OBIECTUL RETORICII. PERIOADELE RETORICII.

REVENIREA EI ÎN CONTEMPORANEITATE

Termenul de retorică (gr. rhetorikê, lat. rhetorica) şi disciplina pe care o desemnează îşi
au originea în cultura greacă, fiind vechi de peste două milenii şi jumătate. Această disciplină
a devenit un aspect al civilizaţiei occidentale, începând cu lumea romană care a receptat
această creaţie greacă, a amplificat-o şi a impus-o ca manifestare în viaţa publică şi în
domeniul învăţământului. Retorica a existat şi în vechea cultură chineză şi indiană, dar ea n-a
depăşit faza elementară de artă a controversei.
Revenind în contemporaneitate ca obiect de studiu amplu la jumătatea secolului trecut
în varianta neoretoricii, s-a observat că azi se face abuz de termenul de retorică şi că stăruie
confuzii şi erori în delimitarea obiectului ei. Potrivit opiniei lui Vasile Florescu exprimată în
lucrarea Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective (Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1973) menţinerea climatului de confuzie se datoreşte stilisticienilor şi unei părţi a
criticii occidentale care au acreditat opinia că retorica ar fi ceea ce în epoca modernă se
înţelege prin stilistică. Această asimilare fusese făcută încă de poetul şi esteticianul german
Novalis în lucrarea Stylistik oder Rhetorik?
De la constituirea retoricii, de-a lungul timpului s-au propus sute de definiţii. În lucrarea
amintită Vasile Florescu le grupează în trei tipuri, reductibile la o formulă mai pregnantă care
a circulat mai mult în istoria acestei discipline. Marile perioade ale retoricii pot fi chiar
delimitate în funcţie de circulaţia acestor definiţii.
I. Prima definiţie a retoricii este aceea de artă ori ştiinţă de a persuada un auditoriu prin
discurs sau artă ori ştiinţă a persuasiunii. Această primă definiţie a fost atribuită de Platon lui
Gorgias în dialogul cu acelaşi nume şi a circulat de la naşterea disciplinei până la Quintilion
(35-95 e.n.) la principalii autori de retorică sau teoreticieni: Isocrate, Platon, Aristotel, Cicero
ş.a. Pentru toţi aceştia nucleul noţiunii de retorică îl constituie persuasiunea 1, adică darul sau
puterea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un anumit lucru. Aristotel spunea că
„Retorica este facultatea de a considera, pentru fiecare problemă, ceea ce poate fi propriu a
persuada”2. Definirea retoricii ca tehnică a persuasiunii a fost reluată de Chaïm Perelman la
mijlocul secolului trecut în lucrările sale prin care a şi reabilitat-o: „Obiectul acestei teorii este
studiul tehnicilor discursive care permit să provoace sau să se sporească adeziunea spiritelor
la tezele ce sunt propuse asentimentului lor”3.
Acestui tip de definiţii îi pot fi subsumate şi cele pe care le aflăm azi în multe din
dicţionarele şi enciclopediile lumii. Astfel, în Petit Robert, vol. II, se precizează în acelaşi
spirit al moştenirii antice că retorica este „arta de a vorbi de manieră a convinge un
auditoriu”4, iar în Dicţionar de neologisme retorica este definită ca „arta exprimării alese,
utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvenţă”.5
Spunând că în această primă fază a retoricii nucleul ei îl constituie persuasiunea, va
trebui să ne referim la această noţiune. În general ea desemnează, aşa cum am arătat mai sus,
darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un anumit lucru. În lucrările
de retorică se mai afirmă că prin a persuada înţelegem actul de a crea în receptor (auditoriu,
ascultător) un asentiment sau univers de credinţe prin mijloace atât afective cât şi raţionale.
Asentimentul este acel consimţământ voluntar la cele spuse de agentul persuasiv.
În cartea sa Românii după 1989, Alina Mungiu Pippidi preia o seamă de definiţii ale
persuasiunii oferite de autorităţi mondiale în teoria comunicării. Interesante ni se par
următoarele două, şi anume că persuasiunea este:
a) un proces de comunicare prin care cel ce vorbeşte (emiţătorul) doreşte să
obţină un răspuns voit de el de la ascultător (receptor);
b) tentativa conştientă a unui individ de a schimba atitudinile, credinţele sau
comportamentul unui alt individ sau grup de indivizi prin transmiterea unui mesaj.6
Din aceste două definiţii se poate trage concluzia că persuasiunea este un proces
modificator de atitudini, de credinţe, păreri sau comportamente. Este ideea susţinută de
teoreticianul american Charles U. Larson în cartea sa tradusă şi în româneşte, Persuasiunea.
Receptare şi responsabilitate. Acesta atrage însă atenţia că „persuasiunea se produce numai
dacă există cooperare între sursă şi receptor”7, dacă se creează sentimentul de identificare,
prin care receptorul simte modalitatea de adresare ca fiind aprobată de „propriul limbaj”.
Având în vedere necesitatea cooperării între sursă şi receptor, crearea sentimentului de
identificare, Larson a oferit ulterior o definiţie mai completă a persuasiunii susţinând că
aceasta „este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor, ca urmare a
utilizării simbolurilor”8. Persuasiunea se produce când are loc identificarea cu lumea pe care
agentul persuasiv doreşte ca partenerul s-o agreeze. Teoreticianul amintit evită astfel să
privilegieze doar o componentă a lanţului comunicaţional (sursă mesaj-receptor),
persuasiunea fiind focalizată pe toate componentele în mod egal: „Ele cooperează pentru a
crea un proces persuasiv. Ideea de a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se
petrece în mintea receptorului este la fel de important ca şi intenţia sursei sau conţinutul
mesajului. Dintr-un anumit punct de vedere, orice persuadare presupune autopersuadarea –
arareori suntem persuadaţi dacă nu luăm parte efectiv la acest proces”.9

2
 Caracterul argumentativ este astfel prezent de la bun început, întrucât se justifică o teză
prin argumente, dar cel persuadat face la fel. Retorica în acest caz nu se distinge de
argumentare şi este o disciplină filosofică.
Observând definiţiile menţionate şi de Alina Mungiu Pippidi, ar putea exista bănuiala că
persuasiunea e sinonimă cu propaganda. Cele două domenii se delimitează cu dificultate.
Propaganda se serveşte, indiscutabil, de tehnicile persuasiunii de masă, dar nu orice
persuasiune de masă este neapărat şi propagandă, cum atrăgea atenţia autoarea amintită.
II. În al doilea tip de definiţii care acoperă intervalul de la Quintilian până la scolastica
medievală (sec. al IX-lea e.n.) se observă o privilegiere a componentei mesaj, îndeosebi a
mijloacelor prin care acesta se realizează. Persuasiunea apare mai rar ca notă a definiţiei. Cea
mai convingătoare definiţie de acest gen aparţine lui Quintilian care afirma că retorica este
„ars” sau „scientia bene dicendi” (arta sau ştiinţa de a vorbi bine).10 Teoreticianul latin a
înţeles prin aceasta ansamblul de reguli care fac ca o comunicare să fie perfectă. El s-a arătat
interesat de ideea de împodobire a limbajului, retorica devenind tot mai mult o artă a vorbirii
frumoase, elegante. Unii teoreticieni ce i-au urmat lui Quintilian, precum Theodor din
Gadara, au menţionat persuasiunea ca obiect posibil, dar nu obligatoriu al retoricii şi au pus
accentul pe mijloacele care fac ca discursul să fie perfect din punct de vedere estetic.
Promovându-se ornarea, împodobirea limbajului ca trăsătură a discursului retoric, s-a produs
o deplasare a disciplinei din aria filosofiei, cum era anterior, în aceea a ştiinţei literaturii
propriu-zise. Acest tip de definiţii se regăseşte în diverse dicţionare şi enciclopedii faimoase.
Astfel, în Petit Larousse se spune că retorica este „arta care oferă regulile de a vorbi bine” 11,
iar în Grand Larousse Encyclopedique, tom IX, se afirmă că ea este „ansamblul de procedee
ce constituie arta de a vorbi bine, elocvent”12. Celebra Encyclopaedia Universalis defineşte, la
rândul ei, retorica drept „arta de a vorbi bine (în public)”13.
Teoreticianul francez contemporan Michel Meyer în „Questions de rhétorique: langage,
raison et séduction” (Paris, Librairie Générale Française, 1993) reia definiţia amintită a
retoricii ca „artă de a vorbi bine”, precizând însă că adverbul bine trimite la o multitudine de
scopuri, printre care: 1) a persuada şi convinge, a crea asentimentul; 2) a plăcea, seduce şi
manipula, a justifica (uneori cu orice preţ) propriile idei (…)14
III. În al treilea tip de definiţii retorica este artă a împodobirii, înfrumuseţării limbajului
(„ars ornandi”). Este o definiţie des întâlnită în Evul Mediu şi mai târziu. Quintilian observase
că aceeaşi gândire poate fi înveşmântată într-un limbaj mai mult ori mai puţin atrăgător. „A
vorbi bine” devine de aceea echivalent cu împodobirea, înfrumuseţarea limbajului. Acest fapt
reduce treptat rolul retoricii la acela al unei discipline care studiază în special vorbirea

3
figurată ce are un scop estetic. În felul acesta, retorica nu mai este preocupată ca la
începuturile ei de „adevăr”, nici de efectul persuasiv, ci devine, cum observa Vasile Florescu
în lucrarea amintită la început, o stilistică practică. 15 Retorica a început astfel ca o disciplină
filosofică, dar a devenit treptat, începând cu Quintilian şi terminând pe la mijlocul secolului
trecut, o disciplină literară.16
Retoricianul francez Olivier Reboul adaugă alte două sensuri ale retoricii, şi anume: a)
învăţarea artei discursului în scopul utilizării lui; b) teoria discursului, studiată spre a-l
înţelege. Este vorba, desigur, de retorica înţeleasă ca disciplină, obiect de studiu.
Există şi un sens peiorativ al retoricii care s-a instalat cam din secolul al XIX-lea şi a
dominat până la mijlocul secolului al XX-lea, până la reabilitarea ei de către Perelman. Acest
sens peiorativ, minimalizator priveşte retorica drept o vorbire pompoasă, grandilocventă,
găunoasă, lipsită de conţinut. Intervalul de timp amintit s-a manifestat, în ansamblu, ca
antiretoric, probabil şi pentru că în diverse colegii s-a perpetuat rolul formativ atribuit retoricii
într-un mod artificial. Retorica şi-a aflat în secolul al XIX-lea un inamic declarat în Victor
Hugo care o desconsidera, socotind-o inferioară gramaticii. Cum se ştie, el este reprezentant
al romantismului, curent literar pe care îl impune în Franţa, iar lupta pentru afirmarea acestuia
s-a desfăşurat sub deviza libertăţii în artă. Aceasta a presupus abolirea tuturor regulilor
codificate de retorica şi poetica clasicismului. Hugo admitea doar constrângerile gramaticii,
spunând: „Război retoricii, pace gramaticii”. Cu autoritatea lui, el începe procesul de
depreciere al unei discipline care a dominat învăţământul francez de până atunci. Retorica a
devenit apoi o disciplină socotită superfluă, nemaiavând în învăţământ nici pe departe
importanţa pe care o avusese. Către finele secolului al XIX-lea, filosoful francez Ernest Renan
o ironiza „ca o pretinsă artă de a vorbi bine” şi „singura eroare a grecilor”.
În aceeaşi vreme, către sfârşitul secolului al XIX-lea, şcoala poetică simbolistă care s-a
impus în Franţa, a fost mai radicală decât Hugo altădată în abolirea retoricii. Şi ea reclama
libertatea în artă, împotriva rigorilor şi aridităţii impuse de parnasianism. Aliindu-se cu
muzica şi nu cu pictura (exceptând pe cea impresionistă), simboliştii sunt ostili atât rigorilor
parasianismului cât şi grandilocvenţei poetice de tip Hugo. În Arta poetică (1874) Verlaine
cerea imperios: „Prends l’éloquence et tords-lui son cou!” („Înşfacă elocvenţa şi suceşte-ţi
gâtul!”). Poetul şi eseistul T.S. Eliot vedea în retorică un termen de insultă ce putea fi aplicat
oricărui „stil rău”. Filosoful şi esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952) nu o putea
tolera deoarece, potrivit concepţiei sale, inseparabilitatea dintre conţinut şi formă nu mai
putea lăsa loc unor „podoabe” adăugite. Pentru el arta este intuiţie, adică o gândire
neconceptuală în imagini, iar intuiţia este inseparabilă de expresie. Admiţând identitatea

4
intuiţie-expresie, se exclude posibiltatea alegerii cuvintelor, a procedeelor de stil şi compoziţie
şi, în general, a tuturor normelor. Un conţinut sau o idee se naşte concomitent cu expresia sa.
Aşadar, domeniul pe care retorica pretinde să-l guverneze nu are existenţă reală, iar disciplina
nu are obiect.
Mai există şi alte cauze care au contribuit la impunerea unui sens peiorativ retoricii.
Mircea I. Manolescu, în cartea sa Arta avocatului. Şapte prelegeri (Bucureşti, Editura
Humanitas, 1998) găseşte că înţelegerea retoricii ca o artă nu chiar falsă, dar, oricum,
primejdioasă, s-a datorat abuzului ce s-a făcut cu o retorică ieftină, de proastă calitate. În
antichitate era o ştiinţă învăţată cu multă seriozitate, ambiţia multora fiind aceea de a deveni
buni oratori, pentru că numai aşa puteau dobândi demnităţi în ierarhia statului. Când această
ştiinţă a intrat în umbră, au apărut acei oratori improvizaţi care, neglijând regulile bine
stabilite ale retoricii, se prezentau cu un discurs defectuos, fără calităţile şi avantajele ei
adevărate. Acest sens depreciativ este în legătură şi cu o importantă discuţie desfăşurată de-a
lungul timpului privind retorica. Dacă ea este arta formării convingerii şi adeziunii
ascultătorului, se pune întrebarea dacă nu cumva este arta de a înşela şi de a deturna buna
credinţă. Dacă ea se referă la meşteşugul de a convinge, atunci nu este şi ştiinţa meşteşugului
de a înşela, de a amăgi? De aici a provenit o reticenţă faţă de retorică, reproşându-i-se
posibilitatea de a fi rău înţeleasă, rău întrebuinţată.17
Cu toate aceste atacuri şi reproşuri, retorica nu a părăsit, totuşi, scena culturii. În a doua
jumătate a secolului al XX-lea, a avut loc un reviriment al disciplinei, şi anume în ambele
direcţii pe care le străbătea retorica antică, atât prin cultivarea aspectului res (conţinut
valoros), orientat spre persuasiune, cât şi a aspectului verba, orientat spre limbaj, spre estetic.
Se promovează, aşadar, din nou o retorică de orientare filosofică şi o alta de orientare
lingvistică şi poetică. Acestui reviriment i s-a dat numele de neoretorică. Unii cercetători
înclină să aplice acest termen numai manifestărilor de tip filosofic care se interesează de
structurile argumentative cu funcţie conativă. Aceste cercetări au fost relansate odată cu
lucrarea semnată de Chaïm Perelman, intitulată Retorică şi filosofie (1952), urmată de Noua
retorică. Tratat de argumentaţie din 1958, semnată în colaborare cu Lucie Olbrechts-Tyteca şi
de altele precum: Câmpul argumentaţiei (1970), Imperiul retoric (1977), Retorica (1989)18.
Principalul obiectiv al acestei retorici este cercetarea tehnicilor discursive care „permit să se
provoace sau să se sporească adeziunea spiritelor la tezele ce sunt propuse asentimentului
lor”19. Interesându-se de structurile argumentative, Perelman subliniază că argumentarea va fi
eficientă dacă va reuşi să sporească intensitatea adeziunii spre a declanşa la auditori acţiunea

5
vizată (acţiune pozitivă sau abţinere de la acţiune) sau pentru a crea cel puţin dispoziţia pentru
acţiune, care se va manifesta la momentul oportun.
S-a remarcat, de altfel, că nu este exclusă posibilitatea unei joncţiuni între cele două
tendinţe care au despărţit retorica tradiţională: tendinţa logică, bazată pe funcţia conativă a
limbajului şi tendinţa estetică ce s-a constituit ca o reflecţie asupra funcţiei poetice. Noua
retorică nu ignoră complet funcţia „poetică” a limbajului, dar tinde s-o integreze dimensiunii
filosofice a acestuia, atâta timp cât e vorba de comunicarea între un orator-autor şi un auditor.
Întrucât finalitatea declarată a retoricii reînviate de orientare filosofică este aceea de a
transmite tehnicile persuasiunii, ideile de argument şi auditoriu sunt esenţiale. S-a restabilit
legătura cu dialectica, pentru că şi demonstraţia dialectică, alături de argumentaţie, trebuie să
cucerească adeziunea.
Revenirea la retorică este strâns legată de orientarea interesului gândirii filosofice spre
om, societate, libertate, etică, limbă, artă. Ştiinţele naturii şi matematica au fost încadrate
judicios într-un sistem, cel al artelor liberale, menit să asigure o dezvoltare armonioasă şi
integrală a omului. Acest ideal formativ a fost numit mai târziu umanism. Ori de câte ori el a
devenit o dominantă a unei epoci, retorica a fost redescoperită, reabilitată şi revalorificată
întrucât a fost legată de problemele perene ale omului şi societăţii. Interesul pe care filosofii
l-au acordat în ultima vreme problemelor limbajului, tendinţa de promovare a lingvisticii ca
„ştiinţă-pilot”, denunţarea formalismului logic şi avântul logicilor neformale, ca şi sesizarea
că domeniul opinabilului a ieşit din atenţia filosofilor au fost factori care au dus la
redescoperirea retoricii ca organizatoare a teoriei argumentaţiei şi la revalorificarea ei. Meritul
principal în această acţiune revine lui Chaïm Perelman, iniţiatorul reabilitării filosofice a
retoricii şi autoritatea de căpetenie în acest domeniu.
Interesul actual pentru retorică izvorăşte şi din câteva împrejurări de natură practică.
Una din acestea este teama că perfecţionarea continuă a tehnicilor persuasive permite ca reaua
credinţă să redevină periculoasă, viaţa politică şi economică fiind cele mai primejduite. S-a
dat ca exemplu în acest sens statul nazist, a cărui propagandă a fost uluitor de eficace, Hitler
nesfiindu-se să declare: „Propaganda ne-a permis să păstrăm puterea, propaganda ne va
permite să cucerim lumea”. Tot atât de eficientă a fost însă şi propaganda comunistă. De
aceea cunoaşterea amănunţită a mecanismului persuasiunii ar putea oferi mijloacele de
combatere a persuasiunii necinstite. Reprezentanţi ai neoretoricii americane, urmaţi de cei
germani, au procedat la o amplă cercetare în această direcţie. Interesul lor se explică şi printr-
o motivare temeinică şi anume aceea că, separată de etică, tehnica persuasiunii devine nocivă.
De aceea se meditează din nou asupra raporturilor între etică şi retorică, asupra deosebirilor

6
între sofism (silogism fals) şi silogism. Primul care şi-a dat seama de urmările nefaste ale
separării retoricii de etică este Socrate, urmat de Platon şi Aristotel. Acesta din urmă a
consacrat o lucrare întreagă respingerii argumentelor sofiştilor prin inaugurarea teoriei
silogismului.20
Retoricianul francez Michel Meyer, într-o carte apărută cu un deceniu în urmă,
Questions de rhétorique. Langage, raison et séduction, Paris, Librairie Générale Française,
1993, remarcă în legătură cu această veche problemă a retoricii: „aceasta (retorica, n.n.) nu e
manipulatoare şi înşelătoare decât pentru aceia care iau argumentele pe cuvânt, seducţia ca
adevăr: Don Juan ca om sincer, Hitler ca pacifist. Credulitatea în locul credibilităţii.
Dimpotrivă, retorica demascată ca atare nu permite înşelătoria pentru că auditoriul său
ajunge să perceapă scopul al cărui mijloc este uzul retoric. Această relaţie mijloc-scop scapă
victimelor retoricii, fie ea publicitară, politică sau simplu fapt al conversaţiei cotidiene. Dacă
discursul este luat literal, fără a reflecta, pentru că în mod aparent el le rezolvă, atunci riscul
manipulării e mare”21. De aici concluzia autorului: „Luciditatea critică constă în a percepe o
relaţie mijloace-scopuri, adică scopurile subiacente, pe care le ocultează (sau caută a le oculta)
manipularea”22.
În epoca noastră, spune acelaşi autor, „Totul a devenit comunicare” 23 şi de aceea „epoca
noastră trăieşte ea însăşi ora retoricii” 24. În acest sens, Michel Meyer continuă: „E suficient
spre a ne asigura de aceasta să deschidem televizorul, să privim mesajele publicitare, să-i
ascultăm pe oamenii politici”25. Aceasta deoarece „Imaginea trebuie să placă sau să şocheze,
să seducă sau să convingă. Trebuie să vinzi sau să te faci ales, să farmeci sau pur şi simplu să
amuzi pe cei a căror atenţie ne interesează (…). De la prietenie la dragoste, de la politică la
economie, relaţiile se fac şi se desfac prin lipsă sau exces de retorică”26.
Retorica poate fi un antidot împotriva violenţei, alegându-se argumentarea, discursul.
Oamenii pot negocia şi discuta asupra poziţiilor lor opuse deseori, retorica devenind astfel o
modalitate de apropiere. Reproducem de aceea nota preliminară a lui Michel Meyer la cartea
amintită, foarte semnificativă asupra rosturilor retoricii în această privinţă:
„Oamenii sunt din ce în ce mai numeroşi. Ei sunt, de asemenea, din ce în ce mai
divizaţi. Ei fac adesea război pentru a-şi rezolva problemele lor. Dar ei pot de asemenea să
vorbească despre acestea negociind şi discutând despre ceea ce îi opune. În acest moment ei
au cea mai mare nevoie de retorică. Ea le dă iluzia că abolesc distanţele dar uneori, în mod
misterios, reuşeşte acest lucru. Întregul interes al retoricii stă în acest mister”27.

7
 Retorica renaşte azi şi datorită prăbuşirii regimurilor totalitare, ideologii care agreează
manipularea, propaganda. Împotriva pericolului de a fi rău utilizată, soluţia este învăţarea ei
temeinică spre a o practica în cadrul unei profesii.
În SUA, dar şi în Germania este surprinzător de mare numărul manualelor de retorică
practică. Semnalez în acest sens cartea americanului Dale Carnegie, Cum să vorbim în public,
tradusă şi în româneşte (Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000), autor de asemenea al best-
sellerului Secretele succesului şi cartea germanului Heinz Lemmermann, Lehrbuch der
Rhetorik (1962).
De aceea, şi în România, încă din anii 1970 s-au scris lucrări valoroase de retorică, ea
devenind obiect de studiu obligatoriu în multe din facultăţile de drept. Ca teorie a
argumentării sau artă a persuasiunii neoretorica şi-a găsit adepţi şi în România, în special prin
Vasile Florescu, a cărui carte, Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective
(Bucureşti, Editura Academiei Române, 1973), s-a bucurat de o foarte bună primire în
Occident, ca şi cea anterioară din 1969, Retorica şi reabilitarea ei în filosofia contemporană,
tradusă în primul rând în italiană. Ambele sunt scrise de pe poziţiile filosofiei şi pe un ton
polemic faţă de celălalt gen de neoretorică, cel de orientare lingvistică şi literară. Această din
urmă orientare este condamnată atât pentru abuzul terminologic cât şi pentru subordonarea
autorului ori chiar înlocuirea lui (ca emiţător) cu limbajul, căruia i se acordă o însemnătate
exagerată.
După 1990, abordările retoricii din unghiul filosofiei şi înţelegerii ei ca aspect particular
al argumentării, au fost în România destul de numeroase. Redau titlurile unor asemenea
lucrări mai extinse:
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Introducere în teoria argumentării, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1994
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti, Editura
Bic All, 2000
Andrei Marga, Raţionalitate. Comunicare. Argumentare, Cluj, Editura Dacia, 1991
Gheorghe Mihai, Retorică tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti, Editura Bic
All, 1998
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003
Mariana Tuţescu, L'argumentation, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
1996
Mariana Tuţescu, L'argumentation. Introduction à l'étude du discours, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 1998

8
 Cealaltă orientare, neoretorica lingvistică şi literară, comportă cel puţin două direcţii
mai importante. Prima se manifestă prin „New Criticism” şi „Critica de la Chicago”, iar
cealaltă prin „Noua critică şi poetica franceză contemporană”.
„New Criticism” a fost iniţiat de criticul englez I.A. Richards, autorul lucrării Filosofia
retoricii (1936). În esenţă, retorica lui se bazează pe conceperea operei literare ca act de
comunicare lingvistică şi, în cadrul acesteia, pe determinarea efectelor emotive asupra
cititorului (receptorului) în funcţie de „sensul, tonul şi intenţia” mesajului transmis. Poezia nu
este pentru el „un fel de limbaj”, ci un mod de folosire a limbajului, opera neexistând decât în
cadrul acestuia.
Reprezentantul ilustru al „Criticii de la Chicago” este Wayne Booth, care a elaborat o
retorică a romanului şi o alta a ironiei. În Retorica romanului el consideră romanul o
modalitate retorică şi urmăreşte evidenţierea „vocii auctoriale” în „apelurile evidente adresate
cititorului”.
Cealaltă ramură a noii retorici lingvistice şi literare s-a rezvoltat cu deosebire în Franţa
şi Belgia, având ca principali reprezentanţi pe Roland Barthes, Gérard Genette, Tzvetan
Todorov şi Grupul M de la Liège, ai cărui membri au elaborat o Retorică generală, consacrată
clasificării figurilor limbajului având drept criteriu abaterea la toate nivelurile de la normele
limbii uzuale, normale şi o Retorică a poeziei, dedicată funcţionării figurilor în literatură.

Anexă: Reflecţii despre oratoria adevărată şi falsa oratorie

„Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a
spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este
precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor;
mobilul retorului este dorinţa de a trece de orator sau îngâmfarea erudiţiei sau încântarea de
sonoritatea propriilor cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde
şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor deşertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de
limbă. De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul numai una trecătoare,
limbutul – niciuna (...)
După această nouă măsură se judecă acum şi oratoria: discursul nu mai are trecere decât
în măsura competinţii şi autorităţii celui ce-l pronunţă; îmbelşugatele înfloriri literare,
afirmările nemotivate, necum frazele înşirate fără rost nu mai pot întâmpina vechea favoare,
poate nici vechea indulgenţă.

9
 Şi astfel noi, publicul, am ajuns să simţim mai exact deosebirea valorilor parlamentare:
ascultăm pe oratori, surâdem la retori şi râdem de limbuţi”. (Titu Maiorescu, Oratori, retori,
limbuţi, 1902)

NOTE
1. Cf. Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1973, p. 17
2. Aristotel, Retorica, apud Charles U. Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Iaşi, Editura
Polirom, 2003, p. 24
3. Chaïm Perelman, Traité de l'argumentation, Paris, Presses Universitaires de France, 1958, p. 63
4. Petit Robert, vol. II, Paris, 1991, p. 1520
5. Florin Marcu, Constantin Maneca, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1978, p. 933
6. Alina Mungiu Pippidi, Românii după 1989. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Editura Humanitas,
1995, p. 15-16
7. Charles U. Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 26
8. Ibidem, p. 26
9. Ibidem, p. 27
10. Cf. Vasile Florescu, op. cit., p. 17
11. Le Petit Larousse, Grand format en couleurs, Paris, Larousse Bordas, 1998, p. 892
12. Grand Larousse Encyclopédique en dix volumes. Tome neuvième, Paris, Librairie Larouse, 1964, p.
252
13. Encyclopaedia Universalis, Corpus 20, Paris, 1989, p. 10
14. Cf. Michel Meyer, Questions de rhétorique: langage, raison et séduction, Librairie Générale
Française, 1993, p. 17-18
15. Cf. Vasile Florescu, op. cit., p. 18 şi urm.
16. Olivier Reboul, La rhétorique, Paris, Presses Universitaires de France, 1984, p. 6
17. Mircea I. Manolescu, Arta avocatului. Şapte prelegeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 145
18. Cf. asupra acestei reveniri Terminologie poetică şi retorică. Coordonator: Val Panaitescu, Editura
Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, 1994, p. 159; Vezi şi Vasile Florescu, op.cit, p. 174-220
19. Apud Terminologie poetică şi retorică, p. 159
20. Cf. asupra motivelor revenirii Vasile Florescu, op. cit., p. 181 şi urm.
21. Michel Meyer, op. cit., p. 137
22. Ibidem, p. 22
23. Ibidem, p. 7
24. Ibidem, p. 7
25. Ibidem, p. 7
26. Ibidem, p. 7
27. Ibidem, p. 6

10
 RETORICA ÎN ANTICHITATEA GREACĂ ŞI ROMANĂ

A. Retorica în Grecia Antică

I. Începuturile retoricii. Sofiştii. Retorica prearistotelică

Retorica s-a putut naşte în vechile democraţii greceşti. Naşterea ei în democraţie nu este
întâmplătoare, deoarece doar democraţiile sunt favorabile dialogului, în timp ce dictaturile îl
suprimă. Criticul literar francez Roland Barthes afirmă că retorica „s-a născut din procesele
asupra proprietăţii” (Apud Olivier Reboul, La rhétorique, Paris, PUF, 1986, p.9). Se poate
afirma de aceea că este şi o creaţie ivită ca urmare a libertăţii. Originile ei se află în Sicilia
grecească din secolul al V-lea î.Chr., creatorii săi fiind Corax (gr. corb) şi elevul lui, Tisias.
Căderea tiranilor de acolo a fost urmată de numeroase procese intentate de cei jefuiţi şi exilaţi
care doreau să-şi redobândească pământurile. În faţa tribunalelor populare era necesară
stăpânirea artei vorbirii spre a convinge. Corax şi Tisias au început să predea arta persuasiunii
şi au elaborat un manual de artă a oratoriei având, înainte de toate, finalităţi practice. Acesta
este un îndreptar pentru modul de a vorbi al părţilor aflate în litigiu, conţinând şi o schemă a
părţilor discursului. Manualele de tehnică retorică ale celor doi antici amintiţi includeau şi
câteva probleme de teorie a cunoaşterii în care verosimilul, deci ceea ce este posibil, era mai
respectabil decât adevărul. Date fiind relaţiile comerciale dintre Atena şi Sicilia, retorica
judiciară s-a introdus rapid şi în Grecia continentală. Şi aici ea a găsit un teren favorabil
dezvoltării rapide întrucât regimurile aristocratice autoritare au fost înlăturate, urmând dispute
politice şi multe procese. În anul 427 retorul Gorgias a venit în misiune diplomatică la Atena
pronunţând în faţa adunării poporului un discurs care i-a fascinat atât de mult pe atenieni,
încât aceştia l-au lăsat să se reîntoarcă în Sicilia doar cu promisiunea fermă că va reveni.
Revenind, el a străbătut lumea greacă şi, în cei 40 de ani din 107 cât a trăit, a predat lecţii de
artă a vorbirii în public. El a introdus ca o creaţie proprie discursul în proză de elogiere a unei
personalităţi ilustre decedate, a unei cetăţi sau a unui zeu. Aceste elogii existau şi înaintea lui,
dar sub forma poeziei lirice, având deci o destinaţie literară. Genul de discurs introdus de
Gorgias este atent construit sub raportul formei, datorită apelului la o seamă de figuri
stilistice. El corespunde tipului de proză literară de azi sau poemului în proză, dar a devenit
sinonim cu exagerarea şi emfaza tocmai datorită abuzului de figuri literare. Ca orientare
filosofică Gorgias era sofist, aparţinând şcolii întemeiate de Protagoras din Abdera care s-a
impus la Atena prin anii 450 î.Chr. Sofistul este învăţătorul care predică discipolilor că nu
există adevăr în sine, universal-valabil, ci doar opinii care variază în funcţie de timp şi locuri

11
şi, prin urmare, valabilă este opinia care asigură reuşita. Sofiştii se folosesc de argumente şi
raţionamente care nu respectă cerinţele de corectitudine ale logicii, normele generale ale
raţionalităţii. Ele au aparenţa corectitudinii, putând de aceea induce în eroare. Fundamentul
filosofic al retoricii lui Gorgias este un relativism deoarece el se lăuda că poate să convingă pe
oricine vrea, că poate proba orice, că poate face din argumentul cel mai slab cel mai puternic.
Metodele retorice ale sofiştilor nu aveau scopul de a căuta neapărat adevărul, mai ales
în arta controversei. Dimpotrivă, cu cât rezultatul era aici mai fals ori chiar absurd, cu atât mai
admirat era sofistul. După critica ulterioară întreprinsă de Platon, Socrate şi Aristotel, cuvântul
„sofist” a devenit peiorativ. Partea rezistentă pentru retorică în ceea ce îi priveşte pe sofişti
rămâne relevarea importanţei şi forţei cuvântului, a rolului limbajului ca element distinctiv
pentru fiinţa umană, contribuţia lor la studiul figurilor limbajului, ca şi la utilizarea unei
dialectici sau tehnici generale a argumentării.
Un reprezentant ilustru al retoricii prearistotelice este Antiphon (480-411 î.Chr.). A fost
independent de gândirea sofiştilor şi s-a îndreptat mai mult spre ţelurile judiciare ale retoricii,
fără a o conecta acut cu filosofia. Obiectivul său, într-o fază în care exista o lipsă de avocaţi,
era acela de a-l pune pe primul venit în situaţia de a-şi pleda cauza, graţie unor procedee
aproape mecanice. El a procedat la o împărţire a materiei aplicabile oricărui discurs şi a
propus o seamă de „toposuri” (=locuri comune), adică argumente tip ce trebuiau învăţate pe
de rost spre a te servi de ele în împrejurări diverse. A reflectat la problema verosimilului şi, ca
o prelungire a acesteia, la cazuri de natură judiciară. Pentru el nu era posibil ca o persoană să
fi fost ucisă de vreun hoţ, deoarece victima n-a fost jefuită şi nici de vreun tovarăş de chef
deoarece l-ar fi văzut alţii. Eliminând apoi toate cazurile posibile, se putea trage concluzia că
singurul vinovat era cel bănuit, acuzatul. Dintre tehnicile şi toposurile menite a atrage atenţia
puse în circulaţie de Antiphon şi rămase valabile, ar putea fi amintite: precizarea în exordiu
(partea de introducere) că nu dispui de abilitatea şi talentul cuvântului (toposul modestiei);
lauda adusă experienţei şi îndemânării adversarului, ca şi aruncarea răspunderii pe seama lui a
procesului; lauda adusă echităţii şi înţelepciunii judecătorilor.
Unii istorici ai disciplinei spun că înaintea lui Corax şi Tisias, Gorgias, Protagoras şi
Antiphon Grecia antică şi-a avut mari oratori şi că n-a trebuit să aştepte venirea unor maeştri
din Sicilia spre a face cunoscută arta persuasiunii. În acest sens, sunt amintiţi cei trei oameni
de stat, maeştri ai elocinţei: Temistocle, Aristide şi Pericle. Trebuie observat însă că aceştia
sunt mari oratori, deci practicieni ai discursului în scopuri politice şi nu specialişti temeinici
care gândesc asupra statutului retoricii ca disciplină.

12
 Se poate trage concluzia că epoca de constituire a retoricii este aceea a modificării
configuraţiei politice a oraşelor-state greceşti, cauzată de prăbuşirea aristocraţiei. Este un
produs al democraţiei, al libertăţii care a dus la o nouă concepţie despre lume, om şi educaţie.
Democraţia, reamintim, este favorabilă artei cuvântului, argumentării libere, opiniilor diverse,
în vreme ce autoritarismul aristocraţiei era dogmatic, constrângător. Accesul poporului la viaţa
politică a adus cu sine o modificare a concepţiei despre orânduirea socială. Aceasta a apărut
ca o stare relativă şi nu ca ceva etern, putând fi contestată prin argumente la momentul
oportun.
Şi-a făcut de asemenea loc şi o nouă filosofie asupra omului în cadrul căreia devine o
preocupare accentuată reflecţia despre artă şi limbă. Elementul diferenţiator între om şi animal
este vorbirea şi nu însuşirile fizice deoarece prin acestea (forţă, simţuri, agilitate) superior este
animalul. Prin vorbire, prin comunicare omul a făurit o civilizaţie stabilind legi, inventând
arte şi tehnici care i-au schimbat existenţa. Această nouă concepţie care identifica măreţia
omului în limbajul său a avut drept urmare necesitatea unei vorbiri convingătoare şi elegante.
Limba a devenit atunci şi un mijloc de distincţie socială între homo loquens (vorbitor de orice
fel) şi homo eloquens (posesor al artei vobirii), deci între posesorul de cultură, de poziţie
socială datorate retoricii şi omul obişnuit, lipsit de această tehnică a limbajului. Cei care au
sesizat primii cu acuitate importanţa cuvântului au fost tocmai sofiştii. Pentru ei, numele
(cuvintele pentru lucruri) au rol în cunoaştere întrucât toate lucrurile sunt percepute prin
cuvânt. Filosofia asupra cuvântului (logosului) a devenit parte integrantă a gnoseologiei
(teoriei cunoaşterii).
Impunerea retoricii a fost şi urmarea faptului că, odată cu victoria demosului, s-a ajuns
la un nou ideal uman formativ. Într-o primă fază a civilizaţiei greceşti idealul formativ a fost
omul homeric, iar apoi omul este definit ca zoon politikon (fiinţă politică). O astfel de
definiţie va duce la fixarea cetăţeanului ca ideal formativ, iar ţinta principală a oricărui om
bogat şi cu drepturi depline era a vorbi frumos şi convingător.

