Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA

BUCURESTI
Facultatea de Imbunatatiri Funciare si Ingineria Mediului
Specializarea: Geomatica pentru Ingineria Mediului
Disciplina: Schimbari climatice – cauze si efecte. Cod DA2

S1. Schimbări climatice – concept, terminologie, aspecte principale.

Dezvoltarea durabilă, managementul și planificarea agriculturii beneficiează de


fundamente științifice, prin utilizarea metodologiilor bazate pe relații de tip cultură - condiţii
meteorologice și evaluarea impactului schimbărilor climatice și a fenomenelor extreme legate de
climă asupra producției culturilor.
Evenimentele de secetă au efecte negative asupra stării socio-economice în special în
zonele predispuse la secetă prin impactul lor asupra deficitului de apă, a producției agricole
precum și prin degradarea terenurilor.
Producția agricolă se confruntă cu mai multe provocări ale schimbărilor climatice.
Potenţialul impact al variabilității și al schimbărilor climatice asupra randamentelor este diferit
de la o regiune la alta. În ultimii ani, creşterea pierderilor legate de evenimente extreme de tip
meteorologic sugerează o nevoie de capacitate de adaptare (Ion Sandu, Elena Mateescu, 2014).
Gradul de adaptare depinde de capacitatea de adaptare a fiecărei țări, regiuni sau sector
expus (de exemplu agricultura și producția alimentară, resursele de apă, sănătatea, sectorul
urban, energia, transportul, etc.). Acest lucru se datorează faptului că aceasta capacitate de
adaptare la schimbările climatice se bazează pe diverși factori, cum ar fi resursele financiare și
umane, cunoștințele științifice, accesul la informație, tehnologie, instituțiile sociale și
infrastructură (IPCC- AR5, Capitolul 16, 2014).
În multe țări, riscurile schimbărilor climatice pentru sectorul agricol reprezintă în special
o problemă imediată și importantă, deoarece majoritatea populației rurale depinde direct sau
indirect de agricultură pentru susţinerea traiului ei. Populaţia săracă din mediul rural va fi
afectată în mod disproporționat din cauza dependenței lor mai mare faţă de agricultură, a
capacităţii lor relativ reduse de a se adapta şi a ponderii mari a venitului pe care o cheltuiesc pe
mâncare. Prin urmare, impactul climatic ar putea submina progresul care a fost făcut în vederea
reducerii sărăciei și ar putea avea un impact negativ asupra securităţii alimentare și a creșterii
economice în zonele rurale vulnerabile.
Riscurile legate de schimbările climatice nu pot fi tratate eficient și oportunitățile nu pot
fi exploatate eficient fără un plan clar pentru alinierea politicilor agricole la schimbările
climatice, pentru dezvoltarea capacităților instituției agricole cheie, precum și pentru a realiza
infrastructura necesară și investițiile de pe teren. Dezvoltarea unui astfel de plan implică în mod
ideal, o combinație de analiză cantitativă de înaltă calitate și o consultare cu părțile interesate, în
special fermieri, precum și cu experții agricoli locali. Planurile cele mai eficiente de adaptare a
sectorului la schimbările climatice vor implica atât capitalul uman cat și dotari de capital fizic;
dar multe dintre aceste investiții pot îmbunătăți, de asemenea, productivitatea agricolă din
momentul de faţa, în condițiile actuale de climă (Rapoarte SEE, 2012, 2013).
Literatura de specialitate referitoare la beneficiile adaptării sugerează că dezvoltarea de
noi soiuri rezistente la secetă ar putea avea implicatii importante pentru obiectivele de atenuare.
În mod similar tehnologiile de conservare a umidităţii solului, de exemplu sisteme de irigaţii,
rotația culturilor, etc. pot fi benefice pentru prevenirea secetei și a deficitului de apă în domeniul
agriculturii (Prutsch A., Grothmann T., Schauser I., Otto S., McCallum S., 2010).
