Sunteți pe pagina 1din 5

Aprecieri introductive Mihail Sadoveanu, scriitor deosebit de prolific, lasa posteritatii o opera

care se intinde pe o jumatate de secol, avand "amploarea unei intregi literaturi, a literaturii
intregi a unui popor, ca si cea populara" (Garabet Ibraileanu) , indreptatind caracterizarea lui
George Calinescu care aprecia ca "esenta operei lui Sadoveanu sta in dimensionalitate, in
granduare". Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica
literara drept un realist cu viziune romantica si un romantic care aduce detalii ca un realist, un
contemplativ.

Caracteristici ale prozei Sadoveanu este in primul rand un povestitor, in traditia unor ilustri
inaintasi, Ion Neculce si Ion Creanga, remarcandu-se printr-o extraordinara capacitate de a se
contopi cu lumea evocata, astfel incat un singur narator, autorul insusi, in postura unui
adevarat rapsod, povesteste viata de azi sau din trecut participand afectiv la cele povestite si
inplicand cititorul-ascultator la o asemenea participare afectiv-subiectiva ce nu puermite
detasarea obiectiva, ci indeamna adesea la o reflectie meditativa asupra conditiei umane.
Povestirea sadoveniana capata rezonante de poem sau balada, pastrand accente de revolta si
un profund sentiment de nemultumire, generat de nevoia de libertate si demnitate a eroului
sadovenian, care este adesea taranul roman intr-o infinitate de ipostaze, confirmand
marturisirea autorului: "taranul a fost principalul meu erou". Intr-o epoca in care se cultiva cu
predilectie poezia citadina, Mihail Sadoveanu a imbogatit substantial traditia poeziei de
inspiratie rurala. Eroii sadovenieni din povestirile de inspiratie rurala sunt oameni cu o
anumita structura sufleteasca, oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al dreptatii, al
libertatii si demnitatii, aparatori ai unor principii etice fundamentale. George Calinescu
considera ca "miscarile regresive" sunt o caracteristica a literaturii sadoveniene. Rabdatori in
suferinta, taranii lui Sadoveanu tin vesnic in sufletul lor dureri nestinse si se retrag in mijlocul
naturii, fugind de forte ostile, fie rabufnesc cu violenta implinindu-si dreptatea si mentinand
nealterat sentimentul demnitatii umane. De altfel titlul volumului de povestiri din 1904,
"Dureri inabusite" este sugestiv pentru retragerea in durerea interiorizata, devenita o taina ce
greu se lasa dezvaluita, eroii izolandu-se in tacere si singuratate. Adevarul, dreptatea,
demnitatea, iubirea patimasa alcatuiesc universul sufletului taranesc in povestiri dramatice ca:
"In drum spre Harlau", "Pacat boieresc", "O umbra", "Hotul", "O poveste de demult" cuprinse
in volumele "Dureri inabusite", "Povestiri", "O istorie de demult". Sadoveanu neaga orasul,
considerat ca un spatiu al instrainarii, in care eroii traiesc drame ale dezechilibrului sufletesc,
in timp ce satul conserva cele mai valoroase elemente de spiritualitate romaneasca. In ceea ce
priveste romanele lui Sadoveanu, George Calinescu le clasifica astfel: romane ale regresiunii,
cu intriga lirica ("Apa mortilor");romane patetice, cu intriga nestructurala ("Haia Sanis");
romanul miscarilor milenare, cu intriga antropologica ("Baltagul"); romanul nemiscarii
milenare, cu intriga mitologica ("Noptile de Sanziene"). Tendinta de retragere din fata
civilizatiei moderne alienate este evidenta si in romanul istoric sadovenian. Creator al
romanului de evocare istorica in literatura romana, Sadoveanu asociaza trecutului natura,
folclorul, filozofia populara, care se regaseste in permanenta in fundalul istoric. Cunoscator al
cantecelor batranesti, al legendelor si al baladelor, scrierile de evocare istorica sadoveniana
sunt constructii baladesti. Sadoveanu reconstituie mitica varsta a inceputurilor ("Creanga de
aur"), vremurile de glorie ale domniei lui Stefan cel Mare ("Fratii Jderi"), decaderea falnica a
tarii in timpul Ducai Voda ("Zodia cancerului"). Preocupat de figura celui mai stralucit
voevod al nostru, Sadoveanu scrie trilogia "Viata lui Stefan cel Mare", avand ca reper
evocarea unui moment din istoria nationala, legat de domnia lui Stefan cel Mare, in vremea
caruia Moldova cunoscuse apogeul infloririi economice, spirituale, maximum de stabilitate,
trilogia valorificand nu numai cronicile moldovene si in mod deosebit "Letopisetul Tarii
Moldovei" de Grigore Ureche, ci si creatia folclorica, oglindind figura marelui domn. Se
simte mereu o existenta pe doua taramuri: real si fantastic, o atmosfera miraculoasa si
legendara in care se proiecteaza o lume viteaza, mareata, care dezvaluie tainele naturii si ale
oamenilor. O spiritualitate autohtona traieste in preajma padurii, muntelui, cu practici
primitive. Istoria este proiectata in fantastic si monumental. Considerat de Garabet Ibraileanu
"cel mai mare poet si pictor din literatura romana", Sadoveanu prin intreaga sa opera
dezvaluie frumusetea si armonia peisajului natural romanesc, adanca comuniune a omului cu
natura.