II. Antisofiştii (Socrate, Isocrate, Platon)

1. Iniţiatorul luptei împotriva sofiştilor a fost Socrate (470-399 î.Chr.) care le-a
combătut falsa argumentaţie şi retorica prin care cele mai rele cauze şi argumente deveneau şi
cele mai bune. A revoluţionat studiul eticii, apreciind că omul poate fi cunoscut integral,
adoptând ca deviză inscripţia de la templul din Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.
În combaterea sofiştilor a utilizat cu precădere două metode, folosite de altfel şi în
convorbirile cu discipolii:

13
 a) o metodă „negativă”, ironia, care consta în a interoga, simulând ignoranţa. Potrivit lui
Socrate, aceasta trebuia să-l elibereze pe interlocutor de eroare şi să-l pună în situaţia de a
recepta adevărul. Prin urmare, îşi întreba interlocutorii, afectând ignoranţa asupra a ceea ce
întreba. În acest fel, printr-o serie întreagă de întrebări, abil puse, îi determina pe sofişti să-şi
confeseze propria ignoranţă şi să recunoască valabilitatea opiniilor spre care erau conduşi.
Spre deosebire de sofişti, care se lăudau că au răspuns la toate problemele, Socrate
spunea: „Tot ceea ce ştiu este că nu ştiu nimic”. A recunoaşte însă ignoranţa înseamnă a avea
ideea ştiinţei, a deveni capabil de a discerne adevărul de fals. Aceasta s-a numit teoria
ignoranţei savante.
b) a doua metodă este una „pozitivă”, numită maieutică (arta de a moşi).
Potrivit filosofului, maieutica este arta de a da naştere adevărurilor ce aşteptau să se
ivească. Această tehnică are la bază teoria ideilor înnăscute, potrivit căreia ar exista, de la
naştere, în spiritul uman idei anterioare oricărei experienţe. Adevărul se află în spiritul uman,
ca şi procedeele logice prin care poate fi descoperit. Aceste procedee folosite de Socrate în
procesul de naştere a adevărului sunt inducţia şi definiţia generală. În inducţie, pe care a
folosit-o cu deosebire, urca de la particular la general după ce acumula exemple, de la parte la
tot, desprinzând ceea ce era comun. Cele două procedee logice, inducţia şi definiţia, erau
folosite împreună, pentru că discursul inductiv era mijlocul de a ajunge la definirea ideilor
generale.
Concepţia despre retorică a lui Socrate a fost făcută cunoscută de Platon în cele două
dialoguri intitulate Gorgias şi Fedru, iar cea despre procedeele de descoperire a adevărului a
fost înfăţişată de Xenofon în Memorabilia sau Amintiri despre Socrate.

2. Isocrate (436-338 î. Chr.)

Discipol al lui Socrate şi rival al lui Platon, Isocrate a fost un antisofist redutabil. De la
Socrate a reţinut că măsura este valoarea supremă pentru viaţă. Pentru el o viaţă necondusă şi
o vorbire inocentă constituie aspecte ale lipsei de măsură şi provin din deficienţe ale educaţiei.
De la sofişti a reţinut însă ideea că vorbirea este proprie omului. Pentru el cuvântul potrivit
este semnul gândirii juste, iar arta discursului trebuie să ofere tinerilor o formare morală,
învăţându-i stăpânirea de sine şi judecata personală. În Discurs împotriva sofiştilor face
cunoscută ideea potrivit căreia, pe lângă necesitatea de a fi indiciul unei gândiri juste,
cuvântul trebuie să aibă şi o finalitate morală, el fiind „călăuza tuturor faptelor şi gândurilor
noastre”. În acest fel, elocinţa devine forma cea mai înaltă a culturii intelectuale, având un
substrat filosofic care îl învaţă pe om să se conducă în viaţă şi îl pregăteşte pentru activitatea

14
politică. A respins procedeele mecanice, cu locuri comune, învăţate pe de rost, acordând un
loc de seamă exemplelor, explicaţiei, participării prin gândirea personală. Retorica este pentru
el „cultură generală” şi „filosofie”.
În cele mai de seamă discursuri (Panegiricul, Areopagiticul, Panathenaicul ş.a.), în
numele idealului măsurii, a pledat pentru o rhetorică ale cărei norme sunt claritatea, precizia,
puritatea. Ea rămâne totuşi artă prin armonia frazei, printr-o serie de procedee prin care se
obţine echilibrul acesteia. Aceasta s-a numit şi „proză atică”, adică o proză ce se distinge prin
bun gust, claritate şi echilibru.

3. Platon (427-347 î.e.n.)

A fost discipol al lui Cratylos şi Euclid, dar mai ales al lui Socrate pe care a încercat să-l
apere în adunarea poporului.
Concepţia sa despre retorică este expusă în două dialoguri: Gorgias care are subtitlul
Despre retorică şi Fedru. Ambele dialoguri îl au ca personaj central pe Socrate.
Pentru Platon există două feluri de retorică. Prima, examinată în Gorgias, este cea a
sofiştilor. Este o retorică falsă, a amăgirii, a înşelării, al cărei obiect nu e adevărul, ci
probabilul, iluzia. Filosoful identifică în aceasta arta minciunii, vătămătoare statului şi
indivizilor. Ea nu este controlată de raţiune, căci după sofişti este doar arta de a plăcea. Al
doilea tip de retorică, analizată în Fedru, este cea filosofică, adică adevărata retorică. Obiectul
ei este adevărul, iar în argumentare vor fi excluse orice contradicţii. Filosoful o mai numeşte
şi artă a discuţiei. Spre a vorbi şi scrie bine, vorbitorul trebuie să cunoască adevărul despre
subiectul tratat. Altfel, oratorul poate prejudicia auditoriul. Această retorică ataşată ferm
adevărului este în concepţia lui Platon şi o psihagogie, adică o ştiinţă a călăuzirii sufletelor, a
educării acestora. Este o retorică opusă total celei a sofiştilor care era lipsită de moralitate,
prin practica ei de a sluji oricărei cauze şi de a ignora adevărul. Acţiunea unui om al cetăţii
care ştie să vorbească bine trebuie să aibă drept scop binele societăţii. Deşi oratorul nu trebuie
să facă apel la artificiile sofiştilor, e bine să le cunoască, spre a nu se lăsa înşelat de acestea.
Mai mult, el trebuie să ştie în ce constă justeţea unui raţionament spre a descoperi
raţionamentul înşelător. Oratorul trebuie să cunoască bine atât lucrurile, realul exterior, cât şi
pasiunile şi spiritul uman.

III. Contribuţia lui Aristotel (384-322 î.Chr.)

Meritul lui Aristotel în domeniul retoricii este acela de a fi oferit prin lucrarea sa
Retorica cel mai extins tratat al antichităţii greceşti asupra disciplinei, cea mai bună

15
sistematizare şi reflecţie asupra preoblemelor abordate. Ea se completează printr-o altă lucrare
intitulată Poetica, lucrare care a constituit întâia formulare a unei estetici şi teorii literare de
factură clasicistă.
Retorica este o analiză a artei de a vorbi convingător în public, efectuată în trei părţi. El
s-a opus atât sofiştilor a căror retorică era un ansamblu de argumente abile prin care se putea
demonstra orice, cât şi lui Platon pe care îl suspectează că socoteşte retorica a fi străină
moralei.
Partea I este consacrată oratorului, celui ce pronunţă discursul. El defineşte obiectul
acesteia şi îi arată utilitatea, trasează metodele de studiere a acesteia şi fixează relaţiile între ea
şi dialectică.
În privinţa definirii el ne spune că este facultatea de a descoperi ceea ce e propriu
persuadării şi că e utilă celor ce doresc să ajungă la adevărul ştiinţific. Ea ne învaţă să
respingem aserţiunile adversarului, să identificăm căile de a arăta contrariul unei teze. Ea
trebuie să descopere persuasivul just, adevărat şi să identifice persuasiunea aparentă. Filosoful
ne face cunoscute procedeele logice de demonstrare, modurile de raţionament, fiind
adevăratul fondator al logicii, prin formularea teoriei demonstrării. Tot aici, el fixează cele trei
genuri ale retoricii. Primul este cel deliberativ propriu adunărilor publice care deliberează,
dezbat şi trebuie să decidă într-un sens ori altul. Al doilea gen este cel demonstrativ sau
epidictic, având ca obiect elogiul virtuţilor şi frumosului (dreptate, curaj, stăpânire de sine
etc.), precum şi blamul, aplicat viciilor şi urâtului. Ultimul gen este cel judiciar, referitor la
mijloacele destinate acuzării şi apărării în judecată.
Filosoful vorbeşte aici despre natura nedreptăţii, despre cauzele generale şi particulare
ale violării legii, despre persoanele predispuse spre încălcarea ei precum şi despre cele faţă de
care se comite o injustiţie.
Partea a II-a este destinată receptorilor mesajului, deci auditorilor. În opinia lui, oratorul
trebuie să cunoască starea de spirit a ascultătorilor ca şi pasiunile care îi stăpânesc. El
întreprinde de aceea un studiu psihologic aprofundat privind pasiunile şi caracterele oamenilor
şi descrie cele trei vârste ale vieţii. Tot aici analizează influenţa exercitată asupra sufletului
omenesc de anumite argumente furnizate de orator. Se mai arată că, spre a reuşi, oratorul
trebuie să se bucure de autoritate morală indiscutabilă şi de aceea face trimiteri la etică.
Cartea a III-a este consacrată textului oratoric ca atare, autorul ocupându-se de ordinea
discursului, de figurile de stil şi apoi de calităţile principale ale acesteia.
Aristotel face, deci, din retorică un sistem, o totalitate coerentă a descoperirilor. Ea
comportă un studiu logic al argumentării (logos), o psihologie a caracterelor şi pasiunilor

16
auditorilor (pathos) şi o etică a oratorului (ethos). De altfel, persuasiunea se poate baza pe
credibilitatea oratorului (ethos), pe apelul emoţional (pathos) sau pe cel logic (logos) ori pe
combinarea acestora. Convingerea este mai eficientă dacă se au în vedere temeiurile comune
între vorbitor şi ascultător care permit primului să plece de la unele presupuneri cu privire la
opiniile celuilalt. Cunoscându-le, vorbitorul poate folosi entimema, formă prescurtată de
silogism în care premisa minoră sau premisa majoră nu este enunţată, fiind furnizată în
schimb de auditoriu. Misiunea vorbitorului constă apoi în identificarea punctelor de interes
comune, a premiselor majore deţinute de audienţă şi la folosirea lor în entimeme.

IV. Mari oratori, mari practicieni ai discursului: Demostene, Eschine

Atât Demostene cât şi Eschine sunt oratori, rostitori de discursuri, neavând preocupări
legate de analiza ei ca ştiinţă
1. Demostene (384-322 î.Chr.)
Este cel mai mare orator al Atenei, elocvenţa desăvârşită. Toate discursurile lui ţintesc la
denunţarea politicii expansioniste a regelui Filip al Macedoniei, la măsurile politice, militare
şi economice pe care trebuia să le ia Atena în faţa acestui pericol.
Primele sale discursuri importante se leagă de insistenţa de a convinge grupul celor
1200 de cetăţeni bogaţi ai Atenei, însărcinaţi să reorganizeze flota, în faţa primejdiei
reprezentate de Filip al II-lea al Macedoniei.
Un următor ciclu de discursuri celebre se intitulează Olintiene, întrucât sunt pronunţate
în favoarea alianţei Atenei cu cetatea Olint, pe care Filip al II-lea voia s-o cucerească. Ea
deţinea o poziţie geografică deosebită, iar apărarea ei ar fi interzis accesul macedonenilor pe
coasta Mării Egee şi spre celelalte state greceşti.
Celebritatea lui rămâne legată îndeosebi de discursurile pronunţate împotriva lui Filip (4
în total). Au fost numite Filipice.
O capodoperă a genului oratoric este Despre ambasadă şi are ca obiect atacarea purtării
trădătoare a oratorului Eschine faţă de Filip al Macedoniei la care fusese trimis ca membru al
ambasadei pentru tratative de pace. Este o polemică pasionată unde sunt de admirat mai mult
vioiciunea şi spontaneitatea decât artificiile retorice.
Toate discursurile lui constituie angajări pasionate politic. Această angajare sinceră a
imprimat stilului anumite caracteristici. În prim plan apare exprimarea spontană a
sentimentelor printr-un stil nervos şi personal, lipsit de lungimea studiată a componentelor
frazei cizelate de scriitor în liniştea cabinetului de lucru. Acest stil era însoţit de modulaţii
pasionate ale vocii, de gesturi ce aveau o mare influenţă asupra auditorilor. A şi acordat, de

17
altfel, cea mai mare importanţă pronunţării efective a discursului cu gesturile, mimica şi
modulaţiile vocii, adică ultimei părţi, numită acţiunea, spunând că prima parte importantă a
retoricii este „acţiunea, a doua acţiunea, a treia acţiunea”.

2. Eschine (390-314 î.e.n.)

Este adversarul lui Demostene şi partizan zelos până la un anumit punct al lui Filip al
Macedoniei. Spre deosebire de elocvenţa pasionată a lui Demostene, cea a lui Eschine era
raţională. Oratorul era mereu stăpân pe sine, dominându-şi gesturile. Nu găsim în discursurile
sale dezordinea aparentă şi iregularitatea componentelor frazei caracteristice lui Demostene.

BIBLIOGRAFIE
Robert Flacelière, Istoria literară a Greciei antice. În româneşte de Mihai Gramatopol, Bucureşti, Editura
Univers, 1970
Pagini alese din oratorii greci, vol. I-II. Antologie, note, bibliografie şi traducere de Andrei Marin.
Prefaţă şi note explicative de Maria Himu-Marinescu, Bucureşti, EPL, 1969
Suzanne Saïd, Monique Trède, Alain le Boullnec, Histoire de la littérature grecque, Paris, PUF, 1997
Scriitori greci şi latini, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978
Alexandru Ţiclea, Retorica. Ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p. 36-74,
95-111
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 14-23
Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1973
Olivier Reboul, La rhétorique, Paris, Presses Universitaires de France, 1984

B. RETORICA ÎN ROMA ANTICĂ

18
 Elocvenţa este la Roma în centrul preocupărilor literare, constituind chiar inima culturii.
Educaţia a progresat aici în măsura în care şi-a fixat ca scop formarea oratorului deoarece prin
exercitarea vorbirii publice membrii clasei conducătoare îşi puteau asuma o funcţie socială şi
politică.
I. Originile elocvenţei latine
Cicero menţionează în lucrarea sa intitulată Brutus ca primi oratori pe consulul Marcus
Cornelius Cegetus şi pe consulul Appius Claudius Caecus (sec. III, î.e.n.). Pentru el elocvenţa
propriu-zisă începe, însă, cu Marcus Porcius Cato, numit şi Cato Cenzorul (243-149 î.e.n.),
din cauza concepţiei şi ţinutei sale morale inflexibile.
Proprietar de întinse pământuri la Tusculum, cunoscător al procedurii, cu o frumoasă
carieră de pretor, consul şi cenzor, a fost un apărător al principiilor vechi sănătoase într-o
societate ce importa obiceiuri străine, rostind numeroase rechizitorii şi pledoarii. Pe lângă
preocupările de retorică a scris tratate de agricultură, de drept, de artă militară şi o culegere de
maxime morale.
Discursurile sale (peste 150, din care au rămas azi câteva fragmente) erau pregătite atent
în scris, autorului lipsindu-i însă darul ordonator al compoziţiei. Absenţa talentului
compoziţiei era suplinită însă de vigoare, de combativitate, de efecte de spontaneitate. Este o
elocvenţă mai aspră, mai dezordonată, deoarece autorul urmărea „efectele de tribună”,
presărându-şi discursul cu aspecte pitoreşti, savuroase, cu vervă comică. Elocinţa este la el
mijlocul esenţial al acţiunii politice. Cu el se profilează ţinuta morală a oratorului, acesta fiind
pentru el „vir bonus peritus dicendi” („bărbat de bine care ştie să vorbească”). Aceste două
calităţi: moralitatea şi ştiinţa de a vorbi sunt pentru el indispensabile unui bărbat de stat spre a
nu constitui un pericol pentru societate. Prin Cato Cenzorul elocinţa se instaurează la Roma şi
se dezvoltă larg în arena politică.
Discursul său cel mai reuşit este cel pronunţat în favoarea cetăţii greceşti Rodos, aliată a
Romei, care, istovită de un război ce o ruinase, încercase să medieze între aceasta din urmă şi
Perseu, regele Macedoniei, inamic al Romei. După victoria de la Pidna împotriva
macedonenilor, unii senatori au vrut să provoace război Rodosului, în speranţa unor prăzi
bogate. Cato s-a opus în Senat, rostind discursul amintit, dotat cu forţă, vioiciune, marcat de o
anume redundanţă a stilului despre care oratorul credea că ar da mai multă amploare şi
demnitate frazei. Este un discurs fără prea mare grijă pentru coerenţa şi ordinea ce ar
caracteriza o compoziţie studiată.

II. Maturizarea retoricii

19
 Arta oratorică a ieşit, fireşte, din umbră prin Cato, dar prin raportare la cea grecească
clasică, era săracă în ceea ce priveşte mijloacele. Decalajul cultural între Roma şi Grecia se
reduce în secolul al II-lea î.e.n. în toate domeniile literare şi artistice, mai ales în cel al
elocinţei. Condiţiile politice au favorizat acest progres deoarece, după un secol de război,
problemele de politică internă îşi reiau cursul normal, constituind prilejul marilor dezbateri
unde cuvântul a înlocuit armele. Anterior, omul politic trebuia să fie doar un bun general, dar
acum trebuia să fie şi un bun vorbitor. Dezvoltarea vieţii intelectuale, permisă de pace, a avut
loc în mediile aristocratice care deţineau puterea politică.
Procedeele retorice ale grecilor au fost aplicate elocinţei latine, prima oară, de Sulpicius
Galba, care a înzestrat discursul cu podoabe căutate şi a apelat la patetic ca mijloc de a cuceri
adeziunea ascultătorilor.
După Sulpicius Galba proza oratorică progresează prin Scipio Aemilianus şi prietenul
său Laelius. Persuasiunea nu se mai realizează la aceştia prin violenţă verbală, chiar dacă era
vorba de lucruri grave, ci prin intelectualizarea argumentării. Arta oratoriei s-a deschis şi
contactului cu filosofia, acomodându-se noilor vremi, mai favorabile artei decât armelor.

III. Fraţii Gracchi şi elocvenţa de tribună

Un avânt considerabil au imprimat oratoriei fraţii Gracchi, Tiberius şi Caius, fiii
Corneliei şi Sempronius Gracchus.
Ambii şi-au însuşit, în profunzime, cultura greacă. Tiberius a avut în adolescenţă
renumiţi dascăli de retorică din Grecia. Au fost crescuţi într-un mediu foarte cult în care se
vorbea latina cea mai pură, având şi dascăl de formaţie stoică ce le-a fortificat nobleţea
morală şi energia.
S-au îndreptat către popor, dorind să refacă o clasă de mici proprietari de pământ prin
care Roma să redobândească putere şi sănătate morală şi fizică. Au sprijinit, de asemenea,
afirmarea unei clase de comercianţi şi burghezi împotriva aristocraţiei aflate la putere foarte
conservatoare în vederile despre arta conducerii. Atât unul cât şi celălalt au acţionat ca tribuni
ai plebei, adresându-se direct mulţimii şi dezbătând în faţa ei cele mai grave probleme.
Inaugurând o linie politică nouă, orientată spre stânga, ei au impus, de asemenea, un nou stil
oratoric, o elocvenţă „de şoc” care face apel la ceea ce s-a numit mai târziu „psihologia
mulţimilor” spre a le antrena la revoltă. E o construcţie ce aduce dramatismul exprimării,
violenţa, emoţia prin interpelările adresate publicului şi imaginile frapante. Cel mic, Caius
Gracchus, de exemplu, avea, potrivit lui Plutarh, un discurs „cumplit, patetic, captivant,
strălucitor” care l-a făcut stăpânul mulţimilor, fiind urmat pe străzi de câte trei-patru mii de

20
oameni.
Au murit tineri, unul la 30, altul la 33 de ani în tulburări stârnite de aristocraţie.

IV. Epoca lui Cicero

Prima jumătate a secolului I î.Chr. este una de crize, în care statul şi societatea caută
zadarnic echilibrul anterior. Instabilitatea politică face posibilă ivirea ambiţiilor de putere ale
unor personalităţi politice şi militare precum Marius, Pompei, Caesar, Crassus, Sulla care
caută să-şi impună greutatea gloriei lor militare spre a guverna singuri.
În aceste vremuri agitate, viaţa intelectuală a cunoscut o dezvoltare notabilă, oratoria
devenind foarte necesară omului politic. Aceasta deoarece procesele în care erau implicaţi
membrii clasei conducătoare erau abundente, „parlamentarismul” senatorial era tensionat,
propaganda politică era foarte ascuţită. Oratoria a devenit în aceste împrejurări o armă eficace
putându-se opune armelor reale ale imperatorilor. Spre a accede în prim-planul vieţii publice,
nu era suficientă o ilustră origine socială, ci şi impunerea prin cultură şi talent. De aici a venit
necesitatea învăţării quasi-sistematice a oratoriei de către tinerii de bună condiţie socială.
În anul 94 î.Chr. s-a deschis prima şcoală de retorică latină de către Plotius Gallus.
Interzise apoi întrucât dădeau prea multă înflorire a pedagogiei latine a retoricii, formarea
tânărului orator se făcea prin călătorie în Grecia, în stagiu de specializare în diverse centre.
Fiecare şcoală ori centru avea specificul său.
Primul secol î.Ch. este socotit epoca de aur a oratoriei şi retoricii latine. Această epocă
este dominantă de personalitatea lui Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Chr.), om politic, jurist,
orator, teoretician al retoricii, prozator.

A. Principiile teoretice ale oratoriei ciceroniene

Pentru Cicero oratorul ideal este un om de reflecţie şi cultură generală, întrucât trebuie
să vorbească despre subiectele cele mai diverse. Nu se poate vorbi despre o materie fără a o
cunoaşte în profunzime.
Un al doilea principiu este că discursul este şi operă de artă, nu un simplu produs
utilitar.
Un alt principiu constă în aceea că eficienţa discursului presupune stăpânirea unei
serioase tehnici a argumentării.
Cicero a fixat, de asemenea, obiectivele oratorului şi discursului. Discursul trebuie să
dovedească şi să instruiască (docere), să placă (delectare) şi să emoţioneze (movere),
obiective rămase valabile şi pentru retoricile moderne.

21
 În Despre orator a precizat şi părţile din care este alcătuit un discurs:
- exordiul, adică introducerea;
- narratio, adică povestirea, expunerea cauzei;
- confirmatio, adică argumentarea, demonstrarea punctului de vedere apărat;
- peroratio, adică încheierea.
El face cunoscut rosturile fiecăreia din aceste părţi precum şi exigenţele pe care trebuie
să le îndeplinească.
Exordiul are ca scop să capteze bunăvoinţa auditoriului (captatio benevolentiae) pentru
ca acesta să-i acorde atenţia, iar apoi să-l introducă în discurs, anunţându-i conţinutul (planul
conţinutului).
Narratio trebuie să fie şi ea funcţională: este o informare a auditoriului, dar trebuie să
conţină doar atât cât va servi în continuare spre a-şi dezvolta probele;
Confirmatio presupune într-un prim moment să se definească punctul de vedere
dezbătut (propositio), apoi argumentarea propriu-zisă. Pentru aceasta poate fi nevoie să se
respingă teza avansată anterior de adversar, să se recurgă la un contrainterogatoriu al
martorilor, să se provoace adversarul prin întrebări presante (altercatio), să se amplifice
dezbaterea (amplificatio) sau să i se asocieze consideraţii care contribuie la clarificare.
Peroratio este încununarea discursului. Aici trebuie regăsit rezumatul argumentelor şi,
de asemenea, un ultim elan persuasiv bazat în general pe emoţie. În marile discursuri politice
Cicero ştie să dea peroraţiei o gravitate patetică, evitând, totuşi, larma şi excesele în care
cădeau adesea oratorii în eforturile de a face să vibreze coarda sensibilă.
Pentru aceasta oratorul trebuie să realizeze cele 5 acte care constituie părţile artei
oratorice:
1. inventio, adică a găsi ce să spui, a descoperi mijloacele sau argumentele;
2. dispositio, adică a pune în ordine ceea ce s-a aflat în inventio, a aranja mijloacele
găsite în prima parte;
3. elocutio, adică arta de a exprima materialul descoperit în inventio şi aranjat prin
dispositio prin imprimarea unui stil necesar;
4. actio, adică pronunţarea discursului prin apelul la tot ceea ce ţine de înfăţişarea
oratorului: poziţie a corpului, gesturi, mimică etc.
5. memoria, adică recurgerea la memorie: a ţine minte, atunci când se prezintă
momentul propice, să se expună ceea ce şi-a propus oratorul să expună.
Despre primele patru părţi ale retoricii a vorbit şi Aristotel, Cicero amplificându-le cu
unele consideraţii personale, cu sistematizări şi exemplificări proprii. El a adăugat faţă de

22
Stagirit memoria. Ultimele două operaţii (actio şi memoria) privesc executarea publică a
discursului şi nu interesează aspectul literar al acestuia, dar importanţa lor nu e neglijabilă.
Spre a duce la bun sfârşit inventio, vorbitorul trebuie nu numai să-şi stăpânească bine
subiectul, ci să posede şi o teorie generală a argumentaţiei, arta de a construi un argument şi a
aduce probele. În ceea ce priveşte elocutio, ea presupune o teorie a stilului.

B. Principalele discursuri. Caracteristicile textelor oratorice ciceroniene

Cicero a fost înainte de toate un mare avocat, pledând cauze de drept civil, procese de
afaceri, litigii între moştenitori. El s-a achitat de această muncă întotdeauna cu grijă şi
conştiinţă profesională. În toate cauzele pe care le-a pledat el a integrat şi mesajul liniei sale
politice. De altfel, la Roma multe procese, îndeosebi, cele penale aveau contingeţe cu viaţa
politică. Textele ciceroniene sunt de aceea pledoarii şi discursuri politice.
Primul mare proces în care s-au văzut semnele talentului excepţional al lui Cicero este
cel intitulat Contra lui Verres. Este o acuzare a lui Caius Verres, propretorul Siciliei,
învinovăţit de abuzuri şi delapidare a banilor publici. Şi-a pregătit cu grijă procesul,
întreprinzând trei luni de anchetă şi adunând mai mult de o mie de mărturii.
Într-o Pledoarie preliminară el prezintă cauza, anunţă mărturiile, ancheta şi trasează
cadrul biografiei politice a unui cetăţean teoretic aflat dincolo de orice bănuială. Apoi, în cinci
pamflete tratează treptat toate jafurile, tranzacţiile ruşinoase ale lui Verres din timpul preturii
sale la Roma (De praetura urbana) şi apoi al propreturii sale din Sicilia: trişeriile în
exercitarea funcţiilor juridice ale acestuia, perceperea impozitelor şi birurilor, furtul obiectelor
de artă, crudele abuzuri de putere.
În acest discurs, pregătit cu grijă întrucât era vorba de lansarea sa într-o carieră viitoare,
s-au găsit multe calităţi: egală uşurinţă în elogiu ca şi în blam, multă virulenţă când era cazul,
arta de a povesti faptele, de a acumula probele şi mărturiile, simţul pateticului, ironiei şi
umorului. S-a văzut şi un exces al stilului, în sensul că atunci când construieşte acuzarea pe
acumularea faptelor criminale, caută să obţină cât mai multe efecte, încărcând prea mult.
Potretul lui Verres nu e doar un pamflet elocvent, imaginea unui om individual, ci descrierea
mai largă a oricărei puteri care depăşeşte limitele libertăţii, portretul cu alte cuvinte al
tiranului dominat de pasiuni josnice. Câţiva ani mai târziu, în calitate de pretor, a pronunţat
discursul Pro lege Manilia (În sprijinul legii Manilia), prin care cerea să-i fie încredinţată lui
Pompei comanda împotriva lui Mitridate.
La apogeul carierei sale (anul 63 î.e.n.), pe când era consul, el a pronunţat în Senat acele
Catilinare prin care denunţă conjuraţia lui Catilina împotriva statului, constrângându-l pe

23
acesta să părăsească Roma.
Textul care s-a păstrat e cel publicat la trei ani după afacere, text improvizat la început.
E vorba de un text redactat în liniştea cabinetului. Frapează de la bun început talentul cu care
oratorul a ştiut să-şi convingă auditoriul că Roma se află într-un moment de excepţională
gravitate. Denunţarea publică a lui Catilina se deschide ex-abrupto în prima Catilinară prin
faimosul „Quosque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?” („Până când, Catilina, vei
abuza de răbdarea noastră?”) Catilina se afla în Senat, cu toate că se descoperise complotul
împotriva Republicii.
Un discurs de asemenea celebru este Pro Milone (Pentru Milo). Milo fusese şeful unor
bande în serviciul aristocraţiei. El l-a ucis pe Clodius, şeful bandelor partidului popular, într-o
ciocnire a celor două trupe, pe via Appia. Cu prilejul procesului, Pompei, consul unic, luase
măsuri foarte severe. La rugămintea lui Milo, Cicero a trebuit să pledeze. Emoţionat, luat în
grabă, Cicero a pledat mediocru, Milo a pierdut procesul şi a trebuit să se exileze. Discursul
pe care îl avem reprezintă o reluare a ceea ce ar fi trebuit să fie de spus, deci un text gândit în
linişte şi scris la masa de lucru. Impresionează abilitatea argumentării prin care se aruncă
victimei acuzaţia de a fi premeditat executarea ucigaşului. El ştie să dozeze efectele, să le
amplifice când e cazul emoţionându-i pe judecători şi impunând publicului impresiile cele
mai puternice.
Suflul sublim al Catilinarelor revine în perioada septembrie 44 - aprilie 43 în Filipice,
discursuri împotriva lui Antonius, menite a stârni indignarea împotriva josniciei morale şi
proiectelor lipsite de scrupule ale acestuia.
Despre arta oratorică a lui Cicero se mai poate adăuga faptul că a refuzat şi la nivel
teoretic şcolile extremiste care îşi disputau privilegiul „celui mai bun stil”, şi anume atât
scrisul prea lipsit de figuri literare al Şcolii atice cât şi pe cel prea încărcat de ornamente al
Şcolii Asianice. A avut simpatii mai mari pentru Şcoala din Rodos, fiind sensibil, înainte de
toate, la armonie. Stilul oratoric este pentru el o îmbinare fericită de mai multe tonalităţi,
mergând de la cele mai simple la cele mai orchestrate, după subiect, moment, auditoriu.

V. Marcus Fabius Quintilianus (35-95 e.n.)

În secolul I e.n. s-au continuat preocupările lui Cicero privind retorica. Reprezentantul
ilustru este Marcus Fabius Quintilianus, gramatic, retor şi istoric al retoricii. A fost o vreme şi
avocat de faimă, pledând în procese de răsunet şi de asemenea consul în timpul împăratului
Domiţian. Timp de 20 de ani, datorită împăratului Domiţian a obţinut o catedră de retorică,
cea dintâi catedră plătită oficial din bani publici.

24
 Opera care i-a adus celebritatea este De institutione oratoriae sau Institutio oratoria
tradusă în româneşte prin Arta oratorică (vol. I-II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974). Este cel
mai complet tratat analitic şi expozitiv lăsat de lumea romană, alcătuit din 12 părţi.
Constatând decăderea moravurilor şi a retoricii, el consacră la început analize problemelor
pedagogice. Pedagogia era menită să disciplineze caracterele şi inteligenţa printr-o educaţie
solidă a tineretului, bazată pe morală şi pe muncă. A fost primul care a susţinut utilitatea
învăţământului preşcolar, a învăţământului enciclopedic, deci a pregătirii multilaterale.
El a definit retorica drept „arta de a vorbi bine”, a fixat părţile retoricii, printr-o
minuţioasă analiză, părţi care sunt cele despre care vorbise şi Cicero. A analizat de asemenea
cele trei genuri clasice ale retoricii: deliberativ, demonstrativ şi judiciar ca şi părţile
componente ale discursului propriu-zis, apoi argumentele şi procesul raţionării.
Sunt importante consideraţiile sale asupra oratorului ideal. El îl defineşte citându-l pe
Cato Cenzorul drept „om de bine (moral) care ştie să se exprime” şi insistă asupra
corectitudinii morale a vorbitorului. El trebuie să fie un om cu o cultură enciclopedică bine
asimilată care se bazează de asemenea pe însuşiri naturale, căci fără talent preceptele sunt
neputincioase.
Pe vorbitorul din domeniul judiciar îl caracterizează munca şi de aceea trebuie să
studieze în detalii procesul pe care îl va susţine. În pregătirea pledoariei va urmări trei
obiective: să informeze, să emoţioneze şi să placă. Stilul va trebui să fie ornat cu figurile
stilistice de rigoare, variat, adecvat fondului de idei.

VI. Retorica după Quintilian

Războaiele civile care au urmat au dus la distrugerea democraţiei şi cu aceasta şi la o
anemiere a retoricii. Păstrând aparenţele republicii, regimul instaurat de Augustus a făcut ca
instituţiile democratice să servească doar de faţadă pentru un regim reprezentat de un principe
cu puteri extraordinare. Izgonită din viaţa publică, retorica s-a refugiat în şcoli unde totul era
artificial.
Din a doua jumătate a secolul I e.n. înfloreşte, însă, la Roma o viaţă mondenă în
saloanele literare ale unor personalităţi politice care doreau să-i asocieze pe artişti la putere. În
aceste împrejurări se dezvoltă un discurs al laudelor, cel mai frumos fiind Panegiricul lui
Traian, rostit de Pliniu cel Tânăr (scriitor şi om politic) cu prilejul instalării sale în funcţia de
consul în timpul împăratului Traian, al cărui secretar şi prieten a fost. Este un discurs de
mulţumire (gratiarum actio) şi, de asemenea, de elogiere a principelui ideal, cu toate
exagerările pe care un astfel de gen le presupune. Sunt amintite astfel ajutoarele acordate de

25
împărat copiilor săraci, sumele de bani împărţite plebei ca semn al bunăstării sale.
Din punct de vedere literar, discursul se remarcă printr-o bună artă a frazei, ieşită de sub
pana unui om cultivat. Există, totuşi, fraze prea încărcate cu figuri stilistice.
Acest gen de discurs a fost luat ca model în secolul al III-lea şi al IV-lea. Elocventă în
acest sens este culegerea de Panegirice latine care reuneşte 11 asemenea discursuri pronunţate
de oratorii din Galia în faţa împăraţilor romani Maximilan, Constantin, Theodosiu. Şcolile de
retorică din Galia, în special cele din Marsilia, Bordeaux, Trèves erau renumite. Această
provincie era devotată împăraţilor Constantin şi Iulian care au apărat-o de invaziile germanice
şi au scutit-o de datorii. În mare, ele sunt piese de elocinţă guvernamentală, nu neapărat
convenţională, întrucât conţin pagini cu un accent sincer şi chiar mişcător.
Începând cu epoca lui Quintilian retorica se apropie de poetică datorită fenomenului
semnalat în cursul nostru iniţial consacrat obiectului retoricii, etapelor acesteia şi revenirii în
contemporaneitate. E vorba de interesul arătat de Quintilian ornării limbajului precum şi de
definiţia oferită de acesta retoricii: „artă sau ştiinţă de a vorbi bine”. De aceea opera poetică a
unor scriitori precum Ovidiu, format la şcoala retorilor, a fost influenţată de învăţământul
retoric. Discursurile din Metamorfoze sunt compuse după toate regulile artei oratorice. Acest
lucru se observă cel mai bine la Tacitus (55 e.n. - 118 e.n.), cunoscut îndeosebi ca istoric prin
operele sale Istorii, Anale şi Germania ultima fiind şi o monografie etnografică a germanilor.
Din punctul de vedere al retoricii interesează însă cartea sa intitulată Dialogul despre
oratori prin faptul că el asimilează elocvenţa literaturii, că subliniază importanţa artei de a
vorbi şi că analizează cauzele decăderii oratoriei. Prin intermediul unui personaj al dialogului,
Messala, Tacitus arată că decăderea elocinţei se datorează insuficientei educaţii a copiilor în
familie şi carenţelor de educaţie a oratorilor. În comparaţie cu cei noi, vechii oratori aveau
cunoştinţe aproape enciclopedice datorită studiilor urmate la cei mai mari savanţi şi filosofi.
Ca şi Cicero el credea că adevăratul vorbitor trebuie să aibă cunoştinţe aprofundate în diverse
domenii. Decăderea retoricii nu se datorează, după Tacitus, doar retorilor. Principalele cauze
ale coruperii elocvenţei sunt cele politice şi sociale, în special instalarea regimurilor
imperatorilor care frânează dialogul liber.