Zonele rurale deja defavorizate se confruntă cu stresul creşterii debitului de apă ca urmare
a precipitațiilor modificate, a scurgerilor și a reîncărcării cursurilor şi matcilor, a intruziunii apei
sărate în acviferele costiere, a creșterii cererii de apă menajeră, precum și a cerințelor sectorului
agricol pentru irigarea culturilor. Declinul serviciilor pentru ecosistem pentru traiul zilnic mai
este exacerbat şi de calitatea deteriorată a apei, de pierderile de terenuri și ecosisteme, precum și
de diminuarea speciei de pește sălbatic sau de crescătorie. Riscurile naturale reprezintă un
obstacol major în calea dezvoltării durabile. Riscul în caz de dezastru poate fi formulat în
termeni de schimbări de frecvența și / sau intensitate a fenomenelor meteorologice şi
climatologice extreme, cum ar fi furtuni, valuri de căldură și secetă; evenimente hidrologice, cum
ar fi inundații și alunecări de teren declanșate de precipitatii; și dezastre secundare, precum
accidente industriale și epidemia / infestarea declanșată de evenimentele extreme menţionate mai
sus.
În 1992, s-a convenit adoptarea Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările
Climatice (UNFCCC) prin care să se stabilească un cadru general al acţiunilor
interguvernamentale întreprinse pentru a face faţă provocării reprezentate de schimbările
climatice.
Obiectivul UNFCCC este: “realizarea stabilizării concentraţiilor de gaze cu efect de
seră în atmosferă la un nivel care să prevină perturbarea antropică periculoasă a sistemului
climatic. Acest nivel va trebui realizat într-un interval de timp suficient, care să permită
ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, astfel încât producţia
alimentară să nu fie ameninţată, iar dezvoltarea economică să se poată desfăşura într-o manieră
durabilă”.
Cea de-a treia Conferinţă a Părţilor ce s-a desfăşurat în decembrie 1997 la Kyoto, în
Japonia, a reprezentat un nou pas înainte în abordarea problemei schimbărilor climatice dintr-o
perspectivă globală. S-a cerut Părţilor la Convenţie să-şi asume un angajament cu caracter
obligatoriu de limitare sau reducere a emisiilor de GHG cu o anumită cotă ce urmează a fi
negociată în prima perioadă de angajament (2008-2012). România a semnat Protocolul de la
Kyoto în 1999 şi l-a ratificat în ianuarie 2001 prin Legea 3/2001, fiind prima ţară aflată pe Anexa
I a UNFCCC care a făcut acest lucru. Valoarea angajamentului de reducere a emisiilor de GHG
adoptat de România este o reducere de 8% faţă de anul de bază 1989. Prin Legea 24/1994
România a ratificat UNFCCC, manifestându-şi astfel în mod evident preocuparea faţă de
schimbările climatice la nivel mondial şi voinţa politică de a îndeplini angajamentele ce derivă
din această convenţie. De asemenea, prin H.G. nr. 1275/1996 s-a înfiinţat Comisia Naţională
pentru Schimbări Climatice, organism interministerial fără structură juridică şi cu rol consultativ,
a carui activitate este coordonata de Ministerul Mediului. În anul 2005, România a adoptat prin
HG nr. 645/2005 Strategia naţională privind schimbările climatice (SNSC). Strategia prezintă
beneficiile de mediu şi economice ale României prin participarea la implementarea
mecanismelor flexibile stabilite de Protocolul de la Kyoto şi anume: Implementarea în Comun
(JI) şi Comercializarea Internaţională a Emisiilor (IET). Totodată, stabileşte abordarea României
privind participarea la Schema de Comerţ cu Emisii a Uniunii Europene (ETS UE). Nu în ultimul
rând, Strategia reprezintă primul pas în domeniu, fiind urmată de elaborarea şi adoptarea spre
sfârsitul anului 2005 a Planului Naţional de Acţiune privind Schimbările Climatice (PNASC),
perioada 2005-2007. H.G. nr. 529/2013 privind Strategia Nationala a Romaniei privind
Schimbarile Climatice, 2013-2020. Strategia Naţională privind schimbările climatice (2013-
2020) abordează două componente principale: cea de reducere a concentraţiei de gaze cu efect
de seră şi cea de Adaptare la efectele schimbărilor climatice (ASC). Agenda Naţionala de
Adaptare la Efectele Schimbărilor Climatice şi integrarea ei în politica existentă şi viitoare
reprezintă un obiectiv major în cadrul componentei de adaptare si se bazeaza în principal pe
acțiuni de prioritizare, termene de aplicare și instrumente specializate privind managementul
riscului la nivel național.