Concluzionand se poate afirma ca dincolo de marile teme ale creatii sadoveniene: viata
satului romanesc, evocarea trecutului istoric, natura, targul de provincie monoton si asfixiat,
teme care se regasesc in toata creatia sadoveniana caci "ele se repeta in varietate" (George
Calinescu), tot farmecul lui Sadoveanu, ca artist, sta in naratie, vocatia lui fiind aceea de
povestitor. Prezentul este o realitate adesea trista, care are ca fundal o alta realitate, un trecut
devenit obiect de filozofare si contemplatie. Din perspective ca acestea, scriitorul aude vocea
lucrurilor si descifreaza tacerea oamenilor, practica plasticizarea fabulosului si transpune
realul in legenda. In esenta, arta lui Sadoveanu, de natura simfonica, se releva intr-o viziune
totala a istoriei si a luminii.

Ca structură compoziţională, povestirea lui Damian Cristişor este divizată în mai multe secvenţe
narative. Prologul are rol introductiv în atmosfera hanului, care se deschide pentru noul călător.
Personajul apare într-o atmosferă specifică meseriei sale, însoţit de larma carelor şi a cărăuşilor.
Relatarea propriu-zisă este divizibilă în mai multe episoade, construite pe principiul succesiunii.
Ineditul acestei povestiri constă în caracterul ei interactiv: jupân Damian Cristişor le povesteşte celor
adunaţi la han despre ciudăţeniile văzute în „ţara nemţească”, iar aceştia intervin, fragmentând
discursul naratorului, care îşi pierde unitatea şi dobândeşte aspect mozaicat. Ascultătorii îşi iau
libertatea de a exprima opinii, cele mai multe dezaprobatoare, cu privire la realităţile evocate de
negustor. Diferenţa de atmosferă în raport cu povestirile anterioare este evidentă, deoarece povestirea
acestui narator este mai mult o succesiune de fapte diverse decât o istorie semnificativă. Ceea ce
constituie evenimentul, situaţia prezentată primează, are statut privilegiat în relatare şi stârneşte
interesul celor prezenţi (trenul, blocurile, pălăriile, ceasornicele etc. ).
Perspectiva narativă / viziunea stabileşte, în cazul acestei povestiri, o relaţie particulară între
personaj ( el ), narator (eu ) şi lector ( tu ); altfel spus, cel despre care se vorbeşte, cel care vorbeşte şi
cel cu care se vorbeşte. Naratorul este şi personaj principal al propriei relatări, aşadar perspectiva
narativă îmbină viziunea „dindărăt” – naratorul – personaj ştie mai multe decât ascultătorii, pentru că
a parcurs experienţa iniţiatică a călătoriei – cu viziunea „împreună cu” – pentru că Damian Cristişor le
dezvăluie ascultătorilor de la han şi, implicit, naratarilor, fragmente din experienţa sa, descoperindu-le,
parcă, împreună cu ei şi comentându-le în raport cu realităţile autohtone.
Spaţiul familiar al hanului determină crearea unor relaţii speciale între cel care povesteşte şi cei
care ascultă, comunicarea fiind marcată de oralitatea limbajului şi de prezenţa mărcilor adresării
directe: „Vă poftesc la toţi sara bună...” Regionalismele – „iritici”, „cartofele” – şi originalitatea
definiţiilor care se dau noţiunilor necunoscute – „un fel de leşie amară” – accentuează trăsăturile
particulare ale unui univers aparte, în care cei de la han se încadrează firesc.
Tiparul narativ auctorial, naratorul – personaj, oralitatea relatării ( prin schimbul de replici între
participanţii la situaţia de comunicare, prezenţa numeroaselor structuri în vocativ şi a verbelor la
imperativ ) sunt elemente de compoziţie particulare ale acestui text, care propune o dublă perspectivă
asupra unor realităţi: aceea arhaică şi aceea modernă. Damian Cristişor e păstrător al modului de viaţă
vechi, dar şi admirator al civilizaţiei moderne. Critica adusă „nemţilor”, adică apusenilor, este
neînsemnată şi are latura ei ironică, în timp ce unele dintre realităţile Moldovei sunt văzute cu ochi
critic autentic, în ciuda umorului tolerant pe care-l afişează. Personajul – narator dispare în spatele
propriei relatări, dar diluarea subiectului anunţă criza povestirii tradiţionale care va culmina în ultima
povestire din volum.

