Invocarea responsabilității reduse a făptuitorului prin prisma

articolului 147 din Codul penal

Pornind de la afirmația lui Aristotel că: „este liber cel ce are puterea de a reflecta asupra
propriilor acte, cel care, rezistînd instinctelor, prevede consecințele actelor proprii și aspiră la un
nivel moral superior”, ne dăm bine seama că prin invocarea discernămîntului și responsabilității, ca
elemente definitorii ale stării de normalitate a persoanei, materializate în posedarea de către
persoană a aptitudinii de a înțelege, de a analiza și de a evalua în mod just și corespunzător situația
afectată sau care ar putea fi afectată de un anumit grad prejudiciabil, ne convingem ferm de
veridicitatea postulatului că viața umană este valoarea absolută, indiferent de manifestările pe care le
implică.
Potrivit definiției date de medicina legală, în urma efectuării unui număr considerabil de
expertize medico-legale, pe de o parte, discernămîntul (termen psihiatric) este capacitatea persoanei
de a-și da seama de faptele comise și de urmările acestora, de a putea distinge între bine și rău.
Persoana cu discernămînt (ca termen juridic) este în măsură să conceapă planul unei acțiuni, să
premediteze și să acționeze cu intenție. Prin urmare, discernămîntul este o sinteză a persoanei și
conștiinței sale în momentul săvîrșirii unei acțiuni, intervenind atunci cînd fapta respectivă este
realizată și, în consecință, este susceptibilă de a suferi rigorile legii. În acest context, menționez și
prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 487 din 4 mai 2016 (actualizată) a României, care stabilesc
expres că: discernămîntul se stabilește prin expertiză medico-legală.
Pe de altă parte, responsabilitatea este definită drept „capacitatea unei persoane de a-și
aprecia și controla atît faptele, cît și consecințele sociale ale acestora, de a-și asuma integral
obligațiile ce-i revin dintr-o acțiune liber consimțită […], dar fără a prejudicia interesul colectivității.
În mod obligatoriu, responsabilitatea presupune coexistența a doi factori: intelectiv – persoana își dă
seama de acțiuni sau inacțiuni, de semnificația socială și volitiv – aceeași persoană este stăpînă pe
faptele sale în sensul că le dirijează conștient [12].
O persoană este considerată responsabilă dacă se bucură de normalitatea psihică și fizică
suficientă pentru a exista capacitatea de a înțelege și de a-și dirija voința, atît timp, cît nu există
împrejurări de natură să trezească îndoieli asupra capacității sale.
Practica judiciară, în corelație cu medicina legală, a demonstrat că chiar și la aceeași
persoană există diferite grade de angajare responsabilă – de la angajare plenară pînă la
iresponsabilitate.
 Legislația penală a unor țări, precum:
Republica Federală Germania – în art. 21 „Discernământul parțial diminuat. Dacă la data
săvârșirii faptei capacitatea făptuitorului de a realiza caracterul ilegal al faptei sau de a acționa în
conformitate cu o astfel de conștientizare este în mod considerabilă diminuată ca urmare a unuia dintre
motivele prevăzute la art. 20, pedeapsa poate fi redusă conform art. 49 alin. 1”;
Federația Rusă – în art. 22, chiar dacă legiuitorul este evaziv în formulare [7] „Уголовная
ответственность лиц с психическим расстройством, не исключающим вменяемости.
1. Вменяемое лицо, которое во время совершения преступления в силу психического
расстройства не могло в полной мере осознавать фактический характер и общественную
опасность своих действий (бездействия) либо руководить ими, подлежит уголовной
ответственности.
2. Психическое расстройство, не исключающее вменяемости, учитывается судом при
назначении наказания и может служить основанием для назначения принудительных мер
медицинского характера.”;
România: în art. 200 – „Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă.
(1) Uciderea copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de
către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârşite asupra copilului nou-născut imediat după
naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele
speciale ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani.”;
Republica Franceză: la art. 122 – „Articolul 122-1. Nu este responsabilă penal persoana care
suferea, la momentul faptelor, de o tulburare fizică sau neuropsihică ce i-a afectat discernământul
sau controlul asupra acţiunilor sale.Persoana care suferea, la momentul faptelor, de o tulburare fizică