13 sectoare prioritare: Industrie, Agricultură şi Pescuit, Turism, Sănătate publică,
Construcţii şi Infrastructură, Transport, Resurse de apă, Păduri, Energie, Biodiversitate,
Asigurări, Activităţi recreative și Educaţie.
A. Acţiuni de adaptare la nivel naţional
1. Actualizarea scenariilor climatice;
2. Susţinerea activităţilor de cercetare în domeniul schimbărilor climatice şi crearea unei
baze naţionale de date privind schimbările climatice;
3. Estimarea costurilor schimbărilor climatice pentru fiecare sector prioritar;
4. Elaborarea unei Agende Naţionale de Adaptare la Efectele Schimbările Climatice şi
integrarea ei în politica actuală şi viitoare;
5. Elaborarea şi implementarea unei campanii pentru creşterea conştientizării tuturor
actorilor implicaţi, în special a populaţiei;
6. Monitorizarea procesului de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
B. Acţiuni de adaptare la nivel sectorial
- evaluarea stadiului actual (acţiuni realizate, rezultatele acestora etc.) şi experienţă
acumulată;
- obiective generale, obiective intermediare şi măsurile care trebuie luate pentru
realizarea lor;
- indicatorii de monitorizare a stadiului de realizare;
- necesităţile de cercetare, prezente şi viitoare;
- estimări ale costurilor măsurilor de adaptare la efectele schimbărilor climatice (costurile
economice, costurile acţiunii de reducere a vulnerabilităţii la efectele schimbărilor climatice,
- costurile pagubelor în cazul lipsei de acţiune)
- resursele disponibile şi necesare;
- cadrul instituţional de implementare şi alocarea responsabilităţilor;
- instrumentele de management al riscului;
- cele mai bune practici privind integrarea măsurilor de adaptare la efectele schimbărilor
climatice în elaborarea politicilor naţionale.
Schimbările climatice reprezintă o provocare majoră pentru sectorul agricol și nu numai,
asigurarea resurselor de apă şi stabilitatea recoltelor fiind priorități majore în elaborarea
politicilor de prevenire și diminuare a impactului fenomenelor extreme, inclusiv seceta. În aceste
condiții, gestionarea eficientă a fenomenelor meteorologice extreme (secetă, inundații, valuri de
căldură sau ger, etc) prezintă o importanță deosebită pentru procesul de producție agricolă.
Documentul „PAC în perspectiva anului 2020: Cum răspundem provocărilor viitorului legate de
alimentaţie, resurse naturale şi teritorii” prezintă potențialele provocări, obiective și orientări
(COM (2010) 672 final, 18.11.2010) din perspectiva unei abordări sustenabile a mediului rural.
Transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, precum şi gestionarea riscurilor şi a resurselor
naturale reprezintă priorități esenţiale pentru politica agricolă comună a statelor membre UE. Și
în România, efectele schimbărilor climatice se reflectă semnificativ în modificările privind
principalele variabile de mediu (temperatura aerului şi precipitaţiile), impactul asupra creşterii
şi dezvoltării plantelor agricole fiind din ce în ce mai evident.

Schimbarile climatice – concept si terminologie

Schimbările climatice implică două probleme majore pentru lumea de astăzi. Pe de o


parte, există necesitatea generală de reducere drastică a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru
a stabiliza nivelul concentraţiei acestor gaze la un nivel care să împiedice influenţa antropică
asupra sistemului climatic şi a da posibilitatea ecosistemelor naturale să se adapteze în mod
natural. Pe de altă parte, apare necesitatea adaptării la schimbările climatice, cu scopul de a spori
rezilienţa sistemelor economice şi ecologice la efectele schimbarilor climatice. Optiunile de
adaptare sunt multiple si variaza de la cele tehnice pana la schimbarea de tip comportamental la
nivel individual. Nu in ultimul rand sunt importante sistemele de avertizare a fenomenelor meteo
extreme, precum si imbunatatirea managementului riscului. Pentru a avea efecte pozitive,
adaptarea trebuie directionata catre prioritatile dezvoltarii durabile.
