Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
care se intinde pe o jumatate de secol, avand "amploarea unei intregi literaturi, a literaturii
intregi a unui popor, ca si cea populara" (Garabet Ibraileanu) , indreptatind caracterizarea lui
George Calinescu care aprecia ca "esenta operei lui Sadoveanu sta in dimensionalitate, in
granduare". Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica
literara drept un realist cu viziune romantica si un romantic care aduce detalii ca un realist, un
contemplativ.
Caracteristici ale prozei Sadoveanu este in primul rand un povestitor, in traditia unor ilustri
inaintasi, Ion Neculce si Ion Creanga, remarcandu-se printr-o extraordinara capacitate de a se
contopi cu lumea evocata, astfel incat un singur narator, autorul insusi, in postura unui
adevarat rapsod, povesteste viata de azi sau din trecut participand afectiv la cele povestite si
inplicand cititorul-ascultator la o asemenea participare afectiv-subiectiva ce nu puermite
detasarea obiectiva, ci indeamna adesea la o reflectie meditativa asupra conditiei umane.
Povestirea sadoveniana capata rezonante de poem sau balada, pastrand accente de revolta si
un profund sentiment de nemultumire, generat de nevoia de libertate si demnitate a eroului
sadovenian, care este adesea taranul roman intr-o infinitate de ipostaze, confirmand
marturisirea autorului: "taranul a fost principalul meu erou". Intr-o epoca in care se cultiva cu
predilectie poezia citadina, Mihail Sadoveanu a imbogatit substantial traditia poeziei de
inspiratie rurala. Eroii sadovenieni din povestirile de inspiratie rurala sunt oameni cu o
anumita structura sufleteasca, oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al dreptatii, al
libertatii si demnitatii, aparatori ai unor principii etice fundamentale. George Calinescu
considera ca "miscarile regresive" sunt o caracteristica a literaturii sadoveniene. Rabdatori in
suferinta, taranii lui Sadoveanu tin vesnic in sufletul lor dureri nestinse si se retrag in mijlocul
naturii, fugind de forte ostile, fie rabufnesc cu violenta implinindu-si dreptatea si mentinand
nealterat sentimentul demnitatii umane. De altfel titlul volumului de povestiri din 1904,
"Dureri inabusite" este sugestiv pentru retragerea in durerea interiorizata, devenita o taina ce
greu se lasa dezvaluita, eroii izolandu-se in tacere si singuratate. Adevarul, dreptatea,
demnitatea, iubirea patimasa alcatuiesc universul sufletului taranesc in povestiri dramatice ca:
"In drum spre Harlau", "Pacat boieresc", "O umbra", "Hotul", "O poveste de demult" cuprinse
in volumele "Dureri inabusite", "Povestiri", "O istorie de demult". Sadoveanu neaga orasul,
considerat ca un spatiu al instrainarii, in care eroii traiesc drame ale dezechilibrului sufletesc,
in timp ce satul conserva cele mai valoroase elemente de spiritualitate romaneasca. In ceea ce
priveste romanele lui Sadoveanu, George Calinescu le clasifica astfel: romane ale regresiunii,
cu intriga lirica ("Apa mortilor");romane patetice, cu intriga nestructurala ("Haia Sanis");
romanul miscarilor milenare, cu intriga antropologica ("Baltagul"); romanul nemiscarii
milenare, cu intriga mitologica ("Noptile de Sanziene"). Tendinta de retragere din fata
civilizatiei moderne alienate este evidenta si in romanul istoric sadovenian. Creator al
romanului de evocare istorica in literatura romana, Sadoveanu asociaza trecutului natura,
folclorul, filozofia populara, care se regaseste in permanenta in fundalul istoric. Cunoscator al
cantecelor batranesti, al legendelor si al baladelor, scrierile de evocare istorica sadoveniana
sunt constructii baladesti. Sadoveanu reconstituie mitica varsta a inceputurilor ("Creanga de
aur"), vremurile de glorie ale domniei lui Stefan cel Mare ("Fratii Jderi"), decaderea falnica a
tarii in timpul Ducai Voda ("Zodia cancerului"). Preocupat de figura celui mai stralucit
voevod al nostru, Sadoveanu scrie trilogia "Viata lui Stefan cel Mare", avand ca reper
evocarea unui moment din istoria nationala, legat de domnia lui Stefan cel Mare, in vremea
caruia Moldova cunoscuse apogeul infloririi economice, spirituale, maximum de stabilitate,
trilogia valorificand nu numai cronicile moldovene si in mod deosebit "Letopisetul Tarii
Moldovei" de Grigore Ureche, ci si creatia folclorica, oglindind figura marelui domn. Se
simte mereu o existenta pe doua taramuri: real si fantastic, o atmosfera miraculoasa si
legendara in care se proiecteaza o lume viteaza, mareata, care dezvaluie tainele naturii si ale
oamenilor. O spiritualitate autohtona traieste in preajma padurii, muntelui, cu practici
primitive. Istoria este proiectata in fantastic si monumental. Considerat de Garabet Ibraileanu
"cel mai mare poet si pictor din literatura romana", Sadoveanu prin intreaga sa opera
dezvaluie frumusetea si armonia peisajului natural romanesc, adanca comuniune a omului cu
natura.
