceduri, solemnităţi şi protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau procedura alegerii sale se realizează
potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară şi după un protocol anume.
Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel ales sau
desemnat şef de stat trebuie să-l depună şi care are efectul juridic al începerii exercitării
mandatului prezidenţial.

5. Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o


problemă foarte complexă şi delicată iar ideea care domină sistemele constituţionale este aceea că
şeful statului nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate.

Evoluţia istorică a instituţiei şefului statului în România o vom expune prin prisma
dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza
puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.
Termenul de domn este folosit şi de constituţia din anul 1866, domnul având puteri
constituţionale ereditare.
Constituţia din anul 1923 vorbeşte despre rege căruia îi este încredinţată puterea
executivă, denumire păstrată şi în constituţia din anul 1938 care îl declară pe rege capul statului.
Prin Legea nr.363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii –
şef de stat colegial.
Ulterior, constituţia din 1948 încredinţează funcţia Prezidiului Marii Adunări Naţionale
iar apoi, în 1961 acesta este înlocuit prin Consiliul de stat, ambele de asemenea organe colegiale.
În anul 1974 constituţia a fost modificată creându-se funcţia de preşedinte de republică.
După revoluţia din 1989 se instituie iniţial funcţia de preşedinte al consiliului Frontului
Salvării Naţionale iar prin Decretul-lege nr.92/1990 funcţia de şef de stat este încredinţată
Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie
consacrată şi prin actuala Constituţie a României.

INSTITUŢIA ŞEFULUI STATULUI ÎN ROMÂNIA

1. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Sunt stabilite în art.80 din Constituţie şi anume:


reprezintă statul român – în relaţiile interne şi internaţionale; este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale; veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice – în acest scop preşedintele exercitând funcţia de mediere între
puterile statului precum şi între stat şi societate;
Pe criteriul conţinutului atribuţiile preşedintelui României pot fi grupate astfel:
a. atribuţii privind legiferarea – prin promulgarea legilor, prin semnarea legilor în
vederea publicării în M.O. şi prin dreptul de a sesiza Curtea Constituţională;

60
b. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice – prin consultarea
guvernului, participarea la unele şedinţe ale acestuia, adresarea de mesaje
parlamentului,organizarea de referendum în probleme de interes naţional după aprobarea
prealabilă a parlamentului;
c. atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice – numirea în funcţie a magistraţilor, a 3 jud. La Curtea Constituţională,
acordarea de grade militare superioare, etc.;
d. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice – declararea, după aprobarea
prealabilă a parlamentului a mobilizării parţiale sau generale, luarea măsurilor de respingerea
oricărei agresiuni armate, instituirea stării de asediu sau de urgenţă parţiale sau totale – acestea
urmând a fi prezentate în cel mult 5 zile parlamentului spre aprobare; el este comandantul forţelor
armate îndeplinind şi funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a ţării;
e. atribuţii în domeniul politicii externe - încheierea tratatelor negociate de guvern şi
supunerea în termen de 60 zile parlamentului spre ratificare, acreditarea diplomaţilor, aprobarea
înfiinţării, desfiinţării, schimbării rangului misiunilor diplomatice, etc.;
f. alte atribuţii dintre care enumerăm: acordarea graţierilor individuale, conferirea de
titluri şi decoraţii, etc.

2. Alegerea preşedintelui României şi durata mandatului

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
care se realizează în două tururi de scrutin.
ART. 83
(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului.
(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele
nou ales.
(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau
de catastrofă.

3. Răspunderea Preşedintelui României

Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea şefului de


stat, norme privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală şi imunităţi.
ART. 84
Incompatibilităţi şi imunităţi
(1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate
îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72 alineatul (1) se
aplică în mod corespunzător.

Ca şi parlamentarii, Preşedintele României se bucură de imunitate şi nu poate fi tras la


răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.
În ceea ce priveşte răspunderea politică sediul materiei se găseşte în art.95 din Constituţie
care reglementează suspendarea din funcţie.

61
(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele
poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
ART. 96 reglementează punerea sub acuzare astfel:
(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru
înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor
şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept.
(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis
de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Constituţia reglementează şi problema vacanţei funcţiei de preşedinte, precum şi interimatul.