BIBLIOGRAFIE
Jean Bayet, Literatura latină. În româneşte de Gabriela Creţia. Traducerea versurilor de Petre Stati.
Studiu introductiv de Mihai Nichita, Bucureşti, Editura Univers, 1965
Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. I. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Grupul Editorial
Corint, 2003

26
Pierre Grimal, La littératura latine, Paris, PUF, 1965
Hubert Zehnacker, Jean-Claude Fredouille, Littérature latine, Paris, PUF, 1993
Alexandru Ţiclea, Retorica. Ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p. 74-95
Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica. Geneză. Evoluţie. Perspective, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1973
Olivier Reboul, La rhétorique, Paris, Presses Universitaires de France, 1984
René Martin, Jacques Gaillard, Les genres littéraires a Rome. Préface de Jacques Perret, Editions Nathan,
Paris, 1990

RETORICA ROMÂNEASCĂ

27
 A. RETORICA PÂNĂ LA UNIREA DIN 1859

În materie de retorică România nu se poate compara, fireşte, cu Grecia sau Roma antică
ori cu statele moderne occidentale de mai târziu. N-au existat oratori de talia lui Demostene,
Eschine, Cicero, retoricieni de importanţa lui Aristotel, Cicero sau Quintilian ori şcoli de
retorică de valoarea celor greceşti şi latine antice ori occidentale de mai târziu. Manifestări
certe ale vorbirii elocvente în public ca şi ale preocupărilor pentru disciplina retoricii se
cunosc cu deosebire mai târziu, prin secolul al XIX-lea. Ne referim la preocupările şi
manifestările sistematice care au dat şi roade, nu la elemente sau manifestări superficiale de
retorică. Acestea din urmă pot fi întâlnite, desigur, mult mai devreme. De pildă, în cronicile
slavo-române din secolul al XV-lea, la cronicarul Macarie există sensul retoricii ca „ornament
stilistic” („ars ornandi”) precum şi exerciţii de retorică, de vorbire frumoasă.
Ca manifestare a elocinţei, deci a discursului frumos şi convingător în faţa publicului în
epoca amintită, secolul al XV-lea, se cunoaşte discursul politic şi diplomatic al lui Ioan
Tamblac Paleologul, sol al lui Ştefan cel Mare, în faţa Senatului Veneţiei, în 8 mai 1477, prin
care câştiga adeziunea ambasadorilor străini la cauza luptei antiotomane a domnitorului
moldovean.1
Cam din aceeaşi vreme, anul 1523, datează discursul lui Luca Cârjă, boier moldovean şi
sol al domnitorului Ştefăniţă Vodă la regele Poloniei pentru a obţine adeziunea acestuia la
politica antiotomană a domnitorului român. Discursul a reuşit prin arta argumentării să
convingă pe ascultători de gravitatea situaţiei şi de justeţea propunerilor. Acesta este cel mai
vechi fragment de discurs care s-a păstrat, întrucât cel anterior, al lui Ioan Ţamblac
Paleologul, este doar amintit. Se poate presupune că elocinţa politică n-a lipsit din practica
domnitorilor români medievali.
Este cunoscut, de asemenea, faptul că în anumite ocazii boierii cărturari compuneau şi
susţineau discursuri solemne consacrate domnitorilor. Călătorul străin Bandinus relatează de
exemplu că la sărbătorirea Anului Nou 1647 grupuri de copii pronunţau în latineşte şi
româneşte discursuri de laudă la adresa domnitorului Vasile Lupu. Cuvântările cu caracter laic
cu prilejul urcării pe tron a domnitorilor deveniseră, de asemenea, o obişnuinţă.
Un moment important al oratoriei medievale româneşti îl reprezintă activitatea lui
Antim Ivireanul, originar din Georgia şi adus din robia turcească de la Constantinopol de
Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească unde a desfăşurat o activitate religioasă şi
culturală multiplă fiind mitropolit, tipograf, desenator, sculptor, pictor. Prin Didatiile sale care
constituie predici în care se observă de departe triumful cuvântului el rămâne un neîntrecut

28
orator ecleziastic. Predicile lui cu finalitate religioasă cuprind şi mustrări asupra moravurilor
vremii. Ele pledează pentru autocunoaştere: „Vino odată în sine-ţi. Vezi-ţi ticăloşia!”, pentru
scrutarea sinelui şi pentru ameliorarea fiinţei umane, propovăduind printre altele: „Lăsaţi
jafurile, lăsaţi strâmbătăţile şi vrăjmăşiile!”.
Dimitrie Cantemir foloseşte pentru prima oară termeni ai retoricii clasice şi invocă
elogios pe Aristotel, Demostene, Cicero. El vorbeşte, de asemenea, de răspunderea etică a
oratorului, condamnând pledoariile artificiale făţarnice şi înşelătoare.
Mai târziu, momente de afirmare viguroasă a elocinţei ce îndeamnă la acţiune se află în
proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu. În Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, G. Călinescu afirmă că aceste proclamaţii „au un stil viguros şi biblic, folosind
imagini multicolore de zugrăveală de tindă bisericească (şerpi, balauri, lănci, întuneric)” 2. Iată
fragmente de astfel de proclamaţii: „Fraţilor lăcuitori ai Ţării Rumâneşti, veri de ce neam veţi
fi! Nicio pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iese înainte,
dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu se primejdueşte din
muşcarea lui!
Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti cât şi
cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?
Dacă răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac
înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi, ca să ne asemănăm lui, trebuie să facem
bine. Iar acesta nu se face până nu se strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face! A
vrut Dumnezeu să facă lumină? Aceea s-a făcut după ce a lipsit întunericul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voieşte ca noi, ca nişte
credincioşi ai lui, să trăim bine! Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
Veniţi, dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se
aleagă din căpeteniile noastre, cei care pot să fie buni: aceia sunt ai noştri şi cu voi dimpreună
vor lucra binele ca să le fie lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!
Nu vă leneviţi, ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii: care veţi avea arme, cu arme, iar care
nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci. Să vă faceţi de grabă şi să veniţi unde veţi auzi
că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ce vă va povăţui mai
marii adunării, aceea să urmaţi, şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi. Că ne ajunge,
fraţilor, atâta vreme de când lacrămile noastre nu s-au mai uscat!”3

Învăţământul retoric4
A existat, desigur, în România şi un învăţământ de retorică, fără a fi comparabil, fireşte,

29
cu cel din Grecia sau Roma antică ori din statele occidentale de mai târziu.
Cea mai veche şcoală cunoscută unde se preda retorica este Şcoala latină de la Putna,
datând din secolul al XV-lea. Dintre retorii care au predat aici sunt amintiţi, îndeosebi,
Eustatie şi Lucaci. Acesta din urmă este autorul celui mai vechi manuscris juridic românesc
(din anul 1581), intitulat Pravila ritorului şi scolasticului Lucaci fiind important şi pentru
studiul formării terminologiei de specialitate. La această şcoală erau studiaţi Platon, Aristotel
şi Cicero, iar pe lângă retorică se mai predau logica, gramatica, dialectica ş.a.
Retorica se preda, de asemenea, în Şcoala latină de la Cotnari dintre anii 1646-1650 şi
de la Târgovişte din aceeaşi epocă.
În 1695 s-a înfiinţat la Bucureşti, de către Constantin Brâncoveanu, Şcoala Sf. Sava care
avea statut de gimnaziu şi va deveni, mai târziu, celebră. Învăţământul avea un caracter de
cultură generală, iar retoricii i se acorda un loc foarte important. În 1814 această şcoală va
deveni Academia domnească, fiind destinată şi străinilor, în special celor din Balcani.
În Moldova, retorica se studia îndeosebi la Seminarul de la Socola în secolul al XIX-lea,
iar în Transilvania, la Blaj pe parcursul secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea. Ideologii Şcolii
Ardelene au subliniat apăsat importanţa studierii retoricii ca ştiinţă formativă alături de
gramatică.

Manuale de retorică în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea5

În secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea apar şi importante manuale special consacrate
retoricii. Primul manual de retorică românească aparţine lui Ioan Piuariu-Molnar, de profesie
medic, la Cluj, autor de asemenea de dicţionare şi gramatici şi se intitulează Retorica, adică
învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări. Lucrarea se încadrează în categoria retoricilor
ce pun accentul pe argumentare, deci a celor de orientare filosofică, iar modelul de la care se
revendică este Aristotel. Autorul reţine şi sugestii de la Cicero deoarece la cele patru părţi ale
retoricii lui Aristotel adaugă memoria. Pentru el părţile retoricii sunt: aflarea (deci
invenţiunea), întocmirea (dispoziţia), tâlcuirea (elocuţiunea), ţinerea minte (memoria) şi
gândirea ori povestirea (pronunţarea discursului, actio). Autorul analizează fiecare parte a
retoricii, dovedind o bună cunoaştere a problemelor.
Ioan Piuariu-Molnar vorbeşte, de asemenea, de părţile discursului care sunt patru:
începutul (exordiul, introducerea), povestirea (narratio), adeverirea (confirmatio) şi epilogus
(finalul, peroratio).
Lucrarea are meritul că este prima din acest domeniu care a introdus la noi concepte ale
artei argumentării şi exprimării literare. O următoare lucrare importantă de retorică aparţine

30
lui Simeon Marcovici, profesor de matematică la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti şi se
intitulează Curs de retorică, apărut în 1834. Lucrarea lui se înscrie în tradiţia retoricii lui
Quintilian şi se ocupă de istoricul retoricii, de rostul disciplinei, de pregătirea discursului,
despre condiţiile oratorului, despre părţile retoricii şi ale discursului.
Tot importantă pentru evoluţia disciplinei este Retorică pentru tinerimea studioasă de
Dimitrie Gusti, apărută la Iaşi în 1852. Lucrarea lui Dimitrie Gusti, sociolog şi filosof,
profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, este o operă ştiinţifică în sensul deplin al cuvântului
prin cunoaşterea a conceptelor şi modernă prin definiţiile clare şi elegante. El se ocupă în
lucrare de teoria retoricii, de părţile acesteia în tradiţia lui Aristotel (invenţiunea,
dispoziţiunea, elocuţiunea, acţiunea), de elocvenţa vorbită şi elocvenţa scrisă şi într-o ultimă
parte despre compoziţiuni în genere.

Oratoria
Oratorii-profesori6
Este vorba de o seamă de profesori entuziaşti de la începutul secolului al XIX-lea care
prin ideile şi activitatea lor au contribuit la renaşterea culturală şi naţională a secolului al XIX-
lea. Cei mai importanţi sunt: Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru şi Ion Maiorescu.
Gheorghe Lazăr, transilvănean de origine, fondatorul învăţământului în limba naţională
în Ţara Românească, întemeietorul Şcolii de la Sf. Sava din Bucureşti, pe lângă transmiterea
de cunoştinţe elevilor săi, vorbea la clasă extrem de însufleţit, catedra lui părând ca un amvon,
cum îşi amintesc cotemporanii săi. Ţinta lui era trezirea sentimentelor naţionale împotriva
oprimării fanariote şi turceşti. El realiza obiectivele esenţiale ale oratorului: să-i atragă
publicului atenţia (captatio benevolentiae), să-l instruiască (docere) să-i facă plăcut mesajul
(delectare), să-l mişte prin magia verbului (movere) şi să determine auditoriul la acţiune.
Petrache Poenaru, continuatorul lui Gheorghe Lazăr în învăţământul din Muntenia, pe
lângă realizările sale didactice şi de organizator al învăţământului s-a remarcat şi prin
cuvântările lui în calitate de director al Şcolilor naţionale din provincia amintită. Aceste
cuvântări sunt mai puţin înflăcărate decât ale lui Gheorghe Lazăr, lipsite de patetisme, cu
mijloace literare mai rare, devenind însă prin aceasta mai realiste.
Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), ardelean de origine, venit întâi în Ţara
Românească, apoi în Moldova, a fost profesor de istorie la Craiova şi Iaşi precum şi inspector,
urmărind obiective ale educaţiei pătrunse de sentimente naţionale. El este exponentul unei
retorici clasice mai echilibrate, cu fraze ample după modelul limbii latine.

31
 Oratorii Revoluţiei de la 1848 şi ai Unirii de la 18597
Principalii oratori ai Revoluţiei de la 1848 sunt Ion Heliade-Rădulescu în Muntenia şi
Simion Bărnuţiu în Transilvania. Ei sunt foarte aproape de arta oratorică veritabilă, vorbind
unor mulţimi entuziaste, dornice de mari schimbări sociale.
Ion Heliade-Rădulescu a fost şi a rămas un conducător de bază al revoluţiei de la 1848
în Muntenia, oratorul de certă popularitate prin discursul său în faţa participanţilor la Izlaz sau
Bucureşti. Au rămas celebre îndemnurile sale la frăţie, ordine, pace şi armonie socială ca şi
unele lozinci lansate precum: „Respect la persoane!”, „Respect la proprietate!”, „Foloase
generale fără pagubă nimănui!”
Simion Bărnuţiu a rămas celebru ca vorbitor prin discursul rostit în 14 mai 1848 în faţa
a 40.000 de participanţi transilvăneni la revoluţie adunaţi pe Câmpia Libertăţii din Blaj. În
acest discurs faimos există multe trăsături care conferă strălucire artei oratorice: un exordiu
excelent realizat printr-o suită de interogaţii retorice, o naraţiune a faptelor, o argumentare a
drepturilor românilor de o logică desăvârşită, încununate de o peroraţie al cărei patetism îl
anunţa pe acela al lui Delavrancea şi Nicolae Iorga. Iată un fragment din exordiu:
„Cine să nu se închine înainte mulţimii omeneşti când se uită la această adunare
măreaţă, care face să salte de bucurie inima fiecărui român bun şi insuflă respect şi spaimă
celor ce nu vor libertate oamenilor şi urăsc pe români! Cine va mai putea zice că românul nu
doreşte o stare mai fericită, că pe el nu-l mişcă nici versul cel dulce de libertate...?
Judecaţi fraţilor! Oare dacă presimţesc rândunelele şi animalele furtuna cea grea şi dacă
unii îşi spun, mai înainte chiar şi ora morţii, o gintă întreagă să nu presimtă pericolul ce o
ameninţă, un popor întreg să stea nemişcat ca piatra când îi bate ceasul fericirii şi să tacă
asemenea unui surdomut cât i se trage clopotul de moarte?”
Redăm de asemenea un fragment din peroraţie:
„Uniţi-vă cu poporul toţi, preoţi, nobili, cetăţeni, ostaşi, învăţaţi şi vă sfătuiţi întru cuget
asupra mijloacelor reînvierii naţionale, pentru că toţi suntem fii ai aceleiaşi mame şi cauza
este comună; ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi...
Aduceţi-vă aminte atunci că vor striga străbunii noştri: Fiilor! Şi noi am fost nu numai o
dată în împrejurimi grele cum sunteţi şi voi astăzi; şi noi am fost înconjuraţi de inamici în
pământul nostru cum sunteţi voi astăzi şi de multe ori am suferit şi mai rele decât voi”.
Discursul lui Simion Bărnuţiu rămâne în bună măsură şi un elogiu destinat naţionalităţii
şi libertăţii.
Între oratorii Unirii de la 1859 şi ai unităţii naţionale s-au remarcat Ion. C. Brătianu,
Vasile Boerescu, Barbu Catargiu şi, mai ales, Mihail Kogălniceanu.

32
 Ion. C. Brătianu, născut la Piteşti în 1821, este unul din fondatorii Partidului Naţional
Liberal. A participat la Revoluţia de la 1848 din Muntenia ţinând un discurs în iunie în care
printre altele făcea şi el apel la sprijinul fraţilor din celelalte provincii româneşti pentru cauza
revoluţionarilor munteni. După înfrângerea revoluţiei s-a aflat în exil la Paris. Aici, prin
articole publicate în presa occidentală şi memorii adresate îndeosebi împăratului Napoleon al
III-lea, a solicitat sprijin pentru crearea unui stat latin în hotarele fostei Dacii „de la Nistru
până la Tisa”, formulă care îi aparţine. A şi reuşit, de altfel, să-l convingă pe Napoleon al III-
lea despre avantajele pe care le-ar avea Franţa prin crearea unei Românii unite. A fost, de
altfel, unul dintre susţinătorii înflăcăraţi ai Unirii de la 1859. În discursurile ţinute, logica, de
aici, se revarsă într-o succesiune de interogaţii retorice al căror răspuns nu poate fi decât unul
singur: înfăptuirea Unirii Principatelor. Despre discursurile lui Ion C. Brătianu în realizarea
acestei cauze s-a spus că erau o adevărată avalanşă de fraze.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca şef al orientării de stânga din Cameră, a acuzat
reprezentanţii boierimii în mai multe discursuri viguroase de privilegii şi năravuri fanariote
practicate. În polemica cu Barbu Catargiu, reprezentantul aristocraţiei boiereşti, s-a situat de
partea claselor năpăstuite propunând o seamă de reforme în favoarea acestora. Aceste reforme
erau propuse în numele ideologiei liberale. El a înlesnit, între altele, pregătirea şi înfăptuirea
reformei agrare din anii următori de către Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza. A făcut parte
de asemenea din grupul celor care l-au îndepărtat de la domnie pe Al. Ioan Cuza şi au pledat
pentru aducerea unui domn străin, a fost de mai multe ori ministru, iar între 1876-1888 prim-
ministru, fiind unul dintre artizanii războiului de independenţă din 1877.
Nu a fost aşezat sub raportul talentului oratoric înaintea unor contemporani ai săi.
Totuşi, ca orator în Cameră, ieşea biruitor în multe cazuri, iar talentul său era, inconfundabil.
Începutul discursului avea mai mult un caracter conversaţional, dar pe măsură ce înainta în
subiect rostirea devenea sprintenă, animată şi ilustrată cu fapte istorice, cu anecdote şi
amănunte referitoare la economie politică, finanţe, administraţie, istorie naţională ş.a., ceea ce
l-a determinat pe publicistul Anghel Demetriescu să considere discursurile sale un „mixtum
compositum”.
Vasile Boerescu, jurist de profesie, profesor de drept comercial mai întâi la Colegiul Sf.
Sava, apoi fondator al Facultăţii de Drept din Bucureşti unde a fost profesor până în 1882 s-a
remarcat ca orator de anvergură în favoarea Unirii de la 1859 prin trei discursuri faimoase.
Primul, care e şi cel mai reuşit, se intitulează Unirea Principatelor şi a fost ţinut în dimineaţa
zilei de 24 Ianuarie 1859 într-o şedinţă separată a Adunării elective a Ţării Româneşti. În
Adunarea Electivă amintită, după alegerea lui Al. I. Cuza în Moldova, moşierii munteni

33
doreau să aleagă domn un reprezentant al lor. Vasile Boerescu, unionist convins, s-a numărat
printre cei câţiva reprezentanţi care au lansat ideea dublei alegeri a lui Cuza, rostind în şedinţa
amintită faimosul lui discurs Unirea Principatelor. Exordiul discursului este alcătuit dintr-o
suită de zece interogaţii retorice care au şi fost invocate şi fredonate de generaţiile de liceeni
şi studenţi până la Unirea cea mare de la 1918:
„Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Ori nu
avem toţi aceeaşi patrie? Ori nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume? Pentru ce să zicem noi şi
voi? De ce să nu zicem noi, Românii? Nu avem toţi aceeaşi iubire, nu simţim toţi aceleaşi
sentimente pentru mama noastră comună? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul
de discordie dintre noi?”
În continuare a apelat la onestitatea deputaţilor spre a-şi concilia auditoriul spunând că
fiecare are simpatiile sale personale şi trebuie depăşită „discordia”, căci nimeni nu vrea răul
ţării. Dacă nu se pot uni asupra aceluiaşi candidat, atunci deputaţii se pot decide asupra unui
principiu: Unirea. Îi îndeamnă de aceea pe toţi, inclusiv pe candidaţii Gheorghe Bibescu şi
Barbu Ştirbei să fie apărătorii acestui principiu. Principiul Unirii fiind acceptat, deputaţii
trebuiau să accepte şi persoana care întruchipa acest principiu, adică pe Al.I. Cuza.
Al doilea discurs se intitulează Importanţa Unirii, fiind ţinut în finalul şedinţei, după
alegerea lui Al. I. Cuza la 24 ianuarie 1859. Oratorul demonstrează legalitatea actului împlinit
şi aduce mulţumiri Adunării. Pentru el Unirea este ziua „cea mai mare ce au văzut românii în
analele istoriei lor”, iar realizarea ei este dovada unui patriotism dezinteresat cum rar se poate
vedea chiar la naţiunile mari ale Europei. În urmă cu secole Unirea se realiza prin forţă şi
sânge, dar acum ea se realizează prin „puteri morale” şi „arme spirituale”.
Al treilea discurs se intitulează Răspuns delegaţiunii moldovene şi a fost ţinut în 14
februarie 1859, cu prilejul sosirii unei delegaţii moldovene la Bucureşti, în frunte cu Mihail
Kogălniceanu pentru a-i felicita pe deputaţii munteni pentru alegerea lui Al. I. Cuza. A făcut
de asemenea parte din guvernele regelui Carol I, remarcându-se ca orator în problema legii
agrare şi a Dunării.
Barbu Catargiu este considerat de Vistian Goia primul orator român modern. 8 A fost
reprezentantul boierimii conservatoare, apărându-i privilegiile şi în calitatea sa de prim-
ministru în 1862. A fost înlăturat brutal de pe scena politică, fiind asasinat prin împuşcare la
ieşirea din Parlament. Este primul asasinat politic din istoria României. În general se crede că
a fost înlăturat spre a nu împiedica procesul de democratizare a societăţii româneşti început
după Unirea din 1859. S-a susţinut că a fost victima convingerilor lui nestrămutate, a
caracterului său inflexibil prin care întruchipa, potrivit lui N. Iorga, pe „apărătorul drepturilor

34
moştenite”. Acestui om politic, cu studii de drept şi economie la Paris, i s-au găsit şi merite, în
sensul că a anticipat teoria formelor fără fond a lui Maiorescu. Ca şi acesta a pledat pentru o
dezvoltare organică, fără seisme bruşte, respingând imitarea servilă a modelelor din străinătate
şi militând pentru creaţia proprie: „Vrem un geniu care să creeze, nu să repete ceea ce a făcut
Franţa, ci ce poate face România în condiţia în care se află”.
În analele parlamentare româneşti personalitatea lui este reţinută ca vorbitor îndeosebi
prin două momente. Primul este legat de exclamaţia din finalul discursului său din 1861
intitulat La Unirea definitivă, final care era formulat în felul următor: „Totul pentru ţară,
nimic pentru noi!” Această formulare a fost reluată ca deviză de mulţi parlamentari de mai
târziu, indiferent de culoarea lor politică. Adversarii săi politici în Parlament au fost I.C.
Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.
Discursurile sale s-au remarcat prin fluenţă şi limpezime. În cartea sa Destine
parlamentare, apărută la Editura Dacia din Cluj în 2004, Vistian Goia susţine despre Barbu
Catargiu că discursurile acestuia „sunt mereu colorate cu maxime şi sentinţe cu tentă
moralizatoare, fraza nervoasă curge firesc, degajată de arhaisme şi dislocată din tiparul
sintaxei vechi, obositoare, neologismele sunt la locul lor iar argumentaţia este plină şi
convingătoare. Din aceste considerente, unii contemporani l-au asemănat pe oratorul român
cu francezul Mirabeau”9.

NOTE
1. Vezi asupra începuturilor oratoriei româneşti şi evoluţiei sale Alexandru Ţiclea, Retorica. Ediţia a II-a
revăzută, Bucureşti, Editura Universul Juridic, p. 111 şi urm. Cf. şi Mircea Frânculescu, Studiu
introductiv la Retorică românească. Antologie, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. IX şi urm.; Aurel
Sasu, Retorică literară românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 76 şi urm.
2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 128
3. Aprud. Ibidem, p. 128
4. Vezi Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 111-114
5. Vezi Ibidem, p. 117-123; Mircea Frânculescu, studii cit., vol. cit., p. 14 şi urm.; Aurel Sasu, op. cit., p.
103 şi urm.
6. Vezi Alexandru Ţiclea, p. 123-125
7. Vezi Ibidem, p. 125-129
8. Vezi Vistian Goia, Destine parlamentare, Cluj, Editura Dacia, 2004, p. 19
9. Ibidem, p. 20
B. ORATORIA DUPĂ UNIREA DIN 1859

35
 Mihail Kogălniceanu
Cel mai mare orator român din epoca Unirii de la 1859, al celei următoare şi al
perioadei Războiului de Independenţă din 1877 este Mihail Kogălniceanu, personalitate
multilaterală din timpurile edificării României moderne: istoric, scriitor, îndrumător al
culturii, om politic, vorbitor de mare talent.
După studiile din ţară, între altele la două pensioane din Moldova înfiinţate şi conduse
de profesori francezi, a învăţat în Franţa, iar apoi în Germania la Berlin, unde în 1837 publică
trei lucrări: Limba şi literatura română valahă, Schiţă asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii
ţiganilor, cunoscuţi în Franţa sub numele de boemieni şi Istoria Valahiei, a Moldovei şi a
valahilor de peste Dunăre.
Revenit în ţară de la studii în 1836, desfăşoară o vastă activitate de îndrumător cultural,
om de ştiinţă în domeniul istoriei şi om de litere. Această activitate a fost vizibilă mai întâi în
domeniul publicistic. A preluat în 1838 de la Gh. Asachi „Alăuta românească”, serie nouă a
suplimentului literar al „Albinei Româneşti”, a iniţiat în 1840 editarea importantei reviste
„Dacia literară” în a cărei Introducţie a pledat pentru inspiraţia din realităţile naţionale
împotriva traducerilor şi imitaţiilor care nu alcătuiesc o literatură adevărată, a editat publicaţia
„Foaia sătească a Prinţipatului Moldovei” (1840-1845), apoi alte publicaţii precum „Steaua
Dunării” care a fost o tribună de afirmare a ideilor unioniste, „Propăşirea. Foaie ştiinţifică şi
literară” „Calendar pentru poporul românesc”. A fost, de asemenea, îndrumător al teatrului din
Moldova fiind şi director al Teatrului Naţional de Iaşi.
Ca istoric a editat în trei tomuri cronicile moldoveneşti sub titlul Letopiseţele Ţării
Moldovii în 1845, completate în a doua ediţie şi cu cele munteneşti. Pentru editarea
documentelor istorice româneşti a şi scos, de altfel, publicaţia „Arhiva românească”. A fost şi
profesor la Academia Mihăileană din 1843. La inaugurarea acesteia a rostit memorabilul
Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională.
Ca scriitor a publicat unele povestiri istorice inspirate din trecutul Moldovei (Ştefan cel
Mare în Târgul Băiei, Un vis al lui Petru Rareş), fiziologii cu mijloacele schiţei în care redă
tipuri caracteristice ale vremii (Filozofia provincialului în Iaşi) şi un roman rămas neterminat
intitulat Tainele inimei.
Ca om politic a avut un rol însemnat în Revoluţia de la 1848 din Moldova împotriva
domnitorului Mihail Sturdza, redactând manifestele politice ale revoluţionarilor moldoveni:
Dorinţele partidei naţionale în Moldova şi Proiect de constituţie pentru Moldova.
Până la Unirea din 1859 a deţinut unele funcţii publice precum Director al
departamentului Lucrărilor Publice (1849-1850), al Departamentului Treburilor din Lăuntru

36
(1851-1852), deputat în Divanul ad-hoc şi conducător al mişcării unioniste, membru al
Adunării elective a Moldovei. A fost omul politic cu activitate determinantă în Moldova în
direcţia înfăptuirii Unirii. În Divanul Ad-Hoc şi Adunarea electivă a rostit peste 80 de
discursuri şi intervenţii. A renunţat la candidatura sa la domnie în favoarea lui Costache Negri
şi a susţinut apoi bucuros candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, rostind, în numele Adunării
elective, celebrul său Discurs la alegerea lui Ioan Cuza ca Domn al Moldovei la Iaşi în 17
ianuarie 1859.
După Unire a fost prim-ministru al Principatelor Unite (1863-1865), contribuind în
această calitate la înfăptuirea unor reforme şi legi precum cea privind secularizarea averilor
mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor, rostind în acest din urmă scop în 1862 discursul său
intitulat Pentru împroprietărirea ţăranilor.
A fost de asemenea cel care a argumentat convingător ca Bucureştiul să devină capitala
Principatelor Unite şi nu Iaşul, Focşaniul sau alt oraş. Aceste argumente erau în esenţă
următoarele:
a) Bucureştiul se află aproape de Dunăre, cale de comunicaţie importantă ce alcătuieşte
o bogăţie importană a Principatelor;
b) Bucureştiul avea o populaţie numeroasă, compactă şi preponderent românească;
c) Acest oraş are o importantă clasă de mijloc;
d) Opinia publică din Bucureşti era activă şi-l putea sprijini ori controla pe Domnitor.1
După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, sub Carol I, a deţinut de asemenea funcţii
importante: ministru de Interne (1868-1870), ministru de Externe (1876-1878), ambasador la
Paris (1880).
A avut şi iniţiative culturale însemnate, printre care înfiinţarea Universităţii din Iaşi în
1860. A fost membru al Societăţii Academice Române (1868), vicepreşedinte şi preşedinte al
Academiei Române.2
Caracteristicile discursurilor lui Mihail Kogălniceanu
Timotei Cipariu l-a numit pe Kogălniceanu „Demostene al românilor”, fapt semnificativ
pentru talentul său în acest domeniu. El a rostit nu numai un număr foarte mare de discursuri,
dar le-a şi acordat un conţinut plin de idei valoroase şi o formă atrăgătoare prin care putea să
capteze publicul, să-l instruiască şi să-l îndemne la acţiune. În Istoria literaturii române de la
origini până în prezent G. Călinescu arăta că „Obiceiul este a-l stima pe Kogălniceanu ca
orator. I se găsesc în discursuri fel de fel de daruri de compoziţie, de claritate”.3
Discursurile lui arată că, în ipostaza de orator, Kogălniceanu era mereu documentat,
mintea lui fiind, după mărturiile unor contemporani o vastă enciclopedie, de unde scotea la

37
momentul cerut informaţiile necesare unei temeinice argumentări. Avea, de asemenea,
inteligenţa şi promptitudinea inspiraţiei care îl ajutau să domine situaţii foarte controversate.
Argumentarea solidă a tezei era punctul esenţial al discursurilor sale. Într-o carte consacrată
lui Kogălniceanu, Virgil Ionescu afirma: „Fără să menajeze pe adversari, Kogălniceanu
dovedea, cu argumente solide, inconsistenţa tezelor potrivnice şi consecinţele practice nefaste
ale lor, iar în încheiere, îmbrăcând concluziile în cuvinte înflăcărate, captiva auditoriul şi pe
această cale”.4
Cuvântul introductiv la Cursul de istorie naţională este un discurs remarcabil, ce denotă
şi o gândire profundă prin definirea istoriei, relevarea importanţei sale şi situarea istoriei
naţionale în contextul universal. El se remarcă şi prin expresia patetică a iubirii pentru istoria
naţională.
Un frumos discurs tipic de ceremonial este cel rostit cu prilejul alegerii lui Alexandru
Ioan Cuza ca Domn al Moldovei. Vorbitorul îşi manifestă imensa bucurie că acum românii
sunt cei care îşi pot alege singuri domnitorul, fără ingerinţele Porţii Otomane. El foloseşte aici
o expresivă asemănare hiperbolică: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a
reînălţat însăşi naţionalitatea română”. Imediat el arată că alegătorii au dorit schimbarea,
optând pentru un om nou, iar misiunea noului Domn este pe cât de mare, pe atât de frumoasă.
În continuare dă sfaturi noului ales: să fie omul epocii, să fie bun şi blând mai ales cu aceia
pentru care domnii trecuţi au fost răi, să fie iubitor de adevăr, să dispreţuiască minciuna, să
slujească dreptatea şi să ocrotească ţara.
Un discurs parlamentar frumos articulat este cel intitulat Pentru împroprietărirea
ţăranilor rostit în 1862. Este un discurs care impresionează prin cunoştinţele sale despre
vechiul drept, despre cutumele ţării, despre dreptul şi practica altor ţări avansate în reforma
agrară. El apelează, deopotrivă, la naţiunea şi afectivitatea auditorilor, tonul este când al unui
revoltat, când al unui înţelept, temeinicia argumentării este adeseori însoţită de ironia şi
patetismul vorbitorului. Folosind procedeul aglomerării argumentelor care „cad ca nişte pietre
grele peste proiectul în discuţie, oratorul cere drepturi pentru ţărani pentru că ei «nu sunt
proletari, nu sunt salahori, nu sunt chiriaşi» pe moşiile boierilor, ci, dimpotrivă, ei muncesc
pământul de sute de ani şi-l rodesc cu sudoarea şi sângele lor”5.
Un discurs exemplar pentru apărarea intereselor româneşti în străinătate este cel ţinut la
Congresul de la Berlin din iunie 1878, după terminarea războiului dus de Rusia şi România
împotriva Turciei. Deşi România avusese o contribuţie deosebită la obţinerea victoriei, Rusia
îi recunoştea independenţa dar îi şi răpea cele trei judeţe din sudul Basarabiei, retrocedate
Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, însă luate de Rusia prin pacea de la San Stefano

38
după încheierea războiului cu Turcia. În discursurile din Parlamentul român Kogălniceanu
devenea uneori vehement, însă, în cele din străinătate el era mai calm, mai înţelept. Vorbitorul
era conştient că nu trebuie să lezeze autoritatea plenipotenţiarilor, ci, dimpotrivă, să-i dispună
la înţelegere şi concesii.
În discursurile din străinătate trebuia să acorde rol primordial logicii, care să fie
impecabilă, argumentării strânse, limbajului precis, atentei supravegheri a formulelor de
adresare. De aceea şi în exordiul discursului de aici Kogălniceanu mulţumeşte Congresului
pentru că binevoise să asculte delegaţia română, fapt care constituia o recunoaştere a naţiunii
române de către Europa. Cum perioada tratativelor a fost mai favorabilă decât „norocul”
armelor, el îşi propune să expună drepturile şi dorinţele ţării. Trecând la expunerea faptelor, el
înşiră argumentele de ordin istoric, etnic şi logic care susţin dreptul Principatelor Unite asupra
celor trei judeţe din sudul Basarabiei înapoiate Rusiei. După ce arată sacrificiile românilor în
timpul războiului, Kogălniceanu arată că ei ar fi recunoscători Europei dacă independenţa le-
ar fi recunoscută deplin.

Oratoria lui Titu Maiorescu

Titu Maiorescu a fost un îndrumător cultural de primă importanţă în viaţa românească
după 1865: critic şi estetician, teoretician al culturii, lingvist, filosof şi logician, om politic şi
orator redutabil. Ca membru al Junimii a întronat spiritul critic în cultura română după o fază
a acumulărilor reprezentată de Ion Heliade-Rădulescu prin celebrul îndemn: „Scrieţi, băieţi,
numai scrieţi!”. De aceea prin el „îşi face loc treptat un nou tip de orator, mai sobru şi mai
supravegheat, preocupat în egală măsură de ceea ce comunică şi cum comunică”6.
Oratoria lui era favorizată de o voce melodioasă la care vorbitorul adăuga gestica ieşită
din jocul mâinilor şi bărbii. Despre Maiorescu „se spunea că îşi studiază discursurile sub toate
aspectele: de la intonaţie, gest şi barbişon şi sprâncene până la epitete şi apostrofe. Însă mâna,
cu mişcările, lega cuvintele izolate, iar prin degetul arătător sublinia sau insinua, cu
surprindere, înţelesul spuselor sale”.7 Cu alte cuvinte el acorda atenţie nu numai modului de
alcătuire a discursului, ci şi acţiunii, felului de a-l pronunţa. Îşi pronunţa liber discursul la
tribuna Parlamentului după ce era pregătit bineînţeles îndelung, încadrându-se în timpul limită
acordat de 55 de minute.
Caracteristica discursurilor sale era logica întregului. Oriunde discursurile sale
impresionau prin magistrala unitate şi coerenţă, dobândite, cum remarca Eugen Lovinescu,
prin „dezvoltarea nedeviată a unui singur fir”8. Impresiona la el eşafodajul argumentaţiei,
motiv pentru care şi-a dobândit faima de logician al Parlamentului.

39
 Pe lângă faptul că a practicat oratoria, Maiorescu i-a acordat un rol mai mare decât
presei, considerând oratoria „cel mai puternic mijloc de manifestare al ideilor politice”9.
Ca reprezentant al orientării conservatoare a polemizat în Parlament cu I.C. Brătianu,
personalitate marcantă a Partidului Naţional-Liberal, aflat la guvernare într-o vreme
îndelungată (1876-1888). El a acuzat în mai multe discursuri pe liberali de corupţie, de
nepotism şi autoritarism arătând că aceştia „parcă nu răsuflă decât din «plămânii unui singur
om», pe care ei îl consideră ales, ca ministru, pe viaţă” 10. A emis, de aceea într-un discurs din
1886, ideea că o guvernare prea îndelungată a unui partid generează abuzuri şi nemulţumiri în
afară. Atunci trebuie să intervină mecanismele constituţionale, adică demiterea primului
ministru de către Rege care face posibilă o ieşire liniştită dintr-o situaţie atât de delicată.
S-a ocupat şi de elocinţa română în studiul Oratori, retori şi limbuţi (1902) pe care a
apreciat-o în raport cu logica, obiectul discuţiei, claritatea limbajului şi precizia ideilor. În
funcţie de acestea Maiorescu a distins câteva false valori de oratori prezentându-le caricatural.
De aceea, în finalul articolului său, spune despre aceste trei categorii de vorbitori: „Atât
oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva,
retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea
unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditor; mobilul
retorului este dorinţa de a trece de orator sau de îngâmfarea erudiţiei sau încântarea de
sonoritatea propriilor cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă şi
oricum.
Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor deşertăciunea, pe guraliv mâncărimea de limbă.
De aceea oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul numai una trecătoare, limbutul -
niciuna”11. Tot în funcţie de obiect, ţinuta logică şi coerenţa ideilor Maiorescu judecă şi
valoarea discursului, a oratoriei: „După această nouă măsură se judecă acum şi oratoria:
discursul nu mai are trecere decât în măsura competinţii şi autorităţii celui ce-l pronunţă;
îmbelşugatele înfloriri literare, afirmările nemotivate, necum frazele înşirate fără rost nu mai
pot întâmpina vechea favoare, poate nici vechea indulgenţă.
Şi astfel noi, publicul, am ajuns să simţim mai exact deosebirea valorilor parlamentare:
ascultăm pe oratori, surâdem la retori şi râdem la limbuţi”.12
În articolul amintit, Titu Maiorescu a stabilit şi o periodizare a oratoriei româneşti în
intervalul 1866-1902, identificând, pe lângă false valori, şi talente veritabile.