sau neuropsihică ce i-a afectat discernământul sau controlul asupra acţiunilor rămâne pedepsibilă.
Totuşi, jurisdicţia ţine cont de această circumstanţă atunci când stabileşte pedeapsa şi îi fixează
regimul. Dacă se aplică o pedeapsă privativă de libertate, acesta se reduce cu o treime sau, în cazul
unei crime pedepsite cu închisoare sau închisoare pe viață, se reduce la 30 ani. Instanța poate hotărî
totuși, prin decizie motivată special în materie corecțională, neaplicarea acestei reduceri a pedepsei.
În cazul în care, după consultarea medicului, instanța consideră că natura tulburării o justifică, are
grijă ca pedeapsa pronunțată să permită condamnatului să beneficieze de îngrijiri adaptate stării
sale.”
recunosc o stare intermediară între responsabilitate și iresponsabilitate – una parțială, redusă,
limitată, cu discernămînt atenuat.
 La baza acestei responsabilități stă o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înțeleagă
în deplină măsură caracterul și gradul prejudiciabil al acțiunilor sau să le dirijeze. Aceste tulburări
psihice nu exclud responsabilitatea, însă pot servi temei pentru stabilirea unei pedepse mai blînde
sau pentru aplicarea masurilor de constrîngere cu caracter medical față de făptuitor. De cele mai dese
ori responsabilitatea redusă este invocată în temeiul art. 146, 147, 156.
În Codul penal al Germaniei este relevant, pentru cazul de față, art. 219: Consilierea trebuie
să urmărească să încurajeze femeia să continue sarcina și să îi deschidă perspective pentru viața cu
copilul; este menită să o ajute să ia o decizie responsabilă și în cunoștință de cauză. În acest sens
femeia trebuie să fie conștientă că copilul nenăscut are un drept la propria viață în orice fază a
sarcinii […] dacă prin nașterea copilului femeia va avea dificultăți care sunt atât de grave și ieșite
din comun încât depășesc limitele rezonabile”. Anume la aceste limite rezonabile vom face referință
în cele ce urmează.
Pruncuciderea este o infracțiune materială care se consumă în momentul survenirii
urmărilor. În codul penal al României responsabilitatea redusă în pruncucidere este stipulată în art.
202 alin. (4): „Vătămarea fătului săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) şi alin. (2), ale cărei limite se
reduc la jumătate”.
Pruncuciderea poate prezenta diferite modalități faptice, determinate de împrejurările în care
s-au comis acțiunile – de aceste modalități se va ține cont la stabilirea pedepsei în măsura în care ele
s-au răsfrînt asupra stării de tulburare.
Pentru a fi în prezența unei infracțiuni de pruncucidere în stare de responsabilitate redusă,
legiuitorul prevede întrunirea a trei condiții: prezența unei tulburări psihice (starea de afect),
existența legăturii de cauzalitate dintre actul nașterii și tulburarea psihică provocată, existența
discernămîntului.
Menționăm, în acest sens, relevanța concluziei specialiștilor de drept penal, care invocă că:
„dacă uciderea copilului nou-născut de către mama aflată sub imperiul tulburării psihice sau
fizice cu diminuarea discernămîntului, cauzată de actul nașterii, săvîrșită în timpul nașterii sau
imediat după aceasta, atunci cele comise constituie pruncucidere în sensul art. 147 Cp, iar fapta se
pedepsește cu închisoare de pînă la 5 ani. Totodată, sesizăm o situație inechitabilă în cazul în care
aceeași faptă este comisă în circumstanțe identice, însă tulburarea este provocată nu de actul nașterii,
ci de o altă cauză: pedeapsa stabilită de lege fiind închisoarea de la 15-20 de ani sau detențiunea pe
viață”.
 Subiectul infracțiunii este mama – subiect special și autor unic. Mama copilului poate fi
ajutată sau instigată la uciderea copilului de către o persoană străină sau membru al familiei, dar deja
fapta nu va mai fi calificată drept pruncucidere, ci ca un omor intenționat (art. 175 lit. c) Codul penal
al României). Prin urmare, procesul legat de naștere se răsfrînge exclusiv asupra persoanei, de aceea
ea este autor unic, și are caracter personal. Mama copilului, în momentul săvîrșirii faptei, se află
într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. Subiectul pasiv al infracțiunii trebuie să aibă calitatea
de nou-născut, indiferent dacă a fost născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. Această calitate se
obține din luarea în considerare a procesului nașterii. În derularea procesului respectiv pot surveni