Concluzionand se poate afirma ca dincolo de marile teme ale creatii sadoveniene: viata
satului romanesc, evocarea trecutului istoric, natura, targul de provincie monoton si asfixiat,
teme care se regasesc in toata creatia sadoveniana caci "ele se repeta in varietate" (George
Calinescu), tot farmecul lui Sadoveanu, ca artist, sta in naratie, vocatia lui fiind aceea de
povestitor. Prezentul este o realitate adesea trista, care are ca fundal o alta realitate, un trecut
devenit obiect de filozofare si contemplatie. Din perspective ca acestea, scriitorul aude vocea
lucrurilor si descifreaza tacerea oamenilor, practica plasticizarea fabulosului si transpune
realul in legenda. In esenta, arta lui Sadoveanu, de natura simfonica, se releva intr-o viziune
totala a istoriei si a luminii.
Ca structură compoziţională, povestirea lui Damian Cristişor este divizată în mai multe secvenţe
narative. Prologul are rol introductiv în atmosfera hanului, care se deschide pentru noul călător.
Personajul apare într-o atmosferă specifică meseriei sale, însoţit de larma carelor şi a cărăuşilor.
Relatarea propriu-zisă este divizibilă în mai multe episoade, construite pe principiul succesiunii.
Ineditul acestei povestiri constă în caracterul ei interactiv: jupân Damian Cristişor le povesteşte celor
adunaţi la han despre ciudăţeniile văzute în „ţara nemţească”, iar aceştia intervin, fragmentând
discursul naratorului, care îşi pierde unitatea şi dobândeşte aspect mozaicat. Ascultătorii îşi iau
libertatea de a exprima opinii, cele mai multe dezaprobatoare, cu privire la realităţile evocate de
negustor. Diferenţa de atmosferă în raport cu povestirile anterioare este evidentă, deoarece povestirea
acestui narator este mai mult o succesiune de fapte diverse decât o istorie semnificativă. Ceea ce
constituie evenimentul, situaţia prezentată primează, are statut privilegiat în relatare şi stârneşte
interesul celor prezenţi (trenul, blocurile, pălăriile, ceasornicele etc. ).
Perspectiva narativă / viziunea stabileşte, în cazul acestei povestiri, o relaţie particulară între
personaj ( el ), narator (eu ) şi lector ( tu ); altfel spus, cel despre care se vorbeşte, cel care vorbeşte şi
cel cu care se vorbeşte. Naratorul este şi personaj principal al propriei relatări, aşadar perspectiva
narativă îmbină viziunea „dindărăt” – naratorul – personaj ştie mai multe decât ascultătorii, pentru că
a parcurs experienţa iniţiatică a călătoriei – cu viziunea „împreună cu” – pentru că Damian Cristişor le
dezvăluie ascultătorilor de la han şi, implicit, naratarilor, fragmente din experienţa sa, descoperindu-le,
parcă, împreună cu ei şi comentându-le în raport cu realităţile autohtone.
Spaţiul familiar al hanului determină crearea unor relaţii speciale între cel care povesteşte şi cei
care ascultă, comunicarea fiind marcată de oralitatea limbajului şi de prezenţa mărcilor adresării
directe: „Vă poftesc la toţi sara bună...” Regionalismele – „iritici”, „cartofele” – şi originalitatea
definiţiilor care se dau noţiunilor necunoscute – „un fel de leşie amară” – accentuează trăsăturile
particulare ale unui univers aparte, în care cei de la han se încadrează firesc.
Tiparul narativ auctorial, naratorul – personaj, oralitatea relatării ( prin schimbul de replici între
participanţii la situaţia de comunicare, prezenţa numeroaselor structuri în vocativ şi a verbelor la
imperativ ) sunt elemente de compoziţie particulare ale acestui text, care propune o dublă perspectivă
asupra unor realităţi: aceea arhaică şi aceea modernă. Damian Cristişor e păstrător al modului de viaţă
vechi, dar şi admirator al civilizaţiei moderne. Critica adusă „nemţilor”, adică apusenilor, este
neînsemnată şi are latura ei ironică, în timp ce unele dintre realităţile Moldovei sunt văzute cu ochi
critic autentic, în ciuda umorului tolerant pe care-l afişează. Personajul – narator dispare în spatele
propriei relatări, dar diluarea subiectului anunţă criza povestirii tradiţionale care va culmina în ultima
povestire din volum.