Alexandru Lahovari
Jurist ca formaţie, cu studii la Facultatea de Drept din Paris unde şi-a trecut şi

40
doctoratul, Alexandru Lahovari, apreciat ca orator de Titu Maiorescu în articolul amintit mai
sus, a făcut parte din Parlamentul României ca aparţinând orientării conservatoare. A fost un
strălucit orator parlamentar ocupând de-a lungul anilor ministerele Justiţiei, Externelor în
diferite cabinete conservatoare. Ca vorbitor parlamentar a fost apreciat foarte bine şi de
Caragiale care se declara încântat de înălţimea cugetării şi imaginii pe care le asemăna cu
zborul unui vultur întrucât orizontul vorbitorului se lărgea mereu pe măsură ce discursul se
derula. Aceste caracteristici se observă în discursul ţinut de Al. Lahovari, în 26 mai 1881, în
şedinţa Parlamentului unde se dezbătea „Chestiunea Dunării”. Aceasta era o problemă
artificială ridicată de Austria, unde urmărea ca printr-o „comisie mixtă” să controleze
comerţul pe Dunăre, chiar dacă din această comisie ar fi făcut parte şi românii. În exordiul
discursului a îndemnat deputaţii ca problema abordată să fie examinată imparţial, iar pasiunile
să fie înecate în Dunăre. Pentru a atrage atenţia asupra importanţei Dunării pentru economia şi
politica românească, aminteşte celor prezenţi de afirmaţia lui Herodot potrivit căreia „Nilul a
creat Egiptul”. El s-a pronunţat pentru un comerţ pe Dunăre liber şi deschis tuturor naţiunilor,
fiind, de aceea, împotriva creării unei noi comisii în problema Dunării întrucât exista una la
Galaţi. El invocă articolul 55 al Tratatului de la Berlin din 1878 care consfinţea libera
navigaţie şi cere guvernului să solicite menţinerea acestui principiu, iar regulamentul
navigaţiei pe Dunăre să fie făcut de Comisia Europeană de la Galaţi. Dacă românii ar intra în
comisia proiectată de Austria ar pierde din suveranitatea asupra comerţului pe Dunăre. În
finalul articolului său denunţă gafele guvernului liberal al lui I.C. Brătianu care a angajat
tratative secrete cu Austria, ducând la pierderea încrederii în faţa celorlalte cancelarii
europene. Peroraţia lui se încheie cu îndemnul adresat deputaţilor de a se desolidariza de
politica guvernului liberal, căci tratatele au un termen, în timp ce regimul Dunării poate fi fără
termen, întrucât „va ţine cât va curge Dunărea spre mare”.
A fost un adversar redutabil al liberalilor în frunte cu I.C. Brătianu, desfăşurând o
retorică energică, nu lipsită şi de valori literare. Un cercetător al contribuţiei sale în arta
oratorică, Vistian Goia, spune că în această polemică „discursurile oratorului sunt năvalnice şi
încărcate de pitorescul limbajului unui jurist, bun cunoscător de istorie şi de economie. Cu un
debit verbal impresionant, el valorifică proverbe şi sentinţe româneşti, maxime şi aforisme ale
vechilor înţelepţi, ţinta fiind discreditarea liberalilor şi căderea lor de la putere”.13
Din recuzita mijloacelor sale mai face altă dată parte apelul la analogii cu situaţii şi
simboluri din lumea antică.
În ceea ce priveşte conduita în politica externă a exprimat un punct de vedere actual şi
necesar şi astăzi. Acesta, enunţat ca ministru de externe în 1890 în Senatul României, constă

41
în aceea că în manifestările politice din interiorul ţării este normal să existe divergenţe de
opinii, lupte între partide, un pluralism al ideilor, în timp ce în politica externă, în faţa
străinilor trebuie să fim uniţi.

Take Ionescu, orator

Titu Maiorescu numea între deputaţii talentaţi în arta vorbirii din cea de a doua perioadă
analizată pe Take Ionescu alături de C.C. Arion, C. Dissescu, Al. Djuvara şi Al. Marghiloman.
El spunea despre aceştia că „Se feresc de sonoritatea goală a banalităţilor, de orice declamaţie
fără înţeles, de aparenţa erudiţiei cu citate străine: câteşicinci vorbesc numai când au ceva de
spus, şi vorba lor are totdeauna un scop politic precis” 14. Despre Take Ionescu, Titu Maiorescu
afirma tot aici că este „incontestabil cel mai activ, cel mai isteţ, cel mai semnalat din tinerii
deputaţi ai acelei epoce”15. Discursul său de debut, ţinut în şedinţa Camerei din 4 decembrie
1884, în care afirma că tinerii trebuie să se caracterizeze prin muncă şi modestie a fost
remarcat şi salutat a doua zi de însuşi Mihail Kogălniceanu.
Avocat de profesie, a fost atras mai întâi de Partidul Naţional-Liberal, apoi de cel
Conservator, sfârşind în cele din urmă cu înfiinţarea unei formaţiuni politice proprii, numită
Partidul Conservator-Democrat.
În cartea sa amintită, intitulată Destine parlamentare. De la Mihail Kogălniceanu la
Nicolae Titulescu, Vistian Goia vedea în Take Ionescu „oratorul pur”, „copil teribil al
Camerei”, poreclit încă din timpul studiilor pariziene „Tăkiţă gură de aur”16. Discursurile sale,
mai adaugă acesta, se caracterizau „prin bogăţie de idei, limpezimea cristalină a ideii, prin
prezenţa în doze moderate a literaturii, toate susţinute de o logică din mai multe fire care se
întâlnesc şi înlătură impresia de haotic”.17
Delavrancea l-a caracterizat drept „fiară a cuvântului”. S-a mai observat că excela în
toate genurile de oratorie şi că singurul său punct slab consta în dificultatea de a putea replica
la întreruperi, fiind stângaci în mânuirea ironiei.
O trăsătură dominantă a discursurilor sale este apelul la interogaţii retorice şi la
enumeraţii care conferă cuvântărilor sale dinamism şi pathos.
A fost un mare luptător pentru interesele româneşti în străinătate. Omul politic francez
Clemenceau l-a definit ca „un mare european”. A avut puterea să se ridice deasupra intereselor
imediate ale propriului partid şi să fie, mai ales în momentele primului război mondial, „omul
naţiunii întregi”. O idee foarte actuală a lui este că omul politic trebuia să fie mai mult decât
un om de partid, iar patriotismul, iubirea pentru naţiunea sa să nu fie umbrită de ura împotriva
altor neamuri. Despre antisemitism a spus că este „patriotismul proştilor”.

42
 Discursul care i-a asigurat celebritatea în lumea politică nu numai românească ci şi
străină este cel intitulat Discurs despre instinctul naţional, rostit în 17 decembrie 1915 în
Camera Deputaţilor. Despre acest discurs s-a spus că are pagini de antologie oratorică şi că a
fost tradus imediat în limbile franceză şi engleză. Discursul are trei părţi: în prima arată
importanţa şi consecinţele războiului, în a doua stabileşte locul şi rolul României în conflictul
mondial iar partea a treia este rezervată unităţii politice a românilor.
Pentru Take Ionescu instinctul naţional ne cere ca să participăm la război într-o singură
direcţie. Aceasta nu putea fi împotriva tuturor latinilor şi alături de Austro-Ungaria care a
început războiul prin strivirea Serbiei şi asupreşte pe românii din Transilvania şi Banat.
România trebuia să participe la război numai alături de Franţa şi Anglia.
Presa franceză a comentat elogios discursul, dar reacţia celei din Puterile centrale a fost
puternic negativă. Spre a se răzbuna, după ocuparea capitalei de către trupele mareşalului
Mackensen, casa parlamentarului a fost vandalizată, iar pe acoperişul ei a fost înălţat primul
steag german.
Contribuţia lui Take Ionescu la mobilizarea întregii naţiuni pentru realizarea Marii Uniri
a fost de primă însemnătate. Pe lângă faptul că a fost un strălucit vorbitor, a fost şi un
teoretician al oratoriei.

Oratoria lui Barbu Ştefănescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea, născut într-o familie săracă din mahalaua Delea Nouă
din Bucureşti, este jurist ca formaţie, făcând studii juridice serioase la Bucureşti şi Paris,
exercitând la întoarcerea în ţară profesia de avocat.
A fost de asemenea scriitor, asigurându-şi succesul prin trilogia dramatică Apus de
soare, Viforul şi Luceafărul care îi are în prim plan pe Ştefan cel Mare şi urmaşii săi. Ca
scriitor mai este cunoscut şi prin unele nuvele şi povestiri printre care Domnul Vucea, Hagi
Tudose, Sultănica, Norocul Dracului ş.a.
A desfăşurat o susţinută activitate politică, mai întâi ca membru al Partidului Naţional-
Liberal, iar apoi a trecut în rândurile Partidului Conservator, atras de personalitatea lui Take
Ionescu.
A fost deputat şi primar al capitalei în 1899, deputat de Vaslui, de Prahova ş.a., ministru
al Lucrărilor Publice, iar când murea la Iaşi, în 29 aprilie 1918 în timpul refugiului, era
ministru al Industriei.
A fost considerat simbolul artei oratorice româneşti, iar Titu Maiorescu vedea în el pe
cel mai mare orator român. A fost cel mai mare orator judiciar. Eugen Lovinescu, cel care i-a

43
ascultat o pledoarie, l-a asemănat cu un monstru al elocinţei. Glumind, George Ranetti
propunea să se introducă în Codul penal un nou articol în care să se stipuleze că acuzatul
apărat de Delavrancea să fie achitat, dar avocatul să fie lăsat să-şi rostească pledoaria pentru
desfătarea publicului.
La darul extraordinar de a vorbi se adăugau o voce melodioasă şi avantaje ale dicţiei.
Începea pe un ton sfios, apoi tonul urca sub presiunea inspiraţiei, iar emoţia şi patosul se
comunicau integral mulţimii.
Capodopere ale oratoriei judiciare sunt pledoariile sale în procesul Caragiale-Caion din
1902 şi al arhitectului Socolescu din 1903, singurele lui pledoarii care s-au păstrat.

Procesul Caragiale-Caion
Totul a pornit de la ironizarea lui Caion (pseudonimul lui Constantin Al. Ionescu) de
către Caragiale în revista acestuia „Moftul român”. Caion trimisese spre publicare o poemă în
proză, inspirată de părul iubitei. Poemul a fost publicat dar cu un comentariu ironic semnat de
Caragiale cu pseudonimul Ion, comentariu ce avea titlul Un poet frizer şi o damă care trebuie
să se scarpine în cap.
Spre a se răzbuna, Caion, sfătuit şi de Macedonski, publică în revista lui Th. M.
Stoenescu articolul Domnul Caragiale în care acuza că drama acestuia, Năpasta, este un
plagiat după drama Nenorocul datorată autorului maghiar Istvan Kemeny şi tradusă de un
Alexandru Bogdan în 1848 la Braşov. Pentru mai multă credibilitate, acuzatorul fabrică unele
replici ale pretinsei piese Nenorocul din actul trei în ediţia românească, punându-le pe două
coloane cu fragmente din Năpasta.
La început, marele dramaturg a crezut că pot exista similitudini între Năpasta şi
Nenorocul. Spre a se convinge a încercat să găsească drama lui Kemeny dar fără vreun
rezultat. Mai mult, în investigaţiile făcute la Braşov, a ajuns la concluzia că nu există niciun
scriitor maghiar cu numele amintit şi autor al dramei Nenorocul. Acuzaţia de plagiat era
aşadar o născocire.
Caragiale a depus la Curtea cu juraţi plângere împotriva lui Caion şi Th. Stoenescu,
primul în calitate de autor, celălalt în calitate de director al publicaţiei „Revista literară”.
Acesta din urmă s-a desolidarizat de acţiunea lui Caion, concediindu-l ulterior. Dintre toate
ziarele vremii numai „Forţa morală”, condus de Macedonski susţinea acuzaţia. În această
revistă, Caion revine cu acuzaţia că Istvan Kemeny e de fapt scriitorul rus Lev Tolstoi, iar
Nenorocul e piesa acestuia Puterea întunericului.
Primul proces a fost amânat deoarece unul dintre avocaţii lui Caion a cerut amânarea

44
pentru ca inculpatul să prezinte instanţei traducerea în limba română a piesei Puterea
întunericului spre a dovedi plagiatul. Caragiale a fost de acord cu amânarea. La al doilea
termen de judecată Caion a lipsit trimiţând Curţii un certificat medical din care rezulta că ar
suferi de „gripă cu formă nervoasă” solicitând, prin avocaţii săi, din nou amânarea.
Delavrancea s-a opus amânării spunând că neprezentarea s-a făcut în scopul tărăgănării
cauzei. Prevăzând lipsa acuzatului a procurat în traducere legalizată drama lui Tolstoi.
În pledoaria sa, Delavrancea arată caracterul pervers al îndeletnicirii inculpatului şi
periculos al calomniei. Delavrancea se opreşte apoi asupra celei de a doua acuzaţii: furtul
literar după Puterea întunericului de Tolstoi. Arată că această nouă acuzaţie a fost inventată de
Caion când a constatat că prima acuzaţie a fost demascată.
Mare parte a argumentării sale a continuat cu o analiză elocventă în care marele avocat
şi scriitor a evidenţiat deosebirile substanţiale între drama lui Caragiale şi cea a lui Tolstoi.
Curtea cu Juri a admis acţiunea şi l-a condamnat pe Caion la 3 luni închisoare
corecţională şi 500 lei amendă penală precum şi la 10.000 lei despăgubiri civile.

Rejudecarea procesului
Caion a lipsit intenţionat la al doilea termen când a avut loc judecarea procesului cu
scopul de a ataca hotărârea cu opoziţie, o cale de atac deschisă oricărui inculpat judecat în
lipsă. Era o cale procedurală folosită de inculpaţii fără speranţă. La rejudecare, instanţa a avut
o altă alcătuire decât cea care judecase anterior cauza. Caion era apărat de patru avocaţi între
care Ion Tanoviceanu şi G. Danielopolu care erau chiar universitari. Unul dintre avocaţii lui
Caion şi-a exprimat uimirea că s-a aflat cineva care să pornească acţiunea în justiţie pe
motivul că i s-a constatat originalitatea scrierii. Dând apoi citire unor articole din „Moftul
român”, l-a învinovăţit pe Caragiale că l-a provocat pe Caion. A mai susţinut că dramaturgul
n-ar trebui să se supere pentru acuzaţia de plagiat deoarece plagiază şi profesorii universitari,
deputaţii şi senatorii.
Alt avocat al lui Caion, Ion Tanoviceanu, a arătat că spre a fi apreciată corect, fapta lui
Caion trebuie situată în mediul social care s-a produs şi căruia inculpatul i-a căzut victimă.
Societatea românească manifestă o mare îngăduinţă faţă de „gura lumii”, dovadă proverbe
precum „frunză verde lobodă/gura lumii-i slobodă”. Aici Delavrancea şi-a repetat pledoaria
anterioară. Spre nemulţumirea lui Caragiale şi Delavrancea, Curtea l-a socotit nevinovat pe
Caion.
Restabilirea adevărului
Nedreptatea făcută lui Caragiale a fost reparată simbolic, după 70 de ani, când a avut

45
loc, în 18 iulie 1972, la Muzeul Literaturii Române revizuirea procesului de un tribunal
compus din scriitori, prezidat de Şerban Cioculescu, eminent biograf al lui Caragiale şi
interpret al operei sale.

Procesul arhitectului Socolescu

Arhitectul Socolescu, foarte cunoscut în România anilor 1900, a fost acuzat la Curtea cu
Juraţi de pe lângă Tribunalul Ilfov din 1903 de crimă de incendiu prin a-şi fi dat foc propriei
locuinţe, cu scopul de a-şi fi primit asigurarea. Locuinţa era asigurată pentru suma de 200.000
de lei, iar mobila pentru 170.000 lei. Existau şi informaţii că situaţia financiară a arhitectului
Socolescu era una încurcată. Incendiul s-ar fi produs în timp ce soţia era la Berlin la
tratament, iar arhitectul la Sinaia în vacanţă.
Pledoaria lui Delavrancea, abilă, inteligentă, energică, străbătută de o înaltă elocinţă, în
sensul nevinovăţiei clientului său a durat patru ore şi jumătate. El a încheiat astfel: „Dar
destul... Puterile mă părăsesc şi răbdarea juraţilor e pe sfârşite. Toţi suntem cuprinşi de acelaşi
sentiment de dreptate. În conştiinţa tuturor s-a coborât aceeaşi lumină, acelaşi adevăr... ca şi
cum toţi am forma o singură fiinţă enormă cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi dorinţă ca să
redea amicilor şi societăţii, curat ca mai înainte, pe martirul unei funeste erori judecătoreşti...
Sfârşesc, domnilor juraţi, încredinţat că în unanimitate veţi zice: inocent!”18
În cursul pledoariei, Delavrancea insistase că nu există nicio dovadă a crimei clientului
său, interes neavând, iar cinstea îi era mai presus de orice îndoială.
În pledoariile sale juridice ca şi în discursurile sale din Parlament, unde a militat pentru
participarea României alături de Franţa şi Anglia, Delavrancea a făcut apel la patetic şi la o
seamă de procedee liberare.

Oratoria lui Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu a fost prin formaţia sa un eminent jurist, cu studii la Paris, unde şi-a
susţinut şi doctoratul prin teza cu titlul Încercare asupra unei teorii generale a drepturilor
individuale.
A predat Dreptul civil - privilegiile şi ipotecile, persoanele, succesiunile la Facultatea de
Drept din Bucureşti, stârnind admiraţia şi interesul studenţilor.
În afară de activitatea didactică laborioasă este autorul unor importante şi valoroase
lucrări cu caracter teoretic şi practic, în special în domeniul dreptului civil şi internaţional.
Dintre lucrările sale s-ar putea aminti: Problema personalităţii juridice a statului şi
comunelor cu privire la ultimele răscoale ţărăneşti (1907), Eseu asupra teoriei generale a

46
drepturilor individuale (publicată la Paris), Principiile autorizării maritale într-una din
aplicările lor practice, Cum trebuie să înţelegem educaţia juridică.
A fost şi un avocat de un deosebit succes. În procesele susţinute s-a dovedit un adânc
cunoscător al dreptului civil, penal, comercial şi un remarcabil interpret al legislaţiei.
A fost membru al Academiei Române, membru al Institutului de Drept Internaţional,
vicepreşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale, a ţinut numeroase conferinţe ca
invitat al unor universităţi străine din Europa.
S-a apreciat că a fost un neîntrecut mânuitor al normei juridice, unul dintre cei mai mari
interpreţi ai textelor tratatelor de pace de la Paris, ai Pactului Societăţii Naţiunilor şi altor
instrumente juridice internaţionale. A apreciat că dreptul este o forţă transformatoare a
societăţii.
A desfăşurat o vastă activitate politică. A fost membru al Partidului Conservator-
Democrat al lui Take Ionescu, membru al Parlamentului din partea partidului său, ministru de
finanţe, ministru de externe, ambasador în Anglia. A fost membru al Consiliului Naţional
Român din 1918, organism al cărui scop era să propage în lume interesele României în
privinţa desăvârşirii unităţii naţionale.
A fost numit în funcţia de prim delegat al României la Conferinţa de la Paris. În această
calitate, după complicate negocieri, Titulescu a reuşit semnarea la Trianon în 1920 a Tratatului
de pace cu Ungaria prin care s-a consfinţit recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.
A fost ales în două rânduri preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor (1930
şi 1931) cu sediul la Geneva.
A fost un orator important al epocii sale. Despre el s-a afirmat că „fraza oratorului va
rămâne, în majoritatea discursului, una sobră şi la obiect, axată mereu pe acelaşi fir logic,
amintindu-ne de aceea a lui Titu Maiorescu. Aşadar, nu sunt fraze pletorice, precum cele
rostite de N. Iorga şi Barbu Delavrancea, nici încărcate de un patetism biblic, precum cele
rostite de Ion Mihalache. Limpezimea şi eleganţa sunt atributele esenţiale prin care se distinge
elocinţa lui N. Titulescu”19.
În pregătirea unui discurs preocuparea lui principală era efectul convingător al
argumentelor, succesiunea şi dozarea lor, forma venind odată cu acestea.

Dacă în discursurile ţinute în ţară expresivitatea limbii este mai des exploatată, în
discursurile rostite în străinătate acordă atenţie, în primul rând, logicii şi formei clare. Face
apel în suficiente cazuri la evidenţa statisticilor.

47
 A rostit multe discursuri în ţară şi străinătate, în special la Tribuna Societăţii Naţiunilor,
dar şi ca invitat la unele universităţi şi alte instituţii. Cel mai reuşit discurs al său rostit în
străinătate a fost socotit cel intitulat Dinamica păcii, pronunţat în Reichstagul (Parlamentul)
Germaniei la începutul lunii mai a anului 1929.

NOTE

1. Vezi Alexandru Ţiclea, Retorica. Ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p.
149
2. Cf. date esenţiale despre activitatea lui Mihail Kogălniceanu în special în: Dicţionarul literaturii
române de la origini până la 1900. Coordonare şi revizie: Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dan
Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1979, p. 479-482; Dicţionarul general al literaturii române E/K. Coordonator general:
Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 779-784
3. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 176
4. Virgil Ionescu, Mihail Kogălniceanu. Contribuţii la cunoaşterea vieţii, activităţii şi concepţiilor sale.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963, p. 10-11, apud Alexandru Ţiclea, op.cit., p. 139
5. Vistian Goia, Destine parlamentare. De la Mihail Kogălniceanu la Nicolae Titulescu, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2004, p. 14-15
6. Ibidem, p. 64
7. Ibidem, p. 64
8. Ibidem, p. 65
9. Ibidem, p. 67
10. Ibidem, p. 67
11. Titu Maiorescu, Critice. Prefaţă de Paul Georgescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1966, p. 531
12. Ibidem, p. 552
13. Vistian Goia, op. cit., p. 58
14. Titu Maiorescu, op. cit., p. 534
15. Ibidem, p. 537
16. Vistian Goia, op. cit., p. 103
17. Ibidem, p. 106
18. Aprud Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 184
19. Vistian Goia, op. cit., p. 229

PĂRŢILE RETORICII. CATEGORIILE ACESTEIA

Înţelegem prin părţi ale retoricii stadiile sau fazele generării discursului. Aristotel a

48
împărţit retorica în patru componente: inventio, dispositio, elocutio şi actio. Cicero şi apoi
Quintilian au adăugat memoria care constă în principiile reţinerii discursului. Această
componentă era situată imediat după elocutio. Pentru a uşura înţelegerea lor, retoricianul
francez contemporan Olivier Reboul a propus analogia cu munca studentului care trebuie să
pregătească o expunere pe o temă dată. „Prima lui misiune - spune autorul, este să înţeleagă
subiectul, să-şi adune cunoştinţele şi ideile”.1
El trebuie deci să se documenteze bibliografic şi să mediteze asupra subiectului. Această
primă fază ar corespunde lui inventio. A doua lui misiune este de a-şi pune în ordine
cunoştinţele şi ideile aflate, de a face un plan al temei. Această fază s-ar putea numi, în
terminologia retoricii, dispositio. A treia etapă a muncii studentului este de a redacta
expunerea, imprimându-i un stil adecvat. Aceasta corespunde componentei retoricii numite
elocutio. Ultima lui misiune este de a rosti efectiv expunerea, ceea ce este o parte analoagă
stadiului actio din retorică.

I. Inventio
Reprezintă faza concepţiei, a aflării subiectului, a adunării materialului şi identificării
argumentelor pentru ceea ce trebuie spus într-un discurs.2 Această fază permite să se răspundă
la întrebarea: „Despre ce este vorba?”. Pregătirea discursului apare, astfel, ca esenţială. Dale
Carnegie în cartea sa Cum să vorbim în public face o analogie între pregătirea unui discurs şi
arta războiului în gândirea lui Napoleon. „Arta războiului - spunea acesta - este o ştiinţă în
care nu poţi reuşi niciodată dacă nu ai calculat atent şi nu ai gândit totul temeinic”3.
Pentru vorbitorii ce abordează diverse teme lectura unei cărţi poate fi o soluţie, însă,
observă Dale Carnegie, „Lectura poate ajuta, dar, dacă veţi încerca să luaţi nişte idei gata
exprimate şi să le daţi drept ale voastre, discursul va avea de suferit. Publicul poate că n-o
să-şi dea seama exact ce lipseşte, dar nici nu se va arăta entuziast faţă de vorbitor” 4. Cultura
largă, lecturile sunt, desigur, utile celui ce doreşte să convingă, dar în vederea pregătirii unui
discurs el trebuie să mediteze îndelung asupra ideilor de acolo, să le interiorizeze încât acestea
să constituie doar un punct de sprijin. Interesează pentru auditori în primul rând opinia
personală, crearea impresiei că vorbitorul are ceva de spus, de transmis. La Casa Albă,
Abraham Lincoln, orator de o mare prestanţă, declara asupra acestui aspect: „Cred că n-am să
fiu niciodată destul de matur ca să vorbesc fără jenă când nu am nimic de spus” 5 (Apud
Ibidem, p. 21). Pregătirea nu înseamnă nici adunarea pe hârtie a câtorva fraze şi memorarea
lor, căci ea „constă în căutările interioare, în asamblarea şi organizarea propriilor gânduri, în
cultivarea propriilor convingeri”6. Asupra discursului se meditează îndelung. Recomandările

49
lui Dale Carnegie referitoare la acest aspect sunt destul de severe, par chiar exagerări, dar,
oricum sunt menite a asigura succesul: „Alegeţi-vă din timp subiectul ca să aveţi timp să vă
gândiţi la el în orice clipă liberă pe care o aveţi. Gândiţi-vă la el şapte zile din şapte, visaţi-l în
fiecare noapte. Să fie ultimul lucru la care vă gândiţi înainte de a vă duce la culcare.
Gândiţi-vă la el a doua zi când vă bărbieriţi sau când faceţi baie, când mergeţi cu maşina în
oraş sau când aşteptaţi liftul, la prânz, la întâlniri, când călcaţi sau gătiţi. Discutaţi cu prietenii
voştri”7.
Adunarea unui material cât mai bogat, a unor informaţii numeroase în legătură cu
subiectul tratat constituie o fază absolut necesară. Ele trebuie inserate în funcţie de firul
conducător al ideii discursului, încât să nu existe impresia că sunt invocate pentru ele însele.
Trebuie ştiut şi ceea ce poate fi eliminat: „Adunaţi o sută de gânduri şi renunţaţi la nouăzeci”,
recomanda autorul mai înainte amintit.
În retorica judiciară lucrurile sunt poate mai apropiate de spiritul vechii retorici decât
observaţiile lui Dale Carnegie. În cartea sa Arta avocatului. Şapte prelegeri, aplicând această
fază a misiunii avocatului, în vederea pledoariei, Mircea I. Manolescu spune că acestuia i se
prezintă dosarul care conţine faptele şi, evident, şi argumentele. Avocatul trebuie să-l
convingă pe judecător că faptele respective s-au produs ori nu s-au produs, că e vorba de
nevinovăţia clientului, că adevăratul vinovat este altcineva etc. În dosarul pezentat trebuie să
ştim însă ce anume căutăm, ce urmărim, pentru că, spune autorul amintit, „Dosarul îl poate
studia oricine, dar nu oricine poate pleda. Prin urmare, studiul dosarului nu înseamnă mai
mult decât simpla citire a actelor din el. În dosar nu găseşti nimic dacă nu ştii ce să cauţi, ce
anume să urmăreşti. Şi pentru studierea unui dosar este necesară o anumită pregătire, o
anumită instruire, nu numai special, juridică, ci şi una cu caracter general, de viaţă” 8. De
aceea, inventio este, potrivit autorului, „arta de a şti să cauţi” 9, „arta găsirii mijloacelor, a
argumentelor, adică a ceea ce trebuie să spui într-o anumită expunere” 10, ori: arta sau ştiinţa
locurilor unde se pot găsi argumentele şi ideile” 11. În retorică lucrurile de care vorbeşte
autorul se mai numesc toposuri sau topos. Toposul desemnează mai multe lucruri.
a) El este, în opinia lui Aristotel, tema argumentelor. Agenţii persuasivi identifică
„locurile” şi încearcă să verifice fiabilitatea lor pentru un public anumit.
1. Argumentele privitoare la măsură ori „mai mult sau mai puţin”: Candidatul A este
mai mult ori mai puţin demn de încredere decât candidatul B?
2. Argumentele posibilităţii versus argumentele imposibilităţii;
3. Anticipaţia: este posibil ca un eveniment să se producă în viitor?
4. Mărimea şi augumentarea versus diminuarea: Ceva este important ori lipsit de

50
importanţă.
Cu alte cuvinte pot fi numite şi probleme de o oarecare generalitate care se pot pune în
orice situaţie, şi permit a se argumenta pro sau contra. Cicero afirma despre acestea că „sunt
etichetele argumentelor sub care se caută tot ceea ce e de spus într-un sens sau altul” 12.
Profesioniştii dreptului îşi pun întrebări de genul: fapta a existat sau nu? Cum poate fi
calificată: asasinat, crimă, ucidere involuntară, accident?
b) Locul este un argument tip ce poate servi vreunui moment din orice discurs. Astfel, în
peroratio judecătorii pot fi puşi în gardă în felul următor: dacă acea bestie umană va fi
achitată, mulţi o vor imita.
c) Este loc (topos) orice element al probei, tot ceea ce poate servi ca argument. Se
disting, în primul rând, locurile extrinseci, adică elementele obiective ale probei pe care le
găsim dinainte date precum jurisprudenţa, textele de lege, cutuma, actele juridice. În al doilea
rând există locurile intrinseci sau tehnice, adică acele argumente extrase de vorbitor prin arta
sa.13
În privinţa argumentului retoric formele cele mai frecvent utilizate ale acestuia sunt
entimema (silogismul prescurtat) şi exemplul (istoric sau ficţional)14. Spre a defini entimema
trebuie, mai întâi, definit silogismul. Acesta este un raţionament deductiv bazat pe cel puţin
trei judecăţi, primele două fiind premisele (majoră şi minoră), iar ultima concluzia.
Exemplu:
1) Toate vertebratele sunt animale
2) Toate mamiferele sunt vertebrate
------------------------------------------------
Toate mamiferele sunt animale
Entimema este un silogism obţinut prin omiterea unei judecăţi (deci un silogism
prescurtat, eliptic).
Exemple:
Filosofii sunt muritori deoarece toţi oamenii sunt muritori unde lipseşte premisa minoră
(„Filosofii sunt oameni”). Este deci o formă pragmatică de raţionament caracterizată prin
economicitate şi putere de sugestie15. Stilistic se poate ajunge la comprimări şi mai mari: „om
deci muritor”. Entimema este mult utilizată azi în sloganurile publicitare, din raţiuni de
economie şi forţă de sugestie, mizându-se pe activarea destinatarului. Într-un astfel de slogan
prin care s-ar face reclamă la unt s-ar putea spune astfel: „Fără unt viaţa n-are sare”. Dacă de
aici s-ar reface raţionamentul, acesta ar arăta astfel:
Viaţa trebuie să aibă sare

51
 Fără unt viaţa n-are sare
Deci mâncaţi unt.
În această din urmă entimemă premisa majoră şi concluzia sunt implicite.
În cartea amintită Olivier Reboul afirmă că entimema este potrivită genului judiciar
deoarece „constă în a pune premise verosimile pentru judecători şi a extrage din acestea, drept
concluzie, pe aceea prin care vrea să-i persuadeze”16. Autorul oferă exemple precum: „Un tată
îşi iubeşte fiul; Un furt comis în casă fără efracţie a fost făptuit doar de un obişnuit al
familiei” care sunt, în primul rând, probabile întrucât se verifică cel mai adesea, dar nu şi
necesare deoarece pot exista taţi fără inimă şi hoţi ingenioşi care nu apelează, neapărat, la
efracţie.
Exemplul este un fapt real sau fictiv care permite inducţia şi raţionamentul prin
analogie. În Retorica, Aristotel oferea un astfel de argument printr-un exemplu real: „Dionis
aspiră la tiranie întrucât cere o gardă. Şi Pisistrate care, altădată, aspira la tiranie cerea o
gardă”17. Exemplul fictiv ar fi utilizarea unei propoziţii de tipul: „X procedează asemeni vulpii
din fabulă pentru care strugurii sunt acri”.
În corpusul unei argumentări prezenţa exemplelor este cvasiuniversală, fiind utilizate ca
mijloc de probă, ca adjuvante ale înţelegerii la nivelul explicaţiei ş.a. În multe cazuri sunt
aduse în discuţie ca puncte de plecare ale generalizărilor. În discursul politic, de exemplu,
dacă un demnitar încalcă legea, acest caz particular constituie punctul de plecare pentru o
generalizare: „Puterea actuală încalcă legea”.
Inventio nu este doar arta identificării argumentelor, căci acestea trebuie făcute sensibile
spiritelor ascultătorilor. Încă Aristotel afirmase că persuasiunea se poate baza pe credibilitatea
sursei, deci a vorbitorului. Socrate şi Platon condamnaseră retorica sofisţilor socotind-o
imorală, iar Cato definise oratorul ca „om de bine care ştie să vorbească”. Inventio cuprinde,
prin urmare, în terminologia lui Aristotel şi ethosul, deci partea referitoare la credibilitatea
sursei. Această credibilitate se realizează prin responsabilităţile etice ale vorbitorului.
Ponderea argumentelor vorbitorului depinde mult de încrederea pe care o inspiră publicului.
Spre a-l câştiga, vorbitorul trebuie să ştie, de asemenea, ce atitudine să adopte: sinceritate,
trăsături ale simpatiei etc.18.
Studiul publicului căruia i se adresează agentul persuasiv este esenţial. Spre a-l câştiga,
vorbitorul trebuie să aibă în vedere cărei categorii de persoane i se adresează: tineri, rurali,
intelectuali, vârstei a treia etc. Inventio cuprinde, prin urmare, şi pathosul. Acesta se referă la
ansamblul emoţiilor ce urmează a fi trezite în auditoriu. Astfel, în genul judiciar trebuie
stârnită mila sau indignarea, iar în cel deliberativ teama sau speranţa.

52
 II. Dispositio
Constă în a pune în ordine materialele aflate în inventio. 19 Dispositio ar fi deci arta
compoziţiei ori structurării discursului în câteva componente.
A. Exordiul
Reprezintă începutul (introducerea) şi ideea generală a discursului. El are drept scop
captarea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care vorbitorul se străduieşte să-l facă atent
şi binevoitor. Funcţia lui principală este de a plăcea. El cucereşte auditoriul prin credibilitatea
morală a vorbitorului şi prin interesul pe care subiectul îl suscită. Aristotel remarcase că
auditoriul este dispus să asculte lucruri importante, surprinzătoare, care sunt o noutate ori au
fost interpretate eronat, precum şi lucruri plăcute în ele însele. În privinţa caracterului
oratorului, Stagiritul vorbeşte de probitatea morală a acestuia, la care adaugă raţiunea,
înţelepciunea şi buna credinţă.
Exordiul trebuie să înceapă cu acele elemente apte a duce la captarea auditoriului.
Mircea I. Manolescu, în cartea amintită anterior, spune că un avocat care în exordiul unei
pledoarii anunţă o problemă foarte veche procedează într-o manieră nefericită. Spunând, de
exemplu, la început: „În 1909, Gh. Ionescu a încheiat un contract...”, el face un istoric ce
poate fi interesant, dar pe care îl plasează rău în exordiu. El ar trebui să spună despre ce e
vorba astfel încât cel ce ascultă să fie dispus să creadă că ar fi interesat şi să-l determine să
asculte şi alte lucruri ce l-ar putea interesa, fiindcă nu cunoaşte cauza. La avocaţi scopul
exordiului este de a evita să se provoace de la început o reacţie potrivnică din partea
judecătorului.
Au fost identificate mai multe tipuri de exordii, evident, după criteriile folosite.
Exordiul ex abrupto este acela în care oratorul intră direct în materie, atât publicul, cât şi
oratorul fiind stăpâniţi de un sentiment puternic. Este citată, în acest sens, celebra Catilinară a
lui Cicero prin care oratorul dezvăluia în Senatul roman conjuraţia lui Catilina împotriva
republicii romane:
„Până când, în sfârşit, Catilina vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp nebunia asta a ta
îşi va bate joc de noi? Până unde se va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrânată? Cum? Nici
gardienii aşezaţi pe muntele palatin, nici tulburarea poporului, nici înfiorarea cetăţenilor
virtuoşi, nici locul acesta întărit unde se adună Senatul, nici feţele acestea aprinse, ochii
aceştia aţintiţi asupra ta nu te tulbură câtuşi de puţin? Nu simţi că comploturile tale sunt
descoperite? Nu vezi tu chiar în tăcerea tuturor acestora ce te înconjoară că crima este
dovedită?”