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre temă şi despre principalele componente de structură, de


compoziţie şi de limbaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textul narativ studiat;
- precizarea instanţelor comunicării narative şi a rolului acestora în textul narativ studiat;
- evidenţierea a patru particularităţi de construcţie a subiectului şi / sau particularităţi ale
compoziţiei ( de exemplu: acţiune, conflict, personaje, incipit, final, episoade / secvenţe
narative, tehnici narative, perspectivă narativă etc. );
- exprimarea argumentată a unui punct de vedere despre limbajul naratorului şi al personajelor
în textul narativ studiat.

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total” ( Constantin


Ciopraga ). Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de la proza scurtă la proza de
mare întindere, imprimând operelor sale un stil aparte, caracterizat de originalitatea
compoziţiei şi a limbajului.
Hanu Ancuţei este un volum aparte în creaţia scriitorului, care însumează nouă povestiri,
legate prin atmosfera deosebită creată în cadrul unui spaţiu izolat parcă de întreaga lume, unde
poposesc oameni de diferite profesii, dornici însă de comunicare. Tema principală a
volumului este reprezentată de povestea însăşi – se porneşte de la ideea ( existentă şi la
Mircea Eliade ) că povestea salvează omul de sub teroarea istoriei, de la moarte,
transformându-l n personaj. Povestea este cea care susţine arhitectura diegetică, deoarece toţi
naratorii încearcă să atingă povestea perfectă, care e amânată mereu şi care nu va fi atinsă. În
spaţiul securizat al hanului Ancuţei, povestirea devine un „modus vivendi” ( un mod de
viaţă ), „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii timpului” ( Al. Săndulescu ).
Rema cuprinde suita de nouă nuclee narative autonome aşezate convergent, încadrate de o
ramă, discursul narativ generic al naratorului principal. Tehnica uzitată este aceea a „poveştii
în poveste” sau a „povestirii în ramă”. Rama – „într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la
Hanul Ancuţei…” – validează naratorul intradiegetic ( este implicat în acţiunea prezentată ),
ascultător ( în raport cu acţiunea este un simplu ascultător ), homodiegetic ( povesteşte la
persoana I ), exprimat ( nu-şi declină identitatea, dar afirmă că el povesteşte ), auctorial
( cunoaşte tot ce prezintă, el „redactând” nişte poveşti pe care le-a auzit cândva ). Naratorul
generic spune povestea poveştilor auzite la hanul Ancuţei, prezintă personajele care vor
deveni naratori şi descrie atmosfera. Se adresează naratarului pentru a menţine legătura cu el,
apelând la tipul de discurs auctorial comunicativ: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul
acela al Ancuţei nu era han, era cetate”. Apelează la nişte autorităţi în materie, ajutându-se de
colportori, pentru a conferi mai multă veridicitate spuselor sale: „spuneau oamenii că ar fi
văzut balaur negru în nouri”. În diegeză, funcţia de regizor al tuturor naratorilor este
îndeplinită de comisul Ioniţă, un răzeş care pare să trăiască la han dintotdeauna. El este cel
care inaugurează ciclul narativ, creând modelul, adoptat ulterior de toţi ceilalţi naratori.
Comisul menţine interesul ascultătorilor pentru relatare, deoarece promite constant „o
povestire mai grozavă şi mai înfricoşată” decât a naratorului anterior. În toate cele nouă
nuclee narative se validează un timp al diegezei, al întâmplărilor ( timpul în care s-a întâmplat
ce se povesteşte ) – convertit într-un timp anistoric, deoarece majoritatea naratorilor folosesc
formule de tipul „vremea veche”, „vremea aceea”, „vreme adâncă”, „neagra fântână a
trecutului”, „pe atunci”, „alt timp”, „acele vremi” – şi un timp al povestirii, care este
întotdeauna ulterior celui al diegezei ( fiecare narator secund povesteşte o întâmplare la care a
participat sau a fost martor cândva ).