(1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
(2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
Interimatul funcţiei
(1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie
sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în
ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
(2) Pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale nu pot fi exercitate următoarele atribuţii
prezidenţiale:
- nu pot fi adresate mesaje Parlamentului
- nu poate fi dizolvat Parlamentul
- nu se poate cere organizarea referendumului

4. Actele şefului de stat

Sediul materiei este art. 100 din Constituţie care stipulează că, în exercitarea atribuţiilor
sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României.
Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
Unele dintre decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale se
contrasemnează de primul-ministru, astfel:
- încheierea tratatelor internaţionale negociate de guvern;
- acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea înfiinţării,
desfiinţării sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
- mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate;
- luarea măsurilor necesare respingerii unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării;
- instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă;

62
- conferirea de decoraţii şi titluri de onoare
- acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral
- acordarea graţierii individuale.

GUVERNUL ROMANIEI

Rolul Guvernului României consacrat prin Constituţie art.101 prezintă multe similarităţi
cu cel al altor cabinete din statele democratice.
Acesta asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală
a administraţiei publice, în realizarea acestor scopuri cooperând cu organismele sociale interesate.

63
V. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească.
De altfel, separaţia puterilor justifică un scop politic concret şi anume acela să limiteze şi
să dividă între guvernanţi puterea absolută. În această viziune se conturează ca esenţiale două
aspecte şi anume separaţia parlamentului faţă de guvern şi separaţia jurisdicţiilor faţă de
guvernanţi, care permite controlul acestora prin judecători independenţi. În prezent statul de drept
a devenit de neconceput fără o justiţie independentă şi imparţială.
Denumirea de autoritate judecătorească se referă la justiţie atât ca funcţie cât şi ca sistem
organizat.
Termenul de justiţie are deci două sensuri, primul definind activitatea de soluţionare a
proceselor (civile, comerciale, penale,etc.), de aplicare a sancţiunilor, de restabilire a drepturilor
încălcate, etc. iar al doilea definind sistemul organelor judecătoreşti.
În limbaj popular a face justiţie înseamnă a face dreptate. Dictonul preferat în legătură cu
justiţia este Fiat justiţia pereat mundus – justiţia să-şi urmeze cursul ei chiar dacă lumea ar fi să
piară –.
În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme decât
instanţele judecătoreşti care presupun, în mai mică sau mai mare măsură, folosirea regulilor
judecătoreşti, denumite activităţi jurisdicţionale – de unde s-a mai instaurat şi denumirea de
putere sau autoritate jurisdicţională.
Activitatea jurisdicţională are un conţinut, principii şi funcţii care o diferenţiază de
legislativ şi executiv, dar o şi integrează în ansamblul activităţilor statale, fiind o partea a
organizării statale a puterii.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiei şi legilor.
Judecătorul interpretează şi aplică legea dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de Parlament
fără a putea înlătura o lege pe motiv că nu e de acord cu ea şi nici nu poate refuza să judece o
cauză pentru că legea este neclară sau nu reglementează situaţia dată.
Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera şi spiritul legii, obiceiurilor,
convenţiilor şi contractelor.
Pentru ca să-şi poată îndeplini misiunea justiţia cunoaşte o anumită organizare pe grade de
jurisdicţie care permite evaluarea unei cauze de mai mulţi judecători, iniţial în fond, apoi în apel
şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a eventualelor erori şi de reevaluare a situaţiilor şi probelor.

1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia

Justiţia, răspunzând unor exigenţe fundamentale îşi întemeiază activitatea pe principii


care, rezultând explicit sau tacit din Constituţie sunt principii constituţionale.

a. Principiul legalităţii – (art.124 din Constituţie)

Este un principiu de esenţa statului de drept şi are în domeniul justiţiei aplicabilitate sub
două mari aspecte şi anume legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi
pedepselor.
Primul aspect se referă la faptul că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai acele
autorităţi statale cărora Constituţia şi legile le recunosc competenţa şi numai în limita conferită,
precum şi la faptul că procedura de rezolvare a litigiilor este numai aceea prevăzută de lege .