53
 Propoziţia de deschidere: „Quosque tandem abutere Catilina patientia nostra?” a rămas
peste milenii printre expresiile celebre ale umanităţii.
Alteori vorbitorul intră gradat în materia ce o va avea de tratat. Este cazul marelui jurist
român V. Dongoroz la unul din procesele sale:
„Onorată Curte, onorat Juriu, prezenţa mea în această instanţă a fost considerată de unii
ca asemuitoare aceleia a unui urs alb la Ecuator: «Dongoroz înaintea Curţii cu juraţi». Dragă
Doamne, de 14 ani fac avocatură exclusiv penală, aşa că prezenţa mea este explicabilă în acest
proces penal. Bănuiesc că s-a gândit altceva decât ceea ce s-a spus ce caută Dongoroz în
procesul Găetan”.
Exordiul simplu
Acesta poate avea loc atunci când nu sunt necesare explicaţii prealabile, iar auditoriul
pare dispus să recepteze subiectul prezentat.
Exordiul insinuant
Are loc atunci când oratorul, presupunând auditoriul defavorabil chestiunii sale, din
raporturile stabilite între subiectul său şi alte teme de interes general, dispune spiritele în
favoarea sa. Astfel, Pliniu cel Bătrân, vorbind despre Cicero care a atacat legea agrară a lui
Rulus şi a determinat poporul să o respingă, construieşte un astfel de exordiu:
„La vocea ta poporul respinge legea agrară, adică pâinea sa”.
Prin acest exordiu insinuant el a captivat mulţimea. După unii autori, exordiul abrupt şi
gradat poate fi atât oral când este prezentat verbal unui public, cât şi scris, atunci când
emiţătorul se adresează pe calea scrisului unui destinatar, bunăoară printr-o scrisoare. Ele pot
fi, de asemenea, observate în presa scrisă.
Între pericolele care pândesc un exordiu pot fi semnalate: banalitatea, stridenţa, excesul
de lungime în raport cu întregul discurs, snobismul, limbajul abscons, nepotrivirea cu tema şi
cu situaţia retorică. Dimpotrivă, simplitatea, onestitatea, claritatea sunt exigenţele unui
exordiu potrivit.

B. Propositio (propunerea)
Constă în enunţarea a ceea ce vorbitorul doreşte să obţină. După ce a fost trezită atenţia
prin exordiu, vorbitorul precizează ce anume îşi propune să demonstreze. În cazul avocatului,
dacă el spune ce vrea să demonstreze, judecătorul se străduieşte să-l asculte atent, iar
adversarul ştie ce să combată. Apoi, când decide, judecătorul ştie ce teză să aleagă.
Uneori se poate trece direct la această parte a discursului, fără exordiu. În cartea citată,
Mircea I. Manolescu invocă în acest sens situaţia în care procedura este incompletă, cu

54
nerespectarea Codului de procedură civilă sau penală. În această împrejurare se poate începe
astfel: „Vă rog să amânaţi procesul pentru că procedura nu este completă”, arătându-se apoi
motivele.

C. Divisio (diviziune)
Este socotită de unii autori o parte facultativă a lui Dispositio. În Divisio se arată
ordinea în care vor fi tratate problemele enunţate în Propositio. Pentru cererea de probatorii,
Mircea I. Manolescu arată că formularea poate fi în genul: „Domnule preşedinte şi onorată
instanţă, voi demonstra, mai întâi, că proba nu este admisibilă şi apoi că nu este concludentă”.
Acest plan permite trasarea schiţei expunerii, fiind de natură a evita pledoariile lungi şi
dezlânate.

D. Norratio (narare, naraţiune)

Constă în expunerea faptelor. Ea trebuie să fie clară, concisă, fără nimic inutil şi
verosimilă chiar atunci când este tendenţioasă. În relatarea acestora se face o ierarhizare a lor,
potrivit importanţei şi aptitudinii de a duce la o concluzie. Prin urmare, într-o pledoarie a unui
avocat, în expunere faptele se ierarhizează, fiind accentuate şi puse în lumină cele esenţiale.
Parantezele, digresiunile lungi deturnează atenţia de la scopul urmărit. Expunerea mai trebuie
făcută în aşa fel încât să se evite falsa înţelegere a situaţiei. Nu sunt recomandabile lacunele
acolo unde complicarea de către celălalt prin imaginaţie ar putea falsifica realitatea.

E. Confirmatio (confirmarea)
Constă în demonstrarea punctului de vedere propriu. Este momentul probei a tot ceea ce
s-a spus în propositie şi s-a relatat în narratio. În cazul pledoariilor în penal se demonstrează
că faptul incriminat a avut sau nu loc, iar dacă s-a produs el poate constitui o altă infracţiune.
Unii autori afirmă că partea rezervată combaterii tezei adverse este distinctă şi s-ar numi
refutatio (respingere). În această parte intervine şi digresiunea care este necesară atunci când
pledantul vrea să speculeze un act sau o împrejurare, o parte a unei depoziţii a unui martor etc.
Digresiunea trebuie să fie scurtă, cât mai bine plasată, să nu apară ca ceva adăugat, să destindă
ascultătorii, întărind proba prin emoţie.
Este extrem de importantă acum înlănţuirea argumentelor. Retoricile tradiţionale se
referă la trei ordini de succesiune: crescendo sau climax (deci de la argumentele mai slabe la
cele mai puternice), descrescendo sau anticlimax (prin urmare argumentul decisiv sau proba
formulate la început) şi ordinea nestoriană. Aceasta din urmă, teoretizată de Quintilian în

55
Arta oratoria, situează argumentele puternice atât la început cât şi la sfârşit.

F. Perorratio (peroraţia)
Reprezintă finalul discursului care adaugă prin sinteză ceea ce s-a detaliat prin analiză.
Ea conţine o recapitulatio (recapitulare), unde argumentele cele mai puternice sunt reluate atât
în unghi raţional cât şi emoţional. Recapitulatio poate fi continuată printr-o subdiviziune în
care se face apel la argumentul etic, la emoţie, fără a se ignora dovezile logice.
Cele mai des utilizate figuri ale preroraţiei sunt apostrofa şi interogaţia. Este
recomandabil în situaţiile cerute (în cazul avocatului, de pildă) un apel final la compasiune.
Reluarea de la început a pledoariei este o eroare. Această parte se poate încheia printr-o
formulare de ordin general, asemănătoare celei din exordiu, făcută cu scopul de a întări acele
convingeri. În exordiu se caută trezirea atenţiei generale asupra cazului. În perorratio cel ce
vorbeşte se întoarce la aceleaşi aprecieri spre a smulge convingerea. În exordiu era doar o
ipoteză despre care acum se poate afirma că a fost formulată pe deplin. Într-un proces de
evacuare din locuinţă, Mircea I. Manolescu recomandă următoarea formulare finală:
„Iată de ce vă demonstram că nu este posibil ca acest om să rămână fără locuinţă şi că
promovând o astfel de jurisprudenţă nu numai că aţi încălca legea, dar aţi face ca această
categorie de cetăţeni să rămână fără locuinţe”.
Dispositio este în ansamblu un plan tip. Unii specialişti recomandă ca acesta să se facă
de acasă. În caz contrariu există riscul de a uita argumentele esenţiale la momentul potrivit.
Excepţie fac marii improvizatori care şi ei îşi fac un plan chiar dacă nu e scris pe hârtie. Marii
oratori nu l-au respectat întotdeauna, înlocuindu-l prin altul. Ei au simţit, prin aceasta, că nu
există discurs eficace fără o construcţie coerentă.

III. Elocutio (Elocuţiunea)

Reprezintă caracteristica estetică a discursului sau stilul acestuia cu tot ceea ce
presupune el.20
Anticii distingeau trei stiluri: nobil (grav), simplu (sobru şi precis) şi mediu (temperat),
acesta din urmă făcând loc anecdotei şi umorului.
Adevăratul vorbitor este cel ce adoptă, de fiecare dată, stilul ce convine cel mai bine
situaţiei: cel nobil spre a emoţiona, cel simplu spre a instrui, cel mediu spre a plăcea.
Stilul constă în alegerea termenilor, a figurilor şi justa lor adecvare. Cum s-a mai
remarcat, stilul este faptul personal, individual, adică modul în care un autor îşi exprimă
gândurile. Se spune în acest sens că se poate recunoaşte un autor după stil, că stilul este omul

56
însuşi. Naturalistul francez Buffon, în Discurs despre stil, a oferit formularea memorabilă:
„Stilul e omul însuşi”. Calităţile stilului decurg din funcţia sa. După unii teoreticieni există
legi generale care vizează aranjarea şi compoziţia de ansamblu a unei opere, înlăturarea logică
a diverselor părţi, legăturile între idei, fraze sau capitole. Aşa procedează şi teoreticienii
retoricii atunci când vorbesc de părţile acesteia.
Alte legi se referă la alegerea cuvintelor, figurilor ş.a.
Prima dintre calităţi este corectitudinea gramaticală a cuvintelor, morfologiei şi
sintaxei, recurgerea la acei termeni şi la acele construcţii gramaticale legiferate de uzul curent
şi de lucrările academice.
Claritatea
Este acea calitate a stilului care determină să fie sesizată imediat şi fără efort gândirea
exprimată oral sau prin scris. Cuvântul trebuie folosit în sensul său precis, admis de toată
lumea, evitându-se obscuritatea. Claritatea este determinată în bună măsură de corectitudinea
gramaticală.
Adecvarea la conţinut, la subiect, la natura cauzei. Pentru întâmplări oarecare faptele se
expun sobru, simplu, fără emfază. Dacă faptele sunt grave, atunci şi pledoaria trebuie să aibă
acelaşi caracter. Dacă există un simplu incident de procedură, întrucât nu e vorba nici de
polemică, nici de combaterea unor idei adverse, atunci se discută simplu, fără figuri literare.
Când se pledează într-un caz de crimă sau pentru un client ce revendică bunuri mobiliare ori
imobiliare, pentru onoarea unui client etc., avocatul trebuie să fie la înălţimea subiectului.
Eleganţa discursului provine din alegerea termenilor, figurilor, eufoniei, ritmului. Are
funcţia de a plăcea şi de a emoţiona auditoriul. Alegerea trebuie să ţină seama de adecvarea la
subiect. Descrierea moravurilor îngrozitoare ce au loc într-o familie în care se cere divorţul, se
face în cuvinte aspre. Adversarul care doreşte să şteargă acea impresie va recurge la expresii
mai atenuate. Este importantă, spune acelaşi Mircea I. Manolescu, o alegere a termenilor de
către avocat. Într-un fel se pledează pentru inculpat în procesul penal şi altfel pentru partea
civilă. În mod similar, într-un fel se pledează pentru un proprietar care reclamă şi altfel pentru
un chiriaş care se apără.

IV. Memoria
Această parte introdusă de Cicero şi reluată de Quintilian are la bază ideea că, odată
elaborat, discursul trebuie şi reţinut. Principiile reţinerii discursului constau în impregnarea în
memorie a unor spaţii frapante şi imagini, creându-se spaţii mentale. Ordinea acestor spaţii
urmează pe aceea a discursului, iar imaginile ne reamintesc lucrurile.21

57
 V. Actio (Acţiunea)
Această ultimă parte înseamnă pronunţarea efectivă a discursului cu dicţia, gesturile,
mimica şi atitudinile adecvate.22 Fără aceasta discursul cel mai bun nu ar fi apreciat.
Demostene spune că prima calitate a oratorului este acţiunea, a doua acţiunea, a treia acţiunea.
Fără a avea nimic peiorativ, aceasta presupune că vorbitorul trebuie să fie asemeni unui actor,
adică să-şi joace cele spuse spre a le comunica. Quintilian spunea că dacă vorbitorul le trăieşte
cu adevărat e cu atât mai bine, în caz contrar trebuie să se pătrundă de ele printr-o muncă de
imaginaţie.
În plus, fiecare din categoria sentimentelor îşi are maniera sa de dicţie. Cicero spunea că
„mânia solicită un ton ascuţit, rapid, sacadat; tristeţea cere un ton suplu, larg, întretăiat de
hohote; teama unul jos, ezitant, abătut; bucuria fără constrângere cere un ton dulce, tandru,
serios, calm”.
Este cert, spune acelaşi Mircea I. Manolescu, că nu se poate vorbi în cuvinte mari, pe un
ton de polemică sau într-o intonaţie gravă spre a demonstra doar că o citaţie este nulă.
Aceasta se face pe tonul cel mai firesc, simplu. Invers, ar fi o eroare când lucrurile
serioase şi grave sunt spuse pe tonul unei conversaţii obişnuite.
Este important de ştiut cum se începe o pledoarie, iar aici intonaţia şi tonul îşi au rolul
lor. Acelaşi Mircea I. Manolescu recomandă ca pledoaria să înceapă pe un ton normal, calm.
Nu e potrivit să fie începută pe un ton înalt, urcat deoarece nu se mai poate ridica tonul atunci
când trebuie. În plus, se crează senzaţia de grăbire de la bun început. Avocatul trebuie să
vorbească nuanţat. Există, desigur, o parte a pledoariei în care el poate fi vehement, fără a
enerva însă.
La acest cod al vocii se adaugă o seamă de recomandări privind mimica şi gesturile.
Vorbitorii trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele care concură spre a ajunge la un rezultat
unitar. Poate de aceea Camil Petrescu îi numea pe avocaţi poeţi ai gestului.
Acţiunea este cea mai puţin stabilă parte a retoricii de-a lungul vremii, depinzând cel
mai mult de epoci şi culturi. Oratorii antici acordau cea mai mare atenţie acţiunii, supralicitau
rolul vocii, gesticulau zgomotos. Şi în anii '30 ai secolului al XIX-lea oamenii politici preţuiau
excesiv actio. Radioul, apoi televiziunea au transformat-o, diminuându-i rolul. Anumite reguli
rămân, totuşi, în special tonalitatea, stăpânirea suflului vocii, intonaţia.
NOTE

1. Olivier Reboul, La rhétorique, Paris, Presses Universitaires de France, 1986, p. 20

58
2. Vezi asupra acestei părţi lucrări precum: Mircea I. Manolescu, Arta avocatului. Şapte prelegeri,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 152; Olivier Reboul, op. cit., p. 20; Constantin Sălăvăstru, Mic
tratat de oratorie, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, p. 93 şi urm.; Gheorghe
Mihai, Retorică tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 191
3. Dale Carnegie, Cum să vorbim în public, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000, p. 51
4. Ibidem, p. 21
5. Ibidem, p. 21
6. Ibidem, p. 35
7. Ibidem, p. 30
8. Ibidem, p. 152
9. Ibidem, p. 152
10. Ibidem, p. 152
11. Ibidem, p. 153
12. Apud Olivier Reboul, op. cit., p. 23
13. Vezi Mircea I. Manolescu, op. cit., p. 153
14. Vezi Olivier Reboul, op. cit., p. 20-21
15. Vezi Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Tehnică, 2003, p. 139
16. Olivier Reboul, op. cit., p. 21
17. Apud Ibidem, p. 19
18. Vezi Ibidem, p. 24
19. Vezi asupra acestei părţi lucrări precum: Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 155-257; Olivier Reboul,
op. cit., p. 24-26; Gheorghe Mihai, op. cit., p. 191-207; Mircea I. Manolescu, op. cit., p. 160-173;
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti, Editura Bic All, 2000, p.
20
20. Vezi asupra acestor părţi îndeosebi: Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 257-344; Mircea I. Manolescu,
op. cit., p. 170-175, Olivier Reboul, op. cit., p. 26
21. Vezi îndeosebi asupra acestei părţi Daniela Rovenţa-Frumuşani, op. cit., p. 20; Olivier Reboul, p. 28
22. Vezi în special asupra acestei părţi Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 359-411; Mircea I. Manolescu,
op. cit., p. 174-175

ARGUMENTAREA. CONSIDERAŢII GENERALE

Argumentarea reprezintă modul de a prezenta şi organiza argumentele. Argumentând

59
producem consideraţii menite să susţină o concluzie.
În sensul său uzual argumentul este fie un raţionament destinat să probeze sau să
respingă o propoziţie dată, fie o judecată în sprijinul unei teze sau împotriva acesteia. În acest
sens, se diferenţiază argumentul de probe şi argumentarea de demonstraţie. Raportările cele
mai la îndemână ale argumentării au avut în vedere logica, deoarece în centrul argumentării
stă raţionamentul, argumentarea fiind o organizatoare de raţionamente. Desigur, există
legături cu teoria comunicării, căci orice argumentare este un act de comunicare; cu
psihologia ori disciplinele de ramură, căci orice argumentare este un fapt de intervenţie
individuală sau socială; cu praxiologia, deci cu teoria acţiunii eficiente, deoarece orice
argumentare este o acţiune care urmăreşte îndeplinirea unui scop, şi anume, convingerea
interlocutorului, ea putând fi socotită ca atare numai dacă îşi îndeplineşte scopul; cu erotetica,
deci cu logica întrebărilor, întrucât orice argumentare este, tacit sau explicit, un schimb de
întrebări şi răspunsuri în marginea unei teze care trebuie dovedită. Există, în fine, legături cu
sfera cercetării moralităţii, deoarece orice argumentare produce efecte asupra individului sau
grupului, iar aceste efecte pot sta sub semnul binelui sau al răului.
Din punctul de vedere al unui act de argumentare, relaţiile cele mai semnificative sunt
totuşi cu logica, deoarece argumentarea, cum observă Constantin Sălăvăstru în Teoria şi
practica argumentării (Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 33-34), este „o practică logică”.
Există, însă, deosebiri între logică şi argumentare. Logica cercetează raţionamentul în
sine, ca expresie a raţionalităţii pure, în perspectivă statică, decupat de mediul în care el se
manifestă practic. Logica ne prezintă universaliile judecării corecte, fiind o încercare a ceea ce
trebuie să fie. Ea nu este interesată dacă formele de raţionare studiate de ea sunt utilizate sau
nu în situaţii concrete.
Argumentarea este, dimpotrivă, logica în acţiune, o logică utilizată în situaţiile în care
omul intră în relaţiile cu semenii spre a-i convinge. Este o logică a cotidianului pentru că ea
dă seama de condiţiile de funcţionare şi corectitudine, în concret ale argumentului, ale
raţionării.

Argumentarea şi demonstrarea
În lucrarea intitulată La nouvelle rhétorique. Traité de l'argumentation (Paris, PUF,
1958, p. 5) Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts Tyteca arată că studiul argumentării analizează
tehnicile discursive care permit producerea sau creşterea adeziunii unui auditoriu la tezele ce
îi sunt prezentate. Argumentarea va fi eficientă dacă va reuşi să sporească intensitatea
adeziunii pentru a declanşa la auditori acţiunea vizată (acţiune pozitivă sau abţinere de la

60
acţiune) sau pentru a crea cel puţin dispoziţia acţională ce se va manifesta la momentul
oportun (Vezi Ibidem, p. 5). Această definiţie pune în evidenţă diferenţa între argumentaţie şi
demonstraţie.
Demonstraţia este corectă sau incorectă, în timp ce argumentaţia este mai mult sau mai
puţin credibilă, acceptabilă. O teoremă este de aceea un sistem închis, în timp ce argumentaţia
este deschisă, putându-se adăuga noi argumente.
Demonstraţia este legată de distincţia adevăr-fals, în timp ce argumentarea este legată
mai mult de „efectul de adevăr”. Demonstraţia prezintă evidenţa, în timp ce argumentaţia
prezintă o perspectivă, un punct de vedere.
Demonstraţia este obiectivă, ţinând de domeniul adevărat/fals, în timp ce argumentaţia
este subiectivă sau, mai bine zis intersubiectivă, întrucât se adresează unui interlocutor pe care
urmăreşte să-l convingă.
Demonstraţia este valabilă pentru un „auditor universal”, căruia, de fapt, i se adresează.
Argumentaţia se adresează, dimpotrivă, unui destinatar divers de ale cărui obiceiuri,
credinţe, opinii, ocupaţii trebuie să ţină seama spre a fi eficace. O argumentaţie poate fi
eficientă pentru un auditor, dar să nu fie pentru altul.
Raţionamentul în demonstraţie se desfăşoară prin înlănţuirea unor adevăruri,
impersonale, într-o manieră abstractă, sub forma unui calcul, conform regulilor logice de
derivare a unui enunţ din altul.
Raţionamentul argumentativ nu se bazează pe adevăruri impersonale, ci pe opinii care
privesc teze de orice fel.
În demonstraţie probele, legăturile logice sunt constrângătoare, în vreme ce în
argumentare acestea nu au caracter constrângător prezentându-se judecăţi şi opinii pentru sau
contra unei teze determinate. Judecăţile de argumentaţie sunt numite de Perelman „quasi-
logice”. Expresia franceză „Les amis de mes amis sont mes amis” („Prietenii prietenilor mei
sunt prietenii mei”) în care se instituie o tranzitivitate matematică: a=b, b=c, deci a=c nu are
rigoare şi nu este decât probabilă, neverificându-se în toate cazurile.
Rezultă că o argumentaţie este rareori invincibilă, că ea poate fi respinsă printr-o altă
argumentaţie, aceea a procurorului de către avocat, de exemplu. Aceasta nu înseamnă deloc că
toate sunt echivalente, ci doar că o argumentaţie e mai mult sau mai puţin valabilă, fără ca
vreuna să fie în mod absolut.
Elemente de teorie a argumentării
Argumentaţia este o relaţie între doi poli: acela care argumentează, numit în unele teorii
ale comunicării cu un termen poate nu prea fericit locutor (deci vorbitor) şi acela pentru care

61
se argumentează numit interlocutor sau receptor, destinatar (deci auditor). Argumentarea din
ziar este, de exemplu, o relaţie între autorul articolului din ziar şi cititorii săi. La fel este
argumentarea dintr-un tratat de ştiinţă: între autorul acestui tratat ştiinţific şi cititorii săi.
Argumentarea din dezbaterea televizată de la o masă rotundă este o dublă relaţie: pe de o parte
între participanţii la dezbatere, iar pe de altă parte între fiecare participant la dezbatere şi
posibilii receptori ei emisiunii. Argumentarea parlamentarului este o relaţie între acesta şi
ceilalţi membri ai Parlamentului.
Argumentarea este, deci dialogică, o relaţie între un locutor, cel care argumentează
(vorbitor) şi un interlocutor sau receptor, destinatar (auditor). Este deci o relaţie nereflexivă,
nu pentru sine.
Relaţia de argumentare se manifestă într-un anumit domeniu, ceea ce îşi pune amprenta
asupra structurii argumentării. Situarea participanţilor într-un domeniu implică un minimum
de competenţă. Cu cât nivelul de competenţă este mai mare, cu atât performanţa
argumentativă are şansele de a fi mai mare. Acest nivel de competenţă a fost numit autoritate
epistemică.
Există argumentări în care întemeierea este reală, adică cel ce le propune este convins
de adevărul tezei şi argumentări în care întemeierea este aparentă, adică acelea în care cel ce
propune teza nu este convins el însuşi de adevărul sau falsitatea tezei susţinute sau respinse de
el. Raportul între argumentarea reală şi aparentă este diferit în funcţie de domeniu. În ştiinţă,
de exemplu, în cvasimajoritatea cazurilor, întemeierea argumentării este reală întrucât cel ce
argumentează o teză ştiinţifică trebuie să fie el însuşi convins de adevărul ei (impostorii din
domeniul cercetării sunt o excepţie de la regula domeniului). În domeniul politic creşte ca
pondere argumentarea aparentă. Nu se ştie, de pildă, dacă Saddam Hussein era convins de
victoria asupra armatelor aliate, că va transforma Bagdadul într-un Stalingrad, lucruri pe care
le spunea chiar când inamicul pătrunsese pe teritoriul irakian. Despre Goebbels, ministrul
nazist care făcea o propagandă deşănţată cu privire la şansele câştigării războiului de către
nemţi chiar şi atunci când aliaţii ocupaseră o parte din teritoriul Germaniei, s-a spus că nici el
nu credea în ceea ce spunea.
Există argumentări polemice în care rolurile se schimbă în permanenţă şi fiecare
participant aduce probe în vederea susţinerii punctelor de vedere proprii şi argumentări
oratorice în care locutorul (vorbitorul) argumentează, iar destinatarul primeşte argumentarea
fără a exista o reacţie manifestă a sa pe parcursul desfăşurării argumentării. În cartea amintită
anterior, Teoria şi practica argumentării, autorul ei, Constantin Sălăvăstru, susţine pe bună
dreptate că aceste două tipuri de argumentări sunt distribuite diferit, în funcţie de domeniul în

62
care se manifestă argumentarea. În discursul religios, de exemplu, argumentarea oratorică are
pondere faţă de argumentarea polemică, în timp ce în discursul politic are pondere
argumentarea polemică. Aceste distincţii sau sublinieri sunt posibile dacă avem în vedere
tonalitatea dominantă a argumentării, pentru că numai ca tonalitate dominantă putem vorbi
despre diferenţa între argumentările polemice şi cele oratorice. Totuşi, orice argumentare are,
implicit sau explicit, şi o intenţie polemică.
Cvasimajoritatea argumentărilor la care asistăm sunt mediate. Dacă profesorul de
filosofie, de exemplu, vorbeşte de conceptul de voinţă oarbă la Schopenhauer el mediază,
mijloceşte către studenţi sau elevi argumentarea propusă de autor în lucrarea sa Lumea ca
voinţă şi reprezentare. Vom fi în faţa unei argumentări directe, deci într-un dialog
argumentativ cu Schopenhauer doar dacă citim paginile despre voinţa oarbă din amintita
lucrare a acestuia. Relaţia de argumentare este tranzitivă, realizându-se deci delegarea
competenţei argumentative de la Schopenhauer la profesorul de filosofie care devine astfel
autoritate epistemică în Schopenhauer. În viaţa cotidiană ne aflăm, de cele mai multe ori, în
faţa argumentărilor mediate şi de mai puţine ori în faţa celor directe. Această situaţie îşi are
dezavantajul ei deoarece orice argumentare mediată exprimă, de fapt, modul propriu în care a
înţeles delegatul argumentării argumentarea directă. Din această cauză apar deformări,
confuzii, exagerări.
Aşadar, la întrebarea „Cum este posibilă argumentarea?” răspunsul oferit pe baza logicii
relaţiilor ar fi: este posibilă ca argumentare reală sau ca argumentare aparentă, ca
argumentare polemică sau ca argumentare oratorică şi ca argumentare directă ori
argumentare mediată (Cf. Constantin Sălăvăstru, op. cit., p. 42).
O situaţie de argumentare este întotdeauna un demers cu o dublă intenţionalitate:
susţinerea unei teze şi respingerea unei teze ce face obiectul discuţiei critice.
O argumentaţie se prezintă prin intermediul formei discursive. Există cuvinte ale
limbajului natural care arată dacă avem de a face sau nu cu o argumentare şi ele poartă
numele de indicatori (mărci) ai argumentării. Există două categorii de indicatori ai
argumentării: indicatori ai juxtapunerii argumentelor, care ne arată cum „cooperează”
argumentele între ele printr-un act de argumentare: „sau”, „dar”, „dacă...”, „atunci...” şi
indicatori ai întemeierii argumentării, care ne arată fundamentul pentru care susţinem teza în
baza argumentelor: „deci”, „aşadar”, „prin urmare”, „fiindcă”, „deoarece”, „întrucât”.
Spre a fi eficace, o argumentaţie trebuie să fie bine organizată. Nu e suficient să fie
aliniate argumentele unul după altul. Fiecare discurs va avea o amplitudine determinată,
variabilă după împrejurări. Argumentele vor fi prezentate într-o ordine care le va conferi cea

63
mai mare eficacitate, căci pe măsură ce discursul se desfăşoară, auditoriul se transformă sub
influenţa lui.

BIBLIOGRAFIE

Chaïm Perelman, Cap. Argumentation, în Encyclopaedia Universalis, Corpus 2. Altman-Arnold, Paris,

Encyclopaedia Universalis France S.A., 1989, p. 937-938
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 33-66
Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere în arta argumentării. Pledarea şi respingerea
argumentelor. Traducere de Viorel Murariu, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 16-44
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti, Editura Bic All, 2000, p. 30-
36

PROBLEME GENERALE PRIVIND

STRUCTURA LOGICĂ A ARGUMENTĂRII

64
 Cea mai cunoscută dintre multiplele încercări de a determina modelele structurale care
pot explica relaţiile dintre elementele unui demers argumentativ aparţine filosofului britanic
Stephen Toulmin în lucrarea The uses of Argument (1958). Modelul său analitic consideră
argumentarea ca o relaţie între următoarele componente: teză, temei (date întemeietoare ale
argumentării), fundamentul întemeierii şi suportul întemeierii. Această relaţie este astfel
structurată încât determinarea are următoarea direcţie: suportul întemeierii➝fundamentul
întemeierii➝temei➝teză.
Teza este enunţul pus în circulaţie într-o situaţie de argumentare asupra căruia se
pronunţă interlocutorii. Exemple: Aristotel afirmă că „omul este un animal politic”,
Schopenhauer spune că „universul e guvernat de voinţa oarbă”, criticii literari gândesc că
Luceafărul este cea mai valoroasă creaţie poetică a lui Eminescu ş.a.m.d.
Temeiul argumentării este constituit de acele dovezi aduse în favoarea tezei. Aceste
dovezi se pot concretiza în enunţuri cu privire la date, fapte, acţiuni, relaţii, stări sufleteşti etc.
Dacă la un seminar profesorul contestă calitatea unei lucrări prezentate, el trebuie să-şi susţină
teza prin afirmaţii de genul: în lucrare nu au fost înfăţişate aspectele cele mai importante ale
temei discutate, ci unele nerelevante; în bibliografie nu au fost incluse contribuţiile de primă
mărime, ci studii de mâna a doua; nu există o atitudine critică faţă de sursele folosite; nu se
desprinde o opinie personală; faptele analizate nu au o organizare coerentă etc. Dacă într-un
proces acuzatorul afirmă: „Inculpatul a săvârşit o crimă monstruoasă”, avocatul poate contesta
prin replica: „Atunci când crima a avut loc, inculpatul era internat în spital”. Până în acest
moment există deci două elemente structurale ale modelului argumentativ potrivit cărora
argumentarea apare ca o relaţie de întemeiere a tezei pe baza raţiunilor (motivelor)
argumentării:

Teza prezentată poate fi respinsă ori contestată nu numai pentru că îi lipseşte datul
întemeietor, temeiul. Acesta poate fi prezent dar teza este contestată vehement (Vezi
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 72).
Autorul citat aduce ca exemplu următoarea argumentare: „Acuzatul ar trebui să primească o
pedeapsă mult redusă fiindcă are o familie numeroasă”, alcătuită din teza „Acuzatul ar trebui
să primească o pedeapsă mult redusă” şi temeiul (datul întemeietor) „Fiindcă are o familie

65
numeroasă”. Teza va fi atacată întrucât nu există o legătură de determinare, de condiţionare
între ea şi datul întemeietor, iar dacă aceasta ar exista ar trebui făcută cunoscută
interlocutorului printr-o lege, normă, enunţ universal etc. printr-o formulare de genul: „Toţi
acuzaţii cu familie numeroasă trebuie să primească pedepse mult reduse”. Nicio normă de
drept nu stipulează însă aşa ceva.
Prin urmare dacă după prezentarea temeiului, a datului întemeietor teza este în
continuare contestată, este nevoie de cel de-al treilea element al argumentării, şi anume
fundamentul întemeierii sau garantul trecerii de la temei (dat întemeietor) la susţinerea tezei.
El este acea relaţie între cele două componente amintite şi corespunde unor norme, reguli sau
canoane, relaţie care este evidenţiată prin indicatori de tipul: „fiindcă”, „deoarece”, „deci”,
„aşadar” etc. Fundamentul întemeierii (garantul) presupune un enunţ general de genul: „Orice
lucrare trebuie să prezinte cele mai importante aspecte, nu pe cele nerelevante; ea trebuie să
includă în bibliografie contribuţii de primă mărime, nu studii de mâna a doua etc.” „Spre a
săvârşi o crimă, trebuie să fii la locul faptei în momentul producerii ei” etc.
Temeiul (datul întemeietor) este necesar întrucât este imposibil să propunem o teză fără
a aduce probe în favoarea susţinerii ei.
Atunci când interlocutorul acceptă teza fără probe, înseamnă că este convins, ea aparţine
domeniului convingerilor şi nu mai trebuie argumentată. Dacă interlocutorul cere însă probe
dar nu îi sunt furnizate, atunci argumentarea, deşi este necesară, nu are loc. Fundamentul sau
garantul face deci parte din domeniul posibilului, întrucât „norma, regula care asigură trecerea
de la datul întemeietor la teză apare în mod explicit numai dacă interlocutorul o cere (dacă nu
o cere, înseamnă că a văzut el însuşi legătura de întemeiere şi a o mai explica este un act
gratuit în argumentare)” (Ibidem, p. 73).
Până în acest moment, structura argumentării arată în felul următor:

În unele cazuri fundamentul întemeierii asigură trecerea necesară de la datul

întemeietor la teza argumentării. Astfel, în argumentarea:

66
fundamentul întemeierii asigură o trecere necesară de la datul întemeietor la teza
argumentării.
În alte cazuri fundamentul întemeierii asigură doar o trecere probabilă de la datul
întemeietor la teza argumentării.
Astfel se întâmplă în argumentarea propusă de acelaşi autor, Constantin Sălvăstru, în
lucrarea citată:

Modelul explicativ al argumentării trebuie să aibă, pe lângă cele trei componente

amintite: teză, temei şi fundament un calificativ modal (M: necesar, probabil) care nu arată ce
fel de legătură se află între temei şi teză. Când trecerea este necesară, nu există excepţii (nu
sunt situaţii la care norma să nu se aplice). Atunci când trecerea este probabilă, în structura
modelului trebuie să-şi facă loc excepţia. Astfel se întâmplă în cazul:

Fundamentul întemeierii trecerii de la datul justificator la teză nu este cvasiuniversal.

Astfel, norma „Toţi cetăţenii Iaşului trebuie să participe la votarea primarului, cu excepţia

67
celor care nu au împlinit 18 ani” constituie un fundament al întemeierii valabil pentru sistemul
electoral românesc. Natura fundamentului întemeierii depinde şi variază în funcţie de câmpul
argumentării. Interlocutorul poate de aceea să conteste chiar aplicabilitatea fundamentului
întemeierii (normale).
În cazul în care o face, trebuie să i se arate suportul întemeierii, în virtutea căruia norma
se aplică în cazul dat.
Exemplul invocat devine:

BIBLIOGRAFIE

Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 66-86
Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere în arta argumentării. Pledarea şi respingerea
argumentelor. Traducere de Viorel Murariu, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 137-168

TIPURI DE ARGUMENTE

68
 Încercările de stabilire a unei tipologii a argumentelor sunt foarte numeroase, generând
interminabile discuţii contradictorii. Cea mai completă dintre acestea aparţine lui Perelman,
fondatorul neoretoricii de orientare filosofică, încercare concretizată în primele sale două
lucrări: Noua retorică. Tratat de argumentare (1958) şi Câmpul argumentării (1970). Aceste
tentative au în vedere două perspective ale judecăţii argumentative: perspectiva valorii de
adevăr a judecăţii argumentative şi realitatea la care se referă conţinutul de gând al judecăţii
(Cf. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003,
p.107). Prima perspectivă vizează mecanismele logice ale argumentării.
Pe această bară Perelman şi Olbrechts-Tyteca au stabilit clasa argumentelor numite
quasi-logice, care se împart în:
a) argumente în legătură cu structurile logice;
b) argumente în legătură cu relaţii matematice.
Argumentele în legătură cu structurile logice sau de natură logică sunt:
Argumentul bazat pe identitate care poate fi totală precum tautologia sau parţială
(definiţia): a=a.
O tautologie de tipul „Femeia este femeie” comportă argumentarea „toate femeile sunt
la fel” cu o conotaţie negativă sau o alta cu o conotaţie pozitivă ori meliorativă: „toate femeile
sunt fiinţe cu atributele feminităţii”.
Argumentul bazat pe reciprocitate sau simetrie: a=b; b=a;
„Un socru îşi iubeşte ginerele, nora. O soacră îşi iubeşte ginerele, nu şi nora. Totul este
reciproc.” (La Poruyére, Caractere).
Argumentul tranzitivităţii: a=b, b=c, a=c:
„Les amis de nos amis sont nos amis” („Prietenii prietenilor noştri sunt prietenii
noştri”), argument pe care Churchill, referindu-se la alianţa lui cu Rusia împotriva Germaniei
l-a transformat în: „Duşmanii duşmanilor noştri sunt prietenii noştri”.
Argumentele în legătură cu relaţii matematice sau de natură matematică se referă la
raportul parte-întreg, mare-mic:
„Ceea ce nu lezează cetatea, nu îl lezează nici pe cetăţean”.
Cealaltă perspectivă, şi anume realitatea la care se referă conţinutul de gând, duce la
stabilirea argumentelor bazate pe fapte, argumentelor bazate pe exemple şi argumentelor
bazate pe autoritate.