complicații, afecțiuni congenitale grave.
După cum corect se afirmă, la unele femei, procesul nașterii poate provoca stări
psihofiziologice anormale, sub influența cărora să se realizeze o disoluție temporară a funcțiilor
intelective și volitive, pînă la limita responsabilității, dar fără a o depăși [10].
Astfel este generat procesul de diminuare substanțială a capacității de control rezonabil al
actelor comise.
În contextul idee de existență evidentă a legăturii de cauzalitate dintre starea psihopatologică
a mamei, consecutivă nașterii, care poate fi provocată de agenți nocivi, meniți să scadă controlul
conștiinței asupra conduitei persoanei pînă la limita premergătoare iresponsabilității, este relevantă
opinia doctorului în drept S. Brînză: „tulburarea trebuie să depășească prin gravitate și intensitatea
sa tulburarea acceptată, suportată de majoritatea mamelor. Dacă starea respectivă a fost provocată de
alte procese fiziologice sau patologice de ordin fizic și psihic din organismul femeii cele comise nu
mai pot avea forma pruncuciderii”.
Prin tulburări de ordin fizic se subînțeleg unele complicații obstetricale sau perinatale ce
predispun la declanșarea acestui proces psihopatologic – eclampsia, toxemia, durata travaliului,
hemoragie prenatală, convulsii etc.
Debutul și încetarea unei astfel de tulburări sunt cuprinse în anumite limite temporare –
cauza diminuativă de răspundere redusă în acest caz există doar atît timp cît o astfel de tulburare
subzistă [10]. Subzistarea tulburării este obligatorie în timpul nașterii sau imediat după naștere (între
2-4 ore după proces). Prin urmare, manifestările violente cu urmări letale asupra nou-născutului
apărute la mamă mai tîrziu, chiar și cu diminuarea discernămîntului, nu pot fi calificate ca
pruncucidere, ci ca omor intenționat săvîrșit cu circumstanțe agravante (145 alin.(2)).
Tulburarea femeii nu este relevantă unei nașteri naturale, obișnuite, ci uneia nefirești, care
poate evolua indiferent de factorii exogeni (împrejurări). Prin urmare, stările negative trăite de
femeie pînă la naștere: relațiile tensionate, conflictele, în sensul pruncuciderii, nu sunt sugestive
pentru apariția unei asemenea tulburări [10].
Latura subiectivă care este prezentă prin discernămînt diminuat/respnsabilitate redusă se
poate contura prin materializarea unei intenții spontane, bruște, caracterizată prin aceea că se naște și
se execută sub influența acestei tulburări simultan sau în intervalul cît aceasta persistă, fiind
incompatibilă cu premeditarea, în lumina caracterului său subit și impetuos.
Autorul român Mihai Dunea conchide că: „ori de cîte ori există dubii cu privire la momentul
adoptării rezoluției de suprimare a vieții copilului sau la subzistența unei asemenea rezoluții, pînă la
executarea activității tanatogeneratoare, se impune aplicarea principiului in dubio pro reo ”.
Așadar, expertiza medico-legală psihiatrică trebuie să confirme prezența tulburării psihice
provocate de naștere în momentul săvîrșirii faptei.
În continuare, prezentăm cîteva spețe relevante care ne vor permite să distingem două
componențe diferite, preluate din lucrările doctorului în drept S. Botnaru [12]:
„Speţa nr.2. Pruncucidere . Din materialele cauzei, rezultă următoarele: „În noaptea de 17
aprilie 2002, inculpata a născut la domiciliu, neasistată, un copil pe care l-a introdus într-un sac de
plastic, după care l-a aruncat prin tubulatura de colectare a gunoiului menajer. Nou-născutul a
supravieţuit şi a fost găsit în dimineaţa zilei de 17 aprilie 2002 de către femeia de serviciu, care a
sesizat organele de poliţie”. În concluziile raportului de expertiză medico-legală, întocmit de
Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, se arată că „inculpata s-a aflat într-o stare
de tulburare psihică pricinuită de naştere, care i-a afectat pe moment discernământul”. Mai mult, din
probele administrate în cauză rezultă şi că inculpata luase hotărârea de a păstra copilul, hotărâre
cunoscută de mai multe persoane şi pentru care beneficia de sprijinul moral şi material al mamei
sale, avea venituri proprii, s-a supus din proprie iniţiativă unor controale medicale în timpul sarcinii,
iar împrejurarea că naşterea nu a fost adusă la cunoştinţa altei persoane s-a datorat faptului că
inculpata era singură în noaptea respectivă şi în imposibilitate de a lua legătura telefonică cu mama
sa şi de a apela la medic”.