Povestirea este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, dar mai întinsă decât schiţa,
limitată, de obicei, la un singur episod, narat din punctul de vedere al povestitorului, acesta
luând parte adesea la acţiune ca personaj. Interesul naratorului nu se concentrează în jurul
personajului, ci în jurul situaţiei prezentate.
Caracteristicile speciei sunt date de oralitate şi de relaţia explicită dintre povestitor şi
ascultător, care presupune un anumit ceremonial sau cod al „zicerii”, prin: atmosfera
spectaculoasă; spaţiul şi timpul acţiunii legate de un trecut îndepărtat; acţiunea ca element de
maxim interes, cu semnificaţii ( simbolice ) deosebite.
Negustor lipscan, a şaptea povestire din volumul Hanu Ancuţei, este organizată ca naraţiune
în ramă. Particularitatea acestei structuri compoziţionale constă în crearea unui cadru iniţial,
în care sunt incluse câteva personaje, care pot deveni naratori, prezenţa povestirii propriu-zise,
organizată pe nuclee epice şi revenirea la cadrul iniţial.
Odată cu sosirea jupânului Damian Cristişor, hanul se deschide a doua oară, povestirea fiind
prima din seria ultimelor trei. Întâmpinat cu bucurie de Ancuţa, Damian Cristişor se
integrează firesc în cercul povestitorilor, fiind un familiar al hanului, ca majoritatea călătorilor
care poposesc în acea „toamnă aurie” de demult în spaţiul securizant al aşezării. Ca şi ceilalţi
călători care şi-au îndeplinit menirea de povestitori, jupân Damian Cristişor respectă ritualul
închinării către cei prezenţi, expresie a unei modalităţi particulare de a privi lumea şi de a
relaţiona cu semenii: „Vă poftesc la toţi sara bună şi bine v-am găsit…”
Naratorul este autodiegetic, întrucât Damian Cristişor, venit cu marfă de la Lipsca, este cel
care a călătorit şi a văzut tot ceea ce povesteşte. Temele povestirii sale sunt, de altfel, călătoria
şi „minunăţiile” pe care negustorul le-a văzut în „Ţara Nemţească”. Personaj principal al
povestirii sale, jupân Damian e numai un povestitor amator, care va fragmenta subiectul narat
în mici episoade relativ distincte. Povestirea lui are o altă formă decât acelea ale naratorilor
anteriori, discursul având aspect de chestionar ( în relatare intervin ceilalţi ascultători, care
pun întrebări, îşi exprimă nedumerirea, comentează ).
Negustoria lui Damian Cristişor e „cinstită breaslă”. Întâi a avut mai puţin, cumpărând marfă
de la alţi negustori care veneau cu ea din marile târguri europene, mai ales de la „nemţi şi
jidovi”. Apoi s-a gândit că e mult mai bine ca dobânda lor s-o ia el. Aşa face în primul târg, la
Liov. Apoi la Lipsca, nu însă înainte de a săvârşi un adevărat ritual creştinesc, la sicriul
Sfintei Paraschiva de la Trei – Sfetite, „pentru drum, pentru primejdii, pentru boli.” A apucat
drumul Huşilor, a trecut Prutul, iar la Tighina a cumpărat, împreună cu un negustor armean,
cinci sute de batali, luaţi cu o rublă bucata, de la Cernăuţi. La Liov au adus marfa pe jos, apoi,
de la Liov la Straţburg, cu trenul, vânzând batalii cu un galben bucata. Om umblat, prin
urmare, el destăinuie celorlalţi lucruri de care toţi rămân uluiţi: despre tren („căruţa cu foc” ),
despre casele „cu câte patru şi cinci rânduri”, adică „una peste alta”, cum tălmăceşte Moţoc,
ciobanul, despre uliţi „dintr-o singură bucată de piatră”, despre cucoane cu pălării şi boieri cu
ceasornic, despre bere, „un fel de leşie amară” ( „Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea
băutură, să nu fie cu părere de rău” ), despre „carne fiartă”, despre „cartofele”, întrerupt mereu
de curiozitatea ascultătorilor. Dacă în privinţa mâncărurilor şi a băuturilor negustorul detestă,
ca şi ceilalţi, pe nemţi, alte lucruri le găseşte binevenite şi le comunică admirativ: şcoală,
profesori, „toată lumea la carte, şi băieţi şi fete”, apoi un alt lucru bun – „rânduiala şi legea”.
În acest sens, e povestită întâmplarea trăită de un morar care s-a judecat cu împăratul şi a