Argumentarea bazată pe fapte

Faptul este asociat în genere cu un decupaj al realităţii, decupaj verificabil. A fost definit

69
ca „ansamblul datelor susceptibile de a fi observate, fie că ele sunt prezentate direct sau pe
bază de documente, fie prin intermediul martorilor (Pierre Oléron, L'argumentation, Paris,
PUF, 1983, p. 74), în Technique et pratique de l'argumentation. Comment discuter,
convaincre, réfuter, persuader (Paris, Editions Dunod, Paris, 1970, p. 79), Jean Bélanger
spune că „un fapt este un eveniment, o condiţie, o calitate... a căror realitate a fost verificată
printr-un mijloc oarecare de control”. Din cele două definiţii reiese că într-o argumentare nu
se poate aduce ca probă faptul brut, ci descrierea (mărturia) faptului. Între faptul brut şi
mărturia cu privire la el există uneori deosebiri semnificative care pot influenţa chiar actul de
argumentare. Jean Bélanger se întreabă, pe bună dreptate, dacă o mărturie directă este un fapt
şi poate îndeplini funcţiile întemeietoare ale acestuia din urmă. Asupra unuia şi aceluiaşi fapt
se pot depune mărturii diferite, în funcţie de: calităţile senzoriale şi fizice ale celui ce observă,
calităţile intelectuale (compararea datelor, distincţia între datele esenţiale şi neesenţiale,
precizia limbajului), calităţile morale (sinceritatea mărturiei, caracterul interesat sau
dezinteresat al acesteia etc.).
Utilizarea faptelor este universală în mai toate domeniile în care se înfiripă o
argumentare: în ştiinţele experimentale, istorie, domeniul politic, domeniul juridic şi chiar în
dicursul literar care, chiar dacă ne prezintă o lume fictivă, faptele înfăţişate trebuie să aibă o
anumită coerenţă spre a fi credibile. Există un specific al manifestării faptelor în fiecare din
domeniile enumerate. Astfel, faptul istoric este unic, irepetabil, neputând fi produs în
laborator precum în ştiinţele experimentale.
Faptul stă la loc de cinste în întemeierea unei decizii în domeniul juridic. Un individ
este acuzat pe baza faptelor săvârşite ori este apărat, încercându-se a se dovedi că faptele nu
sunt atât de grave aşa cum pretinde acuzarea ori nici nu au fost săvârşite de acuzat. Folosirea
faptelor ca argumente în susţinerea ori respingerea unei idei este binevenită din mai multe
motive.
În primul rând, anumite domenii precum cel juridic şi politic o solicită imperios.
Domeniul argumentării îşi pune astfel amprenta asupra tipului de argumente.
În al doilea rând, natura auditoriului determină şi ea tipul de argumente bazate pe fapte.
Masele sunt atrase îndeosebi de concret şi de ceea ce este la îndemâna observaţiilor curente.
Şi din acest motiv, discursul politic care se adresează de obicei maselor largi face apel la
argumente bazate pe fapte.

În al treilea rând mijloacele de comunicare în masă, îndeosebi televiziunea de azi, pot

prezenta faptele într-o manieră penetrantă pentru receptori.

70
 În al patrulea rând, faptele determină nu doar probarea unei teze în faţa interlocutorului,
ci şi trăirea afectivă a acestuia în legătură cu ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare.
O argumentare bazată pe fapte îşi atinge scopul dacă se respectă anumite principii de
eficienţă argumentativă.
Primul principiu constă în aceea că faptele trebuie să se adapteze tipului de auditoriu pe
care îl vizează argumentarea. Dacă va trebui să argumentăm pentru un auditoriu specializat,
atunci categoria de fapte aduse în atenţie trebuie să aparţină sferei specialităţii, fenomenele să
fie descrise cât mai adecvat, într-un limbaj eminamente intelectual. Pentru un public larg,
însă, aceste fapte şi maniera descrierii lor rămân în afara înţelegerii şi fără prea mare valoare
argumentativă. Fiecare domeniu al argumentării îşi are auditoriul propriu, iar atunci când
argumentarea se produce în faţa unor auditori diferiţi, faptele, exemplele etc. se selectează din
domeniul la care auditoriul reacţionează favorabil. În domeniile preferate receptorul înţelege
mai uşor conceptele iar înţelegerea este prima etapă a argumentării.
Al doilea principiu al eficienţei argumentative este acela că faptele aduse ca probe
trebuie să se coroboreze între ele. Nicio construcţie argumentativă nu trebuie să conţină
judecăţi care se contrazic şi care să aparţină unuia şi aceluiaşi vorbitor. Dacă acestea aparţin
unor interlocutori diferiţi, acest lucru este posibil, chiar necesar în argumentare. Astfel, faptele
aduse ca probe trebuie să susţină toate, fără excepţie teza, nu unele să o susţină, iar altele s-o
respingă.
Nu toate faptele ce au legătură de determinare cu teza susţinută sunt în favoarea sau
împotriva ei. Unele fapte sunt favorabile tezei, altele sunt defavorabile. În faţa acestei situaţii
calea urmată este selecţia faptelor favorabile sau defavorabile tezei. Aceasta va putea fi
susţinută sau respinsă în funcţie de ponderea cantitativă, dar mai ales calitativă a faptelor
favorabile sau defavorabile. În argumentarea juridică, de exemplu, acuzarea selectează acele
fapte care îl incriminează pe inculpat, în timp ce apărarea selectează pe acelea care îl disculpă.
Această selecţie interesată a faptelor prezentate într-o argumentare nu are loc în toate
domeniile argumentării. O excepţie notabilă ţine de argumentarea ştiinţifică.
Al treilea principiu al eficienţei argumentării bazate pe fapte constă în aceea că faptele
aduse ca probe în argumentare trebuie să fie relevante. Faptele sunt relevante dacă între ele şi
teza argumentării există o relaţie de condiţionare suficient-necesară.
În general vorbind, argumentarea prin intermediul faptelor se concretizează în propoziţii
de observaţie (descriptive).
Argumentarea bazată pe exemple
În corpusul unei argumentări exemplele au o prezenţă cvasiuni-versală. În multe cazuri

71
exemplele sunt aduse în discuţie ca puncte de plecare ale generalizărilor, ele constituind un
pivot al argumentărilor.
Un tip special de argumentare bazată pe exemple este cel numit „exemplum in
contrarium”:
„Păcatul sau turpitudinea morală nu constă în acţiunea fizică exterioară, ci în abaterea
interioară a voinţei de la legile raţiunii sau religiei. Acest lucru e clar, din moment ce a ucide
un duşman în luptă şi a condamna la moarte un criminal nu sunt considerate păcate cu toate că
actul exterior este absolut acelaşi ca în cazul crimei” (Berkeley).
Înrudită cu exemplul este ilustrarea. Ea consolidează adeziunea la o regulă admisă,
furnizând cazuri particulare ce concretizează enunţul general. În Discurs asupra metodei
Descartes susţine teza perfecţiunii operelor create de un singur autor. Această teză e ilustrată
de reuşita unei constituţii la care a lucrat un singur legiuitor, unei clădiri proiectate de un
singur arhitect etc.
Există criterii ale eficienţei argumentative şi în cazul argumentelor pe exemple.
Un prim criteriu este acela că exemplele trebuie îmbinate cu alte tipuri de argumente.
Exemplul nu poate avea forţa probatorie a faptelor, chiar dacă relevanţa lui este deosebită.
Faptul singular (exemplul) care vrea să se ridice la nivelul generalului (legea) poate să facă
acest lucru, dar numai într-un anumit grad. Dacă într-o instituţie un ins încalcă legile, nu se
poate afirma, de pildă, printr-o generalizare: „Instituţia X încalcă legile ţării”. În domeniul
argumentării ştiinţifice, mai ales, un exemplu este complet insuficient pentru a susţine o teză.
El poate arăta că teza a fost confirmată într-un caz dat, dar nu avem garanţia că va fi
confirmată în toate cazurile.
Există domenii ale argumentării precum cel politic şi religios unde exemplele au o forţă
probatorie mai mare în raport cu auditoriul.
Exigenţele argumentării bazate pe fapte sunt valabile şi pentru argumentarea bazată pe
exemple: adaptarea la auditoriu, coroborarea exemplelor între ele, relevanţa acestora.

Argumente bazate pe autoritate

Faptul probant în acest caz este opinia unei persoane cu o competenţă recunoscută într-
un anumit domeniu al cunoaşterii omeneşti. Temeiurile pentru care utilizăm argumentele
bazate pe autoritate sunt mai multe.
Un prim motiv îl constituie limitele cunoaşterii individuale. Nimeni nu poate fi
competent în toate domeniile şi nici nu poate avea această ambiţie. Chiar în domeniul său,
într-o lucrare ştiinţifică există referiri numeroase la surse pe care autorul lucrării nu le-a putut

72
controla.
Un al doilea motiv de recurgere la argumentele bazate pe autoritate îl constituie nevoia
insului de modele în care îşi proiectează propriile idelauri. Modelul este elementul
dinamizator al progresului şi de aceea indivizii văd în el un argument necesar.
Există o anumită ierarhizare a autorităţilor la care se face apel spre a fi aduse ca
argumente într-o dezbatere critică. Fiecare domeniu al argumentării are autorităţile sale
recunoscute.
Se pune întrebarea în cazul argumentului autorităţii dacă nu ne aflăm în faţa unei
dezertări de la spiritul critic care ar trebui să însoţească orice argumentare. Discuţiile în acest
punct sunt contradictorii, astfel de procedeu fiind şi ironizat prin cunoscutul „Magister dixit!”.
Judecând în absolut nu există motiv de a avea încredere într-un asemenea mod de
argumentare. Cu toate acestea utilizarea argumentului autorităţii este cvasigenerală. În
filosofie se apelează la autorităţi precum Platon, Aristotel, Kant, Hegel ş.a., în astronomie la
Copernic şi Galilei ş.a.
Într-o lucrare ştiinţifică, de altfel, ar fi extrem de necinstit să lăsăm necitate contribuţiile
unor autorităţi în domeniu, căci am crea impresia că suntem singurii care ne ocupăm de
problema respectivă.
Există unele încercări de determinare a unor condiţii de eficienţă a argumentelor bazate
pe autoritatea persoanei.
Prima dintre acestea constă în faptul că apelul la autoritate este rezultatul unui examen
critic, al unei evaluări prin care să decidem dacă acordăm credit unei persoane spre a fi
invocată ca autoritate sau nu. Nu putem repeta mecanic ceea ce au spus ceilalţi, dar nici nu
putem ocoli tot ceea ce au spus aceştia.
A doua condiţie este că apelul la autoritatea persoanei este eficient dacă persoana este
invocată atunci când argumentarea are loc în domeniul în care persoanei respective i se
recunoaşte competenţa. Autoritatea trebuie invocată la locul potrivit, acela în care ea este
recunoscută un model pentru ceilalţi. Napoleon, de pildă, nu poate fi invocat într-o dezbatere
despre estetică, chiar dacă, să presupunem, ar fi spus câteva lucruri în acest domeniu. Aici
sunt de invocat: Aristotel, Hegel, Croce ş.a. Napoleon trebuie amintit mai întâi în domeniul
artei militare.
A treia condiţie se referă la faptul că apelul la autoritatea persoanei trebuie să aibă în
vedere împrejurările în care acesta s-a manifestat şi mutaţiile intervenite. Machiavelli, de
pildă, a fost pentru timpul său o autoritate în domeniul organizării politice şi relaţiilor dintre
state, iar metodele sale este posibil să fi dat rezultate în împrejurările în care autorul lor s-a

73
manifestat. Invocarea lui Machiavelli ca autoritate într-un discurs argumentativ pe tema
organizării actuale a vieţii politice este însă neinspirată. El poate fi invocat însă ironic prin
cunoscutul „Scopul scuză mijloacele”.
A patra cerinţă: autoritatea invocată trebuie să se bucure de un consens minimal în
legătură cu afirmaţiile sale. Nu există un temei necesar ca toate afirmaţiile unei persoane
competente în domeniu să fie inatacabile. De aceea, dacă în legătură cu una sau alta din
afirmaţiile sale s-au exprimat îndoieli de către autorităţi în domeniu, este preferabil ca
invocarea acelor afirmaţii să fie suspendată.
O categorie aparte a argumentelor bazate pe autoritate o constituie cele în care este
invocată autoritatea valorii. Fiecare domeniu al cunoaşterii îşi are valorile sale, ele orientând
sistemul cunoaşterii în acel domeniu. Astfel există valori care guvernează domeniul moral:
binele, cinstea, omenia, virtutea; care individualizează domeniul juridic: dreptate, lege,
pedeapsă; care angajează domeniul politic: egalitate, democraţie, libertate, drepturile omului.
Valoarea se impune ca autoritate şi este folosită ca astfel de argument datorită calităţilor
de care beneficiază.

BIBLIOGRAFIE

1. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Bucureşti, Editura Bic All, 2000, p.
50-59.
2. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 157-181.

VALIDITATEA ARGUMENTĂRII

74
 Sunt mai multe aspecte privind validitatea argumentării. Un argument este viabil
deoarece dovezile folosite pentru a fundamenta concluzia au fost verificate sub raportul
validităţii lor.
Dovezile reprezintă informaţii provenite din materiale de natură faptică sau din opinii,
folosite pentru a fundamenta adevărul probabil al unei afirmaţii.
Viabilitatea unui argument nu se limitează la stabilirea validităţii dovezilor care îl susţin.
Ea are în vedere şi formele de raţionament potrivit relaţiei dintre temeiuri şi concluzie.
Potrivit acestei relaţii există şapte forme importante de raţionament sau argument:
raţionamentul (argumentul) cauzal, raţionamentul bazat pe aparenţe, raţionamentul bazat pe
generalizări, raţionamentul bazat pe invocarea de cazuri similare, raţionamentul prin analogie,
raţionamentul bazat pe recurgerea la informaţii furnizate de experţi şi raţionamentul ce are la
bază dilema. Clasificarea aceasta a fost stabilită şi analizată de Karyn C. Rybacki şi Donald J.
Rybacki în cartea lor O introducere în arta argumentării. Pledoarea şi respingerea
argumentelor apărută şi în traducere românească la Editura Polirom din Iaşi în 2004. Urmăm,
în mare, clasificarea de aici şi consideraţiile autorilor. În cazul acestor raţionamente, date fiind
temeiurile suntem îndreptăţiţi să credem că aceste concluzii sunt adevărate sau probabile.

Raţionamentul (argumentul) cauzal

Raţionamentul cauzal indică o legătură de natură temporală între evenimente în care
unul îl produce pe celălalt. Prin acest fapt un eveniment sau o condiţie de un anumit fel
constituie cauza unui eveniment sau unei condiţii de alt fel. În acest fel trebuie înţeleasă
relaţia între următoarele două fenomene:
F1: Studentul X nu citeşte cursurile şi bibliografia recomandată.
F2: Studentul nu a promovat examenul.
Evenimentele pot fi imaginate ca existând pe o axă temporală. Ele pot avea o legătură
între ele, iar deplasarea de-a lungul axei se poate face în ambele direcţii. Un efect din prezent
poate fi legat de o cauză anterioară, iar o cauză existentă la ora actuală poate fi identificată ca
anticipând un anumit efect din viitor. Argumentul cauzal presupune că toate lucrurile se
întâmplă într-o ordine şi că totul are o cauză. Într-un astfel de argument temeiurile, justificarea
şi sprijinul validează concluzia în virtutea legăturii temporale dintre ele.
Cauzalitatea presupune mai mult decât simpla înlănţuire cronologică şi poate fi testată
prin punerea de întrebări precum:
A. Este cauza capabilă să producă efectul respectiv?
B. Este efectul respectiv produs de cauza indicată sau acesta survine în urma unei

75
coincidenţe, odată cu cauza?
C. Există alte cauze potenţiale?
D. A survenit acest efect în mod constant din această cauză?
Trebuie evitată falsa cauzalitate. Un fenomen A urmat de fenomenul B nu îl face
neapărat pe A cauză pentru B. Multe superstiţii au la bază tocmai falsa cauzalitate. Mai trebuie
avut în vedere că sunt puţine lucrurile care se întâmplă ca rezultat al unei singure cauze.
O cauză poate fi necesară şi suficientă. Este necesară dacă în absenţa ei efectul nu se
produce. Prezenţa acestei cauze poate însă să nu fie suficientă spre a da naştere efectului.

Raţionamentul (argumentul) bazat pe aparenţe

Raţionamentele pe bază de aparenţe stabilesc o legătură între fenomene şi condiţiile
existente.
Aparenţele sunt simptome, condiţii ori semne observabile care oferă indicii cu privire la
situaţia ce va urma sau existentă. În domeniul fenomenelor naturale este invocat
comportamentul animalelor, încercându-se să se stabilească o legătură între acestea şi alte
evenimente. Astfel de exemple pe bază de aparenţe referitor la comportamentul animalelor
sunt:
a) atunci când veveriţele adună o cantitate suplimentară de alune, e semn că va fi o iarnă
grea;
b) dacă porcul umblă cu paiul în gură înseamnă că foarte curând va ninge.
În aceste situaţii nu există nicio legătură cauzală între aparenţă şi evenimentele prezise
cu ajutorul acestora. În aceste cazuri, aparenţele nu sunt credibile astfel încât să poată servi ca
temeiuri care să conducă la concluzia trasă. Prin urmare, aparenţa la care recurgem trebuie să
fie credibilă. Un raţionament pe bază de aparenţe ne este oferit de situaţii precum:
a) un anumit produs care se vinde bine înseamnă că e un produs de calitate sau că
reclama care i s-a făcut a fost eficientă;
b) o rată ridicată a angajării forţei de muncă şi o inflaţie scăzută sunt aparenţe (semne)
ale unei economii sănătoase.
Raţionamentul pe bază de aparenţe nu trebuie confundat cu cel cauzal. El se preocupă
de semnificaţia ce i se atribuie deobicei unei aparenţe oarecare şi ne indică ce ne putem
aştepta să observăm în urma faptului că am luat notă de prezenţa lui.
Argumentele cauzale încearcă să analizeze evenimentele prezente prin raportare la cele
premergătoare şi la consecinţele pe care acestea le pot produce.
O altă precauţie, în privinţa raţionamentului pe bază de aparenţe, este aceea că trebuie să

76
fim preocupaţi de soliditatea aparenţei. Prin aceasta dorim să aflăm dacă temeiurile (aparenţa)
îndreptăţesc predicţia a ceea ce semnifică afirmaţia (concluzia). Examinarea acestor temeiuri
poate cuprinde situaţia în care trebuie să ne punem problema dacă sunt suficiente aparenţe. Se
spune de obicei: cu o floare nu se face primăvară. Este foarte adevărat, dar cu un adevărat
câmp de flori, cu muguri pe crengile copacilor, cu zăpada complet topită, se poate trage
concluzia că primăvara a sosit.

Argumentul bazat pe generalizări

Prin generalizări se susţine că ceea ce este adevărat despre unii membri ai unui grup este
adevărat despre mai mulţi sau despre toţi membrii acelui grup. Prin ele se examinează, de
asemenea, detaliile cuprinse în exemple, cazuri, situaţii şi întâmplări şi se emit presupuneri
despre întreaga clasă pe care acestea o reprezintă.
Sunt foarte răspândite, de pildă, generalizările bazate pe sondaje de opinie făcute pe
diverse grupuri pentru a trage concluzii despre întreaga populaţie de care aparţin grupurile. În
multe cercetări din ştiinţele sociale se studiază un eşantion redus de oameni sau de
evenimente şi se lansează generalizări despre grupul reprezentat prin eşantionul respectiv.
Altfel spus, o generalizare susţine că ceea ce e adevărat în anumite situaţii este adevărat în
toate situaţiile sau în mare parte dintre acestea.
Este necesar ca generalizările să fie bazate pe un eşantion suficient de mare de cazuri
spre a se trage o concluzie despre întregul grup.
Este necesar de asemenea ca situaţiile citate în crearea generalizării să fie reprezentative
pentru toţi membrii grupului respectiv.
Pentru a se evita denaturările, situaţiile trebuie să fie selectate aleator.
O cerinţă este, de asemenea, ca situaţiile contrare să fie explicate sau lămurite. O
generalizare nu va rezista dacă există prea multe situaţii care o contrazic.

Raţionamentul bazat pe invocarea de cazuri similare

În această situaţie este implicată crearea de raţionamente pe baza a două sau mai multe
cazuri sau evenimente similare.
Dacă într-o universitate tânără, de exemplu, se stabilesc strategii de reformă în privinţa
absolvirii, cei chemaţi să le stabilească şi să le aplice se pot documenta cu privire la ceea ce se
întâmplă în alte universităţi similare. În acest caz ei decid că ceea ce este valabil pentru
universităţile A, B, C, este valabil şi pentru universitatea lor.
Pentru ca un argument bazat pe invocarea de cazuri similare să fie valid, cazurile nu

77
numai că trebuie să fie asemănătoare, dar asemănările dintre ele trebuie să se refere la factorii
împortanţi, şi nu la aspecte nesemnificative.

Raţionamentul prin analogie

Raţionamentul prin analogie presupune existenţa unei similarităţi fundamentale între
caracteristicile unor cazuri care nu sunt asemănătoare.
Acest tip de argumente se aseamănă mult prin felul în care operează cu un argument
bazat pe invocarea de cazuri similare.
O afirmaţie adevărată pentru cazul 1 ar trebui să fie adevărată şi pentru cazul 2, întrucât
ambele au în comun un număr suficient de cazuri relevante. Diferenţa constă în aceea că
analogiile sunt comparaţii, la figurat, menite să confere stilul unui argument, în timp ce
argumentele bazate pe cazuri similare sunt comparaţii la propriu. În analogii, comparaţiile se
bazează pe echivalenţa funcţională a unor entităţi foarte diferite. Astfel ar fi afirmaţii precum
„în viaţă e ca în artă”, „în politică e ca în filme”.
Diferenţele între cazuri nu ar trebui să fie atât de mari întrucât să anuleze validitatea
comparaţiei.

Argumentul bazat pe recurgerea la informaţii furnizate de experţi

Experţii sunt persoane sau grupuri despre care se ştie că deţin cunoştinţe de profunzime
într-un domeniu. Experţii au astfel de cunoştinţe, datorită pregătirii sau experienţei, datorită
faptului că au publicat lucrări în domeniul lor sau sunt profesionişti recunoscuţi în domeniul
lor.
În astfel de raţionamente afirmaţia e îndreptăţită deoarece se află în concordanţă cu
opinia, cu interpretarea dată faptelor sau cu rezultatele obţinute de către un expert.
Altfel spus, acest gen de raţionament sau argument se întemeiază pe credibilitatea şi
cunoştinţele de profunzime ale sursei pentru a justifica acceptarea afirmaţiei. Pentru aceasta
sursa trebuie să fie un expert specializat în domeniu prin pregătire, prin experienţă sau prin
domeniul său de competenţă.
Afirmaţiile experţilor trebuie să se bucure de credibilitate doar în domeniul lor de
competenţă. Realitatea oferă multe situaţii când mai ales persoanele publice exprimă tot felul
de păreri care pot să nu ţină de domeniul lor de competenţă.
Dincolo de o anumită rezonabilitate, expertul nu trebuie să fie părtinitor. Funcţia sau
poziţia deţinută de o anumită persoană poate genera lipsă de obiectivitate în multe privinţe, iar
o persoană care încearcă să-şi apere o anumită funcţie sau poziţie exprimă, de obicei, astfel de

78
părtiniri. Trebuie să ne întrebăm dacă există conflicte de interese sau declaraţii autointeresate
evidente.
O întrebare pe care trebuie să ne-o punem este dacă opinia expertului concordă cu a
altor experţi în domeniu, dacă expertul exprimă opinia majorităţii sau pe cea împărtăşită de
câţiva în problema în care se pronunţă.
Existenţa unui punct de vedere diferit nu-l face de la sine lipsit de valabilitate. Este
posibil, totuşi, ca un expert să exprime un punct de vedere care să nu fi fost împărtăşit de
nimeni altcineva. De altfel, foarte multe principii acceptate azi au fost opinii împărtăşite doar
de câteva persoane. Descoperirile ştiinţifice constituie astfel de exemple.
Un principiu de care trebuie ţinut seama e că opinia expertului trebuie să se bazeze pe
fapte. Nu imaginea sau statura expertului întemeiază concluzia, ci baza faptică în virtutea
căreia sunt exprimate opiniile în discuţie. S-ar putea, astfel, ca expertul să exprime un punct
de vedere contrazis de dovezile existente sau să se pronunţe în afara domeniului său de
competenţă, bazându-se doar pe reputaţia de care se bucură.

Raţionamentul bazat pe dileme

Raţionamentul (argumentul) bazat pe dileme obligă la alegerea între două opţiuni
inacceptabile.
Un argument bazat pe dileme arată, de cele mai multe ori, alegerea care conţine cel mai
mic număr de neajunsuri sau că în lipsa unei schimbări nu există opţiune adevărată.
În viaţă sunt de făcut alegeri neplăcute din partea fiecărui om, iar istoria oferă momente
în care nu poate fi ales binele ci răul cel mai mic.

BIBLIOGRAFIE

1. Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere în arta argumentării. Pledarea şi respingerea

argumentelor, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 215-253
2. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 239-305

ARGUMENTAREA ERONATĂ. SOFISMELE

În sens larg, sofismul o reprezintă argumentare eronată. Dicţionarul de neologisme

79
(Bucureşti, Editura Academiei Române, 1978, p. 1002) îl defineşte ca „raţionament fals din
punctul de vedere al conţinutului, dar aparent corect din punct de vedere formal, folosit în
scopul de a induce în eroare”.
Ele au fost identificate de multă vreme. Primul care le-a acordat atenţia cuvenită este
Aristotel în lucrarea sa Respingerile sofistice. Menţionăm pe cele mai frecvente în argumetare,
îndeosebi în cea polemică.

Sofismul ad hominem
Termenul latin ad hominem înseamnă „la persoană”. În acest gen de sofism, spre a
justifica sau respinge o idee să faci referiri la calităţile persoanei, la atitudinea ei anterioară
sau la preocupările ei, fără legătură logică cu ideea pusă în discuţie. Se încearcă mai ales
discreditarea ideii prin discreditarea persoanei, prin formulări de tipul: „X nu poate avea
dreptate întrucât este un destrăbălat”; „X nu poate spune adevărul deoarece până în momentul
de faţă a susţinut altceva”; „X nu are dreptate deoarece este un prost” etc.
Această situaţie a fost ilustrată de Mihail Ralea într-una din relatările sale. El povesteşte
că în timpul unei călătorii cu trenul, în compartimentul în care se afla a fost martorul unei
polemici aprinse între două student. În subiectul respectiv una dintre ele aducea argumente din
ce în ce mai constrângătoare. Cealaltă, care ţinea la opinia sa, dar pe care nu şi-o mai putea
susţine, a încheiat furios în felul următor: „Aşa îmi trebuie, dacă discut cu o ofticoasă!”. În
această situaţie, menţionarea bolii interlocutoarei nu are nimic de-a face cu subiectul discutat.
Amintim a treia regulă a polemicii civilizate în viziunea Universităţii din Oxford din 1890:
„Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul
adversarului, deoarece aceasta nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le
susţine”.
Această eroare de argumentare a fost extrem de frecventă în dezbaterile publice
româneşti după 1990. Etichetarea adversarilor politici prin atribuirea unor defecte (unele chiar
inventate) a constituit aproape o normă a unor astfel de dezbateri. Aceste etichetări s-au făcut
simţite şi în cazul unor creatori din domeniul cultural, artistic ori ştiinţific, climatul creator
românesc având de suferit.
Există şi situaţia inversă, a afirmaţiei de genul: „În această problemă ştiinţifică (ori
culturală, artistică etc.) X are dreptate deoarece este un om cinstit”. Calitatea sa morală („om
cinstit”) nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că în problemele amintite el are neapărat şi dreptate.
În caz contrar, ar trebui să admitem că toţi oamenii simpli dar cinstiţi ar avea dreptate în
domeniul ştiinţific, cultural, artistic etc.

80
 Prin urmare, ori de câte ori sunt avute în vedere aspectele caracterologice umane şi nu
poziţiile faţă de probleme diverse, trebuie să fim conştienţi că ne aflăm în faţa unui sofism ad
hominem.
Există un oarecare motiv, poate mai mult de ordin psihologic, pentru care sofismul ad
hominem îşi face apariţia într-o argumentare. Acest motiv constă în aceea că nu se pot rupe
complet anumite calităţi sau situaţii ale persoanei de actele pe care ea le săvârşeşte sau de
tezele pe care le susţine. Există destule situaţii de suprapunere între psihologia, caracterologia
persoanei şi ideile ori tezele susţinute, dar sunt şi mai multe cazuri în care coincidenţa nu
există. Extrapolarea în argumentare a acestei situaţii este nejustificată.

Sofismul „Argumentum ad verecundiam” (al autorităţii)

Un alt argument sofistic este cel al autorităţii („argumentum ad verecundiam”).
Autoritatea constituie, desigur, unul din tipurile foarte folosite în argumentare, în
încercarea de a întemeia o teză. Există, desigur, condiţii de adecvare a argumentului bazat pe
autoritate. Respectarea acestor condiţii poate garanta corectitudinea argumentării bazate pe
invocarea autorităţii.
În primul rând autoritatea trebuie să fie interpretată exact şi, mai ales, utilizată corect
într-o încercare de argumentare. Astfel, citatele din opera sau afirmaţiile autorităţii să fie
exacte, să nu conţină omisiuni care ar putea altera sensul şi înţelegerea, accentul sau intonaţia,
să nu schimbe înţelesul acestora în cazul unei argumentări în planul oralităţii etc.
În al doilea rând, autoritatea trebuie să aibă în mod real o competenţă specifică în
domeniul în care argumentăm, un mare prestigiu şi o mare popularitate. Este recomandabil a
nu apela la false autorităţi.
Judecata autorităţii invocate în argumentare trebuie să aparţină în mod real domeniului
său de competenţă, nu altui domeniu.
În principiu, dacă se face apel la un expert într-un domeniu în care se argumetează,
atunci acesta ar trebui să se afle în posesia unei probe autentice, directe, din care să rezulte
certitudinea că proba este una de natură obiectivă.
Este posibil, de asemenea, ca într-o problemă oarecare să existe puncte de vedere
diferite ale unor autorităţi egal calificate. În această situaţie este necesară o tehnică de consens
pentru a putea depăşi dezacordurile dintre autorităţi într-un domeniu.
Nerespectarea acestor condiţii de adecvare duce la sofisme ale autorităţii.
Domeniul real de competenţă a unei autorităţi poate explica opţiunile politice eronate
ale unei personalităţi, susţinerea teoretică de către acestea a unor regimuri nedemocratice.

81
 Există, de pildă, personalităţi de mare amplitudine, precum filosoful Heidegger, care au
susţinut regimul nazist. Autoritatea reală a acestuia în planul filosofiei nu ne poate determina
să îi dăm dreptate în planul politicii.
La fel se pune problema în cazul persnalităţilor de suprafaţă care au susţinut regimul
comunist.

Sofismul ad populum
În acest sofism esenţa ideii este eludată, iar cel care argumentează face apel la o opinie
populară, foarte răspândită pentru a justifica o teză. El reprezintă o argumentare bazată pe
orice se întâmplă să fie la modă la un moment dat. În multe împrejurări logica acestei
argumentări se rezumă la îndemnul: „Toată lumea face acum aşa! Deci să faci şi tu la fel!”. De
fiecare dată când suntem îndemnaţi să dăm curs spiritului gregar, „să urmăm turma”, operează
raţionamentul ad populum. De-a lungul istoriei s-au înregistrat numeroase folosiri ale acestui
argument, unele cu urmări importante, altele triviale. Ele abundă îndeosebi în lumea modei.
Un scriitor francez observa însă: „Modelele au un mare defect: mor tinere!”. În legătură cu
creditul ce se poate acorda mulţimii, logicianul britanic Madsen Pirie a făcut următoarea
remarcă: „Dacă s-ar decide valoarea ideilor prin numărul de oameni care le acceptă, atunci nu
am accepta niciodată ideile noi. Fiecare dintre ideile noi nu este acceptată, în punctul de
plecare, decât de un număr mic de oameni. Ele nu se răspândesc decât dacă le înlocuiesc pe
cele vechi pentru că sunt mai convingătoare (apud Constantin Sălăvăstru, op.cit., p. 334).

Sofismul ad misericordiam
Reprezintă o argumentare falsă în care se face apel la sentimentele de milă sau simpatie
în favoarea cuiva pentru a-i dovedi, de exemplu, nevinovăţia sau a-l absolvi de pedeapsă.
Afirmaţia: „Acuzatul trebuie iertat întrucât are o familie numeroasă şi grea” constituie un
astfel de sofism.
Personajul lui Caragiale, care spre a-şi rotunji veniturile, nu distribuie toate steagurile,
şi, când i se observă necinstea spune: „Famelie mare, renumeraţie după buget mică, coane
Fănică”, apelează de asemenea la sofismul ad misericordiam.
Sofismul ad baculum (= al bastonului)
Reprezintă o încercare de a argumeta prin constrângere (evident, nu logică, raţională).
Prin acesta cineva este silit prin forţă să accepte o idee.

Sofismul generalizării pripite

82
 În acest sofism un caz izolat sau excepţional este utilizat ca bază pentru o concluzie
generală. Eroarea constă în aceea că nu sunt examinate toate cazurile ori în faptul că nu se
probeză decât dacă un caz ori un eşantion de cazuri sunt şi reprezentative. Dacă într-o
instituţie, bunăoară, un ins încalcă legile, nu se poate afirma prin generalizare: „Instituţia X
încalcă legile ţării”.
Nu toate generalizările duc la sofisme. Unele argumentări prin această tehnică sunt
corecte, precum acele generalizări care sunt rezultatul unor prelucrări statistice de date al unor
tehnici ştiinţifice de eşantionare etc. Atunci când ne aflăm în faţa unei tehnici de argumentare
prin intermediul generalizării trebuie să verificăm dacă există temeiuri reale pentru a crede că
şi alte cazuri sprijină generalizarea şi dacă acele cazuri sunt reprezentative. Dacă acestea nu
există ne aflăm în faţa unui sofism al generalizării pripite, iar dacă ele există suntem în
prezenţa unei argumentări corecte bazate pe generalizare.

Sofismul falsei analogii

Falsa analogie este un argument bazat pe comparaţie în care asemănările între primul
subiect şi analogul său sunt prea superficiale pentru a fi suport al concluziei.
Raţionamentele bazate pe analogie sunt utile şi productive în multe domenii ale
cunoaşterii umane şi au ca scop determinarea de regularităţi între fenomene. Este posibil ca
lucrurile, fenomenele, faptele etc. să se asemene între ele, dar sub aspecte accidentale care nu
pot constitui suport pentru o teză cu privire la caracterisitici importante ale lucrurilor. De
aceea, într-o maximă franceză se spune: „Comparaison n'est pas raison” („Comparaţia nu
înseamnă şi dreptate”).

Sofismul cauzei false („post hoc ergo propter hoc” sau „post hoc” = „după aceasta,
deci din cauza aceasta”)
Acest sofism este prezent atunci când într-o argumentare luăm drept cauză reală un
fenomen care, în realitate, nu are legătură cu efectul produs. Acest sofism are foarte multe
forme de manifestare. Cea mai cunoscută este aceea în care relaţia de succesiune temporală
(care numai accidental se poate suprapune unei relaţii cauzale autentice) este luată şi
prezentată ca o relaţie de cauzalitate.
Notele mici ale unui elev s-ar explica prin acest sofism prin faptul că disciplina
repectivă este pusă în orar la prima oră.
Tot astfel, ziua este cauza nopţii.
Astfel de sofisme întâlnim în toate domeniile: în politică, în ştiinţă, în domeniul

83
valorilor morale sau religioase, în viaţa cotidiană. În politică, de pildă, toate nerealizările unei
guvernări sunt puse pe seama moştenirii grele, lăsate de administraţia anterioară care
aparţinea unei alte orientări politice. Nu întotdeauna astfel de explicaţii sunt valabile.
În viaţa cotidiană evenimente neplăcute sunte explicate prin aceea că insului i-a ieşit în
cale o pisică neagră etc.
Există unele încălcări ale regulilor unei bune argumentări determinate de modul în care
este utilizat limbajul.

Sofismul ignoratio elenchi

Un prim sofism din această categorie este clasicul ignoratio elenchi. În această situaţie,
cel care are de argumentat o teză, pornind de la aceasta, argumentează cu totul altceva sau,
dacă nu chiar altceva, aspecte colaterale ale tezei. Atunci când procedeul este utilizat
intenţionat spre a-l induce în eroare pe interlocutor avem de a face cu argumentarea sofistică
de tipul ignoratio elenchi. Astfel de sofisme populează cu succes discursurile politice,
acuzarea şi apărarea în discursurile juridice, polemicile literare etc.
O asemenea argumentare (ironizată, fireşte) aflăm în discursul eroului lui Caragiale
Caţavencu: „Caţavencu (zâmbind, asemenea): Daţi-mi voie, stimabile, un om politic trebuie,
este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură
a hotărî o mişcare generală, mişcare (mângâie şi umflă cuvinte, distilând-şi tonul şi accentul)
ce, dacă vom lua în consideraţie trecutul unui stat constituţional, mai ales unui stat tânăr ca al
nostru...”
În discursul eroului lui Caragiale teza pusă în circulaţie nu mai poate fi identificată.