„ Speţa nr.3. Tentativa de omor intenţionat al copilului nou-născut3 . Din materialele cauzei,
rezultă următoarele: „În ziua de 24 noiembrie 2000, inculpata, însărcinată în luna a noua, a plecat de
acasă din satul Apa Asău la târgul săptămânal din comuna Asău, însoţită de sora sa D.M.E. şi de
mama sa D.S., să cumpere un sac cu porumb. După cumpărarea porumbului, inculpata a încercat să
ridice sacul în spate, ceea ce a declanşat procesul naşterii. Fără să spună sorei şi mamei sale ce se
întâmplă cu ea, inculpata a intrat în toaleta publică din târg unde a născut o fetiţă pe care a lăsat-o să
cadă în bazinul toaletei, după care s-a întors acasă, înştiinţându-şi familia că a avortat spontan. Fetiţa
a fost salvată la scurt timp după comiterea faptei, fiind găsită întâmplător de martorul F.D.” În cursul
procesului penal, la data de 18 septembrie 2003, inculpata a fost supusă unei expertize medico-
legale psihiatrice, constatându-se că „prezintă diagnosticul de reacţie depresiv-anxioasă situaţională
şi că, în momentul săvârşirii faptei ar fi putut prezenta o stare de criză cu fugă disociativă (plecarea
de la locul faptei, aparent fără scop, dar cu păstrarea grijei pentru propria persoană), ceea ce ar fi
putut crea un episod confuziv cu diminuarea discernământului critic”. În urma analizei acestor
probe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a constatat că instanţele mai sus menţionate au
reţinut corect vinovăţia inculpatei, aceasta acţionând cu intenţia evidentă de a scăpa de copilul pe
care, în momentul săvârşirii faptei nu-l dorea, acceptând că, aruncându-l în bazinul toaletei, copilul
va muri. Totodată, diminuarea discernământului critic al făptuitoarei a fost luat în considerare la
individualizarea pedepsei. În afară de această cauză diminuativă a pedepsei, s-a ţinut cont de
vulnerabilitatea deosebită a acesteia datorată procesului naşterii copilului, survenită în condiţiile
improprii, precum şi de comportamentul inculpatei după săvârşirea faptei, caracterizat, între altele,
prin grija pe care o poartă celor patru copii minori ai săi, inclusiv fetiţei pe care încercase s-o
omoare.”
Este relevant de menționat statuarea Plenului CSJ prin care constată că: deosebirea dintre
infracțiunea de omor calificat și cea de pruncucidere constă în starea psihologică produsă în timpul
nașterii și determinate de aceasta, atestată științific în urma unui examen medico-legal de
specialitate;
- Manifestările afective ale mamei, cum ar fi părăsirea femeii de către bărbat, teama d părinți,
concepții retrograde privind nașterea nu pot fi luate în considerare;
Stările enumerare mai sus constituie doar mobiluri ale săvîrșirii faptei și nu au relevanță
juridică a unor tulburări cauzate de naștere în cadrul pruncuciderii.
În concluzie, în cazurile cînd tulburarea este esențială în lanțul legăturii de cauzalitate și a
condus în mod obiectiv la săvîrșirea infracțiunii, pedeapsa poate fi redusă în prezența
circumstanțelor atenuante prin individualizarea pedepsei, schimbînd astfel situația juridică a mamei
cu dereglări psihice per moment.
Actualmente, în societate, fenomenul pruncuciderii în condițiile sus-nominalizate este mai
puțin identificat, dat fiind faptul că este mai dificil de a constata tulburarea psihică subită provocată
anume de naștere. De regulă, asemenea fapte se recalifică în baza art.146.