64
Al doilea aspect priveşte împrejurarea că nu există infracţiune şi nici pedeapsă decât dacă
este prevăzută de lege.

b. Justiţia este unică şi egală pentru toţi – (art. 124 al.2 din Constituţie)

Este principiul care valorifică principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi presupune ca pentru
toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, toţi cei implicaţi să fie judecaţi de aceleaşi instanţe, după
proceduri similare în speţe similare, având drepturi procesuale egale.

c. Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie – (art. 128 din Constituţie)

Procedura oficială în faţa instanţelor se desfăşoară în limba oficială a statului. Cetăţenii români
aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă prin interpreţi sau
traduceri, aceleaşi drepturi acordându-se cetăţenilor străini sau apatrizilor care nu cunosc limba
română. În procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

d. Dreptul la apărare – este atât un drept cetăţenesc cât şi un principiu fundamental al


justiţiei.

e. Prezumţia de nevinovăţie – (art.23 din Constituţie)

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp
cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Este principiul căruia i
se subordonează întreaga activitate jurisdicţională.

f. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii – (art.124 din C.R.)

Potrivit acestui principiu judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Deci el nu poate
primi, în rezolvarea litigiilor, nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii sau sugestii, privind
soluţia pe care trebuie să o pronunţe.
Acest principiu este de esenţa echilibrului puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa
autorităţii jurisdicţionale ca o garanţie împotriva abuzurilor.
Regulile constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecătorilor printre care
recrutarea, inamovibilitatea, avansarea şi controlul.

- Recrutarea judecătorilor se face în unele state prin:


- alegere cu votul popular (ex. SUA – la nivelul statelor) – sistem criticat pentru
motivul că nu dă garanţii judiciare iar judecătorii trebuie să se alinieze unor platforme politice,
- numire de către executiv – sistem de asemenea criticabil datorită influenţei politice care
se poate manifesta asupra judecătorilor şi
- prin concurs – considerat cel mai potrivit şi obiectiv mod de recrutare.

În România în prezent se practică sistemul concursului, urmare căruia, la propunerea


Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României. – (art.134
din. Constituţie).

65
- Inamovibilitatea judecătorilor este o puternică garanţie a independenţei şi o măsură de
protecţie a acestora. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici
retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său.
De menţionat că judecătorii stagiari, care nu au fost numiţi de Preşedintele României nu se
bucură de inamovibilitate ci doar de stabilitate ca şi procurorii. De asemenea inamovibilitatea
priveşte numai calitatea de judecător şi nu eventualele funcţii de conducere pe care acesta le
poate îndeplini în cadrul instanţelor.

- Avansarea magistraţilor – se face prin concurs.

- Controlul activităţii judecătorilor se face numai asupra hotărârilor judecătoreşti


pronunţate, de către instanţe de judecată superioare şi numai după proceduri jurisdicţionale legal
stabilite.

2. Organele judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti denumite şi instanţe judecătoreşti.


Constituţia României în titlul denumit Autoritatea judecătorească, reglementează, în ordine:
Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

a. Instanţele judecătoreşti sunt Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe


judecătoreşti stabilite de lege.
Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare, dar se pot înfiinţa, prin lege organică instanţe
specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz a unor persoane dinafara
magistraturii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte
instanţe judecătoreşti, având şi calitatea de a judeca litigii atât în fond cât şi în căile de atac,
potrivit competenţei stabilite prin lege.

b. Ministerul Public – în activitatea sa reprezintă interesele generale ale societăţii şi


apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, pe lângă instanţele
de judecată, iar ei conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în
condiţiile legii.
Procurorii sunt magistraţi ca şi judecătorii şi îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor
legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Funcţia de magistrat : judecător sau procuror, este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

c. Consiliul Superior al Magistraturii – (art.133-134 C.R.)

Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul autorităţii judecătoreşti sens în


care:
- este garantul independenţei justiţiei,
- este independent şi în activitatea sa se supune numai legii,
- are ca principale atribuţii funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi cariera
magistraţilor.

66
Este alcătuit din 19 membri din care 14 aleşi în adunările generale ale magistraţilor,
împărţiţi în două secţii una pentru judecători formată din 9 judecători şi una pentru procurori
formată din 5 procurori. Alţi 2 membrii al Consiliului Superior al Magistraturii sunt reprezentanţi
ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului care se bucură de o înaltă reputaţie
profesională şi morală aleşi de Senat. Din Consiliu mai fac parte de drept ministrul justiţiei,
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Printre cele mai importante atribuţii ale sale este aceea de instanţă de judecată, prin secţiile sale,
în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit procedurilor stabilite
prin lege organică.

d. Deşi nu este nominalizat în Constituţie Ministerul Justiţiei este organul administraţiei


publice de specialitate care exercită anumite atribuţii prev. de lege în domeniul administraţiei
justiţiei, al executării pedepselor penale, cu privire la activitatea Ministerului Public, etc.

4. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul

Din cele expuse anterior a reieşit în evidenţă că justiţia trebuie să fie independentă,
intervenţia în sfera justiţiei a altor puteri fiind de neacceptat.
Aceasta nu exclude anumite raporturi care rezultă firesc din sistemul constituţional.
Raporturile cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Parlamentul este cel care stabileşte
deci prin lege organizarea, procedura şi competenţa potrivit cărora autoritatea judecătorească îşi
desfăşoară activitatea.
În al doilea, rând judecătorul în deciziile pe care le ia se supune legii care a fost adoptată
de către Parlament.
La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin procedura controlului
constituţionalităţii legilor.

Raporturile cu executivul pot apărea, sub aspect constituţional, în situaţia în care numirea
şi avansarea magistraţilor aparţin executivului. În asemenea situaţii apare însă pericolul unei
atitudini de docilitate a magistraţilor faţă de executiv.
De aceea este necesară existenţa unor proceduri care să pună în evidenţă competenţa
profesională în ceea ce priveşte numirea şi avansarea magistraţilor, cu atât mai mult cu cât aceştia
sunt deseori puşi în situaţia de a analiza şi decide cu privire la legalitatea actelor administrative şi
de guvernământ.

67
VI. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

Supremaţia Constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii


constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii care să permită Constituţiei să se
manifeste ca un veritabil act normativ cu forţă juridică supremă.
Constituţionalitatea legii este o componentă a principiului legalităţii, acesta din urmă fiind
un principiu fundamental de organizare şi funcţionare a statului de drept.
Principiul legalităţii presupune elaborarea actelor normative de către organele
competente, după o procedură prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative emise
de organe de stat care ocupă o poziţie superioară celor emitente în sistemul organelor statului.
Acest principiu implică respectarea tuturor actelor normative. Astfel legea ordinară
trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia, iar constituţionalitatea legilor ar trebui să presupună
faptul că legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale atât în spiritul cât şi în litera
lor.
Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca fiind acea activitatea organizată de
verificare a conformităţii legilor cu Constituţia, iar ca instituţie juridică acesta cuprinde reguli
privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot
fi luate după realizării controlului.
Este necesar a mai sublinia câteva chestiuni prealabile:
1. Controlul constituţionalităţii legilor priveşte, în principiu, doar legea – ca act juridic al
Parlamentului sau/şi actele normative cu forţa juridică egală cu cea a legii, anume acele acte
juridice care deşi nu sunt emise de Parlament, intervin şi reglementează relaţii sociale de
domeniul legii, putând modifica, suspenda sau abroga o lege.
În principiu, organele, autorităţile administraţiei publice emit doar acte normative în executarea
legii pentru că acestea sunt organe ale puterii executive. Controlul acestor acte se realizează prin
căile ordinare, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Actele emise de organele Ministerului Public şi de instanţele judecătoreşti nu pot fi supuse
controlului de constituţionalitate pentru că aceste organe aplică doar legea.
2. Verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi sau a propunerilor legislative nu reprezintă un
veritabil control de constituţionalitate pentru că însăşi elaborarea a legii cuprinde/ar trebui să
cuprindă, implicit, şi obligaţia verificării constituţionalităţii acesteia. Investirea unui organism
special cu verificarea constituţionalităţii proiectelor de lege ar constitui doar o măsură de
siguranţă.
3. Cauzele care determină ca legile să încalce prevederile Constituţiei trebuie căutate:
- în contradicţiile sociale din cadrul unei societăţi;
- în contradicţiile dintre diferite grupuri formate de guvernanţi;
- în rigiditatea exagerată a unor Constituţii;
- în nerespectarea regulilor de tehnică legislativă.

Controlul constituţionalităţii legilor nu este specific doar statelor unitare, în statele


federative acesta fiind justificat de o mai bună armonizare a intereselor generale ale federaţiei cu
interesele specifice ale statelor membre ale federaţiei.