Sofismul de limbaj: sofismul ambiguităţii şi sofismul echivocului

Inadvertenţele datorate limbajului într-o argumentare duc şi la alte sofisme tipice. Unul
dintre acestea este sofismul ambiguităţii. În acest caz ambiguitatea termenilor sau frazelor
utilizate pentru derularea unei argumentări duce la o concluzie eronată. Ambiguiatea provine
din aceea că un cuvânt sau o sintagmă din limbajul natural trimite la două sau mai multe
lucruri diferite.
Un asemenea exemplu poate fi desprins din următoarea argumentare a lui Delavranecea:
„«Universul» scade. Este serios ameninţat în existenţa lui. Adevăratul lui proprietar – un
om lipsit de scupule – simţind primejdia, se adresează unui om de valoare, unui academician,
colegul nostru d. general Crăiniceanu şi-l roagă să ia direcţia. D. general Crăiniceanu
primeşte, salvează «Universul»„.

84
 În această argumentare orală, în cazul unui public neprevenit, este mai dificil ca cineva
să-şi dea seama că un ziar cu titlul „Universul” este în pericol şi nu sistemul nostru planetar.
Regula este de aceea ca interlocutorii angajaţi într-o argumentare să nu utilizeze formulări
neclare sau obscure, susceptibile de a determina confuzii. Fiecare dintre interlocutori trebuie
să interpreteze expresiile celuilalt într-o manieră cât mai adecvată şi mai pertinentă posibil.
Înrudit cu silogismul ambiguităţii este cel al echivocului sau echivocaţia. El este
determinat de faptul că într-o argumentare un cuvânt cheie îsi schimbă semnificaţia,
utilizându-se omonimul său. Eroarea vine din faptul că unul şi acelaşi termen are semnificaţii
diferite, deşi folosirea lui cere un singur sens.
Iată un asemenea exemplu:
Numai omul este raţional.
Nicio femeie nu este om.
Deci: Nicio femeie nu este raţională.
Echivocul provine din faptul că în prima propoziţie cuvântul om este luat în sensul
generic de fiinţă umană, iar în cea de-a doua cu sensul de bărbat.
Echivocul este folosit şi în scopuri stilistice, ironice, dând naştere comicului.
Exemplificăm în acest sens printr-o întâmplare petrecută în Parlamentul României interbelice.
Asupra deputatului ţărănist Ioan Lupu pluteau unele acuzaţii de corupţie, de însuşire de bani
prin mijloace necinstite. Spre a se disculpa, în plină şedinţă a Parlamentului, el a spus răspicat
că este lipsit de mijloace financiare, că în acel moment el nu are asupra lui decât suma de doi
poli. Un pol în limbajul mai vechi reprezenta douăzeci de lei. A şi azvârlit portmoneul cu
respectiva sumă, spunând cam în felul următor: „Verificaţi! Sunt sărac, n-am decât doi poli”.
Din banca opoziţiei a sărit însă liderul naţionalist A.C. Cuza care a replicat: „Şi pământul are
doi poli, dar se învârteşte, se învârteşte...”.
Echivocul provine din folosirea cuvântului pol în două sensuri: sumă de bani (douăzeci
de lei) în afirmaţia lui Lupu şi punct situat la capătul axei de rotaţie a Pământului. El mai
provine şi din existenţa a două sensuri pe care le are cuvântul a se învârti: 1. A se descurca; 2.
A se roti (în cazul Pământului). Mai pot fi menţionate şi alte sofisme care apar în urma altor
procedee decât folosirea limbajului.
Sofismul dezacordului între „a spune” şi „a face”
Foarte des întâlnit este sofismul dezacordului „a spune” şi „a face”, numit şi „sofismul
incoerenţei între gesturi şi cuvinte”.
Medicul, bunăoară, argumentează că fumatul este nociv, ne sătuieşte să ne lăsăm de
fumat, în timp ce trage din ţigară. E vorba de un sofism întrucât interlocutorul vede că cel ce

85
argumentează nu ţine seama de argumentele sale.
Scriitorul Titus Popovici, în perioada ce a urmat anului 1945, fidel instalării
comunismului, combătea modul de viaţă al americanilor. În acelaşi timp fuma cu mare plăcere
ţigări Kent. Văzându-l, Tudor Arghezi i-a spus: „Una scrii, alta fumezi!”.
Un sofism întâlnit în dezbaterile polemice este denaturarea punctului de vedere avansat
de preopinent, denaturare care se concretizează fie în exagerearea acestui punct de vedere, fie
în minimalizarea acestuia. Alteori sunt atribuite adversarului chiar puncte de vedere fictive.

Regulile polemicii civilizate,

stabilite de Universitatea din Oxford, 1890

1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la

schimbul de idei şi numai la acele idei care au legătură cu problema respectivă.
2. Părţile aflate în polemică trebuie să folosească drept argument fie teorii ştiinţifice, fie
fapte concrete din realitate care sunt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.
3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul
adversarului, deoarece aceasta nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le
susţine.
4. Părţile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a
adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.
5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gândire, clasei sociale,
organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare
a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Într-o polemică civilizată
contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu membru al unei şcoli sau
organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gânditor materialist, patron sau laburist, ci dacă
argumentele tale sunt convingătoare sau nu.

BIBLIOGRAFIE

Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p.

305-306
Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere în arta argumentării. Pledarea şi

86
 respingerea argumentelor. Traducere de Viorel Murariu, Iaşi, Editura Polirom, 2004,
p. 255-296.

FIGURILE DE STIL

Reprezintă procedee folosite în scopul obţinerii expresivităţii unei comunicări.

Etimologic, termenul figură este de origine latină, însemnând formă (forma exterioară a
unui corp), alcătuire, aspect al unui obiect. Ulterior s-a adăugat şi sensul de „reprezentare a

87
unei forme” (prin desen, pictură, sculptură). Reprezentarea formei prin desen, pictură,
sculptură este perceptibilă vizual, senzorial. Figura face astfel apel la sensibilitate.
În ceea ce proveşte cuvântul stil el desemna în antichitate băţul cu vârf ascuţit cu
ajutorul căruia se scria pe tăbliţele de ceară. De aici a derivat ulterior sensul de mod de a scrie
sau a se exprima în general, inclusiv în alte arte decât cele ale limbajului (pictură, sculptură).
Relaţia ce există între un instrument şi produsul obţinut cu ajutorul acestui instrument
este una metonimică, provenită dintr-o lunecare a sensului termenilor. Având în vedere
etimologia, termenul figură este o metaforă. Sintagma figură de stil provine deci din
alăturarea a două procedee: metafora şi metonimia.
Stilul posedă o extensiune largă, ceea ce face dificilă încercarea de a oferi o definiţie
unică sau unitară. Există o accepţie generală a noţiunii de stil şi una particulară.
I. În accepţia generală stilul denumeşte acele trăsături particulare ale unui text care îl
individualizează şi îi conferă un anumit relief şi o anumită autonomie în contextul unor texte
cu aceeaşi intenţionalitate. Din această definiţie generală se deduce că stilul este rezultatul
unei practici de individualizare a limbajului natural şi, în această ordine de idei, un element
care modelează (particularizează) atât textul literar cât şi pe cel neliterar sau practic. Cu alte
cuvinte stilul este o marcă nu numai a literarităţii, ci şi una a vorbirii, în general. El
individualizează în măsură mai mare sau mai mică orice enunţ lingvistic. Se spune, de
asemenea, că felul particular al vorbirii cuiva, modul său de a se îmbrăca îl individualizează:
„Le style c'est l'homme même” (Buffon)
II. Definiţii particulare. Există şi o seamă de definiţii specializate, prin care stilul e
văzut în funcţie de modul sau elementul prin care se concretizează faptul de stil.
A. Stilul este abatere sau deviere individuală de la utilizarea normală a limbii. Acestei
definiţii i s-au adus destule obiecţii. Cea mai serioasă este definirea normei pe fundalul căreia
se detaşează faptul de stil. În ciuda eforturilor făcute, noţiunea de normă lingvistică scapă în
continuare unei definiţii exacte, riguroase şi obiective. Totuşi, această raportare la normă este
greu de ocolit în discuţiile despre stil.
B. Stilul este alegerea pe care autorul o operează în cadrul elementelor furnizate de
sistemul limbii în vederea captării adeziunii destinatarului şi asigurării unei maxime eficacităţi
a comunicării. Potrivit acestei teorii, în momentul formulării unui enunţ autorul are
posibilitatea de a alege între mai multe modalităţi de expresie. Orice limbă ar fi un joc de
reguli în număr limitat, dar ale cărei posibilităţi combinatorii sunt infinite. Toate combinaţiile
sunt conţinute aici în mod virtual, iar în alegerea şi descoperirea acestor virtualităţi rezidă
orice activitate stilistică. Stilul ar fi în această accepţie efectul unui efort lucid şi voluntar din

88
partea autorului.
C. Stilul este elaborare. Noţiunile de alegere şi abatere au fost reluate şi regrupate într-
un demers mai complex care pune stilul pe seama unei elaborări (prelucrări) atente a
mesajului.
În ceea ce priveşte figura, definiţia cea mai răspândită e cea de abatere, de modificare a
unei expresii considerată ca normală, curentă. Astfel, o frază construită prin inversiune se
opune celei normale. În Memoriale, V. Pârvan recurge frecvent la astfel de procedeu:
„Se umfă pânza de purpură, aleargă corabia nebună. Înălţat pe pânza corăbiei,
cercetează Daedalus zarea”.
Întrucât topica normală (ordinea cuvintelor în propoziţie) în limba română este: Subiect
- Atribut - Predicat - Complement (Atribut) enunţul „normal” al celor două fraze utilizate de
Pârvan este:
„Pânza de purpură se umflă, corabia nebună aleargă;
Daedalus cercetează zarea, înălţat pe pânza corăbiei”.
La fel se întâmplă cu metafora eminesciană din versurile:
„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă, regina nopţii moartă”.
„Tu, adorat şi dulce al nopţilor monarc”.
În limbajul obişnuit, termenul propriu al sintagmelor regina nopţii moartă şi al nopţilor
monarc este luna.
În definirea figurii ca abatere au existat şi obiecţii:
a) nu orice figură reprezintă cu adevărat o abatere;
b) abaterile nu reprezintă toate figuri;
c) există dificultăţi în definirea normei lingvistice.
În cea din urmă obiecţie s-a arătat că figurile nu sunt un privilegiu absolut al limbajului
literar sau discursului retoric. Lingvistica modernă atribuie această normă limbii, în sens de
reguli abstracte. A postula că limbajul uzual exclude metafora, înseamnă a-i da o imagine
sărăcită.
Procesul metaforic pare a fi una din caracteristicile limbajului uman. Figurile stilistice s-
ar afla şi în limbajul practic şi cel ştiinţific, nu numai în cel literar şi retoric. Şi aici există o
grijă pentru alegerea expresiei.
Retoricianul francez Du Marsais afirma că la piaţă, în limbajul precupeţelor, a auzit într-
o zi mai multe figuri decât se fac, în acelaşi timp, la şedinţele Academiei.
Trebuie spus însă de la bun început că în utilizarea sa curentă, cuvântul are un rol de

89
transmitere a informaţiei, o funcţie de comunicare. Scopul vorbirii este acela de a transmite
ideile noastre unui interlocutor. În consecinţă, în timpul vorbirii suntem mai puţin preocupaţi
de alegerea frazelor şi construirea lor, având în primul rând grija să fim înţeleşi.
În operele literare se remarcă însă o atenţie foarte sporită pentru expresie. Această
creştere a atenţiei pentru expresie se numeşte orientare către expresie. În procesul de
receptare a limbajului artistic trecem printr-o involuntară percepere a expresiei, adică devenim
sensibili la cuvintele ce intră în componenţa expresiei. Astfel, expresia dobândeşte o valoare
în sine întrucâtva.
Şi în cunoaşterea ştiinţifică ne putem folosi de figuri de stil, în special de metaforă, însă
numai spre a face comprehensibilă altora gândirea noastră, conceptele şi spre a gândi noi
înşine anumite obiecte dificile. Ea este aici un procedeu intelectual prin intermediul căruia
reuşim să prindem ceea ce se află mai departe de puterea noastră conceptuală. În ştiinţă
metafora este o suplinire intelectuală, în timp ce în poezie ea este constitutivă, vorbind
puternic fanteziei noastre. Iată, astfel de metafore extrase din stilul ştiinţific românesc din
secolul al XIX-lea:
„Elocuţiunea este arma cea mai puternică a oratorului sau fierul ce are a-i câştiga
biruinţa” (D. Gusti, Retorică)
„Traiul în societate este o armă în lupta pentru existenţă” (Ştefan Sâncă, Mediul social
ca factor patologic)
„Românii au în limba lor un nepreţuit ciment politic” (V.A. Urechia).
Metafora ştiinţifică are un caracter utilitar. Nu este o componentă a expresiei artistice, ci
un instrument în transmiterea corectă a informaţiei. Are caracter referenţial, îndeplinind rolul
de a corecta carenţele de denumire şi informaţie.
În poezie metafora este o identitate parţială spre a afirma pe cea totală, o exagerare
dincolo de limita veridică. În ştiinţă metafora este expresivă pentru lumea reală.
Există de asemenea o altă mare diferenţă ce separă discursul poetic pe de o parte, de cel
ştiinţific, uzual şi retoric pe de altă parte. În opera literară universul înfăţişat este imaginar,
fictiv, lipsit de practicitate. În consecinţă, cele afirmate nu necesită distincţia adevărat/fals. În
Scrisoarea I, de exemplu, Eminescu vorbeşte despre naşterea Pământului din Haos. Judecând
lucrurile din punctul de vedere riguros al ştiinţei, al adevărului, afirmaţiile sale pot fi greşite.
Nu acest lucru interesează însă în poezia eminesciană, ci puterea expresiei de a ne emoţiona,
aceasta având valoare în sine. În literatură expresia are o anumită gratuitate. Kant afirma în
acest sens: „Arta este o finalitate fără scop”. În limbajul uzual figurile au un scop practic. De
altfel ele s-au şi tocit prin uzul îndelungat, pierzându-şi expresivitatea, precum metafora

90
„poalele muntelui”.
În discursul retoric figurile se află din abundenţă însă sunt doar un instrument de
persuasiune, adică de convingere, menite să facă mai uşor perceptibil un scop practic. În
niciun caz, cele spuse nu sunt de natură fictivă.
Figurile din discursul retoric sunt comune cu cele din literatura beletristică, dar funcţia
lor este diferită. Un exemplu este apostroful. La origine este o figură a stilului judiciar,
constând în a interpela pe cineva, având deci un rol persuasiv. Această figură există însă şi în
stilul poetic la Lamartine în cunoscuta lui poezie Lacul: „O! lac! stânci mute...” sau la
Eminescu în Scrisoarea III în cele adresate tinerilor săi contemporani:
„Acolo v-aţi pus averea, tinereţea la stos!
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?”
Figurile de stil pot fi clasificate astfel:
a) Figuri semantice sau tropi, precum metafora, care privesc schimbarea sensului;
b) Figuri de cuvinte care privesc materia sonoră a limbii, precum aliteraţia;
c) Figuri ale construcţiei sintactice, precum inversiunea, care privesc ordinea cuvintelor
în propoziţie şi frază ori particularităţi de aşezare a acestora.
d) Figuri ale gândirii care sunt, în general, dincolo de nivelul propoziţiei şi frazei,
precum ironia.

Figurile semantice (de sens) sau tropii

Sunt figuri stilistice în care se modifică sensul fundamental al cuvântului. În acest sens,
are loc o modificare a formei care aduce cu sine şi o modificare a sensului. În cazul acesta
deosebim sensul propriu al cuvântului (sensul utilitar, obişnuit) şi cel figurat. Astfel, ochii
(sens propriu) pot fi denumiţi figurat stele. Sunt receptate în această situaţie indicii expresive.
În cuvântul stele receptăm indiciul strălucirii. Apare astfel şi atributul emoţional al cuvântului;
întrucât noţiunea de stele se raportează la sfera noţiunilor socotite elevate, denumind ochii
drept stele, investim o emoţie a uimirii şi admiraţiei.
Comparaţia
Una dintre figurile cele mai obişnuite de acest tip este comparaţia. Ea subliniază
similitudinile între lucruri, neschimbând însă sensul cuvintelor. Termenul care se compară (cel
propriu) se numeşte comparat, iar cel la care se face raportarea se numeşte comparant.
Gramatical se exprimă cel mai frecvent printr-un circumstanţial. Nu orice circumstanţial
comparativ este însă o figură de stil. În exemplele: „Are ochi ca ai mamei”, „Vorbeşte ca un
copil”, nu avem de a face cu comparaţii, neexistând nici o valoare figurată a enunţurilor, ci

91
exprimarea unor adevăruri. Ca figură de stil, nu-şi propune să definească obiectul comparat, ci
să-l evoce, adică să trezească imaginea vie a obiectului, care să întârzie o clipă în
reprezentarea noastră. Această evocare se face prin comparant care funcţionează ca termen de
intensificare explicită, ceea ce asigură expresivitatea figurii. Eminescu scrie, de exemplu:
„Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, preferând în locul unui enunţ banal şi
rece o construcţie comparativă neaşteptată, „ca un fagure de miere”. Prin urmare, epitetul
metaforic dulce, ca determinant al abstractului metonimic limbă, dar tocit, a fost sensibilizat
cu imaginea concretă, tot figurată a „fagurelui de miere”.
Comparaţia trebuie să îndeplinească o condiţie esenţială: comparantul (T2) să fie o
fiinţă, lucru, acţiune etc. care să întrunească o caracteristică notorie în rândurile colectivităţii
lingvistice respective. Unele comparaţii sunt figuri de stil cu limite idiomatice, adică au putere
de evocare doar pentru membrii unei colectivităţi lingvistice, unui popor.
Astfel este următoarea comparaţie a lui Minulescu: „Curiozitatea lui Cotan explodă ca şi
bomba de la Vidin la picioarele regelui Carol”.
Dacă însă al doilea termen este un personaj sau eveniment care aparţine istoriei
universale ori mitologiei, comparaţia este fără limite idiomatice:
„Jalnic ard, chinuit de Nessus
Ori ca Hercul, înveninat de haina-i” (Eminescu).
„Noi am biruit ca Apollon miasmele morţii. Ei au biruit ca bacanta care sfâşie copilul ei
însăşi” (V. Pârvan); „Şi adversarul nu îndrăzneşte - luni şi ani la rând - să încerce a rupe linia
de năvi, negre ca barca lui Charon” (V. Pârvan).
Dacă de asemenea T2 evocă un obiect care aparţine experienţei comune, indiferent de
colectivitatea de limbă, comparaţia este expresivă, fiind necesar pentru aceasta să fie cât mai
originală, mai inedită ca în acest exemplu din Pârvan: „Noi am biruit cum biruieşte primăvara
gerul iernii, ei au biruit cum biruieşte grindina holdele verii” sau precum în aceste versuri ale
lui Lucian Blaga:
„În soare, spicele îşi ţin la sân
grăunţele ca nişte prunci care sug”.
Comparaţia implică nu numai experienţa general umană în privinţa cunoaşterii mediului
şi sufletului omenesc, ci şi concepţia specifică unui popor, unui mediu social, prin prisma
căreia este privită viaţa şi se explică sesizarea unor asemănări între „obiecte” făcute numai de
membrii colectivităţii lingvistice respective.
În unele cazuri comparaţia este foarte extinsă, având în prima parte adverbul comparativ
cum care introduce termenul figurat, iar în a doua parte corelativul aşa, care introduce

92
termenul propriu. Se numeşte comparaţie homerică:
„Cum ară plugarul toamna ogorul umed de ploi, aşa brăzdă omenirea faţa pământului
umed de sânge cu şanţuri adânci cari se întindeau de la mările de nord la cele de sud.
Cum samănă plugarul, îngropând firul cel mai bun al sămânţei în brazdele proaspete,
aşa aruncă omenirea în şanţurile cele nenumărate infinitele miriade ale fiilor ei celor mai
frumoşi, celor mai buni” (Pârvan, 134).
Metonimia
Este o figură de stil în care transferul de sens se face pe baza contiguităţii (vecinătăţii)
semantice logice între obiecte, constând în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se
află într-o relaţie logică. Există de aceea tot atâtea varietăţi de metonimii câte tipuri de relaţii
sunt între obiecte:
a) metonimia conţinutului cu numele conţinătorului:
„a băut un păhărel mai mult”;
„a mâncat două farfurii”;
b) metonimia persoană pentru lucru:
- numele autorului (creatorului) pentru opera lui:
„Stofe vechi, o mandolină
Un Cézanne şi doi Gauguin (...)
Şi pe pian:
Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l'Isle-Adam”
(I. Minulescu);
- inventatorul, descoperitorul, fabricatorul pentru obiectul, produsul construit:
„pe linia ferată Timişoara - Bucureşti circulă diesel”;
„are un ford de toată frumuseţea”;
„a băut un marghiloman”;
- zei pentru sfera lor de acţiune, pentru atributele lor mitologice:
Prometeu, pentru creatorul entuziast al unor mari opere de cultură şi civilizaţie;
Eros, Cupidon, mesageri ai dragostei; Mercur, zeu al comerţului, Neptun, zeu al mării
etc.

Aceste nume au dat naştere la derivate pătrunse şi în limba română: prometeic,

mercurial, erotic, erotism etc.
c) simbol pentru ceea ce simbolizează.
O serie de simboluri precum: steagul alb, coroana, tronul, sceptrul, laurii, crucea,

93
semiluna servesc spre a denumi: armistiţiul, încetarea ostilităţilor (a ridica steagul alb),
regalitatea (în numele coroanei britanice), puterea politică, gloria, creştinismul,
mahomedanismul:
„Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună (...)
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier”
(Eminescu);
d) metonimia produsului cu numele locului din care provine:
„a băut un Cotnar (un Drăgăşani etc.)”; a cumpărat olandă;
e) metonimia fenomenului psihic prin numele organului fizic implicat: „este un om de
inimă”; „este un om cu cap”; „X are condei”; „La noi sunt lacrimi multe” (Goga) (=suferinţe).
Sinecdoca
Este o figură de substituţie prin care se denumeşte un obiect cu numele altuia aflat în
raport de cuprindere organică, aşa cum ar fi partea pentru întreg şi invers, specia pentru întreg
şi invers etc.:
„Biblia ne povesteşte de Samson cum că muierea
Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea,
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii
Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii” (Eminescu).
În limba comună, uzuală se întâlnesc expresii sinecdotice precum: „a avea un acoperiş”,
„a împlinit 18 primăveri” etc. spre a desemna casa, locuinţa ori numărul anilor împliniţi.
În limbajul publicistic numele ţărilor sunt desemnate prin capitalele acestora:
„Belgradul dă verde la arestări” („Ziua”, an VIII, nr. 2367, joi, 28 martie 2002, p. 6); „OSCE
presează Chişinăul să-l găsească pe Cubreacov” (ibidem, p. 2); „Bagdadul ar putea avea arme
nucleare în cinci ani” („Ziua”, an VIII, nr. 2355, joi, 14 martie 2002, p. 6); Bucureştii doresc
să elimine „spectrul dublei excluderi”, (Ibidem, p. 6) sau prin reşedinţa înaltelor oficialităţi ale
acestora; „Casa Albă nu va declanşa un război nuclear, (Ibidem, p. 6).
Sinecdoce expresive ale singularului pentru plural se află în cunoscutele enunţuri
poetice: „Bolliac cânta iobagul şi-a lui lanţuri de aramă” (Eminescu) ;
„Românul s-a născut poet” (Alecsandri).
Metafora
Rezultă din identificarea sau echivalarea a doi termeni, termenul propriu şi figurat. Ea
constă în denumirea obiectului (lucru, fiinţă, acţiune) cu numele altui obiect folosit nu ca
noţiune, ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat. La Eminescu în Scrisoarea III există

94
astfel de echivalări metaforice în versurile:
„O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună”.
În al doilea vers, floare este termenul figurat pentru cavalerii cruciaţi ai Apusului, iar
uraganul pentru războiul. Aceşti termeni metaforici evocă noţiunile respective nu ca
sinonime, ci ca imagini, exprimând însuşiri ale realităţilor respective, desemnate prin termenii
figuraţi: floare evocă şi tinereţea, splendoarea tinerilor soldaţi cruciaţi vestiţi prin iscusinţa
războinică, iar uraganul evocă acel caracter impetuos şi pustiitor al războiului pornit de
Baiazid. Din punct de vedere al sensurilor, floare nu este sinonim în limbajul propriu cu
tinereţe, iscusinţă, splendoare, nici uragan cu război, aşa cum sunt sinonime, de exemplu,
insistenţă cu perseverenţă, stăruinţă, tenacitate, silinţă, sârguinţă sau insolit cu bizar, ciudat,
curios, excentric, extravagant, straniu, singular ş.a. Substituirea termenului propriu cu cel
metaforic nu se face pe baza unei înrudiri de sens, ci numai graţie unei însuşiri exterioare
comune cu forţă evocatoare, care constituie temeiul analogiei. La Alecsandri, în metafora
epitet: „o şopârlă de smarald”, însuşirea comună şi frapantă este verdele care face posibilă
substituirea pe baza analogiei. Este o analogie asemănătoare comparaţiei, motiv pentru care s-
a numit şi comparaţie prescurtată. Este o definiţie clasică, prin care trebuie să înţelegem că
metafora nu exclude prezenţa celor doi termeni ai comparaţiei, ci presupune doar eliminarea
elementului joncţional. De altfel, de la comparaţia cu însuşire comună exprimată se ajunge
succesiv la metafora cu un singur termen:
I. comparaţie cu însuşirea comună exprimată: „Obrajii ei sunt roşii ca trandafirii”
II. comparaţie fără însuşirea comună exprimată: „Obrajii ei sunt ca trandafirii”
III. metaforă coalescentă predicativă cu însuşirea comună exprimată: „Obrajii ei roşii
sunt trandafiri”
IV. metaforă coalescentă predicativă fără însuşirea comună exprimată: „Obrajii ei sunt
trandafiri”
V. metaforă atributivă: „Obrajii ei, trandafiri.”
„Obrajii ei: trandafiri”.
VI. „trandafirii feţei sale”.
Ceea ce dispare în trecerea de la comparaţie la metafora cu un singur cuvânt este
termenul cu care se face comparaţia şi, în consecinţă, partea de cuvânt sau locuţiunea care
mijloceşte apropierea celor doi termeni: ca, asemeni cu, întocmai ca, precum, astfel ş.a.

95
Evident, şi o metaforă cu un termen se poate dezvolta în comparaţie.
Trebuie observat însă că nu orice comparaţie se poate transforma în metaforă. În
versurile eminesciene:
„Cad săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă,
Şi lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul”, comparaţia „ca şi crivăţul şi gerul” nu
poate deveni o metaforă precum „crivăţul şi gerul săgeţilor care lovesc în faţă-n spate”, căci ar
fi lipsită de sens.
Pe de altă parte, unele comparaţii transformate în metaforă îi pierd sensul. Comparaţia
eminesciană: „Peste-un ceas păgânătatea fu ca pleava vânturată” transformată în metafora
„pleava păgânătăţii fu vânturată” are ca metaforă alt sens. Poetul arată dezastrul total al oştilor
biruite de domnitorul român, nu puterea lor de „pleavă militară”, cum ar arăta metafora.
La fel, se poate demonstra că nu orice metaforă se poate dezvolta în comparaţie sau,
dacă se dezvoltă în comparaţie, îşi pierde sensul.
Structura formală a metaforei
A. Structurile metaforice simple
Cuprinde metaforele coalescente (cu ambii termeni prezenţi)
şi metaforele implicate (nu numai cu termenul figurat)
1. Metaforele coalescente sunt realizate prin prezenţa ambilor termeni, puşi în legătură
prin:
- verbul copulativ:
„Sufletul meu numai un zbor era” (Philippide);
„Viaţa-i melodie funerară” (Bacovia);
- semne grafice marcând pauza:
virgula: „Soarele, lacrima domnului
Cade în mările somnului” (L. Blaga);
- liniuţa: „Liceu, - cimitir al tinereţii mele” (Bacovia);
punct: „acest răsărit. Ce cântec nemăsurat” (Blaga);
Metaforele implicaţii
Se realizează în absenţa termenului propriu. Acesta nu mai este nici subînţeles, nici
inclus în forma verbului, ci implicat în termenul figurat. Acesta din urmă a absorbit
semnificaţia termenului propriu, eliminându-l apoi din text. Termenul figurat poate fi un
substantiv simplu sau un substantiv însoţit de determinări diverse. Ca substantiv metaforic
însoţit de determinări poate fi oferit spre exemplificare cel din versurile eminesciene:

96
 „Părea că printre nouri a fost deschis o poartă
Prin care trece albă, regina nopţii moartă”.
Decodarea sensului este facilitată de context. Suportul acestei operaţii îl oferă primul
vers, unde există indiciul „printre nouri”, iar apoi, în al doilea vers, determinarea în genitiv a
substantivului regină („regina nopţii”).
B. Structurile metaforice complexe
În procesul metaforizării se rămâne mai rar la stadiul structurilor simple. Odată
înfăptuită echivalarea metaforică, termenul figurat îşi asociază verbul şi epitetul, inoculându-
le un sens figurat adecvat logic cu semnificaţia sa şi, în acelaşi timp, dă naştere metaforelor
substantivale grefate. Aceasta se face prin procedeul numit inducţie metaforică:
„Mai ard şi-acum făcliile latine” (Philippide) (=Se menţin şi acum, activ, valorile
spirituale latine”).
Metafora a intrat şi în limbajul uzual, devenind cu vremea o figură tocită sau moartă,
numită şi metaforă lingvistică în construcţii precum: „poalele codrului”, „broasca uşii” etc.
Alegoria
Este o suită coerentă de metafore care, sub forma descrierii sau povestirii, servind spre a
comunica un adevăr abstract. Are deci un sens literal (ceea ce e spus) ce se substituie altuia
ascuns. Din retorica tradiţională şi până azi a fost de asemenea asociată cu personificarea şi
comparaţia, iar după elementul de mişcare narativ cu parabola şi apologul. Pe de altă parte, s-
a recunoscut de timpuriu că este o „metaforă prelungită”. Prin urmare, dacă prin metaforă este
substituit un termen, prin alegorie este substituit un întreg context. Dintre cele două sensuri,
cel literal (direct) şi cel indirect (ascuns) este important cel de-al doilea, cel figurat, ascuns. În
alegorie, spre deosebire de metaforă, descifrarea celui de-al doilea termen nu constituie o
problemă pentru receptorul care cunoaşte codificarea şi contextul alegoriei, dublul sens fiind
indicat în mod explicit. Această proprietate a alegoriei a făcut să se vorbească de funcţia sa
didactică şi moralizatoare, de faptul că e un simplu rebus intelectual, un transfer al unei
expresii între două realităţi, între care spiritul a instituit o comparaţie. Astfel este alegoria
pentru iubirea în dilemă, redată prin floarea aflată într-o grădină în faţa căreia protagonistul
din poezia Într-o grădină de Ienăchiţă Văcărescu nu ştie ce atitudine să ia:

„Într-o grădină,
Lâng-o tulpină
Zării o floare ca o lumină.
S-o tai, se strică

97
 S-o las mi-e frică
Că vine altul şi mi-o ridică”
La fel este alegoria morţii în balada populară Mioriţa:
„Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă
A lumii mireasă
Că la nunta mea
A căzut o stea
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa”.
Literatura, dar şi limbajul retoricii au recurs din plin la asemenea alegorii. Nava plutind
a devenit o alegorie a nostalgiei pentriu infinit, marea agitată viaţa în genere, iar portul
aspiraţia omului. În alte contexte corabia a devenit şi alegorie pentru stat, furtunile au devenit
alegorie pentru războaiele civile, iar portul alegorie pentru pace şi concordie.
Procedeul e utilizat şi în sculptură sau pictură spre a exprima o idee abstractă. Astfel,
justiţia este reprezentată printr-o femeie legată la ochi (reprezentând imparţialitatea), ţinând
într-o mână o balanţă (simbolul dreptăţii), iar în cealaltă mână o sabie (semnul însuşirii
inexorabile a justiţiei). Moartea este înfăţişată printr-un schelet înarmat cu o coasă.
Simbolul
Într-o definiţie foarte generală reprezintă o imagine concretă care are o semnificaţie
proprie, dar prin care se identifică în virtutea unei corespondenţe şi un alt sens, abstract.
Etimologic, cuvântul simbol provine din grecescul symbolon care însemna un obiect
rupt în două părţi spre a servi ca mijloc de recunoaştere între două persoane. E utilizat spre a
transmite indirect o semnificaţie mai generală şi a identifica un sens profund dincolo de
aparenţe. Astfel, vârful de munte într-o pictură poate comunica ideea de elevaţie, de
ascensiune spirituală. Un gânditor care priveşte marea o poate considera un simbol al
imensităţii sau neliniştii spiritului. Sensul indirect este mai important decât obiectul pe care îl
reprezintă intuitiv. Astfel, vârful de munte sau imaginea mării sunt aparenţe, dincolo de care
se ajunge la ideea simbolizată: elevaţie, ascensiune spirituală, profunzime, adevăr.
Simbolul există, aşadar, în virtutea unei legături, a unei corespondenţe care se stabileşte
între două planuri: cel al obiectului concret (imagine) numit simbolizant şi cel al semnificaţiei
secunde, abstracte la care el trimite, numit simbolizat. Legătura între termeni este motivată,
această motivare fiind mai puternică sau mai slabă. Motivaţia are loc printr-o relaţie de tipul

98
metaforei sau metonimiei, deci de analogie sau de contiguitate. Apusul soarelui este un simbol
al morţii în temeiul unei asemănări de situaţii: scădere, dispariţie a luminii şi stingere a vieţii.
Simbolizarea are, deci loc, în această situaţie, datorită relaţiei analogice, metaforice. La fel se
întâmplă cu imaginea clepsidrei care devine simbol al scurgerii timpului întrucât măsoară
trecerea acestuia. Există simboluri tradiţionale, curente într-o anumită cultură şi simboluri noi,
propuse la un moment dat.
Ceea ce aseamănă deci simbolul cu metafora şi metonimia este tehnica substituirii,
bazată fie pe analogie, fie pe relaţia contiguităţii logice. Îl deosebeşte de aceste figuri
frecvenţa şi dimensiunea semnificaţiei: ele apar spontan şi efemer în context, sensibilizând
aproape întotdeauna un obiect concret, care poate avea sau nu legătură temeinică cu mesajul,
pe când simbolul poate fi o imagine analogică sau convenţională, menită a sensibiliza o idee
abstractă. De exemplu, floarea albastră, simbol al aspiraţiei romanticilor, se repetă adesea
sistematic, revine cu insistenţă atât ca prezentare, cât şi ca reprezentare, ţintind direct la
transmiterea mesajului. Odată ce apare în fragmentul de text, el nu dispare din câmpul vizual
al contemplaţiei cum dispare de obicei o metaforă sau o metonimie, ci rămâne prezent ca un
suport al percepţiei expresive până la urmă. De aceea, simbolul tinde să se transforme în
figură de compoziţie, să cuprindă întreaga semnificaţie a textului, acesta din urmă
identificându-se cu figura. Luceafărul lui Eminescu este simbolul incompatibilităţii între
geniu şi lumea comună, terestră. Această figură este prezentă pe întregul spaţiu al textului,
semnificaţia desprinzându-se treptat, de la începutul până la finalul poemului. La fel,
Testament (1927) al lui Arghezi este un simbol al elevaţiei spre valorile spirituale durabile ale
cărţii. Pentru aceasta tânărul de aici părăseşte munca grea agrară a înaintaşilor. Simbolul se
încheagă dintr-o suită de metonimii ale profesiei agrare sau intelectuale:
„Ca să schimbăm acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii-au adunat printre plăvani
Sudoarea muncii sutelor de ani.”
Retoricianul francez Henri Morier a reluat în linii generale o clasificare a simbolurilor
efectuată de teoreticienii simbolismului. El le-a împărţit în două clase: simboluri
convenţionale sau conceptualizate şi simboluri contingente sau trăite, autentice. Primele sunt
conceptualizate, devenind clişee datorită utilizării frecvente de-a lungul timpurilor. Astfel,
ramura de măslin semnifică pacea, vulpea semnifică viclenia, câinele este simbolul fidelităţii,
drumul este simbolul destinului etc.
Simbolurile contingente, autentice sunt considerate un mod de a indica în mod intuitiv

99
ceva necunoscut, o realitate spirituală ce nu poate fi numită direct. Acestea nu sunt inserate
forţat. Ele sunt cele veritabile pentru expresivitatea textelor, în special cele poetice, datorită
polivalenţei, adică multiplicităţii sensurilor, deschiderii.
Pe această bază teoreticienii simbolismului au făcut distincţia între simbol şi alegorie.
Simbolul este rezervat de ei numai celui contingent, autentic, trăit. Alegoria este pentru ei
raţionalistă deoarece transpune în imagini convenţionale ceva cunoscut şi de aceea, se
suprapune primului tip de simboluri, celor convenţionale.