Schimbari climatice: schimbari atribuite in mod direct sau indirect activitatii umane care
modifica compozitia atmosferei globale si care sunt, alaturi de variabilitatea climatica naturala,
observate pe perioade de timp comparabile.
Variabilitatea climatica: in sensul cel mai general, termenul de variabilitate climatica se
refera la caracteristicile inerente ale climei care se manifesta in schimbarile climatice petrecute in
timp. Gradul de variabilitate poate fi descris prin diferentele intre statisticile pe termen lung ale
elementelor meteorologice calculate pentru perioade diferite. Termenul variabilitate climatica
este adesea utilizat pentru a exprima abaterile statisticilor climatice pe o perioada data de timp
(cum ar fi o luna anume, un sezon sau un an) de la statisticile climatice pe termen lung legate de
perioada calendaristica corespunzatoare. In acest sens, variabilitatea climatica este masurata prin
acele abateri care sunt de obicei numite anomalii.
Adaptarea: actiunea intreprinsa pentru a modifica ecosistemele naturale si sistemul
agricol astfel incat sa poata face fata schimbarilor climatice, reducand pagubele posibile sau
exploatand beneficiile.
Clima: este regimul multianual al proceselor meteorologice, caracteristice pentru o
regiune data sau starea medie a atmosferei. Cu alte cuvinte, clima rezuma media, domeniul si
variabilitatea elementelor care tin de starea vremii, de exemplu ploaia, vantul, temperatura, ceata,
descarcarile electrice si stralucirea soarelui, observate in decursul unui numar mare de ani (de
obicei pe o perioada de 30 ani) intr-o locatie anume sau intr-o regiune intreaga. Clima unei
regiuni determina tipul plantelor cultivate si spontane, precum si fauna specifica.
Gazele cu efect de sera. Acestea sunt vaporii de apa, dioxidul de carbon, metanul,
protoxidul de azot si ozonul. Ele contribuie la incalzirea atmosferei. Formarea unora se datoreaza
cauzelor naturale iar altele sunt produsul activitatii umane (traficul, industria etc.).
Efectul de sera: este incalzirea Pamantului din cauza actiunii gazelor cu efect de sera.
Numele sau decurge din similaritatea cu efectul panourilor de sticla ale unei sere. Radiatia solara
de lungimi mai scurte de unda strabate atmosfera terestra si este absorbita de suprafata
Pamantului, incalzind-o. O parte din energia absorbita este apoi retrimisa in atmosfera ca radiatie
infrarosie de unde lungi. O mica parte din aceasta se reintoarce in spatiu; ea nu poate trece prin
gazele cu efect de sera din atmosfera. Aceste gaze transmit selectiv undele infrarosii, oprind pe
unele si permitand altora sa ajunga in spatiu. Gazele cu efect de sera absorb aceste unde si le re-
emit spre sol, incalzind straturile mai joase ale atmosferei.
Ultimul Raport publicat în 2013 de către Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări
Climatice (IPCC-Climate Change 2013 / AR-5, WG I-Physical Science Basis, SPM)
menționează faptul că, temperatura medie globală a aerului a crescut cu aproximativ 0,85ºC în
ultimii 100 de ani (1850-2012), perioada 2001-2013 fiind una dintre cele mai calde din şirul de
date înregistrate după 1850. De asemenea, în perioada 1998-2013 s-au semnalat cei mai
călduroși 14 ani la nivel global, după cum urmează: 2010, 2005, 1998, 2003, 2002, 2013, 2007,
2006, 2009, 2012, 2004, 2001, 2011 și 2008. Cantitățile anuale de precipitații au înregistrat o
distribuție variabilă în timp și spațiu (creștere/scădere), iar numărul evenimentelor extreme
(perioade secetoase urmate de precipitații abundente de scurtă durată generatoare de viituri
rapide și inundații) este în creștere. Peste 90% din totalul evenimentelor extreme produse în
Europa în ultimii 30 de ani sunt reprezentate de fenomenele hidro-meteorologice periculoase
(inundații, furtuni) și climatice (valuri de căldură, secete, incendii de pădure) (Sursa: Raport
EEA, 2010).