68
2. Organele de stat/autorităţile publice competente a controla constituţionalitatea legilor şi
clasificarea controlului în funcţie de acest criteriu

Una dintre cele mai rudimentare, elementare forme de control de constituţionalitate este
controlul prin opinia publică. Această formă de control cuprinde, de fapt, reacţia opiniei publice
la violarea Constituţiei. Spre exemplu Constituţia Franţei din 1793 prevedea posibilitatea
recurgerii la insurecţie în caz de violare a drepturilor poporului de către guvernanţi.
1. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic
În acest caz controlul constituţionalităţii este exercitat de organele legiuitoare şi/sau de alte
organe de stat, în cazul acestora din urmă fie pentru că li s-a încredinţat şi această misiune, fie
pentru că au fost înfiinţate cu acest scop.
Dreptul parlamentelor de a exercita controlul asupra constituţionalităţii legilor este unul autentic
şi, în acelaşi timp, un supracontrol, acest fiind cea mai în măsură autoritate să aprecieze
concordanţa dintre Constituţie şi legi.
O parte a doctrinei consideră că acest control exercitat de către parlament nu reprezintă niciun fel
de garanţie, acesta fiind subiectiv în a-şi autocontrola şi cenzura propria „creaţie”, iar o posibilă
sancţiune – precum nerealegerea parlamentarilor – este îndepărtată şi improbabil de realizat.
Ideea unui astfel de control exercitat printr-un organ politic a fost inspirată de Senatul
conservator reglementat de Constituţia Franţei de la 1799, în România o formă a acestui control
fiind introdusă prin Statutul Dezvoltător al lui Cuza potrivit căruia statutul şi legile
constituţionale sunt puse sub ocrotirea Corpului ponderator. Ulterior, Constituţia noastră de la
1965 a mai consacrat această formă de control, sarcina exercitării acestuia revenindu-i Marii
Adunări Naţionale. Deasemenea, Constituţia Franţei consacră un Consiliu Constituţional cu
natura juridică a unui organ politic.
2. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional
Această formă de control este exercitată fie de organe/autorităţi, altele decât cele
judecătoreşti, ce folosesc o procedură asemănătoare celei judecătoreşti, fie chiar de organele
judecătoreşti.
Deşi fundamentarea ştiinţifică a acestei forme de control este discutabilă, aceasta există şi
funcţionează astăzi fie în baza unor dispoziţii clare, legale; fie în temeiul dreptului pe care
organele judecătoreşti şi-l arogă singure.
Argumente în favoarea dreptului judecătorilor de a decide în ceea ce priveşte constituţionalitatea
legilor sunt următoarele:
- dreptul judecătorilor de a verifica conformitatea legilor cu Constituţia decurge din menirea
judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni, dacă este cazul;
- dreptul judecătorilor de a verifica conformitatea legilor cu Constituţia este justificat şi pornind
de la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu ce presupune şi un control
reciproc între puteri, judecătorul având misiunea de a fi „regulatorul bunei funcţionări a
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor”;
- necesitatea verificării de către judecător a faptului că legiuitorul a acţionat în limitele sale
constituţionale este justificată şi de faptul că judecătorul va soluţiona litigiile cu imparţialitate, iar
procedura judecătorească oferă posibilitatea soluţionării echitabile având în vedere unul dintre
principiile specifice judecăţii, anume cel al contradictorialităţii.
Argumente contra dreptului judecătorilor de a decide în ceea ce priveşte constituţionalitatea
legilor sunt următoarele:

69
- într-o interpretare mai rigidă a teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cele trei puteri se
află într-o totală independenţă, iar acordarea dreptului judecătorului de a controla actele puterii
legiuitoare ar încălca acest principiu;
- statul trebuie şi poate fi singurul judecător;
- recunoaşterea unui astfel de drept judecătorilor ar face din autoritatea judecătorească o
autoritate politică.
Această formă de control a fost instituită de Curtea Supremă de Justiţie a SUA care, deşi
Constituţia nu i-l recunoaşte, şi l-a arogat, abuziv consideră unii doctrinari, prin decizia
pronunţată în anul 1803, în cazul Marbury versus Madison.

3. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate

În funcţiile de procedeele folosite pentru realizarea controlului de constituţionalitate,


acesta se clasifică în:
- controlul pe calea acţiunii – este o cale ofensivă ce permite atacarea unei legi în faţa organului
competent a efectua controlul de constituţionalitate, organ determinat, căruia i se cere să
examineze validitatea constituţionalităţii şi, dacă este cazul, anulează sau declară neconstituţional
actul supus controlului
- controlul pe calea excepţiei – este o cale defensivă când atacarea actului sub aspectul
neconstituţionalităţii se poate produce doar ulterior intrării în vigoare a acestuia şi doar după ce i
s-a aplicat celui în cauză.

În funcţie de modul cum este înscris sau nu în Constituţie, controlul de constituţionalitate


poate fi:
- control explicit – în cazul în care controlul de constituţionalitate este prevăzut expres de
Constituţie. În acest caz Constituţia poate prevedea obligativitatea controlului sau/şi organul
competent a efectua acest control.
- control implicit – atunci când Constituţia nu-l prevede în mod expres, dar acesta există implicit
ca urmare a recunoaşterii şi aplicării principiului legalităţii

În funcţie de momentul în care se efectuează, controlul de constituţionalitate poate fi:


- control anterior adoptării legii (control prealabil sau preventiv) – acesta se exercită în faza de
proiect a legii. Nu este un veritabil control, astfel precum am afirmat şi în cele de mai sus, fiind
mai mult o garanţie de legalitate
- control posterior adoptării legii – acesta se exercită asupra legilor deja adoptate, intrate în
vigoare sau asupra actelor cu forţa juridică egală cu cea a legii adoptate, intrate în vigoare. Acesta
este veritabilul control de constituţionalitate.

4. Controlul constituţionalităţii legilor în România

4.1. Sediul materiei. Autoritatea competentă

În România controlul constituţionalităţii îşi regăseşte reglementarea în Titlul V art. 142-


147 din Constituţia. republicată, în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Curţii Constituţională.
Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei României.

70
Aceasta se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi
prelungit sau înnoit, 3 dintre ei fiind numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României.
Judecătorii Curţii Constituţionale îşi aleg prin vot secret un preşedinte pentru un mandat
de 3 ani.
Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare trei ani cu câte o treime, procedeu
ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii, cu noile tendinţe.
Pentru numirea în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, Constituţia impune
anumite condiţii cumulative şi anume: pregătire juridică superioară, înaltă competenţă
profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic
superior.
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie
publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior, judecătorii fiind
independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe durata acestuia. Astfel, judecătorii nu
pot fi traşi la răspundere pentru voturile, opiniile exprimate în adoptarea soluţiilor, dar nu pot fi
nici arestaţi, trimişi în judecată penală sau contravenţională decât cu aprobarea Biroului
permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor sale, precum şi procedurile folosite,
sub aspectul naturii juridice Curtea Constituţională a României este o autoritate publică politico-
jurisdicţională. Curtea Constituţională este o autoritate politică din cauza modului de desemnare a
judecătorilor săi, precum şi a naturii unora dintre atribuţii (precum este cea de control al
constituţionalităţii unui partid politic), şi este juridică din cauza principiilor de organizare şi
funcţionare, precum şi a procedurilor folosite pentru exercitarea controlului de constituţionalitate.
Activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii legilor, ci
cuprinde şi alte domenii având strânsă legătură cu respectarea Constituţiei şi de aceea ea poate fi
considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională independentă faţă de orice autoritate
publică şi a cărei competenţă nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

4.2. Actele supuse controlului de constituţionalitate

În sfera controlului de constituţionalitate intră: legile, ordonanţele Guvernului, iniţiativele


de revizuire a constituţiei, regulamentele Parlamentului, hotărârile plenului Camerei Deputaţilor,
hotărârile plenului Senatului, hotărârile plenului şedinţelor comune ale celor două Camere ale
Parlamentului, iniţiativele legislative, tratatele sau acordurile internaţionale.
Deasemenea, Curtea îşi extinde controlul de constituţionalitate şi în cazul litigiilor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, a procedurii de alegere a
Preşedintelui României, a procedurii de suspendare a Preşedintelui României, etc.