BIBLIOGRAFIE

Grupul M, Retorică generală. Introducere Silvian Iosifescu. Traducere şi note Antonia Constantinescu şi
Ileana Littera, Bucureşti, Editura Univers, 1974
Heinrich F. Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică, Bucureşti, Editura
Univers, 1983
Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica. Traducere, prefaţă şi comentarii de Leonida Teodorescu,
Bucureşti, Editura Univers, 1973
Pierre Fontanier, Figurile limbajului. Traducere, prefaţă şi note de Antonia Constantinescu, Bucureşti,
Editura Univers, 1977
Terminologie politică şi retorică. Coordonator: Val. Panaitescu, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,
1994
Gh. N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1975

FIGURILE SINTACTICE

Sunt figuri care acţionează asupra sintaxei. Ele se pot identifica prin raportarea la gradul
sintactic zero, prin acesta din urmă înţelegând fraza minimală încheiată, construită din
minimum două sintagme: cea nominală, alcătuită din substantiv şi determinanţii săi, urmată

100
de cea verbală, compusă din verb şi determinanţii lui: „Corabia nebună aleargă pe marea
învolburată”.
Pentru aceasta se au în vedere îndeosebi două trăsături:
a) integritatea frazei şi sintagmelor, adică prezenţa constituenţilor minimali;
b) ordinea relativă a sintagmelor în frază şi a morfemelor în cadrul sintagmei. În limba
română topica normală este: Subiect-Atribut-Predicat-Complement (Atribut), precum în
exemplul anterior: „Corabia nebună aleargă pe marea învolburată”.
Având în vedere aceste trăsături, se pot stabili următoarele tipuri de figuri sintactice: a)
figuri ale permutării ori schimbării ordinei normale a cuvintelor; b) figuri ale adaosului
sintactic; c) figuri ale contragerii sau suprimării; d) figuri ale echivalenţei sintactice şi
repetitive.

a) Figurile permutării ori schimbării ordinei normale a cuvintelor

În acestea se schimbă ordinea normală a cuvintelor. În Memoriale istoricul şi filosoful
Vasile Pârvan foloseşte foarte des procedeul inversării sintactice: „Bat valurile cu sunet ritmat
în prora corăbiei. Alunecă uşor în cadenţa perfectă vâslele lungi (...)”.
Ordinea normală a cuvintelor din cele două propoziţii ale lui Vasile Pârvan ar fi:
„Valurile bat cu sunet ritmat în prora corăbiei. Vâslele lungi alunecă uşor în cadenţa perfectă
(...).
„Rădicatu-s-a oare în ţară un ţipet de indignare?” (din presa secolului al XIX-lea) =
„Oare s-a ridicat un ţipet de indignare în ţară?”
Dacă unul din elementele propoziţiei sau frazei este smuls din locul său normal şi situat
la finele enunţului, acolo unde acesta părea încheiat, această figură se numeşte hiperbat. Un
asemenea exemplu îl oferă Ionel Teodoreanu în La Medeleni: „Fruntea Olguţei se pleacă şi
mai tare, şi genele”. Enunţul „normal” ar fi: „Fruntea şi genele Olguţei se plecară şi mai tare”.
O altă figură sintactică a permutării este hipalaga. Prin acest procedeu se atribuie unui obiect
o trăsătură care convine obiectului vecin aflat în relaţie de vecinătate spaţială. Exemple:
„Liniştea verde a câmpiilor” (Carducci). Enunţ normal sintactic: „Liniştea câmpiilor verzi”.

„Dă-mi calmul blond al soarelui polar” (I. Minulescu). Enunţ normal sintactic: „Dă-mi
calmul soarelui polar blond”;
„Trilul galben al canarului” (García Lorca). Enunţ normal sintactic: „Trilul canarului
galben”.
Când o unitate lexico-gramaticală este separată în două prin intercalarea unui cuvânt sau

101
mai multe cuvinte care ar trebui să preceadă această unitate ori să-i urmeze imediat, figura
este numită tmeză. Exemple: „Nu putem fără multă bătaie de cap a justifica” (Hasdeu). Enunţ
normal sintactic: „Nu putem a justifica fără prea multă bătaie de cap”.
„Aşa era de bine atunci”. Enunţ normal sintactic: „Aşa de bine era atunci”.
„Lucrarea trebuie neapărat terminată”. Enunţ normal sintactic: „Lucrarea trebuie
terminată neapărat”.

b) Figurile adaosului sintactic

Constau în prioritatea acordată elementelor secundare şi adăugarea unei structuri
particulare la construcţia normală (fraza minimală încheiată) cu scopul de a atrage atenţia.
Cel mai cunoscut procedeu, îndeosebi în enunţurile cu un marcat grad de retorism este
enumerarea sau amplificarea. Exemple: „Opinia publică simte, se indignează, zvâcneşte,
protestează gălăgios, se dezabuzează cu scrisori publice” (Barbu Ştefănescu Delavrancea,
Discurs în Parlament, 1916).
„Popoarele sălbatece, barbare, rapace, golane, flămânde nu au aşteptat vocea comandei
după un plan precugetat” („Transilvania”, 1875).
O altă figură a adaosului sintactic este climaxul. El constă într-o enumerare gradată din
punct de vedere noţional a termenilor care coincid toţi în a marca aceeaşi direcţie către
punctul exprimat de ultimul termen al seriei. Fiecare din termenii ce se succed adaugă la
conţinutul lor conţinutul semantic al celui anterior, ceea ce s-ar putea rezuma în formula: a +
(a+x) + (a+x+y). El poate fi descendent, adică se pleacă de la unul de o mai densă
materialitate sau mai accentuat conţinut către un altul imaterial sau mai puţin material ori mai
puţin accentuat noţional.
Poetul spaniol Luis de Góngora spune despre frumuseţea trupească a omului care se
preface în neant că se transformă „în pământ, în praf, în fum, în umbră, în nimic”. Primul
termen, pământ, are materialitate, praful, cel de al doilea termen una mai puţină, fumul are
vizibilitate, umbra la fel, pentru ca ultimul, nimic să nu mai aibă nici materialitate, nici
vizibilitate.
El poate fi şi ascendent, fiind vorba, desigur, de situaţia inversă:
„Spre nici un orizont, spre nici un astru
Ca ieri, şi azi, şi mâine va porni” (D. Iacobescu).

c) Figurile contragerii sau suprimării

Sunt figuri prin care o propoziţie e scurtată contrar unei norme gramaticale, eliminând

102
mai multe componente necesare sintactic. Cele mai cunoscute sunt zeugma şi elipsa.
Zeugma constă în suprimarea într-un membru al frazei a unui termen prezent anterior în
celelalte componente ale lanţului sintactic, termen fără de care sensul s-ar anula. Cel mai
frecvent este suprimat verbul:
„Istoria ne face înţelepţi; poezia - spirituoşi; matematica - subtili; filosofia naturală -
adânci; morala - statornici; logica şi retorica - iscusiţi dialectici sau disputători” (D. Gusti,
Retorică pentru tinerime, 1852).
În acest exemplu invocat dispare verbul ne face, prezent în prima propoziţie. Sensul din
celelalte propoziţii următoare nu se anulează.
Elipsa constă în eliminarea verbului din toate propoziţiile, îndeosebi a fi. Ea este
sufletul proverbelor, maximelor, sloganurilor a cărui forţă persuasivă provine din faptul că
enunţul se mărgineşte la un minimum de cuvinte necesare înţelegerii. Se realizează şi prin
suprimarea conjuncţiilor alături de eliminarea verbului. În Istoria literaturii române N. Iorga
realizează prin acest procedeu portretul lui V. Alecsandri:
„O filosofie dulce, multă sete de plăceri, un frumos talent de formă, o sumă respectabilă
de retorică grecească (la acest scriitor n.n.)”.
Verbul eliminat aici este există sau este, se află.
În poezie prin acest procedeu de eliminare a verbului se realizează nominalizarea
expresiei. Astfel de enunţuri nominale alcătuite din substantive sunt la I. Minulescu:
„Stofe vechi, o mandolină,
Un Cézanne şi doi Gauguin,
Patru măşti de bronz:
Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin,
O sofa arabă, două vechi icoane bizantine,
Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa pline
Cu mimoze, tamburile spaniole, lampioane
Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane,
Fleurs du mal legate-n piele de Cordova

Şi pe pian:
Charles Baudelaire şi alături Villiers de l'Isle-Adam”.
Ceea ce dispare din versurile minulesciene este verbul se află, există, ele fiind construite
prin substantive.
În presă, această figură este foarte obişnuită în titluri: „Candidaţi în urmărire generală.

103
Programele electorale, la bani mărunţi”; „38 de înscrişi în cursa pentru Bucureşti. Mulţi
chemaţi un singur ales” („Evenimentul zilei”, nr. 2395, luni, 8 mai 2000, p. 6); „30 de ani de
închisoare pentru ucigaşul cămătarului din Sibiu”; „În comă din cauza drogurilor în vacanţa
de Paşti” („Ziua”, an VIII, nr. 2401, vineri, 10 mai 2002, p. 9);
„941.000 de dolari pentru manuscrisul romanului Dracula”;
„Zgârie-norii, ucigaşii păsărilor migratoare” („Ziua”, an VIII, nr. 2401, vineri, 10 mai
2002, p. 9)

d) Figurile echivalenţei sintactice şi repetitive

Sunt figuri de construcţie sintactică prin care anumite cuvinte sau segmente sintactice se
aseamănă sau se repetă.
Vom menţiona în continuare pe cele mai importante.
1. Paralelismul sintactic
Constă în aceeaşi calitate sintactică a părţilor de vorbire ce alcătuiesc propoziţiile
frazelor:
„Toate ale despotului se măresc şi se înmulţesc; toate ale sclavului se micşorează şi
scad” (I.H. Rădulescu).
„Capriciosul voieşte ceva numai pentru a voi şi refuză ceva numai pentru a refuza” (C.
Lupu, Curs elementar de psihologie, 1898).
„De va strica un dobitoc bucatele cuiva, stăpânul dobitocului să plătească paguba
stăpânului bucatelor, dând şi vornicului gloabă: (...) bani patruzeci când va fi cal sau bivol;
bani douăzeci când va fi bou sau vacă; bani zece când va fi oaie sau capră (s.n.)” (Legiuirea
Caragea).
2. Epizeuxisul
Este cea mai simplă figură de acest tip, constând în reluarea imediată a cuvântului:
„Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” (M. Eminescu).
3. Anafora
Constă în a începe mai multe versuri, propoziţii ale frazei, segmente ale propoziţiei sau
fraze succesive prin acelaşi cuvânt sau grupuri de cuvinte. Această repetiţie se face din nevoi
de insistenţă şi este caracteristică stilului retoric, dar şi poeziei lirice.
Exemple:
„(...) v-am biruit în maiestatea durerii noastre, v-am biruit în seninătatea morţilor noştri,
v-am biruit în bătălia monştrilor de fier ai geniului nostru, v-am biruit în sublimul gândului
nostru, v-am biruit în lumina iubirii noastre - adversari răi, adversari nedrepţi” (V. Pârvan, In

104
mortem conmilitonum).
„Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se
reclamă sânge rece” (M. Kogălniceanu, Discurs în Parlament, 1877).
„D-ta crezi că eşti dezarmat cu Constituţiunea de astăzi? D-ta crezi că nu ai nici o putere
şi că trebuie să asişti cu braţele încrucişate la dezastrul care se prepară?” (Delavrancea,
Discurs în Cameră la 1 Decembrie 1915).
Prin urmare, aşa cum se poate vedea din exemplele oferite, anafora este o figură
potrivită elocvenţei persuasive şi pasionate. Ea s-ar putea reda prin formula:
x.......a/x...........b/x...........c.
4. Epifora
Este o figură de repetiţie inversă anaforei, constând deci în repetarea unui cuvânt ori
grup de cuvinte la sfârşitul unor unităţi sintactice sau metrice. S-ar putea reda în formula:
a...........x/b...........x/c...........x.
Exemple:
„Salonul alb visa cu roze albe
Un vals de voaluri albe” (G. Bacovia);
„Pentru revizuirea tratatelor, lua-vom drept criteriu principiul naţionalităţilor? Dar ce
este principiul naţionalităţilor?” (N. Titulescu).
5. Anadiploza
Constă în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte din finalul unei unităţi sintactice
sau metrice imediat sau aproape imediat la începutul unităţii sintactice sau metrice următoare.
S-ar putea reda în formula: a...........x/x...........b.
Exemple:
„De un singur lucru nu trebuie să se bucure: nu trebuie să se bucure că au putut scădea
cu câtuşi de puţin energia noastră sufletească” (N. Iorga, Cuvântare în şedinţa Camerei
Deputaţilor la Iaşi, 14 decembrie 1916);
„Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
Şi tot nu s-arată cetatea de vise.
Cetatea de vise departe e încă” (Al. Macedonski, Noapte de Decembrie);
„În starea de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem
naţiune de sine stătătoare” (M. Kogălniceanu, Discurs la proclamarea Independenţei
României, 9 mai 1877).
În ultimul exemplu, anadiploza coexistă cu anafora, datorită repetării la începutul celei
de a treia propoziţii a verbului suntem, prezent şi la începutul celei de a doua propoziţii.

105
 6. Simploca
Este o figură repetitivă care constă în împletirea dintre anaforă şi epiforă, adică
propoziţia ori fraza sau versul încep cu acelaşi cuvânt sau grup de cuvinte ca o anaforă şi se
termină cu acelaşi cuvânt (grup de cuvinte) ca o epiforă. Se poate reda în formula:
x...........y/x...........y/x...........y.
Este o figură de o deosebită virtuozitate stilistică.
Exemplu:
„Se ridică apele supte de soare, se scaldă în lumină, se joacă în vânturi şi raze, se
încheagă şi cad. Se ridică frunzele, se arată bucuroase luminei, se umplu de focul verii, se
usucă şi cad. Se ridică florile, se deschid ca potir de lumină, se întrec cu lucirea zilei, se frâng
de văpaia luminei şi cad” (V. Pârvan, Memoriale).
7. Poliptotonul
Constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sub diverse forme flexionare „plăcerile egale egal
vor fi-mpărţite” (M. Eminescu, Împărat şi proletar);
„Prin înălţarea ta pre tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea
română” (M. Kogălniceanu, Discurs la alegerea lui Al. Ioan Cuza, Iaşi, 5 ianuarie 1859).
În primul exemplu adjectivul egale este reluat ca adverb (egal) iar în cel de-al doilea
substantivul înălţarea este reluat prin verbul s-a reînălţat.
Procedeul poate fi redat prin formula: x...........x,/x...........x”.
8. Epanalepsa
Constă în repetarea întreruptă a aceluiaşi cuvânt sau grup de cuvinte pe parcursul unor
unităţi sintactice sau metrice diferite. Se apropie de anaforă, lipsindu-i simetria:
„Ninge grozav pe câmp la abator
Şi sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal -
Şi ninge mereu pe-un trist patinoar...
E albul aprins de sânge-nchegat” (G. Bacovia, Tablou de iarnă).
9. Chiasmul
În acest procedeu se îmbină inversarea topicii cu repetiţia, fiind vorba de o reflectare pe
dos, o simetrie în cruce. Se repetă deci o relaţie între termeni, dar în ordinea inversă a
elementelor, modificându-le sensul.
Exemple:
„Vin Floriile cu soare şi soarele cu Florii” (V. Alecsandri);
„Şi atunci cădem imediat în faimoasa controversă: trebuie ca securitatea să preceadă

106
dezarmarea sau trebuie ca dezarmarea să preceadă securitatea?” (N. Titulescu, Progresul
ideii de pace. Conferinţă la Universitatea Cambridge, 19 noiembrie 1930);
„Mergeau pe-un drum
Un rus şi-un tun
Când tunul rus
Când rusul tun” (Păstorel Teodoreanu, Epigramă).
În cel de-al doilea exemplu, alături de chiasm se află o anaforă datorită revenirii la
începutul celei de a treia propoziţii a verbului trebuie, prezent şi la începutul propoziţiei a
doua. De altfel, într-un text figurile stilistice sau retorice sunt de puţine ori izolate, de cele mai
multe ori existând o convergenţă a acestora.
La aceste patru categorii de figuri sintactice analizate se pot adăuga cele prin care se
modifică sensul uzual al construcţiei sintactice. Astfel este interogaţia retorică, figură de stil
care constă în adresarea unei întrebări sau suite de întrebări unui întreg auditoriu ori unei
singure persoane care poate fi sau nu de faţă, nu neapărat spre a solicita un răspuns, ci pentru
a transmite o opinie ce trebuie subliniată pentru că este menită a sugera un răspuns evident.
Este un procedeu cu un caracter oratoric foarte marcat. De fapt, este vorba de o afirmaţie,
folosită doar pentru intensificarea atenţiei emoţionale a receptării. În discursurile deliberative
intervin suite de interogaţii retorice care îşi asociază figuri repetitive, precum anafora:
„Vă veţi întreba: cine a întemeiat acest ziar? Pentru ce scop? Cu ce bani? Cu ce bani se
întreţine? Cu ce bani se împarte gratuit? Cui prodest?” (Delavrancea);
„Eu am scris că jacobinismul roşu al fraţilor Brătieni şi al lui C.A. Rosetti este o
primejdie pentru patrie? Eu am fost ministrul d-lui Lascăr Catargiu? Eu, sau dl. Dimitrie
Sturdza?” (Delavrancea).
Exclamaţia retorică - constă într-un enunţ prin care se exprimă un puternic sentiment
de surpriză, de mânie, de bucurie, intensificat prin forma construcţiei lexicale atenţiei
ascultătorului:
„O, te-admir progenitură de origine romană!”
E utilizată nu numai în poezie, ci şi discursurile propriu-zise. Astfel, un ministru
francez, înainte de Primul Război Mondial, prevăzând cele mai triste zile din istoria Franţei,
uitându-se la păru-i alb a spus adânc mişcat: „Când această zăpadă se va topi... ce de noroi, ce
de noroi, ce de noroi în Franţa!” (Delavrancea, Discursuri..., 1977, p. 104);
„Ciudat! Socolescu ar fi văzut pe servitor, dar servitorul n-ar fi văzut pe Socolescu!”
(Ibidem, p. 297);
„A! nu, d-lor, nu veţi zdrobi pe un nevinovat chiar dacă peste el aţi răsturna un munte de

107
neadevăruri!” (Ibid, 297);
„Cum se prăvălesc toate construcţiile d-voastră materiale şi morale, cum vi se distrug
faptele, cum vi se spulberă teoriile! Pasiunea este ruina judecătorului! Şi credeţi-mă,
societatea vă refuză serviciul d-ai spori numărul criminalilor cu numărul inocenţilor!”
(Delavrancea, Pledoarie pronunţată în noaptea de 27 septembrie 1903 la Curtea cu juraţi în
procesul de incendiu intentat domnului arhitect şi inginer I.N. Socolescu, în Discursuri..., p.
303).
Atât interogaţiile cât şi exclamaţiile retorice, ca fenomene de deformare a sintaxei, sunt
însoţite de o modificare şi o construire corespunzătoare a intonaţiei. Intonaţia este un mijloc
prin care se realizează coloritul emoţional al limbajului. Este o caracteristică atât a limbajului
poetic cât şi a discursurilor oratorice.

BIBLIOGRAFIE

Grupul M, Retorică generală. Introducere de Silvian Iosifescu. Traducere şi note de

Antonia Constantinescu şi Ileana Littera, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p. 94-132
Heinrich F. Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică. În
româneşte de Speranţa Stănescu, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 253-283
Boris Tomaşevski, Teoria literaturii. Poetica. Traducere, prefaţă şi comentarii de
Leonida Teodorescu, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p. 84-105.

FIGURI DE GÂNDIRE

Definiţia figurilor de gândire nu este unitară, variind după autori. Potrivit retoricilor
antice, reluate şi de cele din epoca clasicilor, îndeosebi de Du Marsais şi de Fontanier, aceste
figuri se caracterizează prin faptul că nu depind de cuvinte, ci de idei, de gândirea considerată

108
abstract, fără referire la forma pe care limbajul i-o poate împrumuta. Constau într-o anume
construcţie a spiritului şi imaginaţiei, fiind independente de expresie sau stil. Prin urmare,
dacă sunt comparate cu diversele figuri sintactice sau semantice, ele nu ţin de procese formale
şi semantice precise. Ironia, de exemplu, nu e legată de un vocabular ori construcţii specifice,
putându-se exprima prin exclamaţii, interogaţii sau orice altă formă de discurs. E vorba,
totuşi, de o figură ce implică un enunţ cu grijă codificat. Ele necesită cunoaşterea referentului
(lucrului numit), căci oricare i-ar fi forma, figurile de gândire au drept criteriu referirea
necesară la un dat extralingvistic. Ca şi alegoria şi simbolul, se întind pe spaţii mai mari ale
textului, fără a implica însă analogia.
IRONIA. Este cea mai cunoscută dintre figurile de acest tip. Ironia cea mai elementară şi
care dă impuls tuturor celorlalte forme constă într-o apreciere pozitivă ori chiar o laudă
simulată spre a înţelege că e vorba de o persiflare sau chiar de o batjocură. Prin urmare, ironia
e o exprimare prin antifrază, spunându-se „contrariul a ceea ce se doreşte comunicat”. O astfel
de ironie este atunci când se spune despre un escroc: „Să admirăm acest geniu al finanţelor!”
Ironia seamănă cu ipocrizia, dar în timp ce ipocritul vrea să înşele lumea, ironistul vrea să-i
deschidă ochii, să-i spună că se înşeală. Eminescu spune despre tinerii trecuţi prin şcolile
Apusului: „O, te-admir, progenitură, de origine romană!”. Mihail Kogălniceanu spune despre
sine ca elev: „De aritmetică nu zic nimică; eram cel de pe urmă şi nici până azi nu ştiu nici a
aduna, nici a înmulţi. Aceasta mi-a stricat foarte mult: căci tocmai adiţia şi multiplicaţia sunt
foarte folositoare în ţara noastră. Fericit acela care ştie a aduna şi a înmulţi, fericit acela carele
ştie ce însemnează a aduna şi a înmulţi, fericit acela carele ştie ce însemnează semnele de + şi
x; un an de slujbă pentru dânsul este ca de trei ori pentru alţii”.
Unele tratate de retorici indică trei forme de manifestare ale ironiei, purtând tot atâtea
nume. Prima, numită asteism, constă în deghizarea unei laude sau flatări sub aparenţa
blamului sau reproşului. A şi fost, de altfel, numită laudă prin reproş. Se poate cita în acest
sens scrisoarea adresată de o cititoare romancierului său favorit, care îi dăruise ultimul roman:
„Maestre, ultimul tău roman e un atentat contra liniştii din familii, împotriva somnului
meu şi sănătăţii mele. De când spre nefericirea mea mi-am aruncat ochii pe exemplarul pe
care mi l-aţi trimis, sunt vrăjită, nu mai dorm, mă lipsesc de băut şi mâncare, soţul şi copii îmi
mor de foame, totul se duce pe apa sâmbetei. Dacă Inchiziţia ar exista încă, v-aş denunţa ca pe
un magician al verbului, posesor de filtre interzise.”
Următoarea formă a ironiei este cea numită diasirm. Este o ironie caustică şi umilitoare,
constând în abilitatea expresiei. G. Sbârcea, reluat de Gh. N. Dragomirescu în Mică
enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 133,

109
ne oferă următorul exemplu:
„La o repetiţie (...) cu un ansamblu francez, Toscanini îi făcu interpretei rolului principal
câteva observaţii.
- Uitaţi, maestre, că sunt o mare artistă, răspunse cântăreaţa vexată.
- Vă promit să nu divulg nimănui acest secret, o asigură politicos Toscanini”.
Henri Marier, în Dictionnaire de poétique et de rhétorique exemplifică acest tip de
ironie imaginând lauda superlativă a unui defect, înfăţişat ca o mare calitate, cum ar fi cazul
unei opere obscure, apreciată drept capodoperă pe care nici autorul ei n-o înţelege cât trebuie:
„Lucrarea este aşa de profundă încât nici autorul însuşi nu-i poate pătrunde toate tainele.
Acesta este destinul geniului”.
O a treia formă de manifestare a ironiei este ceea ce s-a numit charientism. Este o ironie
fină, care nu vrea să indispună, având un accent de umor specific epigramei perfecte,
caracterizată prin ingeniozitatea expresiei. Este genul ironiei agreabile şi delicate pe care
trebuie s-o conţină o replică dată unui preopinent fie prea orgolios, fie prea vulgar şi
nepriceput. Ea ţinteşte atât la trezirea bunei dispoziţii, cât şi la trezirea la realitate a
preopinentului. Du Marsais oferă ca exemplu răspunsul Ducelui de Alba la întrebarea regelui
Henric al II-lea al Franţei în legătură cu legenda despre Carol Quintul în războiul cu Ducele
de Saxa. În acest război, potrivit legendei, soarele ar fi stat pe loc pentru a da putinţa
înfrângerii definitive a saxonilor. Întrebat de Henric al II-lea dacă legenda e adevărată, Ducele
de Alba a replicat: „Eram atât de ocupat în acea zi de ceea ce se petrecea pe pământ, încât nu-
mi dădeam seama de ceea ce se petrecea în cer”.
Ironia mai poate fi vizată şi din punctul de vedere al „energiei”. Avem de-a face în acest
caz cu sarcasmul. Este o ironie necruţătoare care se abate asupra unei persoane, dar poate fi şi
o autoironie, vizând o stare tristă sau chiar nefericită pe care vorbitorul ţine să o persifleze
fără milă:
„Ai de ce să ţi se rupă inima – de mila oamenilor, fireşte, după a vitelor şi a câinilor.
Bine că avem o SPA (Societate de Protecţia Animalelor); să sperăm că încet-încet vom ajunge
s-avem şi o SPO (Societate de Protecţia Omului)” (Caragiale).
Este posibilă, de asemenea, discutarea ironiei din punctul de vedere al persoanei
(persoanelor) avute în vedere. Când cineva simulează că îşi reproşează anumite lipsuri cu
ostentaţie, spre a da de înţeles că nu e vinovat ori că e vinovat altcineva, acest gen de ironie se
numeşte cleuasm. Specificul său constă, deci, în autoironizarea pe care o poate conţine. A fost
utilizat cu succes de Grigore Alexandrescu în Satiră. Duhului Meu. Prefăcându-se că îşi
reproşează o seamă de lucruri, precum: nepriceperea în unele deprinderi şi moravuri ale

110
societăţii contemporane (jocul de cărţi, dansul), că ştie unele lucruri fără valoare (versuri
multe pe de rost), că îşi supraapreciază „darul vorbei”, care „e numai o părere”, simulând, în
fine, că se îndeamnă singur din cauză că râde de snobi, de înfumurarea şi ipocrizia
fanfaronilor etc., poetul încheie:
„Aşa, în loc să critici greşalele străine,
În loc să râzi de alţii, mai bine râzi de tine;
Învaţă danţul, vistul şi multe de-alde alea,
Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea” (Vezi în acest sens exemplul şi la Gh.N.
Dragomirescu, op. cit., p. 125).
Există şi genul ironiei prin care se personifică vorbirea, tonul şi gesturile unui personaj,
în genere acuzat de nesinceritate ori prostie.
După conţinutul ei s-a vorbit de ironia tragică, atunci când obiectul personificării este
ideea morţii; de ironia romantică, reprezentând o reacţie a lucidităţii faţă de iluzia spiritului în
faţa tentaţiei absolutului, faţă de zădărnicia tensiunii spre absolut; de ironia socratică, atunci
când cineva simulează ignoranţa pentru a face aluzie la ignoranţa adversarului.
PRETERIŢIA. Este o figură retorică prin care se simulează că vor fi trecute sub tăcere
anumite lucruri, menţionate totuşi atât cât trebuie ca să se atragă atenţia asupra lor. Efectul ei
constă, pe de o parte, în impresia pe care vorbitorul (scriitorul) o lasă auditorului (cititorului)
că renunţă la dezbaterea unor lucruri (simulând că le consideră ca şi auditorul ştiute ori mai
puţin importante sau grave), iar pe de alta în stârnirea interesului pentru ele. Astfel, cel ce
simulează mai puţin interes pentru unele lucruri, în expunerea sa este un „ipocrit”, pentru că
în realitate nu-i sunt deloc indiferente, după cum rezultă din sublinierea lor, indirectă pe care o
urmăreşte. S-ar putea spune că e exprimată prin negaţie ori forme ale evitării. Astfel
procedează Mihail Kogălniceanu în Parlamentul României după Războiul de Independenţă
din 1877:
„Nu voi stărui asupra evenimentelor în care am fost traşi prin necesităţi de forţă majoră.
Vom trece de asemenea sub tăcere atât acţiunea militară la care am participat, cât şi acţiunea
diplomatică, la care nu ne-a fost dat a lua parte. Am avut ocaziunea de a constata că periodul
negocierilor ne-a fost mai puţin favorabil decât norocul armelor”.
PROLEPSĂ. Este o figură retorică de gândire prin care se previne o obiecţie şi se
combate dinainte:
„Dar îmi veţi zice, Domnilor: oare presa opoziţiei noastre nu comite şi ea excese? (O
voce): Prea multe.
(T. Maiorescu): Oare nu comite şi ea pe toată ziua asemenea excese? La aceasta, d-lor,

111
răspund că dacă le comite, e foarte de regretat; dar opoziţia nu e la guvern, ea nu conduce
destinele ţării şi nu are altă responsabilitate decât responsabilitatea faţă cu susţinătorii şi cu
alegătorii ei. Însă cu totul altul e rolul unei prese care reprezintă ideile majorităţii
conducătoare a ţării şi inspiratoare a ideilor guvernului care stă pe acea bancă. Aici rolul este
cu totul altul, şi în contra acestei părţi a direcţiei, contra acestei depăşite libertăţi m-am crezut
dator să mă ridic”. (T. Maiorescu).
ANTIPARASTAZA. Este figura retorică de gândire prin care se caută să se probeze că
faptul incrimant este, dimpotrivă, lăudabil:
„Ni se reproşează că am delapidat banul public... Dacă am construit un spital, am
deschis şcoli, am scăzut preţurile la produsele alimentare de primă necesitate, graţie unei
politici de subvenţii prevăzătoare: acestea sunt o risipă? N-am plasat, dimpotrivă, fonduri
perisabile în valori umane? Preferaţi ca banul să zacă pe fundul lăzii, sau ca el să circule în
avantajul poporului?” (H. Morier)
APODIOXIS. Este o figură retorică prin care se respinge un argument ca absurd:
„Merită osteneala să discutăm un punct pe care l-ar respinge şi un copil de doi ani?”
(Henri Morier)
EPANORTOZA. Este o figură retorică realizată prin retractarea sau reluarea a ceea ce s-a
spus în acelaşi enunţ cu scopul de a corecta fie o expresie, fie un cuvânt prin înlocuirea sau
reconsiderarea importanţei sale. Este o corectare a enunţului sau a unei noţiuni, care poate
duce chiar la modificarea sensului:
„Este o mare greutate, d-lor deputaţi, pentru fiecare din noi, când este vorba să ne
orientăm în viaţa publică: este greutatea ca, în nămolul, în mulţimea de idei, de principii, de
curente parţiale mai mici, de cuvinte ce se aruncă şi, mai bine zicând, de necesităţi reale ce
par a se impune, să alegem pe cea mai importantă, pe cea mai urgentă şi să o deosebim de
aceea care mai poate aştepta”. (T. Maiorescu)
„Nu ştiţi, Doamnelor şi Domnilor, că oamenii care ne guvernează sunt politicienii
integri şi competenţi. Sau mai degrabă nu, nu o ştiţi, şi în mod onest vă recunosc o oarecare
scuză în a nu o şti, căci până în prezent ei nu ne-au dat multe probe din competenţa lor, nici de
integritatea lor. Spre a spune adevărul, ei nu ne-au dat nici una”. (Henri Suhamy)
APOSTROFA. Constă în întreruperea firului expunerii pentru ca vorbitorul să se
adreseze unei (unor) persoane, cu o întrebare, cu o exclamaţie ori o afirmaţie sentenţioasă:
„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! (...)
La Paris în lupanare de cinisme şi de lene

112
 Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene
Acolo v-aţi pus averea, tinereţile la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)
COMINAŢIA. Este o figură de gândire prin care vorbitorul anunţă o nenorocire
ameninţătoare şi de neînlăturat:
„Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!” (G. Coşbuc)
CONCILIAŢIE. Este figura de gândire prin care un argument ostil al adversarului este
utilizat în folosul propriei cauze. Oratorul Demostene, după ce un oarecare îi imputase că s-a
născut dintr-o mamă scită, a răspuns:
„Nu este de mirare, aşadar, că fiind născut dintr-o mamă scită şi barbară am ieşit aşa de
bun şi îngăduitor?”

BIBLIOGRAFIE

Grupul M, Retorică generală. Introducere de Silvian Iosifescu. Traducere şi note de Antonia

Constantinescu şi Ileana Littera, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p. 182-216
Gh.N. Dragomirescu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1975, p. 202-26

CUPRINS

OBIECTUL RETORICII. PERIOADELE RETORICII.

REVENIREA EI ÎN CONTEMPORANEITATE.........................................................1
Anexă: Reflecţii despre oratoria adevărată şi falsa oratorie (Titu Maiorescu,

113
 Oratori, retori, limbuţi).............................................................................................9
RETORICA ÎN ANTICHITATEA GREACĂ ŞI ROMANĂ......................................11
A. RETORICA ÎN GRECIA ANTICĂ...................................................................11
I. Începuturile retoricii. Sofiştii. Retorica prearistotelică..........................11
II. Antisofiştii (Socrate, Isocrate, Platon)...................................................13
III. Contribuţia lui Aristotel (384-322 î.Chr.).............................................15
IV. Mari oratori, mari practicieni ai discursului: Demostene, Eschine......17
B. RETORICA ÎN ROMA ANTICĂ......................................................................19
I. Originile elocvenţei latine.......................................................................19
II. Maturizarea retoricii..............................................................................20
III. Fraţii Gracchi şi elocvenţa de tribună...................................................20
IV. Epoca lui Cicero...................................................................................21
V. Marcus Fabius Quintilianus (35-95 e.n.)...............................................24
VI. Retorica după Quintilian......................................................................25
RETORICA ROMÂNEASCĂ....................................................................................28
A. RETORICA PÂNĂ LA UNIREA DIN 1859....................................................28
Învăţământul retoric...................................................................................30
Manuale de retorică în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea.........................30
Oratoria. Oratorii-profesori (Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru,
Ion Maiorescu)...........................................................................................31
Oratorii Revoluţiei de la 1848 şi ai Unirii de la 1859 (Simion Bărnuţiu
Ion Heliade-Rădulescu, Ion C. Brătianu, Vasile Boerescu,
Barbu Catargiu)..........................................................................................32
B. ORATORIA DUPĂ UNIREA DIN 1859..........................................................36
Mihail Kogălniceanu..................................................................................36
Oratoria lui Titu Maiorescu........................................................................39
Alexandru Lahovari....................................................................................41
Take Ionescu, orator...................................................................................42
Oratoria lui Barbu Ştefănescu Delavrancea...............................................43
Oratoria lui Nicolae Titulescu....................................................................46
PĂRŢILE RETORICII. CATEGORIILE ACESTEIA...............................................49
I. Inventio...................................................................................................49
II. Dispositio...............................................................................................53
III. Elocutio (Elocuţiunea)..........................................................................56

114
 IV. Memoria................................................................................................57
V. Actio (Acţiunea).....................................................................................58
ARGUMENTAREA. CONSIDERAŢII GENERALE...............................................60
Argumentarea şi demonstrarea...................................................................60
Elementele de teorie a argumentării...........................................................62
PROBLEME GENERALE PRIVIND STRUCTURA
LOGICĂ A ARGUMENTĂRII..................................................................................65
TIPURI DE ARGUMENTE.......................................................................................69
Argumentarea bazată pe fapte....................................................................70
Argumentarea bazată pe exemple...............................................................72
Argumente bazate pe autoritate..................................................................72
VALIDITATEA ARGUMENTĂRII...........................................................................75
Raţionamentul (argumentul) cauzal...........................................................75
Raţionamentul (argumentul) bazat pe aparenţe..........................................76
Argumentul bazat pe generalizări...............................................................77
Raţionamentul bazat pe invocarea de cazuri similare................................77
Raţionamentul prin analogie......................................................................78
Argumentul bazat pe recurgerea la informaţii furnizate de experţi............78
Raţionamentul bazat pe dileme..................................................................79
ARGUMENTAREA ERONATĂ. SOFISMELE........................................................80
Sofismul ad hominem.................................................................................80
„Argumentum adverecundiam” (al autorităţii)...........................................81
Sofismul ad populum..................................................................................82
Sofismul ad misericordiam.........................................................................82
Sofismul ad baculum (= al bastonului).......................................................83
Sofismul generalizării pripite.....................................................................83
Sofismul falsei analogii..............................................................................83
Sofismul cauzei false („post hoc ergo propter hoc”
sau „post hoc” = „duă aceasta, deci din cauza aceasta”)............................83
Sofismul ignoratio elenchi..........................................................................84
Sofisme de limbaj: sofismul ambiguităţii, sofismul echivocului...............84
Sofismul dezacordului între „a spune” şi „a face”.....................................86
Regulile polemicii civilizate,
stabilite de Universitatea din Oxford, 1890................................................86

115
FIGURILE DE STIL...................................................................................................88
FIGURILE SEMANTICE (DE SENS) SAU TROPII...............................91
FIGURILE SINTACTICE........................................................................................101
FIGURI DE GÂNDIRE............................................................................................109

116