Efectuat de:

Vlădiceanu-Starșii Lina

gr.11, an.I, masterat, 120 credite

 Bibliografie

1. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985 din 18 aprilie 2002

2. Codul penal al României, nr.286/2009
3. Codul penal al Republicii Federale Germania, 15 mai 1876, cu modificările și
completările ulterioare
4. Codul penal al Republicii Franceze
5. Barbăneagră Alexei, Comentariu la Codul penal al Republicii Moldova.
6. Bolocan-Holban Augustina, Vidaicu Mihaela, Tendințele politicii penale în Republica
Moldova. Analele Științifice Ale Universitații „Al.I. Cuza” Iași. Științe Juridice, 2016,
Nr. II
7. Bolocan-Holban Augustina, Vidaicu Mihaela, Analiza instituţiei responsabilităţii limitate
prin prisma diferitelor sisteme de drept. Studia Universitatis, 2013, nr.3
8. Botnaru Stela, Responsabilitatea redusă în pruncucidere: implicații juridico-penale.
Studia Universitatis, 2014, nr. 3
9. Botnaru Stela, Determinarea discernămîntului diminuat în cauzele de omor intenționat:
experiența instanțelor judecătorești din Republica Moldova. Studia Universitatis, 2014,
nr. 3
10. Botnaru Stela, Diminuarea sau abolirea discernămîntului ca efect al intoxicației cu alcool
sau cu alte substanțe stuperfiante: persepectivă juridico-penală. Studia Universitatis,
2014, nr. 3
11. Botnaru Stela, Norme cu privire la responsabilitatea redusă în legea penală a Republicii
Moldova. Studia Universitatis, 2015, nr. 3
12. Botnaru Stela, Categoriile „capacitate psihică” „discernământ”, „vinovăţie” şi
„responsabilitate” în dreptul penal. Revista Națională de Drept, 2013, nr. 11
13. Mariț Alexandru, Responsabilitatea redusă în cadrul circumstanțelor atenuante.
Universitatea de studii europene din Moldova: Conferința științifică internațională –
promovarea drepturilor omului și securității umanitare prin prisma integrării europene,
2013.
14. Barcar Cătălina, Responsabilitatea persoanei aflate în stare de afect fiziologic. Revista
Națională de drept nr. 9, 2004.
15. Brînză Sergiu, Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei,
Chișinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1999
16. http://www.scritub.com/stiinta/drept/Pruncuciderea441851810
17. http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/11.-p.90-95