1. Legile
În acest domeniu se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi un
control posterior.
Controlul prealabil sau a priori se exercită asupra legilor votate de Parlament, anterior
promulgării lor de către Preşedintele României, la sesizarea unei dintre autorităţile anume
prevăzute de Constituţie, aşadar nu din oficiu. Sesizarea poate veni din partea: Preşedintelui
României, unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curti

71
de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel
putin 25 de senatori.
Controlul posterior sau a posteriori priveşte legile intrate în vigoare şi se realizează pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate şi nu se poate aplica în cazul prevederilor legale care au
fost analizate pe calea controlului prealabil sau în care Curtea Constituţională, prin decizie, a
constatat că prevederile sunt neconstituţionale. Prin aceasta formă de control de
constituţionalitate este permis accesul inidrect al cetăţenilor la Curtea Constituţională a
României.

1. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei se analizează sub aspectul concordanţei


textului propus cu prevederile constituţionale, respectiv dacă sunt în concordanţă cu prevederile
art.150 din Constituţie, precum şi cu limitele revizuirii stabilite prin art.152 din acelaşi act
normativ.
2. Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituţionalitate la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori. Recent, printr-o modificare a Legii nr.47/1992 privind
funcţionarea şi organizarea Curţii Constituţionale a României, s-a stabilit că pot fi supuse
controlului de constituţionalitate, la sesizarea aceloraşi subiecte de drept menţionate anterior, şi
hotarârile plenului Camerei Deputaţilor, hotarârile plenului Senatului şi hotarârile plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului.
3. Ordonanţele Guvernului fiind emise în temeiul instituţiei delegării legislative,
indiferent că este vorba despre ordonanţele emise în temeiul unei legi de abilitare (aşa numitele
ordonanţe simple) sau despre ordonanţele de urgenţă, aceste acte normative sunt supuse doar
controlului posterior de constituţionalitate, fiind analizate prin procedeul excepţiei de
neconstituţionalitate ca şi legile.
4. Iniţiativele legislative ale cetăţenilor sau populare – faţă de care Curtea
Constituţională se pronunţă fie din oficiu, fie pe baza sesizării preşedintelui Camerei
Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa legislativă a cetăţenilor.
5. Tratatele şi acordurile internaţionale sunt supuse controlului de constituţionalitate
la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori.

PROCEDURA JURISDICŢIONALĂ ÎN CAZUL CONTROLULUI DE


CONSTITUŢIONALITATE EXERCITAT ASUPRA ACTELOR SUPUSE ACESTEI
FORME DE CONTROL

Regulile generale necesare a fi respectate pentru a putea fi sesizată, în mod legal, Curtea
Constituţională sunt următoarele:
- Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevazute de art. 146 din Constituţiă,
republicată, sau de legea sa organică, anume Legea nr. 47/1992;
- sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie făcute în formă scrisă şi motivate;
- plenul Curţii Constituţionale este legal constituit în prezenţa a două treimi din numărul
judecatorilor. Plenul decide cu votul majoritatii judecatorilor Curtii, daca prin lege nu se prevede
altfel, conform art.14 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.

72
1. Procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare

2. Procedura jurisdicţională în cazul verificării constituţionalităţii initţativelor de


revizuire a Constituţiei
3. Procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale
4. Procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului şi a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotaăârilor plenului
Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului
5. Procedura jurisdicţională în cazul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi în cazul celei
ridicate de Avocatul Poporului
6. Procedura jurisdicţională în cazul verificării îndeplinirii condiţiilor pentru
exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni

ALTE ATRIBUŢII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

1. Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de


confirmare a rezultatelor sufragiului – detaliată în Legea privind alegerea Preşedintelui României
– implică înregistrarea, expedierea, publicarea candidaturilor şi contestaţiilor dar şi verificarea
respectării dispoziţiilor constituţionale şi legale
2. Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei
de Preşedinte al României
3. Dă aviz consultativ propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
4. Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice – introdusă prin legea de revizuire – .În acest sens Curtea Constituţională poate fi sesizată
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
5. Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
6. Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative a
cetăţenilor.
7. Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic,
8. Îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a curţii.

ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

EFECTE JURIDICE

Din textul Constituţiei unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale se observă că
aceasta: se pronunţă, hotărăşte, constată, dă aviz, verifică, veghează, soluţionează, îndeplineşte
alte atribuţii prevăzute de legea organică.
Faţă de aceste atribuţii Constituţia nominalizează ca şi acte care emană de la Curte decizia
şi avizul consultativ. Întrucât avizul consultativ intervine numai expres şi limitat s-ar putea afirma
că toate celelalte acte juridice ale Curţii îmbracă forma deciziilor.

73
Prin dispoziţiile Legii nr.47/1992 mod. se stabileşte însă că actele Curţii sunt deciziile,
hotărârile şi avizele.
Deciziile se pronunţă în legătură cu constituţionalitatea legilor, iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei, ordonanţelor, contestaţiilor privind constituţionalitate unui partid politic, hotărârile
în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României,
confirmă rezultatele sufragiului, etc. iar avizele consultative în cazul propunerii de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României.
Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al
României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE

Procedura de realizare a controlului constituţionalităţii se realizează potrivit procedurii


stabilite prin Legea nr.47/1992 modificată, a regulamentului Curţii Constituţionale care o
completează, în măsura în care sunt compatibile, cu prevederile din procedura civilă.
Dintre principalele reguli procedurale amintim: sesizarea Curţii Constituţionale se face
numai în scris şi motivat; plenul Curţii este legal constituit dacă sunt prezenţi cel puţin două
treimi din numărul judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor;
şedinţele Curţii sunt publice cu excepţia cazurilor în care se hotărăşte şedinţă secretă; părţile au
acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice
alte instituţii şi organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cerere, informaţiile, documentele şi
datele pe care le deţin; cererile adresate Curţii Constituţionale sunt scutite de taxa de timbru.

1. Procedura controlului constituţionalităţii legii

Această procedură diferă după cum ne află în prezenţa controlului prealabil, anterior
promulgării legii de către Preşedintele României, sau în faţa controlului posterior, după intrarea
în vigoare a legii.

a. Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate

În aceste cazuri Curtea nu se poate sesiza din oficiu ci numai la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau 25 senatori, a Preşedintelui României, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată iar Curtea are obligaţia să comunice instituţiei
care a sesizat-o şi celorlalţi subiecţi interesaţi dintre cei care au atribuţii în acest sens data
dezbaterilor, până la care aceştia îşi pot exprima în scris un punct de vedere.
Soluţionarea se realizează prin dezbatere în plenul Curţii Constituţionale iar judecătorii se
pronunţă asupra prevederilor atacate dar şi a celor care în mod necesar şi evident nu pot fi
disociate.
În urma deliberării Curtea Constituţională decide cu votul majorităţii judecătorilor iar
decizia se comunică Preşedintelui României. Dacă s-a constatat neconstituţionalitatea
dispoziţiilor atacate se comunică şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului pentru a se
decide procedura de urmat. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României partea I.

b. Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

74
Este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor publice, fiind un procedeu
defensiv în sensul că pentru a o putea ataca legea trebuie să ţi se aplice.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti,
de către una din părţi sau de instanţă din oficiu, numai dacă de ea depinde judecarea cauzei, în
sensul să prezinte relevanţă.
Curtea Constituţională este sesizată de către instanţa de judecată în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate prin încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor şi
opinia instanţei asupra excepţiei. Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Instanţa de
judecată poate respinge prin încheiere motivată excepţia inadmisibilă (în cazul în care Curtea s-a
pronunţat anterior prin respingere şi în cazul în care solicitarea nu poate face obiectul excepţiei)
şi nu mai sesizează Curtea. Împotriva încheierii de respingere se poate face recurs.
Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează pe unul dintre
judecători ca raportor şi comunică încheierea instanţei de judecată preşedinţilor celor două
Camere, Guvernului şi Avocatului Poporului, comunicându-le data până la care pot transmite
punctul lor de vedere.
Judecătorul raportor va lua măsuri pentru administrarea probelor, termenul de judecată
fiind fixat de preşedintele Curţii la data depunerii raportului.
Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii instanţei,
a probelor administrate, a punctelor de vedere prezentate, a susţinerilor părţilor care pot fi asistate
de avocaţi, cu citarea acestora şi a Ministerului Public.
Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile sunt definitive şi obligatorii şi se
publică în Monitorul Oficial al României. Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea
unor prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare precum şi cele din regulamente constatate
ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea decizie
Curţii dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

75