câştigat, ceea ce, fireşte, Constantin Moţoc, ciobanul de pe Rarău, nu crede. Nu lipsesc
judecăţile subiective – naratorul crede că e păcat că „nemţii sunt iritici”. În rest, rânduială
totală, hoţi şi vameşi necinstiţi nu se pomenesc niciunde în regiunile străbătute. Intrând însă în
ţara Moldovei, apar vameşii care aşteaptă plocoane, apoi este oprit de un hoţ, de un
supraveghetor, care îşi primesc obolul din partea negustorului care a anticipat necazurile şi a
pregătit pentru fiecare câte un baider roşu. Îl aşteaptă, apoi, părintele Mardare şi naşul său,
aga Bucşan. Un singur lucru dăruieşte cu dragoste: un şir de mărgele pentru Ancuţa, după care
o sărută pe amândoi obrajii.
Ca structură compoziţională, povestirea lui Damian Cristişor este divizată în mai multe
secvenţe narative. Prologul are rol introductiv în atmosfera hanului, care se deschide pentru
noul călător. Personajul apare într-o atmosferă specifică meseriei sale, însoţit de larma carelor
şi a cărăuşilor. Relatarea propriu-zisă este divizibilă în mai multe episoade, construite pe
principiul succesiunii. Ineditul acestei povestiri constă în caracterul ei interactiv: jupân
Damian Cristişor le povesteşte celor adunaţi la han despre ciudăţeniile văzute în „ţara
nemţească”, iar aceştia intervin, fragmentând discursul naratorului, care îşi pierde unitatea şi
dobândeşte aspect mozaicat. Ascultătorii îşi iau libertatea de a exprima opinii, cele mai multe
dezaprobatoare, cu privire la realităţile evocate de negustor. Diferenţa de atmosferă în raport
cu povestirile anterioare este evidentă, deoarece povestirea acestui narator este mai mult o
succesiune de fapte diverse decât o istorie semnificativă. Ceea ce constituie evenimentul,
situaţia prezentată primează, are statut privilegiat în relatare şi stârneşte interesul celor
prezenţi (trenul, blocurile, pălăriile, ceasornicele etc. ).
Perspectiva narativă / viziunea stabileşte, în cazul acestei povestiri, o relaţie particulară între
personaj ( el ), narator (eu ) şi lector ( tu ); altfel spus, cel despre care se vorbeşte, cel care
vorbeşte şi cel cu care se vorbeşte. Naratorul este şi personaj principal al propriei relatări,
aşadar perspectiva narativă îmbină viziunea „dindărăt” – naratorul – personaj ştie mai multe
decât ascultătorii, pentru că a parcurs experienţa iniţiatică a călătoriei – cu viziunea „împreună
cu” – pentru că Damian Cristişor le dezvăluie ascultătorilor de la han şi, implicit, naratarilor,
fragmente din experienţa sa, descoperindu-le, parcă, împreună cu ei şi comentându-le în
raport cu realităţile autohtone.
Spaţiul familiar al hanului determină crearea unor relaţii speciale între cel care povesteşte şi
cei care ascultă, comunicarea fiind marcată de oralitatea limbajului şi de prezenţa mărcilor
adresării directe: „Vă poftesc la toţi sara bună…” Regionalismele – „iritici”, „cartofele” – şi
originalitatea definiţiilor care se dau noţiunilor necunoscute – „un fel de leşie amară” –
accentuează trăsăturile particulare ale unui univers aparte, în care cei de la han se încadrează
firesc.
Tiparul narativ auctorial, naratorul – personaj, oralitatea relatării ( prin schimbul de replici
între participanţii la situaţia de comunicare, prezenţa numeroaselor structuri în vocativ şi a
verbelor la imperativ ) sunt elemente de compoziţie particulare ale acestui text, care propune o
dublă perspectivă asupra unor realităţi: aceea arhaică şi aceea modernă. Damian Cristişor e
păstrător al modului de viaţă vechi, dar şi admirator al civilizaţiei moderne. Critica adusă
„nemţilor”, adică apusenilor, este neînsemnată şi are latura ei ironică, în timp ce unele dintre
realităţile Moldovei sunt văzute cu ochi critic autentic, în ciuda umorului tolerant pe care-l
afişează. Personajul – narator dispare în spatele propriei relatări, dar diluarea subiectului
anunţă criza povestirii tradiţionale care va culmina în ultima povestire din volum.