Temperatura medie globală a aerului a crescut cu aproximativ 0,85ºC în ultimii 100 de
ani (1850 -2012), perioada 2001-2013 fiind una dintre cele ami calde din sirul de date
înregistrate după anul 1850. - Numarul de zile caniculare a crescut, frecventa valurilor de caldura
inregistrand o tendinta evidenta de crestere in cea mai mare parte a Europei, Asia si Australia
(RA-V, WG I, 2013). Această creştere este de trei până la şase ori mai mare decât creşterea
înregistrată la nivel planetar din era preindustrială. Chiar şi din cea mai puţin pesimistă
perspectivă, un scenariu de statu-quo ar avea drept consecinţă creşterea temperaturii cu peste 2°C
faţă de nivelurile erei preindustriale.
În ultimii treizeci de ani, schimbările climatice au avut efecte puternice asupra a
numeroase sisteme fizice şi biologice din întreaga lume.
 Apa: Schimbările climatice vor reduce şi mai mult accesul la sursele de apă potabilă.
Apa provenită din topirea gheţarilor asigură în prezent necesarul de apă pentru peste un miliard
de persoane; odată cu dispariţia acesteia, populaţiile aflate în criză vor migra, în mod probabil,
spre alte regiuni ale lumii, provocând revolte şi situaţii de insecuritate la nivel local sau chiar
mondial. Zonele afectate de secetă riscă să se extindă.
 Ecosistemele şi biodiversitatea: se preconizează că, în cazul în care creşterea
temperaturii medii globale depăşeşte 1,5 – 2,5°C, aproximativ 20 – 30% din speciile de plante şi
de animale evaluate până în prezent se vor confrunta cu un risc crescut de dispariţie.
 Sănătatea: Schimbările climatice vor avea efecte directe şi indirecte asupra sănătăţii
umane şi animale. Efectele fenomenelor meteorologice extreme şi creşterea incidenţei bolilor
infecţioase sunt printre cele mai importante riscuri care trebuie luate în considerare. Maladiile
influenţate de factorii climatici sunt printre cele mai mortale din întreaga lume.
Cercetătorii semnalează faptul că, sistemul climatic a atins un punct culminant în care
schimbările se produc în lanţ. Emisiile globale de CO2 provocate de utilizarea combustibililor
fosili şi de la fabricile de ciment, au crescut de la o estimare de 22.6 miliarde tone in 1990 la 31
miliarde tone în 2007, aceasta însemnând 85 milioane tone CO2/zi, adică 13 kg în
medie/locuitor. De asemenea, defrişarea pădurilor tropicale (estimată la 13 milionae ha/an) este o
altă sursă de emisii de CO2 (cca. 6,5 miliarde tone anual), prin reducerea capacităţii de absorbţie
pe care o reprezintă pădurea şi vegetaţia. La acestea se adaugă reducerea capacităţilor de
absorbţie a oceanelor şi sistemelor biologice. Concentraţia atmosferică globală a dioxidului de
carbon a crescut de la valoarea pre-industriala de 280 ppm la 379 ppm în 2005. În anul 2005,
concentraţia atmosferică a dioxidului de carbon a depăşit limitele variabilităţii naturale pe
perioada ultimilor 650000 de ani, calculată pe baza determinărilor indirecte din gheţari. Rata de
creştere a concentraţiei anuale a dioxidului de carbon a fost mai mare în ultimii 10 ani (1995-
2005: 1.9 ppm/an) faţă de cea determinată pe întreaga perioadă de când există măsurători
atmosferice directe continue (1960-2005: 1.4 ppm/an). În concluzie, schimbările climatice şi
emisiile de gaze cu efect de seră se individualizează ca importanţă prin efectele la scară globală,
regională şi locală. Aceste schimbări majore afectează de altfel întreaga planetă, efectele severe
semnalându-se însă îndeosebi în marile aglomerări urbane, în zonele de coastă sau în insulele
mai joase.

22 Noiembrie 2018